Înălțarea Sfintei Cruci

Miniatură cu „Înălțarea Sfintei Cruci” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț.

Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Înălțarea Sfintei Cruci

---

 

În fiecare an, în 14 septembrie, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci.

Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

- Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335;

- Aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfânta Cruce a fost aflată din porunca Sfintei împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare.

Datorită acesteia s-au găsit pe Golgota trei cruci.

Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul și care sunt crucile tâlharilor răstigniți odată cu El, patriarhul Macarie le-a spus să atingă pe rând crucile de o femeie moartă.

Femeia a înviat în momentul în care a fost atinsă de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost răstignit Hristos.

După această minune, Patriarhul a poruncit înălțarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul.

Când împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului în Persia.

Sfânta Cruce a rămas aici timp de paisprezece ani, până când Hosroe a fost învins de împăratul Heraclie, care a dus sfânta cruce în Ierusalim.

Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de patimile și moartea Mântuitorului.

În popor i se mai spune Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.

Principalele obiceiuri și practici de schimbare a anotimpului călduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate în jurul echinocțiului de toamnă și se manifestă cu ocazia unor sărbători religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii.

Bătrânii spun că de Ziua Crucii se închide pământul, luând cu sine insectele, reptilele și plantele care au fost lăsate la lumină în primăvară.

În lumea satelor încă se mai crede că șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișurile subterane (unde vor hiberna până în primăvara următoare, la 17 martie – Alexiile), se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o ”piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

Șarpele care a mușcat peste an un om nu mai poate să intre în pământ, nu-l mai primește, va rămâne afară și va muri.

Tot în această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată.

Strugurii din ultima tufă din vie nu trebuie culeși.

Ei sunt păstrați ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular ”Strugurii lui Dumnezeu”.

În serile culesului, podgorenii fac focuri din viță uscată, în jurul cărora petrec cu mâncare, băutură și muzică.

Este vremea când busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante magice, se sfințesc la biserică, în timpul slujbei fiind păstrate chiar lângă cruce.

Busuiocul sfințit acum alină durerile, chiar și migrenele puternice sau durerile de dinți.

În mediul rural, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumau bolnavii de friguri.

Busuiocul se punea și în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor; în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea părul, și la streșinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Monedele sfințite în această zi și păstrate în portofel, alături de o cruciuliță (chiar dacă este și de carton) aduc belșug și spor în muncă.

Tot de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micșunele, mătrăguna, năvalnic) ce se duc, împreună cu buchetele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite.

Plantele sfințite se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (năvalnicul).

Se consideră că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă și mor iar cele ce înfloreau după această zi (brândușa de toamnă) erau socotite flori ale morților.

În această zi, în Bucovina se săvârșeau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator.

De exemplu, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod vițe de castraveți și cruci de busuioc sfințit crezând că, în modul acesta, vor beneficia de rod bogat în toamna viitoare.

Pentru un creștin, crucea este Pomul Vieții, armă împotriva diavolului, păzitoare a lumii, vistieriei a minunilor, laudă a credincioșilor, pavăză a călătorilor.

Pe 14 septembrie creștinii prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci: rememorează două momente istorice, încărcate de semnificație.

Înaintea confruntării cu Maxențiu, prigonitorul creștinilor, împăratului Constantin i s-au arătat pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce luminoasă însoțită de niște cuvinte uimitoare:

“In hoc signo vinces!”, “Prin acest semn vei învinge!”.

Profeția s-a împlinit, iar mama lui Constantin, împărăteasa Elena, a dat poruncă să fie găsită crucea Domnului.

Au fost descoperite toate cele trei cruci de pe Golgota.

Semănau foarte între ele. Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a apropiat cele trei cruci de trupul unei fete moarte. Când sfințitul Lemn a atins-o, fata a înviat.

Crucea era nelipsită din viața țăranului român.

El se închina la răsăritul soarelui și când amurgea.

Se închina când pornea la drum, când ara pământul, când îi culegea roadele.

Își făcea semnul crucii când îl năpădeau grijile, durerile, când îl invada bucuria, cam rar, ce-i drept.

Horia Bernea a surprins omniprezența crucii în viața țăranului, pornind de la un element banal din arhitectura casei:

“Fereastra țărănească în formă de cruce. În lumea țăranului român, crucea e peste tot“.

O legendă cosmogonică românească ne povestește că, la începutul lumii, Nefârtatul, îmboldit de invidie, tot încerca să-l înece pe Dumnezeu, care se odihnea pe o bucată de pământ ce plutea pe apele primordiale.

Diavolul a împins pământul spre răsărit, apoi spre apus, spre miazăzi, apoi spre miazănoapte.

În zadar, însă. Până a ostenit.

Fără să știe, Nefratele a făcut jocul divinității, universul proaspăt creat fiind, astfel, binecuvântat în semnul crucii.

Spre deosebire de alte praznice “cu dezlegare” la vin și pește, de ziua Crucii creștinii postesc.

În amintirea pătimirilor Domnului.

Se fac pomeni pentru sufletele celor plecați dintre noi: se împart ulcele cu miere, covrigi cu lumânări aprinse.

În popor se crede că de ziua Crucii “se închide pământul“: toate târâtoarele și gângăniile vor sta în pământ până la sărbătoarea Alexiilor.

Paradoxal, în tradiția poporului român, Ziua Crucii este și ziua șarpelui.

Deși în cultura creștină șarpele, de obicei, este văzut ca o întruchipare a forțelor malefice, țăranul credea că există un spirit protector al gospodăriei, “șarpele casei“, “știma casei” pe care nu e bine să-l omori de-l întâlnești.

Altfel, atragi asupra ta boala, paguba și, Doamne ferește, moartea.

Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

 

cititi si:

- Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630)

- Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea)