Articole

Conflictul israeliano-palestinian – Marius Vintilă: Euroviziunea Israelului asupra vieții și morții

/0 Comentarii/în /de /465 vizite

foto preluat de pe www.facebook.com/Free.Palestine.AlQuds
articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog

Marius Vintila - foto preluat de pe https://www.facebook.com/cuvinte.cu.vintila

Marius Vintila – foto preluat de pe www.facebook.com/cuvinte.cu.vintila

 

Conflictul israeliano-palestinian – Marius Vintilă: Euroviziunea Israelului asupra vieții și morții

17 mai 2024

Prin 1999 pe cînd lucram încă la radio Pro FM am făcut un comentariu legat de participarea echipei de baschet Maccabi Tel Aviv în competițiile europene. Comentariul meu a fost motivat mai puțin de antisemitism și mai mult de ceva destul de greu interpretabil: geografia. Am fost admonestat imediat printr-o scrisoare scrisă cu pixul pe hîrtie (pe atunci la radio se primeau sute de astfel de scrisori de la ascultători) de la o persoană cu cetățenie dublă, română și israeliană. Că sînt antisemit. Nimic surprinzător în a fi acuzat de antisemitism avînd în vedere că sînt fiul unui popor care a ieșit pe locul doi la Holocaust, imediat după Germania, la numărul de evrei uciși în timpul celui de al doilea război. Armata română deține și acum oribilul record al celui mai mare masacru organizat, cel de la Odesa, unde în zilele de 22, 23 și 24 octombrie 1941 armata română a executat între 34.000 și 100.000 de evrei, în funcție de cum și pînă unde se măsoară anvergura măcelului.

Fiind ea însăși româncă, istoria noastră se descurcă și ocolește evenimentele care i-ar putea incrimina pe ai săi. În Germania Holocaustul s-a studiat pînă în cele mai teribile detalii pînă cînd trei generații de nemți au dat semne că ar fi priceput ce au făcut rău. A trebuit să vină genocidul ăsta nou, din Gaza (Palestina), ca să ne dăm seama că de fapt Germania nu a învățat decît o regulă, pe dinafară, fără să își însușească principiul. Regula: să nu ucizi în masă evrei. Principiul: să nu ucizi în masă PE NIMENI. Astfel, Germania furnizează armament și echipament Israelului, care ucide zeci de mii de civili palestinieni sub pretextul “războiului împotriva Hamas.”

Cum un popor care a fost victima unui genocid a devenit autorul altuia? Dincolo de procesul cunoscut din psihologie, cu victima care devine călău, este o întrebare la care ne este greu să răspundem dacă nu cunoaștem elemente importante despre cum a luat ființă și a evoluat statul Israel dar și societatea israeliană. Cum s-a ajuns la discursurile oficialilor în care intenția genocidului este rostită pe față, într-un fel pe care pînă și Hitler îl ocolea cu grijă? Se aliniază oare narativa acestor oficiali cu convingerile majorității cetățenilor israelieni?

După 7 octombrie am ascultat sute de interviuri cu diverse personalități, situate de ambele părți ale baricadei. Unul dintre cele mai relevante a fost cel acordat lui Owen Jones, un jurnalist de opinie britanic de stînga, de către un fost cadru universitar israelian care are un doctorat în studii pentru Orientul Mijlociu, pe nume Ori Goldberg. Îl găsiți pe tube. Cred că Goldberg reușește să se plaseze în poziția profesorului fără să o părăsească pe cea a cetățeanului israelian care cunoaște bine societatea în care trăiește și activează. După ce l-am ascultat am reușit să îmi răspund la mai multe întrebări, începînd cu cea pe care mi-o puneam cu voce tare la microfon în 1999, adică de ce sportivii și echipele din Israel participă, împotriva geografiei, în campionatele europene. E simplu și are mai puțin legătură cu faptul că federațiile europene acceptă asta din simpatie pentru statul Israel sau din obligație politică. Conform lui Goldberg, israelienii, deși semiți și reveniți între alte popoare semite pe teritoriul pe care unii dintre ei ei cred că Dumnezeu li l-a pus la dispoziție, se consideră europeni, vestici, aparținînd nordului global. Bibi Netanyahu a fost născut în Israel dar a făcut liceul și facultatea la Philadelphia, respectiv Boston. Golda Meir s-a născut la Kiev dar a făcut școala în Milwaukee. Majoritatea cetățenilor israelieni dețin și un al doilea pașaport, al unei țări din Europa de Vest, din America, rusesc, românesc etc.

În Israel concursul Eurovision este luat foarte în serios, iar acest fel de a fi privit este motivat de sentimentul de apartenență al israelienilor la Europa, mai spune Goldberg. Ei nu se simt acasă ca vecini ai arabilor, cu care nu au multe lucruri în comun. Partea proastă, spun eu, este că, mulți dintre ei manifestînd un rasism de tip alb, european, nici nu își doresc să aibă și nici să facă vreun compromis pentru conviețuirea împreună, nici ca vecini, cu atît mai puțin ca concetățeni. Iar asta a dus în timp la impregnarea societății cu manifestări dar și cu numeroase politici și legi rasiste.

Mișcarea sionistă este prin concepția ei, una etnocentrică, deci de excludere. De excludere, din păcate, chiar fizică. Tații sionismului au știut de la bun început că va trebui să scape cumva de populația arabă de pe teritoriul Palestinei atunci cînd au ocupat-o. David Ben Gurion spunea că e nevoie de o proporție între evrei și arabi de 4 la 1 pentru ca statul israelian să poată fi creat și susținut. Asta însemnînd un stat în care evreii să fie mai egali decît arabii. Un stat evreu. Palestinienii nu ar fi votat pentru crearea unui asemenea stat. De aceea a avut loc așa numita Nakba, în limba arabă “catastrofa”, perioada din 1948 cînd milițiile israeliene sioniste Haganah, Irgun și Lehi au ucis 15.000 de palestinieni, au expulzat aproximativ 750.000, și au ras de pe fața pămîntului mai mult de 600 de sate, ale căror fîntîni le-au otrăvit pentru ca cei plecați să nu mai revină. Nakba este comemorată în ziua de 15 mai. În momentul de față dacă se ia în calcul populația palestiniană din Gaza, Cisiordania plus urmașii refugiaților palestinieni din Iordania, Liban, Egipt, Siria, numărul arabilor a căror casă se află sau s-a aflat pe teritoriul fostei Palestine este egal cu cel al israelienilor. În 1967, după războiul de șase zile, ONU a decis că Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de est sînt teritorii ocupate și trebuie să fie returnate populației palestiniene, în conformitate cu actul de creare a Israelului, care ocupa în 1948 doar 56% din fostul protectorat britanic al Palestinei. Israelul nu s-a conformat niciodată. De asemenea, împotriva legislației internaționale, contestă dreptul refugiaților de a se întoarce, pe deasupra ocupînd permanent și ilegal noi și noi case și terenuri în Cisiordania, unde numărul coloniștilor israelieni, cetățenii de categoria 1 ai Israelului, a ajuns la 700.000. Iar acum armata israeliană a distrus Gaza, ucigînd nu mai spun cîți civili, dintre care 40% copii.

Totuși, în vreme ce căsăpește civili în Gaza, Israelul nu uită nicio clipă să joace și rolul de victimă, la adăpostul milioanelor de evrei omorîți în Holocaust. Rolul de victimă este asumat, după Ori Goldberg, și în raport cu segregarea la care evreii au fost supuși în Europa în cei două mii de ani. Astfel, la declarațiile – altfel complet lipsite de acoperire – ale lui Biden, că nu va mai trimite arme Israelului pentru a susține genocidul din Gaza, societatea israeliană suspină. Iar am fost lăsați singuri, am știut că nimeni din America și din Europa nu ne iubește, nu-i nimic, vom lupta prin noi înșine… Goldberg descrie această dublă identitate, de victimă și de călău, proprie societății israeliene, drept “schizofrenică”. Răspunzînd și la întrebarea “cum totuși un popor acceptă cu seninătate atrocitățile pe care armata sa le comite asupra unor persoane nevinovate?”, el face referire la un sondaj dat publicității acum cîteva săptămîni. Subiecții au fost întrebați dacă cred că IDF a folosit destulă forță în Gaza, prea puțină sau tocmai de ajuns. 11% dintre răspunsuri au fost că IDF a fost prea brutală. Cam tot atîția cetățeni au considerat că IDF nu a fost destul de dură. Iar restul au răspuns că “armata israeliană este cea mai morală forță militară din lume. Ei au juriști chiar și printre soldații din prima linie și noi știm că niciodată nu ar comite gesturi nepermise de tratatele internaționale.” De ce cetățenii israelieni nu se informează, de ce acceptă această îndoctrinare vizavi de Gaza? Goldberg răspunde: fiindcă nu ne pasă de palestinieni. Asta e realitatea. Nu ne pasă. Încă de la crearea statului Israel, pentru ca populația israeliană evreiască să accepte purificarea etnică, crimele de tot felul, întemnițarea fără mandat și fără justificare (actualmente Israelul are peste 10.000 de prizonieri palestinieni în diverse lagăre, unde după cum am văzut recent, tortura este ceva la ordinea zilei), ocuparea abuzivă a caselor, discriminarea etc., a trebuit ca palestinienii să nu mai poată fi priviți ca oameni, ca semeni. Acest proces de dezumanizare, început chiar dinainte de 1948 de către artizanii sionismului (nu de evreii care au locuit în Palestina împreună cu arabii timp de sute de ani), a fost continuat prin propagandă, iar rezultatele se văd acum. Ori Goldberg spune “procesul de dezumanizare a unui grup acționează atît asupra felului în care privești membrii acelui grup, dar și asupra ta, fiindcă după o vreme îți vei pierde tu însuți umanitatea.”

