La ordinea zilei Arhive - Pagina 4 din 8

Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

4 mai 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/2.409 vizite

Protest “NU gratierii coruptilor – OUG 13 revine. Si noi!” (3 mai 2017 – Ziua 93)

foto: Mihuț Savu / Epoch Times România
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 mai 2017

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele “mineriadei” din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip “poliţistul bun, poliţistul rău” pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt “eminent” jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la “toamna româneasca” din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Uniţi Salvăm Sibiu, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Matei Sandi, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din “corul USL” din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele “naţionaliste”, precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de “puii” lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să resuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Liviu Mihaiu) Cele mai mari probleme ale românilor. Inventar

27 aprilie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/1.664 vizite

Liviu Mihaiu

foto: pressalert.ro
articol: Liviu Mihaiu

26 aprilie 2017

Cele mai mari probleme ale românilor. Inventar

Îmi vine să vă dau replica lui Cocoşilă: “Nu vă spui, bă, că sunteţi proşti şi nu ştiţi să vă ţineţi gura!”

Dacă îi intrebi pe toţi românii, şi îi tot întrebăm periodic, aflăm, din ultimul studiu pe dec 2016/ian.2017, că cele mai cele sunt: Sărăcia şi Sănătatea.

Trei sferturi dintre noi zic asta. La mare distanţă vin, atenţie, drepturile salariaţilor(32%).

Dacă întrebi pacientul, el îţi spune “ce-l doare”. Deşi suntem cel mai pasionat popor de el însuşi-nicăieri nu se mai vorbeşţe despre sine ca la noi- românul nu are cum să-şi identifice diagnosticul propriu şi personal şi, paradoxal, e tentat să cheme un arbitru sau vraci străin, că poate ştie el mai bine ce nu ne iese nouă de amar de vreme.

Dacă îl intrebi care-i cea mai mare teamă, o să-ţi zică că Terorismul. Nu la cel de stat, “de-acasă”, se referă, ci la cel ce se vede la teve, la alţii.

Dacă te duci la oraş, la cei informaţi şi vorbiţi prin pieţele publice, afli că Educaţia, Corupţia şi Clasa politică. Asta dacă nu zic din prima : PSDeul.

Dacă îi intrebi pe cei mai introspecţi dintre intelectuali, atunci afli că : Prostia, Invidia şi Laşitatea. alături de rudele sale sociologice : Resemnare, Delăsare, Iresponsabilitate.

Dacă te duci şi întrebi un străin cu treabă de prin ograda lui Iocan, afli că el crede aşa: Defetism, Neputinţă asumată şi Individualismul feroce.

Dacă întrebi nişte psihosociologi, ai să afli că totul pleacă de la lipsa de încredere în noi inşine şi în ceilalţi. Tehnic spus: Lipsa de empatie şi coeziune socială.

Dacă îi intrebi pe analişti, o să-ţi zică pompos: Lipsa unei strategii de ţară pe 30-50 de ani.

Dacă îi provoci pe conspiraţioniştii şi dacopaţi, o să dea vina pe Multinaţionale, Rromi şi Poziţionarea geografică.

Dacă îi mai întrebi şi pe comuniştii bătrâni, o să-ţi zică: UE, SUA şi Capitalismul sălbatic.

Dacă îi sondezi pe naţionalişti: Ungurii, Soros şi Puterile străine de la Yalta şi-apoi Malta.

Dacă îi intrebi pe luptătorii din munţi, o să vă spună trişti că nu există ceva mai grav la noi, ca neam, precum Trădarea.

Dacă suni la cabinetul de psihiatrie, o să-ţi spună un specialist cu voce gravă : este un sindrom naţional acut PTSD (post traumatic stress disorder)

Dacă mergi pe la ecologişti, o să-ţi zică : Apa, Aerul şi Pădurile.

Dacă ceri părerea BORiştilor, o să-ţi bage cu îndepărtarea de Dumnezeu, blestemele asupra noastră şi ura aproapelui.

Dacă îi întrebăm pe cei de la “resurse umane”: Antimeritocraţia unei istorice culturi de grup bazate pe PCR(pile/cunoştinţe/relaţii)

Dacă sunteţi curioşi ce zic străinii de pe stradă despre noi, o să aflaţi ce ştim deja dar recunoaştem cu jumătate de gură: sunteţi hoţi.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine: 1. N-ai cu cine. 2. N-ai cu Ce. 3. N-ai de Ce.

