Articole

Ioan Fierbe Piatră (25 mai)

foto si articol preluate de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Ioan Fierbe Piatră

Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Ioan Fierbe Piatră, numit de către românii din Moldova „Sfântu loan care Fierbe Piatră”, iar de către cei din Transilvania „Întrătunul”, cade totdeauna la 25 mai, adică în aceeași zi când cade şi „Aflarea Capului Sfântului loan Botezătorul”.

În ziua aceasta, atât bărbaţii cât și femeile se rețin de la orişice fel de lucru, crezând că dacă nu vor lucra în această zi vor fi ferţi de orişice cumpănă şi furtună grea, mai ales însă de fulger, de trăsnet şi de orişice alt fel de foc.

Tot în această zi nu se măsură oile, adică nu se pun pe brânză, anume ca să fie ferite de fulger, precum şi de alte boli grele.

Cine se încumetă a lucra într-această zi, aceluia lesne i se poate întâmpla ca să fie trăsnit sau, dacă nu tocmai el, atunci unul sau şi mai multe dintre vitele sale, sau, ce este şi mai lesne, să-i bată piatra toate semănăturile şi pometele, fiindcă loan acesta, fierbând piatra, o duce şi o descarcă unde voiește, mai ales însă pe semănăturile sau livada aceluia care i-a necinstit ziua.

Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994)

citit si

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (850/860)

Obiceiuri de Sfinții Împărați Constantin și Elena (21 mai): Constantin Graur sau Constandinu Puilor

Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții Împărați Constatin și Elena, datare sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Țara Bârsei, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranulu Român, categoria jurică Tezaur

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articol preluat de pe azm.gov.ro

 

Obiceiuri de Sfinții Împărați Constantin și Elena: Constantin Graur sau Constandinu Puilor

Sfântul Constantin a fost fiul împăratului Constanțius Chlorus și al Elenei.

S-a născut la 27 februarie 272, în cetatea Naissus (astăzi, Nis, în Serbia).

După moartea tatălui său din 304, a fost proclamat împărat.

Intră în conflict cu Maxențiu, fiul împăratului Maximian, pentru că acesta dorea să ocupe funcția pe care el o deținea.

În ziua premergătoare luptei cu Maxențiu, în anul 312, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă și o inscripție: ”In hoc signum vinces” (prin acest semn vei birui).

Noaptea, în vis, i se descoperă Hristos și-l îndeamnă să pună semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale.

Constantin va ieși biruitor din luptă.

În anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea creștinilor și astfel, creștinismul devine religie permisă în imperiu.

Religia creștină va deveni religie de stat, în vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395).

Tot în vremea împăratului Constantin s-a ținut primul Sinod Ecumenic, la Niceea în anul 325, unde a fost înlăturată erezia lui Arie și s-au alcătuit primele articole din Crez.

Împăratul Constantin a murit în anul 337, la zece ani de la trecerea la cele veșnice a mamei sale.

Împărăteasa Elena, mama sfântului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost răstignit Hristos.

A zidit Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret și multe alte sfinte lăcașuri.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții Împărați Constatin și Elena”, datare sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Țara Bârsei, Transilvania - Colecția Muzeului Național al Țăranulu Român, categoria jurică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții Împărați Constatin și Elena”, datare sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă Țara Bârsei, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranulu Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Constantin Graur sau Constandinu Puilor

În ziua de 21 mai, la pomenirea Sfinților Împărați Constantin și Elena, în calendarul popular întâlnim o sărbătoare adresată păsărilor de pădure, numită Constandinu Puilor sau Constantin Graur.

Se crede că în această zi, păsările își învață puii să zboare.

Ținând seama că o nouă generație amenință recoltele, era interzis să se muncească în această zi.

Prin odihna de la muncile câmpului, se credea că recoltele nu vor fi mâncate de păsări.

Ziua de Constandinu Puilor era ultima zi în care se mai semănau porumbul, ovăzul și meiul.

În popor se spune că tot ce se seamănă după această zi, se usucă.

Este ziua în care păstorii hotărăsc cine va fi baci, unde se vor face stânele și pe cine vor angaja să le păzească pe timpul pășunatului.

Se măsoară și se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia.

Căsătoria și nunta

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: www.gov.ro;

 

Căsătoria și nunta

Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.

Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea.

Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei.

Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.

În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții. Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.

Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească.

Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă.

Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie.

De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.

În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu.

Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.

Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.

 

Zestrea miresei

Un tată, care e ceva mai avut, care se ţine binişor, face şi dă fiicei sale, când se mărită, cam următoarele lucruri: un cojoc sau ilic, un pieptar, un suman de miţe sau mniţe, ca să-l aibă de sărbători, şi unul lăi, să-l aibă de purtat.

Apoi o păreche de ciobote (cizme) în portareţ, adică să aibă ce purta şi una de sărbători, precum şi o păreche de papuci.

Mama care e mai avută face şi dă fiicei sale ca zestre: o scoarţă, o cergă, un ţol, o pereche de traiste şi una de desagi, şi peste cinci lăicere.

Toate acestea ţesute din lână. Apoi îi dă vreo câteva ţoale, saci şi lepedele de buci.

După acestea, îi mai dă două oghialuri şi vreo opt perine.

Apoi trei catrinţe, două ţesute cu strămătură, ca să le aibă de sărbători, şi una mai simplă, de purtat; două brâie mari de încins şi la fiecare catrinţă câte un brâneţ.

Două prigitori, două peştimane, însă aceste două obiecte numai în acele sate unde e datină de a le purta.

Două prostiri şi două feţe de masă. Apoi mânişterguri de-mbrobodit, vreo câteva ştergare de şters pe mâni şi vreo câteva şervete.

Din pânzeturi îi dă: vreo două-trei valuri de pânză de fuior şi vreo două de câlţi; apoi vreo şase cămeşi de sărbători, vreo câteva de purtat şi vreo două sau trei cămeşoaie. [...]

În districtul Huşului, bunăoară, „zestrea miresei, care afară de vite se compune din o ladă sau două pline de pânzeturi de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de burungiuc, şervete, feţe de masă, prostiri; din cel puţin 12 perini, din mai multe lăvicere şi scorţuri (covoare) alese lucrate de mireasă; din sute de coţi de pânză de saci şi de ţoluri de pus pe cară“.

În districtul Bacăului „lucrurile ce se dau obicinuit ca zestre, împreună cu mireasa sunt: 2 perini lungi, 4 scurte, 2 mititele; o cergă sau plapomă, 4 foi de scoarţă; 1 ţol; 4 saci; 4 prosoape; 2 feţe de masă; 4 cămeşi; 2 catrinţe; căpătâiul sau lucrurile de-a îmbrăca o casă ţărănească, şi traiele miresei, iară cele ce se dau mai pe urmă sunt vitele destinate ca zestre“.

Simeon Florea Marian – Nunta la români

 

Pețitul

Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului.

Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei.

Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise:

data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.

La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.

 

Logodna

În Banat, logodna se numește <căpară>, sau , deoarece ocazia prilejuiește și desfășurarea unei petreceri în toată regula.

La ea participă și nașul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinții fetei, în vederea viitoarei căsătorii.

Cei doi tineri nu asistă la discuții, ci apar doar la terminarea lor, când începe și petrecerea propriu-zisă.

Tot acum se stabilește și ziua de duminică în care se va face nunta.

Logodna se poate și desface însă, în caz că părțile nu ajung la înțelegere sau din alte motive apărute în perioada care trece până la nuntă.

De remarcat că, în această zonă, termenul <căpară> semnifică <arvună> plătită pentru cumpărarea unui animal, de unde sintagmele folosite des în vorbirea curentă: „am căpărit vaca”, precum și „am căpărit fata”.

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR (AL-805)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR (AL-805)

 

Pregătirea bucatelor

În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate.

Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore.

Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.

 

Momentele nunții

Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre.

În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță.

Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc.

Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe.

Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.

Nuntă, Orăștie, județul Hunedoara, 1872-1924 (AL-437) - Colecția Leopold Adler - Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Nuntă, Orăștie, județul Hunedoara, 1872-1924 (AL-437) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Floricică de pe munți,
Pe din jos de Rădăuți
Trec voinicei cu cai mulți.
Toți cu trecut
Și-au tăcut,
Numai calul mirelui,
Murg ca pana corbului,
A trecut
Și n-a tăcut,
El din frâu mi-a zurăit
Și din grai el mi-a grăit:
Mândră, scumpă floricea,
Mireasă stăpâna mea
Ia i-ați roibul de zălog
Și ți-l paște pe-un prilog,
Au prin secari
Până-n scări
Sau prin oarză
Până-n scoarță,
Ori prin grâie
Până-n brâie,
Ți-l poartă și ți-l hrănește,
Pentru mine ți-l gătește
Tot cu scoarță narangie,
Să pornească-n cununie,
Să te ieie de soție
Precum ți-a plăcut și ție,
Să fiți doi soțiori iubiți
Și pe vecie uniți.

Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic, vol. I (Saeculum vizual, 2008) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Împodobirea miresei - Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Ernest Bernea , Draguș, județul Brașov (BE-51) - preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Împodobirea miresei – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Ernest Bernea , Draguș, județul Brașov (BE-51) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Bradul

Bradul, datorită formei, cetinii și fructului (conul), apare în numeroase obiceiuri din ciclul vieții (naștere, căsătorie, înmormântare) ca model al divinității masculine.

În vorbirea curentă, feciorul de însurat este voinic ca bradul, înalt ca bradul.

Fata de măritat, chiar dacă este voinică și înaltă, nu va fi vreodată comparată cu bradul!

Bradul împodobit la nuntă, simbol al masculinității acoperă un areal compact în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei).

În Transilvania și Banat bradul a fost înlocuit cu steagul de nuntă, iar în Bucovina și Moldova de nord cu bățul înflorat.

În timpul nunții, bradul împodobit este respectat și venerat de toți nuntașii: are orații speciale numite „Vorbele bradului”, „Cântecul bradului”, un dans ritual numit „Hora bradului”, este păzit, purtat, jucat în fruntea horelor alaiurilor nupțiale de cel mai falnic flăcău.

În timpul nunții, în momentele când lipsește mirele, bradul ține compania miresei: nunta de sâmbătă seara de la casa fetei de măritat se numea în Muntenia „La brad”, în Transilvania „La steag” sau „La pom”.

Prin înfățișare și, mai ales, prin modul cum se joacă bradul și steagul, se redau bărbăția, hotărârea și virilitatea viitorului soț.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Ernest Bernea | Steag de nuntă, Drăguș, județul Brașov (BE-45)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Ernest Bernea | Steag de nuntă, Drăguș, județul Brașov (BE-45)

 

Muzica se face auzită la casa mirelui

În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești.

Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat.

După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor.

Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.

 

La casa miresei

Alaiul mirelui găsea poarta încuiată.

După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci.

Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă.

După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”.

La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.

Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul.

În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine).

Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia.

După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.

În unele ținuturi din Transilvania, e datină că nuntașii, după ce au ieșit din curtea sau ograda părinților miresei, „pleacă cu carele în rând bun, călăreții înainte, carul în care șade mireasa și ceterașii după ei, iar mirele cu stegarul și cu colăcarul, toți trei călări, merg după carul miresei.

Lângă mireasă, în car, șade nuna mare și fetele de nun. În carul cu vestmintele miresei șade numai terfărița. Ea singură o petrece de la casa lor (a miresei) pentru ca să îngrijească de vestminte.”

Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic (Saeculum Vizual, 2008)

Nuntași în căruțe, Târnăveni, Mureș, 1872-1924 (AL-487) - Colecția Leopold Adler - Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Nuntași în căruțe, Târnăveni, Mureș, 1872-1924 (AL-487) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

 

La biserică

Frunzuliță de sub gheață,
Duminică demineață
Mândru soare-a răsărit,
Mândră lună s-a ivit.
Nu știu lună s-a ivit,
Ori soarele a răsărit,
Sau mireasa s-a gătit
Și frumos s-a-mpodobit
Cu cunună de argint,
La biserică s-a pornit,
Și căpătând un răspuns
În biserică e-a-ntrat
Și la cununie-a stat…

Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire.

Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos.

Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații.

Acesta era sensul încoronării lor.

În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.

 

Masa mare

După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii.

La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci.

Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie.

Miezul simbolic e același.

Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.

După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii.

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR / Fond Aurel Bauch

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR / Fond Aurel Bauch

 

Jocul

Pe când stau bătrânii, dimpreună cu mirele, într-o odaie la masă și ospătează, cinstesc și se veselesc, pe atunci tineretul, feciorii și fetele, dintre care o parte s-a adunat la casa mirelui, nemijlocit după cununie, altă parte însă după colăcărie, se petrece și se veselește dimpreună cu „mireasa” în altă odaie sau în vreo șură, care e anume spre acest scop pregătită.

Nu arareori însă, fie chiar și-n dricul iernii, se petrece afară în ogradă.

Aice, feciorii și fetele, dimpreună cu „mireasa”, care ca și „miresele romane”, în cele mai multe părți ale Bucovinei, nu stă defel mirele la masa, ce o dau părinții săi după cununie, cu druștele și cu vorniceii, care primesc și cinstesc pe toți cei adunați, formează și joacă diferite jocuri, mai ales însă „hora”, numita altminterelea în Bucovina și „moldovineasca”.

Aice se poate cunoaște cât de iscusit și poetic e românul nostru, cât de vioi și vesel este el, când uită, pe un moment, năcazurile și neajunsurile lumii acesteia.

Simion Florea Marian – “Nunta la români

Există societăți care privesc cu milă-silă pe insul care nu dansează. La români, de pildă, fata care nu juca nu putea să se mărite.

Căci ce fel de nuntă ar fi fost aceea care s-ar fi dispensat de “dansul miresei pe bani”?

Și, ca și când să dansezi n-ar fi fost destul, în Balcani, miresele aromânce trebuiau să facă dovada că știu să cânte.

Chiar în timpul nunții. Trei, șase sau nouă cântece, aveau de ales…

Cu oameni care jucau și cântau, sărbătoarea devenea posibilă.

(Irina Nicolau – Talmeș balmeș de etnologie și multe altele)

 

Voalul miresei

Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”).

Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată.

Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească.

Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”:

mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității.

Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.

Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar.

Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.

 

 A doua zi după nuntă

Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici.

De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat.

Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).

Luni, a doua zi după nuntă se merge la râu, „la udat”; alaiul este alcătuit din mire, mireasă, naș, nașă, invitați și muzicanți.

Cei doi tineri duc împreună un vas de lemn sau o găleată, împodobită cu un ștergar, având în ea și un polonic.

La râu, se umple vasul, iar mireasa ia apă cu polonicul și stropește pe cei din jur; în final, vasul este răsturnat cu piciorul de către cei doi tineri.

La întoarcere, se joacă „perina”, iar când se apropie de casă se scot paiele din pernă și li se dau foc, semn că nunta s-a terminat.

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (Tipo Moldova, 2016)

Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.

Nuntași în Banat (O-230) - - Colecția Oroveanu - Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Nuntași în Banat (O-230) – - Colecția Oroveanu – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Sâmbra Oilor, Ariețul, Ruptul Sterpelor, Măsurișul Oilor

Mulsul oilor la stână, Munții Rarău, Moldova, 1880-1955 (MAP-4123) Sursa foto> Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP
—> https://bit.ly/3FgllhU

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: www.facebook.com/MuzeulTaranuluiazm.gov.ro

 

Sâmbra Oilor, Ariețul, Ruptul Sterpelor, Măsurișul Oilor

Prima mulsoare a turmei de oi, urmată de o frumoasă petrecere câmpenească în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai, este numită Sâmbra Oilor, Ariețul, Ruptul Sterpelor, Măsurișul Oilor.

În această zi se măsura și se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraș, după care i se calcula cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei numită alesul, răscolul.

Pentru a obține o cantitate de lapte cât mai mare, proprietarii își pășunau, își păzeau și își mulgeau fiecare oile. Din primul lapte al stânei se prepara un caș care se împărțea între proprietarii oilor.

Activitățile practice și juridice erau însoțite de numeroase acte rituale menite să apere stâna și ciobanii de forțele malefice pe timpul verii: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor și oilor, alungarea prin strigăte și zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau de a strica laptele prin practica magică „Cucu-Răscucu”, purificarea oilor și a stăpânilor de oi prin stropirea lor cu apă sfințită, scăldatul ritual în apa curată a râurilor sau spălatul cu rouă, prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului, pronunțarea unor formule magice etc.

La petrecerea câmpenească se mănâncă alimente specifice (balmoș, mămăligă fiartă în lapte și cu adaos de unt, mielul fript haiducește, colaci, cașul de la prima mulsoare), se cântă și se joacă după melodii păstorești.

