Este tămăduitor de boli și dă roade pomilor; cel ce lucrează în această zi este trăsnit imediat, pentru că sfântului nu i se fac colaci și se supără din acest motiv;
este sărbătorit ca un sfânt mijlocitor pe lângă Sfântul Ilie, spre a fi mai îngăduitor cu norodul în urgiile cerești pentru păcatele lumești;
se crede că este frate cu Sfântul Ilie, drept pentru care ziua este ținută pentru trăsnet, arsuri și piatră;
unii chiar îi atribuie o putere mai mare decât a Sfântului Ilie, pentru că atunci când se supără, nici nu tună, nici nu trăsnește, ca fratele său, ci dintr-odată sfărâmă în bucăți.
Se spune că, într-o vreme, dracii se înmulțiseră așa de mult că nu mai ascultau de Sfântul Ilie, considerat mai marele lor;
atunci sfântul s-a supărat și și-a pus în gând să-i trăsnească pe toți de ziua lui, dar, neștiind când cade aceasta, se duse la Dumnezeu să-l întrebe;
știindu-i gândurile, Dumnezeu i-a spus că mai este vreme până la ziua lui, iar sfântul a așteptat până când i-a trecut ziua;
supărat foc, după o săptămână i-a invitat pe toți dracii la sine acasă și i-a ospătat bine, după care a început să-i trăsnească, omorându-i pe toți, afară de unul șchiop, care a scăpat și din care s-au înmulțit iarăși necurații.
Se crede că „de la Pantelimon se călătorește vara”, atunci iese cerbul din apă și apa se răcește; se și spune:
„se duce vara ca o pâine, vine iarna ca un câine”;
frunzele teiului se întorc pe dos, jelind trecerea verii;
este serbat astfel ca un doliu pentru flori și copaci;
dă veste cocorilor să plece;
în această zi se mănâncă mere;
femeile care au copii morți sau rude nu mănâncă mere până în această zi, pentru că nici morții nu pot mânca;
se crede că, în dimineața acestei zile, se scutură mărul de aur din Rai și copiii ai căror părinți au mâncat mere înainte de termen nu sunt lăsați să culeagă și ei.
În Suceava și în părțile nordice ale țării, se crede că acum vara „se călătorește”;
cel care o ia în această călătorie este Pinteleiu Călătoriul;
vremea devine mai rece și începe a se apropia tot mai mult toamna.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (TipoMoldova, 2016)
Miniatură cu „Sfântul Pantelimon” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com
Pantelimon, numit uneori și Sfântul Ilie cel șchiop sau fratele mai mic al Sfântului Ilie, este și el răspunzător de incendierea recoltelor (să nu uităm că acum se încheie perioada lungă de interdicții având ca scop ferirea recoltei de incendii și grindină).
Asemeni altor divinități ce încheie un ciclu de șapte zile (Filipul cel Șchiop, Sânmicoara ș.a.), Sfântul Pantelimon, sau, mai bine zis, Sora sfântului Pantelimon (avem de-a face cu aceeași credință care atestă caracterul preponderent malefic al variantei feminine a sărbătorii) se caracterizează printr-o mare descărcare de energie, printr-o putere deosebită („e mai rău decât Sfântul Ilie“, „are o putere mai mare decât a Sfântul Ilie“).
Dacă ne îndreptăm atenția către legenda care explică această descărcare de energie la aniversarea surorii sfântului Ilie, vedem că de fapt demonismul sfântului – purtător al trăsnetelor și al fulgerelor – este neatins: el este cel care dezlănțuie noua campanie împotriva diavolilor, sora lui fiind doar un martor neputincios.
Cea mai frecventă credință marchează în această zi hotarul verii: acum se călătorește vara, se declanșează o serie de sărbători ce au ca scop pregătirea pentru toamna ce se apropie.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Sfântul Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab. Sfântul Ilie a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) și a trăit cu mai bine de 800 de ani înainte de Hristos.
Vechiul Testament istorisește despre faptele lui minunate în cărțile numite Regi. Este ales de Dumnezeu să certe aspru pe regele Ahab și pe cei care-l urmau pe calea păgânească a adorării lui Baal.
Sfântul Ilie a fost hrănit în chip minunat de corbi pe când era retras la pârâul Cherit și de un înger pe drumul spre Muntele Horeb; datorită rugăciunii sale, Dumnezeu oprește ploaia timp de trei ani și jumătate; înmulțește făina și uleiul văduvei din Sarepta Sidonului și îl învie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusă de el lui Dumnezeu; a înlăturat cultul zeului Baal; l-a văzut pe Dumnezeu în isihie (vântul liniștit); a fost ridicat în carul de foc și s-a arătat la Schimbarea la Față a Mântuitorului de pe muntele Tabor.
Sfântul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peșterii sale (hrănit de corb), fie în carul de foc (în care a fost răpit la cer). Sfântul Ilie este socotit și protopărintele monahismului creștin.
Icoană pe sticlă cu „Sfântul Ilie”, datată 1877, meșter Savu Moga, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Naţional al Ţăranului Român, categoria Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În fiecare an pe data de 20 iulie se sărbătorește Sfântul Ilie. Această zi marchează miezul verii pastorale, se spune că atunci ciobanii separă oile de berbeci.
Sfântul Ilie este considerat ocrotitorul recoltei și tot în credința populară se spune că tot el este cel care controlează tunetele și fulgerele, el pedepsește pe cei necredincioși.
În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.
În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit.
Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.
Atât de pornit este Ilie în a se răzbuna pe diavoli, încât Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng.
Oamenii se însemnează cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtună, ca nu cumva vreun necurat să se ascundă prin preajmă și să fie fulgerați și ei odată cu diavolul.
Există și credința că dacă omul poartă în ziua de prăznuire a Sfântului, mâțișori de salcie, sfințiți la Florii, va fi ferit de fulgere.
Nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina.
În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină, tunete și fulgere; dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.
De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită “retezatul stupilor”.
Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbații curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.
Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc.
Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari “e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.
Tot în această zi, se culegeau plante de leac, în special busuiocul.
Ciobanilor le era permis să coboare în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
Conform tradiției, în noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan, după care se îmbrăcau și plecau acasă.
Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau cânepă verde, acestea sigur se vor mărita cu un flăcău tânăr și frumos, iar dacă visau cânepă uscată acestea se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă.
Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.
În vechime, se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, (NEDÉIE – Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), se organizau târguri de Sant-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.
În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.
Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig.
Cu doua-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.
La bâlciul organizat cu această ocazie (“Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrâncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați “pe deal”.
Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi încercându-se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric “Șezătoarea”.
Ilie a fost fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi în Galaad.
Pe vremea Regelui Ahab, căsătorit cu o prinţesă feniciană, Isabela, începe o prigoană a credincioşilor din Vechea Lege şi o apropiere de credinţa în Baal.
Pentru această faptă Proorocul Ilie îl mustră pe rege cu vorbe aspre şi prevesteşte trei ani şi jumătate de foamete pentru poporul evreu.
Regele încearcă să-l omoare, dar nu reuşeşte.
După vremea de foamete, Ilie revine şi dovedeşte poporului care este Dumnezeul cel adevărat.
Slujitorii lui Baal sunt ucişi şi foametea încetează.
În timpul vieţii, Ilie face minuni.
După moarte, este ridicat la cer într-un car de foc.
Va reveni pe pământ la Sfârşitul Veacului.
Legenda românească spune că Ilie era om şi lucra la câmp ca toţi oamenii.
Era foarte voinic, de aceea Necuratul a pus ochii pe el.
Într-o zi, o voce îi porunceşte: mergi acasă şi vezi cu cine doarme nevasta ta în pat! Ilie ia toporul, intră în casă, vede un bărbat şi o femeie care dorm într-un pat şi le taie capul pe loc.
Erau părinţii lui…
Se urcă Ilie într-o căruţă de foc cu cai de foc şi merge la Dumnezeu să-i spună ce i-a făcut Diavolul.
Dumnezeu îi dă un bici să-i săgeteze pe Draci.
În vremea aceea Dracii mai stăteau încă în cer.
Sfântul Ilie şi-a pus mintea cu ei şi a început să-i oropsească.
Îi săgeta cu biciul şi ei cădeau câtă frunză, câtă iarbă.
Vine rândul Dracilor să ceară ajutorul lui Dumnezeu, care îi recomandă lui Sântilie s-o lase mai domol.
Dracii au rămas care cum a nimerit. Tartorul şi câteva căpetenii au ajuns în fundul pământului şi au făcut Iadul.
Unii au rămas prin pomi.
Ei sunt cei care dau brânci oamenilor care se urcă în copaci.
Alţii atârnă în văzduh, cu capul în jos, şi împiedică sufletele să ajungă în cer.
Unii mai amărâţi, tot cu capul în jos atârnaţi, umplu lumea de bale.
În multe legende revine ideea că Sfântul Ilie este prea puternic.
Când îi săgetează pe Draci, se cutremură pământul din ţâţâni.
Se zice că atunci când Maica Domnului năştea pe Fiul Sfânt, Ilie a trăsnit un Drac şi Fiul s-a speriat.
Dumnezeu l-a pedepsit pe Sfânt şi i-a uscat mâna dreaptă.
De atunci Ilie este stângaci.
Se mai zice că Sfântul Ilie nu ştie când cade sărbătoarea lui.
Dornic să facă un chef, îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit ziua.
Mai este până la ziua ta, îi zice Dumnezeu.
Şi tot aşa, până când ziua a trecut…
De furie, Sfântul Ilie începe ploile.
Dacă plouă şi tună de Sfântul Ilie, merele şi alunele vor fi viermănoase.
Alunul este copacul şarpelui, după cum nucul adăposteşte Zânele.
De Sfântul Ilie femeile dau de pomană mere.
Până atunci ele nu gustă nici un măr.
Pentru apicultori este o zi importantă, încep să reteze stupii, să ia miere.
Ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse și izolate de comunitățile sătești, care trebuiau să facă față tuturor vitregiilor naturii.
Cunoștințele lor despre metereologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante.
Viața singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munților, se întrerupea brusc la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor și nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru mițuitul mieilor (tunderea mieilor fătați primăvara).
Dacă oile și berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz și Arminden, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii pastorale.
Era o activitate practică, dar și o întâlnire mult așteptată de ciobani cu soțiile și drăguțele lor.
Dacă la stânele din Mărginimea Sibiului și Țara Oltului de la nord de Carpați, femeia a ajuns începând din secolul al XIX-lea, să răspundă ca băciță de treburile stânei, pe latura sudică a munților ciobanii nu aveau voie să coboare în sat și nici să fie vizitați de parte femeiască până la Sântilie.
Pentru prosperitatea turmei ei trebuiau să rămână curați și să nu vadă trup de femeie.
Se spunea că „până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie.
În unele zone (Zăbala, județul Covsna), ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-și bage drăguțele în horă.
Cu o zi înainte de Sântilie făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuță de caș frumos modelată, simbol al afecțiunii și intențiilor de căsătorie.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
Panteliile sunt considerate în lumea satului reprezentări meteorologice care pârjolesc și ard recoltele în luna lui Cuptor, fiind surori cu Sântilie și reprezintă un punct culminant al sărbătorilor de vară.
Sunt celebrate de două ori, cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după Sfântul Ilie, în perioada de 13 – 27 iulie.
Forța lor distrugătoare poate fi diminuată prin diferite interdicții de muncă.
Cea mai rea și amenințătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, o divinitate feminină foarte misterioasă încât nici nu se știe prea multe despre ea.
Numele acestei sărbători derivă de la numele Sfântului Mucenic Chiric sau o compunere între Chiric si numele mamei sale, Iulia, sfinții venerați de creștinii ortodocși în data de 15 iulie.
În alte regiuni precum Muntenia această sărbătoare mai poartă numele de Cirica, Chiric Schiopul sau Ciric.
Se spune că Ciurica îi pedepsește pe cei care nu respectă această zi și este o sărbătoare destinată femeilor.
Bătrânii amintesc că femeia capătă puteri misterioase și are dreptul să poruncească bărbaților ce să facă în această zi astfel încât, bărbații plecau de acasă de frica femeilor.
De asemenea, nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi pentru că va lua bătaie tot anul.
În plus, femeile nu au voie să lucreze pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.
Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare precum “Astâmpără-te că vine Ciurica sau Stai cuminte, capeți Ciurica”.
Această expresie era adresată bărbaților care își supărau nevestele.
Copiii bolnavi sau cuprinși de spaimă trebuie să treacă în această zi prin cercuri de flori ca să se vindece.
Tot în această zi se spune că nu este bine să te piepteni sau să scoți gunoiul din casă, deoarece vitele se pot îmbolnăvi sau pot fi mâncate de lupi.
Sfânta Muceniță Marina (sărbătorită în data de 17 iulie) s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu bine credincioși.
Sfânta Marina a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani.
După moartea mamei sale, tatăl sau nu a mai considerat-o fiica sa, pentru credința în Iisus a început să o urască și a dat-o la o doica care stătea într-un sat departe.
Când Marina a crescut a devenit o fată frumoasă atât cu trupul cât și cu sufletul.
Era plină de bunătate și ajuta oamenii sărmani.
Episcopul Olimvrie s-a îndrăgostit de frumusețea ei și a dorit-o de soție, dar când a aflat că este roaba lui Hristos acesta a închis-o și a torturat-o.
După prima zi de tortură, Sfânta Marina a fost chemată în fata episcopului, iar toate rănile acesteia au dispărut. Supusă la alte chinuri, Sfânta Marina a reușit să treacă peste toate cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.
Episcopul supărat de curajul Marinei a ordonat să i se taie capul.
În popor sărbătorea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post, se spune că în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.
Este protectoarea pasărilor de curte și se spune că este bine să se împartă pui pe la vecini ca să aibă parte de păsări.
Se aprind lumânări la biserică pentru a fi ferit de orice boală.
Dacă se culege pelin în această zi, are puteri tămăduitoare.
Pe unde se matură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plantă.
Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului.
Pârliile sunt trei divinități îngrozitoare, surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20-22 iulie.
Pe vremuri, puține zile de peste an erau așteptate cu o așa de mare teamă precum cele trei sau șapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele.
21 iulie: Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie.
Se ține tot pentru foc.
Cui lucrează în această zi, îi arde casa.
Altfel spus, dacă păzești sărbătoarea, te păzești de foc.
***
În ziua de 21 iulie, poporul serbează pe Ilie-Palie, fără a-i zice Sfânt.
În alte părți, precum în Bucovina, se numește numai Palie.
Am văzut în alte părți că Palie se crede a fi vizitiul lui Sfântul Ilie, care s-a aruncat împreună cu dânsul în mare, cu trăsură și cai.
Pretutindeni se ține pentru foc (incendiu și trăsnet) și pentru arșiți prea mari, din ale căror pricini semănăturile s-ar păli mai întâi, adică s-ar ofili și apoi s-ar usca.
În Bucovina se ține și pentru piatră sau grindină, iar pe unde se socotește ca aducător de foc, se zice că Palie naște focul, iar Foca, ce cade a doua zi, ar sufla în acel foc și l-ar mări.
Teodoret, istoricul bisericesc din veacul IV arată că în timpurile vechi era datina ca oamenii să facă focuri mari și apoi săreau prin para lor; femeile chiar își aduceau copiii și-i treceau prin această pară, cu credința că se vor curăța.
Sinodul VI ecumenic, văzând în această datină o atingere a credinței creștine, o opri.
Acest fapt, precum și Palilia, sărbătoarea în cinstea zeiței Pales, protectoarea turmelor, la 21 aprilie, începutul anului pastoral și întemeierea Romei, se credea că ar fi dat naștere lui Palie al poporului român.
Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic (1910)
22 iulie: Foca. Îl șin până și turcii, după ce au văzut că au ars șapte sate. În Maramureș, țăranii se opresc din lucru trei zile, 20, 21 și 22 iulie. Altminteri, Sfinții Ilie, Ilie Pălie și Foca i-ar pedepsi aspru. (sursa: Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau)
O altă rudă, în 23 iulie, este Opârlia, care provoacă incendii și arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua. În această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și era interdicția la scăldat.
Acesta datează de aproximativ două secole, prima atestare documentară fiind din anul 1816.
Conform tradiției, acesta are loc în cel mai apropiat sfârșit de săptămână de ziua Sfântului Ilie, care este sărbătorit în 20 iulie.
Pe vremuri, târgul începea cu doi delegați, din partea moților din Vidra de Sus și doi delegați din partea crișenilor din Bulzești (sate aflate la baza muntelui) care trăgeau o linie de despărțire între moși și crișeni.
Ritualul începea sâmbăta seara, când se adunau feciorii.
Peste noapte, tinerii cântau și beau țuică.
În zori, apăreau fetele și nevestele și toată petrecerea se muta pe creasta Găina.
Dansul era obligatoriu astfel ca flăcăii să vadă că fata nu șchioapătă.
Nici negoțul nu era neglijat.
Negustorii vindeau cireșe și miere, rachiu, ciubere sau oale smălțuite.
Momentul cel mai important îl reprezenta ”târguirea” fetelor.
Fetele care luau parte la târg se pregăteau ani întregi, pentru că se cerea să ia cu ele și zestrea.
Părinții puneau pe masă plăcintă, găini fripte, pălincă, iar tatăl băiatului se înfățișa și începeau ”negocierile”.
După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea.
Târgul de fete s-a transformat, în timp, într-o nedeie populară, care are loc înainte de Sfântul Ilie.
Ca legendă, se povestește că, odată, în vârful muntelui, trăia o zână frumoasă fără seamăn și tare bogată.
Ea avea o găină care făcea zilnic miraculoase ouă de aur.
Și o dată pe an, zâna dăruia câte un ou de aur, ca zestre unei fete sărace și cuminți.
Iar oamenii, când aveau nevoie de un sfat ori de un mic ajutor, apelau totdeauna la zână.
Într-o bună zi însă, cinci tineri din Vidra, îmbrăcați în straie femeiești, s-au furișat la zâna muntelui și, iscodind unde se afla găinușa, au șterpelit-o, împreună cu un coș plin cu ouă de aur.
Fugind de le scăpărau picioarele, unul dintre ștrengari scăpă coșul, ouăle rostogolindu-se până-n apele învolburate ale Arieșului.
Flăcăii au ascuns găina în munții Abrudului, care, după cum se știe, sunt plini de aur.
Supărată, ”crăiasa băilor de aur” a părăsit pentru veșnicie acele tărâmuri, plecând spre alte zări.
De atunci, tinerii s-au învățat să urce, în a treia duminică a lui iulie, pe culmea platoului Găina, nădăjduind că, poate într-o zi, zâna va reveni în acele locuri.
Cea mai importantă nedeie din zona de interferență a Munților Zărandului, Munților Bihor și Munților Apuseni este târgul de pe Muntele Găina.
Ea încheie și ciclul anual al acestui tip de sărbători care se întinde pe o perioadă de timp situată între Paști și Sfântul Ilie.
Despre originea târgului de pe Muntele Găina, părerile cercetătorilor sunt împărțite.
Unii îi conferă o origine mitologică, în timp ce alții vorbesc despre caracterul său economic.
Cert este că, în fiecare an, în cea mai apropiată sâmbătă și duminică de Sfântul Ilie (20 iulie), începând cu a treia decadă a secolului al XX-lea (pe vremuri, în apropierea sărbătorii Sfinților Petru și Pavel), târgul de pe Muntele Găina reunește câteva zeci de mii de oameni din ținutul Munților Apuseni, Zărandului, Bihorului și Hunedoarei.
Legenda spune că în vârful Muntelui Găina trăia, într-un palat strălucitor, o zână foarte frumoasă. Zâna avea o găină cu pene de aur, care îi făcea zilnic trei ouă de aur, pe care le dăruia ca zestre fetelor sărace ce urmau să se căsătorească.
Atrași de bogăția ei, trei feciori din munți, îmbrăcându-se în haine femeiești, au reușit să intre în palat și să fure găina.
În fuga lor au scăpat din coș ouă de aur care s-au spart în râul Arieș.
De atunci, acest râu ar purta aur în nisipul său.
Se mai spune că ouă de aur ar mai fi rămas și sus pe munte, în diferite spărturi din stâncile de acolo, și de aceea, an de an, feciori și fete urcă să le caute în jurul datei de 20 iulie.
Fără îndoială, această legendă este inspirată din credințele răspândite în zonă, legate de „vâlvele băilor”, ale vechilor mine de aur.
Aceste vâlve sunt spirite ale aurului și ele apar cel mai des sub formă de găină sau cocoș.
