Articole

Luna februarie (Făurar; Faur)

/0 Comentarii/în /de /798 vizite

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Iosif Berman (B-6413)

foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; azm.gov.ro; agerpres.ro; www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Luna februarie (Făurar; Faur)

 

Luna februarie este a doua lună a anului în Calendarul Gregorian.

Ziua are 11 ore, iar noaptea are 13 ore. Ziua (partea iluminată de soare) se află în procesul de creștere care a început la solstițiu de iarnă, proces care se va încheia odată cu solstițiu de vară.

Pentru că are doar 28 sau 29 de zile, Făurar este considerat fratele mai mic al lunilor anului.

Luna are 29 de zile în anii bisecți; în ceilalți ani, luna februarie are 28 de zile.

Februarie începe (astrologic) cu soarele în constelația Vărsătorului și se sfârșește cu soarele în constelația Pești.

Din punct de vedere astronomic, luna februarie începe cu soarele în constelația Capricornului și se sfârșește cu soarele în constelația Vărsătorului.

Numele lunii februarie (latină: Februarius, februum = mijloc de purificare, ofrandă, obiect folosit la ritualul purificării) - este legat și de ritualul curățirii ce se făcea anual la 15 februarie.

Purificarea era menită caselor și câmpiilor, astfel lucrurile vechi din case erau aruncate și pământul era pregătit pentru însămânțările de primăvară.

Februarie a fost adăugată în calendarul roman în secolul al VII-lea î.Hr., împreună cu luna ianuarie.

Această lună era închinată zeului împărăției subpământene Februs.

Grecii numeau luna februarie Anthesterion.

Februarie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și Martie și Noiembrie într-un an obișnuit și ca August într-un an bisect.

I.L.Caragiale spunea despre luna februarie:

Carnavalul este în putere. Câți nu vor rămâne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie.

În România, luna februarie se mai numește si „Făurar”, denumirea ei populară fiind legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, sau fierarii, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară.

Întreaga lună februarie e presărată de o mulțime de tradiții populare și asta deoarece ea reprezintă o graniță între anotimpuri, respectiv pregătirea pentru retrezirea la viață a naturii.

Potrivit interpretării populare, timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde și zâmbește, e frumos, când plânge, bate viscolul, când e supărat, dă ger de crapă pietrele.

Conform datinei, în februarie se încheie șezătorile și, împreună cu acestea, distracțiile tinerilor din serile și nopțile lungi de iarnă.

În luna februarie timpul este considerat favorabil pentru semănatul plantelor care cresc și rodesc în pământ (ceapa, usturoiul, ridichea și alte zarzavaturi), dar și pentru unele plante care fructifică la suprafață (cânepa, inul, grâul de toamnă), pentru vopsirea lânii cu vopsele vegetale, tăierea din pădure a lemnelor de construcție etc.

Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Sărbători importante în luna februarie:

- 1 februarie: Sfântul Mucenic Trifon - Trif cel Nebun (Trifonul), patronul omizilor, al tuturor insectelor periculoase pentru recolte (lăcuste în special). Ziua lui Trif trebuie ținută ca să nu se înmulțească omizile care distrug livezile. Livezile și grădinile se stropesc cu agheasmă, femeile dau de pomană câte o strachină de mălai sperând că acestea vor mânca mălaiul și vor salva culturile.;

- 2 februarie: Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor);

- 10 februarie: Sfântul Haralambie (Haralambie de ciumă, care ținea ciuma legată cu un lanț iar când oamenii își pierdeau credința sau se înmulțeau prea mult, îi dădea drumul pe pământ. Dacă în ziua aceea era vreme urâtă sau ploua, se credea că va ploua încă alte 40 de zile.; Moșii de iarnă);

- 11 februarie: Sfântul Mucenic Vlasie; Sfânta Teodora împărăteasa;

- 24 februarie: Dragobetele.

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Asemănător celorlalte unități de măsurat timpul (ziua, săptămâna, anotimpul, anul) lunile sunt personificări care pot fi bătrâne sau tinere, rele sau bune.

Se spune că

„Anul, un moș bătrân, avea 12 feciori numiți ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie și așa mai departe.

Altă avere nu avea, decât o vie.

Dă Dumnezeu și culeg și ei via.

Vinul ce le-a ieșit l-au pus într-un singur butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea.

Bun și făcut!

Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezișul pe fundul butoiului culcat.

Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare și-a pus cana (robinet).

Oameni cuminți.

Cel mai mic dintre ei, Februar, și-a pus cana jos de tot, aproape de doagă.

Așa era pe vremuri: cel mai mic rămânea la urmă.

Fiecare dintre frați dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalți.

Numai Februar a început să tot bea din partea lui.

Când îl căuta omul, tot vesel și plin de vorbă îl vedea.

Trăncănea verzi și uscate și tot fluierând mergea.

Ceilalți râdeau în sinea lor și-și spuneau: <>.

Îi vine poftă lui Ianuar să-și guste și el vinul.

Sucește de cană, vin nu curge deloc.

Încearcă și ceilalți, vin niciun pic nu mai aveau.

Numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea.

Frații, necăjiți, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă și să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.

Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil.

De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar și e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig – după felul cum a fost când l-au alergat frații lui.”

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Berman | Peisaj montan (B-6312) - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Berman | Peisaj montan (B-6312) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

, – însemna, în latină, „muncitor care lucrează într-o materie dură (metal, piatră, lemn, fildeș etc.)”, sensul fiind de obicei precizat printr-un epitet: (arămar), (fierar), (tâmplar) etc. sau dedus din context, dar se referea, cel mai adesea, la lemn sau la fier, desemnându-i, așadar, pe tâmplar sau pe fierar. Cu acest ultim sens a supraviețuit cuvântul în cele mai multe dintre limbile romanice. Este folosit, mai rar, și ca adjectiv (, -, -), cu sensul de „lucrat”, apoi, adverbial, , „cu meșteșug”, sau cu negație, , , , însemnând „grosolan, nemeșteșugit”. Este folosit adjectival abia la Ovidiu, dar apare și la Plaut.

Din familia de cuvinte a lui fac parte substantivul , având ca prim sens pe acela de „meserie, lucru într-o materie (abstract sau concret), obiect fabricat” și ca al doilea, pe acela de „atelier (mai cu seamă fierărie)”, denominativul (și ) și , „a lucra, a forja”, atât în sens propriu, cât și figurat. Printre derivați se numără și , „cel care fabrică sau care forjează”, , „muncitoresc, fierăresc”, și „lucrător, fierar”, ultimii doi de dată târzie, precum și verbul , „a face, a pregăti”. Se cuvin amintiți și compușii , „a plăsmui sau a face cu meșteșug” și , „lucrare, facere”, care apare la Tertulian, precum și numele proprii , , , , .

ar proveni din proto-italicul *β, înainte *θβ, la a cărui origine se presupune că ar fi radicalul proto-indo-european *ʰℎ₂ʰ-, cu sensul de „a modela, a potrivi”. Pare a se înrudi cu *ъ din proto-slavă și ̀ din lituaniană („obicei, caracter”), cu դարբին (, „fierar”) din armeană, și din engleză (abil, îndemânatic).

Printre urmașii lui în limbile romanice se numără din sardă, și din aromână, din dalmată, din italiană, din venetă, și din reto-romană, și din occitană, din vechea catalană, ̂ și ̂ din provensală, din vechea franceză și, desigur, din română. Spaniola și portugheza au împrumutat .

„Făurar”, celălalt nume popular al lunii februarie, are o altă istorie. Vine din lat. (), „luna purificărilor”, ultima lună a vechiului an roman. În limba română, evoluția lor semantică este comună de la un punct încolo, căci sensul de „februarie” al lui „faur” s-a dezvoltat ca formă regresivă de la „făurar” cu sensul de „fierar”.

Text: Sorana-Cristina Man, redactor MNȚR – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

cititi si:

- Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor)

- Ghiocelul

- Sâmbăta morților – Moșii de iarnă

Mica Unire (24 Ianuarie 1859)

/0 Comentarii/în /de /2.001 vizite

Horă în curtea Fundației Culturale Regale „Principele Carol” – autor necunoscut, ian 1930 – sep 1940, Muntenia – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu (O-164) —> https://bit.ly/3qNRhEF

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Mica Unire (24 Ianuarie 1859)

 

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus.

În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească.

Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor.

Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun,

Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcționat cele două ţări române până atunci.

Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

cititi mai mult despre Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859) pe unitischimbam.ro

"Unirea Principatelor" de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Unirea Principatelor” de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad.

A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri.

A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.

Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab.

Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori.

La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 - (portret oficial) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza  (portret oficial) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne.

Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

 

Hora lui Cuza Vodă

Dimitrie Bolintineanu

Cât om fi toţi în unire
Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Locul ţării, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate…
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare

Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.

Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire…
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora şi mai mare
Cuza sfarămă hotare!

Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie)

/0 Comentarii/în /de /521 vizite

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: agerpres.ro; azm.gov.ro

 

Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie)

 

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Crăciunul este sărbătorit în calendarul pe stil vechi (neîndreptat încă) pe 7 ianuarie.

De asemenea, creştinii ortodocşi de rit vechi sărbătoresc trecerea în noul an în noaptea din 13 spre 14 ianuarie.

Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile faţă de calendarul oficial şi a fost folosit de întreaga creştinătate, timp de 15 secole.

Tot de calendarul iulian s-au servit şi Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la calcularea datei Paştilor.

O îndreptare a acestui calendar a avut loc la data de 24 februarie 1582, când papa Grigorie al XIII-lea a făcut reforma, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie.

De atunci calendarul s-a numit “gregorian” sau “stilul nou”.

În anul 1923, la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte un nou calendar.

Calendarul îndreptat, întrebuinţat de către ortodocşi în urma acestei întâlniri, s-a numit neo-iulian sau constantinopolitan.

La reuniunea de la Constantinopol (1923) nu au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naţionale.

De aceea, îndreptarea calendarului adoptată cu acel prilej a rămas să fie introdusă de fiecare Biserică Ortodoxă la data pe care o va dori, pentru a evita astfel tensiunile care ar fi putut să apară în urma unei impuneri stricte în această privinţă.

Îndreptarea calendarului din 1924 a fost totuşi adoptată de către cele mai multe Biserici Ortodoxe, au rămas însă câteva dintre acestea cu calendarul iulian neîndreptat.

Între Bisericile Ortodoxe care nu au făcut această schimbare se numără: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă şi Biserica Sârbă, precum şi Mănăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului, acestea se numesc “pe stil vechi”, pentru că prăznuiesc Paştile şi toate sărbătorile după vechiul calendar, adică după “stilul vechi”.

cititi mai mult pe agerpres.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

 

Icoană pe lemn cu tema „Nașterea lui Iisus Hristos”, sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Maramureș - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Nașterea lui Iisus Hristos”, sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Maramureș – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Obiceiurile Crăciunului pe stil vechi sunt foarte frumoase. Acesta se sărbătorește pe data de 7 ianuarie. Calendarul Iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial.

În Banat, conform tradiției, în Ajunul Crăciunului, la biserică, se aduce o buturugă de stejar care simbolizează credința în mai mulți zei vechi, precum zeul soarelui și al focului, dar și căldura pentru Pruncul Sfânt Iisus.

Această buturugă se taie din pădure înainte de răsăritul soarelui, în ziua de ajun și este dusă la biserică de cel mai bătrân bărbat din sat.

După ce ajunge în biserică este sfințită de către preot. Seara se dă foc la buturugă iar creștinii se strâng în jurul focului, cântă colinde și cinstesc pahare cu vin și țuică în numele Mântuitorului.

- Tradiția spune că toți membrii familiei trebuie să mănânce pe jos, pe așternut de paie sau de fân.

- Gospodinele pregătesc pentru această zi, tradiționala prăjitură din foi de aluat fraged, cu multă nucă în care ascund o monedă. Cine va găsi bănuțul, va fi fericit și sănătos tot anul.

- Un alt obicei este acela că masa de Crăciun trebuie să includă bucate specifice, cum ar fi haladeț (o piftie specială, care se servește cu hrean), lapsa (tăiței fierți în supă de pasăre), sărmăluțe în foi de varză. Bineînțeles că nu lipsește nici peștele și tradiționalii cozonaci cu nucă sau colțunași cu brânză.

- Înainte de a se așeza la masă, se leagă picioarele mesei cu lanțuri, este un obicei care alungă toate relele din ogradă și din casă.

- Imediat după masă încep să sosească și colindătorii, care cântă în casă în fața icoanei.

 

cititi si:

- Ioan Botezătorul (7 ianuarie);

- Boboteaza – Botezul Domnului (6 ianuarie);

- Ajunul Bobotezei (5 ianuarie);

- Crăciunul – Nașterea Domnului (25 decembrie)

Ioan Botezătorul; “Păzitul fântânilor”; “Bradurile”; “Mersul cu urâţii” (7 ianuarie)

/0 Comentarii/în /de /490 vizite

Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: www.facebook.com/@MuzeulTaranului; azm.gov.ro; www.antenasatelor.ro

 

Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

 

Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Naşterea lui Ioan este vestită de înger.

De tânăr el iubeşte înfrânarea şi propovăduieşte pocăinţa.

Îi botează în Iordan pe cei care îi ascultă predicile, menite să-i îndrepte pe oameni spre Dumnezeu.

Îmbrăcat în haină aspră din păr de cămilă, el nu bea vin şi nu mănâncă pâine, ci mere sălbatice şi lăcuste.

Când unii se grăbesc să-l considere Mesia, le spune: „Sunt solul trimis să pregătesc calea înaintea Lui”.

A trăit în vremea Împăratului Irod, care îşi repudiase nevasta şi trăia în desfrâu cu soţia fratelui său.

Ioan îl mustră, iar Irodiada obţine arestarea şi chiar capul lui în schimbul unui dans pe care fiica ei, Salomeea, îl desemnează la sărbătoarea zilei de naştere a lui Irod.

Nănaşul lui Iisus este şi patronul pruncilor pe care îi ajută să nu moară nebotezaţi.

Sfântul Ion „botează” gerul, frigul se mai înmoaie.

Sunt locuri unde tinerii colindă în noaptea de ajun.

Iordănitorii stropesc cu apă oamenii.

Femeile merg la moaşă cu plocon.

Se spune că Sfântul Ion a fost păstor de capre.

Nu văzuse niciodată chip de om.

Când voia să se roage lui Dumnezeu sărea peste un butuc înainte şi înapoi zicând:

asta ţie, Doamne, asta mie, Doamne.

Nişte oameni care s-au dus să-l vadă l-au îndrumat spre biserică.

Acolo el i-a văzut pe credincioşi purtându-şi păcatele în spate ca pe nişte snopi de paie.

Vrând să fie ca ei, a luat în spate şi el un snop, unul adevărat.

Preotul a crezut că îşi bate joc şi l-a dat afară.

Întors acasă, a început din nou să sară peste butuc.

Şi se spune că lui Dumnezeu îi erau mai plăcute rugăciunile lui decât ale celor care umblau în biserici…

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Miniatură cu „Sfântul Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

Miniatură cu „Sfântul Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

7 ianuarie – Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

 

În fiecare an, pe data de 7 ianuarie prăznuim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia.

Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron.

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu.

Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului său.

 

Ioan Botezătorul – “Îngerul Domnului”

Miniatură cu „Sfântul Ioan Botezătorul”, din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

Miniatură cu „Sfântul Ioan Botezătorul”, din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Prorocul Maleahi l-a numit pe Ioan Botezătorul “Îngerul Domnului“, pentru că avea să-I gătească calea, iar Mântuitorul recunoaște că Ioan este “îngerul” de care a vorbit Maleahi.

De ce îl numim înger întrupat? Pentru că el a ajuns să poarte în ființa sa semnele biruinței asupra păcatului originar.

Astfel, el nu-și mai câștiga pâinea cu sudoarea frunții.

Evanghelistul Marcu precizează:

“Și Ioan era îmbrăcat în haina de păr de cămilă, avea cingătoare din piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică“.

Această prezentare ne descoperă marele ascet din Ioan, care învinge în ființa sa înclinațiile spre păcat și devine vrednic să-l vestească lumii pe Hristos.

De aceea, nu-i întâmplător că este reprezentat pe ușile împărătești ale altarelor ortodoxe, cu aripi de înger.

 

Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul

Miniatură cu „Botezul Domnului”, din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Miniatură cu „Botezul Domnului”, din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sfântul Ioan Botezătorul a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia și de a-L descoperi și a-L face cunoscut lui Israel.

Evanghelistul Luca notează, cu o extremă precizie, data la care Ioan Botezătorul a început să predice:

“În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Trahonitidei, iar Lisanias tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie“.

Rolul Sfântului Ioan Botezătorul a fost acela de a trezi pe Israel din idolatrizarea Legii, de a naște în ei credința în Hristos.

El își începe predica cu aceleași cuvinte ca și Mântuitorul:

“Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor“.

Le atrage atenția că nu este de ajuns să faci parte din poporul ales de Dumnezeu pentru a primi mântuirea.

În acest sens le spune:

“Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam“,

descoperind că toate neamurile sunt chemate la mântuire.

Convertirea propovăduită de Ioan presupunea recunoașterea stării de păcat în care se afla omenirea și înlăturarea certitudinilor oferite de doctrina fariseică.

Actul care consfințește convertirea este “botezul lui Ioan”.

Acest botez, numit și al pocăinței, nu dăruia iertarea păcatelor, dar presupunea căința pentru păcatele săvârșite și astfel, pregătea sufletul pentru primirea iertării.

Misiunea principală a Sfântului Ioan Botezătorul era să pună înaintea ochilor minții realitatea păcatului și să trezească dorința de ispășire, urmând ca Mântuitorul care avea să vină, să le descopere celor convertiți calea pe care să o urmeze.

Că Ioan Botezătorul reușește să zguduie conștiințele, o arată Sfântul Evanghelist Luca când spune:

“poporul era în așteptare” și toți se întrebau dacă nu cumva Ioan este Mesia.

Pentru a înlătura orice ispită care făcea posibilă confuzia că Ioan este Mesia cel așteptat, va spune:

“Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine … Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc“.

Și va încheia prin a spune:

“Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era“.

 

Moartea Sfântului Ioan Botezătorul

Miniatură cu „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

Miniatură cu „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Din Evanghelie cunoaștem că Irod, la un ospăț prilejuit de sărbătorirea zilei de naștere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei.

În acea vreme, Sfântul Ioan era întemnițat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soția fratelui său.

În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase și plăcuse oaspeților și îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată.

 

Moaștele Sfântului Ioan

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Potrivit tradiției, Ioan a fost înmormântat în Samaria.

Din relatările istoricilor Rufinus și Teodoret, aflăm că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în anul 362.

Astfel, o parte din moaște au fost arse, iar cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria.

La 27 mai 395, au fost așezate în biserica ce îi poartă numele.

Despre capul sfântului nu se cunosc foarte multe lucruri.

El a fost de trei ori pierdut și de trei ori aflat.

Astăzi, capul sfântului se află la Roma.

 

Semnificația numelui Ioan

Ioan este nume iudaic: “Iohanan” prescurtare din Iehohanan” și înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”.

Foarte mulți români poartă numele de Ion (forma neaoșă), Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuț, Onuț, Ionela, Nela, Ionica, Oana s.a.), alcătuind cea mai bogată familie onomastică de la noi.

 

Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica a închinat lui Ioan șase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a doua aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului său (25 mai).

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Ioan Botezătorul pe unitischimbam.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

 

Botezul Domnului - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Botezul Domnului – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Din tradiția populară se știe că Sfântul Ioan Botezătorul este protectorul pruncilor, el ferindu-i de rele, mai ales, având grijă să nu moară nebotezați.

- Această zi este dedicată stropitului cu apă sau cu zăpadă, pentru protecția împotriva bolilor în noul an.

- Unii oameni serbează ziua de Sfântul Ioan pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice

Iordăneala. Un obicei spus din bătrâni este “Iordănitul femeilor”, care este o petrecere a nevestelor.

- Femeile se adună la o gazdă, unde aduc alimente și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se “iordănesc”.

Iordăneala este un obicei pe care îl întâlnim și astăzi, mai mulți tineri se trezesc de dimineață și merg la biserică să ia agheasmă.

După terminarea slujbei tinerii stropesc fiecare om care iese din biserică urându-i sănătate și fericire. Oamenii “iordăniți” îi răsplătesc pe urători cu bani, cu care aceștia chefuiesc în noaptea de Sfântul Ioan.

Udatul Ionilor. O altă tradiție pe care o întâlnim în Transilvania și Bucovina este “Udatul Ionilor”.

- În Bucovina, la porțile tuturor celor care au acest nume se pune un brad împodobit, iar aceștia dau o petrecere cu lăutari, iar în Transilvania cei care poartă acest nume sunt purtați cu mare alai prin sat până la râu, unde sunt botezați sau purificați.

- Bătrânii spun că în dimineața zilei de Sfântul Ioan fiecare om trebuie să fie stropit cu agheasmă, pentru a fi ferit de boli în decursul anului.

- Conform tradiției populare, după Sfântul Ioan se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

 

‘Botezul cailor’ sau ‘Mersul cu urâţii’ – obiceiuri de Bobotează şi de Sfântul Ioan în Dolj

articol preluat de pe www.antenasatelor.ro

 

În noaptea de 6 spre 7 ianuarie, noaptea de Bobotează spre Sf. Ioan, în satele din sudul zonei etnografice Dolj se mai păstrează obiceiul ‘Păzitul fântânilor’, unul dintre obiceiurile de peste an, cu dată fixă. Acesta se practică în localităţile Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Maglavit, Unirea (Risipiţi), Ciupercenii Noi, Galiciuica, Caraula.

‘Înainte vreme, la păzitul fântânilor luau parte numai tinerii între 16-20 ani. Acum participă copii, tineri şi bătrâni. De ceva vreme au început să participe şi femeile. Începând din după-amiaza zilei de 6 ianuarie (Boboteaza), fântânile de pe orice uliţă erau împodobite cu papură, stuf, crengi, peşchire, velinţe, chilimuri. Se aduceau paie, stuf, lemne pentru foc, frigări pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Fântâna era păzită toată noaptea pentru a nu veni cineva ‘să spurce’ apa. ‘Spurcatul’ apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pleavă constituia proba la care bătrânii satelor îi supuneau pe cei tineri. Toată noaptea, lângă fântâni se făcea un foc mare, se fierbea ţuică, se frigeau carnea şi cârnaţii aduşi de fiecare flăcău. Acolo unde mai ştia cineva să cânte se auzea câte un caval, fluier sau cimpoi, iar flăcăii încingeau hora în jurul focului şi al fântânii. Acum obiceiul se mai practică, dar nu mai are amploarea de altădată. Cântatul din fluier, caval sau cimpoi se mai aude rareori, dar în general locul lui a fost luat de muzica de tot felul, dată la maximum’, a arătat Amelia Etegan.