Obiceiul este cunoscut, cu variante locale și în diferite stadii de evoluție, de toți crescătorii de oi.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

 

Obiceiuri la măsura oilor:

Măsura oilor sau urcatul oilor la stână, a rămas până în zilele noastre o complexă sărbătoare pastorală care se desfășoară la începutul lunii mai, odată cu formarea stânelor sau cu deplasarea turmelor în zona pășunatului de vară.

Este un obicei cu multiple conotații – economice, sociale, estetice, distractive – la care participă întreaga obște a satului.

Acum, în cadrul sărbătoresc, original și pitoresc, se desfășoară, după tradiții seculare, întâiul muls al oilor, consemnându-se drepturile la cota-parte din produsele lactate ale fiecărui proprietar de oi.

De câțiva ani această manifestare are loc, în funcție de starea vremii, după data de 10 mai, în acele sate de munte în care păstoritul mai păstrează din farmecul de altă dată.

Măsura oilor este precedată de unele activități practice (închiderea țarinilor, construirea sau repararea stânelor, înțărcatul mieilor, alegerea oilor sterpe, tunsul oilor și al berbecilor) precum și de activități cu caracter juridic (asocierea proprietarilor de oi, însemnarea oilor, angajarea ciobanilor, arendarea suprafețelor pe care se va pășuna, plata pășunatului etc).

În cazul în care pășunatul este de tip pendulator, când turmele trebuie să se deplaseze la mari distante, o delegație de săteni se deplasează în alt sat, unde închiriază câte un munte pentru întreaga vară.

După întoarcerea acestora și anunțarea rezultatelor negocierii, se constituie stânele. Această formă de organizare se mai practică în satele din zona Rădăuți.

Păstorii din zona de podiș (satele Bilca, Frătăuți, Arbore, Milișăuți) arendează terenuri în părțile Cârlibabei, pe munții Țapu, Iedu, Oușor, Piatra Roșie sau își organizează stâni pe munții Rarău, Giumalău, Călimani.

Pe islazul comunal rămân să pască doar cârlanii și gâștele, uneori în amestec cu porcii.

O etapă importantă pentru buna desfășurare a păstoritului este angajarea oamenilor pricepuți „să poarte stâna”, în frunte cu baciul care gestionează întreaga activitate.

Întotdeauna „nimatul” (locul unde stau oile) este păzit de către ciobani pe timp de noapte, câte doi de o parte și de alta a strungii.

Înainte ca oile să fie adunate în turmă, acestea se tund de către proprietari, se despart de miei și se înseamnă în urechi cu „furculițe”, „hârlețe”, „găurele”, cu ciucuri de lână colorată sau cu plăcuțe ștanțate.

Măsura oilor, unul dintre cele mai importante momente din calendarul popular, a căpătat de-a lungul timpului o semnificație deosebită, transformându-se într-o adevărată sărbătoare pastorală.

Sursa foto> Arhiva de Imagine MȚR - Colecția MAP ---> https://bit.ly/3FgllhU - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Sursa foto> Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP
—> https://bit.ly/3FgllhU – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

În satele în care turma urma să parcurgă zeci de kilometri până la locul de pășunat, măsura se făcea pe loc, în capul satului sau pe islazul comunal.

Fiecare gospodar își mulgea oile separat, cantitatea de lapte obținută fiind măsurată cu tâncușul și trecută în scriptele baciului.

Înainte, cantitatea de lapte obținută la prima mulsoare era trecută pe răboj după care acesta se despica, o parte a însemnărilor rămânând proprietarului.

După operația de măsurare a laptelui, după notarea semnelor făcute în urechile oilor și cinstirea ciobanilor, urma aprinderea unui foc, oile fiind obligate să treacă peste jăratecul sau fumul acestuia, „pentru curățire”, timp în care erau numărate de către cioban și atinse cu o ramură de leuștean.

Turma ajungea la locul de destinație însoțită, de cele mai multe ori, de către preotul din sat. Sus, pe munte, se desfășura un ceremonial de consacrare a locului și de ipostaziere a lupului, prin sfințirea stânei și a oilor.

Încă din prima zi de pășunat, aici se aprindea focul viu care, prin grija ciobanilor, era permanent întreținut, obicei păstrat, până nu demult, în stânele din munții Bucovinei.

În localitățile în care pășunatul se desfășoară local, în vatra satului, practicile și obiceiurile la măsura oilor diferă, nu atât în conținut cât în modul de desfășurare.

Aici, oile sunt adunate în turme cu o zi-două înaintea zilei de măsură, care este anunțată din timp de către primărie.

În această zi, toată suflarea satului se pregătește pentru a participa la sărbătoare.

Gospodinele pregătesc mâncăruri speciale (drob de miel, friptură, sarmale, cozonaci, ouă roșii etc.) iar bărbații au grijă ca băutura să fie suficientă.

Către amiază, pot fi văzute grupuri de săteni îmbrăcați în costume de sărbătoare îndreptându-se către locul de stână.

Dacă satul este mai mare, atunci pe raza lui se formează mai multe stâne.

Ajunși la stână, gospodarii își așteaptă oile duse la pășunatul de dimineață.

După intrarea oilor în târlă și închiderea acesteia, se derulează ceremonialul de început al pășunatului.

Ciobanii înfig în mijlocul țarcului o cruce de lemn împodobită cu verdeață și afumă de jur împrejur gardurile și acareturile stânii, pentru îndepărtarea spiritelor rele.

În fața asistenței urmează, apoi, slujba de sfințire a oilor și a stânii, oficiată de către preotul satului.

După acest ceremonial, fiecare gospodar își alege oile din turmă și le mulge separat.

Laptele obținut se duce în coliba baciului, pentru măsurare, această operație fiind făcută în vase speciale.

În urma „măsurii”, fiecare sătean știe ce cantitate de brânză urmează să primească.

La măsură nu este permis nici un vicleșug, deoarece se consideră că este de rău augur a se face vreo înșelătorie iar cei prinși cu vicleșuguri sunt supuși unor aspre critici de către întreaga comunitate.

După „măsură”, urmează ospățul ritual, pe pajiștea din imediata apropiere a stânei.

Pe iarba verde se întind ștergare și covoare pe care se așează bunătățile culinare pregătite special pentru acest moment festiv.

Gruparea sătenilor pe pajiște se face în funcție de gradul de rudenie, de vecinătate sau de prietenie.

Nimeni nu are voie sa mănânce sau să bea până când nu se termină slujba pe care preotul o oficiază în mijlocul oilor.

Apoi, sătenii se ospătează într-o atmosferă plină de voie bună, obișnuind a-și trimite câte ceva unii altora (pahare cu băutură, ouă roșii, bucăți de drob etc).

Cât timp durează această masă câmpenească, ciobanii prepară, în stână, primul caș.

La un moment dat, are loc pomana ciobanilor, când aceștia trec printre grupurile așezate pe iarba și primesc din partea participanților câte ceva de mâncare: ouă, friptură, cozonaci, băutură etc.

Urmează împărțirea, în mod egal, a primului caș și consumarea sa rituală.

De cele mai multe ori, către seară, sosesc muzicanții tocmiți de către baci sau de către cineva dintre gospodari, ziua terminându-se cu o adevărată petrecere.

Și tot către seară, feciorii fură încălțămintea fetelor și o aruncă, uneori, pentru a nu mai fi găsită, întrucât există credința că, astfel, fetele se vor căsători în acel an.

Vechimea păstoritului este demonstrată și de aceste obiceiuri, practicate încă, în forma lor ancestrală, făcute în credința că ele vor spori productivitatea iar animalele vor fi apărate de forțele malefice.

Datini, tradiții și obiceiuri românești – Duminica Floriilor – Duminica aspiranților

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Datini, tradiții și obiceiuri românești – Duminica Floriilor – Duminica aspiranților

Duminica Floriilor mai era numită și “Duminica aspiranților” sau a “candidaților la botez”, deoarece în această zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admiși la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta “Simbolul credinței” spre învățătură.

Duminica Floriilor a fost numită și “Duminica grațierilor“, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.

 

Ramurile de salcie

De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot.

Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții.

Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor.

 

Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri

Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc.

Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.

În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot.

Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori.

Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii.

Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri.

În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.

Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică.

Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.

Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească.

Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească.

De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.

În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.

În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.

Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.

Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.

Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.

Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.

Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.

În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.

- Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.

- Acum se aerisesc hainele și zestrea.

- Legendele spun că oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.

- În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.

- Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.

- Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.

Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.

 

Floriile

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Floriile sunt personificări ale florilor celebrate în duminica ce le poartă numele, Duminica Floriilor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim.

