Sâmbăta lui Lazăr: Semnificația, minunea învierii și bogăția tradițiilor populare
Introducere: Biruința asupra morții
Sâmbăta lui Lazăr, celebrată cu opt zile înainte de Învierea Domnului, reprezintă un moment crucial în calendarul ortodox. Este ziua în care moartea este învinsă pentru prima dată în mod public, prefigurând marea biruință finală a lui Hristos. Această sărbătoare face trecerea spirituală de la smerenia Postului Mare către intensitatea Săptămânii Patimilor.
Minunea din Betania: „Lazăre, vino afară!”
Evenimentul central al acestei zile este învierea lui Lazăr, prietenul Domnului, care era mort de patru zile. Această minune nu este doar o demonstrație de putere divină, ci și o dovadă a umanității lui Iisus, Care plânge la mormântul prietenului Său.
Prefigurarea Învierii de Obște: Învierea lui Lazăr ne asigură că moartea nu este sfârșitul, ci o trecere.
Legătura cu Floriile: Această minune i-a convins pe mulți să-L primească pe Iisus în Ierusalim cu ramuri de finic, strigând „Osana!”.
Simbolismul Liturgic: În această zi, la Sfânta Liturghie, se cântă „Câți în Hristos v-ați botezat”, amintind de tradiția botezurilor colective din primele secole creștine.
Datini, tradiții și simboluri populare românești
În viziunea populară, Sâmbăta lui Lazăr depășește cadrul strict biblic, împletindu-se cu mituri arhaice ale vegetației și regenerării. Conform studiilor etnografice (S.F. Marian, Ion Ghinoiu), românii cinstesc în această zi amintirea a „trei Lazări”: Lazăr cel sărac din Evanghelie, Lazăr din Betania și personajul mitic Lăzărică (sau Lăzărelul), despre care legenda spune că „a murit de dor de plăcinte”.
Plăcintele lui Lazăr și pomana pentru sărmani
Gospodinele coc în această zi plăcinte pe care le împart săracilor. Gestul are o dublă semnificație: amintește de cumpătarea necesară în fața lăcomiei (pilda bogatului nemilostiv) și servește drept ofrandă pentru ca Lazăr cel sărac să ceară de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Ritualuri de primăvară și fertilitate
Sădirea florilor: Fetele plantează flori în această zi, crezând că le va merge bine și că acestea vor crește frumoase, fiind o zi binecuvântată de Lazăr și Florii.
Aerisirea straielor: În Banat, hainele sunt scoase în curte pentru a fi „aerisite” la soarele de primăvară.
Fermecătorii pentru sănătate: În Transilvania, oglinda și cămașa curată (pentru Florii) sunt puse sub un păr altoit peste noapte, pentru ca răsăritul soarelui să le sfințească, aducând dragoste și sănătate.
Ceremonialul Lăzăriței (Lăzărelul)
În sudul țării se practică un colind ritualic unde o fată, „Lăzărița”, se îmbracă în mireasă și colindă prin sat. Cântecul povestește drama lui Lăzărică: urcarea în copac după frunze pentru oi, căderea, moartea și scalda rituală în lapte dulce, urmată de prefacerea eroului în flori – simbol al învierii naturii.
Interdicții și credințe despre morți
În această zi se crede că toți morții așteaptă la poarta raiului. De aceea:
Nu se toarce: Există credința că torsul „îmbălează” morții sau le dă bale la poarta raiului.
Plantele oarbe: În unele părți ale Munteniei nu se plantează nimic în săptămâna Floriilor, crezându-se că acei pomi vor face doar flori, fără fructe.
Cuvântul Părintelui Constantin Necula
Concluzie: O punte între lumi
Sâmbăta lui Lazăr este o sărbătoare a contrastelor: între plânsul lui Iisus și bucuria învierii, între moartea de „dor de plăcinte” a personajului popular și viața veșnică promisă de Hristos. Este o zi care ne pregătește sufletește pentru drumul Crucii și lumina Paștelui.
Notă editorială:Acest material unifică și actualizează resursele documentare ale platformei noastre privind semnificația religioasă (ro.orthodoxwiki.org; www.bibliaortodoxa.ro; doxologia.ro și tradițiile populare ale Sâmbetei lui Lazăr, bazându-se pe textele etnografice ale lui S.F. Marian și Ion Ghinoiu.
25 Martie, Buna Vestire: „Dacă n-ar fi Blagoveștenia, n-ar fi nici Paștile”
Pe 25 martie, calendarul creștin și cel popular se întâlnesc într-un punct de cotitură: Buna Vestire sau Blagoveștenia. Este momentul în care cerul atinge pământul prin vestea Arhanghelului Gavriil, dar și ziua în care natura „se dezleagă”, iar limba păsărilor începe să cânte.
Buna Vestire este prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, fixată cu exact nouă luni înainte de Nașterea Domnului. Este praznicul „Bucuriei”, momentul în care Fecioara Maria acceptă planul divin: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.
Tradiția populară subliniază importanța vitală a acestei zile printr-o maximă de o logică fără cusur: „Dacă n-ar fi Buna Vestire, n-ar fi nici Paștile”. Fără Întrupare, n-ar fi existat Răstignirea și Învierea. De aceea, respectul pentru această zi este imens; se spune că într-un an în care preoții au uitat să pomenească sărbătoarea, soarele a refuzat să răsară până când slujba nu a fost împlinită.
Miniatură cu „Buna Vestire” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Mare este, în tradiția populară, sărbătoarea Bunei-Vestiri (numită și Blagoveștenie), momentul în care Sfântul Arhanghel Gavriil îi vestește Preacuratei Fecioara Maria că din ea va căpăta trup Domnul nostru Iisus Hristos.
De ce este o sărbătoare așa importantă? Fiindcă, ne învață logica impecabilă a tradiției, „dacă n-ar fi Buna-Vestire, n-ar fi nici Paștile” (Sim. Fl. Marian) Dacă Hristos nu s-ar fi născut, nu ne-ar fi izbăvit prin moartea și învierea sa. Prin urmare, este păcat să muncești în această zi sfântă. Și dacă ai munci, strădania ți-ar fi fără roade. Se credea, de pildă, că dacă de Blagoveștenie, macini mălai pentru o mămăligă și o arunci pe apă, peștii nu o vor mânca. Dacă ai presăra mălaiul pe un pom, el nu ar rodi.
Se fac predicții privind vremea: dacă de Buna-Vestire ziua va fi frumoasă, însorită, la fel va fi de Paști. Previziunile sunt importante pentru anul agricol și pentru existența omului legat prin atâtea fire nevăzute, subtile de glie: se spunea că dacă soarele răsare de dimineață, păpușoii care au fost semănați primii vor fi frumoși, iar dacă soarele se ivește pe cer abia spre seară, vor crește frumos păpușoii semănați mai la urmă.
De Buna-Vestire gospodinele iau în mâini tămâie și înconjură casa pentru a o feri de șerpi și alte dihănii. Se aprind focuri prin grădini pentru ca pomii să fie roditori.
În trecut, femeile adunau apă de omăt, pe care o beau când le încercau durerile de cap. Prin Bucovina, întețeau un foc în fața intrării casei și așezau în apropierea ei o cofă cu apă, pâine și sare, crezând că îngerii vor veni și își vor potoli setea și foamea.
De Blagoveștenie se dezleagă limba păsărilor cântătoare. Dintre ele, se evidențiază, clar cucul – prins fiind într-o rețea solidă de practici și semnificații rituale. Despre el se credea că a fost uliu, cât a durat iarna, și că de Buna-Vestire se preschimbă iar în cuc. Românii de pe la sate caută să nu îi surprindă primul cântat al cucului fără bani în buzunar, înfometați sau supărați. Altfel, sărăcia, foamea sau supărarea îi va urmări tot anul. Odinioară, mulți îl întrebau: „Cucule,/Puiucule!/Câți ani îmi vei dărui/Până ce eu voi muri?”. Nici feciorii holtei nu erau mai puțin curioși: „Cucule,/Voinicule!/Câți ani îmi vei da/Pân’ m-oi însura?”.
Din vechime, de Blagoveștenie tot românul, mai sărac sau mai bogat, mănâncă pește. Așa îl învață calendarul creștin, „să dezlege” în această zi postul, dar și credința că dacă va mânca pește va fi, întregul an, sănătos și vioi ca el.
În satele noastre, Blagoveștenia este cunoscută și ca Ziua Cucului. Se crede că în această zi, uliul se preface înapoi în cuc, iar pasărea începe să cânte până la Sânziene, căutându-și perechea pierdută sau strigându-și fratele geamăn.
Cântecul cucului era primul „ceas” al destinului:
Divinația longevității: Oamenii întrebau cucul câți ani mai au de trăit, numărând repetările glasului său.
Condiția întâlnirii: Era esențial să nu te prindă cucul flămând, supărat sau fără bani în buzunar. Dacă erai „gata” (sătul și cu bani), tot anul îți mergea bine.