Traian Mager, om al locului și chiar organizator de excursii la târgul de fete de pe Muntele Găina, face următoarea descriere a acestui eveniment:
„Din neștiute vremi, în fiecare an la Sân-Petru, se ține pe platoul muntelui Găina tradiționalul târg de fete.
Moții și crișenii, îndeosebi flăcăi și mame cu fete, câte 2-3 mii de persoane, se întrunesc în Dumineca fixată printr-o specială convenție calendaristică, pe cel mai frumos pisc al Munților Apuseni, unde își petrec o zi sub cerul liber, în jocuri și bucuria revederilor dintre neamuri și cunoscuți.
Oaspeții din depărtări sosesc încă înspre seară și noaptea se veghează pe lângă focuri uriașe în glume, cântece și dragoste.
Când, după noaptea rece însoțită adeseori de brumă în iulie, a doua zi dimineața din fundul văii se înalță biruitor un soare superb, apariția acestuia este salutată cu chiote de veselie și chemări prelungi de tulnice, pe care fetele și nevestele moațe le suflă cu neîntrecută artă.
Și cheful se continuă cât ține lunga zi de vară într-o stare de adevărată bucurie sufletească”.
Fragment extras din studiul „Câteva considerații cu privire la târgul de pe Muntele Găina” de Sorin Sabău – preluat de pe www.facebook.com
În Munții Apuseni ai Transilvaniei, în „țara moților”, se află în partea dinspre miazăzi-apus un munte numit Găina, care are „o înălțime de 1744 metri peste nivelul mării”. La poalele acestui munte e comuna Vidra de Sus și numirea sa se ascunde în întunericul mitic. [...]
„Din Găina se zăresc o mulțime de poieni, și de o parte și de cealaltă a muntelui, care desparte teritoriul comunei Vidra de Sus de cel al comunei Bulzești, sau mai bine zis, hotarul moțului de al crișanului. [...]”
În ziua de Sân-Petru, după unii, după alții însă în cea dintâi duminică după Sân-Petru, liniștea de pe Găina se întrerupe, căci în această zi se ține aici un fel de târg numit târgul de fete, la care, între mulți alții, iau parte și fetele de măritat, de prin toată împrejurimea, anume ca să fie pețite de feciori.
În zori de zi, de dimineață, de pe toate meleagurile curg moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare. Cântecele igreților (lăutarilor) asurzesc pădurile. [...]
Fetele care vor să ia parte la acest târg se pregătesc ani întregi pentru ziua aceasta, fiindcă ele trebuiesc să-și ia și zestrea cu dânsele. Necontenit se toarce, se țese, se coase și se împletește: mama, mătușa, bunica și alte femei dintre amice contribuie cu câte ceva din propria lor zestre, după aceea toate lucrurile se împachetează în lăzi frumos sculptate și cu flori colorate și se încarcă pe cei mai frumoși cai ai familiei.
Pe culmea Găinei își ridică apoi fiecare familie, care are fată de măritat, un cort propriu, în care se expune zestrea și aleșii familiei așteaptă pe pețitori.
Feciorii se adună însoțiți de familiile lor, aduc cu sine ceea ce au mai bun, mai ales o curea frumoasă plină de argint și aur, și după ce și-au ales o mireasă urmează încredințarea înaintea publicului adunat prin schimbarea de năfrămi, numite credințe. După aceasta, se cumpără darurile de mai înainte hotărâte pentru mireasă. [...]
Mai întâi de toate, târgul acesta este menit numai pentru fetele moților și numai moții au voie să le pețească. Moțul nu-și dă fiica după un străin; el nu are voie s-o facă; el pierde prin aceasta stima generală și pentru dânsul oricine e străin care nu e moț. [...]
Perechile, care s-au încredințat la Sân-Petru pe Găina, nu se pot cununa mai degrabă decât în primăvara viitoare. Sân-Petru însă la români e, ca și Sân-Giorgiu, un termen general pentru toate contractele.
După Sân-Petru, oile se pornesc la iernatic prin țarine, iar la Sân-Giorgiu se întorc îndărăt la păscătoarea de vară de prin munți. Prin urmare, în răstimpul de la Sân-Petru până la Sân-Giorgiu mirele n-a fost acasă, și el poate să se cunune cu mireasa sa numai primăvara, după ce s-a întors. [...]
Târguri de fete asemenea celor de pe Găina se mai află în Transilvania încă și la Recea din țara Făgărașului, care se ține în ziua de Bobotează, apoi la Teiuș de pe vatra Mureșului, care se ține la Sânta-Mărie, și la Blaș, care se ține la Ispas. [...]
Simeon Florea Marian – Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic, vol. I (Saeculum Vizual, 2008) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În ziua de 16 iulie încep Circovii, care ţin trei zile, până în ziua de 18 iulie.
Prin judeţul Prahova se cunosc tot trei Circovi, numiţi şi Circovii Mariei, dar ţin de la 17 până la 19 iulie, care nu îngăduiesc nicio altă muncă, afară de jocul tineretului.
Prin alte părţi, ei se numesc Circovii Mărinii şi se serbează «pentru toate boalele femeieşti», prăznuindu-se prin jocuri şi petreceri.
În aceste zile, nimeni nu trebuie să se pieptene, căci este primejdie de jigănii; lupii mai ales vin şi strică vitele.
Fiind rău de <pocituri, lovituri, luat din Iele şi luat din Circovi>, de aceea iar a rămas o zicală ce se adresează celor ce «nu-s în toate minţile»: «ce, eşti luat din Circovi?».
Acestor vătămări se expune mai ales cine lucrează.
Despre diferite nenorociri de acestea, prin unele părţi se dau şi povestiri.
Circovii se țin prin Oltenia și pentru trăsnet.
Prin județul Muscel, la Circovul întâi nu se mătură și nu se dă gunoiul afară.
În această zi se culege pelin, din care se capătă o zeamă numită <apă de pelin>.
Cu aceasta, unii se dau pe față ca să li se subțieze pielea obrazului.
Unii culeg tot în această zi mărar, care se crede a fi bun pentru vindecarea umflăturilor de stomac.
Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic (1910)
“Udatul Nevestelor” de la Hodac (în a doua zi de Rusalii)
“Udatul Nevestelor” de la Hodac (în a doua zi de Rusalii) – foto preluat de pe agerpres.ro
Udatul Nevestelor de la Hodac, un obicei străvechi unic în țară, considerat de-a lungul veacurilor un rit de fertilitate, un rit de trecere, dar și unul de atragere a bogăției asupra recoltelor, practicat în a doua zi de Rusalii, urmează să fie prezentat celor 50 de țări membre ale Uniunii Mondiale de Folclor.
‘Este pentru prima dată când un român conduce această uniune formată din peste 50 de țări și bucuria pe care o am, astăzi, este că de aici, din Hodac, vom transmite chiar din această seară, pe mijloacele media, salutul și gândul organizatorului pentru acest eveniment de excepție, care înseamnă exprimarea identității noastre, a frumuseții portului popular românesc. Am convingerea că imaginile care vor ajunge în această seară și în Grecia, și în Italia, și în America vor fi bine primite, fiindcă sunteți oameni minunați, știți să prețuiți valorile artei noastre și ne întrebăm ce ar fi poporul român dacă n-am avea cea mai mare bogăție pe care noi, ca români, o avem: folclorul românesc‘,
a declarat, luni, în deschiderea manifestărilor dedicate Udatului Nevestelor, președintele Uniunii Mondiale de Folclor, Dorel Cosma.
A doua zi de Rusalii, după slujba de la biserică, oamenii din sat, îmbrăcați în port popular specific zonei – șurț cu peană și cătrință la femei, cioareci, cămașă cu barburi, chimir și clop cu mărgele la bărbați – se adună la podul Hodacului, unde se încinge jocul.
Acest joc nu presupune un dans ceremonial aparte, ci un repertoriu obișnuit în regiune: ‘De-a lungul‘, unul dintre cele mai vechi dansuri ardelenești, ‘Bătuta‘, un joc cu origini în Moldova subcarpatică, și ‘Țigăneasca‘, un joc cu anumite influențe din ceardaș, un dans tradițional maghiar.
În timpul jocului ‘De-a lungul‘, tinerele neveste, care s-au căsătorit în ultimul an, erau luate în brațe, duse pe malul râului Gurghiu și udate, fiindcă se considera că stropitul cu apă aduce rodul, prin apă, cântec și dans.
În ultimii ani, toate nevestele, indiferent de vârstă, sunt luate de parteneri și udate în râul Gurghiu în timpul obiceiului, condiția fiind ca toți participanții să fie îmbrăcați în port popular.
Directorul Muzeului Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin, Roxana Maria Man, a menționat că Udatul Nevestelor este un obicei străvechi, care a suferit o serie de transformări de-a lungul veacurilor.
Moșii de vară; Moșii de Rusalii; Moșii cei Mari; Moșii de Sâmburi; Sâmbăta Rusaliilor; Sâmbăta Moșilor
“Mosii de vară“, tinuti in sambata Rusaliilor, este unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor.
Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor.
Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.
De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn (cofe), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa.
In unele sate bucovinene “Mosii de vara” incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor.
Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire.
Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depind de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului.
Sâmbăta Rusaliilor; Sâmbăta Moșilor; Moșii de Rusalii; Moșii cei Mari; Moșii de vară; Moșii de Sâmburi
Caracterul funerar al sărbătorii Rusaliilor, manifestat în întreg complexul de festivități (Todorusalele, Ispasul, Lunea Rătăcită) este susținut de următorul episod, și anume de Sâmbăta Moșilor.
Oamenii continuă să se ferească de duhurile necurate prin împodobirea locuințelor cu leuștean, tei, usturoi, ș.a., precum și prin îmbunarea acestora și a morților cu ofrandele specifice.
Pentru a grăbi plecarea de pe pământ a demonilor, în această zi se desfașoară obiceiul intitulat Goana Rusaliilor, care avea ca temă principală alungarea Rusaliilor de pe pământ.
Moșii se zice că au fost nouă unchieși bătrâni care, pe unde mergeau, numai bine și minuni făceau. (Speranția)
Nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru că în această zi se cuminecă, adică se împărtășesc cu sfintele taine toți morții; și dacă unul din neamul celor morți mănâncă, atunci cei morți din neamul său nu se pot cumineca.