Dacă cutezaţi să-ntrebaţi netul, o să vă zică plin de spume că : Ilie Năstase care înjură străinii şi Macron, a cărui soţie e mai bătrână ca viitorul preşedinte al Franţei cu douăzeci şi ceva de ani.

Şi dacă mă mai intrebaţi o dată pe mine : 1. Unii 2. Alţii. 3. sigur Ceilalţi.

foto preluat de pe: gandul.info

Poate sunt restanţele cognitive, poate “karma is a bitch”, poate este sinucidere colectivă, poate e lipsa de inadecvare la sfârşitul lumii, poate e o lipsă de afectivitate parentală, poate e o problemă de dinamică sexuală, poate e antena 3, poate e Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu la un loc.

Dar v-aţi gândit vreodată, noaptea, ca hoţii, că Noi suntem de vină!?

Fie cauze, fie efecte, un lucru e cert: toţi au dreptate şi toţi se supără pe dreptatea celorlalţi.

Sau cum inspirat spunea cineva pe fb: “În România, unii sunt mai deştepţi decât alţii. Restul sunt proşti”

articol preluat de pe: gandul.info

(Liviu Mihaiu) Siria. We came. We saw. He died

13 aprilie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/3.442 vizite

Siria. We came. We saw. He died

articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu – ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la TVR şi Academia Catavencu) presedinte la “Salvati Delta” – foto: pressalert.ro

12 aprilie 2017

Scriam ieri că războiul de azi este o producţie teve. În care, deţinătorul exclusivităţii transmisiilor din teatrul de operaţiuni, firma “white helmets” are acţionariat american. Bunăoară, ce vedem la teve în presa oficială şi naţională este partea pe care “trebuie” s-o vedem ca partener NATO, aflat în al doilea război mondial rece.

Cum favorabilitatea acestei naţiuni pentru “hegemonia blândă a SUA” este un lucru cert şi cvasiunanim, România fiind a doua ţară filoamericană din lume, după Albania, adevărul este, la rândul său, unul filoamerican.

Orice altă opinie este taxată drept filorusă în acest mediu de tip “ori, ori”. Se ştie, conform cercetărilor sociologice la nivel mondial, că nivelul de acceptabilitate al opiniilor oficiale în cazul unor acţiuni statale de talia unui război este de 75%.

Motivele ideologice ale unui război sunt întotdeauna strâns legate de motivele sale economice. Drept exemplu, marele analist şi savant Noam Chomski, spunea într-o carte celebră că, în Coreea de Nord americanii nu au “intrat” pentru că motivele economice nu sunt sustenabile. Adică resursele acestei ţări nu justifică “lupta pentru democratizarea” ei.

După 6 ani de revoluţie şi război civil, regimul pro rus Al Assad, părea să fi câştigat reuşind să anihileze în mare parte “opoziţia democratică” pro americană şi să izoleze ISIS în sud – estul Siriei, controlând cea mai mare parte a teritoriului Siriei.

După atacul american cu rachete Tomahawk îi stârnea fostului meu coleg, Brad Florescu, următorul panseu contabil: “59 de rchete Tomahawk la 2,981 milioane de dolari bucata – producătorul Raytheon a urcat frumos pe bursã imediat după atac. Armata siriană a pierdut 20 de avioane de producţie rusească. Acestea se cer înlocuite de urgenţă. Un Sukhoi 22 e vreo 10 milioane de dolari.”

UPDATE: după alte surse e vorba despre Mig-23, un interceptor fără capacităţi de atac la sol (15 milioane).

În plus de asta, pentru a evita repetarea poveştii, s-ar impune achiziţionarea de către sirieni a unor sisteme antiaeriene S400 despre care ruşii susţin că pot doborî şi rachete de croazieră. 400 de milioane de dolari pentru o divizie cu 8 lansatoare şi un vehicul de comandă”.

