Articole

(Liviu Mihaiu) Clientul nostru, stăpânul nostru. Blow job description

Richard Nixon si Nicolae Ceauşescu

foto: historia.ro
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

14 septembrie 2017

 

 Clientul nostru, stăpânul nostru. Blow job description

 

După albanezi suntem al doilea popor filoamerican din lume. Avem America în ADN şi-n DNA.

America este în privirea pierdută pe cer a bunicilor noştri după venirea pe tancuri a comunismului stalinist; în eliberarea, după 23 august, a prizonierilor americani care ne-au bombardat rafinăriile de la Ploieşti; iî pachetele cu armament şi mâncare paraşutate partizanilor anticomunişti; în vizitele oficiale ale lui Ceauşescu în SUA unde s-a tras primul in poză cu Mickey Mouse; în cel mai influent serial pentru întreg capitalismul românesc, “Dallas”(suntem singura ţară din lume unde JR a fost perceput ca personaj pozitiv); în cele mai multe filme cu cowboy rulate în vremea dictaturii comuniste dintre toate dictaturile comuniste; în stricarea relaţiilor de camaraderie cu sârbii pentru un război care s-a dovedit mai târziu fabricat de o mare firmă de PR specializată război; în decoraţiile din pieptul Securităţii române subcontractate în numele idealurilor de pace şi prosperitate euroatlantincă; în scutul anti-rachetă de la Deveselu; în Irak şi Afganistan, unde am fost singura ţară din lume care a deţinut comanda asupra unor batalioane americane; în nesfârşita bucurie, încununată de curcubeu pe cer bucureştean, în 2002, a primirii pe pâmânt românesc a trei preşedinţi americani de către trei preşedinţi români (Nixon-Ceuşescu; Clinton-Constantinescu; George W Bush-Iliescu); în cohortele de politicieni, ziarişti, procurori, ongişti şi intelectuali care trec ritualic pe la ambasada americană, ce azi ţine locul Legaţiei germane de dinainte de 23 august ’44 sau al Comisariatului sovietic de după ’47.

Aşa cum spunea şi Şeful legaţiei germane la Bucureşti, Killinger, înainte de întoarcerea armelor, aşa poate spune azi orice ambasador american:

Orice frunză pică la Bucureşti, noi aflăm imediat!

Logica şi dialectica întregii societăţi româneşti este imuabil favorabilă oricărui tip de retorică pro-americană. Orice gest, orice fel de influenţă yankee este la fel de hipnotizantă pentru noi pe cât de populară este în mentalul românesc filmografia americană.

Republicanismul intelectualităţii noastre este durabil de 27 de ani şi incumbă toate formele de recunoştinţă pe care România le are faţă de singurul preşedinte american ce are statuie in România: Ronald Reagan, adevăratul eliberator al ţării de comunism.

Primul post privat care a crescut o generaţie in valorile proamericane, ProTv, este pe primul loc de la apariţia sa, 1 decembrie 1995, şi până astăzi.

Orice critică la adresa politicilor americane este brutal desfiinţată şi categorisită ca fiind de sorginte pro-rusă.

Nu există ceva sau cumva pe care vreun fel de guvern, fie de stânga, sau de dreapta, să-l fi refuzat vreodată oricărei entităţi ce aparţine Statului sau Corporaţiei americane.

Ambasadorul american este realmente Pilatul din Pont al ţării, oriunde s-ar duce pe teritoriul ei: la Guvern, la Cameră, la Serviciile secrete, la Camerele de comerţ, la Preşedinte, in Ţinutul Secuiesc.

Visul oricărui demnitar român este să fie primit sau decorat de americani, într-o “sfântă zi”.

Faima oricărui jurnalist român este la zenit, şi “apoi pot să şi mor”, când îl va putea intreba ceva, cândva, pe Preşedintele american. Sau să fie intern măcar o zi la “Washington Post” sau la “CNN”.

Toţi comenatorii şi moderatorii care vor să fie implacabili încep cu : “Haideţi să vă spun cum e la americani…”

Visul oricărui cineast român este să ia Oscarul. Şi lista este departe de a fi definitivă in ceea ce priveşte visul subconştient românesc de a fi al 51 lea stat american.

Dacă în SUA se spune: “America nu este o ţară, ci o afacere”, în România este o religie nucleară.

Propaganda pro-americană a unităţilor militare din presa română şi submisivitatea administraţiei române am găsit-o chiar şi in ultimul taxi pe care l-am luat: “Dacă nu cu americanii, atunci cu ruşii!?”, mi-a spus mândru şoferul cu facultate. Şi este cea mai “oficială” afirmaţie a dependenţei româneşti faţă de Big Brother.

Orice fel de lobby sau trafic de influenţă, de ordin comercial sau militar, este considerat de toată lumea o ofrandă adusă Aliatului Suprem. Sau o binecuvântare a lui.

Iată două exemple din miile intâmplate:

Am intervenit pentru ca Guvernul României să concesioneze zăcăminte de gaze de şist către Chevron!” -Mark Gitenstein, in calitate de fost ambasador SUA.

Eric Stewart, preşedintele Consliului de Afaceri Americano-Român(AMRO), i-a înmânat premierului Sorin Grindeanu o “foaie de parcurs” privind statul de drept (atenţie: statul de drept. n.a), din partea marilor companii americane prezente in România, pentru a o lua in considerare in activitatea sa

Dacă Rusia (circulă această legendă geopolitică in mediile discrete) ne-ar oferi Basarabia în schimbul Deveselului şi al recunoşterii Crimeeii (Basarabia lor), cu certitudine, noi am refuza-o cu sfântă indignare, înjurându-i pe toţi unioniştii ca fiind plătiţi de ruşi.

Explicaţia psihanalitică şi antroplogică stă ca un oximoron profetic într-o povestire cât se poate de reală, dintr-o bătălie pe viaţă şi pe moarte intre Securitate şi Partizanii anticomunişţi care primeau sprijin material de la americani:

În urmă cu fo 65 de ani, şedinţă de Partid şi Securitate ad-hoc într-o casă în care, sus în pod, se ascundeau partizanii. Comuniştii şi securiştii înarmaţi o scaldă în multe ţuici şi până la urmă încep să cânte din toţii rărunchii: “Ţine Doamne partizanii/ Până vin americanii!”.

God Bless Romania!

articol preluat de pe: gandul.info

(Marius Vintilă) Ce-aș mînca daca aș fi/ Andrei Pleșu, pentru-o zi

Ce-as manca daca as fi/ Andrei Plesu, pentru-o zi

foto: delectant.com
articol: Marius Vintilă

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto: facebook.com

13 septembrie 2017

 

De curînd domnul profesor Pleșu aborda în “Dilema Veche”, în treacăt, cu umorul și cu bonomia intelectuală care îl caracterizează, subiectul vegetarianismului.

Concluzia la care ajunge textul, fără mari eforturi de nuanțare, este că pe acest tărîm nu sunt dileme. Sunt doar etichete, clare pentru oricine înțelege cele mai elementare chestiuni despre libertatea de exprimare a gustului și poftei.