Și deoarece morții așteaptă în această zi pomană și pomenire, fiindcă este ziua lor, de aceea românii din Bucovina trimit dis-de-dimineață pe la vecini, neamuri și sărmani, mai ales pe unde sunt copii mici. (Pamfilie)
În aceste zile se deșteaptă toți morții și se duc pe Valea cu Dor.
Acolo găsesc tot ce li s-a dat de pomană în cursul anului.
Cine nu găsește nimic, ia țărână în poală și se întoarce mâhnit. Oalele se împart, pentru ca cei morți să aibă cu ce bea apă pe lumea ailaltă.
În zilele de moși se lucrează orice, dar nu se toarce, căci se crede că se întorc colacii de la morți îndărărt.
Acum nu se dau lăturile îndărăt, că bieții morți stau cu gurile căscate în această zi, așteptînd colaci, și lăturile le dau în gură lor.
Sâmbăta e „ziua morţilor”, după rânduielile religiei creştine.
În această zi Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia Duminică.
Din această tradiţie şi din aprofundarea credinţelor antice, mitologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (personificat prin Sfânta Vineri), conduce în noapte (personificată prin Sfânta Sâmbătă).
Noaptea, în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea, şi prin urmare Sfânta Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri.
Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sfintei Sâmbete, adică, în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi.
Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele.
Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei.
Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă pe apă, „apa Sâmbetei”, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit.
Astfel se întâmplă cu obiectele sfinte dar vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţe de lumânări şi altele.
Acestea nu se aruncă afară, unde nu-i cu putinţă să nu fi căzut o fărâmă de spurcăciune, ci se aruncă pe apă, spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea „apei Sâmbetei”.
Din toate Sâmbetele şi prin urmare din toţi „moşii”, ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este Sâmbăta Duminicii Mari, în Ajunul Duminicii Mari, numită şi „Moşii Duminicii Mari”, „Moşii Rusaliilor”, „Moşii de Rusalii” sau, mai peste tot locul, „Moşii cei mari” sau „Moşii de vară”.
Paparuda este o veche divinitate locală din mitologia românească a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă și redusă cu timpul la o schemă de ritual.
Paparuda, numită și Păpărudă, Papalugă, Păpălugă, Paparugă, Păpărugă, Babarugă, Băbăruge, Dadaloaie, Dodole, Dodoloaie, Dodoloi, Mămăruță și Gogul, e o datină care se practică în unele părți în marțea întîia sau în marțea a treia de după Paști, iar în altele în joia a treia de după Paști sau în Joia verde, adică în joia a doua de după Rusalii.
În timp de mare secetă însă se practică nu numai în aceste patru zile, ci în orișicare altă zi de vară și cu deosebire din lunile aprilie, mai, iunie și iulie.
Paparuda e uzitată, după cît îmi e mie pînă acum cunoscut, în toate țările locuite de români, afară de Bucovina și Maramureș.
Mai înainte poate că va fi fost și în aceste două țări uzitată, și mai ales în Bucovina, care s-a ținut de Moldova, cu încetul însă a dispărut, după cum a început în timpul din urmă a dispărea și din Moldova.
Scopul Paparudei este de a invoca protecția cerului asupra recoltelor, să-i ceară a le da ploi fertile și a le feri de mălură, sau cu alte cuvinte de a atrage ploaia, ca avînd pămîntul destulă umezeală să poată produce pâine și iarbă de ajuns.
„Vara, scrie Principele Dimitrie Cantemir, cînd pentru seceta mare e pericol că nu se vor face bucatele, țăranii moldoveni iau o fetiță, care n-a ajuns încă etatea de zece ani și o îmbracă cu cămașă de frunze de arbori și de alte plante, și așa urmîndu-i celelalte copile și băieți de etatea ei umblă cîntînd și săltînd pe la vecini, și, ori încotro ar merge, bătrînele le ies în cale și le udă turnîndu-le apă rece pe cap. Cîntecul lor cu această ocaziune este cam următorul:
Papalugo, suie-te în cer,
Și-ți deschide porțile,
Și-i trimite ploile,
Ca să crească grînele,
Grînele,
Secările,
Și meiul
Și mălaiul!…”
În județul Olt, unde Paparuda se joacă de obicei joia și duminica între Paști și Rusalii, se duc mai mulți copii la o fîntînă mai apropiată și acolo se acoperă cu foi de boz de sus pînă jos, fiind bine legate.
Foile de la umăr se pun de obicei cu vîrful în sus, pentru ca picăturile de apă să se oprească pe foi și să strălucească la soare, așa cum picăturile de ploaie strălucesc pe plante.
După Paparudă, se mai duce și un altul, care să-i apere de cîni și să primească darurile de la oameni.
După ce s-au pregătit bine, pleacă prin sat și ajungînd la casa fiecărui om încep a juca, cântând în gura mare:
Paparudă, rudă,
Ieși afară de udă;
Cu găleata lată,
Peste toată gloata,
Cu găleata nouă,
Dumnezeu să plouă
De joi pînă joi,
Să dea nouă ploi.
Unde-i da cu plugu,
Să curgă ca untu,
Unde-i da cu sapa,
Să curgă ca apa!
Aceste cuvinte se repetă de mai multe ori, pe cînd oamenii aruncă apă pe ei.
Astfel se duc din casă în casă, pînă termină tot satul.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994)
Ritualul conservat de folclor
Într-o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat mitul Paparudei, invocația magică e adresată direct Paparudei ca unei zeițe:
“Paparudă, rudă/ vino de te udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile”
Ritualul, având o dată tradițională fixă (joi, în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o singură Paparudă – o figurantă sub zece ani:
„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul, meiul și altele!”
Paparuda este denumirea cea mai răspândită a ritului magic de provocare a ploii, practicat pe timp de secetă.
Jocul este practicat în a treia joi după Paști; poate însă avea loc și în orice zi de vară, după o secetă prelungită.
Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți, sub 14 ani.
Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puțin una-două trebuie să fie mascate.
Acestea sunt dezbrăcate și apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun).
Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și acoperea tot corpul ca un con de verdeață.
Rămurelele erau împestrițate cu panglici roșii, cu salbe de firfirici.
Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț.
Paparuda invocă onomatopeic ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conținutul textului magic:
„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”
În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a întregului alai.
Pentru dansul lor sunt răsplătiți prin daruri rituale ce semnifică abundența și belșugul: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori și haine vechi ceea ce leagă obiceiul de cultul morților.
După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi își aruncă pe apă și veșmintele din frunze.
O ilustrație din 1905 a Paparudei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Etimologie
Pe lângă forma românească, Paparudă, și cea aromână, Pirpiruna, este înregistrată forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă)[4] și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuše.
Cu privire la etimologia formelor bulgare și sârbo-croate, Gieysztor înclină să explice cuvântul ca derivat din teonimul (nomen dei) Perun, în opinia sa, peperudele fiind “cu siguranță” (zapewne) “tovarășele lui Perun”.
Ovsec, pe de altă parte, avanseaza ipoteza că ar putea fi explicate prin latinul papilio, italianul parpaglione, “fluture cap-de-mort”.
Georgieva, deși nu respinge ferm explicația prin teonimul Perun, admite că forma bulgară ar putea fi un relict preslav, tracic, dintr-o rădăcină per-.
În limbile slave Sorin Paliga întărește ipoteza relictului tracic, considerând că “acesta pare a fi drumul unei explicații plauzibile” și comparând formele menționate anterior cu numele personal trac Paparion, considerat înrudit (prin reduplicare) cu teonimul trac Papas, teonim amintit și de Decev drept “epitet al lui Zeus și al lui Attis (divinitate tracă)” .
Astfel, sensul străvechi al cuvântului nu poate fi reconstituit.
Cu toate acestea, Paliga este de părere că atestarea unui antroponim tracic înrudit cu un epitet din sfera mitologicului arată că formele Peperuda, Paparuda (cu unele variante dialectale) trebuie explicate, mai degraba, ca relict tracic, nu ca derivat din nomen dei Perun.
Pe lânga atestarea formei trace Paparion, un alt argument în favoarea ipotezei originii tracice este și raspândirea formelor doar la slavii de sud și în română, respectiv în areale cu o importantă influență tracă ori traco-dacă.
Cultul zeiței Dodola în mitologia sud-slavă arată multe aspecte similare cu păpăruda.
În riturile se participau fete tinere de 12-16 de ani (“dodolitsy”) înpodobite cu flori. Are legături nordice (vezi și pe Iarilo (rus: Ярило) sau pe Kostrubonko (rus: Кострубоньки) sau Maslenița din mitologia est-slavă).
Ipoteza originii tracice este bazată numai de o etimologie ipotetică și nu de răspândirea riturilor asemănătoare.
De luat în considerare este și înrudirea termenului cu cuvântul “rudar” (slava “ruda”) postpus termenului “papa” (tata)(tatăl aducător de ploaie).
Sensul mistic al ritualului
Nuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cerești – ploaia).[13] Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:
„Semințele sunt îngropate în pământ – pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pămîntul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna “unifică”, “totalizează” niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral.”
Este un obicei de invocare a ploii care se practica până de curând în Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea în timp de secetă, de cete de copii.
Obiceiul se concentrează în jurul unui obiect precis, o păpușă de lut.
Un grup de copii se aduna și făcea o păpușă, o așeza pe o scândură, îi punea de jur împrejur flori, o lumânare pe piept și la cap o cruce. Apoi era dusă cu alai de înmormântare și aruncată în apă.
Înmormântarea fictivă se făcea după toată rânduiala tradițională.
Un copil juca rolul popii, un altul rolul dascălului, cu bocitoare și cădelnițare, înainte de a fi lăsată în apă.
Ca și la înmormântările tradiționale reale, după îngroparea scaloianului se făcea pomană.
Caloianul (în greacă kalos = „bun” și Iani = „Ioan”), este o datină însoțită de cântec, care sărbătorea la origine mitul zeului naturii (simbol al vegetației care moare și învie).
Obiceiul este practicat de copii, într-o zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi secetoasă.
Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”, „Murmuliță de ploiță”, „Tatăl soarelui” etc.) și este cunoscut numai în sudul României, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, unde seceta era mai frecventă.
Caloian este o denumire adaptata după numele lui Ioniță Caloian, împărat vlaho-bulgar, urmaș al valahilor Petru și Asan.
Scaloianul aparține numai culturii de pe Valea Dunării inferioare care s-a extins înspre vaile tuturor râurilor din sudul Carpaților cu precădere în zona unde au fost centrele regatelor getice.