Ca reprezentări mitice, Floriile sunt identificate în mitologia romană cu Zeița Flora, frecvent atestată de arheologi în Dacia romană.

La reînvierea naturii, când înfloresc plantele, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificații noi, în special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor.

În această zi se fac pomeni, se curăță mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morților.

Ramura de salcie sfinţită la biserică este un simbol al castităţii și renașterii anuale a vegetației.

Cu crenguţe de finic, identificate de creştini cu cele de salcie, evreii l-au întâmpinat pe lisus la intrarea Sa triumfătoare în Ierusalim.

Ramurile înflorite de salcie sfinţite în Duminica Floriilor au diverse întrebuinţări:

- împodobesc icoanele, crucile, mormintele, troițele, ferestrele, uşile şi porţile caselor;

- asigură protecție magică și alungă spiritele malefice;

- sunt date vitelor pentru a fi mâncate ca să se înmulțească;

- sunt înfipte în pământul holdelor sau atârnate în pomii fructiferi și butucii de viță-de-vie pentru a le da rod bogat;

- previn durerile de şale în timpul secerișului dacă femeile și bărbaţii se încing cu ele;

- opresc vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii;

- ajută să se prindă vrăjile şi descântecele etc.

- La Florii, în unele sate din Oltenia, copiii colindau cu ramuri verzi de salcie, iar femeile, la Circovii Marinei (16-18 iulie), făceau din crenguţe de salcie un cerc prin care treceau bolnavii pentru vindecare.

Coroniţele din salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la însurăţit şi, uneori, erau purtate pe cap de Paparudă.

Local, în ziua de Florii se scotea mărţișorul făcut cadou la 1 martie pentru a fi agăţat într-un măceş sau într-un pom.

 

Praznicul Întâmpinării Domnului

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim”, meșter Savu Moga, datare 1872, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim”, meșter Savu Moga, datare 1872, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Praznicul Întâmpinării Domnului apare oglindit în condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun, în cer, și pe mânz pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!

În tradiția poporului român, sărbătoarea Floriilor este precedată de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul.

În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”.

Gospodinele împletesc o pâinișoară specială numită „florii”.

Și ele, „floriile”, sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți.

De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel ce viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi.

Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu. Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci.

Țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnlui nostru Iisus Hristos.

Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Floriilor” sau „a Vlăstărilor” fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii.

Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.

Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie.

O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui.

În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie. Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse.

Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnzeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică.

Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”. Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare.

Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz.

Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.

De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese.

Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renașterii anuale a vegetației”.

Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește.

Mai de demult prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă.

El dura, în fiecare duminică, de la Florii până la Înălțarea Domnului.

Prin Oltenia copiii colindă satele purtând în mânuțe ramuri verzi de salcie.

Țăranul român credea că ziua Floriilor va arăta ca într-o oglindă chipul, însorit sau posomorât, al primei zile de Paști.

Datini, tradiții și obiceiuri românești – Sfântul Mucenic Gheorghe

Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articol preluat de pe azm.gov.ro

 

Sfântul Mucenic Gheorghe

Sfântul Mucenic Gheorghe sărbătorit în data de 23 aprilie, s-a născut în Capadocia, într-o familie creștină și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Încă de tânăr rămâne fără tatăl său, care a murit mărturisind credința creștină.

Împreună cu mama sa, se mută în Palestina. Urmează cariera militară, se remarcă prin vitejie și ajunge conducător de oști în garda împăratului Dioclețian.

Dar împăratul este stârnit de ginerele lui și în anul 303 începe persecuțiile împotriva creștinilor, pe care îi pune să aleagă între credință și viață.

Sfântul Gheorghe se înfățișează de bunăvoie înaintea lui Dioclețian și își mărturisește credința în Hristos.

Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

După ce a fost supus la numeroase chinuri, văzându-i curajul cu care le îndură, mulți dintre cei care se lepădaseră de Hristos se reîntorc la credință. A fost condamnat la moarte prin decapitare în anul 303, în ziua de 23 aprilie. Tot acum, au primit moarte mucenicească Glicherie, Valeriu, Donat, Terin și Alexandra, soția împăratului Dioclețian, care trecuseră la credința creștină, după ce, pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe, Dumnezeu a înviat un mort. Și după moarte, sfântul s-a arătat făcător de minuni fiind grabnic ajutător celor ce îl cheamă în rugăciuni.

Evlavia creștinilor pentru Sfântul Mucenic Gheorghe se vede și astăzi în numărul mare de biserici și mânăstiri care îi sunt închinate, precum și prin numărul însemnat de oameni care îi poartă numele.

Dintre legendele despre Sfântul Gheorghe o voi rezuma pe cea cu Împăratul Vioclețian. Împăratul era păgân și îi osândea pe creștini. Sfântul Gheorghe mergea la școală și când se întorcea, desena chipul lui Isus și se ruga.

Împăratului nu i-a plăcut și a început să-l persecute. Sfântul Gheorghe este silit să plece. Ajunge la un cimitir unde vine și împăratul și încep să se certe.

Ca să-i arate puterea lui Dumnezeu, Sfântul Gheorghe îngenunchează pe mormânt și cere Domnului să facă o minune.

Din mormânt iese un moșneag care oftează și zice: Doamne, greu somn am mai dormit. Cât ai dormit? întreabă împăratul. Șase sute de ani! Viclețian se lasă creștinat.

Mergând înapoi spre casă, minunea continuă: întâlnesc un copil de trei sute de ani cu părinți de cinci sute de ani. Împăratul mai vrea dovezi.

Îi cere lui Gheorghe să scape, cu ajutorul lui Dumnezeu, de muncile la care îl va supune el. îl încalță cu opinci de fier încins și îi dă să bea un pahar de venin.

Pe unde pășea creștinul, crăpau pietrele de căldura opincilor și se înnegreau de ziceai că sunt cărbune. A băut și cupa de venin. Când s-a întors cu fața spre împărat să dea mâna cu el, acesta a murit de miresmele veninoase care ieșeau din gura lui.

Cei care pregătiseră veninul au fost Cosma și Damian.

Văzând ce au văzut, au dorit să se închine lui Dumnezeu și Dumnezeu i-a făcut sfinți.

23 aprilie marchează începutul anului pastoral. Din această zi și până la Sfântul Dumitru, durează ”vara” păstorilor. Tot la aceste date chiriașii din orașe își reînnoiau înțelegerile cu proprietarii sau se mutau.

Ca orice sărbătoare care marchează un început, Sângiorz are un ajun ce se numește Sângiorzul vacilor.

Este o noapte periculoasă. Dacă omul iese din casă cu capul descoperit, o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Cel prins este fugărit ca un cal și lăsat undeva în câmp, mort de oboseală. Strigoaicele sunt femei rele, vrăjitoare.

În noaptea de Sfântul Gheorghe trupul le rămâne în pat, iar duhul lor pleacă să facă răutăți. Se strâng într-un loc părăsit și se bat cu limbile de la melițe.

De aceea, femeile ascund în această noapte melițele.

Dacă strigoaicele mai găsesc câteva, se bat, încalecă pe limbile de meliță și pleacă să ia laptele vacilor.

Se spune că odată, un om venind de la moară s-a întâlnit cu un pâlc de strigoaice și le-a urat să se înmulțească norodul lor.

Ele s-au bucurat de așa urare și i-au spus că făina din sacul pe care îl duce în spate nu se va mai termina niciodată dacă știe să păstreze secretul.

Zile și săptămâni, nevasta ia făina din sac, dar nu scade.

Minune își zice! Își întreabă bărbatul, acesta reușește să tacă o vreme, dar până la urmă îi divulgă taina și sacul de făină începe să scadă.

Pe lângă strigoaie, există și femei din sat care încearcă în această noapte să ia laptele altor vaci ca să-l ducă la vacile lor.

Sunt multe procedee.

Unul din ele: se dezbracă în pielea goală și cu o oală și o pânză în mână, adună rouă de pe iarbă.

Pânza trebuie să fie țesută numai noaptea iar oala să fie nouă. Cu roua adunată stropesc vitele, sarea și tărâțele acestora.

Vacile care vor paște în locul de unde a fost luată roua nu vor mai da lapte, laptele lor va ”merge” la vacile femeii care a făcut vraja.

Pe aceste femei poți să le vezi. Strigoaicele sunt năluci și ca să le vadă, omul trebuie să găsească un șarpe înainte de Sfântul Gheorghe, să-i taie capul cu un ban de argint și să-i pună în gură un cățel de usturoi pe care să-l lase acolo până încolțește.