Se știe că orice scrie domnul Pleșu este citit în cheia unei recomandări condescendente cu aer demiurgic, respectată cu sfințenie… desigur. Ceea ce nu reprezintă o problemă per se. De fapt, Doamne ajută ca toți cei ascultați cu atenția de care beneficiază domnul Pleșu să gîndească precum dumnealui! O problemă per se mi se pare însă faptul că uneori domnul Pleșu pare să uite cîtă atenție se acordă fiecărui rînd scris de dumnealui și implicit responsabilitatea pe care vrînd-nevrînd o are la fiecare mesaj public.

Sunt vegetarian. Șase zile pe săptamînă – în medie – mănînc “de post”. Asta e formula pe care o folosesc la restaurant. La noi în țară puțină lume pare să știe că vegetarianul nu se hrănește cu produse de origine animală fără să țină post și doar cîțiva cetățeni pare să fi întîlnit unul în carne și oase (sic!). În una din șapte zile – tot în medie – îmi permit și produse de origine animală, de cele mai multe ori o brînză bună și (sau) ouă la micul dejun. Sunt vegetarian în primul rînd din motive etice, apoi fiindcă am “conștiință eco-planetară sănătoasă” adică sunt conștient de impactul pe care industria cărnii ieftine o are asupra mediului (studii recente relevă că este cea mai dăunătoare, mai poluantă chiar decît industria auto) și mă comport ca atare. În fine, sunt vinovat și de faptul că, la fel ca mulți contemporani informați, susțin că dieta vegetariană este mai sănătoasă. Pe deasupra, sunt și mîndru de opțiunile mele legate de dietă și conștient că altele oricum nu (mai) avem.

Uneori, pentru a căpăta mîncare “vegană”, (cuvînt pe care refuz să îl folosesc fiindcă limba română are deja termenul de “vegetarian”) adică patru garnituri pe o farfurie, folosesc terminologia ortodoxă ca să înțeleagă chelnerul ce îi cer și să nu îmi propună pește. Asta spune multe despre educația românilor în materie de vegetarianism.

Ironia e că posturile ortodoxe de o zi și de mai multe însumează aproximativ 32 de săptămîni pe an, adică mai mult de trei cincimi din an ar trebui să ne hrănim exclusiv cu vegetale dacă am fi la fel de receptivi la dieta ortodoxă cum suntem la chemarea grătarului încins.

Omul e omnivor, spune poetul, adică poate mînca și carne, însă nu este obligatoriu să o facă. Poți trăi ani de zile, chiar toată viața, în post continuu, într-o foarte bună stare de sănătate, în vreme ce bolile pe care le capeți în relativ scurtă vreme dacă te hrănești predominant cu cărnuri sunt numeroase și teribile. De aceea medicii și dieteticienii zilelor noastre recomandă fie dieta exclusiv vegetariană, fie una cu foarte puțină carne.

Nu este obligatoriu să fii monah ca să ai conștiința deplină a alegerii dietei tale. Vegetarienii știu exact ce fac cînd renunță – zilnic – la carne. Pe de altă parte presupun că și monahii sunt conștienți de componenta etică a gestului lor de a nu mînca animal ucis, și nu doar de potențiala îngreunare a demersului lor spiritual la nivel de digestie și energie.

Pînă de curînd, majoritatea oamenilor erau atît de săraci încît rar își permiteau carne. A mînca cu precădere legume, rădăcinoase, cereale, fructe, nu era o treabă de opțiune. Aproape toți eram aproape vegetarieni, de cele mai multe ori din necesitate. În Japonia primul decret care le interzicea cetățenilor carnea datează din anul 675, apoi ele s-au înmulțit și au fost în vigoare sute de ani. Japonezii și-au dat repede seama că nu își permit să piardă atîtea suprafețe cultivabile cu legume și grîne în favoarea creșterii animalelor, ramură incomparabil mai consumatoare de resurse.

Astăzi, datorită (aș zice mai degrabă “din cauza”) petrolului ieftin, care în ultimii 60 de ani ne-a adus în pragul colapsului ecologic, adică al unei premature morți a speciei, avem putința de a mînca la fiecare masă carne. O simplă navigare pe net poate să îi dea oricui o idee despre costurile reale, în bani și în resurse, pe care le presupune treaba asta. Prețul moral: viața animalelor în ferme, moartea lor, sau chiar moartea noastră din cauză că suntem clienții fideli pe care industria cărnii ieftine se poate baza.

Din cei trei factori existenți în problemă, industria cărnii, total nesustenabilă, guvernele (conștiente de valorile poluării cauzate de industrie și de starea de sănătate a cetățenilor), și cetățenii înșiși, nici unul nu este dispus să cedeze. Ortodocși sau shintoiști (japonezii au ajuns unii dintre cei mai mari consumatori de carne per capita), nu ne putem opri din a crea, dintr-o poftă profund umană, o din ce în ce mai mare cerere de carne (profund animală) fără să ținem cont că planeta nu mai are resurse pentru poftele noastre. Iar faptul că poate sperăm să ni se termine mandatul înainte să vedem consecințele nu înseamnă că nu trebuie să ne pese.

Încă nu se taxează consumul de carne cum se taxează un motor uriaș pe o mașină “sport”, dar cred că în curînd se va ajunge și la asta, în ciuda unui lobby acerb ce va fi făcut de industrie.

Acestea sunt adevăruri, nu opinii – e, cum ar veni, realitatea. Suntem departe de epoca ceasurilor petrecute la o cinzeacă de țuică în băcănie, la degustare de mezeluri fine cu băieții. Și dacă nu ar fi vina noastră, a tuturor, s-ar putea spune că nu e vina nimănui, nici a ungurilor, nici măcar a vegetarienilor ălora militanți, că trăim alte vremuri.

Și eu îmi aduc aminte cu nostalgie de salamurile uscate pe care le “coștoleam” la o țuică sau la un pahar de vin. Însă mi se pare mai important să ai compasiunea și conștiința (eco-planetară sau nu) să renunți la o mică plăcere pentru a face foarte puțin bine (dar de ajuns) unui om pe care nu îl vei întîlni niciodată dar care datorită ție și altora ca tine va trăi o zi în plus sau va avea încă o zi apă curată de băut. Sau poate că ai scutit o vacă (o vacă proastă, normal, fără conștiință evoluată) de a trăi și muri într-o fermă din alea.

În nu mai știu care carte a lui Balzac, cred că în “Goriot”, se punea următoarea dilemă morală: devii nemăsurat de bogat instantaneu dacă accepți ca în momentul în care intri în posesia uriașei averi să moară un mandarin în China. O persoană pe care nu o cunoști, nu știi cum o cheamă, nu vei afla niciodată nimic despre ea, și nu vei fi pedepsit pentru moartea ei. Trebuie doar să accepți să moară ca să primești imensa avere. Ai face-o?

Dacă presupunem că pentru o persoană decentă minimum de moralitate înseamnă să nu facă rău în mod conștient, nici măcar indirect, vedem de ce un vegetarian are dreptul să fie și militant chiar dacă asta îi irită pe alții. Vegetarianul a renunțat la acea formă de a face rău pe care consumatorul de carne preferă să o ignore sau să o uite la fiecare masă. În virtutea cutumei de a nu privi în farfuria vecinului vegetarianul poate să îl lase în pace pe carnivor să își savureze friptura sau să îl facă atent că este responsabil pentru tot ce se află în farfuria lui dacă acel ceva a avut părinți. E de dezbătut care atitudine e de preferat, obiectiv vorbind. În schimb, e clar pe care o preferă carnivorul.

