Noaptea Sfântului Andrei , Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea

Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: www.facebook.com/@MuzeulTaranului; azm.gov.ro

 

Noaptea Sfântului Andrei, Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea


 

În „creștinismul cosmic” (Mircea Eliade), în care țăranul român viețuiește fragmentar și astăzi, magia coexistă cu credința religioasă, strămoșească.

Astfel că marile sărbători ale românilor, prin practicile și obiceiurile rituale etalate în aceste zile îmbibate de numinos, de sacru, oglindesc fidel acest conglomerat de credințe magico-religioase.

Sărbătoarea Sfântului Andrei, denumită în anumite zone etnografice și Sânt-Andrei, Andrei-de-iarnă, Moș Andrei sau Sfântul Andrea, nu face excepție de la regulă.

Etnologul interesat de această sărbătoare descoperă fascinat povestiri din secolul al XVIII-lea, care au circulat ani buni prin Moldova, și care pun în lumină chipul apostolic al Sfântului Andrei: fratele Sfântului Petru ar fi ridicat, potrivit legendelor locale, bisericuțe în satele Șerbești sau Troianu, din județul Covurlui.

Pe de altă parte, în noaptea care desparte ziua de 29 noiembrie de praznicul Sfântului Andrei irump din abisurile mentalității arhaice autohtone credința în strigoi și puzderia de farmece și vrăji, menite să pună în mișcare legăturile tainice, oculte, dintre ființele celeste sau infernale și pământeni.

Strigoii sau strigoaicele sunt de două feluri: fie bărbați sau femei care au murit și care în noaptea Sfântului Andrei își părăsesc lăcașurile de veci, arătându-se oamenilor de rând sub diverse chipuri, pricinuindu-le pagube, fie oameni în viață (pe care îi poți recunoaște fiindcă sunt însemnați – au coadă), al căror duh colindă în această noapte încolo și încoace.

Credința imemorială că strigoii culeg de prin curțile oamenilor coasele și limbile de la meliță făcea ca odinioară gopodarii să le ascundă în casă sau prin locuri neștiute de alții.

În noaptea Sfântului Andrei strigoii își dădeau întâlnire la hotarul satului și încingeau o bătaie pe cinste cu limbile de la meliță.

Țăranul român credea că în această noapte strigoii de dezlănțuiau pur și simplu: trăgeau clopotele de la biserici, se prindeau în horă și jucau cu foc până la cântatul cocoșilor.

Mai întâi strigoii se strângeau la sfat în pădure, prin cimitir sau case părăsite, apoi se răspândeau prin sate, făcând stricăciuni fel de fel.

Țăranii aveau mare grijă să își protejeze familia și ograda de strigoii morți, despre care credeau că sug sângele nefericiților care aveau nenorocul să le iasă în cale.

Mijloacele de protecție împotriva lor erau simple: mâncau usturoi și își ungeau cu el fruntea, spatele și încheieturile membrelor.

Erau, deopotrivă, unse cu usturoi, în semnul crucii, toate locurile prin care ar fi putut pătrunde în casă strigoiul: clanța ușii sau ușa în întregime, hornul de la sobă, ferestrele, scara.

Nu erau uitate nici animalele din gospodărie: oile, boii, vacile.

Prin Botoșani exista obiceiul ca fântânile să fie unse și ele cu usturoi.

În plus, făceau o cruce din ceară pe care o lipeau la cornul drept al berbecilor și boilor.

În noaptea din ajunul sărbătorii Sfântului Andrei țăranii se rugau și băteau metanii înaintea icoanelor, cu credința că Dumnezeu îi va ocroti împotriva atacului strigoilor.

În tradiția poporului român, sărbătoarea Apostolului Andrei mai era cunoscută și ca „ziua lupului”.

Strămoșii noștri nu munceau pentru ca Sfântul Andrei să le păzească vitele – oile, caprele –, să nu le înfulece lupii, iar călătorii nevoiți să colinde drumurile în această perioadă a anului să nu se întâlnească cu ei.

Se credea că deși lupul are gâtul țeapăn, în ziua de Sânt-Andrei și-l poate îndoi – atunci „lupul își vede coada”.

Femeile nu mai torceau lâna sau cânepa „ca să nu toarcă lupii la casă”.

Se abțineau să măture, să arunce gunoiul afară, să facă pomeni, să rânească în grajdul vitelor sau să împrumute ceva din casă.

În seara ajunului Sfântului Andrei fetele nemăritate rostesc descântece și fac vrăji „pe ursită”, de dragoste, sperând ca în curând viitorul soț să le treacă pragul casei.

Iată că și în spiritualitatea poporului român, starea de îndrăgostire era percepută ca un fel de boală, de stare anormală a sufletului, la originea ei aflându-se de multe ori marii manipulatori ai energiilor subtile, magice – vrăjitorii și fermecătorii.

Ne amintim că „divinul Platon” vedea în îndrăgostire o nebunie venită de la zei – „thea mania”.

Cât despre starea de îndrăgostire ca „gradul zero al oricărei magii”, savantul român Ioan Petru Culianu a demonstrat relațiile profunde dintre eros și magie, din antichitatea greco-romană până la omul Renașterii.
„Turta de Andrei” este o altă practică magică la care recurgeau odinioară fetele nemăritate.