Norocul în dragoste: Fetele tăiau creanga pe care cântase prima dată cucul și o puneau în apa de spălat pe cap, pentru a fi la fel de îndrăgite ca pasărea primăverii.
Icoană pe sticlă cu temă „Bunavestire”, meșter Popa Sandu, datare sfârșitul secolului al XVIII-lea, zonă Iernuțeni, Transilvania – Colecția Muzelui Național al Țăranului Român, clasată în categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
25 martie: Buna Vestire (Blagoveştenie)
Ziua Cucului
În această zi se sărbătoreşte vestea cea bună adusă Fecioarei Maria de către trimisul lui Dumnezeu, îngerul Gavriil: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvantată eşti tu între femei… căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus… Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
25 martie e sărbătoare mare. Se zice că într-un an Buna Vestire a căzut în aceeaşi zi cu Paştele. Preotul s-a dus de cu noapte în biserică şi a citit liturghia Paştelui, dar de Buna Vestire nu a pomenit nimic. Şi oamenii aşteptau să se facă ziuă şi nu se mai făcea. Erau acolo mai mulţi preoţi şi unuia i-a trecut prin cap să facă slujbă şi pentru Buna Vestire. Pe loc s-a făcut lumină! Dar n-a fost lumină de dimineaţă, pentru că soarele era deja la amiază.
Să munceşti de Buna Vestire este un păcat de neînchipuit. Cică dacă ar măcina unul mălai şi din mălai ar face o mămăligă pe care ar arunca-o în apă, peştii care ar mânca din ea ar muri. Dacă ar pune mămăliga pe pomi, pomii n-ar rodi. Ouăle ouate în această zi nu sunt bune de clocit. Nici împerechere făcută între animale în această zi nu e bună.
Se duc vitele la păscut. Se fac focuri în livezi şi grădini, se afumă pomii. Hainele se scot în curte la aerisit. Oamenii se spală pe corp cu apă de nea ca să scape de purici. În această zi se dezleagă limba păsărilor şi începe să cânte cucul.
Multe se fac în această zi. Amintesc în treacăt că vântorii, în anumite locuri, merg la biserică şi iau anafură. Fac o gaură într-un pom, pun anafura în ea, astupă şi ţintesc. Glonţul va nimeri drept în anafură şi va curge sânge. Peste an, vânătorul va fi un ţintaş bun.
Povestea cucului
Se zice că pe timpuri Cucu avea pene de aur şi pe nevasta lui o chema Sava. Şi Sava s-a iubit cu privighetoarea. Cucu s-a supărat şi i-a spus că pleacă. Plină de părere de rău, Sava l-a întrebat unde să-l caute, iar el i-a spus că va fi pe undeva (nu i-a spus unde), de la Blagoveştenie până la Sânziene. De atunci, Sava îl caută peste tot, strigând: cucu, cucu, timp de o lună. Aşa că pasărea pe care o vedem şi o auzim cântând nu este Cucu, ci nevasta lui, Sava.
Într-o altă legendă este vorba de doi gemeni. Pe unul il cheama Cucu. Fratele lui îl căuta mereu. Se crede că, dupa şapte ani, cucul se preface în uliu.
Fiind situată lângă echinocțiul de primăvară, Blagoveștenia este o zi de curățenie rituală:
Focurile de veghe: Femeile aprind focuri în fața casei și pun alături o cofiță cu apă, pâine și sare. Se crede că îngerii păzitori vin să se încălzească și să-și potolească foamea.
Apărarea gospodăriei: Casele și pomii se afumă cu tămâie pentru a goni șerpii și „dihăniile”. Stupii sunt scoși la iernat și trecuți peste foc pentru fertilitate.
Interdicții severe: Este o zi în care munca este oprită cu desăvârșire. Se spune că nici măcar păsările nu-și fac cuib în această zi, iar dacă ai măcina mălai, roadele pământului ar fi blestemate.
Icoană pe sticlă tema „Buna Vestire”, meșter Savu Moga, datare 4/4 sec. XIX, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Dezlegarea la pește: Sănătate „ca peștele”
Deși suntem în Postul Mare, Biserica acordă dezlegare la pește. În popor, acest sacrificiu ritual este obligatoriu: cine mănâncă pește de Blagoveștenie va fi tot anul sănătos, vioi și sprinten. Este o „infuzie” de energie vitală necesară pentru muncile agricole care încep acum cu putere.
Notă editorială
Sursă: azm.gov.ro; www.facebook.com/@MuzeulTaranului). Acest material a fost realizat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini, sub coordonarea și validarea editorială a echipei Uniți Schimbăm. Utilizăm tehnologia ca un instrument de sinteză și claritate, respectând principiile Umanismului Digital definite în Statutul nostru.
Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti.
Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.
Cine poate fi pomenit?
Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica.
Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu.
Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos.
De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.
Sâmbăta morților – Moșii de iarnă
Ziua de sambată care precede Lasatul Secului de Branza sau Lasatul Secului de Carne, dedicată morților, moșilor și strămoșilor, se numeste Mosii de Iarna. Împreuna cu Mosii de Samedru formeaza Mosii cei Mari de peste an. La Mosii de Iarnă se împart alimente (placinte, produse lactate, piftii) și, uneori, vase umplute cu mancare gătită sau cu apă.
În Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica următoare Biserica a randuit să se facă pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom înfățișa toti. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregatirea sau fără pocăința necesară, Biserica face mijlocire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică.
Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii“, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “moși” vine de la “stramoși”, si se referă la persoanele trecute la cele veșnice. Cu apelativul “moși” sunt numiti nu doar morții, ci și principalele sărbatori ce le sunt consacrate, precum și pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Moșii de primavară” (de Macinici), “Moșii de vară” (sambăta dinaintea Rusaliilor), “Moșii de toamnă” (in prima sambata din luna noiembrie), “Moșii de iarnă” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Moșii desemnează neamul nostru, persoanele mutate în lumea veșniciei, pentru care se fac rugăciuni de mijlocire. Cu privire la rugăciunile pentru cei morți, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi“. Într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul Îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniți de el, nominal, la proscomidie, și adaugă: “Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui.”
În fiecare biserică se oficiază Sfanta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiți. În ziua în care se săvarșește Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescură, pentru vii și morți. Ele sunt așezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezintă pe Hristos, ca dragostea Lui să se reverse și asupra lor. Amintim că in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participă la sfințenie prin prezența lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.
În Postul Sfintelor Pasti există și randuiala sarindarelor, adică a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face în Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sâmbăta Morților
Conform tradiției populare, în această zi, toate bisericile din România îi pomenesc pe cei adormiți și care nu au avut parte de slujbe rânduite la înmormântare. Datul de pomană în Sâmbăta morților este unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile. Așadar, creștinii duc la biserică, spre a fi slujite de către preoți, colivă, colac, sticlă cu vin, dar și pachete cu plăcinte, brânzeturi, piftie, carne, sarmale, mere şi alte fructe (în funcție de posibilitățile fiecăruia).
Se zice că tot ceea ce rămâne nemâncat în Sâmbăta Morților se aruncă și nu se păstrează pentru a doua zi, când avem Duminica Lăsatului Secului de carne, altfel iarna se va răzbuna și va trimite valuri de nămeți peste cei care nu respectă aceste rânduieli.
O altă tradiție foarte cunoscută este aceea că în această zi se mănâncă și se dau de pomană piftie și alte răcituri, Moșii de Iarnă fiind cunoscuți și ca Moșii de Piftii în unele zone ale țării.
Gospodinele din Fundu Moldovei obisnuiesc sa faca placinte si pampuste care sunt date de pomana, impreuna cu o ulcica sau cana de sticla de sufletul mortilor. Cu acest prilej se utilizeaza expresia: “Cine da lui isi da.”
În Transilvania, se obișnuiește să se dea de pomană inclusiv bucate preferate de cel pentru care se face pomana plus o prăjitură denumită “pupi” (chec de mere).
În Bucovina, pachetele de pomană includ neapărat și plăcinte cu brânză și se dau familiilor necăjite, cu mulți copii.
În Muntenia, alături de colivă se pune și un bănuț care se dă celui mai sărac cu scopul de a aduce spor atât celui care primește pomana, cât și celui care o dă.
În Banat, înainte de a pleca la biserică, femeile merg la cimitir pentru a tămâia mormintele. După slujba de Moșii de iarnă, femeile împart pomeni, printre care și vase cu cotoroage, un fel de mâncare făcut din afumătură de porc.
Alte tradiții:
- la cimitir se aprind cel puțin două lumânări
- în această zi nu se lucrează
- nu se fac nunți
- pentru cei decedați de mai puțin de un an se face un pomelnic separat, pentru a nu fi pomeniți alături de ceilalți
Ce sunt “sarindarele”?
