Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri caracteristice sfârșitului de an din satele românești îl reprezintă Jocul căiuților.
Aidoma celorlalte obiceiuri care implică personaje mascate (capra, ursul etc.) rădăcinile „căiuților” sunt precreștine. Dincolo de semnificațiile mitologice – de purtător al soarelui peste cer, calul adoptă o simbolistică deosebit de complexă în imaginarul țărănesc: e călăuză a sufletului după moarte (psihopomp), deopotrivă entitate cu funcție apotropaică (de protecție), dar care denotă forță și vitalitate, precum și fecunditatea, pe de altă parte. Nu întâmplător îl regăsim întrupat de tineri flăcăi. Poveștile îi conferă atribute fantastice – este năzdrăvan: vorbește, zboară, mănâncă jăratic, sprijinul său fiind indispensabil pentru eroul narațiunii.
„Jocul căiuților” reprezintă unul dintre cele mai bine conservate obiceiuri cu măști de la noi, chiar dacă (și poate tocmai pentru că) așa cum e firesc, au avut loc tot felul de modificări în timp. De la o măsurare simbolică a forțelor într-o „luptă” între doi tineri costumați, lucrurile au evoluat spre trupe agregate ca ansambluri, cu număr variabil de participanți, depășind adesea 10 dansatori care sunt ghidați în prestația lor de un căpitan sau ofițer. Acompaniați de sunetele clopoțeilor și fluierelor, ba uneori chiar de adevărate fanfare, aceștia execută sincron mai mulți pași de dans – atât în perechi, frontal, cât și în cerc.
Alături de Căiuții din Tărâța, la colindat prin Comănești, 2018 (Georgiana Vlahbei) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
„Hai harbuz, harbuz, harbuz, Călăreții cât mai sus, Firicel de mentă creață, Călăreții față-n față!”
Inovații au apărut și în ceea ce privește vârsta participanților, astfel că, nu de puține ori, în locul flăcăilor (sau împreună cu aceștia), pot fi întâlnite și cete de copii și adolescenții, costumați în „căiuți”, atât pe scenele diferitelor concursuri și festivaluri, cât și în seara de 31 decembrie colindând prin sate și la orașe.
Masca-costum de „căiuț” este confecționată în mod tradițional din două elemente principale. În primul rând, o covată de lemn, decupată la mijloc atât cât este necesar pentru ca interpretul să se strecoare în interior și pe care și-o fixează apoi cu niște curele petrecute peste umeri. Tot acest eșafodaj este acoperit cu o pânză (uneori scoarță, ca la costumul de capră) împodobită cu batiste, ștergare, panglici. Un cap de cal cu gât lung, cioplit din lemn, ornat cu clopoței, mărgele, oglinzi și panglici este fixat în partea din față a coveții. În partea din spate este atașată simbolic și o „coadă” din păr de cal sau din fuioare de cânepă ori lână. Costumația este completată, de la caz la caz, cu chipiu/căciulă, cojocel/ benzi tricolore încrucișate pe piept, mantie, pantaloni groși de postav și opinci sau cizme. Cromatica costumului este exuberantă, predominând de regulă combinația roșu și alb. Excepții notabile sunt reprezentate de „căiuții” cu mantie albastră de la Hlipiceni (jud. Botoșani) și de cei cu acoperiți cu pânză neagră de la Piscu Crăsani, din jud. Ialomița.
Alături de Căiuții din Tărâța, la colindat prin Comănești, 2018 (Georgiana Vlahbei) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
În multe regiuni, „căiuții” constituie doar un capitol în cadrul unor reprezentanții mai ample susținute de alaiuri care mai includ o multitudine de alți colindători cu sau fără măști și care pun în scenă fragmente de teatru popular (Irozi, Jieni ș.a). Totuși, în unele localități din nordul Moldovei, din Bucovina și, izolat, în Muntenia, „Jocul căiuților” reprezintă elementul central al reprezentației. Sunt vestite pentru măiestria coregrafică și vioiciune, precum costumația aparte, cetele de „căiuți” din jud. Botoșani (comunele Trușești, Tudora, Vorona), din jud. Bacău (Răcăciuni, Pârjolu), din jud. Suceava (Fântânele, Zvoriștea) sau din jud. Ialomița (Piscu Crăsani).
Dacă vă ajung la poartă Căiuți anul acesta, să ne arătați și nouă!
[Text de Magda Andreescu / versuri culese din zona Sucevei]
Era cândva o lume a satului românesc, care-și desfășura existența mai mult după credințele și superstițiile rămase de la moși și strămoși decât după rânduielile bisericești.
Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit.
Așadar, nu era zi în care să nu fie vreo interdicție, vreo datină de îndeplinit, care odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității, boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.
Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar câte o sămânță din ele s-a strecurat până în prezent și se mai întâlnesc localități unde se mai practică obiceiuri asemănătoare celor ce erau odinioară.
Perioada sărbătorilor de iarnă, cu colindele și grupurile de urători, cu practicile urmate cu sfințenie, cu alaiurile de măști care nu mai conteneau până după ziua Sfântului Vasile, cu zgomotele făcute pentru a alunga spiritele rele, poate fi definită foarte bine de sintagma „o lume care a fost… o lume care mai rezistă”.
Sfântul Andrei sau Moș Andrei, a cărui zi era considerată începutul iernii, deschidea „oficial” sezonul sărbătorilor.
Odată cu venirea lui, zilele deveneau din ce în mai scurte, iar nopțile lungi și friguroase.
Și s-ar tot scurta ele până când ar dispărea cu totul, dacă Moș Nicolae nu ar sta de veghe la miazănoapte și nu ar întoarce Soarele din drumul său.
Acesta, sătul de toate răutățile pe care le vede pe pământ, vrea să fugă și să nu mai urce pe bolta cerească.
Cum oamenilor le-a fost întotdeauna frică de întuneric și de sfârșitul lumii, încearcă și ei să-l îmbuneze pe marele astru ceresc și o fac prin fel de fel de acțiuni, practici și ritualuri care să slăbească puterea malefică.
De fapt, până la Anul Nou, care reprezintă un prag între o lume veche și o lume nouă, pe pământ se confruntă forțele binelui și ale răului și peste tot domnește haosul.
Totuși, așa cum s-a întâmplat și la facerea lumii, din haos timpul renaște și un nou ciclu de viață începe.
Semnalul este dat de momentul solstițiului de iarnă, când soarele începe să stea mai mult pe bolta cerească.
La confruntarea aceasta iau parte și oamenii, iar vetrele satelor se transformă în adevărate scene de teatru, pe care se mișcă, într-un colindat ritual continuu și plin de rost, capra, ursul, căiuții și cetele de mascați care-i însoțesc. Acum este timpul măștilor confecționate în gospodării de meșteri pricepuți.
Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, mărgele și oglinzi, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți.
Luându-și o nouă personalitate, bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacolul cel mai așteptat din an.
Prin jocurile lor, mascații biciuiesc moravurile rele, neajunsurile, dar încearcă în primul rând să atragă asupra comunității bunăstarea și belșugul.
O dată curățat de tot ce a fost rău, satul va putea să întâmpine cu bucurie și cu speranță un nou ciclu de viață, mai bun, mai roditor.
Așadar, acum este timpul caprelor, al urșilor și al cetelor formate din moși, babe, draci, drăcoaice, miri, mirese, doctori, popi, ciobani și alte personaje, care stârnesc râsul atât prin înfățișarea lor, cât și prin „modul de exprimare”.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP | Cu obrăzare la Anul Nou, sat Târpești, județul Neamț. Unul dintre personaje este Nicolae Popa, artist popular ce confecționa măști și deținea o imensă colecție de piese tradiționale (MAP-1654) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Jocul caprei
În cercetările mele asupra obiceiurilor desfășurate în preajma Anului Nou, m-am concentrat o vreme pe Bucovina.
Zone etnografice precum cea a Dornelor, a Humorului, a Câmpulungului Moldovenesc, a Rădăuților, mi-au prilejuit întâlnirea cu numeroase comunități atașate încă de tradiția jocurilor cu măști specifice sfârșitului de an.
Din ansamblul cetelor pe care le-am cercetat s-a evidențiat un personaj foarte îndrăgit: .
Jocul caprei era aproape nelipsit în reprezentațiile pe care alaiurile de urători le desfășurau în satele și comunele pe care le-am documentat.
Prestația acestui personaj popular înregistra fără excepție pe tot arealul cercetat două momente foarte importante în invocarea simbolică a unor roade bogate pentru un Nou An prosper și pentru sănătatea membrilor comunității.
Făcând trimitere la credințele străvechi cu privire la moartea și renașterea timpului și a naturii, capra joacă până când, brusc, este răpusă de o boală (uneori mimând chiar decesul).
Segmentul următor includea scena vindecării și/sau a învierii acesteia cu ajutorul unor descântece sau al intervenției unui doctor.
Ultima parte a reprezentației era plină de bucurie, capra reluându-și jocul după indicațiile primite.
Din textul rostit de însoțitorul său (moșneag sau cioban) exemplific doar prin câteva versuri uzitate în comuna Panaci:
“[…] Ța căpriță cu mărgele, Pune-ți capul’ pe podele! Ța căpriță cu hurmuz, Ia ridică-ți capu’ sus! […]”
Cel mai adesea, moșneagul avea și un corespondent feminin: baba.
Precum moșneagul, aceasta nu purta mască, rolul său în ceată fiind sugerat de vestimentația sa din straie tradiționale.
În aceeași notă, la finalul reprezentației, cei doi încingeau un joc ”bătrânesc” pe o melodie specifică zonei, interpretată de muzicanții angajați pentru a-i acompania (și răsplătiți ulterior din încasări).