Vegetarianul dăunează mai puțin sănătății speciei decît carnivorul, avantajul său moral este evident, iar cine alege să mănînce carne își asumă și alt fel de responsabilitate decît pe aceea a propriei sănătăți, dacă este o persoană conștientă de sine. În această chestiune, nu se mai poate pune problema în acel fel simplist numit “fiecare cu opțiunea lui”. Dacă vegetarianul alege să vorbească despre asta, fie și la sfînta masă carnivoră, este, din punctul meu de vedere, îndreptățit să o facă. În general însă, experiența pe care o am cu vegetarienii e că ei preferă să tacă. Dacă sunt întrebați admit aproape cu un soi de jenă că nu mănîncă niciodată carne. Altfel, riscă să ajungă fără să vrea subiectul de discuție al convivilor, ceea ce nu e prea plăcut. Am mai scris despre asta.

Din nefericire, am ajuns să trăim vremurile în care a mînca carne a devenit un lux moral cu un cost economic acceptabil. Și dacă pe om luxul nu îl doare la buzunar sau fizic, nimic nu mai contează. Cînd nu se vede imediat, răul făcut nu există, nici măcar dacă ni-l facem nouă.

În fine, nu pentru oricine delicatesa reprezintă forma supremă de a-ți exprima bucuria de a trăi. Poate că pe un vegetarian a trăi conștient și corect față de ceilalți îl bucură la fel de mult cît pe un gurmand carnivor o îmbucătură de bife de lomo clasa una, adusă azi din Argentina cu avionul. Pun pariu că majoritatea vegetarienilor ar comanda un prînz fără carne chiar dacă acel prînz ar fi ultima lor dorință.

articol preluat de pe: cuvintecuvintila.blog

USR: Guvernul Tudose minte românii cu o rectificare pozitivă și sacrifică din nou investițiile

USR: Guvernul Tudose minte românii cu o rectificare pozitivă și sacrifică din nou investițiile

foto si articol: usr.ro

9 septembrie 2017

 

Partidul Uniunea Salvați România avertizează că guvernarea PSD – ALDE manipulează cifrele bugetului de stat pentru a prezenta o rectificare bugetară pozitivă în care veniturile si cheltuielile statului sunt în creștere.

În realitate, Guvernul Tudose refuză să recunoască propria incompetența și să admită în mod oficial că rectificarea bugetară reflectă situația dezastruoasă a finanțelor publice după opt luni de guvernare PSD-ALDE.

Deși ministrul Finanțelor Publice a anunțat o rectificare prin care veniturile și cheltuielile bugetare sunt în creștere, proiectul de rectificare bugetară prezentat de Ministerul Finanțelor Publice arată realitatea că veniturile și cheltuielile bugetului de stat sunt în scădere și doar deficitul bugetar este în creștere.

Faptul că, în ciuda unei creșteri economice importante, veniturile bugetului de stat sunt rectificate în scădere cu 1,3 miliarde de lei este o dovadă clară a eșecului programului de guvernare al coaliției PSD – ALDE și confirmă că estimările inițiale au fost eronate.

”Dincolo de modul în care este definită această rectificare bugetară, în esență este o rectificare negativă pentru că sunt tăiate fonduri de aproape 10 miliarde de lei de la investiții în infrastructură și proiecte europene și transferate la cheltuielile cu salariile și pensiile”, afirmă deputatul Dan Barna, purtătorul de cuvânt al USR.

Uniunea Salvați România consideră că este regretabil că guvernarea PSD – ALDE a redus drastic alocările bugetare în domenii extrem de importante pentru dezvoltarea României: fondurile ministerului Transporturilor au fost diminuate cu 6,25 miliarde de lei, iar cele pentru co-finanțarea proiectelor europene cu 3,48 miliarde de lei.

Reducerea fondurilor pentru infrastructura de transport și pentru proiectele europene reprezintă una dintre cele mai grave nerealizări ale guvernării PSD – ALDE care arată concentrarea coaliției de guvernare doar pe măsuri populiste, fără o acoperire bugetară reală, ignorând complet dezvoltarea viitoare.

Partidul Uniunea Salvați România cere guvernului să vină cu soluții de rectificare bugetară care să așeze cheltuielile statului pe baze economice reale și să renunțe la politica populistă care a dus la sacrificarea investițiilor în situația în care în ultima parte a anului nu mai sunt fonduri pentru plata unor salarii la stat.

articol preluat de pe: usr.ro

(Alexandru Cristian Surcel) De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Curtea Constituţională

foto: vivafm.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

10 iulie 2017

 

De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că “Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi “spălat”, iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu “profesioniştii” de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi “îndubat” două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra “Binomului”, a justiţiei, a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Uniunea Salvaţi România (Primul congres al partidului extins – Cluj, 12-14 mai 2017)

foto: facebook.com
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

2 iunie 2017

Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Motto:
Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Şi-n omul cărunt,
E-n viaţa ce veşnic nu moare.
(George Lesnea, “Partidul”)

Am aderat la Uniunea Salvaţi România (USR), împreună cu un întreg grup de iniţiativă pentru constituirea unui nou partid politic, pentru că, începând din momentul terminării alegerilor locale de la 5 iunie 2016, în care Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) a făcut o figură frumoasă, acesta a declarat ceea ce nu reuşisem să-l convingem pe Nicuşor Dan de-a lungul unor destul de îndelungate şi intense discuţii pe parcursul anilor 2014 şi 2015: că este momentul nu al formării doar de partide locale, aşa cum era foarte în trend să se susţină în acea perioadă şi cum plănuia Nicuşor încă de la eşecul candidaturii lui independente din 2012, ci e nevoie de un partid cu vocaţie naţională, deschis tuturor opţiunilor ideologice democratice, care să creeze o breşă în sistemul de mafie transpartinică al partidelor vechi şi din care, apoi, să crească partide noi care să-şi asume şi orientări ideologice individuale.

Şi, într-adevăr, în ciuda unor greşeli strategice şi de comunicare, USR a reuşit să obţină la alegerile parlamentare un procent de 9%, devenind a treia forţă politică a ţării ca pondere parlamentară. A învins inclusiv partidele unor politicieni cu experienţă, precum Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu. Iar materialul uman care s-a regăsit sau se regăseşte în USR este mult superior Partidului Poporului Dan Diaconescu (PPDD), care în 2012 a reuşit de asemenea să patrundă în Parlament cu un procent remarcabil pentru un partid de-abia constituit, dar care nu a mai terminat legislatura ca partid în existenţă.

Reuşita parţială (parţială pentru că procentul a fost totuşi sub cel uşor nerealist sperat de leadership-ul partidului şi pentru că el a fost obţinut dintr-o rată de participare de doar puţin sub 40% din electorat) de la 11 decembrie 2016 a fost urmată însă de un întreg şir de nemulţumiri, unele devenite publice, altele nu, sau de conflicte deschise, unele mai mari, altele mai mici. Nu voi face istoria lor acum, acest text ar deveni prea stufos. Mă voi referi însă la ultimul şi cel mai dur conflict.

