Floriile; Duminica Floriilor; Duminica Stâlpărilor

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranuluiș www.mediafax.ro

 

Floriile

---

 

Sarbatoarea Floriilor este cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Duminica Stâlpărilor

Duminica Floriilor mai era numită și “Duminica aspiranților” sau a “candidaților la botez“, deoarece în această zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admiși la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta “Simbolul credinței” spre învățătură.

Duminica Floriilor a fost numită și “Duminica grațierilor“, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.

De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot.

Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții.

Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor.

 

Floriile sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele

---

 

articol de Elvira Gheorghiţă (04 apr. 2015,) – preluat de pe www.mediafax.ro

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc.

Menţionată, pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină.

Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare.

Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr.

În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte.

După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi.

Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, Îi strigau copiii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic.

Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei.

Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa.

Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele

„Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim.

Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea.

Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică.

În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim.

Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac.

Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul.

Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636).

Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu.

Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi.

Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o.

Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

cititi mai mult pe www.mediafax.ro

 

Duminica Floriilor

---

 

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Floriile sunt personificări ale florilor celebrate în duminica ce le poartă numele, Duminica Floriilor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim.

Ca reprezentări mitice, Floriile sunt identificate în mitologia romană cu Zeița Flora, frecvent atestată de arheologi în Dacia romană.

La reînvierea naturii, când înfloresc plantele, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificații noi, în special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor.

În această zi se fac pomeni, se curăță mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morților.

Ramura de salcie sfinţită la biserică este un simbol al castităţii și renașterii anuale a vegetației.

Cu crenguţe de finic, identificate de creştini cu cele de salcie, evreii l-au întâmpinat pe lisus la intrarea Sa triumfătoare în Ierusalim.

Ramurile înflorite de salcie sfinţite în Duminica Floriilor au diverse întrebuinţări:

- împodobesc icoanele, crucile, mormintele, troițele, ferestrele, uşile şi porţile caselor;

- asigură protecție magică și alungă spiritele malefice;

- sunt date vitelor pentru a fi mâncate ca să se înmulțească;

- sunt înfipte în pământul holdelor sau atârnate în pomii fructiferi și butucii de viță-de-vie pentru a le da rod bogat;

- previn durerile de şale în timpul secerișului dacă femeile și bărbaţii se încing cu ele;

- opresc vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii;

- ajută să se prindă vrăjile şi descântecele etc.

- La Florii, în unele sate din Oltenia, copiii colindau cu ramuri verzi de salcie, iar femeile, la Circovii Marinei (16-18 iulie), făceau din crenguţe de salcie un cerc prin care treceau bolnavii pentru vindecare.

Coroniţele din salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la însurăţit şi, uneori, erau purtate pe cap de Paparudă.

Local, în ziua de Florii se scotea mărţișorul făcut cadou la 1 martie pentru a fi agăţat într-un măceş sau într-un pom.

 

Etimologie

---

 

Text: Sorana-Cristina Man, redactor MNȚR – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Cu o săptămână înaintea Paștelui, creștinii celebrează o altă mare sărbătoare: Intrarea Domnului în Ierusalim, denumită popular .

Călare pe un măgăruș, întâmpinat cu ramuri de măslin și finic de către cei care peste numai câteva zile aveau să-l răstignească, Mântuitorul se îndreaptă, odată cu intrarea în Cetatea Sfântă, spre ultimele Sale momente înainte de pătimiri și de moarte, urmate de cel mai mare eveniment al Istoriei: Învierea.

Numele sărbătorii provine din cuvântul latin , , care desemna floarea în general, dar și partea cea mai frumoasă a unei plante, diferită de restul acesteia prin locul și prin aspectul ei.

Se spunea (în greacă ἁλὸς ἄνθος) sau (floarea sării), (floarea cuprului), (bronzului) sau (plumbului), dar și (floarea făinii). S-a spus, apoi, (floarea poeților) și („floarea tinereții”, în greacă ἥβης ἄνθος). Și cum înflorirea este cea mai frumoasă perioadă a vieții unei plante, a apărut apoi (floarea vârstei). Un alt sens, care ține de miros, îl avea (buchetul vinului). Același cuvânt desemna și prima barbă apărută pe obrajii unui tânăr.

În ce privește familia de cuvinte a cuvântului , aceasta este foarte bogată și îi cuprinde pe („de flori, făcut din flori”, dar și „strălucitor, frumos”), (numele zeiței florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini), („înfloritor, floral”, de unde Florar în română), (a înflori), (a-și scutura floarea, a se veșteji), (a înflori înainte de vreme), („înflorit” sau, despre culori, „vii, aprinse, strălucitoare”), (grădină de flori), (cu ocurențe târzii și rare, însemnând „grădină de flori destinată plimbărilor”), (a începe să înflorească, să crească sau să prospere; a abunda în), (a-și pierde floarea, a se veșteji, a decădea), (a înflori, a țâșni din, a abunda în), (a începe să înflorească, a da în floare), (a înflori din nou), (plin de flori, înflorit, tineresc), (plin de flori), (floricică, bumbul florii, ornament, motto, sentință), (floricică), (a lipsi de floare, a deflora), (cules de flori; deflorare), (cel care deflorează), (a diminua; a pângări, a deflora), (zi de sărbătoare în care se aduceau flori la un sanctuar), (purtător de flori, înflorat), (care are strălucirea florilor), (încununat cu flori), (purtător de flori, înflorit), (care produce flori, care înflorește), (care adună flori), (care produce flori).

Radicalul este cunoscut numai sub forma *ℎ̄-, din care celtica și germanica au diverși derivați: irl. ́ℎ și gal. (înflorire), got. (floare), v. isl. ̄ (floare), v. engl. (înflorire), v. sax. ̄ (a înflori).
De la numele zeiței Flora derivă acela al serbărilor de primăvară , închinate ei și desfășurate în luna aprilie, din care, prin intermediul unei forme vulgare, , se presupune că a rezultat în română . Odată cu creștinarea poporului păgân de limbă latină, peste vechea sărbătoare se suprapune cea a Intrării Domnului în Ierusalim.

Există, însă, și o altă teorie, care susține că vine de la , ca formă de plural, și că „Duminica Floriilor” s-a numit la început „Duminica Florilor”, așa cum apare în și în ℎ ̦, ambele din sec. al XVII-lea. La Constantinopol, în sec. al X-lea, ar fi existat un obicei, cu prilejul acestei sărbători, ca senatorii să primească din mâinile împăratului, la intrarea în biserică, ramuri de palmieri sau flori.

Și în ziua de astăzi, în ziua de , credincioșii primesc la biserică ramuri de salcie sfințite, bine-cunoscuții mâțișori. De altfel, o denumire veche a sărbătorii Floriilor este „Dumineca florilor pe sălcii”. Se spune că poporul român a ales salcia pentru că aceasta imită cel mai bine gestul de plecare smerită în fața Mântuitorului lumii. În satul tradițional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobimd cu ea icoanele, ușile sau ferestrele caselor.

Oricare dintre cele două ar fi originea … La mulți ani Floarea, Florica, Florina, Florin, Florian! La mulți ani tuturor florilor!

 

Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri

---

 

Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc.

Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.

În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot.

Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori.

Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii.

Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri.

În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.

Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică.

Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.

Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească.

Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească.

De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.

În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.

În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.

Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.

Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.

Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.

Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.

Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.

În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.

- Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.

- Acum se aerisesc hainele și zestrea.

- Legendele spun că oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.

- În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.

- Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.

- Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.

Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.

 

Praznicul Întâmpinării Domnului

---

 

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Praznicul Întâmpinării Domnului apare oglindit în condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun, în cer, și pe mânz pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!”

În tradiția poporului român, sărbătoarea Floriilor este precedată de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul.

În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”.

Gospodinele împletesc o pâinișoară specială numită „florii”.

Și ele, „floriile”, sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți.

De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel ce viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi.

Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu.

Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci.

Țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnlui nostru Iisus Hristos.

Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Floriilor” sau „a Vlăstărilor” fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii.

Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.

Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie.

O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui.

În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie.

Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse.

Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnzeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică.

Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”.

Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare.

Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz.

Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.

De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese.

Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renașterii anuale a vegetației”.

Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește.

Mai de demult prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă.

El dura, în fiecare duminică, de la Florii până la Înălțarea Domnului.

Prin Oltenia copiii colindă satele purtând în mânuțe ramuri verzi de salcie.

Țăranul român credea că ziua Floriilor va arăta ca într-o oglindă chipul, însorit sau posomorât, al primei zile de Paști.

