(Marius Vintilă) Ce-aș mînca daca aș fi/ Andrei Pleșu, pentru-o zi

Ce-as manca daca as fi/ Andrei Plesu, pentru-o zi

foto: delectant.com
articol: Marius Vintilă

Marius Vintila – foto: facebook.com

13 septembrie 2017

De curînd domnul profesor Pleșu aborda în “Dilema Veche”, în treacăt, cu umorul și cu bonomia intelectuală care îl caracterizează, subiectul vegetarianismului.

Concluzia la care ajunge textul, fără mari eforturi de nuanțare, este că pe acest tărîm nu sunt dileme. Sunt doar etichete, clare pentru oricine înțelege cele mai elementare chestiuni despre libertatea de exprimare a gustului și poftei.

Se știe că orice scrie domnul Pleșu este citit în cheia unei recomandări condescendente cu aer demiurgic, respectată cu sfințenie… desigur. Ceea ce nu reprezintă o problemă per se. De fapt, Doamne ajută ca toți cei ascultați cu atenția de care beneficiază domnul Pleșu să gîndească precum dumnealui! O problemă per se mi se pare însă faptul că uneori domnul Pleșu pare să uite cîtă atenție se acordă fiecărui rînd scris de dumnealui și implicit responsabilitatea pe care vrînd-nevrînd o are la fiecare mesaj public.

Sunt vegetarian. Șase zile pe săptamînă – în medie – mănînc “de post”. Asta e formula pe care o folosesc la restaurant. La noi în țară puțină lume pare să știe că vegetarianul nu se hrănește cu produse de origine animală fără să țină post și doar cîțiva cetățeni pare să fi întîlnit unul în carne și oase (sic!). În una din șapte zile – tot în medie – îmi permit și produse de origine animală, de cele mai multe ori o brînză bună și (sau) ouă la micul dejun. Sunt vegetarian în primul rînd din motive etice, apoi fiindcă am “conștiință eco-planetară sănătoasă” adică sunt conștient de impactul pe care industria cărnii ieftine o are asupra mediului (studii recente relevă că este cea mai dăunătoare, mai poluantă chiar decît industria auto) și mă comport ca atare. În fine, sunt vinovat și de faptul că, la fel ca mulți contemporani informați, susțin că dieta vegetariană este mai sănătoasă. Pe deasupra, sunt și mîndru de opțiunile mele legate de dietă și conștient că altele oricum nu (mai) avem.

Uneori, pentru a căpăta mîncare “vegană”, (cuvînt pe care refuz să îl folosesc fiindcă limba română are deja termenul de “vegetarian”) adică patru garnituri pe o farfurie, folosesc terminologia ortodoxă ca să înțeleagă chelnerul ce îi cer și să nu îmi propună pește. Asta spune multe despre educația românilor în materie de vegetarianism.

Ironia e că posturile ortodoxe de o zi și de mai multe însumează aproximativ 32 de săptămîni pe an, adică mai mult de trei cincimi din an ar trebui să ne hrănim exclusiv cu vegetale dacă am fi la fel de receptivi la dieta ortodoxă cum suntem la chemarea grătarului încins.

Omul e omnivor, spune poetul, adică poate mînca și carne, însă nu este obligatoriu să o facă. Poți trăi ani de zile, chiar toată viața, în post continuu, într-o foarte bună stare de sănătate, în vreme ce bolile pe care le capeți în relativ scurtă vreme dacă te hrănești predominant cu cărnuri sunt numeroase și teribile. De aceea medicii și dieteticienii zilelor noastre recomandă fie dieta exclusiv vegetariană, fie una cu foarte puțină carne.

Nu este obligatoriu să fii monah ca să ai conștiința deplină a alegerii dietei tale. Vegetarienii știu exact ce fac cînd renunță – zilnic – la carne. Pe de altă parte presupun că și monahii sunt conștienți de componenta etică a gestului lor de a nu mînca animal ucis, și nu doar de potențiala îngreunare a demersului lor spiritual la nivel de digestie și energie.

Pînă de curînd, majoritatea oamenilor erau atît de săraci încît rar își permiteau carne. A mînca cu precădere legume, rădăcinoase, cereale, fructe, nu era o treabă de opțiune. Aproape toți eram aproape vegetarieni, de cele mai multe ori din necesitate. În Japonia primul decret care le interzicea cetățenilor carnea datează din anul 675, apoi ele s-au înmulțit și au fost în vigoare sute de ani. Japonezii și-au dat repede seama că nu își permit să piardă atîtea suprafețe cultivabile cu legume și grîne în favoarea creșterii animalelor, ramură incomparabil mai consumatoare de resurse.

Astăzi, datorită (aș zice mai degrabă “din cauza”) petrolului ieftin, care în ultimii 60 de ani ne-a adus în pragul colapsului ecologic, adică al unei premature morți a speciei, avem putința de a mînca la fiecare masă carne. O simplă navigare pe net poate să îi dea oricui o idee despre costurile reale, în bani și în resurse, pe care le presupune treaba asta. Prețul moral: viața animalelor în ferme, moartea lor, sau chiar moartea noastră din cauză că suntem clienții fideli pe care industria cărnii ieftine se poate baza.