Cuvantul “sarindar”, de la cuvantul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic ăntreg de răposați la 40 de Liturghii in sir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului. (Despre sfarsitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfințirea unei biserici sau a unei fantani, cand vine preot nou în sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii, una dupa alta, și particulare, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii răzlețe. La sfarșitul celor 40 de Liturghii se face parastas și se pomenesc raposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.
În unele părți, se mai obișnuieste a se face pomenirea neîntreruptă a răposaților, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în manăstirile unde Sfanta Liturghie se săvarșește neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor și răposaților de pomenit, care se dă în acest caz, se numețte pomelnic anual.
Ce sunt pomenile si ce rost au ele?
Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-stea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii.
Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: “Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu” 576 (Talcuire la cartea Iov (atribuita lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebită.
Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de “Veșnica pomenire“. Se savarseste in biserica, dupa Liturghie, iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.
Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija a mormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilor nostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseasca niciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le, semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cat mai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candele si lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamna Sf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simion al Tesalonicului586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutat de pe pamant.
Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți
Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.
Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.
Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi (numele), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur
Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor)
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie.
Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere.
În acest moment se făcea și curățirea mamei.
În Templu sunt întâmpinați de dreptul Simeon și prorocița Ana.
Potrivit tradiției, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă.
În momentul în care a ajuns la textul “Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu“, a înlocuit termenul “fecioara” cu “femeie”.
Pentru necredința sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din Fecioara.
Simeon, om al rugăciunii, reprezintă așteptarea împlinirii profețiilor.
În momentul în care acesta Îl ia în brațe pe Hristos, rostește: “Acum slobozește (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău, Israel“.
Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit. Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti și morților că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.
Părintele Teofil Pârâian spune că “noi suntem mai avantajați decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în ființa noastră și să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viață întreagă și chiar o veșnicie întreagă”.
Prorocita Ana simbolizează Legea și Proorocii, cele care se vor împlini în persoana lui Hristos.
Întâmpinarea Domnului – date istorice
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494.
Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.
În Răsărit această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Nașterii Domnului).
Întâmpinarea Domnului – pilda de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naștere
Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă și la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățire a lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică și în numele familiei aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.
Preotul însemnează cu semnul sfintei cruci pe mamă și pe prunc, apoi punând epitrahilul și mâna dreaptă pe capul mamei, după rostirea introducerii liturgice formată din binecuvântare, rugăciuni începătoare și tropar (al zilei sau al întâmpinării Domnului), citește cele cinci molitve din Agheasmatar. Mama și pruncul închipuie în acest moment pe Maica Domnului cu Iisus în brațe în templul din Ierusalim. În rugăciunile rostite de preot se amintește despre împlinirea zilelor “curățirii” femeii lăuze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face și cuvenita referire la împărtășirea mamei cu Sfintele Taine. În ce privește pruncul, preotul se roagă ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze și să-l sfințească, rânduindu-i după această pregătire luminarea botezului. Despre Mântuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfânta Evanghelie că a fost purtat în brațe de către dreptul Simeon. Prin analogie cu cele petrecute în Ierusalim în aceste clipe, se săvârșește întreaga procesiune a intrării în biserică, până la așezarea pruncului în fața ușilor împărătești.
Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din fața ușilor și intră cu el în biserică, zicând mai departe : “Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă !”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleșii lui Dumnezeu, în calitate de catehumen. În interiorul naosului, preotul iarăși rostește: ”În mijlocul bisericii Te voi lăuda!”, amintind astfel de prezența cetelor îngerești. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar și închinându-l la icoanele împărătești, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor “jertfa vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”. Pruncul de parte bărbătească se introduce spre închinare și în interiorul sfântului altar. Ritul îmbisericirii se încheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: “Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…”. Preotul așează pruncul jos pe solee, în fașa ușilor împărătești, de unde este luat de către mamă după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.
Întâmpinarea Domnului – Datini, tradiții și obiceiuri populare românești
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia. Aceasta era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Ziua de 2 februarie mai era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.
Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
Credincioșii cinstesc Icoana Maicii Domnului pentru spor și sănătate în această zi. Acest obicei mai poartă numele de “Îmblânzirea inimilor împietrite” sau “Profeția lui Simeon”.
Tot în această zi are loc “Târcolitul viilor”, un ritual de ocol, îndeplinit de viticultori.
În Transilvania, bărbații merg să taie și să lege via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.
Miniatură cu „Stretenia” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ziua în care „iarna se întâmpină cu vara” pică întotdeauna pe 2 februarie.
Acum creștinii sărbătoresc aducerea lui Iisus la templu, unde este întâmpinat de dreptul Simeon.
Cel ce întreaga-i viață jinduise să vadă chipul lui Mesia, născut din Fecioară.
În unele zone etnografice, această zi poartă numele de „Stretenie”.
Suntem la începutul anului agricol.
Țăranul, a cărui existență se împletește strâns cu cea a pământului, este preocupat să citească, în fel și chip, viitorul.
Cum va fi vremea, ploioasă sau secetoasă?
Se spune că dacă de praznicul Întâmpinării Domnului va fi cald, atunci vara va fi călduroasă și plină de belșug. Iar de va fi friguroasă, dacă gerul va strânge în ghearele sale pământul sau viscolul va bate nemilos, atunci vara va fi friguroasă, iar roadele vor lipsi.
Cei ce posedă stupi sunt atenți la alte semne: dacă picură apa din streașină, albinelor nu le va merge bine în noul an, iar mierea li se va înăcri.
O întreagă rețea de credințe leagă prin ițe nevăzute ursul, felul în care el se manifestă, și viitorul.
O fi, poate, o reminiscență din timpurile străvechi ale totemismului, ursul fiind pe atunci venerat ca zeitate.
În multe locuri, oamenii cred că, dacă de Întâmpinarea Domnului, deși afară mai domnește gerul, ursul își părăsește bârlogul și își vede umbra, se va întoarce să își continue somnul pentru încă 6 săptămâni.
Abia atunci iarna se va sfârși. Dacă nu-și va vedea umbra, atunci nu va mai reveni la culcușul său călduros și iarna se va încheia îndată.
În popor, deci, ziua de Stretenie este socotită a fi și „ziua Ursului”.
Zi în care el iese din peștera în care a iernat și joacă de jur-împrejur „ca într-o arie”.
Dacă am vorbit de urs, e musai să vorbim și despre Martini: Martinii de iarnă.
Se zice că Sî-Martinii ar fi 3 la număr: Martinul de mijloc, cel Mare, pică mereu de praznicul Întâmpinării Domnului.
În zilele Martinilor – din ajunul acestei zile sfinte până pe 3 februarie – țăranii nu muncesc pentru ca vitele să le fie ferite de gurile hulpave ale lupilor și urșilor.
Fiindcă, nu-i așa?, românii îl numesc pe urs „Moș Martin”.
Ursarii, de exemplu, odinioară colindau satele și îl îndemnau să joace, cântându-i:
„Joacă bine,/Mă, Martine,/Că-ți dau pâne/Cu măsline,/Și inele,/Și mărgele,/Să te-mpodobești cu ele”.
Pe alte meleaguri, românii nu îi serbau pe Martini, ci pe Filipi: între 25 ianuarie și 2 februarie nici bărbații, nici femeile nu lucrau pentru a-și proteja vitele de primejdia lupilor.
Sfântul Grigore Teologul , prăznuit astăzi 26 ianuarie, printr-o etimologie populară, este cel care păzește împotriva ologelii, deși paza lui se putea extinde asupra arsurilor sau înecului.
Pe când umbla Grigore Teologul ca om pe pământ, i s-a făcut sete și, ducându-se la o fântână, și-a înfipt bastonul în pământ și, când s-a aplecat să bea apă din fântână, arhanghelul Mihail i-a luat sufletul.
Mergând Sfântul Grigore nu ca om, ci ca spirit, împreună cu arhanghelul Mihail pe cale, și-a adus aminte de baston, că l-a uitat în fântână.
S-au înapoiat amândoi la fântână, și-a găsit toiagul un măr înflorit, iar lângă fântână un stârv.
„Vezi, Grigore, aici a zăcut sufletul tău. Sufletul e nemuritor și se întrupează iarăși…“
Cea mai importantă semnificație a zilei de 25 ianuarie era aceea de punct de plecare al sărbătorii Filipii de Iarnă (ce se întindeau, cu date variabile, până la 2 februarie), cea mai importantă sărbătoare de iarnă consacrată lupilor, în care se țineau cu strictețe numeroase tabuuri, dar se și realizau practice apotropaice, de luptă împotriva puterii distructive a animalelor.
Românii din unele părți ale Munteniei, în loc de Martinii de iarnă (1-3 februarie) țin șapte Filipi (Pilipi, Cilipi, Chilichi), începând cu 25 ianuarie până la 2 februarie (alteori, 14-20 ianuarie), crezând că ar fi răi de lupi.