Războiul face bani. Cel din Irak a produs un turn over pe care, economistul premiat cu premiul Nobel Joseph Stiglitz îl denunţa în 2008 că “aventura din Irak a dezechilibrat economia Statelor Unite, ale cărei probleme merg mult mai departe decât criza din sectorul imobiliar. Nu poţi cheltui 3.000 de miliarde de dolari (2.365 mld. euro) – da, 3.000 de miliarde – pentru un război fără sorţi de izbândă în afara graniţelor ţării şi să te aştepţi să nu resimţi efectul acasă“.

Haideţi să trecem în revistă interesele jucătorilor cei mai importanţi in războiul din Siria:

Arabia Saudită. Putere centrală în piaţa de petrol şi cel mai mare furnizor de terorism se luptă pentru o cât mai mare cotă din piaţa concurenţială a petrolului. Interesul Arabiei Saudite este cu siguranţă ca celelalte ţări producătoare de petrol să fie eliminate de pe piaţă astfel incât concurenţa să fie redusă. Dacă Iranul, Libia şi Siria nu pot aduce petrol pe piaţa mondială, Arabia Saudită poate vinde mai mult şi desigur mai scump. Aşa că Arabia Saudită este foarte interesată ca Iranul să fie supus unui embargo, iar Libia şi Siria să fie blocate de război civil. E o oportunitate pentru Arabia Saudită să sprijine ISIS şi să-şi servească aliatul tradiţional, SUA, pentru a menţine aceste ţări in afara pieţei mondiale de petrol.

Rusia. Este aliatul de peste 50 de ani al Siriei. Interesul rus este ca situaţia actuală să se menţină cât mai mult timp şi dacă va fi vreodată pace, la conducerea Siriei să se găsească o conducere pro rusă.

Dacă Siria ar fi sub influenţă americană, ar deveni un mare concurent al Rusiei pe piaţa de gaze a Europei. Exploatarea Leviathanului, cel mai mare zăcământ de petrol şi gaze de la Mediterană, ar face din Europa cea mai la îndemână piaţă de desfacere a gazului provenit de aici. Asta ar însemna ca Europa să nu mai depindă de ruşi prin gazul furnizat de Gazprom. Dacă Rusia va avea la conducerea Siriei tot pe Assad, gazul Leviathanului ar putea deveni o noua arma geostrategică impotriva Europei.

În consecinţă, Rusia nu este nici ea încântată ca ISIS să dispară in această fază a conflictului, ci opoziţia care se opune unei conduceri a Siriei pro ruseşti.

Iranul. Este o ţară ce sprijină în Siria interesele comunitatii alawite, un trib musulman şiit ce conduce Siria, majoritar sunnită.

Siria a devenit vulnerabilă din cauza demonului religios ce domină lumea arabă. Şiiti şi Sunniti sunt două entităţi ireconciliabile ale religiei musulmane, ce sunt nevoite să coexiste în Siria.

Aşadar, Iranul este pro Al Assad, contra opozitiei democratice şi contra ISIS, duşmanul sunnit.

Turcia. Eminamente sunnită, Turcia lui Erdogan este in mod natural duşmanul şiitilor lui Al Assad. Turcia este implicată din raţiuni religioase, economice şi, mai ales, politice.

Kurzii din nord – estul Siriei sunt o mare problemă a Turciei pentru ca sint o minoritate importantă pe teritoriul Turciei cit si al Siriei, o minoritate ce işi cere dreptul la un stat independent. Kurzii sunt prietenii si aliaţii SUA in Siria si Irak, care, inevitabil pun SUA şi Turcia in tabere opuse.

Turcia susţine şi ISIS, nu numai ca nişte parteneri de afaceri, dar sunt şi sunniţi, care, dacă ar ajunge la putere in Siria, Turcia ar avea o influenţă consistentă in politica Siriei.