Când cățelul de usturoi a dat frunze, să-l pună la pălărie și să urce într-un pom.

Va vedea strigoaicele care călăresc vitele care se duc la păscut.

Laptele fiind atât de important în gospodăria țărănească, protejarea lui îi preocupă pe oameni permanent.

De Sfântul Gheorghe fac risipă de pelin, rostopască, leuștean, usturoi… la case și la grajduri pun ramuri verzi.

Tot de Sfântul Gheorghe se aprinde focul viu, un foc obținut prin frecarea a două lemne uscate și care, peste vară nu trebuie să se stingă niciodată.

El se face o dată cu instalarea stânelor de oi, ce vor sta la munte până la Sfântul Dumitru.

De Sfântul Gheorghe ard iarăși comorile. Există comori curate și comori îngropate cu gând necurat.

Cele curate ard după ce au cântat cocoșii de miezul nopții, până la amiază.

Cele necurate – de la amiază până la miezul nopții. Comoara curată arde cu flacără albăstruie, cealaltă cu flăcări alburii.

Iarna, de Sfântul Vasile, când ard comorile, în jurul flăcărilor nu se topește zăpada.

Spre banii care ard nu trebuie să mergi direct, ci să arunci ceva – o pălărie, o batistă, o opincă.

După ce ajungi la comoară, pui un semn și te întorci a doua zi să o dezgropi.

Oamenii care au dezgropat comorile în timp ce ardeau s-au schimonosit.

Cei pricepuți merg după comori având la ei lumânare din ziua de Paști, smirnă din cădelnița preotului și usturoi.

Cu usturoiul își ung fața cruciș când se apropie de comoară. Se zice că în clipa când te afli cu sapa mai aproape de comoară iese știrma comorii și te întreabă ce-o să faci cu banii.

Dacă nimerești și spui chiar ce gândise acela care a îngropat-o, știrma te întreabă ce cap de om îi dai.

Cu alte cuvinte, trebuie să-i promiți viața cuiva din familie. Oricum, comorile sunt blestemate, puțini au noroc de ele.

Se povestește, de pildă, că trei frați au găsit o comoară și s-au dus împreună să o dezgroape.

S-au înțeles să împartă banii egal, ca între frați. După ce au scos banii, unul a zis că el dă o fugă până acasă să aducă mâncare.

Ajuns la nevastă, i-a cerut să pună în mâncare otravă.

Între timp, cei doi se înțeleg să-l întâmpine cu gloanțe în piept.

Zis și făcut.

După ce îl împușcă, se reped amândoi și mănâncă mâncarea otrăvită….

De Sfântul Gheorghe se fac multe vrăji de dragoste.

Pentru morți se dau de pomană oale cu lapte, colac, lumânare și caș.

Sunt locuri unde până la această dată oamenii nu s-au atins de laptele de oaie.

Principiul este să guste întâi morții.

Se spune chiar așa: ”poamă nouă în gură veche”.

Ca să fie sprinteni, oamenii se urzică. (Sursa: Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)

 

Alte tradiții și superstiții de Sfântul Gheorghe

Ziua de 23 aprilie, în calendarul ortodox, este marcată ca ziua Sfântului Gheorghe, o sărbătoare foarte importantă pentru creștin-ortodocși.

Ca în mai toate sărbătorile creștine și în această zi sunt păstrate, mai ales la sate, o serie de tradiții, superstiții și obiceiuri.

Ca semn de sărbătoare, în ziua Sfântului Gheorghe, creștinii pun la porțile caselor crenguțe de fag, brazde cu iarbă verde sau smocuri de iarbă în stâlpii de susținere ai porților.

Se spune, din bătrâni, că Sfântul Gheorghe, când vine, își leagă calul de un stâlp al porții și paște iarba.

Animalele, pentru a fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli, sunt protejate cu crenguțe de leuștean puse la intrarea în grajduri.

Obiceiul de a pune crenguțe de fag și iarbă verde la porți are o dublă semnificație.

Pe de o parte, simbolizează venirea primăverii, verdele reprezentând renașterea naturii și trezirea la viață a vegetației.

Pe de altă parte, crenguțelor cu muguri le sunt asociate puteri nebănuite de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele.

Chiar și cei ai casei, pentru a fi protejați de junghiuri rele și boli necruțătoare, trec prin fumul și flăcările unui foc aprins, iar vitele și casele se afumă, la rândul lor cu tămâie.

În tradiția populară de Sfântul Gheorghe ard comorile pământului, ele putând fi văzute, iar cei care le caută nu trebuie să sufle niciun cuvânt pentru a le putea descoperi și ca nu cumva duhul comorii să-i amuțească.

Totodată, în noaptea de Sfântul Gheorghe, fetele nemăritate pot vedea chipul ursitului oglindit într-un vas cu apă de izvor din care nu s-a băut, dacă stau goale între lumânări aprinse, așezate în formă de cruce.

O superstiție legată de Sfântul Gheorghe spune că în această zi, nu e bine să dormi, pentru că vei lua somnul mieilor și vei fi adormit tot anul.

Tot în ziua Sfântului Gheorghe, o altă superstiție spune că dacă te duci pe malul apei, stai culcat pe burtă și se întâmplă să vezi un pește, ai noroc tot anul.

Încă o superstiție spune că dacă în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe, alergi înainte de a răsări soarele, o să fii sprinten și sănătos tot anul.

Ziua Sfântului Gheorghe nu aduce doar superstiții, ci și tradiții vechi, populare. Se spune că Sfântul Gheorghe este protectorul ciobanilor și i se acordă astfel o atenție sporită prin ritualuri speciale.

Un astfel de ritual cere ca, în seara de ajun a Sfântului Gheorghe, ușile și ferestrele de la grajduri să fie unse cu usturoi, iar vitele să se afume cu tămâie.

În fața ușilor se pune peste noapte o greblă cu dinții în sus pentru a alunga strigoii și duhurile rele.

De Sfântul Gheorghe se dau de pomană lapte, brânză și caș.

Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti

Nuntă în Banat cu lăutari, fotograf Leopold Adler, 1872-1924 (MAP-1803) 

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro; azm.gov.roș www.facebook.com/MuzeulTaranului; tvrinfo.ro

articol în curs de editare

 

Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti

Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

 

Etimologie

Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia “lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la “lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.

În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică “adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.

 

Perioadă

Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.

 

Folclor

Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri.

De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.

Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.

Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“.

El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(1) Fruptul (din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.

Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.

Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:

carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).

* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.

Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.

Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.

 

(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.

- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.

Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.

Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.

Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).

 ***

Postul Mare are origine apostolică, potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Dar în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul al IV-lea se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile. („Liturgica Generală”)

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea, Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind un post foarte aspru.

În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.

După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai şi postim până în seara sâmbetei din Săptămâna Patimilor, inclusiv. Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor.

Din cele mai vechi timpuri, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate. Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Porunca dată omului: ‘Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‘” (Facere 2, 16-17) este poruncă de post, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. (Omilia a cincea – rostită la începutul Postului Mare; „Omiliile despre pocăinţă” - Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care spune: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viaţă mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viaţă plină de chin. (Omilia a cincea - Sfântul Ioan Gură de Aur)

«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Duminica Lăsatului sec de carne, este ultima zi în care se poate mânca acest tip de aliment, carnea.

Atât Lăsatul de sec de carne, cât și cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscențele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular.

În plină iarnă, este vorba de ceremonii prin care se marca despărțirea oficială de frigul și de întunericul de moarte al iernii, precum și ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acțiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale.

Acestea cuprind: aprinderea și manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălțime, veghea rituală (Baterea alviței), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie imitativă, mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a principalelor plante cultivate.

Cea mai mare parte a actelor rituale vizează cultivarea câmpului: astfel, acum erau legate ritual păsările cerului, alți potențiali dăunători ai semănăturilor.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.

Săptămâna AlbăsauSăptămâna Brânzei din Calendarul creștin ortodox era numită în Calendarul popular și Săptămâna Nebunilor”.

După un important sezon de nunți început imediat după Bobotează și încheiat la Lăsatul Secului de Paști, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu șanse mai mici la selecția maritală: handicapați, văduvi, fete cu copii din flori și alții.

Cete de bărbați se îmbrăcau în Săptămâna Brânzei cu haine femeiești și mergeau prin șezători unde luau fetele și nevestele la joc, improvizând, spre buna dispoziție a celor prezenți, diferite dansuri.

Ziua cutreierau satul pentru a face alte „nerozii, nebunii și glume”.

O nuntă parodie a acestor nefericiți se desfășura în ziua Lăsatului Secului de Clisă prin satele bănățene.

După ce se mascau în mireasă, mire, popă, dascăl, nași, nuntași de rând porneau pe ulițele satului cu govia (mireasa) și mirele în frunte.

Pe drum țucau (sărutau) fetele și nevestele tinere, se repezeau după copii, speriindu-i.

Cununia se desfășura la un pom în care se anina un clopot.

De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde însurățeii se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră.

Mascații mergeau apoi pe la casele oamenilor unde erau cinstiți cu rachiu, ca la ospețele adevărate.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - foto preluat de pe basilica.ro

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – foto preluat de pe basilica.ro

Matei 6, 14-21

‘Zis-a Domnul:

Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc;

Iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.

Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala.

Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.

Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura,

Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.

Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești – Lasata Secului de Pasti

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.

Obiceiuri - Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

Lăsatul secului, lăsatul lumii

articol preluat de pe azm.gov.ro

În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, așa cum nu se întâmpla de fapt în învățătura sfinților părinți!

Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumești. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va spune și ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate și concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”. El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viața și ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viața lumii, cât și într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani. Poate că acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimașă în deșertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este și acesta: “Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”

De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte și prin întoarcerea spre Dumnezeu. Așa se spune în frumoasele cântări bisericești de post: “Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete și către Dumnezeu plecare și apropiere”. Postul este prin excelență timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară: “Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.

Părinții nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”; sau: “Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”. Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnata prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință. Aceleași cântări de post vorbesc de “întunericul sațiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…

Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dieta “purificatoare”, așa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.

 

Obiceiuri de Lăsata Secului de Paști

articol preluat de pe azm.gov.ro

Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).

Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), celălalt pentru lactate, oua și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.

Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.

 

Obiceiuri ce premerg Lăsata Secului de Paști:

articol preluat de pe azm.gov.ro

Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.

Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui. Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați. În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Dacă cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare: „din ce cauză n-ai fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.

Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie. După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.

Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.

Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații. Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor. Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză și o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.

Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta. Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători. Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune: ”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.

Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.

Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Paștilor. Sărbătoarea are loc după asfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.

 

Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc. Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă, etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop. Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.

Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară. Ei au un clopot în spate și un băț în mână iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau. După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seară mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore. Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.

Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).

Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece și vrăji.

Miercurea strâmbă era o sărbătoare ținută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova.

Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.

Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste părul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.

Se fac mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiți Brândușei, care se dau de pomană. Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoader și se duce la biserică și cimitir. Credința este că dacă o parte este păstrată și mâncată peste an, te apără de friguri.

Sâmbăta morților – Moșii de iarnă

Biserica Mărcuța (Sâmbăta morților – Moșii de iarnă)

foto Mihai Verzea
articole preluate de pe: www.crestinortodox.ro; www.condoleante.ro; doxologia.ro

 

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti.

Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

 

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica.

Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu.

Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos.

De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

 

Sâmbăta morților – Moșii de iarnă

Ziua de sambată care precede Lasatul Secului de Branza sau Lasatul Secului de Carne, dedicată morților, moșilor și strămoșilor, se numeste Mosii de Iarna. Împreuna cu Mosii de Samedru formeaza Mosii cei Mari de peste an. La Mosii de Iarnă se împart alimente (placinte, produse lactate, piftii) și, uneori, vase umplute cu mancare gătită sau cu apă.

În Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica următoare Biserica a randuit să se facă pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom înfățișa toti. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregatirea sau fără pocăința necesară, Biserica face mijlocire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii“, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “moși” vine de la “stramoși”, si se referă la persoanele trecute la cele veșnice. Cu apelativul “moși” sunt numiti nu doar morții, ci și principalele sărbatori ce le sunt consacrate, precum și pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Moșii de primavară” (de Macinici), “Moșii de vară” (sambăta dinaintea Rusaliilor), “Moșii de toamnă” (in prima sambata din luna noiembrie), “Moșii de iarnă” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Moșii desemnează neamul nostru, persoanele mutate în lumea veșniciei, pentru care se fac rugăciuni de mijlocire. Cu privire la rugăciunile pentru cei morți, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi“. Într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul Îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniți de el, nominal, la proscomidie, și adaugă: “Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui.”

În fiecare biserică se oficiază Sfanta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiți. În ziua în care se săvarșește Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescură, pentru vii și morți. Ele sunt așezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezintă pe Hristos, ca dragostea Lui să se reverse și asupra lor. Amintim că in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participă la sfințenie prin prezența lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

În Postul Sfintelor Pasti există și randuiala sarindarelor, adică a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face în Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sâmbăta Morților

Conform tradiției populare, în această zi, toate bisericile din România îi pomenesc pe cei adormiți și care nu au avut parte de slujbe rânduite la înmormântare. Datul de pomană în Sâmbăta morților este unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile. Așadar, creștinii duc la biserică, spre a fi slujite de către preoți, colivă, colac, sticlă cu vin, dar și pachete cu plăcinte, brânzeturi, piftie, carne, sarmale, mere şi alte fructe (în funcție de posibilitățile fiecăruia).

Se zice că tot ceea ce rămâne nemâncat în Sâmbăta Morților se aruncă și nu se păstrează pentru a doua zi, când avem Duminica Lăsatului Secului de carne, altfel iarna se va răzbuna și va trimite valuri de nămeți peste cei care nu respectă aceste rânduieli.

O altă tradiție foarte cunoscută este aceea că în această zi se mănâncă și se dau de pomană piftie și alte răcituri, Moșii de Iarnă fiind cunoscuți și ca Moșii de Piftii în unele zone ale țării.

Gospodinele din Fundu Moldovei obisnuiesc sa faca placinte si pampuste care sunt date de pomana, impreuna cu o ulcica sau cana de sticla de sufletul mortilor. Cu acest prilej se utilizeaza expresia: “Cine da lui isi da.”

În Transilvania, se obișnuiește să se dea de pomană inclusiv bucate preferate de cel pentru care se face pomana plus o prăjitură denumită “pupi” (chec de mere).

În Bucovina, pachetele de pomană includ neapărat și plăcinte cu brânză și se dau familiilor necăjite, cu mulți copii.

În Muntenia, alături de colivă se pune și un bănuț care se dă celui mai sărac cu scopul de a aduce spor atât celui care primește pomana, cât și celui care o dă.

În Banat, înainte de a pleca la biserică, femeile merg la cimitir pentru a tămâia mormintele. După slujba de Moșii de iarnă, femeile împart pomeni, printre care și vase cu cotoroage, un fel de mâncare făcut din afumătură de porc.

Alte tradiții:

- la cimitir se aprind cel puțin două lumânări

- în această zi nu se lucrează

- nu se fac nunți

- pentru cei decedați de mai puțin de un an se face un pomelnic separat, pentru a nu fi pomeniți alături de ceilalți

 

Ce sunt “sarindarele”?

Cuvantul “sarindar”, de la cuvantul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic ăntreg de răposați la 40 de Liturghii in sir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului. (Despre sfarsitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfințirea unei biserici sau a unei fantani, cand vine preot nou în sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii, una dupa alta, și particulare, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii răzlețe. La sfarșitul celor 40 de Liturghii se face parastas și se pomenesc raposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.

În unele părți, se mai obișnuieste a se face pomenirea neîntreruptă a răposaților, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în manăstirile unde Sfanta Liturghie se săvarșește neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor și răposaților de pomenit, care se dă în acest caz, se numețte pomelnic anual.

 

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-stea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii.

Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: “Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu” 576 (Talcuire la cartea Iov (atribuita lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).

Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebită.

Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de “Veșnica pomenire“. Se savarseste in biserica, dupa Liturghie, iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.

Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija a mormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilor nostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseasca niciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le, semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cat mai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candele si lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamna Sf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simion al Tesalonicului586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutat de pe pamant.

 

Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

Septembrie

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; azm.gov.romaidemult.ro
foto Cristian Verzea

 

Septembrie

Septembrie este a noua lună a anului în calendarul Gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.

Septembrie începe (astrologic) cu soarele în semnul Fecioarei și sfârșește în semnul Balanței.

Din punct de vedere astronomic, luna septembrie începe cu soarele în constelația Fecioarei și se sfârșește cu soarele în constelația Balanței.

Numele lunii septembrie (latină: Septembris) vine de la cuvântul latinesc septem, șapte, pentru că luna septembrie era a șaptea lună în calendarul roman.

Grecii numeau luna septembrie Boedromion.

În România, luna septembrie, popular, se numește Răpciune.

Luna septembrie este luna cea mai importantă pentru cei care au trudit pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an.

Septembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și Decembrie, în fiecare an.

Pe 23 septembrie este echinocțiul de toamnă, când ziua este egală cu noaptea.

 

Soarele și Luna

Soarele — la începutul lunii răsare la ora 6:39 m și apune la ora 19:52 m, iar la sfârșitul lunii răsare la ora 7:12 și apune la ora 18:58.

Fazele Lunii:

- la 1 septembrie — Luna Nouă (de azi, Luna începe să crească) la 12:06;

- la 9 septembrie — Luna la Primul Pătrar la 14:48;

- la 16 septembrie — Lună Plină (de azi, Luna începe să descrească) la 22:06 m;

- la 23 septembrie — Luna la Ultimul Pătrar la 13:06.

 

Evenimente și tradiții

- 8 septembrie: Nașterea Maicii Domnului

- 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii);

- 22 septembrie: Echinocțiu de toamnă

 

Zicale populare

În luna lui Răpciuni vin copiii la tăciuni.

 

Caragiale – Calendar

I.L.Caragiale spunea în Calendar despre luna septembrie:

Ploi mari. Dâmbovița se umflă. Primăria profită de ocazie pentru a o declara navigabilă, și a publica licitație pentru luarea în monopol a navigației dâmbovițene pe 10 ani.

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna septembrie

Anotimpul roadelor

Septembrie este luna a șaptea în calendarul roman cu început de an la 1 martie, luna a noua în calendarul iulian (Stilul vechi) şi gregorian (Stilul nou) cu început de an la 1 ianuarie şi luna întâi în calendarul biblic cu început de an la 1 septembrie.

În tradiția populară, toamna începe de la Sf. Maria Mică, 8 septembrie și durează până la Sf. Nicolae, 6 decembrie.

Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce acasă cu carul plin de păpușoi.

 

Sărbători importante în luna septembrie:

- 8 septembrie: Nașterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică);

- 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii);

Miniatură cu „Înălțarea Sfintei Cruci” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Miniatură cu Înălțarea Sfintei Cruci din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Răpciune, liber la târguri

Numele lunii septembrie vine de la cuvântul latinesc ”septem”, șapte pentru că era a șaptea lună în calendarul roman.

În România, luna septembrie are mai multe denumiri populare: Răpciune, Brumar cel mic, Vinicel, Viniceriu și Vinișel.

În tradiția populară, septembrie este luna în care oamenii se întorc către livezi și vița-de-vie.

Este timpul de recoltat și de adunat provizii pentru iarnă.

Cei care nu au reușit să strângă plante medicinale, de leac, mai au răgaz până la Sfânta Maria Mică, după care ierburile își pierd proprietățile tămăduitoare.

Acum se face magiunul de toamnă, iar de Ziua Crucii se bat nucii, prilej de petreceri, mai ales pentru cei tineri.

De la această zi până la Sfânta Parascheva, au loc, în funcție de zonă, ceremonialurile numite ostrovul viilor, adică începerea culesului la struguri.

Ostrovul viilor este un fel de clacă, prilej de socializare, de trecere dincolo de legăturile de familie.

Pe lângă părțile bune, acest tip de practică aduce pentru capul familiei și o grijă în plus, pentru că, deși aceste invitații la culesul viei se bazează pe reciprocitate, ele presupun și un soi de petrecere.

Se cheamă lăutari, se spun povești, se fac diferite jocuri, se petrece în toată regula.

Pe vremuri, exista obiceiul ca din primul must care se storcea, să se facă ofrandă și, din ulcele noi, să se dea acesta de pomană.

De asemenea, din primul must se aruncă pentru morți, ca să se bucure și ei de recoltă și să fie împăcate cele două lumi.

Țărani în jurul unui teasc pentru stors strugurii, Rădești, județul Alba, 1872-1924 -Colecția Leopold Adler - Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

Țărani în jurul unui teasc pentru stors strugurii, Rădești, județul Alba, 1872-1924 -Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR

 

Cuviosul Simeon Stâlpnicul

Icoană pe lemn cu tema „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, datare a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona de proveniență Moldova de Nord - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema Sfântul Simeon Stâlpnicul, datare a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona de proveniență Moldova de Nord – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Divinitatea Panteonului românesc care a preluat numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul din calendarul ortodox este celebrată la 1 septembrie, ziua Anului Nou biblic.

Conform tradiţiilor populare, Simeon Stâlpnicul ar sta într-un picior, pe un stâlp înalt, pentru a ţine cu mâinile Cerul şi Pământul să nu se prăbuşească (Moldova, Bucovina, Oltenia), dar și a opri vânturile să bată pentru a nu provoca molime (Bucovina).

Ziua cuprinde mai multe practici specifice Anului Nou:

- era favorabilă observaţiilor şi proorocirilor meteorologice şi climatice;

- bătrânii apreciau dacă anul va fi secetos sau ploios, sărac sau îmbelşugat după stadiul de dezvoltare al larvelor unei insecte în aşa-numitele „gogoşi” sau „mere” care se dezvoltă pe faţa inferioară a frunzelor de stejar.

La Simeon Stâlpnicul păsările, în special vrăbiile, „merg pe măsură”, „să-şi facă boierescul”, adică să transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din fiecare holdă la împărăteasa lor, unde se află cămările pentru iarnă.

 

Sântămăria Mică

Icoană pe sticlă cu tema Nașterea Maicii Domnului, datare sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă de proveniență Gherla, Cluj, Transilvania - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema Nașterea Maicii Domnului, datare sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă de proveniență Gherla, Cluj, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie.

Fecioara Maria s-a născut din părinți foarte înaintați în vârstă, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii lor.

Inversând evenimentele care deschid și închid viața Sfintei Maria, mai întâi moartea (15 august) și apoi nașterea (8 septembrie), Biserica creștină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică, ajunsă la vârsta senectuții, în cazul de față Sântămăria Mare, și apoi se naște, Sântămăria Mică.

Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, e considerată optimă pentru semănăturile de toamnă.

În această perioadă se încheie și văratul oilor la munte (La Sântămăria Mare/ Tulesc oile la vale!)

Bărbații își schimbă pălăria cu căciula (A venit Sântămărie/ Te-ai p…. în pălărie!)

Se interzice scăldatul în apa râurilor, spurcată de cerb, și dormitul pe prispă.

Calendaristic, Sfânta Maria Mică înseamnă sfârșitul verii.

Oamenii nu mai poartă de acum înainte pălării căci vremea începe să se strice.

Maria Mică se păzește prin nelucrare la fel ca Maria Mare.

 

Maica Domnului și păianjenul

Se zice că Maica Domnului torcea și țesea singură pânza din care făcea cămașa Fiului Sfânt.

Într-o zi, un păianjen îngâmfat i-a zis că el face o pânză mai subțire.

S-au luat la întrecere și păianjenul a câștigat.

Maica Sfântă l-a blestemat să-și afle hrana numai din tors și țesut.

Lucrul pânzei este de la Maica Domnului.

Ea l-a dat oamenilor ca să aibă din ce să-și facă lințoiu.

Cât timp femeia țese, Maica Domnului stă în genunchi lângă ea. (Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești).

***

Cică Maica Domnului torcea în furcă fuior de cânepă, când vine păianjenul și-i spune :

– Maică Preacurată, eu torc mai subțire ca tine!

– Dar dacă nu vei toarce, ce să-ți fac? îi zise Maica Domnului.

– Dacă n-oi toarce, să-mi dai tu foc aței mele ; iar dacă nu, să-ți dau eu foc fuselor tale!

Mai trecu ce mai trecu și vine iar păianjenul la Maica Domnului și-i zice :

– Maică Preacurată, eu torc și țes totdeodată, și nu ca tine!

– Dar dacă n-ai țese, ce să-ți fac?

– Să mă ucizi!

Și s-au despărțit.

Peste puțintică vreme, văzu Maica Domnului pânza păianjenului cea de tot subțire și pe păianjen mândru foc. Și pentru că Maica Domnului nu se dădu rămasă că pânza lui era mai subțire decât tortul Preasfintei, lăsă gângania să-i dea foc fuselor. Dar tortul grăi atunci :

– Maica lui Dumnezeu, de ce mă lași să ard?

Și Maica Fecioară a zis :

– Păianjenule, pânza ta să fie subțire, dar tot pe unde nu-s oameni s-o țeși și nimeni să n-o poarte ; iar cânepa mea să crească pe toate căile și cu dânsa să se îmbrace tot omul.