Alți români țin numai trei Filipi: unul la 30 ianuarie, iar ceilalți doi la 1 și 2 februarie, sau unul la 2 februarie și doi la o săptămână după aceasta.
În răstimpul acestor zile, considerate ca sărbători, atât bărbații, cât și femeile nu lucrează nimic.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri caracteristice sfârșitului de an din satele românești îl reprezintă Jocul căiuților.
Aidoma celorlalte obiceiuri care implică personaje mascate (capra, ursul etc.) rădăcinile „căiuților” sunt precreștine. Dincolo de semnificațiile mitologice – de purtător al soarelui peste cer, calul adoptă o simbolistică deosebit de complexă în imaginarul țărănesc: e călăuză a sufletului după moarte (psihopomp), deopotrivă entitate cu funcție apotropaică (de protecție), dar care denotă forță și vitalitate, precum și fecunditatea, pe de altă parte. Nu întâmplător îl regăsim întrupat de tineri flăcăi. Poveștile îi conferă atribute fantastice – este năzdrăvan: vorbește, zboară, mănâncă jăratic, sprijinul său fiind indispensabil pentru eroul narațiunii.
„Jocul căiuților” reprezintă unul dintre cele mai bine conservate obiceiuri cu măști de la noi, chiar dacă (și poate tocmai pentru că) așa cum e firesc, au avut loc tot felul de modificări în timp. De la o măsurare simbolică a forțelor într-o „luptă” între doi tineri costumați, lucrurile au evoluat spre trupe agregate ca ansambluri, cu număr variabil de participanți, depășind adesea 10 dansatori care sunt ghidați în prestația lor de un căpitan sau ofițer. Acompaniați de sunetele clopoțeilor și fluierelor, ba uneori chiar de adevărate fanfare, aceștia execută sincron mai mulți pași de dans – atât în perechi, frontal, cât și în cerc.
Alături de Căiuții din Tărâța, la colindat prin Comănești, 2018 (Georgiana Vlahbei) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
„Hai harbuz, harbuz, harbuz, Călăreții cât mai sus, Firicel de mentă creață, Călăreții față-n față!”
Inovații au apărut și în ceea ce privește vârsta participanților, astfel că, nu de puține ori, în locul flăcăilor (sau împreună cu aceștia), pot fi întâlnite și cete de copii și adolescenții, costumați în „căiuți”, atât pe scenele diferitelor concursuri și festivaluri, cât și în seara de 31 decembrie colindând prin sate și la orașe.
Masca-costum de „căiuț” este confecționată în mod tradițional din două elemente principale. În primul rând, o covată de lemn, decupată la mijloc atât cât este necesar pentru ca interpretul să se strecoare în interior și pe care și-o fixează apoi cu niște curele petrecute peste umeri. Tot acest eșafodaj este acoperit cu o pânză (uneori scoarță, ca la costumul de capră) împodobită cu batiste, ștergare, panglici. Un cap de cal cu gât lung, cioplit din lemn, ornat cu clopoței, mărgele, oglinzi și panglici este fixat în partea din față a coveții. În partea din spate este atașată simbolic și o „coadă” din păr de cal sau din fuioare de cânepă ori lână. Costumația este completată, de la caz la caz, cu chipiu/căciulă, cojocel/ benzi tricolore încrucișate pe piept, mantie, pantaloni groși de postav și opinci sau cizme. Cromatica costumului este exuberantă, predominând de regulă combinația roșu și alb. Excepții notabile sunt reprezentate de „căiuții” cu mantie albastră de la Hlipiceni (jud. Botoșani) și de cei cu acoperiți cu pânză neagră de la Piscu Crăsani, din jud. Ialomița.
Alături de Căiuții din Tărâța, la colindat prin Comănești, 2018 (Georgiana Vlahbei) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
În multe regiuni, „căiuții” constituie doar un capitol în cadrul unor reprezentanții mai ample susținute de alaiuri care mai includ o multitudine de alți colindători cu sau fără măști și care pun în scenă fragmente de teatru popular (Irozi, Jieni ș.a). Totuși, în unele localități din nordul Moldovei, din Bucovina și, izolat, în Muntenia, „Jocul căiuților” reprezintă elementul central al reprezentației. Sunt vestite pentru măiestria coregrafică și vioiciune, precum costumația aparte, cetele de „căiuți” din jud. Botoșani (comunele Trușești, Tudora, Vorona), din jud. Bacău (Răcăciuni, Pârjolu), din jud. Suceava (Fântânele, Zvoriștea) sau din jud. Ialomița (Piscu Crăsani).
Dacă vă ajung la poartă Căiuți anul acesta, să ne arătați și nouă!
[Text de Magda Andreescu / versuri culese din zona Sucevei]
Era cândva o lume a satului românesc, care-și desfășura existența mai mult după credințele și superstițiile rămase de la moși și strămoși decât după rânduielile bisericești.
Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit.
Așadar, nu era zi în care să nu fie vreo interdicție, vreo datină de îndeplinit, care odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității, boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.
Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar câte o sămânță din ele s-a strecurat până în prezent și se mai întâlnesc localități unde se mai practică obiceiuri asemănătoare celor ce erau odinioară.
Perioada sărbătorilor de iarnă, cu colindele și grupurile de urători, cu practicile urmate cu sfințenie, cu alaiurile de măști care nu mai conteneau până după ziua Sfântului Vasile, cu zgomotele făcute pentru a alunga spiritele rele, poate fi definită foarte bine de sintagma „o lume care a fost… o lume care mai rezistă”.
Sfântul Andrei sau Moș Andrei, a cărui zi era considerată începutul iernii, deschidea „oficial” sezonul sărbătorilor.
Odată cu venirea lui, zilele deveneau din ce în mai scurte, iar nopțile lungi și friguroase.
Și s-ar tot scurta ele până când ar dispărea cu totul, dacă Moș Nicolae nu ar sta de veghe la miazănoapte și nu ar întoarce Soarele din drumul său.
Acesta, sătul de toate răutățile pe care le vede pe pământ, vrea să fugă și să nu mai urce pe bolta cerească.
Cum oamenilor le-a fost întotdeauna frică de întuneric și de sfârșitul lumii, încearcă și ei să-l îmbuneze pe marele astru ceresc și o fac prin fel de fel de acțiuni, practici și ritualuri care să slăbească puterea malefică.
De fapt, până la Anul Nou, care reprezintă un prag între o lume veche și o lume nouă, pe pământ se confruntă forțele binelui și ale răului și peste tot domnește haosul.
Totuși, așa cum s-a întâmplat și la facerea lumii, din haos timpul renaște și un nou ciclu de viață începe.
Semnalul este dat de momentul solstițiului de iarnă, când soarele începe să stea mai mult pe bolta cerească.
La confruntarea aceasta iau parte și oamenii, iar vetrele satelor se transformă în adevărate scene de teatru, pe care se mișcă, într-un colindat ritual continuu și plin de rost, capra, ursul, căiuții și cetele de mascați care-i însoțesc. Acum este timpul măștilor confecționate în gospodării de meșteri pricepuți.
Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, mărgele și oglinzi, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți.
Luându-și o nouă personalitate, bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacolul cel mai așteptat din an.
Prin jocurile lor, mascații biciuiesc moravurile rele, neajunsurile, dar încearcă în primul rând să atragă asupra comunității bunăstarea și belșugul.
O dată curățat de tot ce a fost rău, satul va putea să întâmpine cu bucurie și cu speranță un nou ciclu de viață, mai bun, mai roditor.
Așadar, acum este timpul caprelor, al urșilor și al cetelor formate din moși, babe, draci, drăcoaice, miri, mirese, doctori, popi, ciobani și alte personaje, care stârnesc râsul atât prin înfățișarea lor, cât și prin „modul de exprimare”.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP | Cu obrăzare la Anul Nou, sat Târpești, județul Neamț. Unul dintre personaje este Nicolae Popa, artist popular ce confecționa măști și deținea o imensă colecție de piese tradiționale (MAP-1654) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Jocul caprei
În cercetările mele asupra obiceiurilor desfășurate în preajma Anului Nou, m-am concentrat o vreme pe Bucovina.
Zone etnografice precum cea a Dornelor, a Humorului, a Câmpulungului Moldovenesc, a Rădăuților, mi-au prilejuit întâlnirea cu numeroase comunități atașate încă de tradiția jocurilor cu măști specifice sfârșitului de an.
Din ansamblul cetelor pe care le-am cercetat s-a evidențiat un personaj foarte îndrăgit: .
Jocul caprei era aproape nelipsit în reprezentațiile pe care alaiurile de urători le desfășurau în satele și comunele pe care le-am documentat.
Prestația acestui personaj popular înregistra fără excepție pe tot arealul cercetat două momente foarte importante în invocarea simbolică a unor roade bogate pentru un Nou An prosper și pentru sănătatea membrilor comunității.