Astfel intenția Israelului, pentru unii ascunsă, de a elimina orice posiblitate pentru palestinienii din Gaza de a se întoarce acasă, devine evidentă și, în mintea lor, justificată. Așa-zisa soluție a celor două state este contestată cu voce tare de Bibi și de ai lui, de altfel este greu de susținut cu 700.000 de coloniști evrei în Cisiordania. Am văzut cu toții atitudinea ambasadorului Israelului la ONU cînd a tocat statutul organizației în fața adunării generale, care se chinuia să voteze constituirea unui stat palestinian cu granițele de dinainte de 1967. Soluția unui singur stat în care cetățenii să aibă aceleași drepturi este de asemenea respinsă de Israel. Și atunci ce rămîne? Un genocid transmis live, înfometarea a peste un milion și jumătate de persoane, totul sub protecția nemijlocită a partenerului strategic, al lor și al nostru, care toacă în fața întregii lumi ideea de democrație, de drept internațional, de umanitate.

În orice caz, în ultimele săptămîni, în ciuda eforturilor mass media corporatistă de a susține hazbaraua, odată cu începerea protestelor studențești popularitatea lui Biden scade pe măsură ce crește conștientizarea genocidului de către publicul american. Probabil că singurul loc unde Biden va mai obține voturi va fi tot Eurovision, unde să adulmece pe la spate părul unor fete cu 60 de ani mai tinere decît el nu este considerat ieșit din comun.

(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

/0 Comentarii/în /de /2.628 vizite

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului

foto preluat de pe adevarul.ro
articol de Marius Vintilă

16 noiembrie 2017

 

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

 

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog
cititi mai mult despre Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) pe www.unitischimbam.ro

(Marius Vintilă) Cît respectăm legea care nu ne respectă

/0 Comentarii/în /de /1.574 vizite

Protest “STOP Legile Justiției! Nu scăpați!”  (Bucuresti – 26 Noiembrie 2017)

foto preluat de pe Epoch Times Romania
articol – Marius Vintilă

29 noiembrie 2017

 

Cît respectăm legea care nu ne respectă

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog

(Marius Vintilă) Vă cer iertare domnule Dragnea!

/0 Comentarii/în /de /1.315 vizite

Marius Vintilă in avion cu Liviu Dragnea

foto preluat de pe facebook.com

1 noiembrie 2017

În ultimele zile, în timp ce laptopul meu se umfla cu aprecieri, comentarii și vizualizări (pentru mine ca blogger mai degrabă inconsecvent, cele cîteva zeci de mii de vizitatori reprezintă un număr neobișnuit de mare) am avut timp să reanalizez comportamentul pe care l-am avut față de dumneavoastră în avionul spre București. Vă cer iertare, domnule Dragnea, dacă ați simțit cumva că v-am obligat să mă ascultați, în loc să fi avut curiozitatea să vă întreb niște lucruri concrete, aplicate, iar apoi și să aștept răspunsurile dumneavoastră. Sincer vă spun, înainte să pornesc spre locul dumneavoastră mi-a trecut prin cap că un bun subiect de conversație pentru o călătorie cu avionul era Mintia. Am vrut să vă întreb de ce ați declarat pe 2 noiembrie a.c. împreună cu premierul Tudose, că termocentrala de la Mintia nu va fi închisă. Asta în ciuda faptului că de cinci ani ea funcționează ilegal(!), adică fără autorizație de mediu, fără perspectiva de a o dobîndi, cu huilă predominant de import, cu o tehnologie veche de 50 de ani, în pierdere, cu emisii poluante și de zece ori mai mari decît cele admise, îmbolnăvind populația, poluînd zona și încălcînd legislația europeană de mediu, România fiind semnatară a tratatelor din domeniu (sursa: comunicat de presă Greenpeace). Eu bănuiesc că din populism, dar sunt sigur că dumneavoastră m-ați fi luminat spunîndu-mi adevărul. Doar că aveam un singur minut la dispoziție (venea doamna cu căruciorul și mă temeam să fi rămas de aceeași parte a căruciorului cu dumneavoastră) așa că am renunțat să deschid un dialog argumentat, la subiect, despre Mintia. Pe deasupra eram emoționat, căci în general mărimile din zona politică mă inhibă, iar atunci am ales o cale de comunicare de compromis. Una care să nu fie injurioasă, dar nici țintită spre un subiect restrîns. De aia spontaneitatea mea, și așa cam pe sponci, s-a dus fără să lase nimic în urmă, ca milionul dumneavoastră de coco pe cocotieri, după cum ați recunoscut public.

Am reușit totuși să evit simpla ridicare a degetului mijlociu – de curînd Donald Trump a văzut degetul mijlociu al unei femei de 50 de ani foarte aproape de geamul blindatei sale – dar evitînd această comunicare simplistă, am făcut, după unii, greșeli, cum a fost referirea la jumătatea educată și la… cealaltă jumătate. E adevărat că nu am zis “jumătatea needucată”, nici măcar “mai puțin educată” dar se pare că educația contează așa de mult pentru poporul nostru de conturi fictive de Facebook, mai ales pentru acea parte care face greșeli gramaticale, încît conturile s-au simțit ofensate și s-au repezit să mă întrebe cine sunt eu să mă consider un tip educat. Nici măcar faptul că pînă la urmă am terminat o facultate și că vorbesc și scriu corect românește, ceea ce mă plasează în mod obiectiv într-o minoritate în țara mea, nu m-au scutit de acuzații. Asta în ciuda faptului că de 25 de ani știm că electoratul PSD a mers, statistic vorbind, mai puțin la școală (dar mai mult la vot) decît celălalt electorat. Ceea ce nu e neapărat ceva greșit, mai important în viață e să fii un om bun decît unul educat.

De asemenea unii dintre cei ce mi-au arătat, cu ajutorul unor insulte aproape părintești, cît de mult am greșit să vă bruschez psihic în calitate de simplu pasager, (și nu în ultimul rind, de om), mi-au reproșat, dacă am citit eu bine printre înjurături, că am vorbit în numele unei comunități prea mari. Poate că au dreptate. Poate că jumătatea mai educată a acestei țări nu vă urăște (nici nu vă doresc asta!) ci mai degrabă vă dezaprobă. Nici eu nu vă urăsc, fiindcă am învățat să nu urăsc pe nimeni. Dar cu siguranță vă dezaprob și cred prea mult în atitudine și în acțiune ca să fi tăcut, ratînd prezența dumneavoastră la noi la economy, și să fi rămas liniștit “la locurili noastre”.

Vedeți, domnule Dragnea, eu cred că dumneavoastră sunteți înconjurat de persoane care vă spun doar ce vreți să auziți, iar asta dăunează grav sănătății democrației și națiunii. Dacă politicianul nu are contact direct și sincer cu cetățeanul se ajunge la crize ale democrației ca cea pe care o trăim. Nu doar noi, românii, ci o mare parte a lumii în frunte cu SUA. Unde chiar președintele Trump (pe care dumneavoastră voiați să îl întîlniți întru îmbunătățirea imaginii dumneavoastră publice, plătind unei firme 100.000 de dolari ca să vă aranjeze întîlnirea, conform site-ului riseproject.ro) se confruntă cu gesturi de atitudine publică de tip protestatar, livrate în grabă dar eficient, cum a fost degetul mijlociu menționat mai devreme. Gestul îi aparține unei femei educate, mamă a doi adolescenți, care recunoaște că nu îl folosește prea des, dar ce putea face ca să își exprime dezaprobarea cînd ea se afla pe bicicletă iar coloana oficială trecea în plină viteză pe lîngă ea?!…

Femeia a fost concediată de firma unde lucra, treabă care pute de la distanță a ipocrizie și a dictatură corporatistă, dar a primit multe felicitări și chiar flori din partea celor care au citit în gestul ei, aparent ofensator, o simplă atitudine de protest.

foto preluat de pe www.theguardian.com

Protest față de o administrație periculoasă a cărei activitate e presărată cu măsuri ce trădează prevalența intereselor economice ale unor persoane sau corporații în dauna intereselor comunității. Vă sună cunoscut? La noi, în plus, există o închidere aproape totală a comunicării cu cetățeanul de la venirea la guvernare a partidului dumneavoastră, la nivelul aproape oricărei instituții publice, chestiune susținută de toți cei care lucrează cu ele, mai puțin ONG-urile și firmele “de casă”.

E drept, alte întâlniri ale mele cu alt tip de politicieni, din nefericire extrem de puțini, pot fi diferite. La doamna Aurelia Cristea, (care a pierdut susținerea partidului dumneavoastră după primul mandat pentru că a contribuit decisiv la realizarea adoptării legii împotriva fumatului în spații publice, căreia dumneavoastră v-ați împotrivit cît ați putut), am ajuns printr-un simplu telefon dat la biroul dumneaei. A acceptat imediat ajutorul pe care i l-am oferit în promovarea legii 349, apoi am lucrat împreună și ne-am înțeles excelent, datorită faptului că doamna Cristea face parte din rara specie de politician care chiar vrea să facă ceva pentru cetățean. Iar de curînd m-am întîlnit întîmplător cu alt parlamentar, și el fost ministru, al cărui nume îl voi proteja, care mi-a spus, în cursul unei discuții amicale de cîteva minute, despre marele pericol reprezentat de infiltrarea de ofițeri acoperiți în mass-media românească.

Dar în principiu, domnule Dragnea, vă asigur că dacă m-aș întîlni cu 95 la sută dintre politicienii români, de la putere sau din opoziție, le-aș spune cam ceea ce v-am spus dumneavoastră și de asemenea aș ști că am dreptate. Pe domnul Iohannis l-aș întreba dacă consideră numărul de case ca fiind o mărime sau o micime fizică.

De altfel treaba asta cu confruntarea verbală e valabilă și pentru haterii, trolii, postacii a căror activitate am avut plăcerea să o experimentez zilele astea și care m-a distrat enorm. Cînd ne vom întîlni față în față sper să aibă curajul să își susțină opiniile. Avantajul e că nu o să se mai vadă lipsa cratimelor.

Dar cel mai amuzant moment al acestor zile a fost, de departe, acela în care un băiat de la o televiziune cunoscută mai cu seamă pentru vocabularul și comportamentul ofensatoare decît pentru acuratețea informației difuzate, mi-a dat în direct lecții de decență. Îl compătimesc sincer și îi mulțumesc. Confirmarea faptului că ai făcut un lucru bun vine cînd unul ca el începe să te jignească.

Însă din fericire, cei care au contestat cu ură și frustrare gestul meu au fost cam 10 la sută din toți cei care au reacționat. Restul m-au felicitat și mi-au susținut demersul, așa cum a fost el, lipsit de multă creativitate și pe alocuri cam șchiopătat. Le mulțumesc mult. Ei au priceput, bănuiesc, situația în care m-am găsit și au apreciat gestul meu drept ceea ce a fost, un protest (pe care l-aș dori repetat la fiecare întîlnire incidentală a cetățeanului cu alesul) împotriva unei guvernări cu mari probleme. Pentru noi, desigur. Cam cum au fost mai toate guvernările din ultimii 27…ba nu, 72 de ani.

În același timp recunosc că mi-ar plăcea să se producă o animozitate la fel de mare în jurul faptelor mele, cu preluări de către toate site-urile importante de știri (protv, hotnews, digi24, etc) și atunci cînd, de exemplu, strîng bani pentru copiii cu autism (vezi postarea de la maratonul București) sau reclam că folosirea trotuarelor de către persoanele care se deplasează cu un fotoliu rulant și de către nevăzători este imposibilă din cauza mașinilor parcate pe trotuare. Căci dacă pînă la Viena se poate zbura, de la Parlament la Victoriei nu prea se poate, decît dacă ești un politician privilegiat și sensibil ca dumneavoastră, domnule Dragnea, și ca restul nederanjabililor ce vă înconjoară. Însă noi trebuie să mergem pe jos. Uneori încolonați, cîteva mii. Cîteodată e mai eficient așa.

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog

(Marius Vintilă) O româncă i-a zis lui Dragnea …

/0 Comentarii/în /de /1.278 vizite

“PASSENGER DRAGNEA. Suntem în aeroportul din Viena, colegi de avion cu Dragnea însuși. Am crezut că e coincidență de nume când l-au strigat la poartă. E mai gras decât mi-l aminteam. M-am dus la el și, de la o distanță respectuoasă, i-am zis: „De aici, noi mergem direct în piața Victoriei. Să știți că n-o să câștigați. O să vă mănânce pușcăria.” M-a întrebat „ce să câștig?” Un acces de patetism m-a împins să zic „războiul împotriva poporului român”. S-a crucit. I-am zis că va avea nevoie de mult mai multe cruci. Ne vedem curând, în stradă. #rezist FYI cursa Austrian Airlines aterizează la 20.10, dacă aveți chef de un Flashmob” Irina Vasilescu

foto preluat de pe facebook.com
articol de Marius Vintilă

08 noiembrie 2017

 

Ieri la primele ore ale serii eram cu Irina la Viena înainte să ne îmbarcăm spre București. La coadă la duty-free vedem buza de jos a lui Sorin Oprescu atîrnînd deasupra uneia din casele de marcat. Probabil fostul primar penal găsise ceva chilipiruri mai ieftine decît el însuși. Îl înjurăm amîndoi printre dinți iar eu îi zic Irinei, care se minuna că Oprescu e liber, (ea îl știa la pîrnaie), că m-aș duce să îi zic ceva de bine față în față, măcar de atîta pedeapsă să aibă parte ăștia, dacă tot se plimbă liberi cu conturile pline din șpăgi încă nedovedite. Tot vorbind despre Oprescu, care se duce la cursa Tarom programată la aproximativ aceeași oră cu Austrian-ul nostru, ajungem la poarta de îmbarcare și ne așezăm. Funcționarul anunță la microfon trei nume printre care iese și un căznit “Dragnea” pe litere și Irina îmi spune “dacă ar fi să fie chiar Dragnea mergem să îi zicem ceva, și dacă da, ce îi zicem?”

Nu termină bine că apare Dragnea cu doi badigarzi, dar nu apucă să se așeze că Irina saltă de lîngă mine și o ia spre el aproape alergînd. După 20 de secunde mă ridic și eu și mă iau după ea, nu ca să o opresc(u) ci ca să o susțin dacă oi putea.

Ea ajunsese deja în fața lui Dragnea. Stă în picioare la doi metri de el.

Irina: – Să stiți că de aici noi ne ducem direct la protest în piața Victoriei. Nu veți cîștiga și o să vă mănînce pușcăria.

Dragnea: – Ce să cîștig?

Irina (un pic patetic): – Războiul pe care îl duceți împotriva poporului ăstuia.

Dragnea: (Își trage cu gesturi largi trei cruci)…

Irina: – Să știți că va fi nevoie de mult mai multe cruci. (Și vine spre mine cu mîinile tremurînd)

Lecție de atitudine, ce mai…!

Între timp începuse îmbarcarea. Deși bănuiam că va sta la business, Dragnea se așează la jumatea avionului, la culoar. Aștept să decolăm și îmi plănuiesc și eu ambuscada verbală, în timp ce Irina pune pe Facebook poza cu Dragnea făcută de la distanță în sala de așteptare, cu textul pe care îl știți (sau nu).

Deși am emoții, știu că nu voi ateriza fără să îi spun lui Dragnea ceva, mai ales că gestul Irinei, încă foarte tulburată, a acționat ca un super-stimulent asupra mea. Dar ce să îi spun?

Una e să te duci la Oprescu, un “fost”, și să îl înjuri (politicos, desigur) de capitala lui tac-su generalu’ de secu’. E ceva concret, știi de unde să apuci comunicarea. Sau să te duci la Stolojan, că și el era în avion (!), la business…mă gîndeam să nu cumva să îi vină lui Dumnezeu, dacă există, ideea să se răzbune pe ăștia tocmai ieri la zborul nostru. Stolo e și el un “fost”, poți să îi reproșezi chestii generale eventual, că cine-și mai amintește cu precizie ce tîmpenii a făcut…?

Dar cu Dragnea e altceva. Dragnea e încă pe val. E cel mai puternic om din România la vedere. Face și desface chiar acum guvernele care au comis cele mai nasoale și mai inconștiente chestii de după ’89. Iar noi ne pregătim să mergem la protest imediat ce aterizăm. Cu legile justiției și cu ordonanța 13 transformată în lege. Sunt activist, sunt cu el în avion și am doar două-trei minute să îi spun ceva. Ceva pe un ton civilizat, deși îmi e greu, ceva care nu mă aștept să îi schimbe comportamentul de azi pe mîine dar care să conteze. Pentru mine, pentru el, și pentru cei care i-ar spune ceva dar nu au ocazia.

M-am întrebat de multe ori de ce sunt oamenii, sau poate doar românii (?) atît de “cuminți” încît cînd văd cîte un politician lîngă ei fac obișnuitul mărunt din buze dar nu se duc să îl confrunte. Da, se înjură mult pe Facebook, pe bloguri, în piață. Dar dacă ajungi singur cu el, ce îi spui din tot ce ai să îi spui? Fără să îl jignești dar fără să cazi în ridicolul unei întrebări generale de tipul “de ce distrugeți țara, domnule X?” pe care ar rosti-o un reporter care l-a așteptat pe X mai mult de 3 ore în față la DNA, dar are doar zece secunde pînă cînd ăla se ascunde în limuzină. Și în concluzie, zero șanse la un răspuns.

Nu mai aștept sa se stingă luminițele cu centura de siguranță. Vreau să îi vorbesc lui Dragnea înainte să ajungă căruciorul însoțitoarei de zbor în dreptul lui, altfel va fi probabil prea tîrziu. (Îi spusesem și Irinei; aproape sigur nu va trece pe la ghișeele prostimii, odată aterizat.)

Mă ridic. Ajung în dreptul lui. Dragnea e cu o carte deschisă în mîini, pare că efectiv (!) citește. Un badigard de-a dreapta, celălalt pe același rînd dar peste culoar, la geam. Avionul e cu două șiruri de cîte două scaune. Cer voie să mă așez pe locul liber de vis-à-vis de Dragnea, în stînga culoarului. Badigardul mă lasă.

Marius Vintilă in avion cu Liviu Dragnea - foto preluat de pe facebook.com

Marius Vintilă in avion cu Liviu Dragnea – foto preluat de pe facebook.com

Eu: – Domnu’ Dragnea, mă numesc…(mi se pare de bun simț să mă prezint), și am lucrat ceva ani în mass-media. Aș vrea să vă spun cîteva lucruri. (Se ițesc cîteva capete care ascultă interesate ce spun. Îmi cam tremură vocea.)

Dragnea: (ridică privirea din carte, mă privește în ochi, așteaptă…)

Eu: – Aș fi vrut să pot să mă întîlnesc întîmplător cu cel mai puternic politician din țara mea și să îl felicit pentru activitatea pe care o are. Dar fiind vorba de dumneavoastră trebuie să vă spun…că eu cred că vă bateți joc de țara asta și mințiți un popor întreg. Vreți să legalizați hoția… (nu îmi vine să cred ce îi spun lui Dragnea!)

Dragnea (mă întrerupe): – … pe ce vă bazați?

Eu: – Domnu’ Dragnea, sunteți un politician bun. Mă uit acum în ochii dumneavoastră și îmi vine să vă cred. Dar amîndoi știm adevărul. Ce vă doresc eu e un proces cinstit în urma căruia să mergeți la pușcărie dacă asta meritați. (Nimănui pînă acum nu i-am mai dorit pușcăria drept în față.)

Dragnea: – Așa să fie. Deocamdată lumea pare să fie de acord cu …

Eu (îl întrerup): Care lume? Domnu’ Dragnea, în țara asta jumătate din oameni vă urăsc, și aia e jumătatea educată, iar celeilalte jumătăți nu îi pasă de dumneavoastră. Să știți asta.

Mă ridic să plec, dar mă întorc…

Eu: – Atît am vrut să vă spun dacă tot am avut ocazia să stau de vorbă cu dumneavoastră. Am ales să nu tac, ca ceilalți oameni din avion care v-ar fi spus probabil același lucru. Și dacă credeți că e bine ce faceți, faceți în continuare!

Și (chiar că) plec.

Ajung la locul meu cu palmele uscate, destul de calm. Dimineața eram într-un muzeu vienez și mă gîndeam că la “remember”, acest 5th of November însemna pentru mine cel mult cei 9 ani, la zi, de cînd m-am lăsat de fumat. Seara îi spuneam celui mai periculos politician român că îl consider bun de pușcărie. Nu prea am avut timp să cîntăresc ce risc. Poate niște controale întîmplătoare de la finanțe, cum au avut cei de la Rise Project. Nu cred că-s atît de important. Și mi-am asumat riscul. Oricum, la cît de tîmpită e legislația română (și) în domeniul financiar, cînd vine ANAF-ul la o firmă găsește totdeauna ceva în neregulă.

La aeroport era Tudor Brădățan (citise convocarea Irinei la flashmob), gata să scoată afișul portabil cu #rezist dacă ar fi apărut Dragnea. Ne spune că e posibil ca Dragnea să fi fost la Viena la firma care se ocupă de imaginea lui, aceeași care se ocupă de imaginea social-democraților austrieci, care-s finanțați de Schweighofer prin influența unui lider care-i un soi de șăf pe la Gold Corporation. Cum se leagă, dom’le…(Dar mai ales CÎND se leagă?) În orice caz dacă ăia cu imaginea l-au sfătuit pe Dragnea să zboare la economy și să stea de vorbă cu rumânii ca să deie o lovitură de imagine (ceea ce e posibil că altfel cum de m-a lăsat badigardul ăla să stau jos și de ce m-a lăsat Dragnea să îi vorbesc), s-ar putea ca el să regrete deja că i-a ascultat. Oare i-o păsa de ce i-am zis, Irina și eu?

Dacă nu, măcar mi-am luat din Viena o șapcă mișto.

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog

(Marius Vintilă) Ce-aș mînca daca aș fi/ Andrei Pleșu, pentru-o zi

/0 Comentarii/în /de /1.655 vizite

Ce-as manca daca as fi/ Andrei Plesu, pentru-o zi

foto: delectant.com
articol: Marius Vintilă

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto: facebook.com

13 septembrie 2017

 

De curînd domnul profesor Pleșu aborda în “Dilema Veche”, în treacăt, cu umorul și cu bonomia intelectuală care îl caracterizează, subiectul vegetarianismului.

Concluzia la care ajunge textul, fără mari eforturi de nuanțare, este că pe acest tărîm nu sunt dileme. Sunt doar etichete, clare pentru oricine înțelege cele mai elementare chestiuni despre libertatea de exprimare a gustului și poftei.

Se știe că orice scrie domnul Pleșu este citit în cheia unei recomandări condescendente cu aer demiurgic, respectată cu sfințenie… desigur. Ceea ce nu reprezintă o problemă per se. De fapt, Doamne ajută ca toți cei ascultați cu atenția de care beneficiază domnul Pleșu să gîndească precum dumnealui! O problemă per se mi se pare însă faptul că uneori domnul Pleșu pare să uite cîtă atenție se acordă fiecărui rînd scris de dumnealui și implicit responsabilitatea pe care vrînd-nevrînd o are la fiecare mesaj public.

Sunt vegetarian. Șase zile pe săptamînă – în medie – mănînc “de post”. Asta e formula pe care o folosesc la restaurant. La noi în țară puțină lume pare să știe că vegetarianul nu se hrănește cu produse de origine animală fără să țină post și doar cîțiva cetățeni pare să fi întîlnit unul în carne și oase (sic!). În una din șapte zile – tot în medie – îmi permit și produse de origine animală, de cele mai multe ori o brînză bună și (sau) ouă la micul dejun. Sunt vegetarian în primul rînd din motive etice, apoi fiindcă am “conștiință eco-planetară sănătoasă” adică sunt conștient de impactul pe care industria cărnii ieftine o are asupra mediului (studii recente relevă că este cea mai dăunătoare, mai poluantă chiar decît industria auto) și mă comport ca atare. În fine, sunt vinovat și de faptul că, la fel ca mulți contemporani informați, susțin că dieta vegetariană este mai sănătoasă. Pe deasupra, sunt și mîndru de opțiunile mele legate de dietă și conștient că altele oricum nu (mai) avem.

Uneori, pentru a căpăta mîncare “vegană”, (cuvînt pe care refuz să îl folosesc fiindcă limba română are deja termenul de “vegetarian”) adică patru garnituri pe o farfurie, folosesc terminologia ortodoxă ca să înțeleagă chelnerul ce îi cer și să nu îmi propună pește. Asta spune multe despre educația românilor în materie de vegetarianism.

Ironia e că posturile ortodoxe de o zi și de mai multe însumează aproximativ 32 de săptămîni pe an, adică mai mult de trei cincimi din an ar trebui să ne hrănim exclusiv cu vegetale dacă am fi la fel de receptivi la dieta ortodoxă cum suntem la chemarea grătarului încins.

Omul e omnivor, spune poetul, adică poate mînca și carne, însă nu este obligatoriu să o facă. Poți trăi ani de zile, chiar toată viața, în post continuu, într-o foarte bună stare de sănătate, în vreme ce bolile pe care le capeți în relativ scurtă vreme dacă te hrănești predominant cu cărnuri sunt numeroase și teribile. De aceea medicii și dieteticienii zilelor noastre recomandă fie dieta exclusiv vegetariană, fie una cu foarte puțină carne.

Nu este obligatoriu să fii monah ca să ai conștiința deplină a alegerii dietei tale. Vegetarienii știu exact ce fac cînd renunță – zilnic – la carne. Pe de altă parte presupun că și monahii sunt conștienți de componenta etică a gestului lor de a nu mînca animal ucis, și nu doar de potențiala îngreunare a demersului lor spiritual la nivel de digestie și energie.

Pînă de curînd, majoritatea oamenilor erau atît de săraci încît rar își permiteau carne. A mînca cu precădere legume, rădăcinoase, cereale, fructe, nu era o treabă de opțiune. Aproape toți eram aproape vegetarieni, de cele mai multe ori din necesitate. În Japonia primul decret care le interzicea cetățenilor carnea datează din anul 675, apoi ele s-au înmulțit și au fost în vigoare sute de ani. Japonezii și-au dat repede seama că nu își permit să piardă atîtea suprafețe cultivabile cu legume și grîne în favoarea creșterii animalelor, ramură incomparabil mai consumatoare de resurse.

Astăzi, datorită (aș zice mai degrabă “din cauza”) petrolului ieftin, care în ultimii 60 de ani ne-a adus în pragul colapsului ecologic, adică al unei premature morți a speciei, avem putința de a mînca la fiecare masă carne. O simplă navigare pe net poate să îi dea oricui o idee despre costurile reale, în bani și în resurse, pe care le presupune treaba asta. Prețul moral: viața animalelor în ferme, moartea lor, sau chiar moartea noastră din cauză că suntem clienții fideli pe care industria cărnii ieftine se poate baza.

Din cei trei factori existenți în problemă, industria cărnii, total nesustenabilă, guvernele (conștiente de valorile poluării cauzate de industrie și de starea de sănătate a cetățenilor), și cetățenii înșiși, nici unul nu este dispus să cedeze. Ortodocși sau shintoiști (japonezii au ajuns unii dintre cei mai mari consumatori de carne per capita), nu ne putem opri din a crea, dintr-o poftă profund umană, o din ce în ce mai mare cerere de carne (profund animală) fără să ținem cont că planeta nu mai are resurse pentru poftele noastre. Iar faptul că poate sperăm să ni se termine mandatul înainte să vedem consecințele nu înseamnă că nu trebuie să ne pese.

Încă nu se taxează consumul de carne cum se taxează un motor uriaș pe o mașină “sport”, dar cred că în curînd se va ajunge și la asta, în ciuda unui lobby acerb ce va fi făcut de industrie.

Acestea sunt adevăruri, nu opinii – e, cum ar veni, realitatea. Suntem departe de epoca ceasurilor petrecute la o cinzeacă de țuică în băcănie, la degustare de mezeluri fine cu băieții. Și dacă nu ar fi vina noastră, a tuturor, s-ar putea spune că nu e vina nimănui, nici a ungurilor, nici măcar a vegetarienilor ălora militanți, că trăim alte vremuri.

Și eu îmi aduc aminte cu nostalgie de salamurile uscate pe care le “coștoleam” la o țuică sau la un pahar de vin. Însă mi se pare mai important să ai compasiunea și conștiința (eco-planetară sau nu) să renunți la o mică plăcere pentru a face foarte puțin bine (dar de ajuns) unui om pe care nu îl vei întîlni niciodată dar care datorită ție și altora ca tine va trăi o zi în plus sau va avea încă o zi apă curată de băut. Sau poate că ai scutit o vacă (o vacă proastă, normal, fără conștiință evoluată) de a trăi și muri într-o fermă din alea.

În nu mai știu care carte a lui Balzac, cred că în “Goriot”, se punea următoarea dilemă morală: devii nemăsurat de bogat instantaneu dacă accepți ca în momentul în care intri în posesia uriașei averi să moară un mandarin în China. O persoană pe care nu o cunoști, nu știi cum o cheamă, nu vei afla niciodată nimic despre ea, și nu vei fi pedepsit pentru moartea ei. Trebuie doar să accepți să moară ca să primești imensa avere. Ai face-o?

Dacă presupunem că pentru o persoană decentă minimum de moralitate înseamnă să nu facă rău în mod conștient, nici măcar indirect, vedem de ce un vegetarian are dreptul să fie și militant chiar dacă asta îi irită pe alții. Vegetarianul a renunțat la acea formă de a face rău pe care consumatorul de carne preferă să o ignore sau să o uite la fiecare masă. În virtutea cutumei de a nu privi în farfuria vecinului vegetarianul poate să îl lase în pace pe carnivor să își savureze friptura sau să îl facă atent că este responsabil pentru tot ce se află în farfuria lui dacă acel ceva a avut părinți. E de dezbătut care atitudine e de preferat, obiectiv vorbind. În schimb, e clar pe care o preferă carnivorul.

Vegetarianul dăunează mai puțin sănătății speciei decît carnivorul, avantajul său moral este evident, iar cine alege să mănînce carne își asumă și alt fel de responsabilitate decît pe aceea a propriei sănătăți, dacă este o persoană conștientă de sine. În această chestiune, nu se mai poate pune problema în acel fel simplist numit “fiecare cu opțiunea lui”. Dacă vegetarianul alege să vorbească despre asta, fie și la sfînta masă carnivoră, este, din punctul meu de vedere, îndreptățit să o facă. În general însă, experiența pe care o am cu vegetarienii e că ei preferă să tacă. Dacă sunt întrebați admit aproape cu un soi de jenă că nu mănîncă niciodată carne. Altfel, riscă să ajungă fără să vrea subiectul de discuție al convivilor, ceea ce nu e prea plăcut. Am mai scris despre asta.

Din nefericire, am ajuns să trăim vremurile în care a mînca carne a devenit un lux moral cu un cost economic acceptabil. Și dacă pe om luxul nu îl doare la buzunar sau fizic, nimic nu mai contează. Cînd nu se vede imediat, răul făcut nu există, nici măcar dacă ni-l facem nouă.

În fine, nu pentru oricine delicatesa reprezintă forma supremă de a-ți exprima bucuria de a trăi. Poate că pe un vegetarian a trăi conștient și corect față de ceilalți îl bucură la fel de mult cît pe un gurmand carnivor o îmbucătură de bife de lomo clasa una, adusă azi din Argentina cu avionul. Pun pariu că majoritatea vegetarienilor ar comanda un prînz fără carne chiar dacă acel prînz ar fi ultima lor dorință.

articol preluat de pe: cuvintecuvintila.blog

(Marius Vintilă) Legalizați traficul rutier!

/0 Comentarii/în /de /1.650 vizite

“Marșul bicicliștilor” – București – 22 aprilie 2017

foto: Vitalie Brega
articol: Marius Vintilă

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto: facebook.com

 

Legalizați traficul rutier!

20 iunie 2017

Ce țară frumoasă avem! Și nu urmează ”ce păcat că e locuită”. La proba pe echipe nu cred că românii sunt mai corupți ca slovacii, mai hoți ca italienii, mai murdari sau mai proști decât americanii. Generalizări puerile…Dar dacă tot am intrat în hora asta, vreau să scriu despre un capitol la care mi-e rușine cu românii: felul în care circulăm cu mașina.

Traficul: acel loc unde cocalarul este egal cu corporatistul și cu intelectualul, bogatul cu săracul, femeia cu bărbatul, tânărul cu bătrînul și nimeni cu el însuși. Nu contează cât de lung ai părul, cît de înalte tocurile, dacă ești un tip calm sau sub medicație, cîte infarcturi ai avut sau dacă ești în mașină cu gagica sau cu șeful și tu ești șoferul firmei. În trafic cel mai probabil vei înjura, vei gesticula, vei urla, pe scurt te vei purta ca majoritatea celorlalți șoferi. Ba chiar am auzit persoane zicînd că nu înjură decît în trafic, dar acolo “nu se pune”. Prostia aceea cu aer de mare șmecherie care se spunea despre revolverul lui Samuel Colt e valabilă pentru traficul din România. Că Dumnezeu i-a făcut pe oameni, dar traficul rutier i-a făcut egali. Traficul ne nivelează. Și, la fel ca și Colt-ul, numai în jos.

Să dezvolt: sînt biciclist. Dacă nu–s atent, mor zilnic de cîte două-trei ori. De la înălțimea pe care mi-o dă cadrul, combinată cu fragilitatea instalației prin comparație cu tona jumate de metal care îi înconjoară pe automobiliști (ceea ce se traduce în atenție sporită pe secundă), e greu să ratez nepăsarea, mârlania, misecuvinismul si toate acele trăsături manifestate în decizia de la volan, care mă poate afecta fizic sau doar SCOATE DIN MINȚI!

Mai jos am încercat o listă cu cele mai periculoase și mai deranjante 10 încălcări ale regulilor de circulație, precum și ale bunului simț sau logicii elementare, în funcție de frecvența cu care se petrec:

- Parcarea pe trotuar, pe trecerea de pietoni, lîngă trecerea de pietoni, pe locurile pentru cetățenii cu dizabilități, în apropierea unor străzi laterale unde se obstrucționează vizibilitatea la ieșirea de pe acele străzi. Miercuri am avut invitați la emisiunea de la Radio7 trei nevăzători care mi-au spus în direct că dacă noi nu ne-am mai parca vehiculele pe trotuar s-ar face un mare pas spre atît de mult visata-în Occident de mult obținuta-deplasare neasistată a celor care nu văd.

- Staționarea pe avarie pe banda a doua(!), în vreme ce prima bandă e deja ocupată cu vehicule parcate ilegal, obligînd tot sensul să circule pe o singură bandă. Aceasta se combină deseori cu deschiderea ușii de către șofer fără să se asigure în oglindă, spre deliciul biciclistului care trebuie să oprească brusc sau să intre în fața mașinilor de pe banda a treia.

- Nesemnalizarea la schimbarea benzii sau la intrarea pe o stradă laterală

- Neacordarea de proritate pietonilor. Brașovul, ai cărui șoferi îi înjură pe cei bucureșteni cu orice ocazie, a stabilit anul trecut un trist record: cei mai mulți oameni loviți mortal de mașini pe trecerea de pietoni. Iar cînd li s-au instalat “cocoașe” la zebre au început să se plîngă că s-a perturbat fluența circulației, că își strică mașinile, că ambulanțele nu mai pot circula destul de repede, deci este pusă în pericol viața bolnavilor. (Într-adevăr, ce poate fi mai plăcut decît să circuli fluent spulberînd cîte un pieton știind că în urma ta vine ambulanța cu viteză destul de mare încît să ajungă la spital cu victima încă caldă?!…)

- Stropirea pietonilor cu apă din bălți

- Folosirea claxonului, al cărei unic rezultat este de cele mai multe ori poluarea sonoră.

- Vorbitul la telefon fără handsfree și tastatul la volan. Se poate vorbi la telefon în trafic fără handsfree, dar!… sunt foarte puțini șoferi care pot face asta fără să le fie afectată capacitatea de a conduce. (Nu pot descrie ce simt cînd văd că de pe o stradă laterală vine o mașină al cărei șofer nu are vizibilitate la stînga deci nu va opri în dreptul bordurilor ca să poată obține ceva vizibilitate pe după mașinile parcate prost, și în același timp ține cu o mînă telefonul la ureche). Cît despre tastat, se știe că cine tastează și șofează, nu șofează.

- Depășirea biciclistului urmată de viraj la dreapta brusc, fără a semnaliza, tăind calea biciclistului. Sau a altei mașini.

- Trecerea pe culoarea roșie. Din ce în ce mai frecventă și mai nesimțită. Poate și din cauza reacției flasce a agenților de la rutieră. Imediat și despre asta.

- Neasigurarea în oglindă înainte de efectuarea unei manevre.

Caz particular: curierii. Cînd ți-e lumea mai dragă, o dubă de curier pe avarie în fața ta. Nu te pui cu românul cînd e în misiune sau la servici. Știu că ai treabă, nene, dar care e vina mea să mă scuipi pe banda din stînga doar fiindcă ți-e lene să parchezi ca lumea și să faci cîțiva pași de la mașină pînă unde ai de lăsat pachetul…pe accesoriile alea care încep pe accelerație și ambreiaj și ți se termină în curul unde te doare de ceilalți?!

În cazul în care încă nu suntem pe deplin lămuriți cum stau șoferii cu atenția în trafic, să aflăm din statistici: se estimează că un conducător auto este atent la șofat și numai la șofat în proporție de 15% din timpul petrecut la volan. Nu mă credeți pe cuvînt, verificați.

Dar cum reacționează poliția rutieră la tot acest haos în care singura regulă care se respectă-nu tot timpul-e circulația pe dreapta? Poliția este de un calm letal: nu face nimic. Cîte milioane se pot încasa doar din parcările pe trotuare, complet blocate zilnic de mii de mașini? Cui îi pasă? În nici un caz poliției rutiere. La neacordarea de prioritate pentru pietoni agentul nici nu mai clipește sub caschetă. A mai vazut din astea.

Aud foarte des întrebarea: “dar unde să parchez în altă parte, că nu am unde?” Poate că ar fi trebuit să ne gîndim la asta cînd am plecat în oraș cu mașina. Iarăși, ce vină are pietonul care-mi șterge mașina cu pantalonii că primăria nu a făcut parcări dar eu insist să vin cu mașina la muncă? Un taximetrist american mi-a spus odată, cu aerul cuiva care dă o replică memorabilă într-un film: “de toate găsesti în Los Angeles, în afară de două lucruri: puțină căldură umană și…un loc de parcare”. Sunt milioane de mașini în L.A. ai căror șoferi caută cu toții, zilnic, la aproximativ aceleași ore, un loc de parcare, totuși nu am văzut nici o mașină parcată aiurea, deși amenzile sunt mici pentru venitul lor. (Eu am luat una din neatenție și am plătit 67 de dolari). Dar acolo dacă-ți lași mașina greșit în cinci minute îți înmugurește amenda în parbriz.

Anul trecut mi-am luat o sculă de metal de vreo 500 de grame cu care să dilesc oglinzile vehiculelor lăsate aiurea pe partea dreaptă a drumului, pe avarie sau nu. Nu am folosit-o niciodată, măcar din dorința de a-mi dovedi mie că sunt mai bun decît șafiorul ce comite mîrlănia. Mai recent am decis nici măcar să nu mai înjur sau să mă stropșesc. Iar săptămîna trecută am mai încercat ceva: i-am întrebat, pe un ton calm, pe doi șoferi care mi-au ieșit înainte de pe străzi laterale (eram cu bicicleta si evident că i-am ajuns la semafor) de ce nu mi-au acordat prioritate. Amîndoi și-au cerut scuze! Felul meu politicos de adresare a funcționat.

Acum cîțiva ani pe un drum național secundar dinspre Sibiu spre Brașov am dat de un semafor roșu-verde care semnaliza restrîngerea circulației pe o singură bandă. Am oprit la roșu deși nu venea nimeni din față si aveam vizibilitate de aproape 1 km. Imediat m-au depășit toate patru mașinile din spate, trecînd fără ezitare de semafor. M-am gîndit atunci că într-o țară așa cum vrem noi să fie a noastră șoferii ar opri la roșu chiar și pe acel drum pustiu. Poate din cinci mașini ar trece totuși una, să nu se spună că suntem un popor stupid. Dar atîta vreme cît din cinci șoferi numai unul respectă semnul, mi-e teamă că suntem mai aproape de pumnii pe care-i schimbă șoferii ruși alcoolizați din montajele de pe youtube decît de plictiseala germană.

