Ilie Tesviteanul (c. 900 – 850 î.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; azm.gov.ro

 

Ilie Tesviteanul

Sfântul și Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (în ebraică: אליהו; în greacă: Hλίας) este unul dintre cei mai mari profeți trimiși de Dumnezeu.

Numele lui se poate traduce prin cel al cărui stăpân este Dumnezeu, sau stăpânul meu este Dumnezeu.

Faptele sale sunt descrise în Vechiul Testament, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 20 iulie.

 

Proorocul Ilie Tesviteanul în Vechiul Testament

Proorocul Ilie este amintit pentru prima dată în Cartea Regilor I (I Regi 17:1) din Vechiul Testament, el ducând Cuvântul Domnului către regele Ahab al Israelului. Este supranumit Tesviteanul (sau Tișbitul) deoarece era originar din cetatea Tesba.

Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab:

“Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”

Ahab, rege al Israelului, care mutase capitala regatului nordic la Samaria (regatul sudic, al lui Iuda, păstrase capitala tradițională – Ierusalimul), se căsătorise cu Izabela, fiica regelui Ieteval al Sidonului.

Datorită influenței soției sale, Ahab a încălcat Legea, instaurând cultul idolului fenician Baal și a altor zei “împrumutați” de la fenicienii din Tir și Sidon.

Mai grav a fost faptul că, luându-se după regele lor, tot mai mulți supuși ai săi l-au părăsit pe Dumnezeul lui Israil, închinându-se idolilor păgâni.

Acesta a fost sensul mesajului transmis de profetul Ilie Tesviteanul – de mustrare a lui Ahab pentru rătăcirea sa, pentru că închinându-se idolilor se pierdea nu numai pe sine ci și pe întreg poporul său pe care îl trăgea pe calea pierzaniei.

Regele Ahab nu a ascultat cuvântul Domnului și sfaturile lui Ilie; ca urmare s-a împlinit profeția lui Ilie – a început o secetă cumplită, nicio picatură de ploaie sau măcar de rouă nu a mai picat, urmând nerodirea lanurilor, lipsa de hrană și foametea;

nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la adevărata credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, înveșmântat doar cu o piele de animal, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicată mai târziu mănăstirea Hozeva, care mai există și astăzi, unde a trăit și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul).

Domnul îi trimise corbi (păsări pe care evreii le considerau impure) pentru a-i aduce pâine dimineața și carne seara, ca să poată supraviețui.

Când secă și râul Chorrath, Dumnezeu îl trimise pe Ilie la Sarepta Sidonului, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei.

Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei.

În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datoria ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea.

Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale: la cuvântul Proorocului, covata sa cu făină și ulciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii.

Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri.

Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, și după ce suflă de trei ori asupra trupului neînsuflețit, chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților (I Regi 17:2-24).

După ce au trecut trei ani de secetă, preabunul Dumnezeu, văzând că omenirea se topește de foamete, s-a milostivit și a zis către robul Său Ilie:

“Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăința și te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“.

Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria la regele Ahab.

În drumul său, l-a întâlnit pe un sfetnic al regelui, numit Obadia.

Acesta era temător, pentru că el luase apărarea unor prooroci în fața regelui Ahab (care voia să îi ucidă, instigat de soția sa Izabela) și chiar le salvase viața ascunzându-i în peșteri.

La porunca lui Ilie, Obadia și-a făcut totuși curaj și s-a dus la rege, pe care l-a convins să îl întâlnească pe Ilie (I Regi 18:1-17).

Ilie se arătă în fața regelui Ahab, care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale.

Ilie îi ceru să adune pe tot poporul lui Israel pe Muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeți ai lui Baal și cei 400 de profeți ai zeiței feniciene Așera, care erau întreținuți de Izabela.

Când toată lumea fu adunată, Ilie le zise:

“Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui! Şi dacă este Baal, urmați aceluia“.

Poporul însă n-a răspuns nimic.

Ilie ceru atunci ca doi viței să fie pregătiți pentru sacrificiu și să fie așezați pe rug, dar fără să aprindă focul și îi lăsă pe falșii profeți să aducă primii sacrificiul.

Aceștia îl invocară cu strigăte pe Baal, din zori până în seară, dar în zadar.

Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, ca nu cumva zeul lor să fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi.