Făcând trimitere la credințele străvechi cu privire la moartea și renașterea timpului și a naturii, capra joacă până când, brusc, este răpusă de o boală (uneori mimând chiar decesul).
Segmentul următor includea scena vindecării și/sau a învierii acesteia cu ajutorul unor descântece sau al intervenției unui doctor.
Ultima parte a reprezentației era plină de bucurie, capra reluându-și jocul după indicațiile primite.
Din textul rostit de însoțitorul său (moșneag sau cioban) exemplific doar prin câteva versuri uzitate în comuna Panaci:
“[…] Ța căpriță cu mărgele, Pune-ți capul’ pe podele! Ța căpriță cu hurmuz, Ia ridică-ți capu’ sus! […]”
Cel mai adesea, moșneagul avea și un corespondent feminin: baba.
Precum moșneagul, aceasta nu purta mască, rolul său în ceată fiind sugerat de vestimentația sa din straie tradiționale.
În aceeași notă, la finalul reprezentației, cei doi încingeau un joc ”bătrânesc” pe o melodie specifică zonei, interpretată de muzicanții angajați pentru a-i acompania (și răsplătiți ulterior din încasări).
În arealul cercetat, masca-costum de capră era compusă dintr-un schelet de lemn, acoperit pe spate cu o față de masă, covor, ori chiar cu o banală pătură, ornamentate de la caz la caz cu: mărgele, panglici, ciucuri, batiste, oglinzi și hârtie creponată.
Podoabele erau prezente și pe zona capului și a cornițelor, care puteau fi de lemn ori chiar autentice, de capră/țap.
De mandibulă, care era mobilă datorită unui sistem simplu de pârghii manevat de jucător cu o sfoară, era atârnată cel mai adesea, o bărbuță din lână sau blăniță de iepure.
Nu de puține ori, în jurul acestui personaj se coagula o ceată distinctă, separată de cele care aduceau în prim plan alte măști (ursul, de pildă).
Numărul caprelor din alaiurile bucovinene varia destul de mult în funcție de importanța pe care comunitatea o acorda acestui personaj.
În zona montană și depresionară, am constatat o preferință aparte pentru acest personaj, după cum o dovedește situația întâlnită în comuna Fundu Moldovei.
Aici, alaiul denumit local putea avea în componență și zece capre, care își executau jocul ”pe brânci” (cu spatele aplecat), într-un spectacol plin de culoare și dinamism.
Chiar dacă de-a lungul timpului semnificațiile sale profunde s-au atenuat, îndrăgita mască-costum de capră animă și astăzi prin jocul său sfârșitul anului nu doar pe plaiurile Bucovinei ci și pe o largă arie din țară, îmbrăcând aspecte din cele mai variate.
Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular.
Costumația bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol.
Jocul caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă.
Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilizării ca transformare cosmică.
“Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții”
(Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei).
Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște simbolic.
Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.
În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de “Turca”. Unul dintre colindători poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea “turcii”, vestesc gazdei “trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etnograf Crăciun Parasca).
Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).
Simbol al fertilității și al fecundității pământului în cadrul sărbătorilor de iarnă, capra apare pe ulițele satului românesc între Crăciun și Anul Nou. Ea este reprezentată de o mască-costum ce acoperă din cap până-n picioare pe cel care o poartă. Este întâlnită sub mai multe denumiri – ̆ în Moldova, ̆ în Transilvania și în Muntenia.
Cea din imaginea alăturată se numește ̆, deoarece a fost lucrată într-o gospodărie din satul Șieuț, județul Bistrița-Năsăud, Transilvania.
Capul este format dintr-un bot de lemn prevăzut cu ciucuri de culoare roșie și mustăți din blană de animal și împodobit cu o coroană din fire de lână multicolore. Trupul este compus din două țesături din lână, specifice zonei, peste care s-au cusut rozete. Asamblarea măștii se face direct pe purtător. La auzul fluierului, feciorul joacă capra „pe brânci”, stând aplecat și sprijinindu-se de bățul ce susține capul măștii.
sau nu umblă singură, ci este însoțită de un întreg alai de moși, babe și alte personaje care glumesc, cântă, joacă, îi amuză sau îi pedepsesc pe cei care asistă la jocul ei, pe ulițe sau în curțile gospodarilor.
Cumpărătorul:
- Eu îți dau 400 de lei pe ea pentru că împunge.
Ciobanul:
- De cât să-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată)
Alaiul:
- Văleu, capra noastră a murit!
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Te-o lovit vreo boală grea
Sau pe unde-ai colindat
Veste rea tu ai aflat
Ciobanul:
- Baa! daa capra nu-i moartă și nu din pălitură a leșinat, ci din cele ce-o aflat.
Alaiul:
Scoală tu, căprița mea,
Faptele s-or îndrepta
Și-acum haide să plecăm
Și-alte case colindăm
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța.
Umblatul cu ursul
Jocul ursului este specific zonei Moldovei.
Nu este an în care acesta să nu însoțească cetele de mascați și să nu-și aducă contribuția la invocarea bunăstării în noul an, ce tocmai începe.
Ursul este considerat un animal sfânt, binefăcător, cu valențele unui medic: mulți suferinzi de dureri de „șale” se întindeau pentru a fi „călcați” de urs, în speranța unei vindecări.
Prin jocul lui, acest animal puternic, simbol al forței, al vigorii și al sănătății, dovedește că este singurul capabil să învingă iarna și să vestească primăvara.
Masca-costum specifică este confecționată din piele brută de urs, în care jucătorul intră complet și se încheie pe dinăuntru.
Privește prin găurile rotunde ale ochilor, respiră pe nările largi și mormăie prin gura întredeschisă care-și arată colții fioroși.
Urșii pot fi admirați jucând singuri, îndemnați de ursari, în ritmul tobelor și al fluierăturilor, sau în ceata caprelor, unde execută împreună cu acestea dansuri grotești.
Credit foto: Anamaria Iuga – Imagini din cercetările de teren (arhiva personală) | Urși la Anul Nou, Comănești, Bacău, 2019 – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Spre deosebire de capră, umblatul cu ursul de întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.
S-a avansat chiar ipoteza că la originea acestei datini s-ar afla un cult traco-getic.
Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii.
Alteori, masca este mai simplă: capul ursului se confecţionează dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză solidă, astfel ornată încât să sugereze perii maronii caracteristici.
Masca este condusă de un “ursar”, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul “puiului de urs”).
Aţâţat de ursar (Joacă bine, măi Martine/Că-ţi dau pâine cu măsline), în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Jocul trebuie să fi avut, la origine, rolul de a purifica şi fertiliza solul în noul an.
Reprezentaţia, foarte asemănătoare cu cea pe care o dau ursarii ţigani cu un animal domesticit în orice moment al anului, se încheie cu obişnuitele urări adresate asistenţei.
(Sorin Lavric, Cartea de Crăciun) – preluat de pe mariustuca.ro
Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român
Noaptea Sfântului Andrei, Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea
În „creștinismul cosmic” (Mircea Eliade), în care țăranul român viețuiește fragmentar și astăzi, magia coexistă cu credința religioasă, strămoșească.
Astfel că marile sărbători ale românilor, prin practicile și obiceiurile rituale etalate în aceste zile îmbibate de numinos, de sacru, oglindesc fidel acest conglomerat de credințe magico-religioase.
Sărbătoarea Sfântului Andrei, denumită în anumite zone etnografice și Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea, nu face excepție de la regulă.
Etnologul interesat de această sărbătoare descoperă fascinat povestiri din secolul al XVIII-lea, care au circulat ani buni prin Moldova, și care pun în lumină chipul apostolic al Sfântului Andrei: fratele Sfântului Petru ar fi ridicat, potrivit legendelor locale, bisericuțe în satele Șerbești sau Troianu, din județul Covurlui.
Pe de altă parte, în noaptea care desparte ziua de 29 noiembrie de praznicul Sfântului Andrei irump din abisurile mentalității arhaice autohtone credința în strigoi și puzderia de farmece și vrăji, menite să pună în mișcare legăturile tainice, oculte, dintre ființele celeste sau infernale și pământeni.
Strigoii sau strigoaicele sunt de două feluri: fie bărbați sau femei care au murit și care în noaptea Sfântului Andrei își părăsesc lăcașurile de veci, arătându-se oamenilor de rând sub diverse chipuri, pricinuindu-le pagube, fie oameni în viață (pe care îi poți recunoaște fiindcă sunt însemnați – au coadă), al căror duh colindă în această noapte încolo și încoace.
Credința imemorială că strigoii culeg de prin curțile oamenilor coasele și limbile de la meliță făcea ca odinioară gopodarii să le ascundă în casă sau prin locuri neștiute de alții.
În noaptea Sfântului Andrei strigoii își dădeau întâlnire la hotarul satului și încingeau o bătaie pe cinste cu limbile de la meliță.
