În tradiția populară, această zi mai poartă numele de „Alexii” sau de „Ziua Șarpelui”, fiindcă se crede că târâtoarele ies acum din adâncul pământului.
O legendă românească ne spune că Dumnezeu, într-o bună zi, a strâns toate insectele într-o cutie și i-a încredințat-o lui Alexie, poruncindu-i să o arunce în mare.
Dumnezeu voia, astfel, să îi izbăvească pe oameni de pagubele pe care, an de an, nesuferitele gângănii le pricinuiau.
Dar, îmboldit de curiozitate, Alexie nu avu de lucru și deschise cutia.
Insectele nu așteptară alt prilej: se răspândiră, cât ai clipi, în toate zările, prin pământ și ape.
Drept pedeapsă, Dumnezeu îl prefăcu pe Alexie în cocostârc.
Din acea zi, se spune că el tot umblă, dintr-o parte într-alta a lumii, vânând insecte.
Țăranii țin această zi, adică se abțin să lucreze pentru a fi feriți de insecte și șerpi.
În acest scop, unii performează diverse ritualuri domestice, cu funcție apotropaică: își afumă grădinile, animalele, gospodăria cu bucăți de cârpă.
Nu orice cârpă.
Una care a fost sfințită prin contactul cu un obiect sfințit și care a devenit, cum spun specialiștii sacrului, numinoasă: cârpa cu care au fost șterse ouăle înroșite de Paști sau cea cu care a fost acoperită pasca în ziua Învierii Domnului.
Pe lângă cârpe, pentru afumat, gospodinele folosesc și busuioc, tămâie sau semințe de cânepă.
Una din legile magiei simpatetice, teoretizate de James Frazer, este aceea a similitudinii: asemănătorul produce asemănătorul.
De aceea, pentru a fi feriți întregul an de insecte sau șerpi, în trecut țăranii respectau tabu-ul de a nu rosti cuvântul „șarpe”, ba chiar de a ascunde obiectele care, în imaginarul colectiv, aminteau de forma șarpelui.
O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o cutie și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării.
Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista curiozității și a deschis cufărul, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe Pământ.
Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate.
Legenda conține și un sâmbure de adevăr căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor și cocostârcilor.
Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncurile unde au iernat, la suprafața apelor.
Ei țin post toată ziua, iar seara chefuiesc în cinstea sfântului, pentru a avea noroc la pescuit.
Există credința că, dacă mănânci un peștișor crud în această zi, vei avea juvelnicul plin tot anul.
***
Se crede că în această zi toate jivinele se trezesc și ies din perioada de hibernare la lumina soarelui; este bine să fie ținută ca o zi de sărbătoare și omul să nu se gândească la nici una dintre jivine, pentru ca acestea să nu muște peste an vitele; în ajunul acestei zile, este bine să se ia un vas destinat special tămâierii, să se pună jar în el, peste jar tămâie și să se înconjoare casa și celelalte acareturi din gospodărie, clănțănind dintr-un clește pentru vatră, pentru a o feri peste an de tot felul de viețuitoare, care, rele sau bune, nu se vor mai putea apropia de casă, decât numai până unde a ajuns fumul de tămâie.
Se mătură curțile gospodăriilor și se curăță livezile, iar gunoiul se aruncă departe, ca locurile să se curețe de gândaci și pentru ca nici o vietate sălbatică să nu se apropie de casă, precum și gunoiul este la distanță; nu este bine să se umble cu pieptenele și nici să se rostească cuvântul șarpe, ci mai degrabă să se spună pește; în seara zilei de Alexii, se leagă foarfecele la vârf cu puțină ață, pentru ca tot așa să fie legate peste an gurile șerpilor, nevăstuicilor și a altor jivine care pot aduce oamenilor pagubă în animalele de pe lângă casă; în același scop, se afumă în jurul casei, aprinzându-se o cârpă în care se înfășoară puțin busuioc și lână tăiată dintr-un cojoc.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
***
În această zi se deschide pământul și încep să iasă gângăniile.
Pământul se va reânchide de Ziua Crucii.
De Alexii oamenii curăță pomii din livadă și pescarii mănâncă de dimineață, pe inima goală, un pește viu ca să aibă noroc peste an. Broaștele încep să orăcăie.
Fiind și ziua șarpelui, există o atenție specială față de acest animal ambiguu: periculos, dar nu întotdeauna, animal și totuși născut din ou, care moare greu, face rău vitelor.
Relația cu șarpele trebuie păstrată sub control. În această zi nu ai voie să îi spui pe nume.
Dacă te referi la șarpe trebuie să zici: cel care se târăște, cureaua, domnul, Vasile. Broaștele se bucură de aceeași atenție – li se spune iepe.
În cazul în care omul greșește și rostește de ziua șarpelui cuvântul șarpe, trebuie să spună descântecul:
”Idiță, idiță, / Ține-te de pieliță. / Pielița de carne, / Carnea de os, / Osul dă veninul jos. / Descântecul să fie de folos.”
***
O altă zi ce poate fi considerată începutul primăverii este prin excelență momentul renașterii la viață a viețuitoarelor mărunte, închise ritual în pământ la Ziua Crucii (14 septembrie). Alexie, omul lui Dumnezeu cel cald (dătătorul de căldură, de viață) este în același timp patron și pedepsit, legat pe viață de insectele pe care, dintr-o curiozitate nesănătoasă, le-a adus pe pământ, deschizând o nouă cutie a Pandorei. Prefăcut în cocostârc (să nu uităm că acum e și momentul întoarcerii berzelor, al cocostârcilor), este condamnat să le adune mereu, până în momentul în care insectele trebuie să părăsească obligatoriu pământul, adăpostindu-se la căldură, sub el. Tot acum, pământul se deschide și pentru șerpi, care cunosc cea de-a doua mare sărbătoare. Oamenii, pentru a fi feriți de șerpi în anul ce vine, trebuie să nu le rostească numele, să nu se gândească la ei, să nu pună mâna pe instrumente ce amintesc de ei prin formă etc. Indiferent de dăunători, oamenii trebuie să-și afume gospodăriile sau să le ocolească ritual cu ajutorul unui clopoțel sau al unui lanț de fier, ridicând astfel o barieră de netrecut. Tot în categoria începuturilor putem include și Ziua Peștelui (ecouri avem și de 9 martie). Sfântul Alexie este cel care dă drumul peștilor din apele subterane, dar și cel care poate aduce pescarilor recunoscători recolte bune.
Dumnezeu tocmai curățise pământul de gângănii și lighioane și le pusese într-un cufăr.
Trece Alexie pe acolo.
Dumnezeu îl întreabă unde se duce și el răspunde că spre mare.
Atunci, foarte bine, zice Dumnezeu, ia și cufărul acesta și aruncă-l în mare.
Cară Alexie cufărul, îl cară, dar curiozitatea îi dă târcoale.
Ajuns la mare, nu mai poate, îl deschide.
Lighioanele țâșnesc și se risipesc pe pământ.
Omul încearcă să le adune.
Ca să-l pedepsească și în același timp să le poată aduna mai bine, Dumnezeu îl preface în cocostârc.
***
Omul lui Dumnezeu și Sfânt făcător de minuni pe ape, Moș Alexe sau Alexie Caldu a preluat numele a preluat numele Cuviosului Alexie (17 martie) din Calendarul ortodox. El este o reprezentare mitică sezonieră, patron al viețuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi și sub scoarța copacilor, sub pietre sau în ape. El ar încălzi și ar deschide Pământul în ziua din preajma echinocțiului de primăvară pentru a slobozi vietățile care au iernat într-însul. După șase luni, la Ziua Crucii (14 septembrie), în preajma echinocțiului de toamnă, Alexie încuie Pământul. Spre deosebire de alți sfinți care poartă la brâu câte o singură cheie cu care deschid un anotimp (Sângiorz – vara și Sâmedru – iarna), Alexie poartă două: cu una descuie vara la 17 martie și cu alta descuie iarna la 14 septembrie.
În unele legende este aspru pedepsit de Dumnezeu pentru neascultare. Se spune că omul, având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie, le-a încuiat într-o ladă și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Acesta, ajuns pe malul mării, deschide din curiozitate lada să vadă ce a cărat în spate. Instantaneu, gândacii, lăcustele, și celelalte insecte se răspândesc pretutindeni: în apa mării, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci „nu numai Pământul, ci chiar apa mării e plină de tot felul de jigănii și gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, acesta l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate” (Pamfile, 1914, p.51).
Timpul din preajma echinocțiului de primăvară este suficient de cald pentru ca insectele să învie, reptilele să se dezmorțească, știuca să se zbată în apă anunțând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea, sărbătoarea de Alexii se mai numea, local, Ziua Șarpelui, Ziua Peștelui și Retezatul Stupilor (scoaterea din stupi a mierii neconsumate de albine pe timpul iernii). În această zi, când se zbate peștele în apă înainte de depunearea icrelor pentru înmulțire, pescarii nu ieșeau la pescuit, ajunau sau prindeau un pește mic, îl descântau și îl mâncau crud (Transnistria, Tulcea, Brăila, Galați).
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții 40 mucenici”, meșter Savu Moga, datare 1843, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român
Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții 40 mucenici”, meșter Savu Moga, datare 1843, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească: Mucenicii sau Măcinicii.
În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară.
În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde.
De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.
În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”.
În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă.
În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.
Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor.
Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini.
Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică.
El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.
Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.
Cea mai spectaculoasă practică magică de Măcinici era aprinderea focurilor în zorii zilei prin curți și grădini.
Lângă focuri se așezau scaune unde se odihneau, se încălzeau și se ospătau sufletele morților venite să petreacă Anul Nou celebrat primăvara.
În această zi satele din sudul țării se confundau cu nori uriași de fum.
Focurile aprinse cu gunoaiele rezultate din curățirea curților, grădinilor și anexelor gospodărești aveau valoare practică, dar și semnificație rituală: sprijinirea Soarelui să depășească punctul de echilibru atins la echinocțiul de primăvară.
Când focul se întețea, tinerii săreau peste flăcări în așa fel ca fumul să pătrundă cât mai bine printre haine.
Focurile de Măcinici sunt atestate în satele din Muntenia, Oltenia, Banat și Transilvania.
În Transilvania, „în ajunul zilei de 40 de sfinți se aprind grămezi de paie și căsenii sar unul câte unul după altul peste flăcări”, în Banat „se zgândără și se bate cu botele în focul aprins pentru încălzirea mai rapidă a timpului”.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Pe 9 martie, creștinii ortodocși îi prăznuiesc pe cei 40 de mucenici din Sevastia, cetatea Armeniei.
Românii îi numesc și „sîmți”, „mocenici” sau „măcini”.
În tradiția populară se credea că toți sfinții din calendar se strâng astăzi ca să participe la liturghie în sobor și că ei au grijă să alunge înghețul cuibărit prin pământ și apă.
Ca nu cumva frigul să zădărnicească sosirea timpului primăvăratic, gospodinele se fereau să facă treburi grele.
Doar semănau ceapă, usturoi, varză, având convingerea că legumele semănate acum vor rodi de 7, ba chiar de 40 de ori mai mult.
Tot ele se întreceau în diverse practici magice, prin care căutau să țină la distanță șerpii de vitele din ogradă sau de casă: le stropeau cu mujdei sau înconjurau locuința cu cenușă scoasă din vatră sau cu „trențe aprinse”.
Se credea că primăvara va avea chipul și asemănarea zilei de Mucenici.
Acestora li se mai spune și Moși fiindcă sărbătoarea lor cade la 9 zile după cea a Babei Dochia.
Baba Dochia era rea tare, dar Moșii sunt buni: ei lovesc pământul cu ciocanele sau botele ca să iasă căldura la suprafață și iarba proaspătă să crească în voie.
Când lovesc pământul, Moșii zic:
„Patruzeci de mucenici, Patruzeci de sfinți voinici, Dați cu bâtele-n pământ Ca să tune (intre) frigul Și să iasă căldura!”