Fecioarele se strângeau la casa uneia dintre ele, aduceau apă neîncepută în gură, îi adăugau făină și sare – măsurate toate, de obicei, cu o coajă de nucă. Apoi fiecare cocea pe vatră turta proprie, o mânca și adormea nădăjduind că i se va arăta în vis ursitul, cel cu care se va însoți pentru tot restul vieții, și îi va da apă pentru a-și domoli setea arzătoare.

Prin Bucovina, în ajunul zilei Sfântului Andrei, înainte de a se lăsa în voia somnului, fetele nemăritate pun sub pernă 41 de fire de grâu și rostesc următorul descântec:

„-Voi, 41 de fire de grâu,/Eu voi adormi/Și voi hodini,/Dar eu mă rog lui Dumnezeu,/Să-mi trimită îngerul meu,/Să-mi arate pe ursitorul meu,/Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!

Text: Ciprian Vocilă, sociolog la Muzeul Național al Țăranului Român

Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Miniatură cu „Sfântul Apostol Andrei” din manuscrisul „Stihos adecă viers”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1842-1850 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri care să asigure protecție oamenilor, animalelor și gospodăriilor, pe care țăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt.

Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților strigoi sau a unor animale totemice.

“Andreiu’ cap de iarnă” cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească.

Se crede că în această noapte “umblă strigoii” să fure “mana vacilor”, “mințile oamenilor” și “rodul livezilor”.

 

Poemul Noaptea Sfântului Andrei, scris de Vasile Alecsandri, descrie foarte sugestiv această înfricoșătoare noapte:

Iată-l, iată Satan vine

Răzbătând prin verzi lumine,

Pe-un fulger strălucitor.

Umbre, stafii despletite,

Cucuveici, Iele zburlite,

Și Rusaliile pocite

Îl urmează ca un nor.

Voi cu suflete curate

Cu credinți nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii,

Voi creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrei…

Strigă-atunci un glas ceresc.

Și pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc!

Împotriva acestor primejdii, țăranul român folosește agheasmă, leuștean, smirnă, tămâie și mai ales usturoi care pune pe fugă toate făpturile malefice.

În egală măsură, casa, grajdul, cotețele, ușile și ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni și animale.

În această noapte se desfășoară cea mai importantă acțiune: “păzitul usturoiului”.

Fete și flăcăi, veghează și petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calitățile necesare îndepărtării primejdiilor.

De asemenea usturoiul va servi drept remediu terapeutic, va aduce pețitori – purtat la brâu.

Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor și câmpurilor se aduc crenguțe de vișin în casă (care vor înflori până la Crăciun) sau se seamănă boabe de grâu în mici recipiente.

Fetele încearcă semnele propriului destin: caută chipul viitorului soț în forma pe care o ia plumbul sau cositorul topit și apoi brusc solidificat prin turnarea în apă; stau peste noapte în fața unei oglinzi, mărginite de două lumânări, până ce zăresc chipul viitorului bărbat; pun busuioc sub pernă și apoi se culcă, sperând să-și viseze soțul, sau cu o zi înainte de Sfântul Andrei nu mănâncă decât o turtă foarte sărată și nu beau apă, sperând să viseze noaptea un flăcău care îi aduce apă, acesta devenindu-i soț.

 

Legende de toamnă

Marele Lup Alb

În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.

Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine.

Voi îl auziți? (Felix Crainicu, Cristi Ioniță – ”Legendele dacilor liberi”).

Despre Sfântul Andrei, legendele spun că a fost trimis să propovăduiască pe ”tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit, pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb.

Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sfântul Andrei, pentru prima dată, în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numelui său în calendar în ultima zi a lunii noiembrie și denumirea de ”Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă.

De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători, ziua Sfântului Andrei nu s-a sărbătorit întotdeauna la dată fixă, ci uneori la 30 noiembrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului, sau chiar în sâmbăta a cincea a Postului mare (odată cu Sâmbăta Ursului).

Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor.

În tradiția populară, ziua lui se mai numește și ”Gădinețul Șchiop” sau ”Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci celui care lucra ”îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”.

Se mai spune că în această zi ”lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn și este foarte agil la vânătoare.

În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe.

Ca să-și apere gospodăria de lupi, țăranii obișnuiesc și astăzi să ungă țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi.

În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, țapi.

Legenda spune că odinioară, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei, pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie și pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor.

Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți.

În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să îl considere conducătorul lor.

Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice, pe care numai foamea îi ținea în haită.

După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt chip, așa că îl transformă în animal.

Însă nu orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, cât un urs, cu menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor.

Era de ajuns să se audă urletul Marelui Lup Alb și, oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

De observat că una dintre versiunile cu privire la originea numelui dacilor, ia în considerare cuvântul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace și însemnând ”lup”.

În lucrarea sa De la Zamolxis la Ginghis-Han, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arăta că dacii se numiră mai întâi ”daoi”.

Apoi, dacii se numeau ei înșiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor, cei care seamănă cu lupii.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu.

Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături la marea bătălie, iar trădătorii, cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îl vor putea oferi romanilor, în schimbul vieții lor.

Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților, de unde nu vor mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră.

Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.

Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că este esența religiei strămoșești. Apariția lui semăna groaza printre dușmani.

Stegarul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili de metal.

În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunete înfiorătoare.

Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.

Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.

 

cititi si;

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României († 62)