Descrierea acestui obicei așa cum era prin anii 1945:
- pregatirile începeau la Paste când de aduna cu grija cojile de la ouăle vopsite sau încondeiate ce se consumau la mesele Pascale;
- a doua marți după Paște se formau echipele din copiii de până la 14 ani sub îndrumarea bunicilor și mamelor. In sat se formau doua-trei echipe, nu mai multe;
- in a treia marți după Paste se începeau pregatirile. Se aducea pământ galben din gropile satului (nu exista sat fara gropi de extragere a pământului galben). Pământul galben se framanta cu apa neîncepută adunată de la trei fantani. Apa neinceputa=apa scoasă din fântână înaintea zorilor de zi. În după amiaza zilei respective se forma un chip omenesc din lutul preparat și se gătea acest chip cu cojile de oua de la Pasti, se făceau ochii cu coji albastre, sprâncene cu coji negre, gura cu coji roșii, îmbrăcămintea din diferite culori, etc. Numai fetele făceau aceste pregătiri;
- dupa asfințit fetele puneau chipul într-un sicriu sau pe o mica targa pregătite din timp;
- noaptea de marti /miercuri se începea priveghiul la care participau numai fetele și una-doua bunici;
- miercuri, prima persoana care venea cu flori și lumânare (ca la mort) era Mama Moașa. După ea veneau și alți copii sau chiar femei, mame sau bunici, aduceau flori din hârtie creponată confecționate în casă și două fire de flori din gradina. Nu exista casă țărănească fara gradina cu flori, erau o frumusețe a satelor românești, se întreceau fetele și femeile în a gati gradina și a o îngriji. Excela gradina bisericii, a școalei, a băncii sătești și a primăriei. Satul de la un capăt la altul era un spectacol: grădini de flori, grădini cu pomi fructiferi, case văruite alb strălucitor, garduri văruite, șanțuri îngrijite, podete văruite și lavițe la porți sau la intersecția ulițelor. Acum lumea a decăzut. In sate erau tradiții de neclintit. Învățătorii și preoții și șeful de post de jandarmi se implicau mult, nimeni nu putea să se sustraga căci se făcea de ras și mai erau și amenzile și corvezile șefului de post;
- miercuri se jelea Scaloianul precum un mort. După amiază se forma cortegiul unde luau parte și băieții: unul era popa, altul dascăl, alții patru erau ducatorii, iar ceilalti erau pur și simplu însoțitori, parte a cortegiului funebru;
- cortegiul format pleca din curtea casei unde se făcuseră pregătiri cu jelirea de rigoare, cu bocitoare, cu cruce și steag, o imitare a unei înmormantari. Se pleca din curte și se făcea preumblarea Scaloianului pe la porți. Miercuri la prânz veneau în sat toți oamenii din câmp, Joi era zi nelucrătoare;
- cortegiul cu Scaloianul preumblat se îndreptă spre camp unde erau lanurile de grâu verde;
- cortegiul se oprea la capătul locului cu graul verde cel mai mănos și se împărțeau toți copii in grupuri de câte doi. Se făcea ultima jelirea și ultimul bocet. Apoi se trăgea la sorti primul grup de doi copii care ascundeau Scaloianul in lanul de grâu verde. Ceilalți copii se întorceau cu spatele, se spunea că orbește cel de se uita. Își acopereau fata și așteptau până cei care au ascuns Scaloianul ieșeau din lan și strigau: Scaloianul se uită la asfințit! Plecau doi sa caute. Dacă îl gaseau, atunci îl ascundeau ei și când ieșeau din lan strigau ” Scaloianul se uită la asfințit”. Daca nu îl gaseau, atunci ieșeau din lan și strigau “Scaloianul se uită la răsărit” și tot așa până la ultimul grup de căutători. Apoi Scaloianul la asfințitul Soarelui era condus spre sat dar fără cortegiul inițial. Când ajungeau în casă de unde plecase, Scaloianul se depunea pe prispa casei și se priveghea de fete, care puteau dormi, iar Joi, în zori de zi când se îngână noaptea cu ziua, fetele puneau lumânări în jurul Scaloianului și porneau cu el la gârlă. Acolo aprindeau toate luminările și dădeau Scaloianul pe apa. Toată gârla se umplea de licărul lumânărilor de la toți Scaloienii din toate satele de pe malurile gârlei. Era ceva înălțător!
- Joi, se revenea acasă unde cu mic cu mare participau la pregatirea pomanei Scaloianului. Se făceau plăcinte, ciorba de pasare cu tăiței, friptura de găină, se pregătea vin cu miere.
- pe la ora prânzului se punea masa pe rogojini întinse în curte sau la strada, se acopereau cu fete de masa. La pomana participau toți copiii, mamele și bunicile precum și bărbații adulți care nu pierdeau ocazia de a bea un pahar cu vin și de a discuta despre muncile campului. Se manca pe saturate, la pomana participau multe gospodine, dar participa la masa toți doritorii, era mâncare pentru toți și bardacele cu vin circulau din mana în mana. În capul mesei era invitata Mama Moașa, care dădea tonul începerii mesei. In fiecare sat era o Mama Moașa iar la comuna era Moașa Șefa, doftoroaia;
- dupa terminarea mesei ieseau toții la drum unde se socotea apa din putz și se stropeau cu apa pe picioare, unii ajungeau leoarcă de uzi ce erau;
- a doua zi, vineri, erau paparudele, copii de țigani in pielea goala încinși cu fuste din bozi verzi înșirați pe atza, umblau din poarta in poarta și jucau paparuda, gospodinele ii stropeau cu apa și le dădea cate un ciurel de porumb sau grau. Paparudele, cred că este obicei adus de țigani de prin India, trebuie studiat. Sigur nu este obicei românesc dar pentrucă era bun pentru ploaie a fost acceptat de către țăranii romani.
Caloianul este un omuleț din lut. Poate fi bărbat, dar poate fi și femeie.
Mai ales în trecut îl modelau, prin Muntenia, Dobrogea și Moldova, fetele, în dimineața zilei de marți, care cădea în a treia săptămână după Paști.
Fetele făuritoare, cu vârste cuprinse între 5 și 6 ani, îi dădeau numele de Caloian, Scaloian sau Muma Ploii.
Îl așezau într-un mic sicriu sau pe o scândură.
Îi puneau căciulă.
Îl încălțau cu opinci.
Era înconjurat din toate părțile de coji de ouă roșii, rămase de la Paști, și de flori, îndeosebi de busuioc.
Fetele îl duc să îl înmormânteze, cu mare pompă, fie într-un loc ascuns, fie pe câmp sau pe malul unei ape.
Caloianul are parte de o slujbă de înmormântare în toată regula, cu „preot”, „dascăl”, bocitoare, lumânări aprinse, steag de îngropăciune.
Una dintre ele îl bocește:
„Iane, Iane/Caloiane!/Te caută mă-ta/Prin pădurea deasă/Cu inima arsă,/Prin pădurea rară/Cu inim-amară,/Și ea că te plânge/Cu lacrimi de sânge,/Iane, Iane,/Caloiane!”
A treia zi, fetele merg la mormântul lui Caloian și îl dezgroapă.
Va fi dus în sat, aruncat cu „sicriul” pe o apă curgătoare sau într-o fântână.
În timp ce este dezgropat, grupul de fete îl bocește:
Ritualul Caloianului atrage ploaia și, odată cu ea, belșugul în noul an agricol.
El se face pentru ca Dumnezeu
„să dea drumul ploilor/Ploilor și apelor,/Apelor bogatelor,/Ca să crească grânele,/Grânele, fânațele,/Meiul și fasolele,/Cu toate legumele,/Porumbul și poamele,/Cu toate ierburile,/Să le pască vitele,/Să ne are holdele,/Să se facă roadele,/Să mănânce oamenii!”
Scaloianul era mai răspândit în zonele unde au fost culturile Boian, Hamangia, cred că este un o tradiție religioasă păgână din preistoria daco-getilor.
Preoții inca erau rău porniți împotriva Scaloianului, îl aruncau, dar țăranii săreau în apărarea copiilor pe motiv că era o joaca de copii.
Cred că în trecut era o tradiție practicată de adulți dar impunerea creștinismului a impus că să rămână un obicei mascat ca o joaca de copii.
Existența in aceasta tradiție a unui copil înveșmântat in popa dovedește că a fost o tradiție religioasă care s-a adaptat vremurilor.
Existența în eveniment a Mamei Moașa, o personalitate foarte respectată în lumea satului românesc denotă că tradiția este străveche. Cea mai veche meserie a lumii este Moasa.
Moașa a fost și prima preoteasa a lumii deoarece este cea care l-a descoperit pe Dumnezeu.
Când apare suferinta și mila, când copilul nou născut moare sau moare mama la naștere, sau mor amândoi, moașa e prima persoana din lume care cunoaște mila, compasiunea, care lăcrimează plângând durerea și neputința, când are speranța și lupta, când reușește, atunci moașa l-a descoperit pe Dumnezeu căruia se închina și se roagă în felul de atunci.
Noi suntem creștini, credinta noastră este mult evoluată fata de timpurile când familia era turma de femei și bărbați, descoperirea lui Dumnezeu duce in decurs de milenii la desprinderea omului de fiara, e perioada îndelungată când se dezvolta gândirea omului, vorbirea, conștiința, toate prin credință în Dumnezeu, forța necunoscuta care domina lumea, care împarte spaimele pe mai mulți zei, idoli, dar care în final a ajuns la Dumnezeul unic.
In epoca matriarhatului, Moașa predomina viața sacerdotala a familiei primitive.
In satele românești încă era tradiția ca lampa și focul în vatra sa fie aprinse de bunica sau mama, ori o persoana feminina.
Bărbații aprindeau orice foc din afara casei, femeile nu făceau asta.
Erau reminiscențe din trecut când femeia era capul familiei și stapana vetrei.
Scaloianul este o zeitate păgână, un idol, pe care crestinismul nu a putut să îl incadreze dar nici să îl elimine.
Moș Crăciun a devenit un înger al Domnului și a fost asimilat sarbatoririi Nașterii Domnului și introdus în primul calendar creștin întocmit de un geto-dac, Sf.Dionisie cel Mic sau Exigul originar din Silistra/Dârstor.
Cu Scaloianul nu s-a putut face nimic poate din cauză că este mai vechi decât Moș Crăciun, probabil vine din zorii omenirii.
Sper că specialiștii în trecutul omenirii sa caute ce ascunde acest obicei pe cale de dispariție.
Trebuie avut în vedere că istoria Europei nu a început nici cu Grecia și nici cu Roma.
Primile treburi care s-au așezat în Atica cu cca 1500-2000 ani înainte de Hristos au găsit acolo triburile pelasge care plecaseră de la Dunăre cu multe secole mai devreme.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecía Aurel Bauch | Ritual de aducere a ploii, 1937-1946 (BA-556) —-> https://bit.ly/3eYafm0 – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Săptămâna Caloianului și Paparudelor cade în cea de a treia săptămână după Paște, când, există obiceiul ca fetele cu vârste cuprinse între 5 și 20 de ani să modeleze din lut o păpușă, pe care o împodobesc cu flori, coji de ouă roșii și busuioc și o așează într-un sicriaș din lemn; urmează o ceremonie de înmormântare pe care o imaginează copiii, după care păpușa este îngropată în câmp, printre lanuri, sau la malul unei ape; după două zile (în ziua de joi), păpușa este dezgropată și bocită, iar sicriașul este aruncat într-o fântână sau pe o apă curgătoare, făcându-se totodată urări de belșug și ploaie; tot în a treia joi după Paște, se adună paparudele, un grup de fete îmbrăcate doar cu nuiele de salcie sau altele cu diferite buruieni și care dansează pe ulițele satelor, gospodarii ieșind în poartă și stropindu-le cu apă, totodată rostindu-se și invocații pentru venirea ploilor; jocul paparudelor este urmat de Pomana Caloianului, după care se încinge o horă la marginea satului; pe la începutul anilor `50, paparudele mai puteau fi întâlnite încă pe străzile cartierelor periferice din București.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016) – articol preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ritualul conservat de folclor
Caloianul este o păpușă sau sub forma unui idol, confecționat din lut sau alte materiale, împodobit cu flori și îngropat în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire, pomană, masă etc.).
Ca număr se pot face de la unul până la nouă exemplare.
După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac).
Odată încheiată această ceremonie fetele se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și pe ceilalți săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului.
Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu.
Textul poetic este o invocație pentru ploaie și urare de belșug, se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în valori ritmice egale:
„Iene-Iene, Caloiene, Ia cerului torțile Și deschide porțile, Și pornește ploile, Curgă ca șuvoile, Umple-se pâraiele printre toate văile, Umple-se fântănile, Să răsară grânele, Florile, verdețele, Să crească fânațele Să-s-adape vitele, Fie multe pitele”.
sau pe melodie de bocet local, cu formă liberă improvizată:
„Iene, Caloiene! Tinerel te-am îngropat, De pomană că ți-am dat, Apă multă și vin mult Să dea Domnul ca un sfânt, Apă multă să ne ude, Să ne facă poame multe!”.
Sensul mistic al ritualului
Caloianul coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiții normale de precipitații naturale.
Apa care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului și fecunditatea animalelor, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani.
Paparude în comuna Breasta, Dolj (1908) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În unele părţi din Muntenia, precum Brăila, Ialomiţa şi Buzău, este datină ca în fiecare an să se adune în marțea a treia după Paşti, dis-dimineaţă, mai multe fete, în etate de la 5 sau 6 ani în sus, la un loc şi apoi, împărțindu-se după etate în două sau mai multe cete şi alegându-şi fiecare ceată câte o superioară, un fel de conducătoare, să facă un om mic de lut, mai ales un copil, iar în unele sate chiar şi două de aceste chipuri mititele, şi anume: unul bărbătesc, iar celălalt femeiesc.
După ce au făcut ele acest om, care se numește în cele mai multe părţi Caloian sau Scaloian, iar pe alocuri Muma ploii, îl pun într-un sicriu mic, făcut anume spre acest scop, sau şi pe o scândură, îl îmbracă în straie țărănești cu opinci şi cu căciulă, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşti, precum şi cu fel de fel de fior, printre care predomnește busuiocul, şi apoi astfel așezat şi împodobit, îl duc şi-l îngroapă pe câmp prin bucate, prin mărăcini, sau pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.
Înainte de înmormântare însă, una dintre fete se face popă, alta dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăși alta sau și două duc sicriul sau scândura cu Caloianul, căruia îi urmează celelalte cu luminări aprinse, plângând şi rostind următoarele cuvinte:
„Iane, Iane,/ Caloiane! /Te caută mă-ta /Prin pădurea deasă /Cu inima arsă, /Prin pădurea rară/Cu inim-amară,/ Şi ea că te plânge /Cu lacrimi de sânge, /Iane, Iane,/ Caloiane!” Altele plâng pe frați, surori, părinți, dacă au.
A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşti sau în ziua de Paparudă, se adună fetele iarăși la un loc, se duc la locul unde a fost îngropat, îl dezgroapă şi apoi, bocindu-l:
Îl aduc în sat, şi aici îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul cu sicriul sau scândura pe vreo apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – articol preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Origini
La origine caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior un ritual al aducerii/alungării ploilor.
Obiceiul caloianului este o reminescență din mitologia romană, ca și Paparudele.
Romanii obișnuiau să-l invoce pe Jupiter pluvius în sărbătorile robigale.
Obiceiul a fost foarte răspândit până pe la mijloculul secolului al XX-lea.
O ilustrație din 1905 a Paparudei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(Un alt) obicei de fertilitate, preponderent performat de copii, este Caloianul.
Aceeași calitate a purității condiționa eficiența rolului, marca feminină având, ca și în rolul Paparudei, o frecvență destul de mare.
Scenariul obiceiului este mult mai amplu și puternic individualizat de recuzită, confecționându-se o păpușă, care de multe ori avea accentuate trăsături feminine.
Manevrarea acesteia diferențiază tipurile și subtipurile obiceiului.
Păpușa era îngropată (pe câmp, pe malul unei ape, în grădină, în curtea unui gospodar), pusă pe apă sau aruncată într-o fântână.
Obligațiile de rol deveneau complexe când păpușa era dezgropată, sau se confecționau două păpuși, Muma Ploii și Tata Soarelui, prima fiind îngropată, ca să plouă, iar a doua, cu finalitate diferită, când ploua prea mult.
Un element caracteristic este prezența bocetului, într-o mimare convingătoare.
Finalul rolului este marcat de organizarea pomenii, din produsele aduse de participanți.
În configurarea rolului, textul oferă sugestii semnificative în a sublinia mecanismul specific de structurare a rolurilor în obiceiurile populare.
O zi bogată în semnificații mitico-magice, a treia marți după Paști depășește semnificația interdicțiilor tradiționale referitoare la magia meteorologică (aici poate fi inclus doar obiceiul Caloianului sau al Paparudelor, în multe locuri ele desfășurându-se chiar în această zi).
În același timp, sub numele de Ropotinul țestelor, dar anunțată și de un determinant eminamente demonic – Marțea Dracului, această zi este centrată pe o divinitate telurică enigmatică, Ropotinul (care, în ultima instanță, ar putea fi asociat cu zeul mort și înviat al ploii, Caloianul, al cărui trup de pământ implică aceeași idee de modelare).
Pentru a scăpa de pedeapsa acestuia, ofranda inedită, indispensabilă, constituie nota dominantă a sărbătorii: “se lucrează numai țeste de către fete, pentru a le pune în capul Ropotinului, spre a putea lucra de aici înainte.”
Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român
Sfântul Mucenic Gheorghe sărbătorit în data de 23 aprilie, s-a născut în Capadocia, într-o familie creștină și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.
Încă de tânăr rămâne fără tatăl său, care a murit mărturisind credința creștină.
Împreună cu mama sa, se mută în Palestina.
Urmează cariera militară, se remarcă prin vitejie și ajunge conducător de oști în garda împăratului Dioclețian.
Dar împăratul este stârnit de ginerele lui și în anul 303 începe persecuțiile împotriva creștinilor, pe care îi pune să aleagă între credință și viață.
Sfântul Gheorghe se înfățișează de bunăvoie înaintea lui Dioclețian și își mărturisește credința în Hristos.
Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, meșter Savu Moga, datare 1872, zona Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
După ce a fost supus la numeroase chinuri, văzându-i curajul cu care le îndură, mulți dintre cei care se lepădaseră de Hristos se reîntorc la credință.
A fost condamnat la moarte prin decapitare în anul 303, în ziua de 23 aprilie.
Tot acum, au primit moarte mucenicească Glicherie, Valeriu, Donat, Terin și Alexandra, soția împăratului Dioclețian, care trecuseră la credința creștină, după ce, pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe, Dumnezeu a înviat un mort.
Și după moarte, sfântul s-a arătat făcător de minuni fiind grabnic ajutător celor ce îl cheamă în rugăciuni.
Evlavia creștinilor pentru Sfântul Mucenic Gheorghe se vede și astăzi în numărul mare de biserici și mânăstiri care îi sunt închinate, precum și prin numărul însemnat de oameni care îi poartă numele.
Dintre legendele despre Sfântul Gheorghe o voi rezuma pe cea cu Împăratul Vioclețian. Împăratul era păgân și îi osândea pe creștini. Sfântul Gheorghe mergea la școală și când se întorcea, desena chipul lui Isus și se ruga.
Împăratului nu i-a plăcut și a început să-l persecute. Sfântul Gheorghe este silit să plece. Ajunge la un cimitir unde vine și împăratul și încep să se certe.
Ca să-i arate puterea lui Dumnezeu, Sfântul Gheorghe îngenunchează pe mormânt și cere Domnului să facă o minune.
Din mormânt iese un moșneag care oftează și zice: Doamne, greu somn am mai dormit. Cât ai dormit? întreabă împăratul. Șase sute de ani! Viclețian se lasă creștinat.
Mergând înapoi spre casă, minunea continuă: întâlnesc un copil de trei sute de ani cu părinți de cinci sute de ani. Împăratul mai vrea dovezi.
Îi cere lui Gheorghe să scape, cu ajutorul lui Dumnezeu, de muncile la care îl va supune el. îl încalță cu opinci de fier încins și îi dă să bea un pahar de venin.
Pe unde pășea creștinul, crăpau pietrele de căldura opincilor și se înnegreau de ziceai că sunt cărbune. A băut și cupa de venin. Când s-a întors cu fața spre împărat să dea mâna cu el, acesta a murit de miresmele veninoase care ieșeau din gura lui.
Cei care pregătiseră veninul au fost Cosma și Damian.
Văzând ce au văzut, au dorit să se închine lui Dumnezeu și Dumnezeu i-a făcut sfinți.
23 aprilie marchează începutul anului pastoral. Din această zi și până la Sfântul Dumitru, durează ”vara” păstorilor. Tot la aceste date chiriașii din orașe își reînnoiau înțelegerile cu proprietarii sau se mutau.
Ca orice sărbătoare care marchează un început, Sângiorz are un ajun ce se numește Sângiorzul vacilor.
Este o noapte periculoasă. Dacă omul iese din casă cu capul descoperit, o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Cel prins este fugărit ca un cal și lăsat undeva în câmp, mort de oboseală. Strigoaicele sunt femei rele, vrăjitoare.
În noaptea de Sfântul Gheorghe trupul le rămâne în pat, iar duhul lor pleacă să facă răutăți. Se strâng într-un loc părăsit și se bat cu limbile de la melițe.
De aceea, femeile ascund în această noapte melițele.
Dacă strigoaicele mai găsesc câteva, se bat, încalecă pe limbile de meliță și pleacă să ia laptele vacilor.
Se spune că odată, un om venind de la moară s-a întâlnit cu un pâlc de strigoaice și le-a urat să se înmulțească norodul lor.
Ele s-au bucurat de așa urare și i-au spus că făina din sacul pe care îl duce în spate nu se va mai termina niciodată dacă știe să păstreze secretul.
Zile și săptămâni, nevasta ia făina din sac, dar nu scade.
Minune își zice! Își întreabă bărbatul, acesta reușește să tacă o vreme, dar până la urmă îi divulgă taina și sacul de făină începe să scadă.
Pe lângă strigoaie, există și femei din sat care încearcă în această noapte să ia laptele altor vaci ca să-l ducă la vacile lor.
Sunt multe procedee.
Unul din ele: se dezbracă în pielea goală și cu o oală și o pânză în mână, adună rouă de pe iarbă.
Pânza trebuie să fie țesută numai noaptea iar oala să fie nouă.
Cu roua adunată stropesc vitele, sarea și tărâțele acestora.
Vacile care vor paște în locul de unde a fost luată roua nu vor mai da lapte, laptele lor va ”merge” la vacile femeii care a făcut vraja.
Pe aceste femei poți să le vezi.
Strigoaicele sunt năluci și ca să le vadă, omul trebuie să găsească un șarpe înainte de Sfântul Gheorghe, să-i taie capul cu un ban de argint și să-i pună în gură un cățel de usturoi pe care să-l lase acolo până încolțește.
Când cățelul de usturoi a dat frunze, să-l pună la pălărie și să urce într-un pom.
Va vedea strigoaicele care călăresc vitele care se duc la păscut.
Laptele fiind atât de important în gospodăria țărănească, protejarea lui îi preocupă pe oameni permanent.
De Sfântul Gheorghe fac risipă de pelin, rostopască, leuștean, usturoi… la case și la grajduri pun ramuri verzi.
Tot de Sfântul Gheorghe se aprinde focul viu, un foc obținut prin frecarea a două lemne uscate și care, peste vară nu trebuie să se stingă niciodată.
El se face o dată cu instalarea stânelor de oi, ce vor sta la munte până la Sfântul Dumitru.
De Sfântul Gheorghe ard iarăși comorile.
Există comori curate și comori îngropate cu gând necurat.
Cele curate ard după ce au cântat cocoșii de miezul nopții, până la amiază.
Cele necurate – de la amiază până la miezul nopții. Comoara curată arde cu flacără albăstruie, cealaltă cu flăcări alburii.
Iarna, de Sfântul Vasile, când ard comorile, în jurul flăcărilor nu se topește zăpada.
Spre banii care ard nu trebuie să mergi direct, ci să arunci ceva – o pălărie, o batistă, o opincă.
După ce ajungi la comoară, pui un semn și te întorci a doua zi să o dezgropi.
Oamenii care au dezgropat comorile în timp ce ardeau s-au schimonosit.
Cei pricepuți merg după comori având la ei lumânare din ziua de Paști, smirnă din cădelnița preotului și usturoi.
Cu usturoiul își ung fața cruciș când se apropie de comoară.
Se zice că în clipa când te afli cu sapa mai aproape de comoară iese știrma comorii și te întreabă ce-o să faci cu banii.
Dacă nimerești și spui chiar ce gândise acela care a îngropat-o, știrma te întreabă ce cap de om îi dai.
Cu alte cuvinte, trebuie să-i promiți viața cuiva din familie.
Oricum, comorile sunt blestemate, puțini au noroc de ele.
Se povestește, de pildă, că trei frați au găsit o comoară și s-au dus împreună să o dezgroape.
S-au înțeles să împartă banii egal, ca între frați.
După ce au scos banii, unul a zis că el dă o fugă până acasă să aducă mâncare.
Ajuns la nevastă, i-a cerut să pună în mâncare otravă.
Între timp, cei doi se înțeleg să-l întâmpine cu gloanțe în piept.
Zis și făcut.
După ce îl împușcă, se reped amândoi și mănâncă mâncarea otrăvită….
De Sfântul Gheorghe se fac multe vrăji de dragoste.
Pentru morți se dau de pomană oale cu lapte, colac, lumânare și caș.
Sunt locuri unde până la această dată oamenii nu s-au atins de laptele de oaie.
Principiul este să guste întâi morții.
Se spune chiar așa: ”poamă nouă în gură veche”.
Ca să fie sprinteni, oamenii se urzică.
(Sursa: Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)
Alte tradiții și superstiții de Sfântul Gheorghe
Icoană pe lemn cu tema „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, datare prima jumătate a secolului al XIX-lea, zonă Maramureș, Transilvania, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ziua de 23 aprilie, în calendarul ortodox, este marcată ca ziua Sfântului Gheorghe, o sărbătoare foarte importantă pentru creștin-ortodocși.
Ca în mai toate sărbătorile creștine și în această zi sunt păstrate, mai ales la sate, o serie de tradiții, superstiții și obiceiuri.
Ca semn de sărbătoare, în ziua Sfântului Gheorghe, creștinii pun la porțile caselor crenguțe de fag, brazde cu iarbă verde sau smocuri de iarbă în stâlpii de susținere ai porților.
Se spune, din bătrâni, că Sfântul Gheorghe, când vine, își leagă calul de un stâlp al porții și paște iarba.
Animalele, pentru a fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli, sunt protejate cu crenguțe de leuștean puse la intrarea în grajduri.
Obiceiul de a pune crenguțe de fag și iarbă verde la porți are o dublă semnificație.
Pe de o parte, simbolizează venirea primăverii, verdele reprezentând renașterea naturii și trezirea la viață a vegetației.
Pe de altă parte, crenguțelor cu muguri le sunt asociate puteri nebănuite de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele.
Chiar și cei ai casei, pentru a fi protejați de junghiuri rele și boli necruțătoare, trec prin fumul și flăcările unui foc aprins, iar vitele și casele se afumă, la rândul lor cu tămâie.
În tradiția populară de Sfântul Gheorghe ard comorile pământului, ele putând fi văzute, iar cei care le caută nu trebuie să sufle niciun cuvânt pentru a le putea descoperi și ca nu cumva duhul comorii să-i amuțească.
Totodată, în noaptea de Sfântul Gheorghe, fetele nemăritate pot vedea chipul ursitului oglindit într-un vas cu apă de izvor din care nu s-a băut, dacă stau goale între lumânări aprinse, așezate în formă de cruce.
O superstiție legată de Sfântul Gheorghe spune că în această zi, nu e bine să dormi, pentru că vei lua somnul mieilor și vei fi adormit tot anul.
Tot în ziua Sfântului Gheorghe, o altă superstiție spune că dacă te duci pe malul apei, stai culcat pe burtă și se întâmplă să vezi un pește, ai noroc tot anul.
Încă o superstiție spune că dacă în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe, alergi înainte de a răsări soarele, o să fii sprinten și sănătos tot anul.
Ziua Sfântului Gheorghe nu aduce doar superstiții, ci și tradiții vechi, populare. Se spune că Sfântul Gheorghe este protectorul ciobanilor și i se acordă astfel o atenție sporită prin ritualuri speciale.
Un astfel de ritual cere ca, în seara de ajun a Sfântului Gheorghe, ușile și ferestrele de la grajduri să fie unse cu usturoi, iar vitele să se afume cu tămâie.
În fața ușilor se pune peste noapte o greblă cu dinții în sus pentru a alunga strigoii și duhurile rele.
De Sfântul Gheorghe se dau de pomană lapte, brânză și caș.
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Sarbatoarea Floriilor este cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Duminica Stâlpărilor
Duminica Floriilor mai era numită și “Duminica aspiranților” sau a “candidaților la botez“, deoarece în această zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admiși la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta “Simbolul credinței” spre învățătură.
Duminica Floriilor a fost numită și “Duminica grațierilor“, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.
De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot.
Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții.
Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor.
Floriile sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele
articol de Elvira Gheorghiţă (04 apr. 2015,) – preluat de pe www.mediafax.ro
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc.
Menţionată, pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină.
Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare.
Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte.
După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.
Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.
În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi.
Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, Îi strigau copiii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic.
Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei.
Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa.
Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele
„Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.
La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim.
Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea.
Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică.
În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim.
Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac.
Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul.
Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636).
Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu.
Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi.
Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.
Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.
Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o.
Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
Floriile sunt personificări ale florilor celebrate în duminica ce le poartă numele, Duminica Floriilor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim.
Ca reprezentări mitice, Floriile sunt identificate în mitologia romană cu Zeița Flora, frecvent atestată de arheologi în Dacia romană.
La reînvierea naturii, când înfloresc plantele, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificații noi, în special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor.
În această zi se fac pomeni, se curăță mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morților.
Ramura de salcie sfinţită la biserică este un simbol al castităţii și renașterii anuale a vegetației.
Cu crenguţe de finic, identificate de creştini cu cele de salcie, evreii l-au întâmpinat pe lisus la intrarea Sa triumfătoare în Ierusalim.