Israel. Pentru Israel ar fi interesul perfect ca războiul din Siria să nu se termine. Astfel şi-ar asigura liniştea atit din punct de vedere militar cât si economic. Are motive sa sustina toate cele trei părţi, pentru a se păstra echilibrul de forte şi să-şi păstreze staus quo.ul de aliat istoric al SUA, cu-atât mai mult cu cât Trump s-a declarat cu surle şi trâmbiţe, mai mult ca orice alt preşededinte american, drept un sprijinitor al intrselor israeliene.

articol preluat de pe: gandul.info

(Liviu Mihaiu) Băse, Nuţi şi Statul mafiot

5 aprilie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/1.898 vizite

Traian Băsescu

foto: gandul.info
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu – ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la TVR şi Academia Catavencu) presedinte la “Salvati Delta” – foto: pressalert.ro

5 aprilie 2017

Am fost antibăsist din zorile primului său mandat, deşi l-am votat ca orice om normal la cap pentru că Năstase. Iar pentru asta plătesc scump şi astăzi.

Dar am doctoratul şi masteratul în regimul Băsescu.

Caseta emisiunii 100% în care spuneam, în 2006, că este un Putin la scară dâmboviţeană este la Turcescu. În 2006, era mai popular decât Simona Halep şi Laura Codruţa la un loc. Când le spuneam colegilor din trustul Realitatea TV că Vodă e duşmanul tuturor celor care gândesc altfel decât el, îmi luam scaune în cap de la ei, colegi chemaţi, mai apoi, toţi la DNA, la ordinul personal al lui Băsescu, pentru scandalul drepturilor de autor din presă, primul atac frontal la adresa tuturor mogulilor, duşmanii săi personali. Azi toţi mogulii sunt în închisoare sau în drum spre ea.

Presa trebuia să fie cu El. Şi, ca şi Nuţi, şi presa a devenit a lui. A lui Zeus. Prin popularea şi preluarea ei cu cel mai mare val de agenţi acoperiţi din întreaga istorie a Securităţii române. Din ordine date prin partea din spate a binomului. La partea din faţă era dotată cu camerele de luat vederi ale întregului popor. Aşa a fost preluată şi revista unde m-am născut, Academia Caţavencu, de către infractorul Adamescu. La ordin. Şi la licitaţie.

Am fost de faţă la băuta cotrocenistă în care a scos-o p-aia cu “blow jobul la Marelui Licurici”. Azi marele Licurici bagă oricând in şedinţă guvernul României cât şi pe cei care-i chinuie prin tribunale marea sa iubire şi deţinătoarea mai tuturor secretelor şi conturilor sale necunoscute.

După blow job, urmează pay job.

Nu intenţionez să punctez azi tot rechizitoriul realizărilor regimurilor Băsescu. Consecinţele acestor regimuri le vom plăti zeci ani de zile.

Dar cele mai importante sunt nefericirea acestui popor, intrarea în topul ţărilor cu cel mai mare declin demografic şi cultural din lume, transformarea statului în cel mai securistic stat european, şi cu voia dvs, ultima pe listă: câştigarea alegerilor de către PSD prin mărirea celor tăiate de regimul Băsescu.

Am început însă să devin “băsist” în post băsism, cam când intelectualii de la balconul decoraţilor de regim îl părăseau în masă.

Şi-i urmăresc dezvăluirile din casa liftului Securităţii, completându-mi post istoric tabloul celui mai nefast regim după cel al Partidului lui Ion Iliescu.

Aseară, la televiziunea sa de ogradă, B1 tv, Traian Băsescu, Preşedintele care s-a autointervievat numai şi numai cu ziarişti acoperiţi, spunea amar şi iresponsabil:

“Eu nu am vrut s-arate aşa instituţiile statului. Noi, politicienii, suntem cum suntem, dar voi, Presa, voi, Societatea civilă, Pippidi, Laura Ştefan, unde eraţi, frate!!?”

Îi răspund eu, că nu are cine altcineva :

“Păi, frate, securistule, eram tot acolo unde trimteai matale serviciile alea să pună mâna pe presă cu japca şi să infiltraţi toate televiziunile şi ongeurile şi să şantajaţi acţionarii trusturilor de presă, plătind chiar cu caşul lui Cocoş, adică din corupţia politicienilor, salariile ziariştilor acoperiţi.

Ai fost cel mai mare duşman al societăţii civile şi al presei, să nu uiţi asta!

Şi toate astea se intâmplau, frate securistule, până s-o aresteze pe Nuţi. Şi despre toate astea nu numai că ştiai, dar le-ai gândit de la cel mai înalt nivel al statului. “Mafiot”, cum îl numeşti astăzi.”

articol preluat de pe: gandul.info

(Liviu Mihaiu) Dragul meu turnător

31 martie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/2.951 vizite

foto: twitter.com
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu – ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la TVR şi Academia Catavencu) presedinte la “Salvati Delta” – foto: pressalert.ro

Dragul meu turnător

31 martie 2017

Unul dintre fenomenele instalate la nivel de masă şi casă în România este turnătoria, pâra şi denunţul. Premise ar cam fi: în timpul comunismului se spunea că a fost oficial şi neoficial un “amount” de 400-500 de mii de turnători cu angajament de hârtie la Securitate.

Constatam în mai multe anchete de-a lungul anilor că, în afara tradiţionalei, istoricei şi “ospitalierei” corupţii endemice, principala problemă care sufocă cele patru puteri în stat este apartenenţa într-o formă sau alta la noua Securitate. România a devenit un Matrix la supravegheri. Din vocaţie.

Atmosfera a devenit, în oglindă, în capitalismul nostru orwellian, asemănătoare cu cea din anii ’80 ai comunismului. Oamenii se feresc unii de ceilalţi, oamenii se reclamă la Poliţie, DNA, se dau în judecată şi se toarnă la şefi într-o frenezie asemănătoare cu “anii romantici” ai stalinismului. Adesea auziţi pe la colegi: “Hai, dragă, să-ţi spun ce-am aflat de la serviciu!!” Iar Bârfa, turnătoria de tabloid, este sport naţional.

Civilizaţia entertainmentului se îmbină armonios cu cea a delaţiunii. Justiţia se face, în proporţie de 80%, cu denunţuri pentru avantaje.

Dacă este să facem o statistică a stării conflictuale a ţării, totul pare o răfuială. Iar dacă ne ducem şi la statistici aflăm că Bucureştiul are mai multe procese decât întreaga Grecie, în toată splendoarea ei de cea mai mare datornică din întregul aprozar al comunităţii UE.

Da, ştiu, la noi multe aparţin domeniului proprietăţii, pe care regimurile post comuniste ce-au instalat “capitalismul de cumetrie” al lui Ion Iliescu nu le-au definitivat niciodată pentru totdeauna.

În România la această oră Noua Securitate Română este cea mai puternică din punct de vedere civil, comparativ cu omoloagele sale europene, nu numai pentru că are cei mai mulţi angajaţi sub acoperire în instituţiile civile din România, ci pentru că la noi există această cultură greţoasă, bine înrădăcinată în mentalul colectiv.

Când am anunţat pe Facebook că voi scrie un text cu acelaşi titlu al unei cărţi de Gabriel Liiceanu : “Dragul meu turnător”, a fost o năvală de voluntari care-mi spuneau să nu care cumva să uit pe cineva, începând cu propriii colegi din presă şi proaspătul “Manole”, alias guvernatorul Isărescu, la boierul Bălăceanu Stolnici, Dan Tapalagă la clanţa ambasadei SUA, recent decoratul liberal centenar, Ionescu Quintus, denunţătorul Elenei Udrea, Dinu Pescariu, sau însuşi preşedintele Traian Băsescu, cel care turna poporului electronic, ca preşedinte, seara, la teve, la fix 18.30, diferiţi adversari politici, şi pe care însuşi preşedintele Constantinescu l-a pârât că a fost turnător al Securităţii.

Şi, ultimul pe listă, cu voia şi nevoia dumneavoastră, însuşi Gabriel Liiceanu, cel care a făcut patetic deliciul intregului Parlament European cu o pâră de nivel apocaliptic la adresa celui mai urât partdid din istoria recentă: PSD.

Până la urmă, dintre sutele de “comment-uri”, unul a concluzionat oftând fatal în ce priveşte greutatea demersului : “Sunt mulţi, prea mulţi..”

Nu va trece mult şi în întreprinderi, în magazine, în scările locuinţelor se vor instala căsuţe cu : “Turnaţi Aici!”

Bunăoară, unul dintre miturile fondatoare ale conştiinţei noastre naţionale este Mioriţa, balada unde avem nu numai uzurparea şi asasinatul din invidie materială, ci şi o oiţa turnătoare.

Vorba unui prieten italian: “Ce mafie, care interlopi la voi în România, că, dacă merg trei la furat sau la futut, unul dintre ei toarnă!!?”

Întrebarea mea este însă: Poate fi fericit şi constructiv un popor în care unul din trei ciobani se toarnă!?

p.s. #Atenţie. Avertizorul de integritate, cel care reclamă public abuzurile unui regim sau ale unei instituţii de stat este singurul turnător cu valenţe eroice.

De aceea lui Snowden, de exemplu, i s-au făcut filme şi statui.

articol preluat de pe: gandul.info

(Gabriel Ferugean) Democrație și sport

9 martie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/1.601 vizite

articol: Gabriel Ferugean

Gabriel Ferugean

9 martie 2017

Sportul de masă promovat exhaustiv a dus la o percepție publică a faptului că orice confruntare trebuie să se încheie cu un rezultat clar și apoi competiția se încheie. Liga Campionilor, Campionatele Mondiale de fotbal, rugby si alte sporturi, olimpiadele, toate induc publicului ideea că este spectatorul unei competiții care, odată încheiate, impune revenirea la treburile zilnice pînă cînd începe o altă competiție. Iar cîștigătorul încoronat de rezultatul decisiv își păstrează coroana timp de un an, doi sau patru, în funcție de periodicitatea competiției repective.

Evident, comparînd alegerile politice cu competițiile sportive, publicul a tras concluzia că, odată ciclul electoral încheiat și cîștigătorul desemnat, și rolul alegătorului s-a încheiat. Pentru că aceasta este comparația: politicienii, ca sportivii, sînt în arenă, publicul aclamă, se agită, aruncă petarde, pînă cînd se termină competiția, învingătorii se duc la putere, învinșii fac ciocul mic și se antrenează pentru următoarea ocazie iar cetățeanul se întoarce la treburile lui, urmînd să își facă iar datoria civică de a vota (aclama, arunca petarde) la următoarele alegeri.

Dar nu acesta este spiritul democrației. Rolul cetățeanului nu se termină la sfîrșitul competiției, pentru că publicul nu este spectatorul iar politicienii nu sînt sportivii care prestează o activitate oarecare. Politicienii sînt aleși de public să îi reprezinte, asta înseamnă că nu sînt cu nimic mai speciali decît oricare alt membru al comunității și se află în posturile respective să servească interesele comunității care i-a ales. Iar pentru asta e necesar ca și publicul să înțeleagă că rolul său în democrație nu se încheie după alegeri. partea cea mai importantă de abia atunci începe: alegătorul are datoria morală să își urmărească aleșii și să le ceară să își respecte promisiunile și să servească binele comunității.

(Victor Potra) Isteria Fake News

6 martie 2017/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Cristina Andrei/1.899 vizite

Isteria Fake News

articol: Victor Potra

20 Februarie 2017

Hai să ne lămurim un pic cu isteria asta legată de aplicațiile care privesc „Fake News” sau așa-numitele „știri false”. Teza sună așa: un grup de IT-ști din Sibiu au realizat o aplicație cere cenzurează știrile pe care ei le consideră false, pe internet și pe Facebook. Acest lucru afectează grav libertatea de exprimare. În continuare vă prezint câteva informații despre cum stă treaba în realitate. Pe lângă „cititul despre” pe internet, eu am făcut și un lucru simplu, pe care însă se pare că mulți dintre cei care au o opinie asupra subiectului nu l-au făcut. Am instalat aplicația și am testat-o.

1. În primul rând vorbim de 2 aplicații diferite și fără legătură în elaborare.

Una este o extensie a opțiunilor pe care le au utilizatorii de Facebook. Când dorești să raportezi o postare ca fiind necorespunzătoare, la motivele raportării, pe lângă pornografie, violență etc. ai acum și următoarea opțiune: „Este o știre falsă” Exemple: știri false sau incorecte în mod intenționat, o înșelătorie dovedită ca atare de o sursă de încredere” – asta afișează interfața de Facebook. Această opțiune este implementată de Facebook la nivel global și a devenit disponibilă pentru Românie undeva în jur de 7 februarie. Nu are nici o legătură cu aplicația IT-iștilor din Sibiu și funcționează independent. E pur și simplu o adăugire la motivele pentru care poți raporta o postare de FB. Dacă doriți să vedeți cum funcționează citiți aici.