În arealul cercetat, masca-costum de capră era compusă dintr-un schelet de lemn, acoperit pe spate cu o față de masă, covor, ori chiar cu o banală pătură, ornamentate de la caz la caz cu: mărgele, panglici, ciucuri, batiste, oglinzi și hârtie creponată.
Podoabele erau prezente și pe zona capului și a cornițelor, care puteau fi de lemn ori chiar autentice, de capră/țap.
De mandibulă, care era mobilă datorită unui sistem simplu de pârghii manevat de jucător cu o sfoară, era atârnată cel mai adesea, o bărbuță din lână sau blăniță de iepure.
Nu de puține ori, în jurul acestui personaj se coagula o ceată distinctă, separată de cele care aduceau în prim plan alte măști (ursul, de pildă).
Numărul caprelor din alaiurile bucovinene varia destul de mult în funcție de importanța pe care comunitatea o acorda acestui personaj.
În zona montană și depresionară, am constatat o preferință aparte pentru acest personaj, după cum o dovedește situația întâlnită în comuna Fundu Moldovei.
Aici, alaiul denumit local putea avea în componență și zece capre, care își executau jocul ”pe brânci” (cu spatele aplecat), într-un spectacol plin de culoare și dinamism.
Chiar dacă de-a lungul timpului semnificațiile sale profunde s-au atenuat, îndrăgita mască-costum de capră animă și astăzi prin jocul său sfârșitul anului nu doar pe plaiurile Bucovinei ci și pe o largă arie din țară, îmbrăcând aspecte din cele mai variate.
Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular.
Costumația bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol.
Jocul caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă.
Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilizării ca transformare cosmică.
“Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții”
(Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei).
Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște simbolic.
Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.
În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de “Turca”. Unul dintre colindători poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea “turcii”, vestesc gazdei “trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etnograf Crăciun Parasca).
Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).
Simbol al fertilității și al fecundității pământului în cadrul sărbătorilor de iarnă, capra apare pe ulițele satului românesc între Crăciun și Anul Nou. Ea este reprezentată de o mască-costum ce acoperă din cap până-n picioare pe cel care o poartă. Este întâlnită sub mai multe denumiri – ̆ în Moldova, ̆ în Transilvania și în Muntenia.
Cea din imaginea alăturată se numește ̆, deoarece a fost lucrată într-o gospodărie din satul Șieuț, județul Bistrița-Năsăud, Transilvania.
Capul este format dintr-un bot de lemn prevăzut cu ciucuri de culoare roșie și mustăți din blană de animal și împodobit cu o coroană din fire de lână multicolore. Trupul este compus din două țesături din lână, specifice zonei, peste care s-au cusut rozete. Asamblarea măștii se face direct pe purtător. La auzul fluierului, feciorul joacă capra „pe brânci”, stând aplecat și sprijinindu-se de bățul ce susține capul măștii.
sau nu umblă singură, ci este însoțită de un întreg alai de moși, babe și alte personaje care glumesc, cântă, joacă, îi amuză sau îi pedepsesc pe cei care asistă la jocul ei, pe ulițe sau în curțile gospodarilor.
Cumpărătorul:
- Eu îți dau 400 de lei pe ea pentru că împunge.
Ciobanul:
- De cât să-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată)
Alaiul:
- Văleu, capra noastră a murit!
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Te-o lovit vreo boală grea
Sau pe unde-ai colindat
Veste rea tu ai aflat
Ciobanul:
- Baa! daa capra nu-i moartă și nu din pălitură a leșinat, ci din cele ce-o aflat.
Alaiul:
Scoală tu, căprița mea,
Faptele s-or îndrepta
Și-acum haide să plecăm
Și-alte case colindăm
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța.
Umblatul cu ursul
Jocul ursului este specific zonei Moldovei.
Nu este an în care acesta să nu însoțească cetele de mascați și să nu-și aducă contribuția la invocarea bunăstării în noul an, ce tocmai începe.
Ursul este considerat un animal sfânt, binefăcător, cu valențele unui medic: mulți suferinzi de dureri de „șale” se întindeau pentru a fi „călcați” de urs, în speranța unei vindecări.
Prin jocul lui, acest animal puternic, simbol al forței, al vigorii și al sănătății, dovedește că este singurul capabil să învingă iarna și să vestească primăvara.
Masca-costum specifică este confecționată din piele brută de urs, în care jucătorul intră complet și se încheie pe dinăuntru.
Privește prin găurile rotunde ale ochilor, respiră pe nările largi și mormăie prin gura întredeschisă care-și arată colții fioroși.
Urșii pot fi admirați jucând singuri, îndemnați de ursari, în ritmul tobelor și al fluierăturilor, sau în ceata caprelor, unde execută împreună cu acestea dansuri grotești.
Credit foto: Anamaria Iuga – Imagini din cercetările de teren (arhiva personală) | Urși la Anul Nou, Comănești, Bacău, 2019 – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Spre deosebire de capră, umblatul cu ursul de întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.
S-a avansat chiar ipoteza că la originea acestei datini s-ar afla un cult traco-getic.
Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii.
Alteori, masca este mai simplă: capul ursului se confecţionează dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză solidă, astfel ornată încât să sugereze perii maronii caracteristici.
Masca este condusă de un “ursar”, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul “puiului de urs”).
Aţâţat de ursar (Joacă bine, măi Martine/Că-ţi dau pâine cu măsline), în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Jocul trebuie să fi avut, la origine, rolul de a purifica şi fertiliza solul în noul an.
Reprezentaţia, foarte asemănătoare cu cea pe care o dau ursarii ţigani cu un animal domesticit în orice moment al anului, se încheie cu obişnuitele urări adresate asistenţei.
(Sorin Lavric, Cartea de Crăciun) – preluat de pe mariustuca.ro
Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român
Noaptea Sfântului Andrei, Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea
În „creștinismul cosmic” (Mircea Eliade), în care țăranul român viețuiește fragmentar și astăzi, magia coexistă cu credința religioasă, strămoșească.
Astfel că marile sărbători ale românilor, prin practicile și obiceiurile rituale etalate în aceste zile îmbibate de numinos, de sacru, oglindesc fidel acest conglomerat de credințe magico-religioase.
Sărbătoarea Sfântului Andrei, denumită în anumite zone etnografice și Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea, nu face excepție de la regulă.
Etnologul interesat de această sărbătoare descoperă fascinat povestiri din secolul al XVIII-lea, care au circulat ani buni prin Moldova, și care pun în lumină chipul apostolic al Sfântului Andrei: fratele Sfântului Petru ar fi ridicat, potrivit legendelor locale, bisericuțe în satele Șerbești sau Troianu, din județul Covurlui.
Pe de altă parte, în noaptea care desparte ziua de 29 noiembrie de praznicul Sfântului Andrei irump din abisurile mentalității arhaice autohtone credința în strigoi și puzderia de farmece și vrăji, menite să pună în mișcare legăturile tainice, oculte, dintre ființele celeste sau infernale și pământeni.
Strigoii sau strigoaicele sunt de două feluri: fie bărbați sau femei care au murit și care în noaptea Sfântului Andrei își părăsesc lăcașurile de veci, arătându-se oamenilor de rând sub diverse chipuri, pricinuindu-le pagube, fie oameni în viață (pe care îi poți recunoaște fiindcă sunt însemnați – au coadă), al căror duh colindă în această noapte încolo și încoace.
Credința imemorială că strigoii culeg de prin curțile oamenilor coasele și limbile de la meliță făcea ca odinioară gopodarii să le ascundă în casă sau prin locuri neștiute de alții.
În noaptea Sfântului Andrei strigoii își dădeau întâlnire la hotarul satului și încingeau o bătaie pe cinste cu limbile de la meliță.
Țăranul român credea că în această noapte strigoii de dezlănțuiau pur și simplu: trăgeau clopotele de la biserici, se prindeau în horă și jucau cu foc până la cântatul cocoșilor.
Mai întâi strigoii se strângeau la sfat în pădure, prin cimitir sau case părăsite, apoi se răspândeau prin sate, făcând stricăciuni fel de fel.
Țăranii aveau mare grijă să își protejeze familia și ograda de strigoii morți, despre care credeau că sug sângele nefericiților care aveau nenorocul să le iasă în cale.
Mijloacele de protecție împotriva lor erau simple: mâncau usturoi și își ungeau cu el fruntea, spatele și încheieturile membrelor.
Erau, deopotrivă, unse cu usturoi, în semnul crucii, toate locurile prin care ar fi putut pătrunde în casă strigoiul: clanța ușii sau ușa în întregime, hornul de la sobă, ferestrele, scara.
Nu erau uitate nici animalele din gospodărie: oile, boii, vacile.
Prin Botoșani exista obiceiul ca fântânile să fie unse și ele cu usturoi.
În plus, făceau o cruce din ceară pe care o lipeau la cornul drept al berbecilor și boilor.
În noaptea din ajunul sărbătorii Sfântului Andrei țăranii se rugau și băteau metanii înaintea icoanelor, cu credința că Dumnezeu îi va ocroti împotriva atacului strigoilor.
În tradiția poporului român, sărbătoarea Apostolului Andrei mai era cunoscută și ca „ziua lupului”.
Strămoșii noștri nu munceau pentru ca Sfântul Andrei să le păzească vitele – oile, caprele –, să nu le înfulece lupii, iar călătorii nevoiți să colinde drumurile în această perioadă a anului să nu se întâlnească cu ei.
Se credea că deși lupul are gâtul țeapăn, în ziua de Sânt-Andrei și-l poate îndoi – atunci „lupul își vede coada”.
Femeile nu mai torceau lâna sau cânepa „ca să nu toarcă lupii la casă”.
Se abțineau să măture, să arunce gunoiul afară, să facă pomeni, să rânească în grajdul vitelor sau să împrumute ceva din casă.
În seara ajunului Sfântului Andrei fetele nemăritate rostesc descântece și fac vrăji „pe ursită”, de dragoste, sperând ca în curând viitorul soț să le treacă pragul casei.
