“Monstruoasa Coaliţie”, abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, Locotenenţa Domnească (11 februarie – 10 mai 1866)

Locotenenţa Domnească (1866)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md; ro.wikipedia.org

 

“Monstruoasa Coaliţie”

Locotenența Domnească din 1866 s-a constituit la 11 februarie 1866, în urma abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei trei membri ai Locotenenței au fost: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor; gen. Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor; col. Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei

La 11 februarie 1866 (23 februarie 1866 stil nou) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de “monstruoasa coaliţie” (conservatori şi liberali radicali). Se formează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe)..

O parte din elita politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie.

În noapte de 22 pe 23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea. Ulterior,  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza…

A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a revenit şi unde niciodată făcînd vreo plîngere, repetînd mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de 53 ani, relativ tînăr, în 1873.

 

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

– după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.

– la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,

– Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

 

Locotenența Domnească

În timpul Locotenenței Domnești a ființat și un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, acesta deținând și portofoliul afacerilor externe.

Principala preocupare a Locotenenței Domnești a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. De asemenea, a avut de respins mișcări separatiste, precum cea de la Iași din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boierești și sprijinită de forțe externe care doreau anularea Unirii din 1859.

Chiar în prima zi a ființării acestei Locotenențe (11 februarie), Camera și Senatul se reunesc sub președinția mitropolitului primat Nifon și aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteța sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra și Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. După refuzul acestuia, pe data de 19 martie Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obțină acceptul principelui Carol Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României, ceea ce și reușește.

Pe 30 martie 1866 Locotenența Domnească dă o proclamație către popor prin care recomandă alegerea, în plebiscitul ce va urma, a principelui Carol ca domnitor al României. În urma consultării voinței populare (2 – 8 aprilie) rezultatul a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abțineri și 224 voturi contra.

În perioada 9 – 17 aprilie 1866 s-au desfășurat alegerile pentru Adunarea Electivă, devenită acum Adunare Constituantă. Lucrările acesteia au fost deschise la 28 aprilie, cu un mesaj din partea Locotenenței:

„Națiunea v-a delegat puterile sale și v-a fixat reprezentațiunea ei legală, ea așteaptă dar, ca și guvernul, cu nerăbdare, dar cu cea mai neclintită credință, să dați aspirărilor, voinței, actelor ei, consacrațiunea D-voastră ca să puneți astfel un capăt bănuielilor, neliniștii, ca să curmați îndată toate durerile ce ne bântuie de ani lungi, toate pericolele de care necontenit furăm amenințați.”

În urma dezbaterilor, 109 deputați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce 6 s-au abținut. S-a adoptat o declarație în concordanță cu rezultatele voturilor. Tot în aceeași zi, Locotenența Domnească înaintează Adunării Constituante proiectul noii Constituții, urmând ca la 3 mai să facă același lucru și cu Legea electorală.

Locotenența Domnească a luat sfârșit la 10 mai 1866, o dată cu depunera jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.

 

(1) Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866);

(2) Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate;

(3) Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868

(4) Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I);

(5) Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor;

(6) Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881;

(7) Principele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții