Căsătoria și nunta

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: www.gov.ro;

 

Căsătoria și nunta

Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.

Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea.

Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei.

Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.

În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții. Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.

Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească.

Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă.

Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie.

De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.

În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu.

Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.

Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.

 

Zestrea miresei

Un tată, care e ceva mai avut, care se ţine binişor, face şi dă fiicei sale, când se mărită, cam următoarele lucruri: un cojoc sau ilic, un pieptar, un suman de miţe sau mniţe, ca să-l aibă de sărbători, şi unul lăi, să-l aibă de purtat.

Apoi o păreche de ciobote (cizme) în portareţ, adică să aibă ce purta şi una de sărbători, precum şi o păreche de papuci.

Mama care e mai avută face şi dă fiicei sale ca zestre: o scoarţă, o cergă, un ţol, o pereche de traiste şi una de desagi, şi peste cinci lăicere.

Toate acestea ţesute din lână. Apoi îi dă vreo câteva ţoale, saci şi lepedele de buci.

După acestea, îi mai dă două oghialuri şi vreo opt perine.

Apoi trei catrinţe, două ţesute cu strămătură, ca să le aibă de sărbători, şi una mai simplă, de purtat; două brâie mari de încins şi la fiecare catrinţă câte un brâneţ.

Două prigitori, două peştimane, însă aceste două obiecte numai în acele sate unde e datină de a le purta.

Două prostiri şi două feţe de masă. Apoi mânişterguri de-mbrobodit, vreo câteva ştergare de şters pe mâni şi vreo câteva şervete.

Din pânzeturi îi dă: vreo două-trei valuri de pânză de fuior şi vreo două de câlţi; apoi vreo şase cămeşi de sărbători, vreo câteva de purtat şi vreo două sau trei cămeşoaie. [...]

În districtul Huşului, bunăoară, „zestrea miresei, care afară de vite se compune din o ladă sau două pline de pânzeturi de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de burungiuc, şervete, feţe de masă, prostiri; din cel puţin 12 perini, din mai multe lăvicere şi scorţuri (covoare) alese lucrate de mireasă; din sute de coţi de pânză de saci şi de ţoluri de pus pe cară“.

În districtul Bacăului „lucrurile ce se dau obicinuit ca zestre, împreună cu mireasa sunt: 2 perini lungi, 4 scurte, 2 mititele; o cergă sau plapomă, 4 foi de scoarţă; 1 ţol; 4 saci; 4 prosoape; 2 feţe de masă; 4 cămeşi; 2 catrinţe; căpătâiul sau lucrurile de-a îmbrăca o casă ţărănească, şi traiele miresei, iară cele ce se dau mai pe urmă sunt vitele destinate ca zestre“.

Simeon Florea Marian – Nunta la români

 

Pețitul

Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului.

Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei.

Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise:

data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.

La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.

 

Logodna

În Banat, logodna se numește <căpară>, sau , deoarece ocazia prilejuiește și desfășurarea unei petreceri în toată regula.

La ea participă și nașul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinții fetei, în vederea viitoarei căsătorii.

Cei doi tineri nu asistă la discuții, ci apar doar la terminarea lor, când începe și petrecerea propriu-zisă.

Tot acum se stabilește și ziua de duminică în care se va face nunta.

Logodna se poate și desface însă, în caz că părțile nu ajung la înțelegere sau din alte motive apărute în perioada care trece până la nuntă.

De remarcat că, în această zonă, termenul <căpară> semnifică <arvună> plătită pentru cumpărarea unui animal, de unde sintagmele folosite des în vorbirea curentă: „am căpărit vaca”, precum și „am căpărit fata”.

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)

 

Pregătirea bucatelor

În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate.

Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore.

”Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.

 

Momentele nunții

Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre.

În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță.

Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc.

Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe.

Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.

Floricică de pe munți,
Pe din jos de Rădăuți
Trec voinicei cu cai mulți.
Toți cu trecut
Și-au tăcut,
Numai calul mirelui,
Murg ca pana corbului,
A trecut
Și n-a tăcut,
El din frâu mi-a zurăit
Și din grai el mi-a grăit:
Mândră, scumpă floricea,
Mireasă stăpâna mea
Ia i-ați roibul de zălog
Și ți-l paște pe-un prilog,
Au prin secari
Până-n scări
Sau prin oarză
Până-n scoarță,
Ori prin grâie
Până-n brâie,
Ți-l poartă și ți-l hrănește,
Pentru mine ți-l gătește
Tot cu scoarță narangie,
Să pornească-n cununie,
Să te ieie de soție
Precum ți-a plăcut și ție,
Să fiți doi soțiori iubiți
Și pe vecie uniți.

Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic, vol. I (Saeculum vizual, 2008) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Bradul

Bradul, datorită formei, cetinii și fructului (conul), apare în numeroase obiceiuri din ciclul vieții (naștere, căsătorie, înmormântare) ca model al divinității masculine.

În vorbirea curentă, feciorul de însurat este voinic ca bradul, înalt ca bradul.

Fata de măritat, chiar dacă este voinică și înaltă, nu va fi vreodată comparată cu bradul!

Bradul împodobit la nuntă, simbol al masculinității acoperă un areal compact în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei).

În Transilvania și Banat bradul a fost înlocuit cu steagul de nuntă, iar în Bucovina și Moldova de nord cu bățul înflorat.

În timpul nunții, bradul împodobit este respectat și venerat de toți nuntașii: are orații speciale numite „Vorbele bradului”, „Cântecul bradului”, un dans ritual numit „Hora bradului”, este păzit, purtat, jucat în fruntea horelor alaiurilor nupțiale de cel mai falnic flăcău.

În timpul nunții, în momentele când lipsește mirele, bradul ține compania miresei: nunta de sâmbătă seara de la casa fetei de măritat se numea în Muntenia „La brad”, în Transilvania „La steag” sau „La pom”.

Prin înfățișare și, mai ales, prin modul cum se joacă bradul și steagul, se redau bărbăția, hotărârea și virilitatea viitorului soț.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

 

Muzica se face auzită la casa mirelui

În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești.

Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat.

După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor.

Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.

 

La casa miresei

Alaiul mirelui găsea poarta încuiată.

După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci.

Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă.

După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”.

La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.

Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul.

În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine).

Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia.

După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.

În unele ținuturi din Transilvania, e datină că nuntașii, după ce au ieșit din curtea sau ograda părinților miresei, „pleacă cu carele în rând bun, călăreții înainte, carul în care șade mireasa și ceterașii după ei, iar mirele cu stegarul și cu colăcarul, toți trei călări, merg după carul miresei.

Lângă mireasă, în car, șade nuna mare și fetele de nun. În carul cu vestmintele miresei șade numai terfărița. Ea singură o petrece de la casa lor (a miresei) pentru ca să îngrijească de vestminte.”

Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic (Saeculum Vizual, 2008)

 

La biserică

Frunzuliță de sub gheață,
Duminică demineață
Mândru soare-a răsărit,
Mândră lună s-a ivit.
Nu știu lună s-a ivit,
Ori soarele a răsărit,
Sau mireasa s-a gătit
Și frumos s-a-mpodobit
Cu cunună de argint,
La biserică s-a pornit,
Și căpătând un răspuns
În biserică e-a-ntrat
Și la cununie-a stat…

Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire.

Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos.

Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații.

Acesta era sensul încoronării lor.

În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.

***

Mirilor intrați în biserică să se cunune li se așterne sub picioare o scoarță sau alt așternut pe care se aruncă și bani, nesocotind prin aceasta materialul sunător, călcând în picioare toate măririle deșarte care se fac prin bani, dorind numai fericirea casnică.

Irina Nicolau, Carmen Mihalache – “Credințe și superstiții românești” (După Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu), Editura Humanitas

 

Masa mare

După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii.

La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci.

Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie.

Miezul simbolic e același.

Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.

După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii.

 

Jocul

Pe când stau bătrânii, dimpreună cu mirele, într-o odaie la masă și ospătează, cinstesc și se veselesc, pe atunci tineretul, feciorii și fetele, dintre care o parte s-a adunat la casa mirelui, nemijlocit după cununie, altă parte însă după colăcărie, se petrece și se veselește dimpreună cu „mireasa” în altă odaie sau în vreo șură, care e anume spre acest scop pregătită.

Nu arareori însă, fie chiar și-n dricul iernii, se petrece afară în ogradă.

Aice, feciorii și fetele, dimpreună cu „mireasa”, care ca și „miresele romane”, în cele mai multe părți ale Bucovinei, nu stă defel mirele la masa, ce o dau părinții săi după cununie, cu druștele și cu vorniceii, care primesc și cinstesc pe toți cei adunați, formează și joacă diferite jocuri, mai ales însă „hora”, numita altminterelea în Bucovina și „moldovineasca”.

Aice se poate cunoaște cât de iscusit și poetic e românul nostru, cât de vioi și vesel este el, când uită, pe un moment, năcazurile și neajunsurile lumii acesteia.

Simion Florea Marian – “Nunta la români”

Există societăți care privesc cu milă-silă pe insul care nu dansează. La români, de pildă, fata care nu juca nu putea să se mărite.

Căci ce fel de nuntă ar fi fost aceea care s-ar fi dispensat de “dansul miresei pe bani”?

Și, ca și când să dansezi n-ar fi fost destul, în Balcani, miresele aromânce trebuiau să facă dovada că știu să cânte.

Chiar în timpul nunții. Trei, șase sau nouă cântece, aveau de ales…

Cu oameni care jucau și cântau, sărbătoarea devenea posibilă.

(Irina Nicolau – Talmeș balmeș de etnologie și multe altele)

 

Voalul miresei

Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”).

Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată.

Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească.

Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”:

mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității.

Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.

Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar.

Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.

 

 A doua zi după nuntă

Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici.

De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat.

Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).

Luni, a doua zi după nuntă se merge la râu, „la udat”; alaiul este alcătuit din mire, mireasă, naș, nașă, invitați și muzicanți.

Cei doi tineri duc împreună un vas de lemn sau o găleată, împodobită cu un ștergar, având în ea și un polonic.

La râu, se umple vasul, iar mireasa ia apă cu polonicul și stropește pe cei din jur; în final, vasul este răsturnat cu piciorul de către cei doi tineri.

La întoarcere, se joacă „perina”, iar când se apropie de casă se scot paiele din pernă și li se dau foc, semn că nunta s-a terminat.

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (Tipo Moldova, 2016)

Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.