Cei care erau surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se mânjea faţa cu funingine, li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în mână sau alte pedepse. ‘Uneori, pentru mai multă siguranţă, fântânile erau ferecate. Dacă totuşi fântâna era ‘spurcată’ de vreun bătrân care reuşea să se furişeze, tinerii trebuiau să o cureţe până la ‘ziuă’ pentru ca dimineaţa apa să fie curată, iar în zorii zilei de 7 ianuarie, adică de Sf. Ioan, tinerii se împărţeau în grupuri, luau apă curată din fântânile păzite peste noapte şi plecau pe uliţele satului cu Iordănitul’, afirmă Etegan.

Cu găletuşe pline cu apă luată din fântânile păzite în care se punea agheasmă şi un buchet de busuioc, tinerii care au păzit fântânile pornesc în ziua de Sfântul Ioan la casele gospodarilor, în primul rând pe la cei care poartă numele de Ion sau Ioana, cu derivatele lui, apoi din casă în casă, toarnă de trei ori apă în mână la fiecare membru al familiei vizitate pentru a se spăla pe faţă şi cu smocul de busuioc îi stropesc pe toţi urându-le: ‘Să trăiască, Sfinte Ioane! Să fiţi sănătoşi! S-aveţi un an bogat! La mulţi ani!’. Dacă gazda doreşte, ‘iordănitorii’ stropesc şi animalele şi păsările pentru spor, dar şi pomii pentru rod bogat în anul care tocmai a început. Pentru aceste urări gospodarii îi răsplătesc pe ‘iordănitori’ cu cozonac, vin, cârnaţi sau bani.

‘În comuna Ghindeni, specialiştii CJCPCT Dolj au descoperit un obicei de Sf. Ioan cu totul aparte, un ‘iordănit’ singular în zonă: tineri îmbrăcaţi în costume populare completate cu panglici multicolore, echipaţi cu ciomege frumos împodobite (precum căluşarii la Rusalii), însoţiţi de lăutari (mai nou, dotaţi cu staţie de amplificare instalată pe un autoturism), merg la fiecare familie care are fete de măritat. Aici sunt aşteptaţi cu o pâine coaptă în ţest sau cuptor, un cârnat şi o sticlă cu vin. Se încinge o horă în curtea fetei, în care se prind toţi cei de faţă, iar fata joacă în această horă pâinea pe care este aşezat cârnatul şi sticla cu vin, după care le dăruieşte vătafului cetei de ‘iordănitori’. La finalul jocului, tinerii o invitau pe fată, dimpreună cu familia ei, să ia parte la hora satului ce se va desfăşura în centrul comunei’, a mai spus directorul CJCPCT Dolj.

Un alt obicei care se petrece în comuna Ciupercenii Noi în dimineaţa zilei de Sf. Ioan îl reprezintă ‘Bradurile’ frumos împodobite (de fapt, crengi de pom), pe care familiile celor morţi, care s-au numit Ion, Ioana, le duc dimineaţa devreme la cimitir, la mormintele celor pomeniţi, le aşază lângă crucile acestora, aprind lumânări şi dau pomană în amintirea lor.

Sărbătorile de iarnă se încheie odată cu Sf. Ioan în majoritatea satelor judeţului Dolj, numai la Caraula, obiceiul ‘Mersul cu urâţii’ încheie sărbătorile pe data de 8 ianuarie, când ‘mascaţi’, împreună cu lăutarii satului, merg pe la casele oamenilor spre a alunga spiritele rele pentru ferirea de rău pe întregul an a familiilor vizitate.

‘În această zi tinerii care au păzit fântânile şi au mers apoi cu Iordănitul se îmbracă în nişte costume speciale, iar pe cap îşi pun fel şi fel de măşti, se deghizează în aşa fel încât să nu fie recunoscuţi, se fac ‘urâţi’ şi pleacă din casă în casă, alungând spiritele rele şi speriindu-i pe cei mici. De fapt, încercând să le dea o lecţie de curaj, pentru că cei curajoşi se lasă prinşi de ‘urâţi’, luaţi în braţe, încercând să ghicească cine se ascunde sub mască. Într-o veselie generală, muzica începe să cânte, se încinge hora în curte, iar gazda îi cinsteşte cu bucate şi vin, bucuroasă că a scăpat de duhurile rele’, explică Amelia Etegan.

 

cititi si:

- Sfântul Proroc Ioan Botezătorul († 36 d.Hr);

- Boboteaza – Botezul Domnului (6 ianuarie);

- Ajunul Bobotezei (5 ianuarie);

- Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie)

Boboteaza – Botezul Domnului; “Botezul cailor”; “Păzitul fântânilor” (6 ianuarie)

/0 Comentarii/în /de /678 vizite

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Iosif Berman | Sfințirea apei la Bobotează (B-6370)

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: www.facebook.com/@MuzeulTaranului; azm.gov.ro; ro.wikipedia.org; www.antenasatelor.ro

 

Boboteaza – Botezul Domnului (6 ianuarie)

 

În această zi, Ioan Botezătorul îl botează pe Iisus în apa Iordanului. Tot acum se ţine şi sărbătoarea Botezului, una dintre cele şapte Taine, cea fără de care nu este posibil să fii creştin.

Ca orice sărbătoare mare, Boboteaza începe din ajun.

În ajun oamenii postesc.

Sacrificiul postului le aduce bogăţie.

În anumite locuri, înainte să mănânce, femeile adună cenuşa din vatră; o vor risipi primăvara pe câmp, zicând:

„Cum n-am mâncat eu în dimineaţa ajunului de Bobotează, aşa să nu-mi mănânce lighioanele roadele.“

Sub faţa de masă pun sare şi mei, tărâţe şi fân.

Preotul trece cu agheasmă din casă în casă.

Hainele bune sunt întinse prin casă să le stropească preotul cu apă sfinţită; în felul acesta sunt ferite de molii.

Copiii nu sunt bătuţi ca să nu facă bube peste an.

Femeia nu se ceartă cu bărbatul.

Ca să nu se înmulţească purecii, nu se cerne făină.

Oamenii încearcă să-şi afle viitorul.

Iar se deschid cerurile.

Se spune că în noaptea de Bobotează plesnesc de ger ouăle de corb şi puii de corb îşi deschid aripile, încercând să zboare.
În ziua de Bobotează se sfinţesc apele.

Se face agheasmă mare undeva, lângă o apă.

Oameni iau agheasmă, îşi stropesc gospodăria şi păstrează ce-a mai rămas.

Se zice că atunci când preotul aruncă în apă crucea dracii ies din apă şi o iau la fugă pe câmp.

Nu-i văd decât lupii, care se iau după ei, le rup pântecele şi le varsă maţele.

Sunt buni la câte ceva şi lupii…

În Bucovina, când preotul trece pe la casele oamenilor de Bobotează, femeile leagă la crucea purtată de el fire de in şi de cânepă.

Din aceste fire Maica Domnului va face o plasă pe care o va trece de trei ori prin Iad, salvând sufletele care se vor agăţa de ea.

Sufletele rămase în Iad vor fi mâncate de draci.

Apoi, dracii se vor mânca între ei până rămâne numai unul, Scaraoţchi.

Legat de un stâlp în mijlocul Iadului, el va muri de foame.

Aşa se va curăţi lumea de tot ce e necurat şi vor rămâne numai drepţii cu Dumnezeu şi cu îngerii.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Boboteaza – Botezul lui Ioan și Botezul Bisericii

 

Ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul.

La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru; Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea.

Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii.

Botezul lui Ioan era un botez de pocăință, care îi făcea pe oameni să-și osândească păcatele lor.

Acest botez nu era o taină, ci un ritual, pentru că nu ierta păcatele.

Dar de ce n-a botezat Hristos, ne-o spune însuși sfântul Ioan când zice :

“Acela vă v-a boteza cu Duh Sfânt și cu foc“.

Dar Duhul Sfânt nu fu­sese încă dat.

Acesta ne-a fost dat de Hristos însuși, de sus, de la Tatăl venind în lume la Cincizecime.

Apostolii trebuiau să se îmbrace mai întâi ei înșiși cu toată puterea Du­hului, cum s-a și întâmplat la Cincizecime, ca apoi ei să boteze cu apă și cu Duh Sfânt, cum au și făcut începând după Pogorâre când s-au botezat adăugându-se apostolilor “ca la trei mii de suflete“.

Cu botezul lui Ioan s-a botezat și Mântuitorul, dar nu pentru că El avea nevoie de curățire de păcate, fiind Dumnezeu-Omul, ci pentru a ne arăta importanța și lucrarea botezului pe care îl va institui și a împlini Legea, ca să se descopere lumii taina lui Dum­nezeu cel în Treime închinat, în numele Căruia să ne botezăm și noi. Taina botezului a fost instituită de Hristos însuși îndată după învierea Sa din morți, odată cu trimiterea apostolilor la propovăduirea Evangheliei către neamuri:

“Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“.

Hristos se afundă în Iordan și Duhul pogoară peste ape.

A tre­buit să se scufunde Fiul în firea omenească și prin ea în apă, pen­tru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne înălțăm spre viața Sa dumnezeiască în Duhul Lui cel Sfânt.

În Cuvântul întrupat, apa și Duhul se unesc din nou.

În această zi, preoții sfințesc apele.

Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau și își stropesc casele și vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac.

În satele și orașele așezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa înghețată.

Cel care va reuși , va avea parte numai de bine.

Oricum, se spune că acel ce se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile și că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies și fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuți, îi pot vedea doar lupii.

Bătrânii spun că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine și pește.

Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificație, de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar și de atragere a belșugului

De obicei, în această perioadă este foarte frig, de aici și expresia “gerul Bobotezei”, care, potrivit tradiției, este un semn de belșug pentru tot anul.

În tradiția populară românească Boboteaza mai este denumită și Sărbătoarea Iordanului și este o sărbătoare dedicată purificării apelor și a naturii.

- Conform tradiției ortodoxe, creștinii trebuie să mănânce grâu fiert și să se bea vin roșu, dar numai după ce au ținut post negru și după ce preotul le-a sfințit casa. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului.

- În ziua de Bobotează, tinerii merg pe la casele oamenilor și le colindă animalelor pentru sănătatea și rodul acestora.

- Peste obiceiurile creștine de sfințirea apelor s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi: afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote.

- Se crede că, dacă în dimineața Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcați cu promoroacă, aceștia vor avea rod bogat.

- Un alt obicei spune că femeile nu au voie să spele rufele timp de 8 zile, pentru a nu spurca apele abia sfințite.

- Dacă este frig se pregătește o cruce de gheață, pentru a marca locul slujbei și la sfârșit, preotul aruncă în apă o cruce de lemn. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea va avea noroc tot anul.

- Cei necăsătoriți, dacă se împiedică și cad pe gheață în ziua de Bobotează este semn sigur că se vor căsători în acel an.

- Boboteaza încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și are, pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului, trăsături de mare sărbătoare populară.

preluat de pe azm.gov.ro

În localitățile așezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau pe țărmul mării, se obișnuiește că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi.

În toate bisericile ortodoxe, preoții fac agheasmă (apă sfințită), cu care “botează” apele, oamenii, animalele și casele.

Înainte de regimul comunist, această datină exista și la București, Patriarhul coborând Calea Victoriei de la Palatul regal până la Dâmbovița, unde pocăiții, îmbrăcați în halaturi albe, se aruncau în apa înghețată pentru a o ridica.

Această tradiție face parte din multe altele în legatură cu Boboteaza, încărcate de practici magice și obiceiuri agrare preluate în creștinism din tradițiile anterioare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei și a focului.

Boboteaza este astfel și o sărbătoare dedicată purificării naturii, și mai ales a apelor, de forțele răului.

Acum se colindă, se prevestește cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta.

Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite.

Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote.

Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului.

Tradiția ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu

preluat de pe ro.wikipedia.org

 

“Botezul cailor” sau “Mersul cu urâţii” – obiceiuri de Bobotează şi de Sfântul Ioan în Dolj

 

articol preluat de pe www.antenasatelor.ro

‘Păzitul fântânilor’, ‘Bradurile’, ‘Botezul cailor’ sau ‘Mersul cu urâţii’ sunt obiceiuri care se mai păstrează în unele comune din judeţul Dolj de Bobotează şi Sfântul Ioan, când se încheie perioada sărbătorilor de iarnă.

Potrivit directorului Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Dolj, Amelia Etegan, ‘Botezatul cailor’ este un obicei care se practică în comuna Moţăţei şi în Băileşti pe 6 ianuarie, de Boboteaza, când se slujeşte în biserică Agheasma mare, noteaza Agerpres.

‘Fiecare creştin aduce acasă această apă sfinţită pentru binele omului şi al casei sale, stropind cu ea prin gospodărie pentru alungarea duhurilor rele, apoi păsările şi animalele pentru spor şi pomii pentru rod bogat. În unele localităţi, cum ar fi Moţăţei sau Băileşti, localnicii aduc la biserică şi caii frumos ţesălaţi şi împodobiţi cu panglici şi ciucuri coloraţi, care, după slujba din lăcaşul cult, împreună cu stăpânii lor, sunt stropiţi cu agheasmă de preot, obiceiul fiind cunoscut sub numele de ‘Botezatul cailor’. După ce au fost ‘botezaţi’, este organizată câte o întrecere hipică, în felul acesta fiind demonstrat cât de îngrijit a fost animalul pe timpul iernii’, a declarat Amelia Etegan.

În noaptea de 6 spre 7 ianuarie, noaptea de Bobotează spre Sf. Ioan, în satele din sudul zonei etnografice Dolj se mai păstrează obiceiul ‘Păzitul fântânilor’, unul dintre obiceiurile de peste an, cu dată fixă. Acesta se practică în localităţile Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Maglavit, Unirea (Risipiţi), Ciupercenii Noi, Galiciuica, Caraula.

‘Înainte vreme, la păzitul fântânilor luau parte numai tinerii între 16-20 ani. Acum participă copii, tineri şi bătrâni. De ceva vreme au început să participe şi femeile. Începând din după-amiaza zilei de 6 ianuarie (Boboteaza), fântânile de pe orice uliţă erau împodobite cu papură, stuf, crengi, peşchire, velinţe, chilimuri. Se aduceau paie, stuf, lemne pentru foc, frigări pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Fântâna era păzită toată noaptea pentru a nu veni cineva ‘să spurce’ apa. ‘Spurcatul’ apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pleavă constituia proba la care bătrânii satelor îi supuneau pe cei tineri. Toată noaptea, lângă fântâni se făcea un foc mare, se fierbea ţuică, se frigeau carnea şi cârnaţii aduşi de fiecare flăcău. Acolo unde mai ştia cineva să cânte se auzea câte un caval, fluier sau cimpoi, iar flăcăii încingeau hora în jurul focului şi al fântânii. Acum obiceiul se mai practică, dar nu mai are amploarea de altădată. Cântatul din fluier, caval sau cimpoi se mai aude rareori, dar în general locul lui a fost luat de muzica de tot felul, dată la maximum’, a arătat Amelia Etegan.

Cei care erau surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se mânjea faţa cu funingine, li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în mână sau alte pedepse. ‘Uneori, pentru mai multă siguranţă, fântânile erau ferecate. Dacă totuşi fântâna era ‘spurcată’ de vreun bătrân care reuşea să se furişeze, tinerii trebuiau să o cureţe până la ‘ziuă’ pentru ca dimineaţa apa să fie curată, iar în zorii zilei de 7 ianuarie, adică de Sf. Ioan, tinerii se împărţeau în grupuri, luau apă curată din fântânile păzite peste noapte şi plecau pe uliţele satului cu Iordănitul’, afirmă Etegan.

cititi mai mult pe www.antenasatelor.ro

Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)

/0 Comentarii/în /de /632 vizite

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Iosif Berman | Sfințirea apei la Bobotează (B-6370)

foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: www.facebook.com/@MuzeulTaranului; azm.gov.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro

 

Ajunul Bobotezei

 

Se spune Ajunul Bobotezei fiindcă în această zi se ajunează: se postește, nu se mănâncă „de frupt”.

Fetele nemăritate, în vechime, posteau, convinse fiind că Dumnezeu le va trimite în dar un soț chipeș și destoinic.

În Bucovina, mai ales, gospodinele gătesc fel de fel de bucate.

Tot în vechime era la mare căutare prepararea grâului fiert, îndulcit cu miere sau mac râșnit, presărat cu miez de nucă și a vărzarelor- plăcinte umplute cu varză, găluștele și prunele uscate.

Prin case, în această zi se gătește și pește prăjit sau borș de pește.

Nimeni nu mănâncă din ele până când nu vine preotul și le sfințește, stropindu-le cu agheasmă.

Preotul stropește cu agheasmă veșmintele din casa fiecăruia.

După ce sunt sfințite cu agheasmă, o parte din bucate sunt aruncate la rădăcina copacilor pentru a fi roditori peste ani.

Pomii sunt stropiți cu agheasmă, în același scop.

Și animalele din ogradă sunt stropite cu agheasmă.

Multe acte performate în această zi sunt menite să atragă prosperitatea în noul an, să protejeze pomii și animalele din ogradă.

În trecut, cu aluatul de la vărzare gospodinele ungeau tulpina pomilor, convinse fiind că vor aduce roade bogate peste vară.

În aceeași categorie a actelor apotropaice (cu rol de protecție) intră și obiceiul de a strânge cenușa din vatră pentru a o presăra, la primăvară, peste straturile cu răsaduri, spre a fi păzite de lighioanele dăunătoare.

Câteva superstiții vizează tot viitorul, felul în care se va desfășura viața în noul an: femeia care se ceartă cu bărbatul ei în această zi, va avea parte de sfadă tot anul.

Tot în vechime, în ajunul Bobotezei se așezau pe masă sare, pâine, un pahar cu apă.

Se credea că sufletele celor morți, din familie, vin noaptea și se ospătează cu ele.

Se spune că în Ajunul Bobotezei vitele vorbesc între ele și-și dezvăluie, una alteia, unde se găsesc dosite comorile care ard acum.

Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Iosif Berman | Sfințirea apei la Bobotează (B-6369) - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Iosif Berman | Sfințirea apei la Bobotează (B-6369) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Ajunul Bobotezei este prima mare sărbătoare a noului an.

Așa cum se întâmplă în calendarul popular, ziua care precede sărbătoarea propriu-zisă, ajunul, este chiar mai importantă decât sărbătoarea însăși, atât prin numărul mare de practici magico-rituale, cât și prin intensitatea sacralității ce se pogoară asupra ei.

Din punct de vedere ritual, sacralitatea ei se explică prin faptul că reprezintă ultima zi a sărbătorilor de iarnă, ziua în care se fac simțite cu deosebită forță valențele magice ale perioadei necurate de douăsprezece zile deschise o dată cu sărbătoarea Crăciunului.

Că este așa, ne putem da seama după numeroasele practici augurale [de prevestire] și propițiatorii [de protecție] ce se desfășoară acum, ca și în zilele precedente.

Mai mult chiar decât în prima zi a anului, în ajunul Bobotezei se purifică vitele și oamenii, se desfășoară practici de stimulare a rodului de tot felul de peste an (colindul cu Kiraleisa), sunt acționate numeroase tabuuri în vederea atingerii nivelului de bunăstare, sănătate și rod necesare peste an.

Vecinătatea unei mari sărbători creștine a făcut ca unele din actele ce o anunță (Botezul preotului) să capete o conotație magică puternică (de aici valențele faste ale agheasmei, ale fuiorului „de la crucea popei“ ș.a.).

În același timp, un obicei specific ajunurilor, deschiderea cerului (și implicit aflarea ursitei), a fost pus și el sub patronajul divinității creștine („se deschide cerul și îngerul păzitor îi spune celui de însurat încotro va fi norocul“), deși cea mai mare parte a practicilor premaritale de aflare a ursitului se desfășoară pe ascuns, pe furate, „manipulând“ elementele sacralității creștine (furtul busuiocului de la găleata cu agheasmă, trecerea preotului peste pragul ce ascunde obiectele magice etc.).

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului/

sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Ajunul Bobotezei este sărbătoarea dinaintea Bobotezei și are o mare încărcătură duhovnicească.

Pentru a fi sănătoși, norocoși și feriți de necazuri, unii oameni țin post negru.

Tot la fel – fetele fecioare care speră să se mărite.

În această zi se fac observații meteorologice, se ghicește viitorul si se fac farmece și descântece pentru dragoste.

Acum preotul se duce prin gospodării cu Iordanul, sfințind casele și pe locuitorii acestora.

Dacă preotului îi va scârțâi zăpada sub picioare, oamenii spun că va fi un an bogat și rodnic.

Se spune că, din cauza gerului, în această noapte ouăle de corb crapă și ies puii, încercând să zboare.

Tot în această noapte se deschid cerurile, iar celui care vede acest lucru, Dumnezeu îi împlinește dorințele.

Dacă în dimineața de 5 ianuarie e brumă pe pomi, vor fi poame multe și bune.

Dacă picură din streașină, va fi o vară ploioasă.

O altă tradiție spune că în ce direcție va stropi preotul cu busuiocul înmuiat în agheasmă, de acolo vor veni ploile de peste an.

Un obicei foarte vechi este acela că fetele trebuie să ia de la preot o crenguță de busuioc sfințit și să-l pună noaptea sub pernă pentru a-și visa ursitul.

Tot pentru a-l vedea în vis pe cel sortit, fetele își legau pe degetul inelar cu un fir de mătase roșie busuiocul primit.

Dacă în ajun de Bobotează o fată nemăritată alunecă pe gheață, aceasta se va căsători în anul ce urmează.

Bătrânii spun că cine va strănuta în ziua de ajun de Bobotează va fi norocos tot anul.

În unele zone, copiii mergeau să colinde în seara de 5 spre 6 ianuarie pentru a vesti sosirea preotului “cu crucea”.

Gospodarii îi răsplăteau pe colindători cu mere, nuci și prăjituri pe care copiii le strângeau în trăistuțele lor.

preluat de pe azm.gov.ro

 

Ajunul Bobotezei, zi de post negru

 

foto preluat de pe jurnalul.ro

foto preluat de pe jurnalul.ro

articol preluat de pe www.crestinortodox.ro

In Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic.

Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate.

In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru.

Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile.

Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca.

Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita – Agheasma Mare.

Postul din Ajunul Botezului Domnului face parte din categoria posturilor de o zi din cursul anului bisericesc.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie – odovania praznicului.

Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie sa primeasca de la duhovnic binecuvantarea de a lua Agheasma Mare.

Insa, trebuie sa fim cu luare aminte la faptul ca Agheasma Mare nu poate inlocui Sfanta Impartasanie.

Alti preoti ii opresc pe credinciosi sa ia Agheasma Mare.

In acest sens, Sfantul Sava spune:

“acestia nu fac bine pentru ca prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfintirea lumii si a intregii fapturi… Deci de unde este socotinta acestora pentru ca sa nu guste apa aceasta, deoarece trebuie sa stim ca nu pentru aceasta Apa este necuratia in noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca sa ne curatim de acestea, bem fara de indoiala aceasta Sfanta Apa“.

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei.

Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

In Ajunul Botezului Domnului sunt savarsite Ceasurile Imparatesti, Sfanta Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia, apoi Sfintirea cea mare a apei.

Slujba de la Agheasma Mare

Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza de doua ori pe an, pe 5 ianuarie, in Ajunul Botezului Domnului si pe 6 ianuarie, in ziua praznicului Bobotezei.

In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului.

Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: (“Treime mai presus de fire…“).

Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei (“Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta“) si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa.

Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh (“Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant“), pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis.

La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. “”

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, “firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu“.

 

De ce postim în ajun de Bobotează?

 

foto preluat de pe doxologia.ro

foto preluat de pe doxologia.ro

Arhimandritul Mihail Daniliuc – preluat de pe doxologia.ro

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei. Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului – numit atât de frumos de înaintașii noștri Teofania ori Boboteaza.

Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiasma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii alura de poveste. Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive, slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiasma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni. O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.

Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, marți sau joi sau orice altă zi din săptămână. Deja am auzit voci nedumerite. Cum să fie harți miercuri sau vineri, iar duminică, marți ori joi să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă… amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post miercuri sau vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare. În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în altă zi în afară de miercuri sau vineri, rânduiala trebuie respectată și, ca să o putem împlini, ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul. Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiasmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare. Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.

Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv, pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiasmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.

Plugușorul, o colindă agrară

/0 Comentarii/în /de /1.197 vizite

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articole preluate de pe: www.crestinortodox.ro; www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Plugușorul, o colindă agrară

 

Plugusorul este un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou.

Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii.

Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde.

Acum este mai mult o prezenta simbolica in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou.

Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum.

Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei.

Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata.

În general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf.

Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor.

În scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou.

Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul.

Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna.

Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou.

In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai.

Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul.

Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni.

Rostesc o urare scurta prin Bucovina (“Sanatate! Anul Nou!“), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei:

“Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!“.

Dr. Iuliana Bancescu – preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

Plugusorul

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-manati,
Langa boi v-alaturati
Si cuvantul mi-ascuttati:

S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a incalecat
Pe-un cal invatat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frau de matasa,
Cat vita de groasa.

Si in scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curand s-a apucat,

Campul neted de arat,
In lungis
Si-n curmezis
S-a apucat intr-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei
In coada cu dalbei,
In frunte tintatei.
Manati flacai: hai, hai!

Ziua toata a lucrat,
Brazda neagra a rasturnat
Si prin brazde-a semanat
Grau marunt si grau de vara,
Sa dea Domnul sa rasara.

Si cand lucrul a sfarsit
Iata, mare, s-a starnit,
Un vant mare pe pamant
Si ploi multe dupa vant,

Pamantul de-a racorit
Si samanta a-ncoltit
La luna, la saptamana
Isi umplu cu aur mana.

Si se duse ca sa vada
De i-a dat Dumnezeu roada
Si de-i graul rasarit
Si de-i spicul aurit.
Manati flacai: hai, hai!

Traian iute s-a intors…
Si din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai nazdravan,
Cum ii place lui Traian:

Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncalecat,
La Tighina a plecat
Si otel a cumparat
Ca sa faca seceri mari
Pentru seceratori tari.
Si sa faca seceri mici
Pentru copilasi voinici.

Si-a strans fineSi vecine
Si vreo trei babe batrane,
Care stiu randul la pane;
Si pe camp i-a dus
Si pe toti i-a pus,
La lucrul pamantului in racoarea vantului.

Ei cu stanga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan inaintau
De parea ca inotau.
Manati mai: hai, hai!

Altii in urma lor legau
Si clai mandre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
In capul pamantului,
In bataia vantului.

Arie pe loc faceau
Si graul il treerau;
Harabale incarcau
Si la moara le porneau.

Si turnau deasupra-n cos
Grau maruntel de cel ros,
De sub piatra in covata
Curgea faina curata.

Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se inturna.

Iara mandra jupaneasa
Auzea tocmai din casa
Chiotul flacailor
Scartaitul carelor.
Manati mai: hai, hai!

In camara ea mergea
Si din cui isi alegea
Sita mare si cam deasa
Tot ca panza de matasa

Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pane plamadea
Si-o lasa pana dospea;

Colacei ca invartea
Pe lopata mi-i culca
Si-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iara cu lopata,
Rumeni ii scotea si… gata!

Atunci ea-mpartea vreo cinci,
La flacaii cei voinici
Si-mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Manati mai: hai, hai!

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mandre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.

Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Tot cu mesele intinse
Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim infloriti,

Ca merii,
Ca perii,
In mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.
Aho, aho!

 

Popor de plugari și păstori, românii așteaptă ca anul cel nou să fie prielnic roadelor din grădină și vitelor din bătătură.

Plugușorul, care colorează aparte noaptea dinaintea sărbătorii Sfântului Vasile, este un colind special menit să atragă asupra tuturor ființelor belșugul, sănătatea și sporul.

În vechime, țăranii arau în ajunul zilei Sfântului Vasile și semănau în zorii primei zile a noului an.

Întregul ritual al Plugușorului este o reproducere simbolică a actelor esențiale pe care țăranul le săvârșea când ieșea la arat și semănat: plugul tras de 2 sau de 4 boi, împodobit cu flori, sunetele clopotelor sau al tălăngilor, pocnetele de bici, îndemnul „Mânați, măi!”, buhaiul – instrument și obiect de recuzită care imită mugetul boilor înjugați la plug.

Obiceiul plugușorului se înscrie în categoria riturilor de trecere. Cu ajutorul lui și al celorlalte colinde performate în acest timp liminal, care desparte vechiul an de anul ce stă să vină, oamenii sunt ajutați să treacă cu bine într-o nouă etapă a vieții lor, cu alte cuvinte viața, existența întregului cosmos nu stagnează, nu se oprește în loc, ci se reîmprospătează într-un nou elan vital.

Nu doar copiii mai mari și tinerii colindă. Cei mici merg să îi colinde pe cei mari, cu Sorcova, urându-le adulților să fie tari, puternici ca fierul și agili, „iuți” ca oțelul.

În vechime, prin satele României era practicat un alt ritual magic din categoria colindatului: Vasilca.

Rromii care primeau în dar căpățâna de la porcul proaspăt sacrificat, o împodobeau cu cercei, salbe din mărgele sau bani, flori artificiale, beteală și oglinzi și porneau cu ea prin sat, din casă-n casă, să ureze.

Și în acest caz, la nivelul mentalului colectiv, funcționa magia simpatetică: asemănătorul provoca, producea asemănătorul.

Se credea că acel porc gras, hrănit din belșug, purtat de colindători, învăluit într-o întreagă coregrafie de cuvinte și gesturi, le va aduce casnicilor care îi vor primi mult belșug și sănătate în anul ce s-a ivit la orizont.

Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Plugușorul

Bună seara la fereastră
La boieri mari ca d-voastră.
Odihniți,
Nu odihniți,
Dar la noi nici nu gândiți.
Mânați măi…
Hăi… hăi…

Noi știm că ne așteptați
Cu porțile deschise,
Cu mesele întinse,
Cu pahare pline,
Cu cuvinte bune.
Mânați, măi…
Hăi… hăi…

De când seara a înserat
Plugul nostru n-a umblat,
Plugușor cu șase boi
Cum este bun pentru noi.
Boii de la mijloc
Cu steble de busuioc,
Boii de la roate
Cu coarnele învoalate.
Mânați, măi…
Hăi… hăi…

Și mai avem doi buhai
Cu jugul de putregai
Cu proțapul de mălaiu,
Unde dai
Acolo stai.
Mânați, măi…
Hăi… hăi…

De urat am mai ura,
Dar ni-i că vom însera.
Drumurile ni-s departe
Și cărările-ncurcate.
La mulți ani cu sănătate
Și să vă fie de bine
Ziua Sfântului Vasile.
Dumneavoastră bucurie,
De acum până-n vecie
Mila Domnului să fie.
Ahooo… hohooo…

 

„Plugușorul” tras de boi sau de buhai. După sărbătorile Crăciunului, mai ales în ultimele două zile din an, pe 30 și 31 decembrie, colindătorii revin cu obiceiuri tradiționale din pitorescul național, specifice pentru fiecare zonă geografică, majoritatea purtând denumirea de „Plugușor”.

În Moldova, copiii mai mici merg cu „Plugul mic” de lemn, pe care-l trag prin zăpada din curte, ca şi cum ar ara, în timp ce alţi membri din ceată se adună lângă fereastră, sună din clopoţei şi pocnesc din bice, urându-le gazdelor, belșug și sănătate.

Altă ceată, formată din copii mai mari şi flăcăi, merg cu „Plugul mare”. Ei duc un buhai, format dintr-o doniță din lemn, fără fund, care este acoperită cu o piele argăsită, în mijlocul căreia se află un smoc lung din păr de cal, ce imită mugetul buhaiului, când e tras prin mâini.

Alții, din același grup, poartă clopote şi bice, uneori și un fluieraș sau o zongoră, în sunetul cărora rostesc urături lungi despre bădica Traian:

„Dimineaţă s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoană s-a închinat, / Pe cal alb a-ncălecat / Şi cu plugul a plecat / La arat şi semănat…” În continuare, se vorbeşte despre arat şi semănatul „grâului de vară”, secerat cu: „Seceri mari/ Pentru secerători tari / Şi altele mai mititele / Pentru fete ocheşele…”

Prin alte localități, unii gospodari umblă cu „Plugul mare” tras de patru boi, împodobiţi cu colaci în coarne şi acompaniaţi de buhai şi clopote mari.

Cei mai buni urători din sat rostesc cu strigături, urarea agrară, desprinsă din cea mai cunoscută versiune populară – „Pluguşorul”, după textul clasic prelucrat de Vasile Alecsandri.

Urăturile au denumiri variate: „Plug”, „Plugușoare”, „Bicișoare”, sau chiar „Fierărie” și se desfășoară într-o atmosferă ritualică, în care gesturile au semnificaţie simbolică.

Urătorii sunt costumați în ținută populară, specifică zonei din care provin.

Astăzi, obiceiul este perpetuat mai mult la sat și mai puțin la oraș, de cete mici de copii, până în dimineața Anului Nou.

 

PLUGUȘOR CU PATRU BOI

Aho, aho, copii și frați,

Ia poftiți de ne-ascultați!

C-am pornit încă din zori,

Să urăm de sărbători!

Patru boi am pus la jug

Și de coarne ținem plug.

În frunte e un buhai,

Ce-i mânat cu bici, de-un crai.

Vrem să vă arăm ogorul

Și să cântăm Plugușorul!

Cine, azi, ne este gazdă,

Le semănăm grâu-n brazdă.

Ia deschideți porțile,

Ca să tragem brazdele!

Că-i vremea de semănat

Și colindu-i de urat!

Trageți brazdă, măi flăcăi,

Și sunați din zurgălăi,

Să răsune peste văi!

Mânați măi: Hăi! Hăi!

 

Grâu mărunt și grâu de vară,

Să răsară-n primăvară!

Dumnezeu să îi dea ploi,

Că e semănat de noi!

Grâul în brazdă să crească

Și-n spic să se aurească!

S-aveți în anul ce vine,

Hambarul plin, pentru pâine.

Ogor cu spice bogate

Pentru mese-mbelșugate,

Pâinea să o rumenească

Doar pe vatră strămoșească!

Să vă intre în hambare,

Grâul pentru bunăstare!

De noi să vă amintiți

Întru mulți ani fericiți!

Iar la Anul, când venim,

Fericiți să vă găsim!

Cu pâine caldă pe masă

Și vin de viță aleasă.

Trageți brazdă măi flăcăi,

Și sunați din zurgălăi!

Mai pocniți din bice, măi,

Să răsune peste văi!

Aho, aho de Anul Nou,

Cu Plugușoru-n ecou,

Plugușor cu patru boi,

Ia mai mânați măi: Hăi! Hăi!

 

Revelionul să vă fie,

În belșug și bucurie!

În conturi să aveți bani,

La Anul și la mulți ani!

Ia opriți, nu mai mânați!

Pe buhai îl deshămați,

Să-i dați grâușor din brazdă,

Cât timp vă cinstește gazdă.

De-o avea fată frumoasă,

Să-i puneți un semn la casă!

Noroc, unuia să-i fie,

Când o cere de soție!

Dacă vă poftește-n casă

Și vă invită la masă,

Ori vă seamănă cu bani,

Să-i urați: Mulți ani! Mulți ani!

 

PLUGUȘOR CONTEMPORAN

Aho, aho, copii și frați,

Ochii de la geam nu-i luați!

Să ascultați urătorii

Ce vin de când apar zorii!

Pe Facebook să vă uitați,

La prieteni să urați:

Anul Nou cu sănătate,

Pe masă s-aveți de toate!

Ia mai mânați măi flăcăi

Și sunați din zurgălăi!

Ca să facem o urare,

Gazdelor, la mic și mare:

Cu noroc și bucurie,

Viața-ntreagă să vă fie!

Să aveți belșug în casă

Și copiii pe lângă masă!

Să petreceți an de an,

Cu cârnați și cu ciolan,

Cu vin bun și cozonaci,

La masă cu oaspeți dragi!

Cu pastramă și fripturi,

Cu șorici și răcituri,

Stropite cu țuică fiartă,

Ce fac petrecerea lată.

Noi vă lăsăm sănătoși,

Să petreceți bucuroși,

Cu fete și cu flăcăi;

Ia mai mânați măi: Hă! Hăi!

 

Iar dacă ne veți poza,

Oricând ne puteți vedea,

Fără să vă coste bani,

La Anul și la mulți ani!

Jocul urșilor în România

/0 Comentarii/în /de /1.565 vizite

Jocul urșilor de la Comănești (Alecsandra Raluca Drăgoi – 2013 – primul loc la “National Geographic Traveller” 2015)

foto preluat de pe www.digi24.ro

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Jocul urșilor în România

 

Jocul urșilor în Țările Române este un obicei practicat în prezent în ajunurile Crăciunului și Anului Nou, îndeosebi în Moldova, de către o ceată de urători.

Ceata urătorilor care merg cu ursul este alcătuită din urători deghizați în urs, ursari, fluierari, toboșari; fiecare dintre ei interpretând un anume rol.

Uneori, în ceată, pot fi acompaniați de irozi sau mascați.

Obiceiul a fost inițial realizat din Evul Mediu, mai ales în anotimpul de vară, cu urși vii dresați de către țigani ursari, cu scop terapeutic și de divertisment.

Acesta nu trebuie confundat cu ritualul ursului la populațiile slave, fino-ugrice și siberiene, cu semnificație totemică și de origine șamanică.

Costum de urs din zona Moldovei purtat de o persoană. Costumul este adesea realizat din blana naturală a unui urs, adult sau pui, omorât și eviscerat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Costum de urs din zona Moldovei purtat de o persoană. Costumul este adesea realizat din blana naturală a unui urs, adult sau pui, omorât și eviscerat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Origine

 

Jocul ursului nu este caracteristic României, la mijlocul secolului al XX-lea ursarii cu urși vii au cuprins aproape întregul continent european.

În prezent, este un obicei asociat țărilor ce nu aparțin de Uniunea Europeană, precum Albania și Serbia.

Mai rar, obiceiul a mai putut fi văzut în țări intrate recent în uniune, precum Bulgaria și România.

La nivelul anului 2012 urșii vii dresați au fost găsiți pe străzile Salonicului din Grecia, în orașele din sudul României, în acompaniamente muzicale în orașe Bulgariei și Serbiei și migrând prin intermediul autobuzelor spre Bulgaria și Albania.

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Începuturile îmblânzirii și dresării urșilor în Țările Române

Începuturile îmblânzirii urșilor vii de către țiganii ursari în Țările Române nu se cunosc din cauza lipsei surselor documentare.

Pe de altă parte, În Țara Românească țiganii s-au stabilit în secolul al XIV-lea, însă nu se știe dacă erau deja împărțiți în clanuri și ce profesii practicau, dacă ursarii au fost un grup ocupațional separat de etnie sau au apărut și evoluat în cadrul ei de la începuturi, fie din alte grupuri de țigani dresori de animale din alte regiuni românești.

În Principatul Moldovei sunt atestați pentru prima dată țiganii în aceste regiuni, în puținele scrieri ale unor călători străini, ca familii de ursari adăpostite de către domnie.

Îndatorirea acestora era primirea și distrarea oaspeților veniți la curtea proprietarului, prin acompaniamente muzicale și spectacole cu urși vii, ocupație descrisă de exploratorul și preotul iezuit polonez Franciszek Gościcki (1668–1729) în timpul unei misiuni diplomatice prin Moldova la Istanbul.

În același principat, începând cu secolul al XVII-lea, au apărut mai multe acte domnești referitoare la existența dresorilor de animale.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, istoricul Gheorghe G. Bezviconi a străbătut teritoriile românești și a relatat despre ursarii din Moldova.

Există tendința între cercetătorii români ca ursarii să fie asociați cu lăutarii, întrucât așa au activat în trecut, iar o atestare veche a muzicanților se află la donația domnului Mircea Ciobanul către vornicul moldovean Dingă din anul 1558 a unor lăutari.

În Țara Românească ursarii au fost atestați documentar în secolul al XVIII-lea (1775) în cadrul unei bresle a lăutarilor, cu muzicanți la diferite instrumente, dar angajați și în alte activități ca ghicitul, magia și dresajul de urși, cu spectacole și acompaniamente, adesea în cazul nunților.

Dintre cele trei categorii de sclavi (robi) țigani între secolele al XIV-lea și al XIX-lea deținute de domnie, mănăstirile ortodoxe și boieri, ursarii au aparținut primei categorii, fiind țigani domnești.

În această categorie erau incluși și aurarii, fierarii, rudarii și lemnarii. Însă fiind obiectul donațiilor de către domnie, aceștia ajungeau și în proprietatea mănăstirilor sau boierilor, deci în celelalte categorii.

Deși majoritatea cercetătorilor consideră dresorii de urși ca fiind o populație nomadă, necesită făcută o distincție în cazul ursarilor din teritoriul Țărilor Române: o parte a ursarilor erau sedentarizați la moșiile proprietarului și nu erau implicați în migrații sezoniere, iar cealaltă parte erau seminomazi și se aflau în deplasare în anumite luni ale anului.

În orice caz, aceștia locuiau lângă casele domnilor și boierilor, mănăstiri și așezăminte mai puțin importante.

Din această cauză, cercetătorii români îi clasează la vătrași, adică țigani nenomazi, care locuiesc în jurul vetrei satului.

cititi mai mult despre ursari pe ro.wikipedia.org

Theodor Aman - „Ursarul” (1888) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Theodor Aman – „Ursarul” (1888) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluție

Până la jumătatea secolului al XX-lea țiganii ursari traversau satele cu urși care îi călcau pe cei suferinzi de „șale”.

În ropotele tobelor, mai mulți urși, ținuți în lanțuri de către ursari, trebuiau să joace după un anumit ritm.

Activitatea era realizată în timpului anotimpului de vară în sate și orașe, iar în restul timpului ursarii se ocupau de creșterea și vânzarea catârilor.

La începutul secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu a găsit numărul de 3851 de familii ale robilor țigani domnești în Principatul Moldovei, descriindu-i, printre alții, pe ursari: „țiganii care «joacă ursul»; mergeau prin orașele și satele Moldovei cu urși prinși de mici în munții Carpați și pe care i-au dresat pentru interpretarea diferitelor jocuri.

Pentru prevenirea accidentelor, țiganii aveau grijă să tocească unghiile și dinții urșilor.

Ursarii plăteau Domniei în calitate de tribut anual – câte 20–30 lei vechi, suma echivalentă cu 7–10 franci”.

În 1855, activitatea a fost descrisă ca fiind la solicitarea spectatorilor, iar urșii, capturați din Munții Carpați, erau dresați să danseze tananaua și ursăreasca.

Un alt autor a descris faptul că ursarii se ocupau de capturarea unor urși mai tineri și mai bătrâni din păduri, iar puii de urs erau ținuți pe lângă, îi legau și înțepau ambele buze cu fierul roșu și erau introduse cârlige pentru a-i mobiliza în laț.

Ulterior se dădea foc unui teren mai uscat, împrejmuit, iar ursul împins și acompaniat de muzică vocală și la tobe. Astfel se imprima ursului, din necesitatea de a scăpa, anumite mișcări, iar în urma dresării era dus la spectacole.

Maude Rea Parkinson a descris, la trecerea dintre secole, că țiganii umblau pe străzi cu un urs îmblânzit care face giumbușlucuri, iar când unul dintre ursari face o incantație ciudată, ursul este nevoit să danseze.

Mișcările stângace și mormăitul, ca acompaniament pentru muzică, erau pe placul copiilor și deveneau doritori să plătească ursarului mărunțișul pe care îl aveau.

Ca răspândire, toate județele din țară au țigani ursari, dar în județele Moldovei și mai ales în județul Bacău, ponderea acestora este cu mult mai mare față de alte grupuri.

În prezent, grupul ursarilor este concentrat în sate precum Băcioiu, Bacău; Pădureni (Berești-Bistrița), Bacău; Bâșca (Berzunți, Bacău); Rădoaia, Bacău; Temelia, Bacău; comuna Valea Seacă, Bacău; Prăjoaia, Bacău; Șerbești, Bacău; comuna Dofteana, Bacău; comuna Asău, Bacău; comuna Podu Turcului, Bacău și Pâncești, Bacău.

Grupuri mari de ursari sunt stabilite în localități urbane precum Buhuși, Bacău, Târgu Ocna, Dărmănești, Moinești, Onești și Comănești.

În respectivele localități și în altele din județul Bacău locuiesc și alte grupuri de țigani, dar care nu sunt ursari.

 

Critici

Ursarii și lăutarii au fost criticați de Biserica Ortodoxă, ai cărei preoți i-a avertizat de-a lungul secolelor pe credincioși să nu aibă contact cu țiganii dresori și muzicieni, ce aveau spectacole și cântau la nunți și târguri, amenințându-i cu răzbunarea divină.

După același model și domnia a reglementat meseria, când Matei Basarab în Pravila (1652) a interzis căsătoriile fetelor tinere cu lăutarii:

„Nici alătutariul carele zice cu vioare și alăute pre le tîrguri și pre la sbouri și pre la nunte, nu poate să ia fata de om bun său de boiariu, ca unii că aceia sînt botjocură de Dumnezeu și oamenilor.”

În 1793, Mihai Suțu a emis un hrisov în care s-a interzis spectacolele cu urși vii, costumele și spectacolele stradale.

Cu toate acestea, restricțiile nu au redus popularitatea ursarilor, întrucât societatea (homo ludens) prefera divertismentul și grotescul sărbătorii în fața ritualurilor ortodoxe cu o teologie neclară, slujbe îndelungate și rugăciuni pătimașe ale homo religiosus.

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ursari reprezentaţi în cărţi poştale româneşti de la începutul secolului al XX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tranziția către costumele de urși

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în satul Giulești din jumătatea nordică a Moldovei, de Sfântul Vasile băieții se costumau în ursari (cu cojoacele pe dos) și jucau ursul atunci când cei care jucau capra se opreau.

Primele măsuri de restricție a ocupației de dresare și practicare a obiceiului de a merge cu ursul au fost luate în 24 mai 1908 prin ordinul circular nr. 24.643 de către Ministerul de Interne, completate ulterior de protestele emise de Societatea pentru Protecția Animalelor (SPA) din București.

Cu toate că restricțiile erau aplicate periodic de prefecturile de județ ale Ministerului de Interne, ursarii împreună cu urși încă mai activau sporadic în mediul rural, târguri mici și orașe.

Ministerul considera obiceiul ca fiind „spectacole sălbatice”, „animale care îndură foame și suferință”, „necesitatea antrenării țiganilor/romilor ursari la muncile câmpului”, „meseria de a umbla cu urși este o cerșetorie deghizată”.

În perioada interbelică, pe lângă ursari și alte subgrupuri ale țiganilor nomazi au fost persecutate de autorități sub aspect economic, în special de Jandarmeria Română, care promova o atitudine disprețuitoare față de țigani.

Aceștia au fost caracterizați ca elemente sociale retrograde; potențiali infractori, cerșetori, vagabonzi, cu utilitate în muncile sezoniere agricole și nu în ocupațiile tradiționale.

Obiceiul a fost adaptat la sărbătoarea Crăciunului, fiind atestat în 1936: un om îmbrăcat într-o blană de urs și cu ursarul propriu, deghizat în țigan ursar, cu o tamburină, un fluierar sau lăutar, cu cântatul unor diferite strigături hazlii, parodiind pe cele folosite de țiganii ursari, iar așa-zisul urs imită jocul ursului, atât în două, cât și în patru labe.

În perioada interbelică au fost găsite o serie de așezări populate compact de țigani ursari, însă doar două ce purtau numele ocupațional al locuitorilor: satul Ursari din plasa Roman Vodă, județul Roman, cu 248 de locuitori ursari și satul Ursari din plasa Călărași, județul Lăpușna, cu 357 de locuitori ursari.

La începutul anilor 1940, autoritățile românești au luat măsuri forțate pentru eliminarea obiceiului, unde Ministerul Afacerilor Interne a solicitat formațiilor de jandarmerie „să se oprească cu desăvârșire această îndeletnicire, interzicând țiganilor să umble prin sate sau orașe cu urși și a da spectacole, sub orice formă, urmând ca aceștia să fie plasați în parcurile zoologice”.

Interdicțiile privind realizarea spectacolelor cu urși au fost legiferate în întregul Bloc Estic.

În România Comunistă, numeroasele grupuri de artiști ursari au fost împiedicate să intre în orașe,[19] iar în timpul regimurilor conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu țiganii nomazi au fost supuși politicilor de sedentarizare.

Cu toate acestea, ursarii țigani nu au dispărut complet, mulți dintre aceștia reprofilându-se ca producători de pieptene (pieptănari) și fierari, iar urșii predați grădinilor zoologice.

În prezent numele de „Ursar” s-a păstrat în anumite localități românești, iar obiceiul se practică ocazional, în ajunul Crăciunului.

 

În Moldova

 

Masca-costumul de urs se compune dintr-o blană întreagă de urs, împodobită cu curele, cu ținte și canafi.

În satele din zona deluroasă a Văii Trotușului, masca de urs se confecționează din piei de vițel și de oaie.

Acestui obicei i se mai spune și „bătaia ursului”, „încontrarea cetelor” sau „ceata cetelor”, diferind de la sat la sat pe Valea Trotușului.

Jocul, apreciat pe plan național, diferă ca formă de manifestare și tematică de la un loc la altul.

Pentru cei din zona de munte a Văii Trotușului jocul ursului simbolizează libertatea dezlănțuită iar pentru cei din sud-estul bazinului ursul în lanțuri ce face diferite acrobații, imită și sugerează contrariul, adică lipsa totală de libertate.

Prima formă de manifestare este considerată cea mai veche și cea mai valoroasă, fiind specifică satelor din Depresiunea Dărmănești și își păstrează autenticitatea în Dărmănești și Dofteana.

Jocul urșilor din localitățile Dărmănești, Asău, Dofteana și din satele din jur de pe Valea Trotușului a evoluat de la un simplu obicei la spectacole de mari proporții.

Cu timpul, la Dărmănești spectacolul a început să strângă spectatori și din alte județe ale țării.

În timpul unei emisiuni televizate desfășurate în anii 1970, Iulian Antonescu a zis:

„Am văzut în acest spectacol elemente de artă ce acoperă un spațiu ce începe cu neoliticul și se termină cu prezentul. Este cea mai autentică și mai interesantă manifestare folclorică ce se poate vedea.”

 

Organizare

În Dărmănești cetele se organizează pe sate și după vârsta participanților: ursul mic, la care participă copii, ursul mijlociu, la care participă adolescenții, și ursul mare, la care participă numai bărbații între 18–30 de ani.

Organizatorii și participanții respectă unele reguli: în primul rând se acordă atenție costumelor și rolului pe care îl are fiecare participant. „Urșii”, cel puțin 3–4 într-o ceată, poartă piei naturale frumos prelucrate și cu o montură perfectă a capului și labelor, îmbrăcate de bărbați.

Toboșarii, cu ritmuri vioaie, sunt îmbrăcați în costume naționale cu vipușcă tricoloră, pălării de vânători cu pene de fazan sau păun sau chipie ornamentată.

Tobele mari sunt lovite puternic cu două ciocănele, manifestându-se în grupuri a câte 8–12 persoane.

Alături de aceștia se află 3–4 fluierași îmbrăcați în costume mocănești.

Apoi urmează măștile, printre care ursarii se duc și joacă ursul, acesta din urmă dezlănțuindu-se cu putere și dominând grupul, și o serie de măști comice cei etalează pe foștii reprezentanți ai principalelor clase și pături sociale din trecut.

Ordinea este până la urmă instituită de irozi, care în costume din lână fină, colorate în roșu și cu râuri de motive naționale, năframe brodate la cingătoare, coifuri strălucitoare ornamentate, benzi brodate peste umăr, etc. și purtând săbii, execută, în ritmul tobelor și al fluierelor, dansul.

Totul se încheie printr-un dans comun „urșilor”, măștilor și irozilor, când se dezlănțuie cel mai mult.

În comuna Dofteana, respectiv în satele Dofteana, Larga și Cucuieți sunt manifestări similare dar amploarea lor este mai mică și rigorile jocului mult diminuate, impresionând mai mult parada măștilor.

Se păstrează tematica inițială, dar simțul de conservare nu a fost suficient de riguros, manifestarea cuprinzând și multe elemente de împrumut sau fiind limitată doar la unele aspecte din spectacol.

În amonte, la Comănești, jocul ursului are loc numai în ajun și noaptea de Anul nou, ținând aproape o săptămână.

Forma de manifestare imită scamatorii ce purtau urșii în lanțuri, punându-i să joace în băț sau pe tabla fierbinte.

 

Aspecte legale

 

În anul 2011, autoritățile locale din Dărmănești au făcut demersuri pentru introducerea obiceiului în patrimoniului cultural UNESCO, însă fără a primi un răspuns.

La finalul anului 2013 specialiști ai UNESCO au urmărit obiceiul la Dărmănești, urmând a se decide dacă va fi inclus în patrimoniu.

O explicație pentru întârziere este considerarea obiceiului, în special de către publicul din Europa de Vest, a fi un ritual barbar.

De asemenea, atitudinea este subliniată și de protestele ecologiștilor, mai ales în cazul costumelor de copii-urs, suspectând că pielea animalelor provine din braconaj.

Organizația neguvernamentală Agent Green s-a exprimat asupra obiceiului ca fiind utilizarea costumelor drept trofee de urși și implicit punerea în pericol a existenței speciei protejate prin activitatea de vânătoare.

Potrivit autoarei poloneze Ewa Kocój în publicația Zarządzanie w Kulturze din 2016, obiceiul cu urși vii este ostracizat în orașele europene, lucru care face includerea în patrimoniul UNESCO sau reglementări ale UE cât mai urgentă.

Tot aceasta a fost de acord asupra unui tip de comportament colonial în mentalitatea europeană, unde pe lângă salvarea moștenirii culturale, ce poate fi arbitrară și implementată de un jucător mai puternic, se manifestă și o lipsă de interes asupra unor obiceiuri total străine.

În 2014, fotografa Diana Zeyneb Alhindawi stabilită în New York a documentat evenimentul în Moinești, orașul natal al acesteia.

Pentru un articol CNN a menționat originile țigănești ale obiceiului în zonă, din anii 1930, cu scopul de a călca spatele oamenilor cu dureri prin intermediul puilor de urs, iar cei mari fiind folosiți pentru dansuri.

Pentru aceasta, trecerea completă de la ursul viu la costum nu este un eveniment cunoscut suficient, dar în timp a dus la creșterea prețurilor unor astfel de piei cu blănuri până la 2000 de euro pe bucată.

A mai menționat că obiceiul este în curs de dispariție ca urmare a influențelor din Europa de Vest și a emigrației pentru locurile de muncă.

În 2015, fotografa Alecsandra Raluca Drăgoi din Iași a câștigat cel mai mare premiu al competiției National Geographic Traveller UK cu o fotografie realizată în 2013 cu jocul urșilor de la Comănești.

Jocul urșilor de la Comănești (Alecsandra Raluca Drăgoi - 2013 - primul loc la "National Geographic Traveller" 2015) - foto preluat de pe www.digi24.ro

Jocul urșilor de la Comănești (Alecsandra Raluca Drăgoi – 2013 – primul loc la “National Geographic Traveller” 2015) – foto preluat de pe www.digi24.ro

Crăciunul – Nașterea Domnului (25 decembrie)

/0 Comentarii/în /de /554 vizite

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Crăciunul – Nașterea Domnului (25 decembrie)

 

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Nașterea Domnului” datare 1869, meșter Savu Moga, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Astăzi s-a născut Hristos!

Și minunea întrupării Lui mai presus de legile firii a uimit întreg pământul, a înnoit toată lumea, a rupt istoria omenirii în două și, străbătând cele douăzeci de secole, ni se face cunoscută nouă astăzi.

Astăzi S-a născut Mesia! Și vestea aceasta pe care au adus-o din cer îngerii, pe care au primit-o întâi păstorii, ca un fulger s-a revărsat peste toate marginile.

Vestea aceasta, care l-a tulburat pe Irod “și tot Ierusalimul cu dânsul”, ca o trâmbiță duhovnicească a răsunat din veac în veac, din hotar în hotar, de la țărm, și a ajuns astăzi și la inimile noastre.

Vestea aceasta auzind-o, săracii s-au bucurat, păcătoșii s-au veselit, orbii s-au luminat, bolnavii s-au mângâiat, iar șchiopii au săltat.

Vestea aceasta auzind-o, ritorii în nedumerire au căzut, caci ea pe învățați i-a făcut să tacă, pe filozofi să se rușineze, pe împărați să se cutremure.

Vestea aceasta pe mame le-a făcut să se bucure, pe fecioare să cânte, iar pe prunci să dănțuiască.

Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos.

Ea a fost vestită prin proroci, care au arătat locul nașterii, seminția din care Se va naște și multe alte semne.

Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria, care, la vremea nașterii Sale, era logodită cu dreptul Iosif.

El a fost născut într-o iesle din Bethleem. Amintim că în acel timp, împăratul Cezar August dăduse porunca de a se face un recensământ general, încât toți erau obligați să ajungă în cetatea strămoșilor pentru a se înregistra.

Din acest motiv, Iosif, fiind din neamul lui David, ajunge în Bethleem, locul în care Fecioara Maria Îl va naște pe Hristos.

Din Scriptură cunoaștem că Pruncului i-au fost aduse ca daruri: aur, smirna și tămâie. Aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire.

Astfel, există obiceiul ca de Crăciun să oferim și noi daruri. Prin ele răspundem la darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Crăciunul a fost prăznuit la date diferite, în Apus și Răsărit.

În Apus, cel puțin de prin secolul al III-lea, Crăciunul era prăznuit pe 25 decembrie, în vreme ce în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului a fost sărbătorită pe 6 ianuarie, împreună cu Botezul Său.

Crăciunul s-a prăznuit pentru prima dată separat de Botez în jurul anului 375, în Biserica din Antiohia.

În prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie a fost introdusă ca zi a Nașterii Domnului și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, cuprinzând întregul Răsărit creștin.

Armenii păstrează și astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului.

Venirea Mântuitorului Hristos în lume s-a făcut ca oamenii să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să se pocăiască și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său.

Hristos coboară din ceruri pe pământ, ca pe noi, pământenii, să ne înalțe la ceruri.

Să ne străduim să-L slăvim pe Dumnezeu pentru coborârea Lui la noi.

Ziua Crăciunului este una binecuvântată și plină de căldură, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.

”Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie.

Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui?”

Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate.

Când știi că cineva te iubește cu adevărat, nu mai simți mâhnirile cele din afară, problemele care ne asupresc.

Icoană pe lemn cu tema „Nașterea lui Iisus Hristos”, sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Maramureș - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Nașterea lui Iisus Hristos”, sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Maramureș – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Creștinați încă din vremea Sfinților Apostoli, așa cum se observă din Noul Testament, românii sărbătoresc cu bucurie Nașterea Domnului, pe care o numesc, popular, Crăciun.

În primul rând, cei credincioși respectă, după puteri, prescripțiile Bisericii Ortodoxe: țin post alimentar timp de șase săptămâni; se spovedesc și se împărtășesc cu Sfintele Taine.

În zilele de sâmbătă din post, femeile duc la biserică, pentru a fi sfințite, colivă, pâine și vin, pe care le împart celor săraci, în numele celor morți din familie.

Apoi, cu sufletul purificat, în cele trei zile câte sunt în calendarul ortodox pentru această sărbătoare, participă la Sfânta Liturghie.

Urmează apoi să se bucure de minunatele obiceiuri de Crăciun!

De 1700 de ani, tot felul de obiceiuri și credințe, străvechi și moderne, adoptate din vestul Europei și chiar din America, s-au lipit de această sărbătoare până la punctul în care riscă să pună în umbră înțelesul ei creștin:

Nașterea plină de smerenie a Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor.

Astăzi, în orașe, Crăciunul este un caleidoscop de brazi împodobiți și cadouri, decorații și luminițe, vacanțe la munte sau în străinătate, dar și colindători și mese bogate.

În sat, obiceiurile sunt mai simple, dar și mai solemne.

Oamenii se pregătesc de sărbătoare, umplând masa cu cele mai bune bucate: fripturi și sarmale din porcul tăiat de Ignat (20 decembrie) și colaci din făină albă de grâu, prăjituri și plăcinte.

În seara de ajun, îi așteaptă cu emoție pe colindători: cete de copii, apoi de tineri și chiar de bărbați.

Ei aduc vestea sfântă a Nașterii Domnului și trebuie răsplătiți cu friptură, colaci și băutură, dar și cu bani.

Satele vuiesc de cântecele colindătorilor, însoțiți sau nu de oameni mascați și de instrumente muzicale.

În noaptea dintre 24 și 25 decembrie, nimeni nu doarme! După colindători, vin rudele și prietenii, ca să îți ureze cele bune: sănătate, recolte bogate, căsătorie pentru copii, viață lungă.

În zilele de Crăciun, colindatul continuă după Sfânta Liturghie, iar în ultima zi, ceata de feciori, care joacă rolul cel mai important în această perioadă, organizează o petrecere comună pentru tineret, la care se consumă bucatele primite de colindători, iar muzicanții sunt plătiți din banii primiți.

Totul se întoarce, de fapt, în comunitate.

În prezent, în sat, obiceiurile urbane de Crăciun au pătruns lent și sporadic. Doar în casele cu copii se împodobesc pomi de Crăciun și se fac daruri, mai ales celor mici. Dar cel mai important obicei este colindatul.

Se zice chiar că nu va veni sfârșitul lumii câtă vreme vin colindătorii la Crăciun și se fac ouă roșii la Paști!

Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Moș Crăciun

 

foto preluat de pe azm.gov.ro

foto preluat de pe azm.gov.ro

Crăciunul este celebrarea zilei de naștere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: Că-i născut un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos.

Reprezentarea actuală a lui Moș Crăciun cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roșu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenții, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ține deloc de vechile tradiții românești, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană.

Când vine vorba despre Moș Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea știe câte ceva.

Bunăoară, toată lumea, și mai ales copiii, îl asociază pe Moș Crăciun cu acel personaj ghiduș, ce apare în toate galantarele super-marketurilor și în reclame la televizor, îmbrăcat într-un costum roșu, cu un sac plin de cadouri în spate, având barba și părul albe.

Ce imagine comercială și goală de sens! Alții știu că Moșu’ trăiește undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 decembrie, pornește, într-o sanie trasă de reni, al căror șef este Rudolf, să aducă tuturor copiilor jucăriile pe care le confecționează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiridușilor.

Frumos, dar…..neconform cu adevăratul sens a lui Moș Crăciun.

Întrebând tradiția românească despre Moș Crăciun, aflăm lucruri deosebit de interesante și surprinzătoare.

El este Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ, și vom vedea imediat de ce, și Regele Păstorilor.

Tradiția creștină spune că Moș Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara.

Că a fost un om bogat și rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa.

Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului.

Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moașelor.

În fața unei asemenea minuni, Crăciun însuși se spășește și se creștinează, devenind primul dintre sfinți. S-a spus și că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeități păgâne a locului.

În vechime, creștinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri și Crăciunul cel mic.

 

cititi si:

- Nașterea Domnului (Crăciunul)

Ignatul porcilor; Înătoarea – paradoxul purificării prin post și sânge (20 decembrie)

/0 Comentarii/în /de /784 vizite

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467)

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.agerpres.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Ignatul – paradoxul purificării prin post și sânge (20 decembrie)

 

Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară românească.

Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea.

Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă.

Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.

În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al luminii solare.

Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat din latinescul ignis, foc.

Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui.

Ignat, gospodar de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci aparent din greșeală:

„Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”

Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrificare, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun.

Moartea părintelui este cea care regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență.

Deși el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanțe supraumane.

De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.

Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii.

Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina solară și armonia cosmică.

Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice.

Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge.

De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit.

Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.

Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică.

Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

 

Obiceiuri de Ignat

 

Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea.

Se crede că în noaptea de Ignat porcii visează că vor fi tăiați.

De acum încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru că și-au visat tăierea.

Singura activitate permisa în această zi era tăierea porcului.

Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra.

Persoanele care lucrau în această zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea – o femeie bătrână, lacomă și urâtă.

Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să lucreze, după care le opărește.

Prin multe parți porcii sunt tăiați în această zi.

O credință musceleană ne îndeamnă:

“Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasere: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale“.

La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună.

Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.

Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat.

Ion Creangă mărturisește în “Amintiri din copilărie”:

“La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei“.

Tudor Pamfile menționează că “Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.

În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:

- Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.

- O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.

- Sângele porcului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai.

- Cu părul de porc se afumau copiii atunci când erau deochiați.

- Gospodarii cred că pot cunoaște dacă în viitor nevestele lor vor naște fete ori băieți, după cum se arată o bucată de carne așezată în osânză. Dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, aceasta era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.

- Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

foto preluat de pe www.stiripesurse.ro

foto preluat de pe www.stiripesurse.ro

 

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de Ignat (20 decembrie)

 

Ziua de 20 decembrie – Ignatul – este încărcată de obiceiuri şi de tradiţii la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie).

Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci.

După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.

Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul.

Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane.

Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou.

Însă este vorba despre un “transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.

În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei.

De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte.

Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.

După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat.

În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

foto preluat de pe playtech.ro

foto preluat de pe playtech.ro

Crăciunul nu poate fi redus la trei zile!

Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc?

Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 decembrie.

Cine a fost Ignat?

Cică a fost un om care, cândva, într-un an, vrând să taie porcul, dat greșit cu securea și l-a lovit pe tată-său în cap.

L-a omorât.

Acum, ce să facă?

Îl îngroapă, îi face pomeni și pleacă în lume.

Pe drum se întâlnește cu un preot.

Își povestește păcatul.

Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste râu și să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, așteptând până o înverzi.

Ignat se așează lângă râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară.

Anii trec.

Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt.

Trece apa, dar nu găsește pe nimeni.

Se întoarce.

Iar aude.

Pleacă din nou.

Tot nu e nimeni.

Revine acasă.

Aude a treia oară strigăte de ajutor.

Urcă în barcă, trece râul și găsește doi moșnegi pe care îi aduce acasă.

Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – când, neajungând la timp, niște oameni s-or fi înecat.

Moșnegii sunt Dumnezeu și Sfântul Petre.

Îl ascultă fără să zică nimic.

În casă, sărăcie mare.

Copiii plâng de foame.

Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub țest.

Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi răspunde cinstit că nimic.

Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pâine foarte mare.

În acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumânări înalte.

Ignat și-a dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi.

Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi!

Ignat ar fi venit, dar se gândea la copii, cine se va ocupa de dânșii?

Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el.

Când ies din casă trec pe lângă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.

Au mers ani în șir.

Într-o zi, au întâlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu mărfuri scumpe.

Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni.

Ignat nu îi recunoaște.

Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi!

Stau de vorbă și este chiar așa,se recunosc și pleacă împreună.

O poveste încâlcită cu sfârșit fericit…

În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul.

Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea.

Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat.

Când tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”.

Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își vizează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii.

Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă…

La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși.

Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună.

Ca să nu se strice sămânța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sânge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare.

Cu sânge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși.

După ce a fost tăiat, capul porcului se cântărește.

Trupul se zice că este de zece ori mai greu.

Când porcul este negru, se adună sânge într-o strachină cu mei.

După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură.

Untura de la porc e bună de vrăji.

Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului.

Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite.

În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea.

Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat.

Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină.

Sărbătorile, între alte funcții, o au și pe aceea de a ritma munca.

Există un timp al torsului, alt timp al țesutului…

Femeile știu aceste lucruri.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului, prin unele părți, începând cu zilele Crăciunului, cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tineretul român umblă cu turca, capra sau brezaia, nume ce-l poartă unul din flăcăii mascați.

Turca o fac flăcăii, umblând prin sat ca să capete bani.

Turca e un bot de oaie, cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure și coarne de lemn, împodobite cu bete și înfășurate cu plantici de la fete; în coarne cu clopoței de cioaie.

Botul și coarnele sunt două lemne ca un cioc de rață, de-l deschide și iar îl închide, și clănțănește din el, pentru că are o ață și de ața aia trage de bate.

Botul și coarnele sunt înțepenite într-un lemn ca o măciucă de mare, pe care o ține de mână omul care joacă turca.

Omul nu se vede, numai picioarele i se văd, pentru că el stă plecat de mijloc și acoperit cu o pânzătură de pe masă, una ori două (una de o parte și alta de altă, prinse cu coarne și adusă dindărăt la fețe, o ocolește de cârpe, de nu se mai vede alb, cârpele cusute una de alta; pe spinare, cu curele cu nasturi, puse încrucișate pe pânzătură.

În coarne, în vârf, câte o cârpă acățată cu un căpătâi și cu altul prinsă de spetele furcii, de pânzătură.

Sursa foto: #ArhivaDeImagine M.A.P. 1654 - preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Sursa foto: #ArhivaDeImagine M.A.P. 1654 – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

cititi si:

- Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei († 107)

- Nașterea Domnului (Crăciunul)