Iată că și în spiritualitatea poporului român, starea de îndrăgostire era percepută ca un fel de boală, de stare anormală a sufletului, la originea ei aflându-se de multe ori marii manipulatori ai energiilor subtile, magice – vrăjitorii și fermecătorii.
Ne amintim că „divinul Platon” vedea în îndrăgostire o nebunie venită de la zei – „thea mania”.
Cât despre starea de îndrăgostire ca „gradul zero al oricărei magii”, savantul român Ioan Petru Culianu a demonstrat relațiile profunde dintre eros și magie, din antichitatea greco-romană până la omul Renașterii.
„Turta de Andrei” este o altă practică magică la care recurgeau odinioară fetele nemăritate.
Fecioarele se strângeau la casa uneia dintre ele, aduceau apă neîncepută în gură, îi adăugau făină și sare – măsurate toate, de obicei, cu o coajă de nucă. Apoi fiecare cocea pe vatră turta proprie, o mânca și adormea nădăjduind că i se va arăta în vis ursitul, cel cu care se va însoți pentru tot restul vieții, și îi va da apă pentru a-și domoli setea arzătoare.
Prin Bucovina, în ajunul zilei Sfântului Andrei, înainte de a se lăsa în voia somnului, fetele nemăritate pun sub pernă 41 de fire de grâu și rostesc următorul descântec:
„-Voi, 41 de fire de grâu,/Eu voi adormi/Și voi hodini,/Dar eu mă rog lui Dumnezeu,/Să-mi trimită îngerul meu,/Să-mi arate pe ursitorul meu,/Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”
Text: Ciprian Vocilă, sociolog la Muzeul Național al Țăranului Român
Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Noaptea Sfântului Andrei
Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri care să asigure protecție oamenilor, animalelor și gospodăriilor, pe care țăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt.
Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților strigoi sau a unor animale totemice.
“Andreiu’ cap de iarnă” cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească.
Se crede că în această noapte “umblă strigoii” să fure “mana vacilor”, “mințile oamenilor” și “rodul livezilor”.
Poemul Noaptea Sfântului Andrei, scris de Vasile Alecsandri, descrie foarte sugestiv această înfricoșătoare noapte:
Iată-l, iată Satan vine
Răzbătând prin verzi lumine,
Pe-un fulger strălucitor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, Iele zburlite,
Și Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor.
Voi cu suflete curate
Cu credinți nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii,
Voi creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei…
Strigă-atunci un glas ceresc.
Și pe loc cad în morminte
Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!
Împotriva acestor primejdii, țăranul român folosește agheasmă, leuștean, smirnă, tămâie și mai ales usturoi care pune pe fugă toate făpturile malefice.
În egală măsură, casa, grajdul, cotețele, ușile și ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni și animale.
În această noapte se desfășoară cea mai importantă acțiune: “păzitul usturoiului”.
Fete și flăcăi, veghează și petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calitățile necesare îndepărtării primejdiilor.
De asemenea usturoiul va servi drept remediu terapeutic, va aduce pețitori – purtat la brâu.
Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor și câmpurilor se aduc crenguțe de vișin în casă (care vor înflori până la Crăciun) sau se seamănă boabe de grâu în mici recipiente.
Fetele încearcă semnele propriului destin: caută chipul viitorului soț în forma pe care o ia plumbul sau cositorul topit și apoi brusc solidificat prin turnarea în apă; stau peste noapte în fața unei oglinzi, mărginite de două lumânări, până ce zăresc chipul viitorului bărbat; pun busuioc sub pernă și apoi se culcă, sperând să-și viseze soțul, sau cu o zi înainte de Sfântul Andrei nu mănâncă decât o turtă foarte sărată și nu beau apă, sperând să viseze noaptea un flăcău care îi aduce apă, acesta devenindu-i soț.
Noaptea strigoilor și descântecele din noaptea Sfântului Andrei
E greu să definim strigoiul. O fi om posedat de un duh necurat? O fi suflet rămas suspendat între două lumi, între tărâmul pământenilor şi al celor morți?
Țăranul român credea că strigoii sau strigoaicele sunt fie duhuri ale morților, fie oameni vii al căror suflet, în noaptea Sfântului Andrei, bântuie satele, pricinuindu-le oamenilor şi vietăților din ogradă felurite pagube. Despre ei se credea, printre altele, că sug sângele nefericitelor victime.
Cât de mare era teama de strigoi reiese din numeroasele mijloace de apărare împotriva lor. Deşi diverse, aceste arme simbolice au un numitor comun, și anume un ingredient: usturoiul. În noaptea Sfântului Andrei, țăranii de altădată fie mâncau usturoi, fie îşi ungeau trupul cu el, în special fruntea şi spatele. Intrările în casă – uşa, ferestrele, hornul sobei – erau şi ele unse. Nu erau neglijate nici animalele din bătătură (vaca, oaia, capra).
În plus, cei credincioşi, în ajunul Sfântului Andrei, când amurgea, se rugau cu sârg, cu multă râvnă la icoane pentru ca bunul Dumnezeu să îi apere de asaltul strigoilor.
Descântecul este o incantație care se situează pe granița ambiguă dintre magie şi religie. Uneori are fizionomia unei rugăciuni, alteori intră în orizontul tenebros al vrăjilor.
Descântecele sunt foarte diverse: de deochi, de aplecate, de Iele, de sperietură… Descântecele pot fi trimise pe o apă curgătoare, iar arta descântatului presupune folosirea de diverse materii cu potență magică: se descântă, de pildă, în ceapă, cărbuni, cositor.
Unele descântece sunt legate de noaptea Sfântului Andrei. Strigoii pot vlăgui omul, adică îi iau toată puterea, toată vitalitatea. Pentru a-și reveni, cineva priceput la astfel de incantații trebuie să vină să-l descânte.
În descântecul următor, Maica Domnului este chemată să coboare în trupul bolnavului și să-l vindece: „A plecat strigoaica / Din casă în casă, / Din coș în coș / Și-a găsit / Toate casele-ncuiate / Toate ușile astupate, / Numai la N. / Casa descuiată, / Ușa destupată, / Coșul desfundat. / În casă cum intră, / La N. Alergă ,/ Inima-i fură, / Oasele-i zdrobi, / Sângele-i sorbi / Maica Precesta / După strigoaică se luă. / -Maicilor, / Împărăteselor, / Să dați lui N. / Inima la loc, / Oasele la loc, / Iar N. să rămâie curat, / Luminat, / Ca steaua din cer, / Ca roua din câmp / Ca șorțul Maicei Precesta.”
În mentalitatea țăranului român, ziua Sfântului Andrei este un timp ideal pentru descântecele și farmecele erotice. Să intrăm puțin în logica magiei erotice.
Știm din propria experiență că de multe ori inima ți se înflăcărează pentru o anumită persoană, dar ea rămâne indiferentă la săgețile lui Eros. Ion Creangă, un scriitor emblematic al culturii române, are o însemnare pe cât de plină de haz, pe atât de adevărată: „Dragi ți-s fetele, Ioane?” „Dragi mi-s.” „Dar tu lor?” „Și ele mie”. Revenind la relația presupusă în scenariul descântecelor, îndrăgostitul sau îndrăgostita, prin apelul la descântătoare, caută ca pe calea magiei să stârnească același sentiment în persoana pe care o iubește nebunește. Doar că, recurgând la recuzita magiei, îndrăgostitul anihilează, pur și simplu, liberul arbitru al celuilalt: descântecele de dragoste prezintă îndrăgostirea provocată prin intermediul lor ca boală, lipsire a puterii vitale, întunecare a minții.
Am ales două descântece de o frumusețe izbitoare.
Primul, un descântec „de urât”, spune așa: „Întorc urâtu / De nu-l mai cuprinde pământu, / Și aduc dragostea / De n-o mai cuprinde pajiștea”.
Al doilea este o chemare – o incantație – a soarelui: „Sfinte soare, / Sfânt Domn mare! / Eu nu ridic vânt / De la pământ, / Ci cercul tău / În capul meu, / Razele tale / În genele mele. / Sfinte soare, / Sfânt Domn mare! / Ai 44 de răzișoare, / Patru mi le dă mie / Și patru ține-le ție; / Două să mi le pun / În sprâncenele mele, /Și două în umerii obrazului, / La toți feciorii să le par / Cireș de munte înflorit, / Cu mărgăritar îngrădit!”.
În noaptea Sfântului Andrei, fecioarele ard de dorința de a-și visa ursitul, adică pe cel care le va fi soț pe viață. În unele locuri din nordul României, în ajunul zilei de Sfântul Andrei, înainte de culcare, ele pun sub pernă 41 de fire de grâu și spun descântecul următor: „Voi, 41 de fire de grâu, / Eu voi adormi / Și voi hodini, / Dar eu mă rog lui Dumnezeu / Să-mi trimită îngerul meu, / Să-mi arate pe ursitorul meu, / Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”.
În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziți? (Felix Crainicu, Cristi Ioniță – ”Legendele dacilor liberi”).
Despre Sfântul Andrei, legendele spun că a fost trimis să propovăduiască pe ”tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit, pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb.
Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sfântul Andrei, pentru prima dată, în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numelui său în calendar în ultima zi a lunii noiembrie și denumirea de ”Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă.
De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători, ziua Sfântului Andrei nu s-a sărbătorit întotdeauna la dată fixă, ci uneori la 30 noiembrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului, sau chiar în sâmbăta a cincea a Postului mare (odată cu Sâmbăta Ursului).
Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor.
În tradiția populară, ziua lui se mai numește și ”Gădinețul Șchiop” sau ”Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci celui care lucra ”îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”.
Se mai spune că în această zi ”lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn și este foarte agil la vânătoare.
În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe.
Ca să-și apere gospodăria de lupi, țăranii obișnuiesc și astăzi să ungă țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi.
În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, țapi.
Legenda spune că odinioară, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei, pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie și pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor.
Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți.
În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să îl considere conducătorul lor.
Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice, pe care numai foamea îi ținea în haită.
După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt chip, așa că îl transformă în animal.
Însă nu orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, cât un urs, cu menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului.
Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor.
Era de ajuns să se audă urletul Marelui Lup Alb și, oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați.
Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.
De observat că una dintre versiunile cu privire la originea numelui dacilor, ia în considerare cuvântul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace și însemnând ”lup”.
În lucrarea sa De la Zamolxis la Ginghis-Han, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arăta că dacii se numiră mai întâi ”daoi”.
Apoi, dacii se numeau ei înșiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor, cei care seamănă cu lupii.
Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu.
Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături la marea bătălie, iar trădătorii, cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îl vor putea oferi romanilor, în schimbul vieții lor.
Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților, de unde nu vor mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră.
Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.
Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.
Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că este esența religiei strămoșești. Apariția lui semăna groaza printre dușmani.
Stegarul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili de metal.
În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunete înfiorătoare.
Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.
Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.
Perioada de cincisprezece zile cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, între Mioi și Vinerea Mare, când se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, este numită Vara lui Mioi.
Întrucât atât la Mioi, cât și la Vinerea Mare se obișnuia să se slobozească arieții (berbecii) în turmele de oi pentru reproducere, aceste zile se numeau și Nunta oilor sau Năpustitul berbecilor.
Ion Ghinoiu – Mitologie română: dicționar (Univers Enciclopedic Gold, 2013)
În perioada cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, putem avea parte de un crâmpei de vară târzie, numită în bătrâni Vara lui Mioi.
Există o legendă care spune că, pe vremuri, trăia un cărăuș sărac, pe nume Mioi.
El s-a rugat lui Dumnezeu să mai dea câteva zile de vară, pentru a termina de treierat grâul.
Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea.
Se pare că legenda are și un sâmbure de adevăr, deoarece ține cont de realitățile satului.
În luna octombrie se desfășoară o serie de activități importante: se însămânțează pământul pentru recolta ce va să vină, se îngrijesc pomii din livezi, se primenește gospodăria.
Vara lui Mioi mai poartă denumirea de ”Nunta Oilor” și ”Năpustitul Berbecilor”.
În această perioadă, ciobanii au obiceiul de a lăsa berbecii să intre în turma de oi, pentru reproducere.
Una din cele mai frumoase legende ale toamnei, este chiar povestea frunzei ruginii:
Se spune că într-o zi se năpusti un vânt puternic, de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum.
Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce e cu vântul rece care se stârnise, prinde curaj și îl întreabă pe tatăl său: Dragă tată, ce este toamna?
Stejarul răspunse: Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură.
De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mănunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă.
Atunci, Soarele coboară spre asfințit.
Răcoarea cuprinde întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna.
Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei.
Împreună vor sălta frunzele în sus, până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ.
Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab.
Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade.
Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia.
Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze și miresme de crizanteme o însoțeau ca un abur.
Fericită că a aflat ce este toamna și mai ales, că face parte din alaiul ei, frunza de stejar rugini pe loc și plecă spre veșnicia ei.
Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.
Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea.
Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei.
Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.
În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții.
Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.
Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească.
Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă.
Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie.
De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.
În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu.
Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.
Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.
Zestrea miresei
Un tată, care e ceva mai avut, care se ţine binişor, face şi dă fiicei sale, când se mărită, cam următoarele lucruri: un cojoc sau ilic, un pieptar, un suman de miţe sau mniţe, ca să-l aibă de sărbători, şi unul lăi, să-l aibă de purtat.
Apoi o păreche de ciobote (cizme) în portareţ, adică să aibă ce purta şi una de sărbători, precum şi o păreche de papuci.
Mama care e mai avută face şi dă fiicei sale ca zestre: o scoarţă, o cergă, un ţol, o pereche de traiste şi una de desagi, şi peste cinci lăicere.
Toate acestea ţesute din lână. Apoi îi dă vreo câteva ţoale, saci şi lepedele de buci.
După acestea, îi mai dă două oghialuri şi vreo opt perine.
Apoi trei catrinţe, două ţesute cu strămătură, ca să le aibă de sărbători, şi una mai simplă, de purtat; două brâie mari de încins şi la fiecare catrinţă câte un brâneţ.
Două prigitori, două peştimane, însă aceste două obiecte numai în acele sate unde e datină de a le purta.
Două prostiri şi două feţe de masă. Apoi mânişterguri de-mbrobodit, vreo câteva ştergare de şters pe mâni şi vreo câteva şervete.
Din pânzeturi îi dă: vreo două-trei valuri de pânză de fuior şi vreo două de câlţi; apoi vreo şase cămeşi de sărbători, vreo câteva de purtat şi vreo două sau trei cămeşoaie. [...]
În districtul Huşului, bunăoară, „zestrea miresei, care afară de vite se compune din o ladă sau două pline de pânzeturi de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de burungiuc, şervete, feţe de masă, prostiri; din cel puţin 12 perini, din mai multe lăvicere şi scorţuri (covoare) alese lucrate de mireasă; din sute de coţi de pânză de saci şi de ţoluri de pus pe cară“.
În districtul Bacăului „lucrurile ce se dau obicinuit ca zestre, împreună cu mireasa sunt: 2 perini lungi, 4 scurte, 2 mititele; o cergă sau plapomă, 4 foi de scoarţă; 1 ţol; 4 saci; 4 prosoape; 2 feţe de masă; 4 cămeşi; 2 catrinţe; căpătâiul sau lucrurile de-a îmbrăca o casă ţărănească, şi traiele miresei, iară cele ce se dau mai pe urmă sunt vitele destinate ca zestre“.
Simeon Florea Marian – Nunta la români
Pețitul
Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului.
Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei.
Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise:
data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.
La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.
Logodna
În Banat, logodna se numește <căpară>, sau , deoarece ocazia prilejuiește și desfășurarea unei petreceri în toată regula.
La ea participă și nașul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinții fetei, în vederea viitoarei căsătorii.
Cei doi tineri nu asistă la discuții, ci apar doar la terminarea lor, când începe și petrecerea propriu-zisă.
Tot acum se stabilește și ziua de duminică în care se va face nunta.
Logodna se poate și desface însă, în caz că părțile nu ajung la înțelegere sau din alte motive apărute în perioada care trece până la nuntă.
De remarcat că, în această zonă, termenul <căpară> semnifică <arvună> plătită pentru cumpărarea unui animal, de unde sintagmele folosite des în vorbirea curentă: „am căpărit vaca”, precum și „am căpărit fata”.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)
În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate.
Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore.
”Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.
Momentele nunții
Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre.
În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță.
Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc.
Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe.
Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.
Nuntă, Orăștie, județul Hunedoara, 1872-1924 (AL-437) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR
Frunză verde lemn uscat, Ziua bună mi-am luat De la frunzuța de fag, De la tăicuța cel drag; De la fir, de la ierbuță, De la scumpa mea măicuță, De la strung de viorele, De la mândre frumușele, De la strat de busuioc, De la feciori, de la joc; De la frați, de la vecini, De la lunca cu sulcini, De la stea de lângă soare, De la a mele surioare; De la frați, de la surori, De la grădina cu flori; De la stea de lângă lună, De la neamuri dimpreună… Săracile vițișoare
N-or mai vedea sfântul soare.
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativn etnografic, vol. II (Saeculum Vizual, 2008)
Floricică de pe munți, Pe din jos de Rădăuți Trec voinicei cu cai mulți. Toți cu trecut Și-au tăcut, Numai calul mirelui, Murg ca pana corbului, A trecut Și n-a tăcut, El din frâu mi-a zurăit Și din grai el mi-a grăit: Mândră, scumpă floricea, Mireasă stăpâna mea Ia i-ați roibul de zălog Și ți-l paște pe-un prilog, Au prin secari Până-n scări Sau prin oarză Până-n scoarță, Ori prin grâie Până-n brâie, Ți-l poartă și ți-l hrănește, Pentru mine ți-l gătește Tot cu scoarță narangie, Să pornească-n cununie, Să te ieie de soție Precum ți-a plăcut și ție, Să fiți doi soțiori iubiți Și pe vecie uniți.
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic, vol. I (Saeculum vizual, 2008) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Se crede că, mergând mirele și mireasa la cununie, e bine să ieie în fiecare car sau trăsură câte un brăduleț, c-apoi tinerii se bucură de o viață veselă, precum se bucură fiecare când vede, mai ales iarna, bradul verde.
Irina Nicolau, Carmen Mihalache – Credințe și superstiții românești: după Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu (Humanitas, 2013)
Bradul, datorită formei, cetinii și fructului (conul), apare în numeroase obiceiuri din ciclul vieții (naștere, căsătorie, înmormântare) ca model al divinității masculine.
În vorbirea curentă, feciorul de însurat este voinic ca bradul, înalt ca bradul.
Fata de măritat, chiar dacă este voinică și înaltă, nu va fi vreodată comparată cu bradul!
Bradul împodobit la nuntă, simbol al masculinității acoperă un areal compact în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei).
În Transilvania și Banat bradul a fost înlocuit cu steagul de nuntă, iar în Bucovina și Moldova de nord cu bățul înflorat.
În timpul nunții, bradul împodobit este respectat și venerat de toți nuntașii: are orații speciale numite „Vorbele bradului”, „Cântecul bradului”, un dans ritual numit „Hora bradului”, este păzit, purtat, jucat în fruntea horelor alaiurilor nupțiale de cel mai falnic flăcău.
În timpul nunții, în momentele când lipsește mirele, bradul ține compania miresei: nunta de sâmbătă seara de la casa fetei de măritat se numea în Muntenia „La brad”, în Transilvania „La steag” sau „La pom”.