Cică l-ar mai fi blăstămat : că cine va ucide un păianjen să i se ierte de la Dumnezeu trei păcate.
Din vremea aceia, păianjenul era prigonit de oameni, iar cânepă cu mare cinste sămănată.

Văzând un păianjen cinstea cea mare la care ajunsese cânepa, își luă chipul sămânței de cânepă, și culoarea și-o schimbă, și picioarele și le subție, că doar-doar va scăpa de moarte.

Maica Domnului află de această prefacere și-l meni din nou să fie ucis și așa ; iar cine îl va ucide să i se ierte de Dumnezeu șapte păcate.

De atunci, cine ucide păianjenul roșcat, cu cap și cu picioarele grase, are iertate trei păcate, iar ucide pe celălalt, fără cap, cu trupul ca sămânța cânepei și cu picioarele lungi și subțiri ca firele de păr, va avea de la Dumnezeu șapte păcate iertate.

Sărbătorile românilor, Tudor Pamfile, 1910

 

Toamna

- Se întâmplă că mai vezi și toamna câte o floare de salcâm printre frunze; aista-i semn de toamnă lungă.

- Dacă zboară toamna multe aţe de paingăn, va fi toamnă lungă.

- Bureții mulți aduc toamna grea.

- Semințe încolțite de vei găsi în bostan, e semn de toamnă lungă.

- Când vin iepuri prin grădină, toamna, e semn că are să urmeze o iarnă grea.

- Dacă toamna porumbii se întorc târziu de pe hotar, va urma un an fără roadă, iar dacă se întorc acasă cu mult înainte de înserat ori stau pe acasă, e semn de an mănos.

- Dacă toamna vin porumbi străini la casă și nici nu se mai duc, asemenea e semn de an fără mană. Toamnă caldă, iarnă lungă.

- Dacă cioarele zbiară de către seara în cârd, zăpada e în curând aici.

text: Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român

Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor

foto preluat de pe calendarulortodox.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri românești de Înălțarea Domnului: Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor

 

Moșii de Ispas

În Dobrogea este datină ca mai multe femei și babe să ia, cu o zi înainte de Înălțarea Domnului sau Ispas, „cu ele azime calde, ceapă verde și rachiu și, mergând prin sat, să le dea de pomană pentru sufletul morților, zicând ca să aibă de drum, căci în această zi cred ele că zboară morții în cer.”

Româncele din unele părți ale Munteniei, care au morți în familie, împart de asemenea azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, însă nu în ajun, ca cele din Dobrogea, și în ziua de Înălțarea Domnului, crezând că în această zi sufletele morților se înalță la cer și ceea ce dăruiesc ele le va servi ca merinde pe drum.

În Banat, tot în ziua de Înalțare se dau flori, lumânări și brânză, iar păcurarilor, adică ciobanilor sau păstorilor de oi, atât în Banat cât și în Transilvania, li se dăruiește câte un caș, fiindcă în această zi în cele mai multe părți se pun oile pe brânză.

În Bucovina este datină de a se da câte una alta, atât în ajun cât și în ziua de Înălțarea Domunului de sufletul celor răposați.

Toate darurile acestea se numesc în cele mai multe părți, mai ales însă în Banat, Moși de Ispas.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Ispasul sau Înălțarea Domnului

În tradiţia populară, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor din cadrul Centrului Tradiţie şi Modernism din Ialomiţa, această zi mai este numită, în popor, şi Ispas şi este dedicată personajului mitic cu acelaşi nume.

Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă în Muntenia, Moldova şi Oltenia”, spun specialiştii.

sursa adevarul.ro

Ispasul sau Înălțarea Domnului cade în fiecare an la patruzeci de zile după Înviere sau în joia din săptămâna a șasea după Paști.
Când cade Ispasul, codrul e încărcat de frunză și iarba de pe fânețe e acum hăt mare.

Drept aceea, flăcăii și fetele mari de prin unele părți ale Moldovei și Munteniei îndatinează de a se duce în noaptea spre Înălțarea Domnului prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutură în această noapte și care, după credința și spusa lor, sunt bune de leac și de dragoste.

În ziua de Ispas, românii din Transilvania și din Banat îndatinează de a împăna și a înfrumuseța mormintele, bisericile și casele cu diferite verdețuri și flori, cu deosebire însă pun prin case crengi și frunze de paltin, care, dacă se păstrează peste an, sunt bune de aprins și de afumat cu dânsele împotriva trăsnetului.

Din ziua de Paști și până în ziua de Ispas, partea cea mai mare a românilor, când se vizitează sau se întâlnesc unul cu altul, se salută numai cu cuvintele: „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!

În ziua de Ispas însă se salută cu „Hristos s-a înălțat!” și „Adevărat că s-a înălțat!” Iar după Ispas încep iarăși a se saluta și a-și da binețe după cum li-i datina în decursul anului.

Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Spiritele se pot rătăci

Tradiţia populară păstrează şi la Ispas, asemănător marilor sărbători de peste an, o întreagă suită de obiceiuri. De exemplu, acum abundă practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor.

Se spune că în drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor.

 

Practici magice pentru apărarea de rele

De aceea, oamenii obişnuiesc în noaptea şi ziua de Ispas să facă numeroase practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece”, spune Ani Topârceanu, şef Birou Etnografie şi Folclor din cadrul Muzeului Dunării de Jos Călăraşi.

Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane şi se însemnează mieii prin crestarea urechilor România.

sursa adevarul.ro

Miniatură cu tema „Înălțarea Domnului”din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Miniatură cu tema „Înălțarea Domnului”din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Paștile cailor

O legendă din Banat ne spune următoarele:

Preacurata Fecioară Maria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legați boii și caii acestuia.

Boii mâncară cât mâncară și apoi, săturându-se se culcară și prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci ei mâncară până chiar și cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-l afle Irod și să-l taie.

Văzând Maica Domnului aceasta s-a supărat pe dânșii și i-a blestemat, ca să nu se mai sature, numai o dată pe an, și anume în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat.

De atunci calul nu se mai știe sătul peste tot anul, ci numai în ziua de Ispas. În această zi însă se satură de iarbă, și după ce se satură prinde a scutura din cap, în semn că e sătul.

Și fiindcă numai în această zi scapă caii la iarbă verde și pasc atâta până ce se satură și apoi se culcă sau dau din cap, un semn că sunt sătui, de aceea în această zi e și Paștile lor, Paștile cailor.

Și tot de aceea se vede că se numește ziua aceasta și Joia iepelor.

Însă deoarece un ceas e mai nimica toată și mai ales pentru cai, care după cum e prea bine fiecăruia cunoscut, de ar paște sau ar mânca orișicât de mult tot nu se mai satură cumsecade, de aceea și poporul consideră Paștile lor ca ceva ce nici n-ar exista.

De aici apoi și zicala românilor din Bucovina, când nu au de gând sau nu vreau să dea cuiva vreun lucru propriu sau unul ce l-au luat ori l-au împrumutat: „Lasă că ți l-oi da la Paștile cailor”; sau „Așteaptă până la Paștile cailor!”, sau după cum se mai zice: „Până la Sfântul Așteaptă” ceea ce înseamnă: niciodată, nicicând.

E foarte probabil însă ca zicala aceasta să fi avut dintru început cu totul alt înțeles, și anume acela de prelungire a unei plăți sau împrumut de la Sân-Giorgiu, când se întorc împrumuturile și se plătesc cametele, câștiul moșiilor și chiria caselor, până la Ispas, când pică și Paștile cailor.

Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Legendă cu origini în Evul Mediu

O altă legendă care circulă referitor la această sărbătoare îşi are originile în Evul Mediu, iar Ispasul este un obicei care a circulat în Transilvania.

În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor.

Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toti serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.

Sărbatoarea este prilej pentru organizarea de târguri şi pentru încheierea unor afaceri. De Paştele lor, caii nu sunt puşi la căruţă, iar în trecut, în unele zone, se faceau slujbe religioase pentru sănătatea animalelor.

sursa adevarul.ro

 

Mai are și sensul de “La calendele grecesti” (“Ad calendas graecas” în limba latină). Expresia fusese atribuită de Suetoniu împaratului roman Augustus. Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici ca își achita datoriile “ad calendas graecas” (la calendele grecesti); referire ironică la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obișnuită de restituire a datoriilor.

Calendele reprezintă o sarbătoare a romanilor și nu apare la greci. Din acest motiv “calendele grecesti” reprezintă o sărbătoare care nu a avut loc și nu va avea loc vreodată.

preluat de pe ro.wikipedia.org