Obiceiuri de vară – Târgul la români

Grup de țărani lângă un scrânciob – Atelier Adler (Orăștie / Broos / Szászváros), 01 ian 1910 – 31 dec 1940, Moldova (Scrânciobul era acționat de oameni și constituia elementul de forță al târgurilor. Grupul de țărani privește către aparatul de fotografiat – imortalizarea momentului constituia dovada participării la petrecere, la fel ca și prezența cobzarului.)

foto preluat de pe arhiva.muzeultaranuluiroman.ro

articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Obiceiuri de vară – Târgul la români

---

 

Târgurile erau așezate în locuri bine alese, fie la vadurile râurilor, fie la răspântie de drumuri.

Multe dintre ele se desfășurau pe locul unor foste comunități, dispărute în negura vremurilor.

Târgurile aveau mare importanță etnografică, pentru că ele făceau posibilă întâlnirea și căsătoria tinerilor din zone altfel îndepărtate.

Fetele și flăcăii veneau la eveniment, se cunoșteau, intrau în vorbă.

De aici până la căsătorie nu mai era decât un pas.

Se evitau astfel, încrucișările între rude apropiate, aducătoare de nenorociri, în tradiția populară.

 

Târgul de fete de pe Muntele Găina

---

 

Acesta datează de aproximativ două secole, prima atestare documentară fiind din anul 1816.

Conform tradiției, acesta are loc în cel mai apropiat sfârșit de săptămână de ziua Sfântului Ilie, care este sărbătorit în 20 iulie.

Pe vremuri, târgul începea cu doi delegați, din partea moților din Vidra de Sus și doi delegați din partea crișenilor din Bulzești (sate aflate la baza muntelui) care trăgeau o linie de despărțire între moși și crișeni.

Ritualul începea sâmbăta seara, când se adunau feciorii. Peste noapte, tinerii cântau și beau țuică.

În zori, apăreau fetele și nevestele și toată petrecerea se muta pe creasta Găina.

Dansul era obligatoriu astfel ca flăcăii să vadă că fata nu șchioapătă.

Nici negoțul nu era neglijat.

Negustorii vindeau cireșe și miere, rachiu, ciubere sau oale smălțuite.

Momentul cel mai important îl reprezenta ”târguirea” fetelor.

Fetele care luau parte la târg se pregăteau ani întregi, pentru că se cerea să ia cu ele și zestrea.

Părinții puneau pe masă plăcintă, găini fripte, pălincă, iar tatăl băiatului se înfățișa și începeau ”negocierile”.

După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea.

Târgul de fete s-a transformat, în timp, într-o nedeie populară, care are loc înainte de Sfântul Ilie.

Ca legendă, se povestește că, odată, în vârful muntelui, trăia o zână frumoasă fără seamăn și tare bogată.

Ea avea o găină care făcea zilnic miraculoase ouă de aur.

Și o dată pe an, zâna dăruia câte un ou de aur, ca zestre unei fete sărace și cuminți.

Iar oamenii, când aveau nevoie de un sfat ori de un mic ajutor, apelau totdeauna la zână.

Într-o bună zi însă, cinci tineri din Vidra, îmbrăcați în straie femeiești, s-au furișat la zâna muntelui și, iscodind unde se afla găinușa, au șterpelit-o, împreună cu un coș plin cu ouă de aur.

Fugind de le scăpărau picioarele, unul dintre ștrengari scăpă coșul, ouăle rostogolindu-se până-n apele învolburate ale Arieșului.

Flăcăii au ascuns găina în munții Abrudului, care, după cum se știe, sunt plini de aur.

Supărată, ”crăiasa băilor de aur” a părăsit pentru veșnicie acele tărâmuri, plecând spre alte zări.

De atunci, tinerii s-au învățat să urce, în a treia duminică a lui iulie, pe culmea platoului Găina, nădăjduind că, poate într-o zi, zâna va reveni în acele locuri.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Târgul Moșilor

---

 

Atunci când se strângea lume mai multă, la hramurile bisericilor ori la alte sărbători religioase și populare, apăreau și negustorii cu mărfurile lor, dar și mușterii doritori să cumpere.

Asta se întâmpla mai ales în localitățile cu o populație numeroasă și cu dispoziție pentru a cumpăra și a vinde.

De aici vine și denumirea de târg a unor orașe de odinioară, păstrată până azi: Târgu Ocna, Târgu Secuiesc etc.

Calea Moșilor, de pildă, denumirea unei artere bucureștene, vine de la drumul care ducea odinioară la un târg organizat cu ocazia sărbătorii populare zisă Moșii de Vară.

Acest târg funcționa la marginea răsăriteană a Bucureștiului de atunci.

Drumul, pavat cu lemn, care lega centrul Capitalei de acel maidan, s-a numit mult timp Podul Târgului din Afară.

Acolo a fost și un târg de vite, de unde avem denumirea de Obor, păstrată și astăzi.

Prilej de bucurii și desfătări… folclorice. Cel puțin în ceea ce ne privește.

Înghesuială.

Larmă.

Furnicar de oameni. Năuciți. Cască gură. Copii mânjiți pe față, pe mâini, de acadele, se agață de poalele mamelor. Mulțimea se scurge fără țintă. Val după val.

În miros de gogoși și floricele, puzderie de atracții.

Veniți de pe malurile Dunării, lipovenii cu barbă lungă și roșcată, în rubașcă înflorată, și-au întins pe mese frumos așezate turtă dulce cu miere și migdale. Alături „la încercarea plămânilor” coadă de inși dornici să sufle în tubul din care apa roșcată se urcă marcând cantitatea de aer înmagazinată în cavitatea toracică. „Bombe! Bombe-tiribombe!”

Pocnetele fac să tresară pe cei sperioși. Urechile țiuie la zogomotul infernal al fanfarelor de „7gâște”. Fiecare instrumentist suflă din rărunchi, cum se pricepe, în ciuda vecinilor de breaslă, ademenind gloata să intre „în panarama” unde îi așteaptă minunile lumii. Uneori, șugubăț le stoarce câte o lămâie ca să le străpezească gura și să nu mai poată sufla.[...]

Printre baloane, coifuri de hârtie, trompete asurzitoare și câte și mai câte, pășeau, țanțoși și împopoțonați, bragagiii. Pe umeri cu strălucitoarele vase de aramă, lustruite de îți luau ochii, prin gâtul cărora curgea ispititoare braga rece, ei imprimau un caracter oriental târgului.

Rătăceam prin târg la întâmplare, pentru a ne opri, odată cu înserarea, la „țuicăria” improvizată, cu umbrar din papură verde. Masa lungă, încropită și ea la iuțeală, era înconjurată de prelungi scânduri de brad așezate pe butuci.

Ziceai bogdaproste de îți puteai găsi, înghesuit, vreun locșor.

De cele mai multe ori, scândura pe care te așezai și care se dorea a fi bancă nu era trasă bine la rindea.

Te socoteai norocos, ziceai că ți-a mers din plin dacă, până la urmă, nu te înțepa câte o așchie rebelă care să-ți mai oprească și vreo fâșie din pantalon.

Așezate una lângă alta, țuicăriile se țineau lanț: plasate cu anume tâlc excentric, dincolo de Oborul vechi.

Alături de țuicării, sub coviltirul căruțelor vopsite în culori țipătoare, zăceau butoaiele cu țuica piteștenilor și a buzoienilor.

Regimul „localurilor” era ceea ce este azi așa-numitul non-stop.

Din pricina asta, întreaga familie, venită de la țară cu cățel și purcel, lucra de zor, cu schimbul. „Dormitoarele” constau dintr-o cergă întinsă pe pământ sau așternută, pe vreme ploioasă, sub coviltirul căruței, alături de butoaie.

Lămpile cu lumină incandescentă a carbidului răspândeau un miros înțepător amestecat cu îmbietorul parfum de prună și dudă, îmbătător ca la cazanul de țuică.

Harry Bauner – Să auzi iarba cum crește (1979) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

cititi si:

- Târgul de fete de pe Muntele Găina

- 20 iulie – Sfântul Ilie (Sânilie); Pârliile sau Pârlelele; 21 iulie – Ilie Pălie; 22 iulie – Foca; 23 iulie – Opârlia

- 27 iulie – Sfântul Pantelimon; Pintilei – Călătorul; Sfântul Ilie cel șchiop

- Sâmbăta Morţilor – Moşii de Vară