Țăranul român credea că în această noapte strigoii de dezlănțuiau pur și simplu: trăgeau clopotele de la biserici, se prindeau în horă și jucau cu foc până la cântatul cocoșilor.
Mai întâi strigoii se strângeau la sfat în pădure, prin cimitir sau case părăsite, apoi se răspândeau prin sate, făcând stricăciuni fel de fel.
Țăranii aveau mare grijă să își protejeze familia și ograda de strigoii morți, despre care credeau că sug sângele nefericiților care aveau nenorocul să le iasă în cale.
Mijloacele de protecție împotriva lor erau simple: mâncau usturoi și își ungeau cu el fruntea, spatele și încheieturile membrelor.
Erau, deopotrivă, unse cu usturoi, în semnul crucii, toate locurile prin care ar fi putut pătrunde în casă strigoiul: clanța ușii sau ușa în întregime, hornul de la sobă, ferestrele, scara.
Nu erau uitate nici animalele din gospodărie: oile, boii, vacile.
Prin Botoșani exista obiceiul ca fântânile să fie unse și ele cu usturoi.
În plus, făceau o cruce din ceară pe care o lipeau la cornul drept al berbecilor și boilor.
În noaptea din ajunul sărbătorii Sfântului Andrei țăranii se rugau și băteau metanii înaintea icoanelor, cu credința că Dumnezeu îi va ocroti împotriva atacului strigoilor.
În tradiția poporului român, sărbătoarea Apostolului Andrei mai era cunoscută și ca „ziua lupului”.
Strămoșii noștri nu munceau pentru ca Sfântul Andrei să le păzească vitele – oile, caprele –, să nu le înfulece lupii, iar călătorii nevoiți să colinde drumurile în această perioadă a anului să nu se întâlnească cu ei.
Se credea că deși lupul are gâtul țeapăn, în ziua de Sânt-Andrei și-l poate îndoi – atunci „lupul își vede coada”.
Femeile nu mai torceau lâna sau cânepa „ca să nu toarcă lupii la casă”.
Se abțineau să măture, să arunce gunoiul afară, să facă pomeni, să rânească în grajdul vitelor sau să împrumute ceva din casă.
În seara ajunului Sfântului Andrei fetele nemăritate rostesc descântece și fac vrăji „pe ursită”, de dragoste, sperând ca în curând viitorul soț să le treacă pragul casei.
Iată că și în spiritualitatea poporului român, starea de îndrăgostire era percepută ca un fel de boală, de stare anormală a sufletului, la originea ei aflându-se de multe ori marii manipulatori ai energiilor subtile, magice – vrăjitorii și fermecătorii.
Ne amintim că „divinul Platon” vedea în îndrăgostire o nebunie venită de la zei – „thea mania”.
Cât despre starea de îndrăgostire ca „gradul zero al oricărei magii”, savantul român Ioan Petru Culianu a demonstrat relațiile profunde dintre eros și magie, din antichitatea greco-romană până la omul Renașterii.
„Turta de Andrei” este o altă practică magică la care recurgeau odinioară fetele nemăritate.
Fecioarele se strângeau la casa uneia dintre ele, aduceau apă neîncepută în gură, îi adăugau făină și sare – măsurate toate, de obicei, cu o coajă de nucă. Apoi fiecare cocea pe vatră turta proprie, o mânca și adormea nădăjduind că i se va arăta în vis ursitul, cel cu care se va însoți pentru tot restul vieții, și îi va da apă pentru a-și domoli setea arzătoare.
Prin Bucovina, în ajunul zilei Sfântului Andrei, înainte de a se lăsa în voia somnului, fetele nemăritate pun sub pernă 41 de fire de grâu și rostesc următorul descântec:
„-Voi, 41 de fire de grâu,/Eu voi adormi/Și voi hodini,/Dar eu mă rog lui Dumnezeu,/Să-mi trimită îngerul meu,/Să-mi arate pe ursitorul meu,/Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”
Text: Ciprian Vocilă, sociolog la Muzeul Național al Țăranului Român
Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Noaptea Sfântului Andrei
Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri care să asigure protecție oamenilor, animalelor și gospodăriilor, pe care țăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt.
Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților strigoi sau a unor animale totemice.
“Andreiu’ cap de iarnă” cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească.
Se crede că în această noapte “umblă strigoii” să fure “mana vacilor”, “mințile oamenilor” și “rodul livezilor”.
Poemul Noaptea Sfântului Andrei, scris de Vasile Alecsandri, descrie foarte sugestiv această înfricoșătoare noapte:
Iată-l, iată Satan vine
Răzbătând prin verzi lumine,
Pe-un fulger strălucitor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, Iele zburlite,
Și Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor.
Voi cu suflete curate
Cu credinți nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii,
Voi creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei…
Strigă-atunci un glas ceresc.
Și pe loc cad în morminte
Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!
Împotriva acestor primejdii, țăranul român folosește agheasmă, leuștean, smirnă, tămâie și mai ales usturoi care pune pe fugă toate făpturile malefice.
În egală măsură, casa, grajdul, cotețele, ușile și ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni și animale.
În această noapte se desfășoară cea mai importantă acțiune: “păzitul usturoiului”.
Fete și flăcăi, veghează și petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calitățile necesare îndepărtării primejdiilor.
De asemenea usturoiul va servi drept remediu terapeutic, va aduce pețitori – purtat la brâu.
Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor și câmpurilor se aduc crenguțe de vișin în casă (care vor înflori până la Crăciun) sau se seamănă boabe de grâu în mici recipiente.
Fetele încearcă semnele propriului destin: caută chipul viitorului soț în forma pe care o ia plumbul sau cositorul topit și apoi brusc solidificat prin turnarea în apă; stau peste noapte în fața unei oglinzi, mărginite de două lumânări, până ce zăresc chipul viitorului bărbat; pun busuioc sub pernă și apoi se culcă, sperând să-și viseze soțul, sau cu o zi înainte de Sfântul Andrei nu mănâncă decât o turtă foarte sărată și nu beau apă, sperând să viseze noaptea un flăcău care îi aduce apă, acesta devenindu-i soț.
Noaptea strigoilor și descântecele din noaptea Sfântului Andrei
E greu să definim strigoiul. O fi om posedat de un duh necurat? O fi suflet rămas suspendat între două lumi, între tărâmul pământenilor şi al celor morți?
Țăranul român credea că strigoii sau strigoaicele sunt fie duhuri ale morților, fie oameni vii al căror suflet, în noaptea Sfântului Andrei, bântuie satele, pricinuindu-le oamenilor şi vietăților din ogradă felurite pagube. Despre ei se credea, printre altele, că sug sângele nefericitelor victime.
Cât de mare era teama de strigoi reiese din numeroasele mijloace de apărare împotriva lor. Deşi diverse, aceste arme simbolice au un numitor comun, și anume un ingredient: usturoiul. În noaptea Sfântului Andrei, țăranii de altădată fie mâncau usturoi, fie îşi ungeau trupul cu el, în special fruntea şi spatele. Intrările în casă – uşa, ferestrele, hornul sobei – erau şi ele unse. Nu erau neglijate nici animalele din bătătură (vaca, oaia, capra).
În plus, cei credincioşi, în ajunul Sfântului Andrei, când amurgea, se rugau cu sârg, cu multă râvnă la icoane pentru ca bunul Dumnezeu să îi apere de asaltul strigoilor.
Descântecul este o incantație care se situează pe granița ambiguă dintre magie şi religie. Uneori are fizionomia unei rugăciuni, alteori intră în orizontul tenebros al vrăjilor.
Descântecele sunt foarte diverse: de deochi, de aplecate, de Iele, de sperietură… Descântecele pot fi trimise pe o apă curgătoare, iar arta descântatului presupune folosirea de diverse materii cu potență magică: se descântă, de pildă, în ceapă, cărbuni, cositor.
Unele descântece sunt legate de noaptea Sfântului Andrei. Strigoii pot vlăgui omul, adică îi iau toată puterea, toată vitalitatea. Pentru a-și reveni, cineva priceput la astfel de incantații trebuie să vină să-l descânte.
În descântecul următor, Maica Domnului este chemată să coboare în trupul bolnavului și să-l vindece: „A plecat strigoaica / Din casă în casă, / Din coș în coș / Și-a găsit / Toate casele-ncuiate / Toate ușile astupate, / Numai la N. / Casa descuiată, / Ușa destupată, / Coșul desfundat. / În casă cum intră, / La N. Alergă ,/ Inima-i fură, / Oasele-i zdrobi, / Sângele-i sorbi / Maica Precesta / După strigoaică se luă. / -Maicilor, / Împărăteselor, / Să dați lui N. / Inima la loc, / Oasele la loc, / Iar N. să rămâie curat, / Luminat, / Ca steaua din cer, / Ca roua din câmp / Ca șorțul Maicei Precesta.”
În mentalitatea țăranului român, ziua Sfântului Andrei este un timp ideal pentru descântecele și farmecele erotice. Să intrăm puțin în logica magiei erotice.