Ramurile înflorite de salcie sfinţite în Duminica Floriilor au diverse întrebuinţări:
- asigură protecție magică și alungă spiritele malefice;
- sunt date vitelor pentru a fi mâncate ca să se înmulțească;
- sunt înfipte în pământul holdelor sau atârnate în pomii fructiferi și butucii de viță-de-vie pentru a le da rod bogat;
- previn durerile de şale în timpul secerișului dacă femeile și bărbaţii se încing cu ele;
- opresc vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii;
- ajută să se prindă vrăjile şi descântecele etc.
- La Florii, în unele sate din Oltenia, copiii colindau cu ramuri verzi de salcie, iar femeile, la Circovii Marinei (16-18 iulie), făceau din crenguţe de salcie un cerc prin care treceau bolnavii pentru vindecare.
Coroniţele din salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la însurăţit şi, uneori, erau purtate pe cap de Paparudă.
Local, în ziua de Florii se scotea mărţișorul făcut cadou la 1 martie pentru a fi agăţat într-un măceş sau într-un pom.
Cu o săptămână înaintea Paștelui, creștinii celebrează o altă mare sărbătoare: Intrarea Domnului în Ierusalim, denumită popular .
Călare pe un măgăruș, întâmpinat cu ramuri de măslin și finic de către cei care peste numai câteva zile aveau să-l răstignească, Mântuitorul se îndreaptă, odată cu intrarea în Cetatea Sfântă, spre ultimele Sale momente înainte de pătimiri și de moarte, urmate de cel mai mare eveniment al Istoriei: Învierea.
Numele sărbătorii provine din cuvântul latin , , care desemna floarea în general, dar și partea cea mai frumoasă a unei plante, diferită de restul acesteia prin locul și prin aspectul ei.
Se spunea (în greacă ἁλὸς ἄνθος) sau (floarea sării), (floarea cuprului), (bronzului) sau (plumbului), dar și (floarea făinii). S-a spus, apoi, (floarea poeților) și („floarea tinereții”, în greacă ἥβης ἄνθος). Și cum înflorirea este cea mai frumoasă perioadă a vieții unei plante, a apărut apoi (floarea vârstei). Un alt sens, care ține de miros, îl avea (buchetul vinului). Același cuvânt desemna și prima barbă apărută pe obrajii unui tânăr.
În ce privește familia de cuvinte a cuvântului , aceasta este foarte bogată și îi cuprinde pe („de flori, făcut din flori”, dar și „strălucitor, frumos”), (numele zeiței florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini), („înfloritor, floral”, de unde Florar în română), (a înflori), (a-și scutura floarea, a se veșteji), (a înflori înainte de vreme), („înflorit” sau, despre culori, „vii, aprinse, strălucitoare”), (grădină de flori), (cu ocurențe târzii și rare, însemnând „grădină de flori destinată plimbărilor”), (a începe să înflorească, să crească sau să prospere; a abunda în), (a-și pierde floarea, a se veșteji, a decădea), (a înflori, a țâșni din, a abunda în), (a începe să înflorească, a da în floare), (a înflori din nou), (plin de flori, înflorit, tineresc), (plin de flori), (floricică, bumbul florii, ornament, motto, sentință), (floricică), (a lipsi de floare, a deflora), (cules de flori; deflorare), (cel care deflorează), (a diminua; a pângări, a deflora), (zi de sărbătoare în care se aduceau flori la un sanctuar), (purtător de flori, înflorat), (care are strălucirea florilor), (încununat cu flori), (purtător de flori, înflorit), (care produce flori, care înflorește), (care adună flori), (care produce flori).
Radicalul este cunoscut numai sub forma *ℎ̄-, din care celtica și germanica au diverși derivați: irl. ́ℎ și gal. (înflorire), got. (floare), v. isl. ̄ (floare), v. engl. (înflorire), v. sax. ̄ (a înflori).
De la numele zeiței Flora derivă acela al serbărilor de primăvară , închinate ei și desfășurate în luna aprilie, din care, prin intermediul unei forme vulgare, , se presupune că a rezultat în română . Odată cu creștinarea poporului păgân de limbă latină, peste vechea sărbătoare se suprapune cea a Intrării Domnului în Ierusalim.
Există, însă, și o altă teorie, care susține că vine de la , ca formă de plural, și că „Duminica Floriilor” s-a numit la început „Duminica Florilor”, așa cum apare în și în ℎ ̦, ambele din sec. al XVII-lea. La Constantinopol, în sec. al X-lea, ar fi existat un obicei, cu prilejul acestei sărbători, ca senatorii să primească din mâinile împăratului, la intrarea în biserică, ramuri de palmieri sau flori.
Și în ziua de astăzi, în ziua de , credincioșii primesc la biserică ramuri de salcie sfințite, bine-cunoscuții mâțișori. De altfel, o denumire veche a sărbătorii Floriilor este „Dumineca florilor pe sălcii”. Se spune că poporul român a ales salcia pentru că aceasta imită cel mai bine gestul de plecare smerită în fața Mântuitorului lumii. În satul tradițional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobimd cu ea icoanele, ușile sau ferestrele caselor.
Oricare dintre cele două ar fi originea … La mulți ani Floarea, Florica, Florina, Florin, Florian! La mulți ani tuturor florilor!
Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri
Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc.
Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.
În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot.
Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori.
Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii.
Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri.
În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.
Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică.
Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.
Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească.
Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească.
De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.
În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.
În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.
Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.
Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.
Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.
Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.
Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.
În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.
- Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.
- Acum se aerisesc hainele și zestrea.
- Legendele spun că oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.
- În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.
- Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.
- Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.
Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.
Praznicul Întâmpinării Domnului
Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim”, meșter Savu Moga, datare 1872, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Praznicul Întâmpinării Domnului apare oglindit în condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun, în cer, și pe mânz pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!”
În tradiția poporului român, sărbătoarea Floriilor este precedată de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul.
În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”.
Gospodinele împletesc o pâinișoară specială numită „florii”.
Și ele, „floriile”, sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți.
De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel ce viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi.
Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu.
Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci.
Țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnlui nostru Iisus Hristos.
Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Floriilor” sau „a Vlăstărilor” fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii.
Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.
Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie.
O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui.
În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie.
Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse.
Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnzeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică.
Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”.
Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare.
Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz.
Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.
De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese.
Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renașterii anuale a vegetației”.
Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește.
Mai de demult prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă.
În unele zone, o ceată de tineri umblă prin sat, pe la fete mari mai ales.
Îl salută pe gospodar cu „Christos a înviat“, cântă un cântec, două, joacă o horă.
Primesc diverse daruri. Modul de organizare este asemănător cu cel al cetelor de colindători de la Crăciun.
Tinerii se numesc „vălari“, iar obiceiul „vălărit“.
În zona Braşovului, ceata poartă numele de #JuniiBraşovului, iar conducătorul cetei se numeşte vătaf.
Programul lor se întinde pe durata a zece zile: la Blagoveştenie, în Duminica Floriilor şi o săptămână între Duminica Paştilor şi Duminica Tomii.
„Junii“ sunt dotaţi cu o surlă cu care fac un zgomot foarte puternic.
A doua zi de Paşti se împart în cete şi merg prin sat însoţiţi de lăutari, unde sunt aşteptaţi cu mesele pline de colaci, băutură şi ouă roşii.
Se joacă hora.
Punctul culminant al obiceiului îl constituie moartea, îngroparea şi învierea vătafului. Joi seara are loc „aruncarea în ţol“.
Tot atunci moare şi vătaful care, legat de o scară, este însoţit pe uliţele satului de un cortegiu funerar parodiat.
Spre dimineaţă, vătaful este răsturnat de pe scara cu care a fost cărat şi este dezlegat în schimbul unei cantităţi apreciabile de băutură.
În dimineaţa zilei de vineri, după ce s-a terminat băutura, „junii“ încep un dans numit „căţeaua“, jucat numai de bărbaţi şi pe la nunţi.
Se stinge lampa şi flăcăii încep să se bată cu căciulile.
Vineri şi sâmbăta ceata se odihneşte.
Duminica se joacă „Hora Buzduganului“.
Aceasta se joacă de Blagoveştenie, de Florii, în lunea Paştilor, în Duminica Tomii şi în zilele din „săptămâna Junilor“, cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă.
Junii se prind în horă şi aruncă în sus un buzdugan, în mijlocul cercului descris de aceasta.
Câştigători sunt cei care-l aruncă mai sus şi-l şi prind.
Hora Buzduganului
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Juni la joc, Schei, Brașov, 1880-1940 (MAP-194) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Buzduganul este, în întreg folclorul european, simbolul cetei; și cuvântul englez „club”, intrat și în limba română, derivă din mai vechiul termen nordic kylfingar, kolbiangen=buzdugan, deci vestitele cluburi englezești de astăzi au fost probabil cândva niște cete cu rosturi ceremoniale.
În cadrul cetei cunoscută sub numele de Junii Brașovului, în mijlocul desfășurării horei, unul din feciori aruncă buzduganul, îl prinde în mână, dacă poate, dacă nu îl lasă să cadă; cel dintâi care o face este vătaful, care își lasă pălăria celui de lângă el în cadrul horei, iese în mijloc și aruncă în aer buzduganul de trei ori, încercând să-l și prindă; după vătaf, care trece apoi la celălalt capăt al horei, aruncă buzduganul, în același fel și tot de trei ori, armașii, apoi sutașul și ceilalți Juni, pe rând; după ce buzduganul a fost aruncat de toți, Junii sărută mâna protopopului, prezent și el la ceremonie, care îi îndeamnă să asculte de vătaf și de armași, iar vătaful este sfătuit să ție cea mai bună disciplină între Juni.
Astăzi, buzduganul este în întregime turnat din aramă; cele vechi au o lungime de cca. 30 cm și cântăresc ceva mai mult de 1 kg; sunt făcute dintr-o bucată de lemn înfășurată cu sârmă; într-un capăt se fixează, cu un cui, o măciulie de aramă modelată în formă de pară, în celălalt capăt are un fel de toc de plumb, de forma unui cilindru, care cumpănește greutatea măciuliei de aramă; partea care rămâne între capete și de care se apucă buzduganul este înfășurată cu piele; la cele două capete, cam pe unde se îmbucă arama și plumbul cu lemnul, sunt două sfârleze de piele, care joacă în vânt atunci când buzduganul este aruncat; aruncarea buzduganului ar putea fi probă de bărbăție; în favoarea acestei ipoteze pledează și manifestările din Șcheii Brașovului, la Bunavestire și Duminica Floriilor, pe care unii cercetători înclină să le califice drept „procesiuni de pregătire”.
cititi si:
- Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)