Aşa cum se ştie, în această clipă Nicuşor Dan, de-abia reales preşedinte al USR la Congresul de la Cluj din 12-14 mai, deci de acum trei săptămâni, este demisionar şi condiţionează revenirea sa în partid de invalidarea de către Comitetul Politic Naţional (CPN), ce ar urma să aibă loc în jur de 17 iunie, a deciziei Biroului Naţional (BN) de poziţionare a USR împotriva referendumului pentru aprobarea modificării Constituţiei la iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CpF). În opinia lui Nicuşor Dan, pe care, sincer, i-o împărtăşesc de dragul menţinerii diversităţii dintr-un partid care a început să creeze breşa de care spuneam mai sus, dar pe care nu a şi lărgit-o suficient ca să se divizeze în noi partide ideologice, USR ar trebui să indice membrilor şi votanţilor săi să se comporte la referendum cum le dictează conştiinţa.

În plus, Biroul Naţional, la 31 mai, a adoptat amintita decizie cu un scor foarte strâns, de unsprezece voturi la zece, ceea ce întăreşte ceea ce era deja discutat în partid, că orice asumare de tip ideologic ar trebui să fie rezultatul unui referendum electronic intern- USR fiind partidul care în premieră în România şi-a introdus aşa ceva în Statutul adoptat la 12 mai-, validat printr-un vot al CPN, ori rezultatul unui vot în Congres. Unii vor spune că nu este o asumare de tip ideologic, dar eu argumentez că da, fie şi doar prin faptul că este motivul unei controverse ireconciliabile şi continue între cele două facţiuni radicale şi foarte zgomotoase din USR- “progresiştii” şi “conservatorii”- încă de pe când parlamentari ai USR s-au întâlnit în comisii cu proiectul de lege privind parteneriatele civile al fostului deputat Remus Cernea şi unii din ei s-au abţinut.

Dar, în opinia mea, vorbim de fapt de o luptă internă pentru putere care îşi are rădăcinile într-o greşeală strategică majoră pe care Nicuşor Dan şi BN-ul USB au făcut-o în vara anului 2016. La momentul acela, USR a dat retorica de tip #aceeaşimizerie privind partidele vechi, retorică cu care a obţinut scorul remarcabil din alegerile locale şi a devenit principala forţă de opoziţie din administraţia locală bucureşteană (iar poziţia de Primar al Sectorului 1 a pierdut-o numai prin fraudă în secţiile unde nu avea reprezentanţi sau unde delegaţii hipsteri au preferat concertul Maroon 5), pe susţinerea unei viitoare formule de guvernare cu Dacian Cioloş în continuare prim ministru şi în alianţă de facto cu PNL. Pentru a scoate maximum de avantaj din această combinaţie, în timp ce sute de simpatizanţi oneşti erau ţinuţi cu lunile de zile în aşteptare în numele criteriilor stricte de integritate pe care membrii USR trebuie să le îndeplinească, USR şi-a deschis necondiţionat uşile membrilor guvernului Cioloş, li s-a întins covorul roşu şi li s-au dat preferenţial locuri eligibile pe listele de candidaţi, în timp ce toţi membrii USR doritori treceau prin faţa ochiului critic şi uneori poate nedrept sau miop al filialelor locale.

Rezultatul a fost că s-a format o a treia facţiune zgomotoasă şi beligerantă, cea a “tehnocraţilor”, în frunte cu fostul ministru şi acum deputatul Cristian Ghinea, cea mai cinică dintre toate. Ghinea şi cu adepţii săi au încercat să forţeze alipirea USR la Platforma România 100, acel ceva care propune un program de măsuri pe termen scurt şi mediu, cu Dacian Cioloş în frunte, dar care nu prea se hotărăşte ce să fie- partid, ONG, mişcare informală-, iar când, reevaluând, Nicuşor Dan a decis că Cioloş e un “elefant prea mare” pentru un USR atât de mic (ceea ce, desigur, nu fusese înainte de alegeri când USR-ul l-a invitat în partid, iar Cioloş a făcut fasoane de fată mare pusă în faţa măritişului), au început războiul. Acum, şi ND a greşit prepronunţându-se şi, astfel, sabotând negocierile cu Cioloş, care, cuprins de orgoliu, a trimis scurt USR-ul să-şi facă ordine în interior (un fel de formulare politică şi mai diplomatică a celei mai cunoscute înjurături clasice româneşti), dar felul în care Cristian Ghinea a înţeles să ducă o dispută internă într-o mass media care vânează orice se poate critica despre USR, pentru a îndepărta această ameninţare din faţa amicilor PSD-işti şi PNL-işti ai patronilor de presă, este cel puţin incalificabil (şi ar trebui să opereze de avertisment chiar şi pentru Cioloş, dacă Ghinea va mai ajunge vreodată să fie colaboratorul lui).

Spuneam mai sus că această grupare, a “tehnocraţilor”, s-a dovedit şi cea mai cinică. Pentru că ea nu este de fapt ideologică, ci face politică cam în stilul consacrat de vechile partide (de care, în cariera lor, cei mai importanţi “tehnocraţi” au avut nevoie pentru a avea rezultatele cu care se laudă în funcţii în care numirile s-au făcut politic; inclusiv Dacian Cioloş nu ajungea secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi apoi Comisar European pentru Agricultură fără acest sprijin). Văzând timpul scurt dintre Congres şi BN-ul din 31 mai şi ştiind că până şi ND susţine că “progresiştii” ar fi majoritari în partid, oricine se poate întreba legitim de ce nu s-a cerut acest vot privitor la referendumul CpF la Congres, acesta fiind oricum organul suprem de conducere al USR. Dar, la Congres, unde principalii “scandalagii” din partid, Clotilde Armand şi Cristian Ghinea, au fost sancţionaţi la vot nemaifiind aleşi vicepreşedinţi, ci doar simpli membri ai BN al USR, iar Nicuşor Dan, la rândul său, a câştigat alegerile pentru preşedinţia partidului cu mai puţine voturi decât ar fi fost de aşteptat, “tehnocraţii” erau aliaţi cu “conservatorii” contra lui ND şi a principalilor susţinători ai acestuia. Iar “conservatorii” duri din jurul lui Clotilde Armand, oameni precum Matei Dobrovie, care ca deputat s-a exprimat public de partea CpF, nu ar fi consimţit niciodată ca aliaţii lor să propună Congresului asumarea unei poziţii unitare a USR împotriva referendumului CpF.

De o săptămână încoace însă, “tehnocraţii” au întors armele şi s-au aliat cu “progresiştii”. Cei din urmă, fericiţi că vor impune în fine prin intermediul BN poziţionarea USR împotriva referendumului CpF pentru care se dădeau de ceasul morţii, dar primii decişi să disloce puterea păstrată de Nicuşor Dan, dându-i acestuia un şah mat, mizând tocmai că acesta îşi va susţine cu fermitatea legendară punctul de vedere. Iar după un prim BN în week-endul trecut, la care Nicuşor a blocat votul prin ameninţarea cu demisia iar Ghinea a făcut ce ştie el mai bine, s-a dus cu pâra la presă, miercuri au făcut pasul decisiv. Şi foarte probabil acum Ghinea va manevra la fel de agresiv şi chiar indecent, cu veşnicul său spălat de rufe ale familiei în public, pentru a zădărcini tentativa lui ND de a răsturna decizia BN prin anunţatul Comitet Politic Naţional (în ciuda denumirii nefericite, acesta e un organism superior şi mai numeros decât Biroul Naţional, care funcţionează între congrese) şi pentru a livra USR-ul lui Dacian Cioloş pe o tipsie de argint. Iar cum partidul condus de fostul prim-ministru tehnocrat va avea ca primă misiune să servească de vehicol pentru un al doilea mandat al Preşedintelui Klaus Werner Iohannis, iar acolo e nevoie de multe voturi ale românilor mai degrabă fascinaţi de moaşte decât de paradele Gay Pride, “progresiştii” se vor trezi trădaţi asemenea “conservatorilor”.