Pe 9 martie, femeile fac „măcini”, „mucenici”, „bradoși”, „sfințișori”, copturi în formă de om, colăcel, albină sau porumbel.
Odinioară, prin Moldova și Muntenia, erau duși la biserică în chip de dar al lui Dumnezeu sau erau împărțiți celor săraci, rudelor, copiilor, în amintirea celor plecați în tărâmul de dincolo.
Concurând parcă eroii cehovieni din nuvela „Martiri ai Anului Nou”, prin unele zone „martirii” de 9 martie, bărbații beau vârtos 40 de pahare, nici mai multe, nici mai puține, de vin sau țuică.
De mucenici, pe 9 martie (echinocțiul de primăvară și începutul anului agrar în calendarul iulian), focurile simbolizează arderea iernii și renașterea primăverii.
Prin acest ritual magic (practicat în Banat, Crișana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sudul Moldovei), se dorea sprijinirea Soarelui în depășirea momentului critic al echilibrului perfect între lumină și întuneric.
În curți și grădini se strângeau gunoaiele grajdurilor, uscăturile grădinii și se aprindea focul cu ele.
În Transilvania era obiceiul ca tinerii să sară peste foc pentru a li se îmbiba hainele cu fum, acesta având rol de purificare.
În alte zone, chiar și vitele erau trecute prin foc să fie apărate de boli.
După cum erau flăcările și direcția fumului, se făceau diferite previziuni asupra vremii.
Cu o cârpă arsă, se afumă gospodăria.
Se spune că pământul din prima brazdă trasă în sat este foarte căutat de vrăjitoare, fiind foarte bun pentru farmece.
Femeile fac mucenici pe care îi numesc sfințișori sau bradoși.
Sunt în formă de om (opturi) sau de albină.
Îi duc la biserică și îi împart la săraci.
Tot acum în unele zone se fac un fel de turte în chip de om fără ochi, numită Uitata.
Ea se dă copiilor să o mănânce cu miere și se face pentru morții care, din greșeală, nu au fost pomeniți peste an.
Se spune că un om semăna mazăre în ziua celor 40 de Mucenici.
Sfinții l-au văzut și au mers la Dumnezeu să îi spună. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă și le-a cerut să fie îngăduitori, să-l ierte, ba mai mult, fiecare să-i sporească recolta.
Omului i s-a înmulțit recolta de 40 de ori și s-a bucurat.
În următorul an, în aceeași zi, lăcomia îl trimite din nou pe câmp.
Sfinții îl văd și iar se duc la Dumnezeu cu plângere.
Acum Dumnezeu le spune să nu-l mai ierte și fiecare să-i dea pentru păcatul lăcomiei câte o săptămână de boală.
A bolit omul timp de 40 de săptămâni, de nici nu a putut să-și culeagă recolta de mazăre.
Rețete pentru mucenici
Mucenici muntenești – foto preluat de pe www.bylena.com
Indiferent de tehnica preparării și forma modelată, Măcinicii se împart pentru moși și strămoși în ziua de 9 martie.
E una din cele mai frumoase, mai bogate și mai generoase ceremonii a românilor, a spiritului românesc.
În această zi românii aprind o lumânare, împart un colăcel sau sunt fulgerați de un gând pentru toți dușii lumii, pentru pomenirea și iertarea tuturor pribegilor, români și neromâni, cunoscuți și necunoscuți.
Suntem unul din puținele popoare care dăruiesc o zi din an pentru odihna puzderiei semințiilor lumii, a imensei omeniri de dinainte de noi.
Sunt recunoscător neamului meu pentru această zi , e una din zilele în care e un privilegiu să fii român.
Ingredientele pentru măcinicii muntenești sunt: 125 ml untdelemn, 500 ml apă, 1 linguriță sare, 1 kg făină (sau cât primește uleiul și apa).
Sirop: 1 ceașcă miez de nucă măcinat, 3 linguri zahăr (sau cât vă place), 1 linguriță scorțișoară, coajă rasă de la o lămâie, zahăr vanilat.
Se încălzește puțin apa.
Se cerne făina moviliță, se face o gropșoară.
În gropșoară se toarnă apă călduță, untdelemn și sare.
Se frământă până iese un aluat moale care se bate un sfert de oră, să se frăgezească.
Se întinde pe o planșetă presărată cu făină.
Se taie inele, cu un pahar mare și unul mic, și se răsucesc opturi.
Se lasă să se usuce, 45 de minute.
Se fierb măcinicii 1 oră în 1,5 l apă.
Se adaugă tot ce e în rețetă și se lasă să mai undească încă un sfert de oră.
Când totul s-a răcit, se presară încă 2 lingurițe de miez de nucă fin măcinat.
Maie sau Maciucă – în ziua de Măcinici, prahovenii fac din aluat de făină de grâu un colac în formă de mai (ciocan uriaș din lemn) sau de măciucă, care se coace în cuptor.
Se mănâncă sacramental de întraga familie, simbolizează ciocanul sau măciuca cu care Moșii (mucenicii), simbolul primăverii și al sacrificiului, loveau pământul, să alunge Baba-Iarna.
Brăduleți – Colăcei preparați la Sântoader, înmuiați în vin și mâncați de copii veri și văruțe în ziua Sântoaderului cel Mare în sudul Transilvaniei.
Beția rituală de Măcinici e obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie, străvechi început de An Nou Agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară.
Conform tradiției, se credea că vinul băut la Măcinici se transforma de-a lungul anului în sânge și putere de muncă.
La Pornirea plugului în ziua de Măcinici se puneau în coarnele plugului sau în coarnele boilor câte un colac, iar ceilalți se dădeau de pomană la vecini și rude.
Rețeta este extrasă din volumul „Bucate, vinuri și obiceiuri românești”. Ediție răscroită de Radu Anton Roman (Paideia, 2006) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi.
In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca.
In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici.
Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.
Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.
Este indicat ca in seara de 8 martie sa se faca o coca din care se modeleaza mucenicii.
Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi.
Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina.
Peste mucenici se presara de asemenea faina.
In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.
Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot.
E important sa punem la fiert apa cu sarea.
Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul.
Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.
Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.
Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști: Săptămâna Caii lui Sântoader; Însurățitul și înfârtățitul; Încurcatul cailor
Pregătirea pentru intrarea în postul Sfintelor Paşti începe încă din Săptămâna Albă, când creştinii au dezlegare la lactate, ouă şi peşte şi care se încheie cu petrecerea din duminica de Lăsatul secului, şi continuă cu prima săptămână din Postul Mare, numită în popor Săptămâna Caii lui Sân’ Toader, care, în tradiţia populară, cuprinde practici de curăţire, de potolire a entuziasmului excesiv din perioada anterioară.
În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc.
Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă, etc.
Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.
Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop.
Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc.
De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.
Sărbătoarea Caii lui Sântoader începe în prima săptămână de Post. Durează opt zile. Caii lui Sântoader sunt foarte răi și mănâncă o singură dată pe an, într-o zi din această săptămână. Unul dintre Toaderi se numește Toaderul cel Mare, iar altul Toaderul cel Șchiop.
În calendarul ortodox figurează mai mulți sfinți Teodor. Nu au nimic a face cu Sântoader. La fel ca Filipii și Circovii, Toaderii sunt mai mulți. Se vorbește de șapte, nouă, doisprezece. Despre ei se zice că ar fi feciori-cai, feciori cu cozi și copite de cai părăsiți de drăguțe. Săptămâna Caii lui Sântoader și credințele legate de ea sunt un amestec grozav. E greu să limpezești fără să falsifici. În orice caz, toată lumea este de acord că Sântoader are cai.
O legendă vorbește despre vremea când lumea era ferecată cu două lanțuri. La unul păzea Sfântul Petru, la celălalt Sfântul Ion. Sântoader sparge lanțul lui Sfântul Petru și pătrunde în lume, aducând după el primăvara și pe Baba Dochia.
Într-o altă legendă, Soarele este cel fugar. Și-a urcat pe cai cele nouă babe și, profitând de vremea rea, a încercat să treacă de poarta păzită de Sântoader. Dar și Sântoader are cai și urcă moșii pe ei. Al nouălea, Moș Alexe, dă de urma Soarelui fugar.
Rău face acela care lucrează acum. Îi vor amorți peste an mâinile și picioarele. Nu se fac petreceri, nu se pun ouă la cloșcă, nu se descântă, nu se umblă noaptea. Ca să fie apărați de Caii lui Sântoader, oamenii îmbunează caii din sat, le dau mai bine să mănânce, îi scot la păscut. Cu această ocazie se fac întreceri care se numesc <încurarea cailor>.
Se fac frății de cruce: „Eu ți-oi fi frate/Până la moarte./M-oi lăsa de pâine și de sare mai bine/Decât să mă las de tine.” Femeile împart colaci pentru morți, precum și colivă care se duce la biserică. În unele locuri colacii sunt însemnați cu urmă de potcoavă. Tot de Sântoader se fac o mulțime de vrăji.
„Cân’ era zâua lu’ Sântoader, lua niște rădăcini – iarba-vântului îi zicea, de pe Față luau – șî făceau leșie, se spălau pe cap și tăiau din păr să țâpe la cai, să roadă caii.
Ăsta să dusă cu cla’netu’ pe un’e să fac tărfăriță. Și ce să vezi? Era pă la unu noaptea. El numai vine. Cân o vinit, mai fură niște oamini aci, la noi – cânta din cimpoi atunci. Giucară, beură. Aveam jinars în cada aia cu fedău. Aveam câteo oală aclo, una ducea-n casă. Se-mbetară, se culcară, io rămăsăi sângură. Cân – ce să vez’?! – am avut o cățeauă aici în cășile ăst bătrâne, aici în comne – șî o avut doi cățăi. Șî – hăm-hăm – cățaua – să țâpa la ușă, să țâpa-n ocol, scheuna… No, acu’ să bagă cela pă mine! Spscol – pă cine să scol?! – socruț meu era beat, el era beat – pâ cin’ să scol?! Crăpățâi – că era ferestruici d-elea mici – crăpățâi o țâr fereastra, așa, ca să mă uit. Cân’ mă uit, văd on mânz cu codocu’ câtu-i minunea! Au, Doamne, de să băga pe min’ în casă, mă mânca! (Era bârlează la ușă, n-aveam za, ca acuma.) Lătră cățaua și lătră, lătră și scheună. Io nu mai putui răbda și-nchisăi fereastra. Cân’ de dimineață găsâi cățălu’ colea, pă iaz, pă un’ venirăm: era-nșirate mațăle pă gard și cățălu’ mort. L-o luat calu’ ăla care era așa, sur! C-on codoi mare, uit’-așa de lung! N-am lucra’, numa’ atâta c-am șăzut noaptea-așa.”
Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare.
Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară.
Ei au un clopot în spate și un băț în mână iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau.
După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători.
Spre seară mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore.
Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este:
„Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.
Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui.
Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).
În tradiţia populară, în această zi, unul dintre membrii familiei care se trezea mai devreme, scutura afară faţa de masă cu firimiturile rămase de la ospăţul din ajun, zicând:
„Veniţi păsări să vă dau şi vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar şi voi să prindeţi post de la bucatele de vară”.
Acest ritual era săvârşit cu scopul de a apăra recoltele de atacurile păsărilor.
De asemenea, femeile se ocupau cu spălatul vaselor cu leşie, pe care le urcau apoi în podul casei, pentru a fi schimbate cu vasele folosite în perioada postului.
Acum începe Postul Mare propriu-zis, care durează şapte săptămâni şi în care nu se consumă produse din carne, lapte, brânză şi ouă, ci doar alimente de origine vegetală.
Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece și vrăji.
Din marţea de după Lăsatul secului, în gospodăriile tradiţionale se torcea şi se ţesea de zor, femeile şi fetele pregătind deja hainele cu care aveau să se îmbrace în ziua de Paşti.
Practic, în această săptămână, viaţa revine la o perioadă de linişte, fără petreceri zgomotoase, se fac urări de sănătate, oamenii se împacă.
