Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști: Săptămâna Caii lui Sântoader; Însurățitul și înfârtățitul; Încurcatul cailor

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/@MuzeulTaranului; agerpres.ro

 

Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști: Săptămâna Caii lui Sântoader; Însurățitul și înfârtățitul; Încurcatul cailor

---

 

Pregătirea pentru intrarea în postul Sfintelor Paşti începe încă din Săptămâna Albă, când creştinii au dezlegare la lactate, ouă şi peşte şi care se încheie cu petrecerea din duminica de Lăsatul secului, şi continuă cu prima săptămână din Postul Mare, numită în popor Săptămâna Caii lui Sân’ Toader, care, în tradiţia populară, cuprinde practici de curăţire, de potolire a entuziasmului excesiv din perioada anterioară.

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc.

Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă, etc.

Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop.

Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc.

De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.

Sărbătoarea Caii lui Sântoader începe în prima săptămână de Post. Durează opt zile. Caii lui Sântoader sunt foarte răi și mănâncă o singură dată pe an, într-o zi din această săptămână. Unul dintre Toaderi se numește Toaderul cel Mare, iar altul Toaderul cel Șchiop.

În calendarul ortodox figurează mai mulți sfinți Teodor. Nu au nimic a face cu Sântoader. La fel ca Filipii și Circovii, Toaderii sunt mai mulți. Se vorbește de șapte, nouă, doisprezece. Despre ei se zice că ar fi feciori-cai, feciori cu cozi și copite de cai părăsiți de drăguțe. Săptămâna Caii lui Sântoader și credințele legate de ea sunt un amestec grozav. E greu să limpezești fără să falsifici. În orice caz, toată lumea este de acord că Sântoader are cai.

O legendă vorbește despre vremea când lumea era ferecată cu două lanțuri. La unul păzea Sfântul Petru, la celălalt Sfântul Ion. Sântoader sparge lanțul lui Sfântul Petru și pătrunde în lume, aducând după el primăvara și pe Baba Dochia.

Într-o altă legendă, Soarele este cel fugar. Și-a urcat pe cai cele nouă babe și, profitând de vremea rea, a încercat să treacă de poarta păzită de Sântoader. Dar și Sântoader are cai și urcă moșii pe ei. Al nouălea, Moș Alexe, dă de urma Soarelui fugar.

Rău face acela care lucrează acum. Îi vor amorți peste an mâinile și picioarele. Nu se fac petreceri, nu se pun ouă la cloșcă, nu se descântă, nu se umblă noaptea. Ca să fie apărați de Caii lui Sântoader, oamenii îmbunează caii din sat, le dau mai bine să mănânce, îi scot la păscut. Cu această ocazie se fac întreceri care se numesc <încurarea cailor>.

Se fac frății de cruce: „Eu ți-oi fi frate/Până la moarte./M-oi lăsa de pâine și de sare mai bine/Decât să mă las de tine.” Femeile împart colaci pentru morți, precum și colivă care se duce la biserică. În unele locuri colacii sunt însemnați cu urmă de potcoavă. Tot de Sântoader se fac o mulțime de vrăji.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

„Cân’ era zâua lu’ Sântoader, lua niște rădăcini – iarba-vântului îi zicea, de pe Față luau – șî făceau leșie, se spălau pe cap și tăiau din păr să țâpe la cai, să roadă caii.

Ăsta să dusă cu cla’netu’ pe un’e să fac tărfăriță. Și ce să vezi? Era pă la unu noaptea. El numai vine. Cân o vinit, mai fură niște oamini aci, la noi – cânta din cimpoi atunci. Giucară, beură. Aveam jinars în cada aia cu fedău. Aveam câteo oală aclo, una ducea-n casă. Se-mbetară, se culcară, io rămăsăi sângură. Cân – ce să vez’?! – am avut o cățeauă aici în cășile ăst bătrâne, aici în comne – șî o avut doi cățăi. Șî – hăm-hăm – cățaua – să țâpa la ușă, să țâpa-n ocol, scheuna… No, acu’ să bagă cela pă mine! Spscol – pă cine să scol?! – socruț meu era beat, el era beat – pâ cin’ să scol?! Crăpățâi – că era ferestruici d-elea mici – crăpățâi o țâr fereastra, așa, ca să mă uit. Cân’ mă uit, văd on mânz cu codocu’ câtu-i minunea! Au, Doamne, de să băga pe min’ în casă, mă mânca! (Era bârlează la ușă, n-aveam za, ca acuma.) Lătră cățaua și lătră, lătră și scheună. Io nu mai putui răbda și-nchisăi fereastra. Cân’ de dimineață găsâi cățălu’ colea, pă iaz, pă un’ venirăm: era-nșirate mațăle pă gard și cățălu’ mort. L-o luat calu’ ăla care era așa, sur! C-on codoi mare, uit’-așa de lung! N-am lucra’, numa’ atâta c-am șăzut noaptea-așa.”

(Sofia Furdui, interviu cules și transcris de Narcisa Știucă) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare.

Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară.

Ei au un clopot în spate și un băț în mână iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau.

După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători.

Spre seară mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore.

Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este:

„Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.

 

Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui.

Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).

În tradiţia populară, în această zi, unul dintre membrii familiei care se trezea mai devreme, scutura afară faţa de masă cu firimiturile rămase de la ospăţul din ajun, zicând:

„Veniţi păsări să vă dau şi vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar şi voi să prindeţi post de la bucatele de vară”.

Acest ritual era săvârşit cu scopul de a apăra recoltele de atacurile păsărilor.

De asemenea, femeile se ocupau cu spălatul vaselor cu leşie, pe care le urcau apoi în podul casei, pentru a fi schimbate cu vasele folosite în perioada postului.

Acum începe Postul Mare propriu-zis, care durează şapte săptămâni şi în care nu se consumă produse din carne, lapte, brânză şi ouă, ci doar alimente de origine vegetală.

 

Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece și vrăji.

Din marţea de după Lăsatul secului, în gospodăriile tradiţionale se torcea şi se ţesea de zor, femeile şi fetele pregătind deja hainele cu care aveau să se îmbrace în ziua de Paşti.

Practic, în această săptămână, viaţa revine la o perioadă de linişte, fără petreceri zgomotoase, se fac urări de sănătate, oamenii se împacă.

Marțea trăsnetelor sau Marțea vaselor este ziua de marți din prima săptămână a Postului Mare (Postul Paștelui); prima denumire vine de la credința că acela care lucrează în această zi va fi pedepsit peste vară de Sfântul Ilie, care va abate trăsnetele peste avutul său, gospodărie, livezi, grădini; din acest motiv, în această zi nu se coase, nu se spală, nu se potcovesc caii; pentru îndepărtarea pericolului trăsnetelor, se afumă casa cu tămâie sau cu o pânză aprinsă, obicei care este explicat și prin dorința sătenilor de a curăța spațiul de duhurile purtătoare de epidemii; cea de a doua denumire vine de la obiceiul, foarte răspândit în Banat, ca, în această zi, să fie spălate toate vasele în care s-a pregătit, în timpul Cârnelegilor, mâncare de dulce; asemenea vase în care s-a gătit mâncare de dulce poartă denumirea de vase slăsluite; cârpele cu ajutorul cărora au fost spălate vasele slăsluite se păstrează și se folosesc pentru a afuma fie pe cei deocheați, fie vitele și stupii cu albine, ori să fie date vacilor odată cu sarea; tot în această zi este bine să fie puse găinile să clocească, pentru că se crede că puii scoși în luna lui martie sunt căutați pentru săvârșirea multor farmece.

Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (TipoMoldova, 2016) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

A treia zi a Lăsatului de Sec. Marțea Vaselor, Marțea Încuiatelor, Marțea Ciorilor, Marțea Furnicilor, Marțea Trăsnetului, Marțea Sântoaderului.

Se marchează, pe de o parte, intrarea în primăvară, cât și perioada muncilor specifice acestui anotimp – țesut, tors și muncile câmpului.

În prima marți, la amiază, din Postul Paștilor, când zic că se încuie Sf. Toader, începe perioada cailor lui Sântoader și ține 7, 8 sau 9 zile, adică până miercuri sau chiar joi la amiază din săptămâna viitoare, când vin caii șchiopi care nu se mai pot ține după cei sănătoși. Femeile zic că tună caii lui Sântoader de la munte și nu ies la munte până a doua săptămână, iarăși marți.

Acum se spală pe alocuri vasele de dulce și se mănâncă ritual urzică fiartă.

^ Sărbătorile de Paști de Antoaneta Olteanu – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Miercurea strâmbă era o sărbătoare ținută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

 

Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor.

O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova.

 

Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste.

Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm:

„Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.

 

Vinerea Sântoaderului cel Mare sau cel Șchiop

Calul și lupul, deși sunt reprezentări mitice rivale, își împart frățește autoritatea în calendarul pastoral: calul este patron mitic al verii, lupul al iernii. Între Filipi, reprezentări mitice românești asociate ritual lupilor, și Sântoaderi, reprezentări mitice asociate calului, sunt multe asemănări: acționează în cete, Filipii ca o haită de lupi, Sântoaderii ca o herghelie de cai; fiecare Filip (lup) și fiecare Sântoader (cal) au câte o zi de ținere (de celebrare) în calendarul popular; perioadele de celebrare ale Filipilor se suprapun peste perioadele de împerechere ale lupilor (Filipii), iar cele ale Cailor lui Sântoader peste perioada de reproducere a cailor (Sântoaderii). (…)

În prima zi după Tărbacul câinilor, alungarea simbolică a lupului și a iernii patronate de acesta, începe, în calendarul popular, o săptămână de opt zile, dedicată Cailor lui Sântoader, reprezentări mitice care purifică spațiul la începutul verii pastorale. Aceștia care au înfățișare de feciori cu coadă și copite de cai, întrerup șezătorile și petrecerile tinerilor din timpul iernii.

Fiecare zi din prima săptămână a postului de Paști era dedicată unui Sântoader (Marțea Sântoaderului, Miercurea Sântoaderului ș.a.m.d.), motiv pentru care acasta se numea și Săptămâna Caii lui Sântoader. Cea mai importantă dintre acestea era Vinerea Sântoaderului, dedicată Sântoaderului cel Mare sau cel Șchiop. Asemănător oamenilor însemnați, considerați a fi răi și periculoși, românii credeau că și divinitățile de care se temeau cel mai tare aveau câteun handicap; erau, de obicei, șchioape: Filipul cel Șchiop, Sântoaderul cel Șchiop, Șchioapa,numele Ursitorii care ursea rău copilului la naștere, și altele. După unele credințe, Sântoaderul cel Mare avea șapte până la doisprezece cai proveniți din feciori frumoși care și-au părăsit drăguțele. Pentru a nu fi recunoscuți de fete prin șezători, aceștia își ascundeau cozile în cioareci și copitele în opinci.

În Săptămâna Caii lui Sântoader aceștia intrau prin casele unde se țineau șezătorile și pedepseau fetele care nu le respectau zilele de ținere (de celebrare): le luau la joc, zburau cu ele în înaltul cerului, le loveau cu copitele etc. De frica Sântoaderilor, nicio fată nu părăsea seara locuința părintească ca să meargă, ca de obicei, la șezătoare. Stăteau acasă și întorceau vasele cu gura în jos pentru a nu se putea ascunde în ele spiritele rele.

Ion Ghinoiu – Mitologie română. Zeii pastorali – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader.

Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste părul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.

Se fac mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiți Brândușei, care se dau de pomană.

Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoader și se duce la biserică și cimitir.

Credința este că dacă o parte este păstrată și mâncată peste an, te apără de friguri.

***

În Biserica Ortodoxă, prima sâmbătă din Postul Mare este Sâmbăta Sfântului Teodor, de numele căruia se leagă introducerea binecuvântării colivei în tradiţia liturgică a Bisericii, dar care în tradiţia populară marchează trecerea de la anotimpul rece la cel cald.

În tradiţia populară, caii care-l însoţeau pe Sân’ Toader păzeau Soarele, pentru a evita fuga acestuia către miazănoapte şi pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veşnică.

Conform credinţei populare, caii lui Sân’ Toader sunt fiinţe mitice cu aspect de flăcăi cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în opinci, care readuc ordinea la începutul postului.

Sâmbăta Sfântului Teodor este marcată şi de o serie de ritualuri populare. Fetele obişnuiau să meargă la pădure înainte de răsăritul soarelui, în locuri curate, de unde scoteau rădăcini de iarbă mare, iar în locul lor puneau sare, făină sau alte produse.

Acasă, fierbeau aceste rădăcini, iar cu infuzia rezultată se spălau pe cap, în credinţa că le va creşte părul mare şi frumos, iar când se pieptănau spuneau:

„Toadere, Sân’ Toader,/Dă cosiţă fetelor cât coada iepelor/Şi chică pruncilor cât coama cailor”. Cele care nu ajungeau la pădure se mai puteau spăla cu fiertura unui snop de fân din ieslea cailor, pentru a avea părul frumos şi bogat şi pentru a fi plăcute feciorilor.

Uneori, după ce-şi spălau cosiţele, fetele aşezau ligheanul sub pat, puneau busuioc şi puţin păr sub pernă, în speranţa că-şi vor visa ursitul.

Pe de altă parte, flăcăii îşi tăiau pletele şi le ascundeau într-o scorbură de răchită, să le crească părul des precum răchita.

Tot în această zi, odată ce împlineau 14 ani, fetele se pieptănau cu cărare pe mijloc, semn că au intrat în categoria fetelor de măritat, putând fi introduse de flăcăi în hora satului.

În Bucovina se obişnuieşte ca în această zi să se tundă coama viţeilor şi a cailor, iar părul rezultat este pus în muşuroaiele de furnici, pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulţească precum furnicile”.

Ziua Sfântului Toader, cu o importanţă deosebită în cultul creştin ortodox, are, însă, şi rădăcini mult mai adânci, anumite credinţe străbătând până astăzi.

Sărbătorită întotdeauna în prima sâmbătă a Păresimilor (a Postului Paştelui), ziua lui Sântoader are o dublă semnificaţie pentru creştini.

Cea precreştină este legată de Sântoaderul care umblă pe un cal cu un corn în frunte, cal năzdărvan, care nu bea şi nu mănâncă nimic timp de un an.

În ziua de Sântoader are, însă, voie să bea şi să pască, nu iarbă, ci păr de fată mare.

În ajunul acestei zile oamenii de la sat tundeau vitele între coarne şi la coadă, le ţesălau bine, pentru a le creşte părul frumos „ca să se cureţe de iarnă“.

Mânjilor li se tundeau coamele şi cozile, iar cailor li se retezau, simbolic, o parte din părul de la coamă, restul fiind împletit frumos.

Căpăstrul era împodobit cu ciucuri din lână colorată, preferată fiind culoarea roşie.

 

Ritualul pentru un păr de invidiat

Dacă mai vedeţi şi astăzi, prin pieţe, bătrâne care vă îmbie să cumpăraţi „iarbă mare“, ar trebui să ştiţi că obiceiul este legat de aceeaşi sărbătoare.

Iarba mare sau omanul se folosea în ritualul pentru un păr frumos.

Fetele şi femeile mergeau la miezul nopţii în grajd şi smulgeau păr din coama iepelor (sau a cailor), pe care le aruncau în cazanul cu leşie, spunând, ca şi în momentul obţinerii lor din coama calului:

„Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau pe-a mea!“, repetată în ambele momente de câte trei ori.

În acelaşi cazan cu leşie puneau şi iarba mare, culeasă în vinerea lui Sântoader, cunoscută în popor şi ca „vinerea Domnului“.

Atunci când culegeau planta fetele se rugau zeului cabalin să le dea păr frumos şi sănătos.

Spălatul părului se făcea în noaptea de vineri spre sâmbătă sau în zorii zilei de Sântoader.

Fetele îşi împleteau cozile la răsăritul soarelui, sub ameninţarea că dacă nu respectă ritualul întocmai „vor împleti cosiţa albă“, adică nu vor fi niciodată peţite.

Să nu petreci şi să nu umbli noaptea pe drumuri

În aceeaşi noapte erau interzise petrecerile şi umblatul pe uliţi, vizate de pericolul de a fi călcate în picioare de caii lui Sântoader fiind în special fetele şi muierile care nu-i cinstesc.

Este, de altfel, sfârşitul perioadei şezătorilor de iarnă, oamenii având nevoie de mai multă odihnă, pentru că noaptea se scurtează şi va începe munca la câmp.

Exista de asemenea credinţa că de Sântoader nu e bine să pui cloştile pe ouă, să nu facă pui schilozi.

Ziua de Sântoader începea cu ritualul de afumare cu iarbă mare şi tămâie a casei şi a grajdurilor, urmată de încurarea cailor, de care se ocupau flăcăii.

Ritualul marca, de fapt, alungarea Sântoaderului, sărbătoarea încheindu-se în unele sate cu focurile aprinse.

Era modalitatea în care lumea satului „se lepăda de iarnă“, trecând la primăvară.

În fapt, această săptămână este prima din Postul Mare, în care nu se mai organizează petreceri cu muzică, nu se mănâncă ”de dulce”, dar mai ales, se fac fapte bune, oamenii se împacă, într-un cuvânt – credincioşii se pregătesc pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie şi pentru a întâmpina Sărbătoarea Învierii Domnului cât mai curaţi sufleteşte.

 

Însurățitul și înfârtățitul

La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori și sexele.

În satele din Munții Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leșie din pârlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele și fetele în sân.

Spălarea și aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani și intrarea lor în categoria fetelor de măritat.

Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.

Printr-un ritual complex, numit „prinsul Suratelor” în Muscel, Argeș, Dâmbovița, „înfrățitul și însurățitul” în unele zone ale Olteniei, însoțirea” în Țara Hațegului, „prinsul verilor și văruțelor” în sudul Transilvaniei, se realiza despărțirea copilăriei de tinerețe.

Gestul ritualic reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufletească), la Sântoader dar și la alte sărbători, precum Moșii de Vară, Mătcălăul, Rapotinul Țestelor.

 

Încurcatul cailor reprezintă un obicei efectuat în sudul țării, de fapt se alergau caii cu rol ritual și practic.

Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii.

Practic – pe de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului.

În București, pe vremuri această tradiție se efectua la Bucur Obor, în Colentina și în Cotroceni.