Traficul rutier este, dacă nu chiar o măsură a civilizației, măcar una a respectului față de concetățean și a capacității de comunicare empatică între noi. Deocamdată le ratăm pe ambele. Romania staționează pe dreapta și nici măcar luminile de avarie nu îi funcționează.

articol preluat de pe: cuvintecuvintila.blog

(Marius Vintila) Ce n-a văzut Parisul (Nici restul occidentului)

/0 Comentarii/în /de /1.762 vizite

(Marius Vintila) Ce n-a văzut Parisul (Nici restul occidentului)

articol: Marius Vintila – mrvintila.wordpress.com
foto: mediafax.ro

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto – facebook.com

19 noiembrie 2015

A doua zi dupa atentatele de la Paris avioane franceze au bombardat o localitate, distrugand o baza sau ceva ce parea din aer sau din satelit sau din rapoartele de spionaj, o baza ISIS. Poate nu era, dar Franta trebuia sa isi arate muschii dupa cum ii duce mintea pe aproape toti oamenii politici ai secolului nostru: distrugand, omorand. Stai, dar astia parca erau teroristii. Pai nu, terorism e cand il fac ei. Cand il facem noi se numeste “prevenirea unor atentate”, “lupta impotriva extremismului”, “razboiul impotriva terorii”, eventual “represalii”. Povestea cu bombardamentele tintite la precizie de 1 metru pe care Bush Sr. si Jr. o invatasera de la acelasi prof si o repetau mecanic nu mai tine, fiindca in timp s-a verificat ca e BS (bullshit adica). Nici macar dronele lui Obama nu garanteaza ca prin Pakistan (numai in “zona tribala”, desigur) nu mor si niscai civili odata cu presupusii teroristi cand cade bombardeaua. In patru ani au murit aproape 1000 de civili. Intre ei, bunica unui baietel de 8 ani care dupa aia spunea ca el nu isi mai doreste zile senine, ca daca cerul e senin sigur vin dronele. (Daca e innorat opereaza mai greu). Tineti minte operatiunea pentru care americanii au fost batuti pe spate de 99 la suta din presa lor dupa ofensiva din Fallujah ? Atacul asupra unui spital, unde ranitii au fost ridicati din paturi sub amenintarea armei, pusi la podea si incatusati. Dupa toate conventiile semnate si nesemnate din lumea asta, asa ceva se numeste crima de razboi. Dar mai trebuie ca cineva sa o si spuna. Au fost vreo doi.

La inceputul lui octombrie 2015, spitalul din Kunduz a fost bombardat, peste 20 de civili au murit – inclusiv membri ai Medecins Sans Frontieres. In ciuda apelurilor disperate ale MSF pentru oprirea bombardamentului, acesta a durat, conform BBC, peste o ora.

Din pacate exemple din acestea sunt cu miile si se intind pe sute de ani, ceea ce face sa ne fie greu sa ne dam seama in ce fel suntem noi diferiti fata de ei sau, mai concret, in ce fel e crestinismul, prin asemenea manifesatri ale adeptilor lui, mai bland ca Islamul, acuzat mai ales zilele astea ca e o “religie violenta”. In realitate nu religiile sunt violente, ci oamenii. Asta in ciuda faptului ca pot sa nu fie, daca ALEG sa nu fie.

Un amic imi scrie ca a inceput sa ii placa de Putin si de Orban in ceea ce priveste politica fata de refugiatii musulmani. Sa completez eu: ii uraste atat de tare pe refugiati (fara un motiv anume, numai fiindca sunt diferiti fata de noi), incat incepe sa fie de acord cu niste politicieni ultranationalisti, cunoscuti pentru intoleranta lor, pentru coruptie, pentru nerespectarea drepturilor omului, a Constitutiei propriilor tari si pentru cenzurarea presei. Pe scurt, daca as fi in locul amicului meu si as baga de seama ca incepe sa imi placa de Putin mi-as pune niste intrebari in legatura cu corectitudinea felului in care gandesc.

Cred ca de fapt problema alora din ISIS cu noi, care e tradusa gresit in problema noastra cu musulmanii in general, este ura. E drept ca asimilarea extremistilor si a faptelor lor cu Islamul cuprinde niste suprapuneri recunoscute. Ura ancestrala si comuna tuturor oamenilor pentru tot ce le e strain, pentru o cultura de neinteles si pe care nu am avut timpul si curiozitatea sa o intelegem (aici vorbesc despre ambele parti), desi suntem in contact de zeci de ani. Ura unei civilizatii pe care am adoptat-o doar la modul fizic si pe care am hranit-o numai cu mancare crezand ca asta e de ajuns. Ura unor popoare secatuite de averea luata de omul alb prin dreptul celui mai tare. Si in fine, ura unor emigranti fara accent – a treia generatie – fata de o societate care le-a promis totul si nu le-a dat nimic.

Am auzit de curand o poveste clasica budista: un monstru a venit in lipsa imparatesei si s-a asezat pe tronul din palatul ei. Slujitorii au incercat sa il goneasca cu ocari din cele mai aprige fiindca nu aveau curajul sa se apropie prea mult. Cu fiecare vorba plina de ura monstrul crestea pana cand a ajuns la tavanul salii tronului. Atunci a venit acasa imparateasa, care s-a apropiat de monstru in ciuda marimii si duhorii lui care se simtea rau in jur, si l-a intrebat senin daca vrea un ceai, apoi a inceput sa ii vorbeasca cu blandete. Vorbele bune curgeau una dupa alta din gura imparatesei si odata ce le auzea, monstrul se micsora pana cand a disparut de tot. Buddha a spus: ”trebuie sa fi fost unul din demonii aceia care se hranesc cu ura.”

Sigur, in poveste oamenii aia aveau noroc de un lider intelept – imparateasa – in vreme ce noi nu putem visa ca loazele care conduc destinele Europei, Americii, Asiei etc. sa ne dea asa o pilda.

De aia lupta cu monstrul trebuie pornita de noi. Sa ne pregatim rabdarea, bunatatea si vorbele frumoase. Pentru ca in ceea ce ii priveste pe vorbitorii limbajului urii, ei nu pot avea niciodata ultimul cuvant, desi asta e singurul lucru pe care si-l doresc.

articol preluat de pe: mrvintila.wordpress.com

(Marius Vintila) Piața Universitații, anticamera românului de rând

/0 Comentarii/în /de /1.987 vizite

Proteste 6 noiembrie 2015, Bucuresti, Piata Universitatii
foto (captura video): Sergiu Nicolae Brega
articol: Marius Vintila – mrvintila.wordpress.com

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto – facebook.com

8 noiembrie 2015

De patru ani de cand merg la proteste tanjesc dupa infiintarea unei tribune unde sa vorbeasca cine vrea, ca pe vremea Pietii Universitatii din 1990. Desi balconul era un element dominator, fie si numai din punct de vedere fizic, si desi un triaj avea loc totusi, se pare ca in general cei care au ajuns acolo au avut intr-adevar ceva de spus. E adevarat ca marii intelectuali ai tarii care ar fi vorbit la o tribuna ca asta au cam facut burti, fie fizice, fie morale, deci niste spiciuri profi ar lipsi. Dar in general in orice adunare se simte nevoia canalizarii energiei spre sau de catre un vorbitor, asa ca alaltaieri s-a adus in PU o scena. Cel care a adus-o, Teodor Maries, ar fi promis initial ca nu va urca pe scena, totusi in momentul cand scena a fost instalata, dumnealui a urcat si a anuntat ca scena este adusa prin intermediul Nasul TV si este acolo pentru ca liderii pietei (wtf!?) sa poata vorbi. O greseala care a declansat niste huiduieli monumentale, mai ales din partea galeriilor. In mod legitim oamenii s-au simtit amenintati nu doar de prezenta intruziva, fie ea si indirecta, a unei institutii media in spatele protestului, dar si de ideea ca o scena profesionala nu a putut fi adusa decat cu niste cheltuieli care reclamau intrebarea “cine a platit pentru asta ?” Noi astia de aici, nu numai ca nu avem bani de inchiriat instalatii, dar chiar si folosirea unei portavoci de 1000 de lei ridica sprancene. Huiduielile nu au incetat decat peste 15 minute, cand plafonul scenei a fost coborat iar luminile, stinse. Pe de alta parte, alti protestatari vorbeau intre ei contestand reactia galeriilor si argumentand ca intr-adevar niste persoane ar trebui sa se adreseze pietei de la o tribuna, caci “nu poti sa sari si sa scandezi aceleasi lozinci din doua versuri la nesfarsit”. Sunt de acord si cu asta. Vorba lui varu-meu:”dupa patru zile nici nu stii ce sa mai strigi.”

Tot alaltaieri a avut loc acea intalnire la Cotroceni, care a actionat ca un cutit cu care presedintele a intepat abil anvelopele protestului, lasandu-l pe jante. Toate avertismentele catre cei convocati de a nu se duce caci vor discredita protestul au ramas fara raspuns, ei fiind croiti sa ii spuna in fata lui Iohannis, fara ocolisuri “la televizor pareti mai inalt”. Sau alte cuvinte esentiale pentru situatia data, gen “stiti, eu de fapt nu reprezint piata, ci propriul meu ONG”, de altfel agreat de baietii care i-au sunat etc. Este greu sa gasesti intalnirii alt scop decat acela evident, de dezamorsare a bombei PU, care in ciuda demisiei guvernului, statea sa explodeze.

In felul acesta am ajuns in numai patru zile de la 30 de mii la 3 mii de oameni in piata, ceea ce probabil ca le-a mai adus inima la loc politicienilor care se pregateau unii de debarcare, altii de imbarcare.