La mijlocul lunii iunie mai e o şansă ca tot acest scenariu să nu aibă loc. Dar mi-e greu să estimez cât de mare este această şansă, din moment ce însuşi preşedintele demisionar al partidului, tot mai izolat într-un turn de fildeş unde poşta electronică nu ajunge şi soneria telefonului nu se aude, care a evitat la începuturile USR să se înconjoare de vechii camarazi de baricade civice, cel puţin cei din Bucureşti, unde între 2011 şi 2017 au avut loc mişcările contestatare cele mai ample, şi a preferat oameni cu opinii mai puţin ferme pe teme diverse, excedând minimalismului centrat pe anticorupţie, transparenţă şi #PSDciumaroşie, trăieşte cu impresia că USR e compus din 75% “progresişti” şi 25% “conservatori”, cum a declarat ieri la B1 TV. Dar oricât de zgomotoşi ar fi cei autoproclamaţi aşa, numai la mine în filială majoritatea sunt în diferite gradaţii undeva între. Şi sunt convins că, de fapt, aşa este peste tot, doar că moderaţii, în general, sunt mai toleranţi, mai decenţi şi fac mai puţin zgomot.

Şi, cunoscând mentalitatea de “cine nu e cu noi e împotriva noastră” a radicalilor în general, o să precizez că eu consider că există chestiuni juridice de natură să afecteze cuplurile formate din persoane de acelaşi sex- mandatul tacit reciproc, cetăţenia, dreptul de moştenire, dreptul de a decide pentru celălalt dacă devine dizabilitat sau intră în comă ori deces cerebral, tutela în cazul interzicerii judecătoreşti, comunitatea de bunuri etc.- pentru care mai devreme sau mai târziu avem nevoie de o instituţie de genul căsătoriei sau parteneriatului civil. Dar, cum societatea noastră, indiferent de credinţele noastre individuale, este o societate de tradiţie creştină (toată civilizaţia occidentală avându-şi rădăcinile în creştinism, chiar şi când ajunge să-l conteste sau să i se opună), înţeleg şi punctul de vedere al celor care văd căsătoria în primul rând ca pe o taină consacrată de divinitate, asemenea botezului şi euharistiei (împărtăşaniei), şi chiar dacă nu există acest caracter pentru căsătoria civilă, pentru a nu crea confuzii lezante unei mari părţi a societăţii, mă pronunţ în final în favoarea introducerii parteneriatelor civile (ca soluţie, ca în Germania, şi nu ca etapă intermediară înainte de introducerea căsătoriei, ca în Franţa). Aşadar, sunt “progresist”, sunt “conservator”? Sincer, nu-mi pasă, mă interesează să fiu corect şi raţional.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Liviu Mihaiu) Dragi LGBT-işti, CPF-işti, Feministe sau Nefumători ortodocşi

Divide et impera” Filip al II-lea al Macedoniei (382-336 Î.C.)

foto: twitter.com
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

31 mai 2017

 

Dragi LGBT-işti, CPF-işti, Feministe sau Nefumători ortodocşi

Nu există o ţară pe lume in care să se exercite mai furibund dreptul la înjurat, ura la kilogram şi aruncarea-n faţă a superiorităţii categorice a propriei tale învăţături.

Românul e omul care este obsedat “să se scoată” din rahatul în care s-a născut. Ca să-l parafrez pe Oscar Wilde, „toţi trăim în rahat, însă doar câţiva se uită la stele”.

Iar oamenii care se uită la stele sunt, nu-i aşa, cei care „vor o ţară ca afară”, care se bat pentru valorile Occidentului cum ne băteam noi în comunism pentru a procura casete video „străine” şi blugi, aşa cum părinţii noştri se luptau la cozi nocturne pentru salamul cu soia din farfuria noastră.

Mi-aduc aminte de una dintre emisiunile mele „Între Bine şi Rău”, de la TVR1, în care încrâcenarea şi opacitatea de fier beton treişpe a celor care luptau pentru „cauza” de a-i da afară din localuri pe fumători, cu ocazia celei mai dure legi antifumat din UE, a fost pentru mine, care fac dezbateri teve de douăzeci de ani, pur şi simplu stupefiantă prin totala lipsă de înţelegere. Că, dacă invocăm empatia, iar mi-aduc aminte de ultimele locuri ale României în UE. Degeaba s-au pomenit modele intermediare, mai blânde, de impactul psihologic şi economic, despre argumentele medicale ale oricărei interdicţii brutale. Nu, nene, nefumătorii nu acceptau nici măcar soluţia segregării spaţiale pentru a-i feri pe toţi cei care nu vor să participe social la fumul toxic al celor cinci milioane de fumători români. Pentru cei din tabăra „nefu” nu exista soluţie de compromis. Fumătorii trebuiau să fie „lăsaţi cu forţa” de fumat în pofida tuturor argumentelor posibile. Oamenii trebuaiu învinşi, umiliţi, nu persuadaţi. Viciaţii care comiteau răul nicotinic asupra populaţiei erau „ca-n România”, deci greşiţi. În timp ce Nefumătorii erau „ca-n Occident”. Aveau o cauză validată de „străinii” cei buni.

Abordarea asta este nu numai contraproductivă, dar inhibă orice negociere şi deschide alte şi alte uşi ale intoleranţei între şi mai multe segmente ale societăţii.

În chestiunea Coaliţia pentru Familie versus Coaliţia metropolitană pentru Gay se-ntâmplă acelaşi lucru. La fel şi în cea a corectitudinii politice.

Pe acest subiecte de larg Dialog, taberele îşi dau unfriend sau block după un schimb sumar de replici.

Frica isterică şi “ţărănească” a dezintegrării societăţii tradiţionale versus superioritatea celor care vor nişte gay liberi şi indrituiţi, ca-n Occident.

Unii îl văd pe Dumnezeu în stele şi nu vor să se mai uite şi la ceilalţi pe pământ, ceilalţi îi văd pe bisericoşi şi familişti ca pe nişte obstacole pupătoare de moaşte în calea reformării acestei ultime ţări din UE. Unora le frică să nu se înmulţească „pe stradă” homosexualii şi lesbienele, celorlalţi să nu vină ruşii, iar homosexualii să fie violaţi legislativ.

Primii sunt îngroziţi că aceşti „bizari” sexualiceşte vor adopta copii, ceialţi să nu cumva să se bisericească de tot statul, iar legebetiştii să fie „afurisiţi”.

Unii vor corectitudine politică ca să fie pedepsiţi hărţuitorii, Patapievici spune că e o nouă formă de teroare stalinistă „no blood”. Şi toooot aşa. Înjurături definitive, anateme, găşti, războaie. Adică tot ce face o comunitate să se blocheze.

Ambele tabere au dreptate. Ambele tabere greşesc.

Au dreptate pentru că oamenii au drepturi egale şi parteneriatul sexual îl implică, indiscutabil, şi pe cel civil.

Vorba Dorinei Chiriac: „Încă mai vorbim despre adopţie de parcă poţi adopta(bărbat + femeie) de la mega image raionul kids to let cu buletinul. Sau poţi lua copii de la adăpost ca pe căţei doar cu o faţă mai miloasă drept garanţie. Sunt convinsă că după o eventuală legalizare a parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex, nu vom asista la o luare cu asalt

Vorba lui Andrei Pleşu: “Recunosc că am o problemă cu adopţia copiilor în familiile gay. Instituţia maternităţii nu există de ieri, de azi. Ea ţine de alcătuirea originară a omului şi implică un conglomerat de afecte, valori şi semnificaţii imposibil de anulat printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranţă”, orientare privată“.

Vi se pare că greşeşte vreunul dintre cei doi? Nu. Discută. Atât. Şi se pricep la asta.

Dar când ambele echipe „joacă fotbal”, nefăcând eforturile de a se convinge şi a ajunge la un compromis în jurul unor principii acceptate, atunci să te ţii bătaie între galerii. Ceea ce astăzi se-ntâmplă din plin. Flagelul vrajbei generalizate este cea mai mare frână în emanciparea unei societăţi.

foto: twitter.com

foto: twitter.com

Cel mai important om în viaţa mea intelectuală a fost un homosexual. Cel mai important „om” în viaţa mea spirituală este Iisus. Cei mai buni prieteni ai mei sunt femeile. Sunt creştin ortodox cu o viziune anticlericală. Deci mă plasez la mijloc în toată gâlceava din România.

Nu poţi să schimbi bateria de la un duş cu robineţi la cazan cu una modernă cu butoane cu leduri de ultimă generaţie, fără să faci un instructaj de folosire. Altfel să vezi ce reclamaţii şi scandaluri vom avea la recepţie cu oamenii „opăriţi” cu cea mai inventată apă din lume: apa caldă.

Ce ştiu însă din cei peste cincisprezece ani de activism este că munca de misionariat în această religie cu sau fără dumnezei este la fel de grea şi de ineficientă dacă misionarii încep să-şi înjure „marfa”, să facă şi capra vecinului de râs în târg.

Şi aici în primul rând greşesc cei care, ataşaţi de principiile creştine, fac în teren exact inversul a ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul. Dacă nu-ţi iubeşti „duşmanul” nu faci decât să provoci un război de o sută de ani.

Este ceea ce, Sever Voinescu denunţa foarte inspirat fenomenul drept „intoleranţa toleranţilor”.

Aşa cum, cea mai mare greşelă a feministelor, de exemplu, este să-i hulească pe bărbaţi. Adică să-ncerce să-şi lămurească partenerii prin invective de existenţa unor mai bune modele comportamentale alternative. Când cele mai emancipate femei ale noastre se transformă în preotese inchizitoriale, pe cale de consecinţă, efectul obţinut este invers celui pe care-l căutăm cu toţii #Impreună.

Iar s-aştepţi „să vină americanii” şi să impună regulile lorîin dauna unei majorităţi, mi se pare o greşeală la fel de mare ca a acelora care s-au bucurat de bombardarea Iugoslaviei.

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică - foto: cuvintecelebre.ro

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică – foto: cuvintecelebre.ro

Un scriitor anticomunist francez de origine română, Theodor Cazaban, spunea într-un interviu acordat Marilenei Rotaru: „Sunt supărat pe România pentru că acolo oamenii care trebuie admiraţi sunt insultaţi”.

Nu poţi să-l desfiinţezi intelectual pe H.R. Patapievici denumindu-l „fascist” doar pentru că şi-a povestit experienţa şi înţelegerea sa universitară despre „corectitudinea politică”. Au spus-o înaintea sa universitarii americani în urmă cu zeci de ani. Da, în România bărbaţii sunt violenţi şi ciupesc de fund femeile pe stradă. Dar asta ţine de educaţie, nu de fascism sau stalinism.

Când normele se transformaă într-o ideologie a interdicţiilor atunci lucrurile devin periculos de grave. Aici Patapievici are perfectă dreptate în a denunţa pericolul unei noi forme de teroare.

Într-o societate în care nu există admiraţie, nu există respect. Iar când nu mai există respect, nici admiraţie, iubirea este inlocuită de ură. Iar ura este instrumentul fatal al Haosului.

Arsenie Boca spunea: “..trebuie să-nţelegeţi şi aceasta-că dintre toate suferinţele care tulbură furios viaţa omenească, cea mai mare este Ura, Duşmănia şi Răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea Iadului între oameni

articol preluat de pe: gandul.info

(Alexandru Cristian Surcel) Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Protest “NU gratierii coruptilor – OUG 13 revine. Si noi!” (3 mai 2017 – Ziua 93)

foto: Mihuț Savu / Epoch Times România
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 mai 2017

 

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele “mineriadei” din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip “poliţistul bun, poliţistul rău” pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt “eminent” jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la “toamna româneasca” din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Uniţi Salvăm Sibiu, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Matei Sandi, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din “corul USL” din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele “naţionaliste”, precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de “puii” lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să resuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Liviu Mihaiu) Cele mai mari probleme ale românilor. Inventar

Liviu Mihaiu

foto: pressalert.ro
articol: Liviu Mihaiu

26 aprilie 2017

 

Cele mai mari probleme ale românilor. Inventar

 

Îmi vine să vă dau replica lui Cocoşilă: “Nu vă spui, bă, că sunteţi proşti şi nu ştiţi să vă ţineţi gura!

Dacă îi intrebi pe toţi românii, şi îi tot întrebăm periodic, aflăm, din ultimul studiu pe dec 2016/ian.2017, că cele mai cele sunt: Sărăcia şi Sănătatea.

Trei sferturi dintre noi zic asta. La mare distanţă vin, atenţie, drepturile salariaţilor(32%).

Dacă întrebi pacientul, el îţi spune “ce-l doare”. Deşi suntem cel mai pasionat popor de el însuşi-nicăieri nu se mai vorbeşţe despre sine ca la noi- românul nu are cum să-şi identifice diagnosticul propriu şi personal şi, paradoxal, e tentat să cheme un arbitru sau vraci străin, că poate ştie el mai bine ce nu ne iese nouă de amar de vreme.

Dacă îl intrebi care-i cea mai mare teamă, o să-ţi zică că Terorismul. Nu la cel de stat, “de-acasă”, se referă, ci la cel ce se vede la teve, la alţii.

Dacă te duci la oraş, la cei informaţi şi vorbiţi prin pieţele publice, afli că Educaţia, Corupţia şi Clasa politică. Asta dacă nu zic din prima : PSDeul.

Dacă îi intrebi pe cei mai introspecţi dintre intelectuali, atunci afli că : Prostia, Invidia şi Laşitatea. alături de rudele sale sociologice : Resemnare, Delăsare, Iresponsabilitate.

Dacă te duci şi întrebi un străin cu treabă de prin ograda lui Iocan, afli că el crede aşa: Defetism, Neputinţă asumată şi Individualismul feroce.

Dacă întrebi nişte psihosociologi, ai să afli că totul pleacă de la lipsa de încredere în noi inşine şi în ceilalţi. Tehnic spus: Lipsa de empatie şi coeziune socială.

Dacă îi intrebi pe analişti, o să-ţi zică pompos: Lipsa unei strategii de ţară pe 30-50 de ani.

Dacă îi provoci pe conspiraţioniştii şi dacopaţi, o să dea vina pe Multinaţionale, Rromi şi Poziţionarea geografică.

Dacă îi mai întrebi şi pe comuniştii bătrâni, o să-ţi zică: UE, SUA şi Capitalismul sălbatic.

Dacă îi sondezi pe naţionalişti: Ungurii, Soros şi Puterile străine de la Yalta şi-apoi Malta.

Dacă îi intrebi pe luptătorii din munţi, o să vă spună trişti că nu există ceva mai grav la noi, ca neam, precum Trădarea.

Dacă suni la cabinetul de psihiatrie, o să-ţi spună un specialist cu voce gravă : este un sindrom naţional acut PTSD (post traumatic stress disorder)

Dacă mergi pe la ecologişti, o să-ţi zică : Apa, Aerul şi Pădurile.

Dacă ceri părerea BORiştilor, o să-ţi bage cu îndepărtarea de Dumnezeu, blestemele asupra noastră şi ura aproapelui.

Dacă îi întrebăm pe cei de la “resurse umane”: Antimeritocraţia unei istorice culturi de grup bazate pe PCR(pile/cunoştinţe/relaţii)

Dacă sunteţi curioşi ce zic străinii de pe stradă despre noi, o să aflaţi ce ştim deja dar recunoaştem cu jumătate de gură: sunteţi hoţi.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine: 1. N-ai cu cine. 2. N-ai cu Ce. 3. N-ai de Ce.

Dacă cutezaţi să-ntrebaţi netul, o să vă zică plin de spume că : Ilie Năstase care înjură străinii şi Macron, a cărui soţie e mai bătrână ca viitorul preşedinte al Franţei cu douăzeci şi ceva de ani.

Şi dacă mă mai intrebaţi o dată pe mine : 1. Unii 2. Alţii. 3. sigur Ceilalţi.

foto preluat de pe: gandul.info

Poate sunt restanţele cognitive, poate “karma is a bitch”, poate este sinucidere colectivă, poate e lipsa de inadecvare la sfârşitul lumii, poate e o lipsă de afectivitate parentală, poate e o problemă de dinamică sexuală, poate e antena 3, poate e Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu la un loc.

Dar v-aţi gândit vreodată, noaptea, ca hoţii, că Noi suntem de vină!?

Fie cauze, fie efecte, un lucru e cert: toţi au dreptate şi toţi se supără pe dreptatea celorlalţi.

Sau cum inspirat spunea cineva pe fb: “În România, unii sunt mai deştepţi decât alţii. Restul sunt proşti

articol preluat de pe: gandul.info

(Liviu Mihaiu) Siria. We came. We saw. He died

Siria. We came. We saw. He died

articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu - ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la  TVR şi Academia Catavencu) presedinte la "Salvati Delta" - foto: pressalert.ro

Liviu Mihaiu – ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la TVR şi Academia Catavencu) presedinte la “Salvati Delta” – foto: pressalert.ro

12 aprilie 2017

 

Scriam ieri că războiul de azi este o producţie teve. În care, deţinătorul exclusivităţii transmisiilor din teatrul de operaţiuni, firma “white helmets” are acţionariat american. Bunăoară, ce vedem la teve în presa oficială şi naţională este partea pe care “trebuie” s-o vedem ca partener NATO, aflat în al doilea război mondial rece.

Cum favorabilitatea acestei naţiuni pentru “hegemonia blândă a SUA” este un lucru cert şi cvasiunanim, România fiind a doua ţară filoamericană din lume, după Albania, adevărul este, la rândul său, unul filoamerican.

Orice altă opinie este taxată drept filorusă în acest mediu de tip “ori, ori”. Se ştie, conform cercetărilor sociologice la nivel mondial, că nivelul de acceptabilitate al opiniilor oficiale în cazul unor acţiuni statale de talia unui război este de 75%.

Motivele ideologice ale unui război sunt întotdeauna strâns legate de motivele sale economice. Drept exemplu, marele analist şi savant Noam Chomski, spunea într-o carte celebră că, în Coreea de Nord americanii nu au “intrat” pentru că motivele economice nu sunt sustenabile. Adică resursele acestei ţări nu justifică “lupta pentru democratizarea” ei.

După 6 ani de revoluţie şi război civil, regimul pro rus Al Assad, părea să fi câştigat reuşind să anihileze în mare parte “opoziţia democratică” pro americană şi să izoleze ISIS în sud – estul Siriei, controlând cea mai mare parte a teritoriului Siriei.

După atacul american cu rachete Tomahawk îi stârnea fostului meu coleg, Brad Florescu, următorul panseu contabil: “59 de rchete Tomahawk la 2,981 milioane de dolari bucata – producătorul Raytheon a urcat frumos pe bursã imediat după atac. Armata siriană a pierdut 20 de avioane de producţie rusească. Acestea se cer înlocuite de urgenţă. Un Sukhoi 22 e vreo 10 milioane de dolari.”

UPDATE: după alte surse e vorba despre Mig-23, un interceptor fără capacităţi de atac la sol (15 milioane).

În plus de asta, pentru a evita repetarea poveştii, s-ar impune achiziţionarea de către sirieni a unor sisteme antiaeriene S400 despre care ruşii susţin că pot doborî şi rachete de croazieră. 400 de milioane de dolari pentru o divizie cu 8 lansatoare şi un vehicul de comandă”.

Războiul face bani. Cel din Irak a produs un turn over pe care, economistul premiat cu premiul Nobel Joseph Stiglitz îl denunţa în 2008 că “aventura din Irak a dezechilibrat economia Statelor Unite, ale cărei probleme merg mult mai departe decât criza din sectorul imobiliar. Nu poţi cheltui 3.000 de miliarde de dolari (2.365 mld. euro) – da, 3.000 de miliarde – pentru un război fără sorţi de izbândă în afara graniţelor ţării şi să te aştepţi să nu resimţi efectul acasă“.

Haideţi să trecem în revistă interesele jucătorilor cei mai importanţi in războiul din Siria:

Arabia Saudită. Putere centrală în piaţa de petrol şi cel mai mare furnizor de terorism se luptă pentru o cât mai mare cotă din piaţa concurenţială a petrolului. Interesul Arabiei Saudite este cu siguranţă ca celelalte ţări producătoare de petrol să fie eliminate de pe piaţă astfel incât concurenţa să fie redusă. Dacă Iranul, Libia şi Siria nu pot aduce petrol pe piaţa mondială, Arabia Saudită poate vinde mai mult şi desigur mai scump. Aşa că Arabia Saudită este foarte interesată ca Iranul să fie supus unui embargo, iar Libia şi Siria să fie blocate de război civil. E o oportunitate pentru Arabia Saudită să sprijine ISIS şi să-şi servească aliatul tradiţional, SUA, pentru a menţine aceste ţări in afara pieţei mondiale de petrol.