Marțea trăsnetelor sau Marțea vaselor este ziua de marți din prima săptămână a Postului Mare (Postul Paștelui); prima denumire vine de la credința că acela care lucrează în această zi va fi pedepsit peste vară de Sfântul Ilie, care va abate trăsnetele peste avutul său, gospodărie, livezi, grădini; din acest motiv, în această zi nu se coase, nu se spală, nu se potcovesc caii; pentru îndepărtarea pericolului trăsnetelor, se afumă casa cu tămâie sau cu o pânză aprinsă, obicei care este explicat și prin dorința sătenilor de a curăța spațiul de duhurile purtătoare de epidemii; cea de a doua denumire vine de la obiceiul, foarte răspândit în Banat, ca, în această zi, să fie spălate toate vasele în care s-a pregătit, în timpul Cârnelegilor, mâncare de dulce; asemenea vase în care s-a gătit mâncare de dulce poartă denumirea de vase slăsluite; cârpele cu ajutorul cărora au fost spălate vasele slăsluite se păstrează și se folosesc pentru a afuma fie pe cei deocheați, fie vitele și stupii cu albine, ori să fie date vacilor odată cu sarea; tot în această zi este bine să fie puse găinile să clocească, pentru că se crede că puii scoși în luna lui martie sunt căutați pentru săvârșirea multor farmece.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (TipoMoldova, 2016) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
A treia zi a Lăsatului de Sec. Marțea Vaselor, Marțea Încuiatelor, Marțea Ciorilor, Marțea Furnicilor, Marțea Trăsnetului, Marțea Sântoaderului.
Se marchează, pe de o parte, intrarea în primăvară, cât și perioada muncilor specifice acestui anotimp – țesut, tors și muncile câmpului.
În prima marți, la amiază, din Postul Paștilor, când zic că se încuie Sf. Toader, începe perioada cailor lui Sântoader și ține 7, 8 sau 9 zile, adică până miercuri sau chiar joi la amiază din săptămâna viitoare, când vin caii șchiopi care nu se mai pot ține după cei sănătoși. Femeile zic că tună caii lui Sântoader de la munte și nu ies la munte până a doua săptămână, iarăși marți.
Acum se spală pe alocuri vasele de dulce și se mănâncă ritual urzică fiartă.
Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor.
O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova.
Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste.
Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.
Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm:
„Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.
Calul și lupul, deși sunt reprezentări mitice rivale, își împart frățește autoritatea în calendarul pastoral: calul este patron mitic al verii, lupul al iernii. Între Filipi, reprezentări mitice românești asociate ritual lupilor, și Sântoaderi, reprezentări mitice asociate calului, sunt multe asemănări: acționează în cete, Filipii ca o haită de lupi, Sântoaderii ca o herghelie de cai; fiecare Filip (lup) și fiecare Sântoader (cal) au câte o zi de ținere (de celebrare) în calendarul popular; perioadele de celebrare ale Filipilor se suprapun peste perioadele de împerechere ale lupilor (Filipii), iar cele ale Cailor lui Sântoader peste perioada de reproducere a cailor (Sântoaderii). (…)
În prima zi după Tărbacul câinilor, alungarea simbolică a lupului și a iernii patronate de acesta, începe, în calendarul popular, o săptămână de opt zile, dedicată Cailor lui Sântoader, reprezentări mitice care purifică spațiul la începutul verii pastorale. Aceștia care au înfățișare de feciori cu coadă și copite de cai, întrerup șezătorile și petrecerile tinerilor din timpul iernii.
Fiecare zi din prima săptămână a postului de Paști era dedicată unui Sântoader (Marțea Sântoaderului, Miercurea Sântoaderului ș.a.m.d.), motiv pentru care acasta se numea și Săptămâna Caii lui Sântoader. Cea mai importantă dintre acestea era Vinerea Sântoaderului, dedicată Sântoaderului cel Mare sau cel Șchiop. Asemănător oamenilor însemnați, considerați a fi răi și periculoși, românii credeau că și divinitățile de care se temeau cel mai tare aveau câteun handicap; erau, de obicei, șchioape: Filipul cel Șchiop, Sântoaderul cel Șchiop, Șchioapa,numele Ursitorii care ursea rău copilului la naștere, și altele. După unele credințe, Sântoaderul cel Mare avea șapte până la doisprezece cai proveniți din feciori frumoși care și-au părăsit drăguțele. Pentru a nu fi recunoscuți de fete prin șezători, aceștia își ascundeau cozile în cioareci și copitele în opinci.
În Săptămâna Caii lui Sântoader aceștia intrau prin casele unde se țineau șezătorile și pedepseau fetele care nu le respectau zilele de ținere (de celebrare): le luau la joc, zburau cu ele în înaltul cerului, le loveau cu copitele etc. De frica Sântoaderilor, nicio fată nu părăsea seara locuința părintească ca să meargă, ca de obicei, la șezătoare. Stăteau acasă și întorceau vasele cu gura în jos pentru a nu se putea ascunde în ele spiritele rele.
Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader.
Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste părul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.
Se fac mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiți Brândușei, care se dau de pomană.
Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoader și se duce la biserică și cimitir.
Credința este că dacă o parte este păstrată și mâncată peste an, te apără de friguri.
***
În Biserica Ortodoxă, prima sâmbătă din Postul Mare este Sâmbăta Sfântului Teodor, de numele căruia se leagă introducerea binecuvântării colivei în tradiţia liturgică a Bisericii, dar care în tradiţia populară marchează trecerea de la anotimpul rece la cel cald.
În tradiţia populară, caii care-l însoţeau pe Sân’ Toader păzeau Soarele, pentru a evita fuga acestuia către miazănoapte şi pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veşnică.
Conform credinţei populare, caii lui Sân’ Toader sunt fiinţe mitice cu aspect de flăcăi cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în opinci, care readuc ordinea la începutul postului.
Sâmbăta Sfântului Teodor este marcată şi de o serie de ritualuri populare. Fetele obişnuiau să meargă la pădure înainte de răsăritul soarelui, în locuri curate, de unde scoteau rădăcini de iarbă mare, iar în locul lor puneau sare, făină sau alte produse.
Acasă, fierbeau aceste rădăcini, iar cu infuzia rezultată se spălau pe cap, în credinţa că le va creşte părul mare şi frumos, iar când se pieptănau spuneau:
„Toadere, Sân’ Toader,/Dă cosiţă fetelor cât coada iepelor/Şi chică pruncilor cât coama cailor”. Cele care nu ajungeau la pădure se mai puteau spăla cu fiertura unui snop de fân din ieslea cailor, pentru a avea părul frumos şi bogat şi pentru a fi plăcute feciorilor.
Uneori, după ce-şi spălau cosiţele, fetele aşezau ligheanul sub pat, puneau busuioc şi puţin păr sub pernă, în speranţa că-şi vor visa ursitul.
Pe de altă parte, flăcăii îşi tăiau pletele şi le ascundeau într-o scorbură de răchită, să le crească părul des precum răchita.
Tot în această zi, odată ce împlineau 14 ani, fetele se pieptănau cu cărare pe mijloc, semn că au intrat în categoria fetelor de măritat, putând fi introduse de flăcăi în hora satului.
În Bucovina se obişnuieşte ca în această zi să se tundă coama viţeilor şi a cailor, iar părul rezultat este pus în muşuroaiele de furnici, pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulţească precum furnicile”.
Ziua Sfântului Toader, cu o importanţă deosebită în cultul creştin ortodox, are, însă, şi rădăcini mult mai adânci, anumite credinţe străbătând până astăzi.
Sărbătorită întotdeauna în prima sâmbătă a Păresimilor (a Postului Paştelui), ziua lui Sântoader are o dublă semnificaţie pentru creştini.
Cea precreştină este legată de Sântoaderul care umblă pe un cal cu un corn în frunte, cal năzdărvan, care nu bea şi nu mănâncă nimic timp de un an.
În ziua de Sântoader are, însă, voie să bea şi să pască, nu iarbă, ci păr de fată mare.
În ajunul acestei zile oamenii de la sat tundeau vitele între coarne şi la coadă, le ţesălau bine, pentru a le creşte părul frumos „ca să se cureţe de iarnă“.
Mânjilor li se tundeau coamele şi cozile, iar cailor li se retezau, simbolic, o parte din părul de la coamă, restul fiind împletit frumos.
Căpăstrul era împodobit cu ciucuri din lână colorată, preferată fiind culoarea roşie.
Ritualul pentru un păr de invidiat
Dacă mai vedeţi şi astăzi, prin pieţe, bătrâne care vă îmbie să cumpăraţi „iarbă mare“, ar trebui să ştiţi că obiceiul este legat de aceeaşi sărbătoare.
Iarba mare sau omanul se folosea în ritualul pentru un păr frumos.
Fetele şi femeile mergeau la miezul nopţii în grajd şi smulgeau păr din coama iepelor (sau a cailor), pe care le aruncau în cazanul cu leşie, spunând, ca şi în momentul obţinerii lor din coama calului:
„Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau pe-a mea!“, repetată în ambele momente de câte trei ori.
În acelaşi cazan cu leşie puneau şi iarba mare, culeasă în vinerea lui Sântoader, cunoscută în popor şi ca „vinerea Domnului“.
Atunci când culegeau planta fetele se rugau zeului cabalin să le dea păr frumos şi sănătos.
Spălatul părului se făcea în noaptea de vineri spre sâmbătă sau în zorii zilei de Sântoader.
Fetele îşi împleteau cozile la răsăritul soarelui, sub ameninţarea că dacă nu respectă ritualul întocmai „vor împleti cosiţa albă“, adică nu vor fi niciodată peţite.
Să nu petreci şi să nu umbli noaptea pe drumuri
În aceeaşi noapte erau interzise petrecerile şi umblatul pe uliţi, vizate de pericolul de a fi călcate în picioare de caii lui Sântoader fiind în special fetele şi muierile care nu-i cinstesc.
Este, de altfel, sfârşitul perioadei şezătorilor de iarnă, oamenii având nevoie de mai multă odihnă, pentru că noaptea se scurtează şi va începe munca la câmp.
Exista de asemenea credinţa că de Sântoader nu e bine să pui cloştile pe ouă, să nu facă pui schilozi.
Ziua de Sântoader începea cu ritualul de afumare cu iarbă mare şi tămâie a casei şi a grajdurilor, urmată de încurarea cailor, de care se ocupau flăcăii.
Ritualul marca, de fapt, alungarea Sântoaderului, sărbătoarea încheindu-se în unele sate cu focurile aprinse.
Era modalitatea în care lumea satului „se lepăda de iarnă“, trecând la primăvară.
În fapt, această săptămână este prima din Postul Mare, în care nu se mai organizează petreceri cu muzică, nu se mănâncă ”de dulce”, dar mai ales, se fac fapte bune, oamenii se împacă, într-un cuvânt – credincioşii se pregătesc pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie şi pentru a întâmpina Sărbătoarea Învierii Domnului cât mai curaţi sufleteşte.
Însurățitul și înfârtățitul
La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori și sexele.
În satele din Munții Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leșie din pârlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele și fetele în sân.
Spălarea și aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani și intrarea lor în categoria fetelor de măritat.
Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.
Printr-un ritual complex, numit „prinsul Suratelor” în Muscel, Argeș, Dâmbovița, „înfrățitul și însurățitul” în unele zone ale Olteniei, însoțirea” în Țara Hațegului, „prinsul verilor și văruțelor” în sudul Transilvaniei, se realiza despărțirea copilăriei de tinerețe.
Gestul ritualic reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufletească), la Sântoader dar și la alte sărbători, precum Moșii de Vară, Mătcălăul, Rapotinul Țestelor.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Încurcatul cailor reprezintă un obicei efectuat în sudul țării, de fapt se alergau caii cu rol ritual și practic.
Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii.
Practic – pe de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului.
În București, pe vremuri această tradiție se efectua la Bucur Obor, în Colentina și în Cotroceni.
Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).
În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.
Etimologie
Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia “lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la “lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.
În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică “adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.
Perioadă
Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.
Folclor
Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri.
De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.
Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.
Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“.
El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.
(1) Fruptul(din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.
Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.
Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:
carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).
* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.
Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.
Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.
(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.
- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.
Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.
Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.
Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).
***
Postul Mare are origine apostolică, potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti.
Dar în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul al IV-lea se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile. („Liturgica Generală”)
Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea, Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind un post foarte aspru.
În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.
După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai şi postim până în seara sâmbetei din Săptămâna Patimilor, inclusiv.
Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor.
Din cele mai vechi timpuri, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate.
Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.
„Porunca dată omului: ‘Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‘” (Facere 2, 16-17) este poruncă de post, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. (Omilia a cincea – rostită la începutul Postului Mare; „Omiliile despre pocăinţă” - Sfântul Ioan Gură de Aur)
„Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care spune: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viaţă mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viaţă plină de chin. (Omilia a cincea - Sfântul Ioan Gură de Aur)
«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Duminica Lăsatului sec de carne, este ultima zi în care se poate mânca acest tip de aliment, carnea.
Atât Lăsatul de sec de carne, cât și cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscențele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular.
În plină iarnă, este vorba de ceremonii prin care se marca despărțirea oficială de frigul și de întunericul de moarte al iernii, precum și ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acțiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale.
Acestea cuprind: aprinderea și manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălțime, veghea rituală (Baterea alviței), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie imitativă, mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a principalelor plante cultivate.
Cea mai mare parte a actelor rituale vizează cultivarea câmpului: astfel, acum erau legate ritual păsările cerului, alți potențiali dăunători ai semănăturilor.
Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.
În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.
Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.
„Săptămâna Albă” sau „Săptămâna Brânzei” din Calendarul creștin ortodox era numită în Calendarul popular și „Săptămâna Nebunilor”.
După un important sezon de nunți început imediat după Bobotează și încheiat la Lăsatul Secului de Paști, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu șanse mai mici la selecția maritală: handicapați, văduvi, fete cu copii din flori și alții.
Cete de bărbați se îmbrăcau în Săptămâna Brânzei cu haine femeiești și mergeau prin șezători unde luau fetele și nevestele la joc, improvizând, spre buna dispoziție a celor prezenți, diferite dansuri.
Ziua cutreierau satul pentru a face alte „nerozii, nebunii și glume”.
O nuntă parodie a acestor nefericiți se desfășura în ziua Lăsatului Secului de Clisă prin satele bănățene.
După ce se mascau în mireasă, mire, popă, dascăl, nași, nuntași de rând porneau pe ulițele satului cu govia (mireasa) și mirele în frunte.
Pe drum țucau (sărutau) fetele și nevestele tinere, se repezeau după copii, speriindu-i.
Cununia se desfășura la un pom în care se anina un clopot.
De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde însurățeii se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră.
Mascații mergeau apoi pe la casele oamenilor unde erau cinstiți cu rachiu, ca la ospețele adevărate.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.
Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.
Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala.
Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.
Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura,
Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.
Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești – Lasata Secului de Pasti
In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara.
In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma:
“prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.
Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.
Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.
În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului.
Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, așa cum nu se întâmpla de fapt în învățătura sfinților părinți!
Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumești.
E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat:
“Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”.
În ce constă această lume, o va spune și ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate și concizie:
“Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”.
El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viața și ne consumă timpul.
Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea.
Este tot atâta efemeritate în viața lumii, cât și într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani.
Poate că acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimașă în deșertăciuni.
Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este și acesta:
“Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”
De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte și prin întoarcerea spre Dumnezeu.
Așa se spune în frumoasele cântări bisericești de post:
“Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete și către Dumnezeu plecare și apropiere”.
Postul este prin excelență timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare.
Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut.
Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară:
“Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părinții nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă:
“De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”;
sau:
“Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”.
Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate.
În fond, nu mâncarea este condamnata prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință.
Aceleași cântări de post vorbesc de “întunericul sațiului”.
Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…
Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dieta “purificatoare”, așa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise).
El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.
Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară.
În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma:
“prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.
Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.
Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau să ia parte.
Ca în toate marile evenimente colective din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui.
Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați.
În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”.
Dacă cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare:
„din ce cauză n-ai fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.
Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie.
După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane.
Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.
Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.
Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații.
Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor.
Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.
În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză și o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.
Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta.
Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători.
Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune:
”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.
Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării.
Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți.
Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.
Baterea alviței este un alt obicei uitat în negura vremurilor. De un cui bătut în tavan, se lega o ață lungă, până în dreptul pieptului copiilor. La capătul de jos al aței, se lega o bucată de alviță. Doi sau mai mulți copii se așezau față în față și încercau să prindă cu gura, de cât mai multe ori, bucata de alviță. După ce se isprăvea jocul, încercau să-și afle norocul. Cu lumânarea se dădea foc aței, în norocul fiecăruia, sorocind-o până unde să ardă. Dacă se stingea și ”n-ajunge până unde este sorocită ața, se zice că n-are noroc în anul acela. Astfel petreceau până la miezul nopții, anume ca să fie străji, pentru că, după credința lor, în ziua aceasta va sta Iisus Hristos la judecată”. (mesagerulneamt.ro)
Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului.
Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Paștilor.
Sărbătoarea are loc după asfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.
Mărțișorul este un mic obiect de podoabă legat de un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, care apare în tradiția românilor și a unor populații învecinate.
Împreună cu mărțișorul, se oferă adesea și flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
Obiceiul de mărțișor a fost inclus în Lista elementelor patrimoniului cultural imaterial al umanității a UNESCO în anul 2017, ca „evenimente culturale asociate cu sărbătorirea zilei de 1 martie”, propus într-un dosar colectiv de către Bulgaria, Macedonia de Nord, Republica Moldova și România.
Cuvântul Mărțișor este diminutivul lui marț, vechiul nume popular pentru martie și înseamnă literal „micul martie”.
Mituri ale mărțișorului
Voinicul care a eliberat Soarele
Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă.
Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui.
Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire.
Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată.
A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă.
Tânărul a învins creatura și a eliberat fata.
Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ.
A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse.
Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare.
În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii.
Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie.
Culoarea roșie simbolizează dragostea pentru frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă simbolizează ghiocelul, prima floare a primăverii.
Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel.
Ea a hotărât să-l ajute și a început a da la o parte zăpada și a rupe ramurile spinoase.
Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul să distrugă floarea.
Ghiocelul a înghețat imediat.
Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor.
Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.
În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărțișorului simbolizează sângele ei roșu pe zăpada albă.
cititi si Ghiocelul
Fratele și sora hanului
Martenița (1) bulgărescă, cu cele două personaje : fata Penda și băiatul Pijo – foto preluat de pe ziare.com
„Legenda Mărțișorului este foarte veche, datând pentru Bulgari din perioada primului han. Pe când sora sa și fratele său se aflau în prizonierat, hanul le-a trimis un șoim care avea legat un fir de ață albă pentru a-i înștiința că îi va ajuta să evadeze. Cei doi au reușit să fugă, însă în apropiere de malul Dunării, el a fost ucis de urmăritori și ea atunci a dat drumul șoimului care avea legat de picior firul de ață albă înroșit de sângele fratelui său, pentru a-i da de veste hanului despre moartea fratelui. La aflarea veștii, de durere, hanul a poruncit ostașilor să poarte un fir de lână albă și unul de lână roșie pentru a-i feri de necazuri, eveniment care ar fi avut loc la 1 Martie 681.”
Istoric
Mărţişoare de vânzare în 1927 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originile mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât la români cât și la bulgari, sub numele de Martenița (1) este considerată ca fiind datorată substratului comun daco-tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, deși legendele populare îi dau alte origini.
In mitologia modernă a bulgarilor mărțișorul ar fi legat de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681, dar numele latin indică altceva.
Se mai consideră, de asemenea, că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte.
Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației.
Această dualitate este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război.
Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.
De asemenea exista echivalentul trac al festivalurilor – Marsyas Silen(2)
Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8.000 de ani.
Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât.
Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu.
Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova și Bucovina mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă-roșie, și era purtat de copii în jurul gâtului.
Fetele adolescente purtau și ele mărțișor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr și să-l păstreze până la sosirea primilor cocori și înflorirea arborilor.
La acel moment, fetele își scoteau mărțișorul și-l atârnau de creanga unui copac, iar moneda o dădeau pe caș.
Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.
În zilele noastre Mărțișorul este făcut din șiruri de mătase, aproape exclusiv roșii și albe.
Înainte de secolul al XIX-lea erau folosite diverse alte culori: alb-negru în Mehedinți și în comunitățile de aromâni, roșu – doar în Vâlcea, Romanați, Argeș, Neamț și Vaslui, negru și roșu – în Brăila, alb și albastru – în Vrancea sau chiar mai multe culori – în zonele din sudul Transilvaniei și Moldova.
De asemenea, materialul folosit ar fi putut fi lână, in, bumbac sau mătase.
Povestea martisorului incepe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor si a romanilor, dar traditia este mult mai veche.
Se spune ca stramosii nostri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit – colorat in alb si negru.
Banutii erau de aur, argint sau metal obisnuit, indicand cat de bogata sau de saraca era persoana care ii purta.
Albul insemna revenirea la viata a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii.
Aceste martisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii.
Cand copacii infloreau, femeile agatau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumparau cas, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie alba si moale.
In timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al martisorului s-a transformat in simbol al iubirii. In acelasi timp, si firul negru a devenit rosu.
Sapaturile arheologice au scos la iveala martisoare cu o vechime de peste 8000 de ani!
Sub forma unor pietricele de rau, vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat.
Culoarea rosie era data de foc, sange si soare – insemnand nasterea si viata, adica femeia.
Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece si pura – semnificand intelepciunea barbatului.
Impletirea snurului arata legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vietii.
Traditia banutului este legata, de asemenea, de legenda Babei Dochia, pastorita cu cele sapte cojoace, transformata intr-o stanca.
Se spune ca Dochia a gasit intr-o zi o moneda, a gaurit-o, a legat-o de un snur din fire de lana – albe si negre – impletite, purtand-o la gat in semn de noroc.
In traditia romaneasca, de 1 martie se daruia celor dragi un mic talisman legat cu un snur alb-rosu ori pur si simplu snurul bicolor.
Martisorul simbolizeaza venirea primaverii, realuarea unui nou ciclu al naturii odata cu reinvierea Dochiei.
Prima referire la martisor din tratatele folclorice a aparut in lucrarea cercetatorului Iordache Golescu, iar profesorul Simion Florea Marian a reluat ideea in cartea “Sarbatorile la romani“, unde se spune ca de 1 martie copiilor li se lega la mana un banut din aur ca sa le poarte noroc si sa fie feriti de vraji.
Amuleta trebuia purtata 12 zile dupa care era prinsa de ramura unui copac.
Chiar si acum, daruirea unui martisor persoanei dragi s-a pastrat ca un obicei al romanilor in intreaga tara. (jurnaluldearges.ro)
În prezent
În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer.
Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor.
Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.
La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Republicii Moldova, pomii sunt împodobiți de mărțișoare.
În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărțișor”, care începe pe data de 1 martie și durează până la 10 martie.
În acest an, festivalul se află la ediția a 59-a.
În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar primele două săptămâni.
Aproape fiecare regiune a avut un interval de timp diferit pentru cât trebuie păstrat, variind de la 2–3 zile în regiunea Iași din Moldova până la 2–3 luni în regiunea Vâlcea din Oltenia.
De foarte multe ori sfârșitul acestei perioade a fost asociat cu semnele primăverii în lumea naturală : întoarcerea păsărilor călătoare precum rândunelele și berzele albe, înflorirea pomilor fructiferi (măr, cireș), înflorirea trandafirilor sau cu următoarea sărbătoare semnificativă din calendar.
Când obiectul este îndepărtat, se obișnuiește să se lege de o ramură a unui copac sau să se așeze pe un gard ca dar pentru păsările migratoare care se întorc din sud.
Mai rar la nord de Dunăre, dar adeseori înregistrată în Dobrogea, era practica de a lăsa Mărțișorul sub o stâncă, tipul de insecte găsite la fața locului fiind interpretat ca prevestiri; în alte zone aruncându-se într-un izvor sau râu (Gorj) sau chiar arzându-l.
În vremurile moderne, acestea sunt adesea păstrate ca suveniruri.
În localitățile transilvănene mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele.
În județul Bihor se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoși și mai sănătoși.
În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru a fi mereu iubite.
Tot aici, dar și în Bucovina, fetele sunt cele care oferă mărțișoare băieților (în mod tradițional mărțișoarele sunt făcute de ele însele).
În Dobrogea mărțișoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.
În zona Moldovei, Maramureș, Bucovina, Banat și Bistrița-Năsăud pe 1 martie se oferă mărțișoare băieților de către fete (in mod tradițional mărțișoarele sunt făcute de ele însele), aceștia oferind la rândul lor fetelor mărțișoare sau mici cadouri de 8 martie (o mică diferență față de restul țării).
Răspândire
Aria de răspândire a obiceiului de 1 martie. Portocaliul închis denotă principalele ţări, iar portocaliul deschis – alte arii de răspândire – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sărbătoarea mărțișorului este o tradiție caracteristică Peninsulei Balcanice și se poate întâlni în zona Balcanilor la aromâni și megleno-români, precum și la bulgari care o numesc Martenița, dar și în Macedonia de Nord (numită martinka), Grecia de Nord (mart) și zonele Golo Burdo și Prespa din Albania (monyak).
Alte comunități care mai practică variații locale ale acestui obicei sunt turcii din regiunea Edirne, grecii din nordul Greciei, insulele Rodos, Dodecanez și Karpathos, găgăuzii și diaspora acestor populații.
În majoritatea româniei, mărțișorul este purtat doar de femei, în timp ce printre macedoneni și bulgari e purtat de toată lumea.
Însă, în regiunea Moldova, mărțișorul este purtat de bărbați.
Cu ocazia zilei de 1 martie, în 2011, prin aplicația sa Google Doodle, sigla motorului de căutare Google a fost scrisă în fire albe și roșii împletite și împodobită cu un ciucuri roșu și alb.
Mărțișorul, obiect pe care mai ales, noi, bărbații îl dăruim ființelor dragi ascunde, de fapt, o poveste cu mai multe straturi, ca o nuvelă ivită din mintea arborescentă a unui Cortazar sau Borges.
Odinioară, pe 1 martie de obicei mamele le legau copiilor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână.
O legau fie de o cordelușă roșie, fie de un șnur împletit dintr-un fir de mătase roșie și altul de mătase albă.
Cei avuți – destul de rari în satul românesc – foloseau un șnur făcut din fire de aur și argint.
În funcție de zona etno-geografică, se numea mărțișor, marț sau mărțiguș.
Oamenii credeau că acel copil care va purta mărțișor va fi sănătos, „curat ca argintul” și norocos.
Specialiștii (etnografi, etnologi sau antropologi) vorbesc despre o funcție apotropaică a mărțișorului.
„Apotropaic” ce cuvânt… înspăimântător pentru urechile noastre! Mărțișorul legat la mână sau la gât are formă de cerc.
Mărțișorul, deci, îndeplinea, înainte de toate, o funcție magică.
De aceea nu doar copiii erau protejați de maleficii, prin intermediul lui, ci și cloșca din cuibar, oaia din staul sau… pomii din grădina țăranului.
Ne întoarcem la practici mai mult sau mai puțin rituale.
Ca orice obiect magic, el se supunea unor reguli stricte.
Era „îmbrăcat” într-un anumit moment benefic și „lepădat” în altul.
Obiectele magice sunt încărcate de numinos – o forță pe care dacă nu știi cum s-o stăpânești, poate avea efect de bumerang: se întoarce numaidecât împotriva ta.
Respectând această lege nescrisă, în anumite zone ale României, mama îi lega copilului mărțișorul în dimineața zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui.
Micuțul îl purta la mână sau la gât 12 zile, apoi îl lega de ramura unui pom tânăr.
Dacă acelui pom îi mergea bine, însemna că și copilul se va bucura, în viața sa, de sănătate, prosperitate și noroc.
În alte locuri, mărțișorul se purta până înflorea porumbarul sau păducelul.
Alții îl purtau până la întoarcerea berzelor sau până pe 9 martie, când, în calendarul creștin sunt sărbătoriți cei 40 de mucenici.
Printr-unele locuri din România purtau mărțișor și fetele mari sau nevestele din motive… cosmetice.
Pentru frumusețea tenului.
Se zicea că „Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare”.
La finele lunii martie „lepădau mărțișorul”, adică și-l desfăceau de la mână, șnurul îl legau de ramura unui pom proaspăt înflorit, iar cu moneda cumpărau fie pîine, albă, fie caș, fie vin.
Se credea că fetei care respecta întocmai acest ritual, fața i se făcea albă precum cașul și rumenă ca vinul.
Bineînțeles, respectând până la capăt regulile magiei simpatetice, bănuțul purtat îi asigura purtătorului belșugul atît de mult-dorit.
Alte fete purtau mărțișorul până auzeau cucul cântând sau vedeau în înaltul cerului primul cârd de berze.
Ziua de 1 martie, denumită și Baba Dochia, Baba Marta sau Cap de primăvară, prilejuia predicții despre viitor și prescria câteva tabuu-uri, mici reguli nescrise, pe care dacă le respectai, îți asigurai sănătatea și prosperitatea.
Se credea că dacă pe 1 martie va fi o zi frumoasă, însemna că timpul va fi frumos, întreaga primăvară și vară.
Iar dacă era urâtă, dimpotrivă, că vor avea parte de o primăvară mohorâtă și o vară capricioasă.
Pe 1 martie, gospodinele se abțineau să lucreze ceva.
Astfel, „domoleau mânia Babei Dochia”, stăvileau gerul care le amenința viitoarele recolte și nimeni din casă nu se îmbolnăvea de vărsat sau nu era primejduit de înec.
Femeile puteau totuși să facă clacă de tors fiindcă și Baba Dochia mersese cu oile, luându-și furca și lâna pentru tors.
Tot pe 1 martie, fetele sau femeile care purtau numele de Evdochia, Dochia sau Dochița își serbau ziua.
Se spune că Mart l-a poftit în ospeție pe fratele său mai mic, Prier (aprilie). Acesta, sfătuit de Florar (mai), și-a luat cu sine atât căruța, cât și sania și luntrea, știindu-l pe Mart pus pe șotii.
Astfel, Prier a putut călători, în ciuda vremii schimbătoare.
Mânios că i s-au zădărnicit planurile, Mart a jurat să se răzbune, trimițând bruma care să veștejească podoabele cu care se fălește Florar.
Ghioceii, primii vestitori ai primăverii, răsar devreme de sub stratul de zăpadă pentru a întâmpina noul anotimp.
Albul lor curat semnifică puritate, dar și primul semn timid al vieții care renaște sub razele calde ale soarelui.
Aceleași raze vor călăuzi mai apoi natura spre explozia culorilor și a formelor lumii vegetale.
Românii cunosc și îndrăgesc această floare deosebit de gingașă și frumoasă.
Adesea, la începutul lui martie, buchetul de ghiocei însoțește mărțișorul.
El reprezintă o tradiție românească ce datează din cele mai vechi timpuri.
Firele – de lână, de ață, de mătase – alb și roșu sunt împletite împreună.
Odinioară, de ele se atârna un ban de aur sau de argint, a cărui strălucire evoca lumina soarelui.
Simbolistica mărțișorului cunoaște diverse interpretări, cea mai răspândită fiind bazată pe faptul că, în folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara este roșie, vara este verde, toamna este neagră, iar iarna este reprezentată prin culoarea albă.
A dărui mărțișoare este un gest de dragoste, prietenie, respect și apreciere.
Primăvara începe, după unii, cu prima zi a lunii martie, după alții – când se sfârșesc zilele babei Dochia și anume la Alexii, 17 martie și durează până la Sf. Onofrei, 12 iunie. A
lții pun ziua întâi de primăvară după ce trec treisprezece săptămâni numărate din ziua de Crăciun.
Martie – Încolțitorul
În România, luna martie are denumirea populară Mărțișor.
În luna martie (Mart) începe primăvara, vremea se încălzește treptat.
Este o lună capricioasă, legendele spunând că Mart a luat câte o zi de la fiecare lună pentru a-și depăși toți frații.
În prima parte a lunii sunt zilele Babelor (zilele Martei sau Dochiei) și există o mulțime de povești despre aceste zile, ilustrând lupta dintre iarnă și primăvară, dintre întuneric și lumină.
Martie mai este denumit și Germănar (Încolțitorul), natura începând să prindă viață și culoare.
Legenda spune că atunci când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii, Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură.
Și ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea sunt ”mai rele decât diavolul” și o să gonească caii de o să scoată sufletele din ei.
Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat.
Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui.
Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele afurisite mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, nu alta, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele…
A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu.
Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață.
”Și de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”. (Marcel Olinescu – ”Mitologia românească”).
Mărțișorul
Mărțișoarele sunt de două feluri, unul al satului și unul al orașului. Cel dintâi este vechi și simplu, povestea lui începe cu ”a fost odată un șnur…” – două fire de lână, unul alb și unul roșu sau unul alb și unul negru. Femeile făceau șnurul și îl legau la gâtul și la mâna copiilor și tinerilor, dar îl purtau și adulții, se lega la coarnele vitelor, la poarta grajdului, la cloșcă. Se formau astfel nenumărate cercuri magice care protejau ce era de protejat în gospodărie într-o perioadă incertă: cândva, un început de an într-un vechi calendar, momentul reîntoarcerii păsărilor călătoare, primăvară năvalnică pe cale să schimbe tot. Mai târziu, de șnur s-a atârnat o monedă de argint sau de aur. Acesta e stadiul în care orașul a preluat mărțișorul. De fapt, el exista și aici sub forma pe care am descris-o, prin preluare înțelegând înnoirile la care îl supune orașul. Treptat, obiectul care atârnă de șnur poate să semnifice orice sau nimic. În ultimele două decenii, mărțișorul devine adesea pretextul de a oferi un cadou mult mai consistent, care rezolvă diverse obligații sociale.
(Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești)
Legenda spune că, pe când în munții noștri trăiau uriași, o femeie bătrână cu numele Dochia avea o fiică vitregă.
Într-o iarnă cumplită, Dochia i-a dat fetei sale, pe care nu o prea avea la inimă, o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada.
Pe cât fata o spăla mai tare, haina devenea mai neagră!
Atunci a apărut un bărbat și a întrebat-o ce face.
Ea i-a povestit ce i se întâmpla.
Tânărul avea o putere magică și i-a oferit fetei o floare roșie și albă, după care a îndemnat-o să mai spele încă o dată veșmântul și apoi să se întoarcă acasă.
Pânza a devenit albă ca neaua.
Bătrânei Dochia nu i-a venit să își creadă ochilor.
Când a văzut floarea din părul fetei a întrebat-o:
De unde o ai? Este încă iarnă!
Bătrâna crezu că primăvara a revenit și a plecat cu turma pe munte.
Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos rând pe rând cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până când nu a mai rămas nici unul.
Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum.
Ningea și totul începuse să înghețe.
Când a ajuns în vârf, i s-a arătat tânărul numit Mărțișor care i-a spus:
Vezi cât de rău este să stai în frig și umezeală, tu, cea care ți-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu?
Apoi a dispărut.
Fără alte veșminte cu care să se încălzească, Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.
Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Obiceiul mărțișorului este o secvență a unui ritual de înnoire a timpului și anului, primăvara, la nașterea și moartea simbolică a Dochiei.
După unele tradiții, firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.
Asemănător ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului.