Știm din propria experiență că de multe ori inima ți se înflăcărează pentru o anumită persoană, dar ea rămâne indiferentă la săgețile lui Eros. Ion Creangă, un scriitor emblematic al culturii române, are o însemnare pe cât de plină de haz, pe atât de adevărată: „Dragi ți-s fetele, Ioane?” „Dragi mi-s.” „Dar tu lor?” „Și ele mie”. Revenind la relația presupusă în scenariul descântecelor, îndrăgostitul sau îndrăgostita, prin apelul la descântătoare, caută ca pe calea magiei să stârnească același sentiment în persoana pe care o iubește nebunește. Doar că, recurgând la recuzita magiei, îndrăgostitul anihilează, pur și simplu, liberul arbitru al celuilalt: descântecele de dragoste prezintă îndrăgostirea provocată prin intermediul lor ca boală, lipsire a puterii vitale, întunecare a minții.
Am ales două descântece de o frumusețe izbitoare.
Primul, un descântec „de urât”, spune așa: „Întorc urâtu / De nu-l mai cuprinde pământu, / Și aduc dragostea / De n-o mai cuprinde pajiștea”.
Al doilea este o chemare – o incantație – a soarelui: „Sfinte soare, / Sfânt Domn mare! / Eu nu ridic vânt / De la pământ, / Ci cercul tău / În capul meu, / Razele tale / În genele mele. / Sfinte soare, / Sfânt Domn mare! / Ai 44 de răzișoare, / Patru mi le dă mie / Și patru ține-le ție; / Două să mi le pun / În sprâncenele mele, /Și două în umerii obrazului, / La toți feciorii să le par / Cireș de munte înflorit, / Cu mărgăritar îngrădit!”.
În noaptea Sfântului Andrei, fecioarele ard de dorința de a-și visa ursitul, adică pe cel care le va fi soț pe viață. În unele locuri din nordul României, în ajunul zilei de Sfântul Andrei, înainte de culcare, ele pun sub pernă 41 de fire de grâu și spun descântecul următor: „Voi, 41 de fire de grâu, / Eu voi adormi / Și voi hodini, / Dar eu mă rog lui Dumnezeu / Să-mi trimită îngerul meu, / Să-mi arate pe ursitorul meu, / Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”.
În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziți? (Felix Crainicu, Cristi Ioniță – ”Legendele dacilor liberi”).
Despre Sfântul Andrei, legendele spun că a fost trimis să propovăduiască pe ”tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit, pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb.
Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sfântul Andrei, pentru prima dată, în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numelui său în calendar în ultima zi a lunii noiembrie și denumirea de ”Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă.
De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători, ziua Sfântului Andrei nu s-a sărbătorit întotdeauna la dată fixă, ci uneori la 30 noiembrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului, sau chiar în sâmbăta a cincea a Postului mare (odată cu Sâmbăta Ursului).
Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor.
În tradiția populară, ziua lui se mai numește și ”Gădinețul Șchiop” sau ”Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci celui care lucra ”îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”.
Se mai spune că în această zi ”lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn și este foarte agil la vânătoare.
În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe.
Ca să-și apere gospodăria de lupi, țăranii obișnuiesc și astăzi să ungă țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi.
În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, țapi.
Legenda spune că odinioară, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei, pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie și pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor.
Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți.
În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să îl considere conducătorul lor.
Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice, pe care numai foamea îi ținea în haită.
După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt chip, așa că îl transformă în animal.
Însă nu orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, cât un urs, cu menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului.
Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor.
Era de ajuns să se audă urletul Marelui Lup Alb și, oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați.
Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.
De observat că una dintre versiunile cu privire la originea numelui dacilor, ia în considerare cuvântul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace și însemnând ”lup”.
În lucrarea sa De la Zamolxis la Ginghis-Han, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arăta că dacii se numiră mai întâi ”daoi”.
Apoi, dacii se numeau ei înșiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor, cei care seamănă cu lupii.
Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu.
Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături la marea bătălie, iar trădătorii, cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îl vor putea oferi romanilor, în schimbul vieții lor.
Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților, de unde nu vor mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră.
Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.
Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.
Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că este esența religiei strămoșești. Apariția lui semăna groaza printre dușmani.
Stegarul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili de metal.
În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunete înfiorătoare.
Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.
Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.
Perioada de cincisprezece zile cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, între Mioi și Vinerea Mare, când se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, este numită Vara lui Mioi.
Întrucât atât la Mioi, cât și la Vinerea Mare se obișnuia să se slobozească arieții (berbecii) în turmele de oi pentru reproducere, aceste zile se numeau și Nunta oilor sau Năpustitul berbecilor.
Ion Ghinoiu – Mitologie română: dicționar (Univers Enciclopedic Gold, 2013)
În perioada cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, putem avea parte de un crâmpei de vară târzie, numită în bătrâni Vara lui Mioi.
Există o legendă care spune că, pe vremuri, trăia un cărăuș sărac, pe nume Mioi.
El s-a rugat lui Dumnezeu să mai dea câteva zile de vară, pentru a termina de treierat grâul.
Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea.
Se pare că legenda are și un sâmbure de adevăr, deoarece ține cont de realitățile satului.
În luna octombrie se desfășoară o serie de activități importante: se însămânțează pământul pentru recolta ce va să vină, se îngrijesc pomii din livezi, se primenește gospodăria.
Vara lui Mioi mai poartă denumirea de ”Nunta Oilor” și ”Năpustitul Berbecilor”.
În această perioadă, ciobanii au obiceiul de a lăsa berbecii să intre în turma de oi, pentru reproducere.
Una din cele mai frumoase legende ale toamnei, este chiar povestea frunzei ruginii:
Se spune că într-o zi se năpusti un vânt puternic, de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum.
Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce e cu vântul rece care se stârnise, prinde curaj și îl întreabă pe tatăl său: Dragă tată, ce este toamna?
Stejarul răspunse: Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură.
De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mănunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă.
Atunci, Soarele coboară spre asfințit.
Răcoarea cuprinde întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna.
Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei.
Împreună vor sălta frunzele în sus, până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ.
Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab.
Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade.
Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia.
Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze și miresme de crizanteme o însoțeau ca un abur.
Fericită că a aflat ce este toamna și mai ales, că face parte din alaiul ei, frunza de stejar rugini pe loc și plecă spre veșnicia ei.
Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.
Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea.
Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei.
Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.
În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții.
Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.
Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească.
Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă.
Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie.
De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.
În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu.
Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.
Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.
Zestrea miresei
Un tată, care e ceva mai avut, care se ţine binişor, face şi dă fiicei sale, când se mărită, cam următoarele lucruri: un cojoc sau ilic, un pieptar, un suman de miţe sau mniţe, ca să-l aibă de sărbători, şi unul lăi, să-l aibă de purtat.
Apoi o păreche de ciobote (cizme) în portareţ, adică să aibă ce purta şi una de sărbători, precum şi o păreche de papuci.
Mama care e mai avută face şi dă fiicei sale ca zestre: o scoarţă, o cergă, un ţol, o pereche de traiste şi una de desagi, şi peste cinci lăicere.
Toate acestea ţesute din lână. Apoi îi dă vreo câteva ţoale, saci şi lepedele de buci.
După acestea, îi mai dă două oghialuri şi vreo opt perine.
Apoi trei catrinţe, două ţesute cu strămătură, ca să le aibă de sărbători, şi una mai simplă, de purtat; două brâie mari de încins şi la fiecare catrinţă câte un brâneţ.
Două prigitori, două peştimane, însă aceste două obiecte numai în acele sate unde e datină de a le purta.
Două prostiri şi două feţe de masă. Apoi mânişterguri de-mbrobodit, vreo câteva ştergare de şters pe mâni şi vreo câteva şervete.
Din pânzeturi îi dă: vreo două-trei valuri de pânză de fuior şi vreo două de câlţi; apoi vreo şase cămeşi de sărbători, vreo câteva de purtat şi vreo două sau trei cămeşoaie. [...]
În districtul Huşului, bunăoară, „zestrea miresei, care afară de vite se compune din o ladă sau două pline de pânzeturi de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de burungiuc, şervete, feţe de masă, prostiri; din cel puţin 12 perini, din mai multe lăvicere şi scorţuri (covoare) alese lucrate de mireasă; din sute de coţi de pânză de saci şi de ţoluri de pus pe cară“.
În districtul Bacăului „lucrurile ce se dau obicinuit ca zestre, împreună cu mireasa sunt: 2 perini lungi, 4 scurte, 2 mititele; o cergă sau plapomă, 4 foi de scoarţă; 1 ţol; 4 saci; 4 prosoape; 2 feţe de masă; 4 cămeşi; 2 catrinţe; căpătâiul sau lucrurile de-a îmbrăca o casă ţărănească, şi traiele miresei, iară cele ce se dau mai pe urmă sunt vitele destinate ca zestre“.