La venirea serii, Profetul înălță un altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, săpă un șanț larg în jurul altarului, pe care puse vițelul jupuit de piele, și porunci să fie vărsată, în trei rânduri, apă din belșug peste acesta, astfel încât să se umple șanțul.

Apoi adresă spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.

Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul și apa.

Tot poporul căzu atunci cu față la pământ strigând :

“Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu!“.

Din porunca lui Ilie, falșii profeți fură prinși și uciși cu toții.

El îl anunță apoi pe Ahab că seceta avea să înceteze în curând , apoi se urcă în vârful Muntelui Carmel și, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi și mintea adunată în inimă, începu să se roage.

De șapte ori trimise pe slujitorul său să privească orizontul, în direcția mării, iar a șaptea oară un norișor își făcu apariția, cerul se întunecă și ploaie căzu din belșug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.

Ilie aflând apoi că Izabela vrea să se răzbune pe el pentru uciderea profeților zeului Baal, s-a refugiat la Beer-Şeba, în regatul Iuda.

Acolo, mai exact pe muntele Horeb, i s-a arătat din nou Domnul, spunându-i:

“Mergi și întoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc și, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael, pe Iehu, fiul lui Nimși, să-l ungi rege peste Israel, iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău! Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei.” (I Regi 19:15-17).

După câțiva ani, Ilie a fost trimis iarăși de Dumnezeu la regele Ahab, ca să-l avertizeze pe acesta că va fi pedepsit pentru fărădelegile sale, îndeosebi pentru uciderea lui Nabot (la instigarea aceleiași Izabela).

Trei ani mai târziu, Ahab a pierit într-o luptă cu sirienii, fiind pedepsit pentru păcatele sale.

L-a urmat pe tronul Israelului fiul său, Ahazia, care a comis aceleași păcate ca și Ahab:

“Căci a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (I Regi 22:52-53).

Ahazia căzând bolnav, a vrut să consulte oracolul zeului Baal. Ilie a ieșit în calea trimișilor regali, mustrându-i pentru faptul că se adresau unui idol păgân, în loc să se roage Dumnezeului părinților lor, și a proorocit moartea iminentă a lui Ahazia, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să îl ia pe Ilie la sine, sfântul prooroc și cu Elisei (care devenise ucenicul său) mergeau de la cetatea Ghilgal spre cetatea Betel.

Ilie, cu smerită cugetare, voia să tăinuiască față de Elisei preamărirea ce era să i se facă de către Dumnezeu, și a zis către Elisei:

“Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel“.

Elisei, cel care mai târziu avea să devină și el un sfânt și mărit prooroc, știind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns:

“Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi“.

Acestea s-au repetat și la Ierihon și la Iordan.

Când amândoi sfinții prooroci au ajuns la râul Iordanului, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu acesta; apa s-a despărțit în două și au trecut amândoi ca pe uscat.

După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: “Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine“.

Elisei a răspuns: “Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine“.

Ilie i-a zis: “Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea“.

Pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer.

Elisei privea și striga: “Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!“, ca și cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de călăreți înarmați“, și nu l-a mai văzut.

Elisei s-a apucat de hainele sale și le-a rupt tânguindu-se.

Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul și, luându-l, a stat pe malul Iordanului; deci, despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și astfel s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui (II Regi 2:1-15).

 

Sfântul prooroc Ilie în Noul Testament

Sf. Ilie este frecvent menționat și în Noul Testament. Astfel, preoții evrei și leviții îi reproșează Sfântului Ioan Botezătorul: “De ce botezi tu, dacă nu ești nici Hristosul, nici Ilie?” (Ioan 1:25).

Sf. Apostol Pavel (Romani 11:2-3), pentru a ilustra argumentul lui că Dumnezeu nu s-a lepădat niciodată de poporul său, se referă la o împrejurare grea din viața lui Ilie Tesviteanul care se plângea Domnului: “Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, și ei caută să-mi ia viața“, iar Dumnezeu îl ajută să izbândească asupra vrăjmașilor păgâni.

După Sf. Apostol și Evanghelist Matei însuși Iisus spune despre Ioan Botezătorul: “Şi, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 11:11-15).

Se poate remarca asemănarea dintre Sf. Ilie și Sf. Ioan Botezătorul în ce privește austeritatea și puterea mustrărilor pe care le făceau celor păcătoși.

Chiar și aspectul fizic este asemănător în descrierile din cărțile sfinte despre cei doi.

Astfel în II Regi 1:8 se spune: “Ahazia le-a zis: «Ce înfățișare avea omul acela care s-a suit înaintea voastră și v-a spus aceste cuvinte?»; Ei au răspuns: «Era un om îmbrăcat cu o manta de păr și încins cu o curea la mijloc»; Şi Ahazia a zis: «Este Ilie, Tesviteanul»“, iar în Matei 3:4 Sf. Ioan Botezătorul este descris astfel: “Ioan purta o haină de păr de cămilă, și la mijloc era încins cu o cingătoare de piele“.

Apariția în slavă a lui Ilie pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, i-a uimit și înspăimântat pe cei trei ucenici care îl însoțeau atunci pe Mântuitorul.

Ei s-au liniștit însă văzând că Ilie și Moise au vorbit cu El (Matei 17:1-8, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36).

Potrivit profețiilor Sfinților Părinți, Dumnezeu îi va trimite pe Ilie și Enoh înainte de venirea lui Antihrist, să mărturisească pentru Hristos pe pământ și pentru a îi întări pe cei credincioși.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, gonește bolile și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăște tămăduiri.

Condac, glasul al 2-lea:

Proorocule și înainte-văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Dumnezeu Unul, Iubitorul de oameni.

 

Iconografie

În icoane Sfântul Ilie este înfățișat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ținută de ascet, cu cojoc de oaie, asemănător Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi și purtător al “duhului și al puterii lui Ilie” (Luca 1:17).

Unele din momentele vieții Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie. Astfel, în Biblia patricianului Leon, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab.

Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate. Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană și stând pe tron.

Ceea ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale. Ilie poartă în jurul capului un nimb auriu, iar Ahab, verde. În manuscrisul menționat, găsim același artificiu artistic când este redat Moise, în fața faraonului.

Diferențierea aceasta scoate în evidență calitatea sfințeniei față de cea a stăpânirii pământești.

Şi regele este un uns și un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidențiat în iconografia bizantină prin nimb.

Trebuie știut că bizantinii înfățișau cu nimb nu doar împărații sau regii încununați de sfințenie și trecuți în calendare, ci pe toți regii.

Nimbul regal se pictează la fel ca și cel al sfinților, dar sunt și excepții, cum este cea de față, când se operează o diferențiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca și al sfântului.

Aceste diferențieri sunt vizibile datorită supremației pe care aurul o are în cromatica bizantină.

Icoana suirii Sf. Ilie la cer, în căruța de foc, sugerează o scenă cunoscută și în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de o cvadrigă către cer.

 

Cinstirea Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul. Numele său este purtat de mulți creștini – statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.

Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.

În tradiția populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor și al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munți se organizează vestitele Nedei și Sântilii, iar ciobanii separă berbecii de oi.

Românii credeau că Sf. Ilie hotărăște furtunile, când și unde să dea grindina, incendiile etc. Se vede, în aceste credințe, proiecția folclorică a severității proorocului și în viața cerească.

Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roada noua de mere și de struguri. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.

 

Tradiții de Sfântul Ilie

În fiecare an pe data de 20 iulie se sărbătorește Sfântul Ilie. Această zi marchează miezul verii pastorale, se spune că atunci ciobanii separă oile de berbeci.

Sfântul Ilie este considerat ocrotitorul recoltei și tot în credința populară se spune că tot el este cel care controlează tunetele și fulgerele, el pedepsește pe cei necredincioși.

În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.

În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.

Atât de pornit este Ilie în a se răzbuna pe diavoli, încât Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng.

Oamenii se însemnează cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtună, ca nu cumva vreun necurat să se ascundă prin preajmă și să fie fulgerați și ei odată cu diavolul.

Există și credința că dacă omul poartă în ziua de prăznuire a Sfântului, mâțișori de salcie, sfințiți la Florii, va fi ferit de fulgere.

Nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină, tunete și fulgere; dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.

De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită “retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbații curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.

După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.

Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc.

Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari “e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.

Tot în această zi, se culegeau plante de leac, în special busuiocul.

Ciobanilor le era permis să coboare în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

Conform tradiției, în noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan, după care se îmbrăcau și plecau acasă. Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau cânepă verde, acestea sigur se vor mărita cu un flăcău tânăr și frumos, iar dacă visau cânepă uscată acestea se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă.

Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

În vechime, se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, (NEDÉIE – Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), se organizau târguri de Sant-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.

Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig.

Cu doua-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.

La bâlciul organizat cu această ocazie (“Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrâncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați “pe deal”.

Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi încercându-se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric “Șezătoarea”.

Rubedeniile Sfântului Ilie

Panteliile sunt considerate în lumea satului reprezentări meteorologice care pârjolesc și ard recoltele în luna lui Cuptor, fiind surori cu Sântilie și reprezintă un punct culminant al sărbătorilor de vară.

Sunt celebrate de două ori, cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după Sfântul Ilie, în perioada de 13 – 27 iulie. Forța lor distrugătoare poate fi diminuată prin diferite interdicții de muncă.

Cea mai rea și amenințătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, o divinitate feminină foarte misterioasă încât nici nu se știe prea multe despre ea.

Numele acestei sărbători derivă de la numele Sfântului Mucenic Chiric sau o compunere între Chiric si numele mamei sale, Iulia, sfinții venerați de creștinii ortodocși în data de 15 iulie. În alte regiuni precum Muntenia această sărbătoare mai poartă numele de Cirica, Chiric Schiopul sau Ciric.

Se spune că Ciurica îi pedepsește pe cei care nu respectă această zi și este o sărbătoare destinată femeilor.

Bătrânii amintesc că femeia capătă puteri misterioase și are dreptul să poruncească bărbaților ce să facă în această zi astfel încât, bărbații plecau de acasă de frica femeilor.

De asemenea, nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi pentru că va lua bătaie tot anul.

În plus, femeile nu au voie să lucreze pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.

Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare precum “Astâmpără-te că vine Ciurica sau Stai cuminte, capeți Ciurica”. Această expresie era adresată bărbaților care își supărau nevestele.

Copiii bolnavi sau cuprinși de spaimă trebuie să treacă în această zi prin cercuri de flori ca să se vindece.

Tot în această zi se spune că nu este bine să te piepteni sau să scoți gunoiul din casă, deoarece vitele se pot îmbolnăvi sau pot fi mâncate de lupi.

Sfânta Muceniță Marina (sărbătorită în data de 17 iulie) s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu bine credincioși. Sfânta Marina a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani. După moartea mamei sale, tatăl sau nu a mai considerat-o fiica sa, pentru credința în Iisus a început să o urască și a dat-o la o doica care stătea într-un sat departe.

Când Marina a crescut a devenit o fată frumoasă atât cu trupul cât și cu sufletul. Era plină de bunătate și ajuta oamenii sărmani.

Episcopul Olimvrie s-a îndrăgostit de frumusețea ei și a dorit-o de soție, dar când a aflat că este roaba lui Hristos acesta a închis-o și a torturat-o.

După prima zi de tortură, Sfânta Marina a fost chemată în fata episcopului, iar toate rănile acesteia au dispărut. Supusă la alte chinuri, Sfânta Marina a reușit să treacă peste toate cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.

Episcopul supărat de curajul Marinei a ordonat să i se taie capul.

În popor sărbătorea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post, se spune că în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.

Este protectoarea pasărilor de curte și se spune că este bine să se împartă pui pe la vecini ca să aibă parte de păsări. Se aprind lumânări la biserică pentru a fi ferit de orice boală.

Dacă se culege pelin în această zi, are puteri tămăduitoare. Pe unde se matură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plantă. Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului.

Pârliile sunt trei divinități îngrozitoare, surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20-22 iulie. Pe vremuri, puține zile de peste an erau așteptate cu o așa de mare teamă precum cele trei sau șapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele.

21 iulie: Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie. Se ține tot pentru foc. Cui lucrează în această zi, îi arde casa. Altfel spus, dacă păzești sărbătoarea, te păzești de foc.

22 iulie: Foca. Îl șin până și turcii, după ce au văzut că au ars șapte sate. În Maramureș, țăranii se opresc din lucru trei zile, 20, 21 și 22 iulie. Altminteri, Sfinții Ilie, Ilie Pălie și Foca i-ar pedepsi aspru. (sursa: Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau)

O altă rudă, în 23 iulie, este Opârlia, care provoacă incendii și arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua. În această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și era interdicția la scăldat.

 

cititi mai mult despre Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org