Prin înfățișare și, mai ales, prin modul cum se joacă bradul și steagul, se redau bărbăția, hotărârea și virilitatea viitorului soț.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Ernest Bernea | Steag de nuntă, Drăguș, județul Brașov (BE-45)
Muzica se face auzită la casa mirelui
În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești.
Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat.
După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor.
Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.
La casa miresei
Alaiul mirelui găsea poarta încuiată.
După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci.
Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă.
După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”.
La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.
Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul.
În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine).
Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia.
După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.
În unele ținuturi din Transilvania, e datină că nuntașii, după ce au ieșit din curtea sau ograda părinților miresei, „pleacă cu carele în rând bun, călăreții înainte, carul în care șade mireasa și ceterașii după ei, iar mirele cu stegarul și cu colăcarul, toți trei călări, merg după carul miresei.
Lângă mireasă, în car, șade nuna mare și fetele de nun. În carul cu vestmintele miresei șade numai terfărița. Ea singură o petrece de la casa lor (a miresei) pentru ca să îngrijească de vestminte.”
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic (Saeculum Vizual, 2008)
Nuntași în căruțe, Târnăveni, Mureș, 1872-1924 (AL-487) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR
La biserică
Frunzuliță de sub gheață, Duminică demineață Mândru soare-a răsărit, Mândră lună s-a ivit. Nu știu lună s-a ivit, Ori soarele a răsărit, Sau mireasa s-a gătit Și frumos s-a-mpodobit Cu cunună de argint, La biserică s-a pornit, Și căpătând un răspuns În biserică e-a-ntrat Și la cununie-a stat…
Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire.
Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos.
Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații.
Acesta era sensul încoronării lor.
În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.
***
Mirilor intrați în biserică să se cunune li se așterne sub picioare o scoarță sau alt așternut pe care se aruncă și bani, nesocotind prin aceasta materialul sunător, călcând în picioare toate măririle deșarte care se fac prin bani, dorind numai fericirea casnică.
Irina Nicolau, Carmen Mihalache – “Credințe și superstiții românești” (După Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu), Editura Humanitas
După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii.
La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci.
Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie.
Miezul simbolic e același.
Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.
După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii.
Pe când stau bătrânii, dimpreună cu mirele, într-o odaie la masă și ospătează, cinstesc și se veselesc, pe atunci tineretul, feciorii și fetele, dintre care o parte s-a adunat la casa mirelui, nemijlocit după cununie, altă parte însă după colăcărie, se petrece și se veselește dimpreună cu „mireasa” în altă odaie sau în vreo șură, care e anume spre acest scop pregătită.
Nu arareori însă, fie chiar și-n dricul iernii, se petrece afară în ogradă.
Aice, feciorii și fetele, dimpreună cu „mireasa”, care ca și „miresele romane”, în cele mai multe părți ale Bucovinei, nu stă defel mirele la masa, ce o dau părinții săi după cununie, cu druștele și cu vorniceii, care primesc și cinstesc pe toți cei adunați, formează și joacă diferite jocuri, mai ales însă „hora”, numita altminterelea în Bucovina și „moldovineasca”.
Aice se poate cunoaște cât de iscusit și poetic e românul nostru, cât de vioi și vesel este el, când uită, pe un moment, năcazurile și neajunsurile lumii acesteia.
Simion Florea Marian – “Nunta la români”
Există societăți care privesc cu milă-silă pe insul care nu dansează. La români, de pildă, fata care nu juca nu putea să se mărite.
Căci ce fel de nuntă ar fi fost aceea care s-ar fi dispensat de “dansul miresei pe bani”?
Și, ca și când să dansezi n-ar fi fost destul, în Balcani, miresele aromânce trebuiau să facă dovada că știu să cânte.
Chiar în timpul nunții. Trei, șase sau nouă cântece, aveau de ales…
Cu oameni care jucau și cântau, sărbătoarea devenea posibilă.
(Irina Nicolau – Talmeș balmeș de etnologie și multe altele)
Voalul miresei
Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”).
Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată.
Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească.
Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”:
mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității.
Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.
Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar.
Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.
A doua zi după nuntă
Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici.
De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat.
Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).
Luni, a doua zi după nuntă se merge la râu, „la udat”; alaiul este alcătuit din mire, mireasă, naș, nașă, invitați și muzicanți.
Cei doi tineri duc împreună un vas de lemn sau o găleată, împodobită cu un ștergar, având în ea și un polonic.
La râu, se umple vasul, iar mireasa ia apă cu polonicul și stropește pe cei din jur; în final, vasul este răsturnat cu piciorul de către cei doi tineri.
La întoarcere, se joacă „perina”, iar când se apropie de casă se scot paiele din pernă și li se dau foc, semn că nunta s-a terminat.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (Tipo Moldova, 2016)
Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.
Miniatură cu „Înălțarea Sfintei Cruci” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.
În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:
- Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335;
- Aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Datorită acesteia s-au găsit pe Golgota trei cruci.
Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul și care sunt crucile tâlharilor răstigniți odată cu El, patriarhul Macarie le-a spus să atingă pe rând crucile de o femeie moartă.
Femeia a înviat în momentul în care a fost atinsă de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost răstignit Hristos.
După această minune, Patriarhul a poruncit înălțarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul.
Când împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului în Persia.
Sfânta Cruce a rămas aici timp de paisprezece ani, până când Hosroe a fost învins de împăratul Heraclie, care a dus sfânta cruce în Ierusalim.
Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de patimile și moartea Mântuitorului.
În popor i se mai spune Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.
Principalele obiceiuri și practici de schimbare a anotimpului călduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate în jurul echinocțiului de toamnă și se manifestă cu ocazia unor sărbători religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii.
Bătrânii spun că de Ziua Crucii se închide pământul, luând cu sine insectele, reptilele și plantele care au fost lăsate la lumină în primăvară.
În lumea satelor încă se mai crede că șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișurile subterane (unde vor hiberna până în primăvara următoare, la 17 martie – Alexiile), se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o ”piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.
Șarpele care a mușcat peste an un om nu mai poate să intre în pământ, nu-l mai primește, va rămâne afară și va muri.
Tot în această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată.
Strugurii din ultima tufă din vie nu trebuie culeși.
Ei sunt păstrați ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular ”Strugurii lui Dumnezeu”.
În serile culesului, podgorenii fac focuri din viță uscată, în jurul cărora petrec cu mâncare, băutură și muzică.
Este vremea când busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante magice, se sfințesc la biserică, în timpul slujbei fiind păstrate chiar lângă cruce.
Busuiocul sfințit acum alină durerile, chiar și migrenele puternice sau durerile de dinți.
În mediul rural, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumau bolnavii de friguri.
Busuiocul se punea și în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor; în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea părul, și la streșinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.
Monedele sfințite în această zi și păstrate în portofel, alături de o cruciuliță (chiar dacă este și de carton) aduc belșug și spor în muncă.
Tot de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micșunele, mătrăguna, năvalnic) ce se duc, împreună cu buchetele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite.
Plantele sfințite se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (năvalnicul).
Se consideră că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă și mor iar cele ce înfloreau după această zi (brândușa de toamnă) erau socotite flori ale morților.
În această zi, în Bucovina se săvârșeau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator.
De exemplu, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod vițe de castraveți și cruci de busuioc sfințit crezând că, în modul acesta, vor beneficia de rod bogat în toamna viitoare.
Icoană pe lemn cu tema „Înălțarea Sfintei Cruci”, datare secolul al XIX-lea, zona de proveniență Muntenia – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ziua Crucii sau Înălțarea Sfintei Cruci, este una din sărbătorile cele mai mari ale poporului nostru, dacă nu „cea mai mare, că ea (crucea)-i arma cea mai puternică a Domnului Hristos și a omului”. Prin cruce s-a sfințit, s-a blagoslovit pământul, când Diavolul a dus pe Dumnezeu în cele patru părți ale noului pământ, cu gând ca să-l arunce în apa cea fără sfârșit; prin cruce s-a sfințit carul ce era al diavolului, luându-se acum din stăpânirea lui; prin crucea ferestrei – cerceveaua, s-a sfințit casa, izgonindu-se Diavolul dintr-însa; prin cruce se sfințește în fiecare zi omul, făcându-și semnul ei și tot crucea ajută la orice împrejurare, când Necuratul și duhurile rele stau să primejduiască pe creștin.
Când pe om îl cuprinde o spaimă, scapă numaidecât dacă își aduce aminte în ce zi a săptămânii a fost în anul acela Ziua Crucii.
În această zi se cade ca toată lumea să postească, să nu mănânce frupt; pe alocuri se spune că-i bine să postească omul toată ziua, numâncând nimic. Numai femeile însărcinate pot gusta din ce le va poftă în această zi. În niciun chip nu se vor mânca fructe care au ceva cu înfățișare de cruce într-însele, precum usturoiul, nucile, pepenii.
De muncit nu se muncește nimic și fiecare este dator să meargă la biserică, ducând colive și poame pentru sufletele celor răposați. Măcar în această zi fiecare creștin trebuie să intre în făgașul dreptăților, spre cinstirea Sfintei Cruci; minciuna nu este îngăduită.
Vremea răcindu-se pe la această sărbătoare, prin unele părți Ziua Crucii se socotește ca zi de soroc, când turmele de oi trebuie să scoboare din munte.
Dacă după Ziua Crucii se întâmplă și mai tună, acest fapt se socotește ca un semn că toamna va fi lungă.
Tudor Pamfile – Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului – studiu etnografic (1913) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Miniatură cu „Înălțarea Sfintei Cruci” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Pentru un creștin, crucea este Pomul Vieții, armă împotriva diavolului, păzitoare a lumii, vistieriei a minunilor, laudă a credincioșilor, pavăză a călătorilor.
Pe 14 septembrie creștinii prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci: rememorează două momente istorice, încărcate de semnificație.
Înaintea confruntării cu Maxențiu, prigonitorul creștinilor, împăratului Constantin i s-au arătat pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce luminoasă însoțită de niște cuvinte uimitoare:
“In hoc signo vinces!”, “Prin acest semn vei învinge!”.
Au fost descoperite toate cele trei cruci de pe Golgota.
Semănau foarte între ele. Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a apropiat cele trei cruci de trupul unei fete moarte. Când sfințitul Lemn a atins-o, fata a înviat.
Crucea era nelipsită din viața țăranului român.
El se închina la răsăritul soarelui și când amurgea.
Se închina când pornea la drum, când ara pământul, când îi culegea roadele.
Își făcea semnul crucii când îl năpădeau grijile, durerile, când îl invada bucuria, cam rar, ce-i drept.
Horia Bernea a surprins omniprezența crucii în viața țăranului, pornind de la un element banal din arhitectura casei:
“Fereastra țărănească în formă de cruce. În lumea țăranului român, crucea e peste tot“.
O legendă cosmogonică românească ne povestește că, la începutul lumii, Nefârtatul, îmboldit de invidie, tot încerca să-l înece pe Dumnezeu, care se odihnea pe o bucată de pământ ce plutea pe apele primordiale.
Diavolul a împins pământul spre răsărit, apoi spre apus, spre miazăzi, apoi spre miazănoapte.
În zadar, însă. Până a ostenit.
Fără să știe, Nefratele a făcut jocul divinității, universul proaspăt creat fiind, astfel, binecuvântat în semnul crucii.
Spre deosebire de alte praznice “cu dezlegare” la vin și pește, de ziua Crucii creștinii postesc.
În amintirea pătimirilor Domnului.
Se fac pomeni pentru sufletele celor plecați dintre noi: se împart ulcele cu miere, covrigi cu lumânări aprinse.
În popor se crede că de ziua Crucii “se închide pământul“: toate târâtoarele și gângăniile vor sta în pământ până la sărbătoarea Alexiilor.
Paradoxal, în tradiția poporului român, Ziua Crucii este și ziua șarpelui.
Deși în cultura creștină șarpele, de obicei, este văzut ca o întruchipare a forțelor malefice, țăranul credea că există un spirit protector al gospodăriei, “șarpele casei“, “știma casei” pe care nu e bine să-l omori de-l întâlnești.
Altfel, atragi asupra ta boala, paguba și, Doamne ferește, moartea.
Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român
Icoană pe sticlă cu tema „Schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos”, datare prima jumătate a secolului al XIX-lea, zona Nicula, Cluj, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, clasată în categoria jurică Tezaur
Ziua are ca semnificație momentul în care apostolii Mântuitorului, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu.
După ce a împlinit 33 de ani, Iisus a început să spună ucenicilor că el va trebui să meargă la Ierusalim unde va pătimi multe și va fi omorât.
Ucenicii s-au întristat.
Mântuitorul i-a luat pe Ioan, Petru și Iacob și au urcat pe Muntele Tabor.
Ca să se roage, s-a îndepărtat de cei trei iar aceștia au adormit.
Când s-au deșteptat, Iisus li s-a arătat Schimbat la față, adică strălucind de slavă dumnezeiască, chipul radia lumina ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca zăpada.
L-au văzut vorbind cu doi bărbați care erau Prorocul Moise și Prorocul Ilie, iar dintr-un nor s-a auzit:
”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați”.
Mântuitorul le descoperă Apostolilor slava Sa, pregătindu-i pentru Patima cea de bunăvoie.
Denumirea de Probojanii vine de la verbul popular ”a probăzi” – care înseamnă a ocărî sau a certa și care vine din slavonă.
Acum se ”proboze” frunza și iarba, adică s-au copt, nu mai crește iarba și începe să îngălbenească frunza.
Se consideră că până la această sărbătoare trebuie terminat cositul și făcutul fânului, pentru că se trec florile și iarba îmbătrânește, diminuând calitatea furajelor.
Sărbătoarea “Schimbarea la Față a Domnului” aduce și alte transformări în natură: păsările migratoare se pregătesc să plece, iar insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru perioada rece.
Începe să îngălbenească frunza; cerbii spurcă apele, care încep să se răcorească.
În această zi se duc struguri la biserică, pentru a fi sfințiți.
Boabele de struguri sfințite erau numite “coliva de struguri”.
Începând cu această zi, oamenii puteau consuma struguri.
La gustarea primei boabe de strugure se rostea: “Boabă nouă în gură veche“.
Există credința că cei care mâncau struguri înainte de 6 august își afuriseau mațele.
În credința populară, 6 august înseamnă începutul toamnei.
În colecția Parascăi Făt, “Memoria Etnologică”, se menționează:
“Numa’ atâta-i vara, vară/ Până-i patu’ mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poți să știi, vara-i trecută“.
Există și credința că începând cu această zi nu mai este bine să te mai scalzi în apele de râu.
De Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac: “Părul Maicii Domnului”, “Palma Maicii Domnului”, “Rugul sântămăresc”, busuiocul etc.
Foarte important este ca în această zi oamenii să fie împăcați cu ei înșiși și cu semenii.
Dacă în Ziua Schimbării la Față vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată.
În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâtă.
În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează și se împart.
De acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră ”veninoase”, apare ”prima ” dulceață a lor.
Acum se gustă pomana nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.
În unele părți (Biserica rusă) în această zi se face în biserici și la cimitire pomenirea generală a morților și mai ales a eroilor morți pentru apărarea țării.
Începutul lunii este marcat de un amalgam de sărbători, cele mai multe făcând parte din calendarul agricol şi cel pastoral. Se realiza sfinţirea grădinilor, a boabelor de grâu pentru semănat, a altor recolte. Acum începe un ciclu de sărbători consacrate urşilor (Macaveiul ursului, Ziua ursului), declanşat o dată cu începerea perioadei de împerechere a urşilor.
Prevestiri de timp:
♦ Negura de pe livezi şi râuri, de s-arată după apunerea soarelui, înseamnă timp bun statornic.
♦ Ploaia din august subţie vinul.
♦ Vânturile de miazănoapte aduc timp statornic.
♦ Când sunt alune multe, înseamnă iarnă grea pe viitor.
♦ Dacă în august nu e căldură, atunci rămân fructele necoapte.
♦ În această lună pleacă cocorii în şiruri şi rândunelele în stoluri. (sursa: revista Satul)
Scoaterea cinstitei şi de viaţă făcătoare Sfintei Cruci a Domnului
O relicvă a Adevăratei Cruci purtată în procesiune prin Piazza San Marco, Veneția. Gentile Bellini (1429–1507) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorința comună a ortodocșilor greci și ruși, întru prăznuirea biruinței simultane pe care au repurtat-o rușii asupra bulgarilor și grecii asupra sarazinilor.
Pe 1 august, la Constantinopol era scos în procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial până la catedrala Sfânta Sofia.
De aici se făceau până pe 15 august diverse procesiuni pentru a-i feri pe creștini de suferințe și boli.
”Pentru pomenirea puterii sfintei cruci, prin care fiind înarmaţi a biruit pre vrăjmaşi, erhiereii au poruncit ca, cu mâinile preoţilor să scoată cinstita cruce din altar şi să o puie pre ea în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creştineşti, şi cu dragoste să o sărute pre ea, preamărind pre Hristos Domnul cel ce a fost răstignit pre dânsa. Arhiereii au mai poruncit ca să se facă încă şi sfinţirea apei”.
Au fost prinşi împreună cu maica lor şapte fraţi de neam cinstit şi au fost trimişi la împărat. Ei au fost, împrotiva legii evreieşti, ca să mănânce came de porc. Mâncarea cărnii de porc, pentru evrei, era într-acea vreme semn de depărtare de la Domnul Savaot, în care credeau evreii, şi dovadă de păgânătate.
- Macavei are şapte capete iscusite, pe care păgânii, cu toată iscusința sa, l-au ars în cuptor de viu.
- Ziua ursului, se crede că provine de la faptul că în acest timp coboară vitele de pe munți şi urşii nemaiavând hrană, vin în sate şi mănâncă porumbul.
- Începe perioada de împerechere a urşilor – Macaveiul sau Împuiatul urşilor. Când a mâncat ursul miere din postava Domnului, l-a tras de coadă şi a rupt-o, de-a rămas ciont. Cine-l prăznuieşte şi-l cinsteşte, nu-i mănâncă ursul stupii şi vitele. O familie n-a ţinut Macoveiul ursului şi până toamna i-a şi mâncat ursul o vacă.
- Se zice că până atunci roiesc albinele. De aici înainte se retează stupii.
- La Macavei se învârte frunza-n tei.
Obiceiuri:
În această zi este datina de a se reteza, de a se tăia fagurii, luându-se mierea şi lăsându-se albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă. Această zi este hotărâtă stupilor, când se curăţă pentru iarnă. E ultima zi când se mai colectează mierea din stupi. Sătenii se ospătează cu vinuri îndulcite cu miere şi cu turtiță caldă. Lumânările făcute din ceară la Macaveiul ursului sunt mai bune de ars.
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor:
Se face agheasmă pentru grădini, pentru insecte şi viermi dăunători şi se stropeşte grădina. Erau sfinţite la biserică spice de grâu, ale căror boabe erau amestecate cu sămânţa ce urma a fi semănată. Macul sfinţit în această zi nu face viermi. Macoveiul ursului se ţine pentru boli. Se sfinţesc ierburi, izmă etc, care sunt bune pentru leacuri.