Simeon Florea Marian – Nunta la români
Pețitul
Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului.
Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei.
Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise:
data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.
La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.
Logodna
În Banat, logodna se numește <căpară>, sau , deoarece ocazia prilejuiește și desfășurarea unei petreceri în toată regula.
La ea participă și nașul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinții fetei, în vederea viitoarei căsătorii.
Cei doi tineri nu asistă la discuții, ci apar doar la terminarea lor, când începe și petrecerea propriu-zisă.
Tot acum se stabilește și ziua de duminică în care se va face nunta.
Logodna se poate și desface însă, în caz că părțile nu ajung la înțelegere sau din alte motive apărute în perioada care trece până la nuntă.
De remarcat că, în această zonă, termenul <căpară> semnifică <arvună> plătită pentru cumpărarea unui animal, de unde sintagmele folosite des în vorbirea curentă: „am căpărit vaca”, precum și „am căpărit fata”.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)
În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate.
Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore.
”Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.
Momentele nunții
Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre.
În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță.
Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc.
Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe.
Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.
Nuntă, Orăștie, județul Hunedoara, 1872-1924 (AL-437) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR
Frunză verde lemn uscat, Ziua bună mi-am luat De la frunzuța de fag, De la tăicuța cel drag; De la fir, de la ierbuță, De la scumpa mea măicuță, De la strung de viorele, De la mândre frumușele, De la strat de busuioc, De la feciori, de la joc; De la frați, de la vecini, De la lunca cu sulcini, De la stea de lângă soare, De la a mele surioare; De la frați, de la surori, De la grădina cu flori; De la stea de lângă lună, De la neamuri dimpreună… Săracile vițișoare
N-or mai vedea sfântul soare.
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativn etnografic, vol. II (Saeculum Vizual, 2008)
Floricică de pe munți, Pe din jos de Rădăuți Trec voinicei cu cai mulți. Toți cu trecut Și-au tăcut, Numai calul mirelui, Murg ca pana corbului, A trecut Și n-a tăcut, El din frâu mi-a zurăit Și din grai el mi-a grăit: Mândră, scumpă floricea, Mireasă stăpâna mea Ia i-ați roibul de zălog Și ți-l paște pe-un prilog, Au prin secari Până-n scări Sau prin oarză Până-n scoarță, Ori prin grâie Până-n brâie, Ți-l poartă și ți-l hrănește, Pentru mine ți-l gătește Tot cu scoarță narangie, Să pornească-n cununie, Să te ieie de soție Precum ți-a plăcut și ție, Să fiți doi soțiori iubiți Și pe vecie uniți.
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic, vol. I (Saeculum vizual, 2008) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Se crede că, mergând mirele și mireasa la cununie, e bine să ieie în fiecare car sau trăsură câte un brăduleț, c-apoi tinerii se bucură de o viață veselă, precum se bucură fiecare când vede, mai ales iarna, bradul verde.
Irina Nicolau, Carmen Mihalache – Credințe și superstiții românești: după Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu (Humanitas, 2013)
Bradul, datorită formei, cetinii și fructului (conul), apare în numeroase obiceiuri din ciclul vieții (naștere, căsătorie, înmormântare) ca model al divinității masculine.
În vorbirea curentă, feciorul de însurat este voinic ca bradul, înalt ca bradul.
Fata de măritat, chiar dacă este voinică și înaltă, nu va fi vreodată comparată cu bradul!
Bradul împodobit la nuntă, simbol al masculinității acoperă un areal compact în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei).
În Transilvania și Banat bradul a fost înlocuit cu steagul de nuntă, iar în Bucovina și Moldova de nord cu bățul înflorat.
În timpul nunții, bradul împodobit este respectat și venerat de toți nuntașii: are orații speciale numite „Vorbele bradului”, „Cântecul bradului”, un dans ritual numit „Hora bradului”, este păzit, purtat, jucat în fruntea horelor alaiurilor nupțiale de cel mai falnic flăcău.
În timpul nunții, în momentele când lipsește mirele, bradul ține compania miresei: nunta de sâmbătă seara de la casa fetei de măritat se numea în Muntenia „La brad”, în Transilvania „La steag” sau „La pom”.
Prin înfățișare și, mai ales, prin modul cum se joacă bradul și steagul, se redau bărbăția, hotărârea și virilitatea viitorului soț.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Ernest Bernea | Steag de nuntă, Drăguș, județul Brașov (BE-45)
Muzica se face auzită la casa mirelui
În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești.
Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat.
După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor.
Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.
La casa miresei
Alaiul mirelui găsea poarta încuiată.
După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci.
Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă.
După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”.
La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.
Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul.
În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine).
Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia.
După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.
În unele ținuturi din Transilvania, e datină că nuntașii, după ce au ieșit din curtea sau ograda părinților miresei, „pleacă cu carele în rând bun, călăreții înainte, carul în care șade mireasa și ceterașii după ei, iar mirele cu stegarul și cu colăcarul, toți trei călări, merg după carul miresei.
Lângă mireasă, în car, șade nuna mare și fetele de nun. În carul cu vestmintele miresei șade numai terfărița. Ea singură o petrece de la casa lor (a miresei) pentru ca să îngrijească de vestminte.”
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic (Saeculum Vizual, 2008)
Nuntași în căruțe, Târnăveni, Mureș, 1872-1924 (AL-487) – Colecția Leopold Adler – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR
La biserică
Frunzuliță de sub gheață, Duminică demineață Mândru soare-a răsărit, Mândră lună s-a ivit. Nu știu lună s-a ivit, Ori soarele a răsărit, Sau mireasa s-a gătit Și frumos s-a-mpodobit Cu cunună de argint, La biserică s-a pornit, Și căpătând un răspuns În biserică e-a-ntrat Și la cununie-a stat…
Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire.
Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos.
Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații.
Acesta era sensul încoronării lor.
În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.
***
Mirilor intrați în biserică să se cunune li se așterne sub picioare o scoarță sau alt așternut pe care se aruncă și bani, nesocotind prin aceasta materialul sunător, călcând în picioare toate măririle deșarte care se fac prin bani, dorind numai fericirea casnică.
Irina Nicolau, Carmen Mihalache – “Credințe și superstiții românești” (După Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu), Editura Humanitas
După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii.
La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci.
Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie.
Miezul simbolic e același.
Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.
După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii.
Pe când stau bătrânii, dimpreună cu mirele, într-o odaie la masă și ospătează, cinstesc și se veselesc, pe atunci tineretul, feciorii și fetele, dintre care o parte s-a adunat la casa mirelui, nemijlocit după cununie, altă parte însă după colăcărie, se petrece și se veselește dimpreună cu „mireasa” în altă odaie sau în vreo șură, care e anume spre acest scop pregătită.
Nu arareori însă, fie chiar și-n dricul iernii, se petrece afară în ogradă.
Aice, feciorii și fetele, dimpreună cu „mireasa”, care ca și „miresele romane”, în cele mai multe părți ale Bucovinei, nu stă defel mirele la masa, ce o dau părinții săi după cununie, cu druștele și cu vorniceii, care primesc și cinstesc pe toți cei adunați, formează și joacă diferite jocuri, mai ales însă „hora”, numita altminterelea în Bucovina și „moldovineasca”.
Aice se poate cunoaște cât de iscusit și poetic e românul nostru, cât de vioi și vesel este el, când uită, pe un moment, năcazurile și neajunsurile lumii acesteia.
Simion Florea Marian – “Nunta la români”
Există societăți care privesc cu milă-silă pe insul care nu dansează. La români, de pildă, fata care nu juca nu putea să se mărite.
Căci ce fel de nuntă ar fi fost aceea care s-ar fi dispensat de “dansul miresei pe bani”?
Și, ca și când să dansezi n-ar fi fost destul, în Balcani, miresele aromânce trebuiau să facă dovada că știu să cânte.
Chiar în timpul nunții. Trei, șase sau nouă cântece, aveau de ales…
Cu oameni care jucau și cântau, sărbătoarea devenea posibilă.
(Irina Nicolau – Talmeș balmeș de etnologie și multe altele)
Voalul miresei
Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”).
Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată.
Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească.
Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”:
mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității.
Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.
Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar.
Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.
A doua zi după nuntă
Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici.
De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat.
Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).
Luni, a doua zi după nuntă se merge la râu, „la udat”; alaiul este alcătuit din mire, mireasă, naș, nașă, invitați și muzicanți.
Cei doi tineri duc împreună un vas de lemn sau o găleată, împodobită cu un ștergar, având în ea și un polonic.
La râu, se umple vasul, iar mireasa ia apă cu polonicul și stropește pe cei din jur; în final, vasul este răsturnat cu piciorul de către cei doi tineri.
La întoarcere, se joacă „perina”, iar când se apropie de casă se scot paiele din pernă și li se dau foc, semn că nunta s-a terminat.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (Tipo Moldova, 2016)
Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.