De la români și aromâni, obiceiul mărțișorului a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei.
Acest simbol al primăverii și al revenirii la viață este purtat la vedere o săptămână sau două.
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor – fete si baieti deopotriva.
Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric.
Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept.
El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele.
Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele si da-mi albetele“.
Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.
Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint.
Moneda era asociata soarelui.
Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.
Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma:
“scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet… Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”
Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul “Cu bastonul prin Bucuresti“:
“… La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand “farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
…Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”
Casa Memorială „Tudor Arghezi” (3) – foto preluat de pe izi.travel
Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie.
Astfel, luna Martie era prima luna a anului.
Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna.
Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.
Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica.
Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice.
Doamna Irina Nicolau afirma
“Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”
1 – Martenița – Martenița (în bulgară Мартеница) este numele bulgăresc al mărțișoarelor, micile podoabe făcute din fire albe și roșii, care se poartă de pe 1 Martie, până pe 30 martie sau până când persoanele care le poartă văd o barză, o rândunică sau un copac înflorit. Baba (баба) însemnând în bulgărește bunică și Mart (март) luna martie, Baba Marta (echivalentul bulgăresc al Babei Dochia) este o tradiție ce constă în întâmpinarea primăverii ce va urma. Luna martie, conform folclorului bulgăresc, marchează începutul primăverii. Prin urmare, prima zi a lunii martie este o sărbătoare a gonirii iernii și întâmpinării primăverii. Etnologii presupun că prezența acestei tradiții atât la Români cât și la Bulgari se datorează substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, dar legendele populare îi dau alte origini, care, la Bulgari, sunt legate de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681.
2 – Marsyas Silen – Marsyas Silen, considerat inventatorul flautului, era zeul trac al cărui cult era dedicat fertilității si vegetației.
Sărbatorile de primăvară ale dacilor, popor trac, stau la originea simbolului cu numele de Mărțișor, derivat din numele divinității ce le patrona, Marsyas Silen. (ro.wikipedia.org)
3 – Casa Memorială Tudor Arghezi (cunoscută și sub numele de Casa Mărțișor) este situată în strada Mărțișor nr 26, pe Dealul Piscului, dominând partea de sud-est a Bucureștiului.
Tudor Arghezi devine proprietar, începând cu anul 1926, al terenului unde va urma sa fie construită casa memorială. Demarează construcția acesteia cu sprijinul suedezului Jahanes. Casa a fost construită după planurile arh. George Matei Cantacuzino.
Familia Arghezi (Tudor și Paraschiva) s-a stabilit la Mărțișor în 1930, moment la care nu erau gata decat trei camere din cele 20. Între anii 1935-1937 a fost ridicată și clădirea anexă, care a devenit tipografia scriitorului, locul unde a lucrat cu fiul său, calfa Baruțu, la imprimarea de cărți și reviste. În anul 1948 a fost naționalizată și proprietatea lui Arghezi (Mărțișorul), poetul cedând bunurile sale cu condiția ca această proprietate să fie folosită pe post de casă memorială după trecerea sa în neființă. La șapte ani după moartea poetului, la 20 mai 1974, s-au deschis porțile Casei Memoriale Tudor Arghezi, pentru ca din 2006 să devină Muzeu Memorial, sub coordonarea Muzeului Național al Literaturii Române.
O lungă perioadă de timp, director onorific al muzeului a fost fiica lui Tudor Arghezi, Mitzura Domnica. Muzeul a fost organizat la etajul clădirii, parterul aparținând mereu moștenitorilor. Moștenitor a rămas Traian Radu, prieten foarte apropiat și confident al Mitzurei Arghezi. Această decizie a fost contestată de nepoată, Doina Theodorescu Arghezi.
În grădină, pe locul unde a fost prima casă și apoi prisaca, se află azi mormintele soților Arghezi, precum și al Mitzurei. (ro.wikipedia.org)
Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru
Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români 24 februarie
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.
Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară.
Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.
Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
“Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî“.
În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete.
Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură.
De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile.
Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an.
Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”
Dragobete identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele.
El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Etimologia cuvântului Dragobete
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.
O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – tap și bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Drăgostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”.
În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.
Origini
Etimologie
Etimologia cuvântului „Dragobete” a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.
Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”.
Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.
Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.
Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia.
Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.
Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774.
„E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară.
N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).
În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.
Alte teorii expuse de etnograful Marcel Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete:
„În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Reprezentări
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.
Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.
Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.
Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”.
El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.
„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.
Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”.
Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.
A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii.
El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.
Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.
O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.
Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că
„despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.
Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.
Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Tradiții
Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie.
Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară.
Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.
În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.
Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.
Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:
„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.
Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții.
La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă.
Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor.
De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.
Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.
„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.
Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.
Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria:
„Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”.
De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac.
Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.
Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.
Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare.
Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul.
Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.
Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.
În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.
În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.
Dragobete pentru băieți și fete
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Sărbătoarea zilei de Dragobete, ca orice fapt socio-cultural, are o istorie.
Odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie, în altele pe 1 martie.
Țăranul român vedea în ea o zi a unui nou început.
Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început: căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi.
De a fi împreună.
Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt cu un cuvânt mai precis, mai tehnic dar și mai rece: socializare.
Încă din zorii zilei de Dragobete feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau.
Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate.
Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații.
De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.
Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună.
Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume.
Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”.
Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate.
Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”: se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie.
În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.
În multe ținuturi din România, țăranii „țineau Dragobetele” ca să fie „feriți de boale”.
Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie.
Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie.
De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”.
Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi.
Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă.
Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase.
În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”.
Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul „ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri”.
Gesturile le erau însoțite de un mic descântec:
Floare de fragă
Din luna lui Marț (Martie)
La toată lșumea să fiu dragă
Uraciunile să le desparți.
Dragobetele mitic
În concluzie, când spui „sărbătoarea de Dragobete”, spui dragoste.
Apoi vin întrebările secundare: cum să faci să stârnești acest sentiment divin?
Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?
În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia.
Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.
Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros.
El este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”. (Ion Ghinoiu)
Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propițiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, și nu la 2 februarie). Prin excelență o sărbătoare a fertilității, pusă sub semnul unei zeități mitice, Dragobetele, este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni.
Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme (14 februarie), sărbătoarea trebuia să asigure tranziția către un an roditor, în ultimă instanță, fast („pasărea care rămâne fără soț moare“; a se vedea, în mod asemănător, groaza față de lipsa perechii în calendarul mobil – Miercurea-Numărătoarea Ouălor). În plus, tot acum acționa și magia întoarcerilor: cloștile se întorc la cuib, vitele se întorc de la iesle, copiii se întorc de la mâncare – ceea ce reprezenta într-adevăr o dovadă de spor, de economie, de viitor trai bun.
Pe lângă valențele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeițe a fecundității. Păstrată în credințele populare sub numele de Dochia (deși numele, cum se întâmplă adesea, nu oferă cea mai corectă cale de interpretare a faptului de credință, el putând fi lesne ajustat după nevoie – conform legenda lui Traian și a Dochiei/Dachiei pusă în circulație de Gheorghe Asachi), baba Marta, sau, pur și simplu, făcându-se referință la ea ca la „o femeie bătrână“, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobetele. Dragobetele, cunoscut și sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu (a cărui soție este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soț sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau, dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna.
Nu întâmplător o serie de credințe populare, prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia celor două calendare, plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 8 sau chiar pe 13 martie. În primul caz este importantă prezența acestei sărbători în cursul aceleiași luni martie, patronată de baba Marta și, dacă Dragobetele-Sfântul Valentin nu pare să se bucure de prea mare atenție, putem să spunem că astfel găsim rădăcini străvechi ale Zilei [internaționale (sic!)] a Femeii, într-o sărbătoare cu adevărat a Femeii, cu literă mare. În ceea ce privește localizarea lui pe 13 martie, aici poate fi atât o confuzie sau, de ce nu, o identificare de substrat cu însăși sărbătoarea Dochiei!
Pe de altă parte, o serie de credințe populare sugerează, legat de Dragobete, accentul pregnant pus pe personajele feminine, și nu neapărat pe acel mitic personaj enigmatic, patron al păsărilor. În această zi bărbaților li se recomandă să își ia măsuri de siguranță, ei trebuie să intre în contact cu forțele fecunde și, mai mult, trebuie să fie atenți să nu le supere pe femei. Bărbaților li se atrage atenția să nu se certe cu soțiile sau cu alte femei, pentru că nu le va merge bine. Bărbații, și nu neapărat fetele, trebuie să-și găsească partenere (i.e. împlinire, fecunditate) pentru anul ce vine (a se vedea în acest sens și expresia „Dragobetele sărută fetele“ – fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaților „contaminarea“ cu forțele faste).
După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.
Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia.
Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”.
În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.
Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti.
Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.
Cine poate fi pomenit?
Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica.
Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu.
Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos.
De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.
Sâmbăta morților – Moșii de iarnă
Ziua de sambată care precede Lasatul Secului de Branza sau Lasatul Secului de Carne, dedicată morților, moșilor și strămoșilor, se numeste Mosii de Iarna. Împreuna cu Mosii de Samedru formeaza Mosii cei Mari de peste an. La Mosii de Iarnă se împart alimente (placinte, produse lactate, piftii) și, uneori, vase umplute cu mancare gătită sau cu apă.
În Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica următoare Biserica a randuit să se facă pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom înfățișa toti. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregatirea sau fără pocăința necesară, Biserica face mijlocire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică.
Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii“, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “moși” vine de la “stramoși”, si se referă la persoanele trecute la cele veșnice. Cu apelativul “moși” sunt numiti nu doar morții, ci și principalele sărbatori ce le sunt consacrate, precum și pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Moșii de primavară” (de Macinici), “Moșii de vară” (sambăta dinaintea Rusaliilor), “Moșii de toamnă” (in prima sambata din luna noiembrie), “Moșii de iarnă” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Moșii desemnează neamul nostru, persoanele mutate în lumea veșniciei, pentru care se fac rugăciuni de mijlocire. Cu privire la rugăciunile pentru cei morți, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi“. Într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul Îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniți de el, nominal, la proscomidie, și adaugă: “Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui.”
În fiecare biserică se oficiază Sfanta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiți. În ziua în care se săvarșește Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescură, pentru vii și morți. Ele sunt așezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezintă pe Hristos, ca dragostea Lui să se reverse și asupra lor. Amintim că in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participă la sfințenie prin prezența lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.
În Postul Sfintelor Pasti există și randuiala sarindarelor, adică a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face în Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sâmbăta Morților
Conform tradiției populare, în această zi, toate bisericile din România îi pomenesc pe cei adormiți și care nu au avut parte de slujbe rânduite la înmormântare. Datul de pomană în Sâmbăta morților este unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile. Așadar, creștinii duc la biserică, spre a fi slujite de către preoți, colivă, colac, sticlă cu vin, dar și pachete cu plăcinte, brânzeturi, piftie, carne, sarmale, mere şi alte fructe (în funcție de posibilitățile fiecăruia).
Se zice că tot ceea ce rămâne nemâncat în Sâmbăta Morților se aruncă și nu se păstrează pentru a doua zi, când avem Duminica Lăsatului Secului de carne, altfel iarna se va răzbuna și va trimite valuri de nămeți peste cei care nu respectă aceste rânduieli.
O altă tradiție foarte cunoscută este aceea că în această zi se mănâncă și se dau de pomană piftie și alte răcituri, Moșii de Iarnă fiind cunoscuți și ca Moșii de Piftii în unele zone ale țării.
Gospodinele din Fundu Moldovei obisnuiesc sa faca placinte si pampuste care sunt date de pomana, impreuna cu o ulcica sau cana de sticla de sufletul mortilor. Cu acest prilej se utilizeaza expresia: “Cine da lui isi da.”
În Transilvania, se obișnuiește să se dea de pomană inclusiv bucate preferate de cel pentru care se face pomana plus o prăjitură denumită “pupi” (chec de mere).
În Bucovina, pachetele de pomană includ neapărat și plăcinte cu brânză și se dau familiilor necăjite, cu mulți copii.
În Muntenia, alături de colivă se pune și un bănuț care se dă celui mai sărac cu scopul de a aduce spor atât celui care primește pomana, cât și celui care o dă.
În Banat, înainte de a pleca la biserică, femeile merg la cimitir pentru a tămâia mormintele. După slujba de Moșii de iarnă, femeile împart pomeni, printre care și vase cu cotoroage, un fel de mâncare făcut din afumătură de porc.
Alte tradiții:
- la cimitir se aprind cel puțin două lumânări
- în această zi nu se lucrează
- nu se fac nunți
- pentru cei decedați de mai puțin de un an se face un pomelnic separat, pentru a nu fi pomeniți alături de ceilalți
Ce sunt “sarindarele”?
Cuvantul “sarindar”, de la cuvantul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic ăntreg de răposați la 40 de Liturghii in sir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului. (Despre sfarsitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfințirea unei biserici sau a unei fantani, cand vine preot nou în sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii, una dupa alta, și particulare, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii răzlețe. La sfarșitul celor 40 de Liturghii se face parastas și se pomenesc raposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.
În unele părți, se mai obișnuieste a se face pomenirea neîntreruptă a răposaților, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în manăstirile unde Sfanta Liturghie se săvarșește neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor și răposaților de pomenit, care se dă în acest caz, se numețte pomelnic anual.
Ce sunt pomenile si ce rost au ele?
Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-stea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii.
Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: “Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu” 576 (Talcuire la cartea Iov (atribuita lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebită.
Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de “Veșnica pomenire“. Se savarseste in biserica, dupa Liturghie, iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.
Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija a mormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilor nostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseasca niciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le, semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cat mai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candele si lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamna Sf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simion al Tesalonicului586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutat de pe pamant.
Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți
Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.
Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.
Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi (numele), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!
Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Haralambie”, meșter Savu Moga, datare 1871, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, clasată în categoria juridică Tezaur
Sfântul Haralambie (10 februarie) a fost episcop în Cetatea Magneziei, din Asia Mică, Turcia de astăzi, în vremea împăratului Septimu Sever (193-211). Când Sfântul Haralambie a împlinit vârsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru că nu a lepădat credința în Hristos. Potrivit tradiției, în timpul torturilor, mâinile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfântului și au rămas acolo până când mucenicul a făcut rugăciune. În fața acestei minuni, cei care îl torturau s-au convertit la creștinism.
Mai târziu, auzind împăratul cele petrecute cu Sfântul Haralambie, a poruncit să fie adus în Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldații i-au legat barba în jurul gatului și l-au tras de ea pe drum; i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup. Însă, Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu. Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este ușor de înduplecat să se lepede de Hristos și să se închine la idoli.
La cererea împăratului Sever, Sfântul Haralambie a făcut multe minuni cu harul lui Dumnezeu: se spune că a vindecat un om posedat de un duh rău de 35 de ani și a înviat un tânăr, încât Galina, fiica împăratului s-a convertit și ea la creștinism.
Sfântul Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Hristos și pe îngerii săi. Sfântul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame și de boli. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. A murit înainte de a fi executat.
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sfântul Haralambie
- Se spune că în vremea când Dumnezeu împărțea pravila fiecărui sfânt, Haralambie a întârziat. Ca să nu-l lase să plece cu mâna goală, Dumnezeu i-a dat o cățea legată la gât cu un lanț de aur. Sf. Haralambie ținea Ciuma legată de lanț și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința; atunci ciuma decima populația. Fiindcă tămăduia oamenii și animalele fără plată, lumea l-a făcut sfânt pe Haralambie, patron al ciumei, prăznuit în 10 februarie.
- Sfântul Haralambieeste văzut în tradiția populară românească ca făcător de minuni, apărător de boli, dar mai ales de ciumă. Tradiția spune că de Sfântul Haralambie, oamenii cer preotului să facă agheasma la biserică, care apoi este băută pentru sănătate. Aceasta se mai folosește la stropitul gospodăriilor, a vitelor și a pomilor.
- Tot la biserică oamenii obișnuiesc să ducă în această zi colivă și colaci, pentru a le sfinți preotul. Colacii și coliva se dau persoanelor bolnave. Tot din coliva sfințită se ung pomii la tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Se fac turte și se împart pe la vecini.
- Se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea.
- Orice om care ține ziua de Sfântul Haralambieprin post și nelucrare, va fi sănătos tot timpul anului.
- Cine ține această sărbătoare are parte de cai buni și sănătoși, nu le șchiopătează vitele și nu le mănâncă lupii.
- Se ține pentru câmp, ca sa nu distrugă gândacii și viermii recolta.
- Dacă plouă în ziua de Haralambie, va mai ploua încă patruzeci de zile la rând.
- În Transilvania, oamenii duc în această zi la biserică, mălai, grăunțe și sare. După ce sunt binecuvântate de către preot, le dau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Se păstrează însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.
Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Haralambie”, meșter Savu Moga, datare 1871, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, clasată în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Românii i-au dat Sfântului Haralambie felurite nume: i se mai spune și Haralam, Aralam, Aralampie, Aralambie. Creștinii ortodocși de pe întregul teritoriu al țării noastre îl serbează, an de an, la aceeași dată, pe 10 februarie.
În continuare vom consemna cele mai importante credințe și practici rituale prilejuite de sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie.
* În vechime, străbunii noștri credeau că Sfântul Haralambie are o putere și o înrâurire deosebite asupra Morții, a Holerei, Lungoarei (Lungoare sau lingoare – febră tifoidă) și mai cu seamă asupra Ciumei.
* Erau încredințați, deopotrivă, că Sfântul Haralambie este stăpânul și purtătorul tuturor bolilor.
* De aceea, ziua sa de prăznuire era ținută de majoritatea românilor. În această sfântă zi – la fel de sfântă ca duminica – țăranii nu lucrau nimic și posteau pentru sănătatea lor, a familiei și a animalelor din gospodărie.
* Acela care îi serbează ziua este păzit de Sfântul Haralambie de toate bolile, în tot cursul anului.
* Omul care nu ține ziua Sfântului Haralambie, care muncește și mănâncă de frupt (de dulce), se va îmbolnăvi peste an.
* Sfântul Haralambie trimite ciuma asupra oamenilor haini, care l-au supărat prin purtarea lor rea, lipsită de bună cuviință.
* În Moldova, țăranii îi serbau ziua pentru a fi ocrotiți de Sfântul Haralambie în mod expres împotriva ciumei.
* În Moldova, Muntenia și Bucovina mulți români duc de ziua sfântului, la biserică, mere, colaci, colivă pentru sufletele celor adormiți. Alții dau câte un pomelnic la Sfânta Liturghie pentru ca preotul să se roage să fie sănătoși pe parcursul întregului an, iar Sfântul Haralambie să îi ocrotească de mulțimea bolilor.
* Prin Bucovina și Moldova, după încheierea Sfintei Liturghii, românii fac praznice acasă sau la biserică pentru pomenirea sufletelor celor adormiți, în special pentru aceia care poartă numele Haralambie sau Haralampie. Dau de pomană și pentru aceia care au avut un sfârșit năpraznic. În biserică, credincioșii îl roagă pe Sfântul Haralambie să mijlocească la Dumnezeu pentru ei și să-i ferească de toate primejdiile.
* În unele ținuturi din România, creștinii roagă preotul să le facă agheasmă, să le sfințească apa pe care în zilele următoare o vor bea și se vor spăla cu ea, având credința că, prin harul dumnezeiesc, se vor vindeca de boli. Țăranii le dădeau și vitelor din ogradă să bea din sfânta agheasmă și stropeau cu ea grajdurile și pivnițele caselor, iar ceea ce rămânea aruncau în fântâni, sfințindu-le.
* Prin Bucovina, cu agheasma care se face la sfânta biserică în ziua Sfântului Haralambie se stropesc și pomii din grădină și curechiul (varza) pentru a fi ocrotite de omizi și viermi.
* În Muntenia, odinioară, țăranii credeau că praznicul Sfântului Haralambie este cea mai mare sărbătoare a pomilor, așa că în această zi ungeau toți pomii din grădină cu colivă sfințită, proaspăt adusă de la sfânta biserică.
* Tot în Muntenia, gospodarii fac o colivă în ziua Sfântului Haralambie, pe care preotul o sfințește la biserică și din care le vor da să mănânce păsărilor din ogradă, când se vor îmbolnăvi, pentru a le feri de moarte. Alții duc la biserică grăunțe de grâu nefiert, pe care preotul le slujește. Când se întorc acasă, le dau vitelor și păsărilor din curte pentru a nu se îmbolnăvi de vărsat (bubat, cum era cunoscută această boală în popor).
* În trecut, în Bucovina româncele făceau un colăcel, îl coceau înainte să răsară soarele, singur în cuptor. Când era gata copt, îl scoteau și îl rupeau în patru bucăți, apoi aruncau câte o bucată în cele patru puncte cardinale – la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte – având credința că în acest fel hrănesc toate gujuliile (insectele) din lume.
* Se zice că dacă plouă în ziua de Sfântul Haralambie, va ploua negreșit patruzeci de zile încontinuu.
* Țăranii din Moldova și Muntenia cred că Sfântul Haralambie este ocrotitorul vitelor și ajută turmele să sporească, păzindu-le, în același timp, de boli.
* În Bucovina, românii cred că Sfântul Haralambie a fost încă de la începutul vieții sale păstor și de aceea a trebuit să se îngrijească să le sporească turmelor numărul.
* În ziua în care este sărbătorit Sfântul Haralambie nu este bine să înjugi boii.
* Când Moartea nu ascultă de Sfântul Haralambie, el o pedepsește călcând-o în picioare. Această credință stă la baza reprezentării sale iconografice în care sfântul ține ciuma în lanț și o calcă sub picioare.
* În Moldova se crede că Sfântul Haralambie ține toate bolile legate în lanț, iar pe Ciumă o ține sub picioarele sale. El sloboade Ciuma pe pământ numai atunci când vede că sufletele oamenilor s-au înrăit și s-au înmulțit fărădelegile.
* Este bine să ții ziua Sfântului Haralambie, postind și nelucrând, ca să nu suferi de durere de măsele în tot cursul anului.
* Odinioară se credea că omul care a murit de praznicul Sfântului Haralambie și-a dat duhul pentru că l-a mâniat pe sfântul prin purtarea sa nesăbuită, nu a cinstit ziua sfântului sau nu a păzit poruncile lui Dumnezeu.
Luna februarie este a doua lună a anului în Calendarul Gregorian.
Ziua are 11 ore, iar noaptea are 13 ore. Ziua (partea iluminată de soare) se află în procesul de creștere care a început la solstițiu de iarnă, proces care se va încheia odată cu solstițiu de vară.
Pentru că are doar 28 sau 29 de zile, Făurar este considerat fratele mai mic al lunilor anului.
Luna are 29 de zile în anii bisecți; în ceilalți ani, luna februarie are 28 de zile.
Februarie începe (astrologic) cu soarele în constelația Vărsătorului și se sfârșește cu soarele în constelația Pești.
Din punct de vedere astronomic, luna februarie începe cu soarele în constelația Capricornului și se sfârșește cu soarele în constelația Vărsătorului.
Numele lunii februarie (latină: Februarius, februum = mijloc de purificare, ofrandă, obiect folosit la ritualul purificării) - este legat și de ritualul curățirii ce se făcea anual la 15 februarie.
Purificarea era menită caselor și câmpiilor, astfel lucrurile vechi din case erau aruncate și pământul era pregătit pentru însămânțările de primăvară.
Februarie a fost adăugată în calendarul roman în secolul al VII-lea î.Hr., împreună cu luna ianuarie.
Această lună era închinată zeului împărăției subpământene Februs.
Grecii numeau luna februarie Anthesterion.
Februarie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și Martie și Noiembrie într-un an obișnuit și ca August într-un an bisect.
I.L.Caragiale spunea despre luna februarie:
Carnavalul este în putere. Câți nu vor rămâne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie.