A doua aplicație, dezvoltată de IT-iștii din Sibiu, se numește „De Necrezut” și este disponibilă în Google Web Store. Este pur și simplu o extensie pentru browserul Google Chrome, cu o singură funcționalitate: îți afișează un mesaj care te invită să verifici informația și din surse independente. Nici măcar nu afirmă că informația este falsă sau distorsionată! Aplicația afișează acest mesaj la navigarea pe internet sau pe Facebook. Puteți vedea 2 screenshots pe care le-am făcut pe vizitare website și pe afișare postare FB, cu aplicația instalată.

foto: victorpotra.wordpress.com

foto: victorpotra.wordpress.com

Cred că este clar că nu este vorba de nici o cenzură ci de un avertisment adresat utilizatorului. Știrea rămâne bine mersi pe site și poate fi accesată de orice vizitator. Aplicația poate fi instalată sau dezinstalată după voie și este conformă criteriilor de securitate aplicate tuturor aplicațiilor disponibile în Google Store. Aplicația poate fi instalată de aici.

2. Despre obiectivitate

S-a reproșat aplicației „De Necrezut” că nu este obiectivă și nici nu ar putea să fie. Cine hotărăște care sunt site-urile sau știrile la care apare acest avertisment? Este vorba de un consiliu de voluntari care analizează știrile. Detalii puteți citi aici: Evident, nu poate fi vorba de o obiectivitate absolută. Dar nici nu se pune problema. Cei care aleg să își instaleze aplicația „De Necrezut” au încredere în alegerile acestui grup de inițiativă, cei care nu au încredere nu și-o instalează. Clar ca lumina zilei. Până la urmă e aceeași alegere pe care o faci la recenziile online la restaurante. Dacă nu vrei să ajungi într-un restaurant prost, vei folosi un sistem de rating online. E treaba ta ce sistem alegi și e alegerea ta dacă ai încredere în acel sistem de rating.

3. Despre limitarea răspândirii viralelor false pe Facebook.

Consiliu de voluntari de care aminteam mai sus (detalii în același articol din adevarul.ro) va apela la un grup mai mare de voluntari pentru a raporta știrile considerate de ei ca fiind false către Facebook, folosind opțiunea FB de „Știre falsă” de care vorbeam la început. Aici, iarăși, multă lume a strigat „Cenzură!”. Însă uitați două lucruri.

– Facebook este un mediu social bazat pe interacțiune. Maximum de efect pe care îl poate produce raportarea repetată este scăderea „reach”-ului postării, a frecvenței cu care este afișată în fluxul de noutăți FB. Postarea rămâne disponibilă, inclusiv pe pagina pe care a fost postată.

– Dreptul meu de a combate o știre pe care o consider falsă sau nocivă este la fel de justificat ca dreptul meu de a promova și răspândi o știre care îmi place sau pe care o consider importantă. Este un fel de „dislike”, dacă vreți (recunoașteți că v-ați dorit adesea să aveți un asemenea buton).

Așa cum știrile cu multe like-uri sau share-uri devin mai vizibile, știrile cu multe raportări vor deveni mai puțin vizibile. Iar până la urmă vorbim de jocul numerelor. Dacă un număr semnificativ de utilizatori FB consideră o știre falsă, aceasta scade ca vizibilitate, dacă nu – nu! Așadar, capacitatea de influență a grupului restrâns de inițiativă (consiliul de voluntari) este strict limitată de participarea sau neparticiparea unui număr mare de oameni. E ca la proteste: diferența de efect dintre o manifestație de câteva sute de oameni și cea de câteva sute de mii.

Cam astea erau precizările pe care m-am gândit să le fac, mai ales că am avut impresia că unele persoane pe care le apreciez au fost supuse unei intoxicări mediatice privind problema.

articol preluat de pe: Blogul Dreptul la gândire
foto: twitter.com

(Alexandru Cristian Surcel) Fenomenul DJ Trump

9 noiembrie 2016/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/2.168 vizite

Donald J. Trump

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel*- foto: facebook.com

9 noiembrie 2016

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut “corectitudinea politică” încă de când am auzit prima dată de ea prin anii ’90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria “bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi” (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din “Doina” de Eminescu – “Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii“- evident scoase complet din context, nemenţionând că “Mihăiţă, tată” a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de “corectitudinea politică” în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii ’60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii ’90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele “corectitudinii politice”; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a “corectitudinii politice” este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul “jihadului sexual” de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii ’90, când auzeam de “corectitudinea politică” şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai “corectitudinii politice” americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian Surcel

Avocat, activist civic, fost jurnalist.

Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) #Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

24 mai 2016/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/6.367 vizite

#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

24 mai 2016

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul “medici pentru România”, care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit “glonţul” şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în “epoca de aur” ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian Surcel – Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Gabriel Ferugean) Despre ipocrizie

18 februarie 2016/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/1.960 vizite

Despre ipocrizie

articol: Gabriel Ferugean

Gabriel Ferugean

18 februarie 2016

Mă uit uimit cum toată lumea plînge, mai prefăcut, mai pe față, moartea presei libere, acum că anaf-ul a dat termen de evacuare a clădirii din care emiteau televiziunile lui voiculescu. Da, voiculescu, individul care, dincolo de sentinta de securist care a făcut poliție politică, are un trecut suficient de tulbure încît să îi lege afacerile de banii furați de ceaușescu din averea publică națională. Și românii se grăbesc să le plîngă pe umeri acestor indivizi care au făcut avere colportînd știri ambigue, dacă nu false, promovînd comportamente și atitudini mizerabile și contribuind din plin de atmosfera de cloacă din spațiul public, mediatic și politic.

Dacă ar fi să personalizăm televiziunile lui voiculescu, ar trebui să ne gîndim la un interlop scandalagiu, în maiou, slipi și șlapi, ieșit dintr-un bemveu ultimul tip ca să fuiere după o pitzipoancă, în timp ce altă pitzipoancă îl apostrofeaza drăgăstos că i-a promis să nu mai fumeze în mașină.

Sigur, românii au o înclinație specială pentru a fi victimele sindromului Stockholm oricărui terorist mediatic dornic să îi ia ostatici, indiferent că e gîdea, badea, diaconescu sau,pe vremuri, paul everac și pastilele lui ridicole. Iar sindromul ăsta le intunecăși capacitatea de a gîndi clar.

Păi, cînd a dispărut Tele7abc, cum a fost? Cînd ProTV a virat în buzunarele lui năstase, cînd realitatea a căzut victima mizeriilor altui pușcăriaș celebru, atunci nu a murit presa liberă? Mai exact, cînd a fost liberă presa asta? Cînd le dictau miniștrii pesede ce să scrie, contra publicitate guvernamentală? Sau cînd le spunea nutzi a lui băse ce să scrie, contra contracte și prietenie?

Nimeni nu a plîns prea tare atunci. Nimeni nu s-a dat de ceasul morții că televiziunile nu se chinuiau să își plăteasca taxele la stat, sau măcar angajații. Și, de fapt, ce nu observă lumea, este că presa a fost cîinele de pază al democrației ținut în lanț de politicienii la comanda cărora scria. Libertatea presei a murit cînd indivizi cu afaceri dubioase și relații politice au început să își cumpere ziare și televiziuni pe care le-au transformat în gazete personale. Și cu care au făcut diverse jocuri politice și economice, care mai de care mai murdare.

Nu, nu anaful sau cioloș omoară libertatea presei azi. Libertatea presei la care se referă bocitoarele de azi a murit cînd proprietarii au decis să nu își plătească taxele sau să se implice în infracțiuni. Și faptul că televiziunile securistului pușcăriaș sînt obligate să se mute nu e o tragedie. NU au fost arestați jurnaliști, nu a murit nimeni. Diaconescu emitea dintr-o bucătărie, Turcescu emite dintr-o garsonieră confort unu. Cine vrea să facă jurnaism o să găsească mereu o cale.

Problema e că gîdea, badea și gașca lor nu vor să facă jurnalism. Ei vor scandal. Și pariez că îl vor face. Doar că acum trebuie să plătească și, ca orice securist serios, voiculescu nu vrea să scoată banii din buzunar fără un pic de circ.

foto: fun.bzi.ro