Apărător de rele şi durere:
Se scot fagurii de miere şi trebuie să guste toţi din ea, ca să fie feriţi de lupi şi urşi. Ţinută cu sfinţenie, ca să nu facă ursul pagubă, în această zi se aruncă o bucată de carne afară, cu cuvintele: „Na, ursule!”. Nu se bagă cânepa în baltă, că vine ursul şi o scoate. S-a pomenit din bătrâni păstrând această zi, din cauza vântului care culcă fânul, surpă şi mută clăile. E rău de piatră. Se ţine de către femei, pentru a feri copiii de boli, friguri, de lovituri de moarte. Se ţine pentru a nu face albeaţă (a orbi).
Despre muncile câmpului:
Este interzisă culegerea cânepei, nu se lucrează, nu se mulg nici vacile, ci se slobod viţeii să sugă. Atunci îs Paştile viţeilor (Viciu-3, p. 3).
Biserică din lemn cu cimitir (O-882) – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Luna lui august începe cu Ziua Macaveilor, numită Ziua Macoveilor, Macovei, Macavei sau Ziua crucii de vară, serbându-se de fapt Inchinarea sau Scoaterea sfintei cruci.
Prin Bucovina se crede ca acest Macaveiu are șapte capete iscusite, dar că păgânii, cu toată înțelepciunea sa, l-au ars în cuptor, de viu.
În această credință găsim de bună seamă un răsunet al celor scrise în Viețile sfinților cu privire la Cei șapte frați după trup care s-au numit Macobei, ucenicii preotului Eleazar din Ierusalim, feciorii Salomoniei, care au fost uciși de către Antioh.
Prin județul Neamț se crede, pe alocuri, că au fost odată numai cinci Macovei, care se și serbează.
În această zi, prin Bucovina, se face aghiasma în grădini, pentru insectele și viermii vătămători pomilor și legumelor.
În comuna Ropcea se duc la biserică snopi de flori, buruieni și spice.
Aceste flori și buruieni, după ce se vor sfinți, vor fi bune de întrebuințat în scăldătorile sau băile oamenilor bolnavi; spicele îmblătite, după ce s-au sfințit, dau cea mai bună sămânță de semănat.
Macul sfințit în această zi nu face viermi.
Prin județul Neamț această zi se ține de către gospodine, pentru ca să le fie copiii feriți de boli și alte năpaste.
Prin alte părți, tot din acest județ, se crede că în această zi nu-i este nimănui îngăduit să culeagă cânepa.
Prin Țara-Românească, pe unde această sărbătoare se numește Ziua Crucii, preoții, ca de obicei, botează iar poporul o păzește cu nelucru, ca să fie ferit de friguri.
Același nume îl poartă sărbătoarea și prin Oltenia; pe aici însă o serbează numai femeile, „că e rău de lovituri de moarte”.
Tot prin unele părți ale Olteniei, sărbătoarea aceasta se cheamă și Macoveiul stupilor; deci, în această zi este datina de a se reteza, de a se tăia fagurii, luându-se mierea și lăsându-se albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă.
Unii oameni, care au stupi mulți, mai opresc miere, păstrând-o în borcănașe de pământ, mai pun în sticlele sau ploștele de rachiu, ca să aibă din ce să bea, după ce o amestecă bine, pe la zile mari și praznice.
Tudor Pamfile – Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului. Studiu etnografic (1914) – articol preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Icoană cu Maica Domnului Îndurerată, Țara Bârsei, secolul al XIX-lea – Colecția Muzeului Naţional al Ţăranului Român, categoria juridică Fond – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Este tămăduitor de boli și dă roade pomilor; cel ce lucrează în această zi este trăsnit imediat, pentru că sfântului nu i se fac colaci și se supără din acest motiv;
este sărbătorit ca un sfânt mijlocitor pe lângă Sfântul Ilie, spre a fi mai îngăduitor cu norodul în urgiile cerești pentru păcatele lumești;
se crede că este frate cu Sfântul Ilie, drept pentru care ziua este ținută pentru trăsnet, arsuri și piatră;
unii chiar îi atribuie o putere mai mare decât a Sfântului Ilie, pentru că atunci când se supără, nici nu tună, nici nu trăsnește, ca fratele său, ci dintr-odată sfărâmă în bucăți.
Se spune că, într-o vreme, dracii se înmulțiseră așa de mult că nu mai ascultau de Sfântul Ilie, considerat mai marele lor;
atunci sfântul s-a supărat și și-a pus în gând să-i trăsnească pe toți de ziua lui, dar, neștiind când cade aceasta, se duse la Dumnezeu să-l întrebe;
știindu-i gândurile, Dumnezeu i-a spus că mai este vreme până la ziua lui, iar sfântul a așteptat până când i-a trecut ziua;
supărat foc, după o săptămână i-a invitat pe toți dracii la sine acasă și i-a ospătat bine, după care a început să-i trăsnească, omorându-i pe toți, afară de unul șchiop, care a scăpat și din care s-au înmulțit iarăși necurații.
Se crede că „de la Pantelimon se călătorește vara”, atunci iese cerbul din apă și apa se răcește; se și spune:
„se duce vara ca o pâine, vine iarna ca un câine”;
frunzele teiului se întorc pe dos, jelind trecerea verii;
este serbat astfel ca un doliu pentru flori și copaci;
dă veste cocorilor să plece;
în această zi se mănâncă mere;
femeile care au copii morți sau rude nu mănâncă mere până în această zi, pentru că nici morții nu pot mânca;
se crede că, în dimineața acestei zile, se scutură mărul de aur din Rai și copiii ai căror părinți au mâncat mere înainte de termen nu sunt lăsați să culeagă și ei.
În Suceava și în părțile nordice ale țării, se crede că acum vara „se călătorește”;
cel care o ia în această călătorie este Pinteleiu Călătoriul;
vremea devine mai rece și începe a se apropia tot mai mult toamna.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (TipoMoldova, 2016)
Miniatură cu „Sfântul Pantelimon” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com
Pantelimon, numit uneori și Sfântul Ilie cel șchiop sau fratele mai mic al Sfântului Ilie, este și el răspunzător de incendierea recoltelor (să nu uităm că acum se încheie perioada lungă de interdicții având ca scop ferirea recoltei de incendii și grindină).
Asemeni altor divinități ce încheie un ciclu de șapte zile (Filipul cel Șchiop, Sânmicoara ș.a.), Sfântul Pantelimon, sau, mai bine zis, Sora sfântului Pantelimon (avem de-a face cu aceeași credință care atestă caracterul preponderent malefic al variantei feminine a sărbătorii) se caracterizează printr-o mare descărcare de energie, printr-o putere deosebită („e mai rău decât Sfântul Ilie“, „are o putere mai mare decât a Sfântul Ilie“).
Dacă ne îndreptăm atenția către legenda care explică această descărcare de energie la aniversarea surorii sfântului Ilie, vedem că de fapt demonismul sfântului – purtător al trăsnetelor și al fulgerelor – este neatins: el este cel care dezlănțuie noua campanie împotriva diavolilor, sora lui fiind doar un martor neputincios.
Cea mai frecventă credință marchează în această zi hotarul verii: acum se călătorește vara, se declanșează o serie de sărbători ce au ca scop pregătirea pentru toamna ce se apropie.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Sfântul Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab. Sfântul Ilie a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) și a trăit cu mai bine de 800 de ani înainte de Hristos.
Vechiul Testament istorisește despre faptele lui minunate în cărțile numite Regi. Este ales de Dumnezeu să certe aspru pe regele Ahab și pe cei care-l urmau pe calea păgânească a adorării lui Baal.
Sfântul Ilie a fost hrănit în chip minunat de corbi pe când era retras la pârâul Cherit și de un înger pe drumul spre Muntele Horeb; datorită rugăciunii sale, Dumnezeu oprește ploaia timp de trei ani și jumătate; înmulțește făina și uleiul văduvei din Sarepta Sidonului și îl învie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusă de el lui Dumnezeu; a înlăturat cultul zeului Baal; l-a văzut pe Dumnezeu în isihie (vântul liniștit); a fost ridicat în carul de foc și s-a arătat la Schimbarea la Față a Mântuitorului de pe muntele Tabor.
Sfântul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peșterii sale (hrănit de corb), fie în carul de foc (în care a fost răpit la cer). Sfântul Ilie este socotit și protopărintele monahismului creștin.
Icoană pe sticlă cu „Sfântul Ilie”, datată 1877, meșter Savu Moga, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Naţional al Ţăranului Român, categoria Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În fiecare an pe data de 20 iulie se sărbătorește Sfântul Ilie. Această zi marchează miezul verii pastorale, se spune că atunci ciobanii separă oile de berbeci.
Sfântul Ilie este considerat ocrotitorul recoltei și tot în credința populară se spune că tot el este cel care controlează tunetele și fulgerele, el pedepsește pe cei necredincioși.
În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.
În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit.
Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.
Atât de pornit este Ilie în a se răzbuna pe diavoli, încât Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng.
Oamenii se însemnează cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtună, ca nu cumva vreun necurat să se ascundă prin preajmă și să fie fulgerați și ei odată cu diavolul.
Există și credința că dacă omul poartă în ziua de prăznuire a Sfântului, mâțișori de salcie, sfințiți la Florii, va fi ferit de fulgere.
Nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina.
În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină, tunete și fulgere; dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.
De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită “retezatul stupilor”.
Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbații curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.
Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc.
Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari “e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.
Tot în această zi, se culegeau plante de leac, în special busuiocul.
Ciobanilor le era permis să coboare în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
Conform tradiției, în noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan, după care se îmbrăcau și plecau acasă.
Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau cânepă verde, acestea sigur se vor mărita cu un flăcău tânăr și frumos, iar dacă visau cânepă uscată acestea se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă.
Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.
În vechime, se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, (NEDÉIE – Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), se organizau târguri de Sant-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.
În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.
Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig.
Cu doua-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.
La bâlciul organizat cu această ocazie (“Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrâncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați “pe deal”.
Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi încercându-se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric “Șezătoarea”.
Ilie a fost fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi în Galaad.
Pe vremea Regelui Ahab, căsătorit cu o prinţesă feniciană, Isabela, începe o prigoană a credincioşilor din Vechea Lege şi o apropiere de credinţa în Baal.
Pentru această faptă Proorocul Ilie îl mustră pe rege cu vorbe aspre şi prevesteşte trei ani şi jumătate de foamete pentru poporul evreu.
Regele încearcă să-l omoare, dar nu reuşeşte.
După vremea de foamete, Ilie revine şi dovedeşte poporului care este Dumnezeul cel adevărat.
Slujitorii lui Baal sunt ucişi şi foametea încetează.
În timpul vieţii, Ilie face minuni.
După moarte, este ridicat la cer într-un car de foc.
Va reveni pe pământ la Sfârşitul Veacului.
Legenda românească spune că Ilie era om şi lucra la câmp ca toţi oamenii.
Era foarte voinic, de aceea Necuratul a pus ochii pe el.
Într-o zi, o voce îi porunceşte: mergi acasă şi vezi cu cine doarme nevasta ta în pat! Ilie ia toporul, intră în casă, vede un bărbat şi o femeie care dorm într-un pat şi le taie capul pe loc.
Erau părinţii lui…
Se urcă Ilie într-o căruţă de foc cu cai de foc şi merge la Dumnezeu să-i spună ce i-a făcut Diavolul.
Dumnezeu îi dă un bici să-i săgeteze pe Draci.
În vremea aceea Dracii mai stăteau încă în cer.
Sfântul Ilie şi-a pus mintea cu ei şi a început să-i oropsească.
Îi săgeta cu biciul şi ei cădeau câtă frunză, câtă iarbă.
Vine rândul Dracilor să ceară ajutorul lui Dumnezeu, care îi recomandă lui Sântilie s-o lase mai domol.
Dracii au rămas care cum a nimerit. Tartorul şi câteva căpetenii au ajuns în fundul pământului şi au făcut Iadul.
Unii au rămas prin pomi.
Ei sunt cei care dau brânci oamenilor care se urcă în copaci.
Alţii atârnă în văzduh, cu capul în jos, şi împiedică sufletele să ajungă în cer.
Unii mai amărâţi, tot cu capul în jos atârnaţi, umplu lumea de bale.
În multe legende revine ideea că Sfântul Ilie este prea puternic.
Când îi săgetează pe Draci, se cutremură pământul din ţâţâni.
Se zice că atunci când Maica Domnului năştea pe Fiul Sfânt, Ilie a trăsnit un Drac şi Fiul s-a speriat.
Dumnezeu l-a pedepsit pe Sfânt şi i-a uscat mâna dreaptă.
De atunci Ilie este stângaci.
Se mai zice că Sfântul Ilie nu ştie când cade sărbătoarea lui.
Dornic să facă un chef, îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit ziua.
Mai este până la ziua ta, îi zice Dumnezeu.
Şi tot aşa, până când ziua a trecut…
De furie, Sfântul Ilie începe ploile.
Dacă plouă şi tună de Sfântul Ilie, merele şi alunele vor fi viermănoase.
Alunul este copacul şarpelui, după cum nucul adăposteşte Zânele.
De Sfântul Ilie femeile dau de pomană mere.
Până atunci ele nu gustă nici un măr.
Pentru apicultori este o zi importantă, încep să reteze stupii, să ia miere.
Ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse și izolate de comunitățile sătești, care trebuiau să facă față tuturor vitregiilor naturii.
Cunoștințele lor despre metereologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante.
Viața singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munților, se întrerupea brusc la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor și nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru mițuitul mieilor (tunderea mieilor fătați primăvara).
Dacă oile și berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz și Arminden, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii pastorale.
Era o activitate practică, dar și o întâlnire mult așteptată de ciobani cu soțiile și drăguțele lor.
Dacă la stânele din Mărginimea Sibiului și Țara Oltului de la nord de Carpați, femeia a ajuns începând din secolul al XIX-lea, să răspundă ca băciță de treburile stânei, pe latura sudică a munților ciobanii nu aveau voie să coboare în sat și nici să fie vizitați de parte femeiască până la Sântilie.
Pentru prosperitatea turmei ei trebuiau să rămână curați și să nu vadă trup de femeie.
Se spunea că „până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie.
În unele zone (Zăbala, județul Covsna), ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-și bage drăguțele în horă.
Cu o zi înainte de Sântilie făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuță de caș frumos modelată, simbol al afecțiunii și intențiilor de căsătorie.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
Panteliile sunt considerate în lumea satului reprezentări meteorologice care pârjolesc și ard recoltele în luna lui Cuptor, fiind surori cu Sântilie și reprezintă un punct culminant al sărbătorilor de vară.
Sunt celebrate de două ori, cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după Sfântul Ilie, în perioada de 13 – 27 iulie.
Forța lor distrugătoare poate fi diminuată prin diferite interdicții de muncă.
Cea mai rea și amenințătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, o divinitate feminină foarte misterioasă încât nici nu se știe prea multe despre ea.
Numele acestei sărbători derivă de la numele Sfântului Mucenic Chiric sau o compunere între Chiric si numele mamei sale, Iulia, sfinții venerați de creștinii ortodocși în data de 15 iulie.
În alte regiuni precum Muntenia această sărbătoare mai poartă numele de Cirica, Chiric Schiopul sau Ciric.
Se spune că Ciurica îi pedepsește pe cei care nu respectă această zi și este o sărbătoare destinată femeilor.
Bătrânii amintesc că femeia capătă puteri misterioase și are dreptul să poruncească bărbaților ce să facă în această zi astfel încât, bărbații plecau de acasă de frica femeilor.
De asemenea, nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi pentru că va lua bătaie tot anul.
În plus, femeile nu au voie să lucreze pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.
Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare precum “Astâmpără-te că vine Ciurica sau Stai cuminte, capeți Ciurica”.
Această expresie era adresată bărbaților care își supărau nevestele.
Copiii bolnavi sau cuprinși de spaimă trebuie să treacă în această zi prin cercuri de flori ca să se vindece.
Tot în această zi se spune că nu este bine să te piepteni sau să scoți gunoiul din casă, deoarece vitele se pot îmbolnăvi sau pot fi mâncate de lupi.
Sfânta Muceniță Marina (sărbătorită în data de 17 iulie) s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu bine credincioși.
Sfânta Marina a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani.
După moartea mamei sale, tatăl sau nu a mai considerat-o fiica sa, pentru credința în Iisus a început să o urască și a dat-o la o doica care stătea într-un sat departe.
Când Marina a crescut a devenit o fată frumoasă atât cu trupul cât și cu sufletul.
Era plină de bunătate și ajuta oamenii sărmani.
Episcopul Olimvrie s-a îndrăgostit de frumusețea ei și a dorit-o de soție, dar când a aflat că este roaba lui Hristos acesta a închis-o și a torturat-o.
După prima zi de tortură, Sfânta Marina a fost chemată în fata episcopului, iar toate rănile acesteia au dispărut. Supusă la alte chinuri, Sfânta Marina a reușit să treacă peste toate cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.
Episcopul supărat de curajul Marinei a ordonat să i se taie capul.
În popor sărbătorea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post, se spune că în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.
Este protectoarea pasărilor de curte și se spune că este bine să se împartă pui pe la vecini ca să aibă parte de păsări.
Se aprind lumânări la biserică pentru a fi ferit de orice boală.
Dacă se culege pelin în această zi, are puteri tămăduitoare.
Pe unde se matură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plantă.
Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului.
Pârliile sunt trei divinități îngrozitoare, surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20-22 iulie.
Pe vremuri, puține zile de peste an erau așteptate cu o așa de mare teamă precum cele trei sau șapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele.
21 iulie: Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie.
Se ține tot pentru foc.
Cui lucrează în această zi, îi arde casa.
Altfel spus, dacă păzești sărbătoarea, te păzești de foc.
***
În ziua de 21 iulie, poporul serbează pe Ilie-Palie, fără a-i zice Sfânt.
În alte părți, precum în Bucovina, se numește numai Palie.
Am văzut în alte părți că Palie se crede a fi vizitiul lui Sfântul Ilie, care s-a aruncat împreună cu dânsul în mare, cu trăsură și cai.
Pretutindeni se ține pentru foc (incendiu și trăsnet) și pentru arșiți prea mari, din ale căror pricini semănăturile s-ar păli mai întâi, adică s-ar ofili și apoi s-ar usca.
În Bucovina se ține și pentru piatră sau grindină, iar pe unde se socotește ca aducător de foc, se zice că Palie naște focul, iar Foca, ce cade a doua zi, ar sufla în acel foc și l-ar mări.
Teodoret, istoricul bisericesc din veacul IV arată că în timpurile vechi era datina ca oamenii să facă focuri mari și apoi săreau prin para lor; femeile chiar își aduceau copiii și-i treceau prin această pară, cu credința că se vor curăța.
Sinodul VI ecumenic, văzând în această datină o atingere a credinței creștine, o opri.
Acest fapt, precum și Palilia, sărbătoarea în cinstea zeiței Pales, protectoarea turmelor, la 21 aprilie, începutul anului pastoral și întemeierea Romei, se credea că ar fi dat naștere lui Palie al poporului român.
Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic (1910)
22 iulie: Foca. Îl șin până și turcii, după ce au văzut că au ars șapte sate. În Maramureș, țăranii se opresc din lucru trei zile, 20, 21 și 22 iulie. Altminteri, Sfinții Ilie, Ilie Pălie și Foca i-ar pedepsi aspru. (sursa: Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau)
O altă rudă, în 23 iulie, este Opârlia, care provoacă incendii și arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua. În această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și era interdicția la scăldat.