În România, luna februarie se mai numește si „Făurar”, denumirea ei populară fiind legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, sau fierarii, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară.
Întreaga lună februarie e presărată de o mulțime de tradiții populare și asta deoarece ea reprezintă o graniță între anotimpuri, respectiv pregătirea pentru retrezirea la viață a naturii.
Potrivit interpretării populare, timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde și zâmbește, e frumos, când plânge, bate viscolul, când e supărat, dă ger de crapă pietrele.
Conform datinei, în februarie se încheie șezătorile și, împreună cu acestea, distracțiile tinerilor din serile și nopțile lungi de iarnă.
În luna februarie timpul este considerat favorabil pentru semănatul plantelor care cresc și rodesc în pământ (ceapa, usturoiul, ridichea și alte zarzavaturi), dar și pentru unele plante care fructifică la suprafață (cânepa, inul, grâul de toamnă), pentru vopsirea lânii cu vopsele vegetale, tăierea din pădure a lemnelor de construcție etc.
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Sărbători importante în luna februarie:
- 1 februarie: Sfântul Mucenic Trifon - Trif cel Nebun (Trifonul), patronul omizilor, al tuturor insectelor periculoase pentru recolte (lăcuste în special). Ziua lui Trif trebuie ținută ca să nu se înmulțească omizile care distrug livezile. Livezile și grădinile se stropesc cu agheasmă, femeile dau de pomană câte o strachină de mălai sperând că acestea vor mânca mălaiul și vor salva culturile.;
- 10 februarie: Sfântul Haralambie (Haralambie de ciumă, care ținea ciuma legată cu un lanț iar când oamenii își pierdeau credința sau se înmulțeau prea mult, îi dădea drumul pe pământ. Dacă în ziua aceea era vreme urâtă sau ploua, se credea că va ploua încă alte 40 de zile.; Moșii de iarnă);
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Asemănător celorlalte unități de măsurat timpul (ziua, săptămâna, anotimpul, anul) lunile sunt personificări care pot fi bătrâne sau tinere, rele sau bune.
Se spune că
„Anul, un moș bătrân, avea 12 feciori numiți ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie și așa mai departe.
Altă avere nu avea, decât o vie.
Dă Dumnezeu și culeg și ei via.
Vinul ce le-a ieșit l-au pus într-un singur butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea.
Bun și făcut!
Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezișul pe fundul butoiului culcat.
Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare și-a pus cana (robinet).
Oameni cuminți.
Cel mai mic dintre ei, Februar, și-a pus cana jos de tot, aproape de doagă.
Așa era pe vremuri: cel mai mic rămânea la urmă.
Fiecare dintre frați dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalți.
Numai Februar a început să tot bea din partea lui.
Când îl căuta omul, tot vesel și plin de vorbă îl vedea.
Trăncănea verzi și uscate și tot fluierând mergea.
Ceilalți râdeau în sinea lor și-și spuneau: <>.
Îi vine poftă lui Ianuar să-și guste și el vinul.
Sucește de cană, vin nu curge deloc.
Încearcă și ceilalți, vin niciun pic nu mai aveau.
Numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea.
Frații, necăjiți, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă și să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.
Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil.
De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar și e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig – după felul cum a fost când l-au alergat frații lui.”
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
, – însemna, în latină, „muncitor care lucrează într-o materie dură (metal, piatră, lemn, fildeș etc.)”, sensul fiind de obicei precizat printr-un epitet: (arămar), (fierar), (tâmplar) etc. sau dedus din context, dar se referea, cel mai adesea, la lemn sau la fier, desemnându-i, așadar, pe tâmplar sau pe fierar. Cu acest ultim sens a supraviețuit cuvântul în cele mai multe dintre limbile romanice. Este folosit, mai rar, și ca adjectiv (, -, -), cu sensul de „lucrat”, apoi, adverbial, , „cu meșteșug”, sau cu negație, , , , însemnând „grosolan, nemeșteșugit”. Este folosit adjectival abia la Ovidiu, dar apare și la Plaut.
Din familia de cuvinte a lui fac parte substantivul , având ca prim sens pe acela de „meserie, lucru într-o materie (abstract sau concret), obiect fabricat” și ca al doilea, pe acela de „atelier (mai cu seamă fierărie)”, denominativul (și ) și , „a lucra, a forja”, atât în sens propriu, cât și figurat. Printre derivați se numără și , „cel care fabrică sau care forjează”, , „muncitoresc, fierăresc”, și „lucrător, fierar”, ultimii doi de dată târzie, precum și verbul , „a face, a pregăti”. Se cuvin amintiți și compușii , „a plăsmui sau a face cu meșteșug” și , „lucrare, facere”, care apare la Tertulian, precum și numele proprii , , , , .
ar proveni din proto-italicul *β, înainte *θβ, la a cărui origine se presupune că ar fi radicalul proto-indo-european *ʰℎ₂ʰ-, cu sensul de „a modela, a potrivi”. Pare a se înrudi cu *ъ din proto-slavă și ̀ din lituaniană („obicei, caracter”), cu դարբին (, „fierar”) din armeană, și din engleză (abil, îndemânatic).
Printre urmașii lui în limbile romanice se numără din sardă, și din aromână, din dalmată, din italiană, din venetă, și din reto-romană, și din occitană, din vechea catalană, ̂ și ̂ din provensală, din vechea franceză și, desigur, din română. Spaniola și portugheza au împrumutat .
„Făurar”, celălalt nume popular al lunii februarie, are o altă istorie. Vine din lat. (), „luna purificărilor”, ultima lună a vechiului an roman. În limba română, evoluția lor semantică este comună de la un punct încolo, căci sensul de „februarie” al lui „faur” s-a dezvoltat ca formă regresivă de la „făurar” cu sensul de „fierar”.
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur
Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor)
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie.
Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere.
În acest moment se făcea și curățirea mamei.
În Templu sunt întâmpinați de dreptul Simeon și prorocița Ana.
Potrivit tradiției, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă.
În momentul în care a ajuns la textul “Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu“, a înlocuit termenul “fecioara” cu “femeie”.
Pentru necredința sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din Fecioara.
Simeon, om al rugăciunii, reprezintă așteptarea împlinirii profețiilor.
În momentul în care acesta Îl ia în brațe pe Hristos, rostește: “Acum slobozește (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău, Israel“.
Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit. Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti și morților că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.
Părintele Teofil Pârâian spune că “noi suntem mai avantajați decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în ființa noastră și să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viață întreagă și chiar o veșnicie întreagă”.
Prorocita Ana simbolizează Legea și Proorocii, cele care se vor împlini în persoana lui Hristos.
Întâmpinarea Domnului – date istorice
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494.
Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.
În Răsărit această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Nașterii Domnului).
Întâmpinarea Domnului – pilda de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naștere
Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă și la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățire a lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică și în numele familiei aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.
Preotul însemnează cu semnul sfintei cruci pe mamă și pe prunc, apoi punând epitrahilul și mâna dreaptă pe capul mamei, după rostirea introducerii liturgice formată din binecuvântare, rugăciuni începătoare și tropar (al zilei sau al întâmpinării Domnului), citește cele cinci molitve din Agheasmatar. Mama și pruncul închipuie în acest moment pe Maica Domnului cu Iisus în brațe în templul din Ierusalim. În rugăciunile rostite de preot se amintește despre împlinirea zilelor “curățirii” femeii lăuze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face și cuvenita referire la împărtășirea mamei cu Sfintele Taine. În ce privește pruncul, preotul se roagă ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze și să-l sfințească, rânduindu-i după această pregătire luminarea botezului. Despre Mântuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfânta Evanghelie că a fost purtat în brațe de către dreptul Simeon. Prin analogie cu cele petrecute în Ierusalim în aceste clipe, se săvârșește întreaga procesiune a intrării în biserică, până la așezarea pruncului în fața ușilor împărătești.
Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din fața ușilor și intră cu el în biserică, zicând mai departe : “Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă !”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleșii lui Dumnezeu, în calitate de catehumen. În interiorul naosului, preotul iarăși rostește: ”În mijlocul bisericii Te voi lăuda!”, amintind astfel de prezența cetelor îngerești. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar și închinându-l la icoanele împărătești, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor “jertfa vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”. Pruncul de parte bărbătească se introduce spre închinare și în interiorul sfântului altar. Ritul îmbisericirii se încheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: “Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…”. Preotul așează pruncul jos pe solee, în fașa ușilor împărătești, de unde este luat de către mamă după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.
Întâmpinarea Domnului – Datini, tradiții și obiceiuri populare românești
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia. Aceasta era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Ziua de 2 februarie mai era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.
Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
Credincioșii cinstesc Icoana Maicii Domnului pentru spor și sănătate în această zi. Acest obicei mai poartă numele de “Îmblânzirea inimilor împietrite” sau “Profeția lui Simeon”.
Tot în această zi are loc “Târcolitul viilor”, un ritual de ocol, îndeplinit de viticultori.
În Transilvania, bărbații merg să taie și să lege via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.
Miniatură cu „Stretenia” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ziua în care „iarna se întâmpină cu vara” pică întotdeauna pe 2 februarie.
Acum creștinii sărbătoresc aducerea lui Iisus la templu, unde este întâmpinat de dreptul Simeon.
Cel ce întreaga-i viață jinduise să vadă chipul lui Mesia, născut din Fecioară.
În unele zone etnografice, această zi poartă numele de „Stretenie”.
Suntem la începutul anului agricol.
Țăranul, a cărui existență se împletește strâns cu cea a pământului, este preocupat să citească, în fel și chip, viitorul.
Cum va fi vremea, ploioasă sau secetoasă?
Se spune că dacă de praznicul Întâmpinării Domnului va fi cald, atunci vara va fi călduroasă și plină de belșug. Iar de va fi friguroasă, dacă gerul va strânge în ghearele sale pământul sau viscolul va bate nemilos, atunci vara va fi friguroasă, iar roadele vor lipsi.
Cei ce posedă stupi sunt atenți la alte semne: dacă picură apa din streașină, albinelor nu le va merge bine în noul an, iar mierea li se va înăcri.
O întreagă rețea de credințe leagă prin ițe nevăzute ursul, felul în care el se manifestă, și viitorul.
O fi, poate, o reminiscență din timpurile străvechi ale totemismului, ursul fiind pe atunci venerat ca zeitate.
În multe locuri, oamenii cred că, dacă de Întâmpinarea Domnului, deși afară mai domnește gerul, ursul își părăsește bârlogul și își vede umbra, se va întoarce să își continue somnul pentru încă 6 săptămâni.
Abia atunci iarna se va sfârși. Dacă nu-și va vedea umbra, atunci nu va mai reveni la culcușul său călduros și iarna se va încheia îndată.
În popor, deci, ziua de Stretenie este socotită a fi și „ziua Ursului”.
Zi în care el iese din peștera în care a iernat și joacă de jur-împrejur „ca într-o arie”.
Dacă am vorbit de urs, e musai să vorbim și despre Martini: Martinii de iarnă.
Se zice că Sî-Martinii ar fi 3 la număr: Martinul de mijloc, cel Mare, pică mereu de praznicul Întâmpinării Domnului.
În zilele Martinilor – din ajunul acestei zile sfinte până pe 3 februarie – țăranii nu muncesc pentru ca vitele să le fie ferite de gurile hulpave ale lupilor și urșilor.
Fiindcă, nu-i așa?, românii îl numesc pe urs „Moș Martin”.
Ursarii, de exemplu, odinioară colindau satele și îl îndemnau să joace, cântându-i:
„Joacă bine,/Mă, Martine,/Că-ți dau pâne/Cu măsline,/Și inele,/Și mărgele,/Să te-mpodobești cu ele”.
Pe alte meleaguri, românii nu îi serbau pe Martini, ci pe Filipi: între 25 ianuarie și 2 februarie nici bărbații, nici femeile nu lucrau pentru a-și proteja vitele de primejdia lupilor.