Contextul actual arata asa: 43 de morti si mai urmeaza, focul de la Colectiv numai la opt zile distanta, scandal urias fiindca autoritatile din domeniul medical incearca sa acopere esecul intregului sistem plus probabil niste serioase urme de coruptie cu pretul vietii victimelor, iar datele preliminare ale anchetei indica o coruptie generalizata in intreaga ramura a administratiei care se ocupa cu autorizarea si controlul functionarii spatiilor publice. Au fost publicate cifre de speriat, de exemplu numai 7% dintre scolile romanesti au autorizatie ISU (!!!), conform unei declaratii a premierului interimar. In conditiile astea trebuie sa fii alcatuit dintr-un material special – eventual ignifug – ca sa renunti la sansa atat de rara a unei schimbari din temelii a sistemului, si sa te aciuezi la caldurica langa promisiunea unui linistitor guvern de tehnocrati care sa te scoata in primavara unor alegeri tot dintre aia (pe modelul detinutilor care se bucura ca isi schimba hainele … intre ei). Mi se pare ca in sfarsit se poate spune ca “ne meritam soarta” din cauza unei lipse acute si cronice a memoriei si a unei inactiuni sau a unei akrasii (slabiciune a vointei) vecine cu nesimtirea. Intrebarea cea mai comuna e aceeasi: ”Si crezi ca se rezolva daca iesi la protest ?” Poate ca nu, dar daca nu iesi, SIGUR nu va face nimeni nimic.

In ciuda atmosferei molatece din ultimele doua seri, eu sper totusi ca PU se va reactiva incepand chiar de azi. Victimele focului, murind una cate una, ne reamintesc in fiecare clipa de ce trebuie sa iesim in piata iar si iar.

articol preluat de pe: https://mrvintila.wordpress.com/

(Marius Vintila) Sa tinem aprins focul colectiv

/0 Comentarii/în /de /1.768 vizite

foto: agerpres.ro
articol: Marius Vintila

Marius Vintila - foto - facebook.com

Marius Vintila – foto – facebook.com

4 noiembrie 2015

In urma apelului meu catre presa * nu s-a intamplat, evident, nimic, dar nu imi pare rau ca l-am facut, el fiind in acord cu gandurile multor compatrioti.

De cinci zile presa se mataie, ofteaza, jeleste, in manifestari care nu au nimic de face nici cu mila si nici cu respectul fata de durere ci mai degraba cu un bocet platit, procedeu des intalnit la tara si care are acelasi rol: de entertainment, audienta si barfa. Cei care nu se lamenteaza acuza, si uite asa au mai facut rost de un dezastru aducator de rating. Desi sunt puternic afectat (din momentul aflarii vestii imi amintesc de tragedie la fiecare cateva secunde si imi imaginez prin ce au trecut bietii oameni aflati acolo), am luat relatarile despre eveniment in doze mici, aproape numai de pe online, treaba mai usoara daca de un an si jumate nu am televizor. Cand am dat de televizor mi s-a confirmat ceea ce aflasem despre mine de cativa ani: ca nu mai stiu sa ma uit la stiri fiindca ele se desfasoara pe cel putin trei ecrane simultan, cu doua burtiere incarcate de rezultate din divizia a doua la fotbal. Ma rog, am adunat totusi o seama de aberatii pe care le consider cele mai grave din cele pe care le-am intalnit si vi le redau aici:

– Reporter TV catre cardinalul Robu: “Ce i-ati spus lui D-zeu cand ati ingenunchiat ?”

– Un intelept de pe un site ortodox:”Pai cum, vor spune unii, cum sa ii pomenim daca nu stim ca au credinta in Dumnezeu…. Da, atât de „nebună” e iubirea Lui (Dumnezeu) încât, cu siguranță, îi cuprinde și pe rockerii din Colectiv”- condescedenta nu e iubire, ortodoxu’ tatii !

– Ministrul Sanatatii Banicioiu (despre sectia de arsi de 8,5 mil. de euro inaugurata de el acum sapte luni – facuta prin participarea la licitatie a unei singure firme, a unui prieten al lui Oprescu – dar care nu are personal si nu a functionat nici o zi): “Sectia este IN STARE A FI functionala”.

– Primarul sectorului 4: “Nu am nimic sa imi reprosez.”

– Prietena a doua fete ucise de flacari care a oferit pentru Realitatea TV un necrolog “super”: “erau persoane super, ne intelegeam superbine, ieseam in fiecare zi impreuna, erau superdragute …”

– Daniel, CEO la BOR SRL: “Nu invatati voi biserica ce rol are ea …”

Sigur ca nu doar fatucile sau baietii de pe teren sau din studiourile tv-urilor de stiri, din care majoritatea nu sunt in stare sa lege doua propozitii coerente, au comis-o, ci chiar si jurnalisti considerati seriosi – de exemplu o discutie la care participau Tolontan si Moise a luat-o pe aratura ajungand la “cine organizeaza baluri ale bobocilor in licee”. Pe bune ? Da. Pentru ca atunci cand se vorbeste mult e foarte greu sa mentii linia fina care delimiteaza banalul de esential, sau in cazul nostru discursul cotidian de cel de doliu national.

Cand faceam apel catre presa sa se abtina de la multe ore de tratat subiectul ma gandeam mai ales la doua aspecte: unul, ca in momentul in care se vorbeste foarte mult, este inevitabil sa se spuna si multe prostii, in special amanunte care arunca in derizoriu durerea oamenilor implicati direct in groaznicul eveniment, si al doilea, ca mintea umana suporta doar o anumita cantitate de informatie legata de un subiect si cu cat mai intensa e tocarea marunta a incendiului, cu atat subiectul va muri mai repede. Strict din punctul de vedere al mintii umane si al capacitatii ei innascute de a uita pentru a merge mai departe, acesta e un proces normal. Si fiindca cred ca de data asta nu mai avem voie sa uitam, sa trecem peste, sa musamalizam sau sa stingem, a insista pe toate amanuntele comune nelegate sau chiar legate de incendiul din club nu este benefic. Dimpotriva, fiindca abia acum incepe suferinta pentru cei ce au pierdut pe cineva sau pentru cei care vor supravietui (recuperarea cu arsuri este un iad), avem datoria sa mentinem flacara furiei care sa ne permita schimbari radicale.

Pentru ca nu e cinstit ca in focul de la Colectiv sa fi fost prinsi doar nevinovati, el trebuie sa ii arda si pe cei responsabili, de la patroni la primar, inspectori, ministri. Altfel, nevinovatii vor fi devenit inca un sir de victime in zadar. Insa acesta e doar primul pas. Nu ar fi cinstit sa uitam nici responsabilitatea fiecaruia dintre noi si sa ne amintim ca inainte sa cerem altora sa respecte regulile, suntem datori sa le respectam noi insine. Fiindca schimbarea incepe cu tine si cu mine si cu cei 30 000 de oameni din Bucuresti care au cerut aseara schimbarea asumandu-si-o intai pe cea proprie. Fiindca asa cum spun versurile piesei “The Day We Die” a trupei Goodbye To Gravity, pe care nimeni (nici eu) nu a avut curiozitatea sa le citeasca: “We’re not numbers, we’re free, we’re so alive /And the day we give in is the day we die.”

(“Nu suntem numere, ci liberi si-atat de vii / Iar ziua cand cedam e ziua cand vom muri.”)

articol preluat de pe: https://mrvintila.wordpress.com

*  Dragi lucratori in mass media,

Aseara s-a intamplat cel mai tragic accident din istoria recenta a Romaniei de la prabusirea acelui avion de pasageri la Balotesti in 1995. Va rog din suflet, in numele durerii celor care au pierdut pe cineva aseara si in numele urmelor de decenta si de profesionalism ramase in breasla noastra, sa nu transformati si aceasta tragedie in manea. Opriti bufferele cu muzica plangareata, breiching niuzurile care tin cu orele, parerologii pe care familiile ii vad mai des la televizor decat acasa ! Abtineti-va de la speculatiile privind vinovatii criminali sau ancheta Parchetului si nu difuzati declaratiile formale si obligatorii ale politicienilor zilei ! Nu mai faceti topuri ale nenorocirilor petrecute in diverse cluburi din lume dupa numarul de victime ! Nu asa ne aratam respectul pentru cei carora le-a murit un copil sau un frate in incendiul de azi noapte. Nu tratati aceasta tragedie ca pe un subiect de presa asa cum este el inteles in jurnalismul pervertit al secolului 21. Nu este o inmormantare preschimbata in eveniment monden sau disparitia Elodiei devenita entertainment de chiosc. Avem nevoie sa transmiteti empatie, nu sa transformati catastrofalul in senzational !

Marius Vintila

31 octombrie 2015