 

Vălăritul

---

 

text: Vlad Manoliu – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

În unele zone, o ceată de tineri umblă prin sat, pe la fete mari mai ales.

Îl salută pe gospodar cu „Christos a înviat“, cântă un cântec, două, joacă o horă.

Primesc diverse daruri. Modul de organizare este asemănător cu cel al cetelor de colindători de la Crăciun.

Tinerii se numesc „vălari“, iar obiceiul „vălărit“.

În zona Braşovului, ceata poartă numele de #JuniiBraşovului, iar conducătorul cetei se numeşte vătaf.

Programul lor se întinde pe durata a zece zile: la Blagoveştenie, în Duminica Floriilor şi o săptămână între Duminica Paştilor şi Duminica Tomii.

„Junii“ sunt dotaţi cu o surlă cu care fac un zgomot foarte puternic.

A doua zi de Paşti se împart în cete şi merg prin sat însoţiţi de lăutari, unde sunt aşteptaţi cu mesele pline de colaci, băutură şi ouă roşii.

Se joacă hora.

Punctul culminant al obiceiului îl constituie moartea, îngroparea şi învierea vătafului. Joi seara are loc „aruncarea în ţol“.

Tot atunci moare şi vătaful care, legat de o scară, este însoţit pe uliţele satului de un cortegiu funerar parodiat.

Spre dimineaţă, vătaful este răsturnat de pe scara cu care a fost cărat şi este dezlegat în schimbul unei cantităţi apreciabile de băutură.

În dimineaţa zilei de vineri, după ce s-a terminat băutura, „junii“ încep un dans numit „căţeaua“, jucat numai de bărbaţi şi pe la nunţi.

Se stinge lampa şi flăcăii încep să se bată cu căciulile.

Vineri şi sâmbăta ceata se odihneşte.

Duminica se joacă „Hora Buzduganului“.

Aceasta se joacă de Blagoveştenie, de Florii, în lunea Paştilor, în Duminica Tomii şi în zilele din „săptămâna Junilor“, cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă.

Junii se prind în horă şi aruncă în sus un buzdugan, în mijlocul cercului descris de aceasta.

Câştigători sunt cei care-l aruncă mai sus şi-l şi prind.

 

Hora  Buzduganului

---

 

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Buzduganul este, în întreg folclorul european, simbolul cetei; și cuvântul englez „club”, intrat și în limba română, derivă din mai vechiul termen nordic kylfingar, kolbiangen=buzdugan, deci vestitele cluburi englezești de astăzi au fost probabil cândva niște cete cu rosturi ceremoniale.

În cadrul cetei cunoscută sub numele de Junii Brașovului, în mijlocul desfășurării horei, unul din feciori aruncă buzduganul, îl prinde în mână, dacă poate, dacă nu îl lasă să cadă; cel dintâi care o face este vătaful, care își lasă pălăria celui de lângă el în cadrul horei, iese în mijloc și aruncă în aer buzduganul de trei ori, încercând să-l și prindă; după vătaf, care trece apoi la celălalt capăt al horei, aruncă buzduganul, în același fel și tot de trei ori, armașii, apoi sutașul și ceilalți Juni, pe rând; după ce buzduganul a fost aruncat de toți, Junii sărută mâna protopopului, prezent și el la ceremonie, care îi îndeamnă să asculte de vătaf și de armași, iar vătaful este sfătuit să ție cea mai bună disciplină între Juni.

Astăzi, buzduganul este în întregime turnat din aramă; cele vechi au o lungime de cca. 30 cm și cântăresc ceva mai mult de 1 kg; sunt făcute dintr-o bucată de lemn înfășurată cu sârmă; într-un capăt se fixează, cu un cui, o măciulie de aramă modelată în formă de pară, în celălalt capăt are un fel de toc de plumb, de forma unui cilindru, care cumpănește greutatea măciuliei de aramă; partea care rămâne între capete și de care se apucă buzduganul este înfășurată cu piele; la cele două capete, cam pe unde se îmbucă arama și plumbul cu lemnul, sunt două sfârleze de piele, care joacă în vânt atunci când buzduganul este aruncat; aruncarea buzduganului ar putea fi probă de bărbăție; în favoarea acestei ipoteze pledează și manifestările din Șcheii Brașovului, la Bunavestire și Duminica Floriilor, pe care unii cercetători înclină să le califice drept „procesiuni de pregătire”.

cititi si:

- Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)