Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor

foto preluat de pe calendarulortodox.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri românești de Înălțarea Domnului: Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor

 

Moșii de Ispas

În Dobrogea este datină ca mai multe femei și babe să ia, cu o zi înainte de Înălțarea Domnului sau Ispas, „cu ele azime calde, ceapă verde și rachiu și, mergând prin sat, să le dea de pomană pentru sufletul morților, zicând ca să aibă de drum, căci în această zi cred ele că zboară morții în cer.”

Româncele din unele părți ale Munteniei, care au morți în familie, împart de asemenea azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, însă nu în ajun, ca cele din Dobrogea, și în ziua de Înălțarea Domnului, crezând că în această zi sufletele morților se înalță la cer și ceea ce dăruiesc ele le va servi ca merinde pe drum.

În Banat, tot în ziua de Înalțare se dau flori, lumânări și brânză, iar păcurarilor, adică ciobanilor sau păstorilor de oi, atât în Banat cât și în Transilvania, li se dăruiește câte un caș, fiindcă în această zi în cele mai multe părți se pun oile pe brânză.

În Bucovina este datină de a se da câte una alta, atât în ajun cât și în ziua de Înălțarea Domunului de sufletul celor răposați.

Toate darurile acestea se numesc în cele mai multe părți, mai ales însă în Banat, Moși de Ispas.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Ispasul sau Înălțarea Domnului

În tradiţia populară, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor din cadrul Centrului Tradiţie şi Modernism din Ialomiţa, această zi mai este numită, în popor, şi Ispas şi este dedicată personajului mitic cu acelaşi nume.

“Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă în Muntenia, Moldova şi Oltenia”, spun specialiştii.

sursa adevarul.ro

Ispasul sau Înălțarea Domnului cade în fiecare an la patruzeci de zile după Înviere sau în joia din săptămâna a șasea după Paști.
Când cade Ispasul, codrul e încărcat de frunză și iarba de pe fânețe e acum hăt mare.

Drept aceea, flăcăii și fetele mari de prin unele părți ale Moldovei și Munteniei îndatinează de a se duce în noaptea spre Înălțarea Domnului prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutură în această noapte și care, după credința și spusa lor, sunt bune de leac și de dragoste.

În ziua de Ispas, românii din Transilvania și din Banat îndatinează de a împăna și a înfrumuseța mormintele, bisericile și casele cu diferite verdețuri și flori, cu deosebire însă pun prin case crengi și frunze de paltin, care, dacă se păstrează peste an, sunt bune de aprins și de afumat cu dânsele împotriva trăsnetului.

Din ziua de Paști și până în ziua de Ispas, partea cea mai mare a românilor, când se vizitează sau se întâlnesc unul cu altul, se salută numai cu cuvintele: „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”

În ziua de Ispas însă se salută cu „Hristos s-a înălțat!” și „Adevărat că s-a înălțat!” Iar după Ispas încep iarăși a se saluta și a-și da binețe după cum li-i datina în decursul anului.

Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Spiritele se pot rătăci

Tradiţia populară păstrează şi la Ispas, asemănător marilor sărbători de peste an, o întreagă suită de obiceiuri. De exemplu, acum abundă practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor.

Se spune că în drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor.

 

Practici magice pentru apărarea de rele

De aceea, oamenii obişnuiesc în noaptea şi ziua de Ispas să facă numeroase practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece”, spune Ani Topârceanu, şef Birou Etnografie şi Folclor din cadrul Muzeului Dunării de Jos Călăraşi.

Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane şi se însemnează mieii prin crestarea urechilor România.

sursa adevarul.ro

 

Paștile cailor

O legendă din Banat ne spune următoarele:

„Preacurata Fecioară Maria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legați boii și caii acestuia.

Boii mâncară cât mâncară și apoi, săturându-se se culcară și prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci ei mâncară până chiar și cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-l afle Irod și să-l taie.

Văzând Maica Domnului aceasta s-a supărat pe dânșii și i-a blestemat, ca să nu se mai sature, numai o dată pe an, și anume în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat.

De atunci calul nu se mai știe sătul peste tot anul, ci numai în ziua de Ispas. În această zi însă se satură de iarbă, și după ce se satură prinde a scutura din cap, în semn că e sătul.”

Și fiindcă numai în această zi scapă caii la iarbă verde și pasc atâta până ce se satură și apoi se culcă sau dau din cap, un semn că sunt sătui, de aceea în această zi e și Paștile lor, Paștile cailor.

Și tot de aceea se vede că se numește ziua aceasta și Joia iepelor.

Însă deoarece un ceas e mai nimica toată și mai ales pentru cai, care după cum e prea bine fiecăruia cunoscut, de ar paște sau ar mânca orișicât de mult tot nu se mai satură cumsecade, de aceea și poporul consideră Paștile lor ca ceva ce nici n-ar exista.

De aici apoi și zicala românilor din Bucovina, când nu au de gând sau nu vreau să dea cuiva vreun lucru propriu sau unul ce l-au luat ori l-au împrumutat: „Lasă că ți l-oi da la Paștile cailor”; sau „Așteaptă până la Paștile cailor!”, sau după cum se mai zice: „Până la Sfântul Așteaptă” ceea ce înseamnă: niciodată, nicicând.

E foarte probabil însă ca zicala aceasta să fi avut dintru început cu totul alt înțeles, și anume acela de prelungire a unei plăți sau împrumut de la Sân-Giorgiu, când se întorc împrumuturile și se plătesc cametele, câștiul moșiilor și chiria caselor, până la Ispas, când pică și Paștile cailor.

Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Legendă cu origini în Evul Mediu

O altă legendă care circulă referitor la această sărbătoare îşi are originile în Evul Mediu, iar Ispasul este un obicei care a circulat în Transilvania.

În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor.

Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toti serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.

Sărbatoarea este prilej pentru organizarea de târguri şi pentru încheierea unor afaceri. De Paştele lor, caii nu sunt puşi la căruţă, iar în trecut, în unele zone, se faceau slujbe religioase pentru sănătatea animalelor.

sursa adevarul.ro

 

Mai are și sensul de “La calendele grecesti” (“Ad calendas graecas” în limba latină). Expresia fusese atribuită de Suetoniu împaratului roman Augustus. Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici ca își achita datoriile “ad calendas graecas” (la calendele grecesti); referire ironică la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obișnuită de restituire a datoriilor.

Calendele reprezintă o sarbătoare a romanilor și nu apare la greci. Din acest motiv “calendele grecesti” reprezintă o sărbătoare care nu a avut loc și nu va avea loc vreodată.

preluat de pe ro.wikipedia.org