Ignatul porcilor; Înătoarea – paradoxul purificării prin post și sânge (20 decembrie)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467)

foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.agerpres.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Ignatul – paradoxul purificării prin post și sânge (20 decembrie)

---

 

Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară românească.

Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea.

Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă.

Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.

În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al luminii solare.

Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat din latinescul ignis, foc.

Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui.

Ignat, gospodar de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci aparent din greșeală:

„Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”

Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrificare, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun.

Moartea părintelui este cea care regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență.

Deși el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanțe supraumane.

De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.

Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii.

Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina solară și armonia cosmică.

Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice.

Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge.

De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit.

Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.

Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică.

Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

 

Obiceiuri de Ignat

---

 

Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea.

Se crede că în noaptea de Ignat porcii visează că vor fi tăiați.

De acum încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru că și-au visat tăierea.

Singura activitate permisa în această zi era tăierea porcului.

Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra.

Persoanele care lucrau în această zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea – o femeie bătrână, lacomă și urâtă.

Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să lucreze, după care le opărește.

Prin multe parți porcii sunt tăiați în această zi.

O credință musceleană ne îndeamnă:

“Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasere: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale“.

La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună.

Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.

Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat.

Ion Creangă mărturisește în “Amintiri din copilărie”:

“La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei“.

Tudor Pamfile menționează că “Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.

În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:

- Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.

- O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.

- Sângele porcului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai.

- Cu părul de porc se afumau copiii atunci când erau deochiați.

- Gospodarii cred că pot cunoaște dacă în viitor nevestele lor vor naște fete ori băieți, după cum se arată o bucată de carne așezată în osânză. Dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, aceasta era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.

- Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

 

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de Ignat (20 decembrie)

---

 

Ziua de 20 decembrie – Ignatul – este încărcată de obiceiuri şi de tradiţii la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie).

Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci.

După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.

Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul.

Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane.

Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou.

Însă este vorba despre un “transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.

În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei.

De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte.

Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.

După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat.

În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Crăciunul nu poate fi redus la trei zile!

Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc?

Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 decembrie.

Cine a fost Ignat?

Cică a fost un om care, cândva, într-un an, vrând să taie porcul, dat greșit cu securea și l-a lovit pe tată-său în cap.

L-a omorât.

Acum, ce să facă?

Îl îngroapă, îi face pomeni și pleacă în lume.

Pe drum se întâlnește cu un preot.

Își povestește păcatul.

Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste râu și să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, așteptând până o înverzi.

Ignat se așează lângă râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară.

Anii trec.

Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt.

Trece apa, dar nu găsește pe nimeni.

Se întoarce.

Iar aude.

Pleacă din nou.

Tot nu e nimeni.

Revine acasă.

Aude a treia oară strigăte de ajutor.

Urcă în barcă, trece râul și găsește doi moșnegi pe care îi aduce acasă.

Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – când, neajungând la timp, niște oameni s-or fi înecat.

Moșnegii sunt Dumnezeu și Sfântul Petre.

Îl ascultă fără să zică nimic.

În casă, sărăcie mare.

Copiii plâng de foame.

Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub țest.

Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi răspunde cinstit că nimic.

Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pâine foarte mare.

În acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumânări înalte.

Ignat și-a dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi.

Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi!

Ignat ar fi venit, dar se gândea la copii, cine se va ocupa de dânșii?

Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el.

Când ies din casă trec pe lângă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.

Au mers ani în șir.

Într-o zi, au întâlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu mărfuri scumpe.

Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni.

Ignat nu îi recunoaște.

Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi!

Stau de vorbă și este chiar așa,se recunosc și pleacă împreună.

O poveste încâlcită cu sfârșit fericit…

În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul.

Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea.

Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat.

Când tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”.

Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își vizează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii.

Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă…

La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși.

Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună.

Ca să nu se strice sămânța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sânge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare.

Cu sânge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși.

După ce a fost tăiat, capul porcului se cântărește.

Trupul se zice că este de zece ori mai greu.

Când porcul este negru, se adună sânge într-o strachină cu mei.

După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură.

Untura de la porc e bună de vrăji.

Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului.

Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite.

În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea.

Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat.

Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină.

Sărbătorile, între alte funcții, o au și pe aceea de a ritma munca.

Există un timp al torsului, alt timp al țesutului…

Femeile știu aceste lucruri.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului, prin unele părți, începând cu zilele Crăciunului, cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tineretul român umblă cu turca, capra sau brezaia, nume ce-l poartă unul din flăcăii mascați.

Turca o fac flăcăii, umblând prin sat ca să capete bani.

Turca e un bot de oaie, cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure și coarne de lemn, împodobite cu bete și înfășurate cu plantici de la fete; în coarne cu clopoței de cioaie.

Botul și coarnele sunt două lemne ca un cioc de rață, de-l deschide și iar îl închide, și clănțănește din el, pentru că are o ață și de ața aia trage de bate.

Botul și coarnele sunt înțepenite într-un lemn ca o măciucă de mare, pe care o ține de mână omul care joacă turca.

Omul nu se vede, numai picioarele i se văd, pentru că el stă plecat de mijloc și acoperit cu o pânzătură de pe masă, una ori două (una de o parte și alta de altă, prinse cu coarne și adusă dindărăt la fețe, o ocolește de cârpe, de nu se mai vede alb, cârpele cusute una de alta; pe spinare, cu curele cu nasturi, puse încrucișate pe pânzătură.

În coarne, în vârf, câte o cârpă acățată cu un căpătâi și cu altul prinsă de spetele furcii, de pânzătură.

 

cititi si:

- Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei († 107)

- Nașterea Domnului (Crăciunul)