Rusia. Este aliatul de peste 50 de ani al Siriei. Interesul rus este ca situaţia actuală să se menţină cât mai mult timp şi dacă va fi vreodată pace, la conducerea Siriei să se găsească o conducere pro rusă.

Dacă Siria ar fi sub influenţă americană, ar deveni un mare concurent al Rusiei pe piaţa de gaze a Europei. Exploatarea Leviathanului, cel mai mare zăcământ de petrol şi gaze de la Mediterană, ar face din Europa cea mai la îndemână piaţă de desfacere a gazului provenit de aici. Asta ar însemna ca Europa să nu mai depindă de ruşi prin gazul furnizat de Gazprom. Dacă Rusia va avea la conducerea Siriei tot pe Assad, gazul Leviathanului ar putea deveni o noua arma geostrategică impotriva Europei.

În consecinţă, Rusia nu este nici ea încântată ca ISIS să dispară in această fază a conflictului, ci opoziţia care se opune unei conduceri a Siriei pro ruseşti.

Iranul. Este o ţară ce sprijină în Siria interesele comunitatii alawite, un trib musulman şiit ce conduce Siria, majoritar sunnită.

Siria a devenit vulnerabilă din cauza demonului religios ce domină lumea arabă. Şiiti şi Sunniti sunt două entităţi ireconciliabile ale religiei musulmane, ce sunt nevoite să coexiste în Siria.

Aşadar, Iranul este pro Al Assad, contra opozitiei democratice şi contra ISIS, duşmanul sunnit.

Turcia. Eminamente sunnită, Turcia lui Erdogan este in mod natural duşmanul şiitilor lui Al Assad. Turcia este implicată din raţiuni religioase, economice şi, mai ales, politice.

Kurzii din nord – estul Siriei sunt o mare problemă a Turciei pentru ca sint o minoritate importantă pe teritoriul Turciei cit si al Siriei, o minoritate ce işi cere dreptul la un stat independent. Kurzii sunt prietenii si aliaţii SUA in Siria si Irak, care, inevitabil pun SUA şi Turcia in tabere opuse.

Turcia susţine şi ISIS, nu numai ca nişte parteneri de afaceri, dar sunt şi sunniţi, care, dacă ar ajunge la putere in Siria, Turcia ar avea o influenţă consistentă in politica Siriei.

Israel. Pentru Israel ar fi interesul perfect ca războiul din Siria să nu se termine. Astfel şi-ar asigura liniştea atit din punct de vedere militar cât si economic. Are motive sa sustina toate cele trei părţi, pentru a se păstra echilibrul de forte şi să-şi păstreze staus quo.ul de aliat istoric al SUA, cu-atât mai mult cu cât Trump s-a declarat cu surle şi trâmbiţe, mai mult ca orice alt preşededinte american, drept un sprijinitor al intrselor israeliene.

articol preluat de pe: gandul.info

(Liviu Mihaiu) Băse, Nuţi şi Statul mafiot

Traian Băsescu

foto: gandul.info
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu - ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la  TVR şi Academia Catavencu) presedinte la "Salvati Delta" - foto: pressalert.ro

Liviu Mihaiu – ziarist, fondator și realizator la Radio Guerrilla (în trecut la TVR şi Academia Catavencu) presedinte la “Salvati Delta” – foto: pressalert.ro

5 aprilie 2017

 

Am fost antibăsist din zorile primului său mandat, deşi l-am votat ca orice om normal la cap pentru că Năstase. Iar pentru asta plătesc scump şi astăzi.

Dar am doctoratul şi masteratul în regimul Băsescu.

Caseta emisiunii 100% în care spuneam, în 2006, că este un Putin la scară dâmboviţeană este la Turcescu. În 2006, era mai popular decât Simona Halep şi Laura Codruţa la un loc. Când le spuneam colegilor din trustul Realitatea TV că Vodă e duşmanul tuturor celor care gândesc altfel decât el, îmi luam scaune în cap de la ei, colegi chemaţi, mai apoi, toţi la DNA, la ordinul personal al lui Băsescu, pentru scandalul drepturilor de autor din presă, primul atac frontal la adresa tuturor mogulilor, duşmanii săi personali. Azi toţi mogulii sunt în închisoare sau în drum spre ea.

Presa trebuia să fie cu El. Şi, ca şi Nuţi, şi presa a devenit a lui. A lui Zeus. Prin popularea şi preluarea ei cu cel mai mare val de agenţi acoperiţi din întreaga istorie a Securităţii române. Din ordine date prin partea din spate a binomului. La partea din faţă era dotată cu camerele de luat vederi ale întregului popor. Aşa a fost preluată şi revista unde m-am născut, Academia Caţavencu, de către infractorul Adamescu. La ordin. Şi la licitaţie.

Am fost de faţă la băuta cotrocenistă în care a scos-o p-aia cu “blow jobul la Marelui Licurici”. Azi marele Licurici bagă oricând in şedinţă guvernul României cât şi pe cei care-i chinuie prin tribunale marea sa iubire şi deţinătoarea mai tuturor secretelor şi conturilor sale necunoscute.

După blow job, urmează pay job.

Nu intenţionez să punctez azi tot rechizitoriul realizărilor regimurilor Băsescu. Consecinţele acestor regimuri le vom plăti zeci ani de zile.

Dar cele mai importante sunt nefericirea acestui popor, intrarea în topul ţărilor cu cel mai mare declin demografic şi cultural din lume, transformarea statului în cel mai securistic stat european, şi cu voia dvs, ultima pe listă: câştigarea alegerilor de către PSD prin mărirea celor tăiate de regimul Băsescu.

Am început însă să devin “băsist” în post băsism, cam când intelectualii de la balconul decoraţilor de regim îl părăseau în masă.

Şi-i urmăresc dezvăluirile din casa liftului Securităţii, completându-mi post istoric tabloul celui mai nefast regim după cel al Partidului lui Ion Iliescu.

Aseară, la televiziunea sa de ogradă, B1 tv, Traian Băsescu, Preşedintele care s-a autointervievat numai şi numai cu ziarişti acoperiţi, spunea amar şi iresponsabil:

Eu nu am vrut s-arate aşa instituţiile statului. Noi, politicienii, suntem cum suntem, dar voi, Presa, voi, Societatea civilă, Pippidi, Laura Ştefan, unde eraţi, frate!!?

Îi răspund eu, că nu are cine altcineva :

Păi, frate, securistule, eram tot acolo unde trimteai matale serviciile alea să pună mâna pe presă cu japca şi să infiltraţi toate televiziunile şi ongeurile şi să şantajaţi acţionarii trusturilor de presă, plătind chiar cu caşul lui Cocoş, adică din corupţia politicienilor, salariile ziariştilor acoperiţi.

Ai fost cel mai mare duşman al societăţii civile şi al presei, să nu uiţi asta!

Şi toate astea se intâmplau, frate securistule, până s-o aresteze pe Nuţi. Şi despre toate astea nu numai că ştiai, dar le-ai gândit de la cel mai înalt nivel al statului. “Mafiot”, cum îl numeşti astăzi.

articol preluat de pe: gandul.info