Din cei trei factori existenți în problemă, industria cărnii, total nesustenabilă, guvernele (conștiente de valorile poluării cauzate de industrie și de starea de sănătate a cetățenilor), și cetățenii înșiși, nici unul nu este dispus să cedeze. Ortodocși sau shintoiști (japonezii au ajuns unii dintre cei mai mari consumatori de carne per capita), nu ne putem opri din a crea, dintr-o poftă profund umană, o din ce în ce mai mare cerere de carne (profund animală) fără să ținem cont că planeta nu mai are resurse pentru poftele noastre. Iar faptul că poate sperăm să ni se termine mandatul înainte să vedem consecințele nu înseamnă că nu trebuie să ne pese.

Încă nu se taxează consumul de carne cum se taxează un motor uriaș pe o mașină “sport”, dar cred că în curînd se va ajunge și la asta, în ciuda unui lobby acerb ce va fi făcut de industrie.

Acestea sunt adevăruri, nu opinii – e, cum ar veni, realitatea. Suntem departe de epoca ceasurilor petrecute la o cinzeacă de țuică în băcănie, la degustare de mezeluri fine cu băieții. Și dacă nu ar fi vina noastră, a tuturor, s-ar putea spune că nu e vina nimănui, nici a ungurilor, nici măcar a vegetarienilor ălora militanți, că trăim alte vremuri.

Și eu îmi aduc aminte cu nostalgie de salamurile uscate pe care le “coștoleam” la o țuică sau la un pahar de vin. Însă mi se pare mai important să ai compasiunea și conștiința (eco-planetară sau nu) să renunți la o mică plăcere pentru a face foarte puțin bine (dar de ajuns) unui om pe care nu îl vei întîlni niciodată dar care datorită ție și altora ca tine va trăi o zi în plus sau va avea încă o zi apă curată de băut. Sau poate că ai scutit o vacă (o vacă proastă, normal, fără conștiință evoluată) de a trăi și muri într-o fermă din alea.

În nu mai știu care carte a lui Balzac, cred că în “Goriot”, se punea următoarea dilemă morală: devii nemăsurat de bogat instantaneu dacă accepți ca în momentul în care intri în posesia uriașei averi să moară un mandarin în China. O persoană pe care nu o cunoști, nu știi cum o cheamă, nu vei afla niciodată nimic despre ea, și nu vei fi pedepsit pentru moartea ei. Trebuie doar să accepți să moară ca să primești imensa avere. Ai face-o?

Dacă presupunem că pentru o persoană decentă minimum de moralitate înseamnă să nu facă rău în mod conștient, nici măcar indirect, vedem de ce un vegetarian are dreptul să fie și militant chiar dacă asta îi irită pe alții. Vegetarianul a renunțat la acea formă de a face rău pe care consumatorul de carne preferă să o ignore sau să o uite la fiecare masă. În virtutea cutumei de a nu privi în farfuria vecinului vegetarianul poate să îl lase în pace pe carnivor să își savureze friptura sau să îl facă atent că este responsabil pentru tot ce se află în farfuria lui dacă acel ceva a avut părinți. E de dezbătut care atitudine e de preferat, obiectiv vorbind. În schimb, e clar pe care o preferă carnivorul.

Vegetarianul dăunează mai puțin sănătății speciei decît carnivorul, avantajul său moral este evident, iar cine alege să mănînce carne își asumă și alt fel de responsabilitate decît pe aceea a propriei sănătăți, dacă este o persoană conștientă de sine. În această chestiune, nu se mai poate pune problema în acel fel simplist numit “fiecare cu opțiunea lui”. Dacă vegetarianul alege să vorbească despre asta, fie și la sfînta masă carnivoră, este, din punctul meu de vedere, îndreptățit să o facă. În general însă, experiența pe care o am cu vegetarienii e că ei preferă să tacă. Dacă sunt întrebați admit aproape cu un soi de jenă că nu mănîncă niciodată carne. Altfel, riscă să ajungă fără să vrea subiectul de discuție al convivilor, ceea ce nu e prea plăcut. Am mai scris despre asta.

Din nefericire, am ajuns să trăim vremurile în care a mînca carne a devenit un lux moral cu un cost economic acceptabil. Și dacă pe om luxul nu îl doare la buzunar sau fizic, nimic nu mai contează. Cînd nu se vede imediat, răul făcut nu există, nici măcar dacă ni-l facem nouă.

În fine, nu pentru oricine delicatesa reprezintă forma supremă de a-ți exprima bucuria de a trăi. Poate că pe un vegetarian a trăi conștient și corect față de ceilalți îl bucură la fel de mult cît pe un gurmand carnivor o îmbucătură de bife de lomo clasa una, adusă azi din Argentina cu avionul. Pun pariu că majoritatea vegetarienilor ar comanda un prînz fără carne chiar dacă acel prînz ar fi ultima lor dorință.

articol preluat de pe: cuvintecuvintila.blog