Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei (2 februarie 1813)
La data de 2 februarie 1813, este instituit prin lege, organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit din două departamente (ministere) Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom.
Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste.
Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere).
Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga:
„Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.”
Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.”
Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat
„Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”,
prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.”
Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei:
„Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.”
Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.
Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni.
Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional.
El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.
Cuviosul Arsenie din Paros (1800-1877), numit și Arsenie cel Nou sau Arsenie cel Nou din Paros, a fost un părinte duhovnicesc, călugăr cu daruri duhovnicești deosebite.
A fost cinstit mai întâi ca sfânt local în Mitropolia de Paronaxia din Biserica Ortodoxă a Greciei, pentru ca Patriarhia Constantinopolului să-l proslăvească în 1967, cu datele de prăznuire la 31 ianuarie și 18 august (aflarea moaștelor).
Sfântul Cuvios Arsenie din Paros (1800-1877) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Născut la Ioanina, din părinți pioși, în anul 1800, Sfântul Arsenie a rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost luat în grijă de Ieromonahul Grigorie, directorul școlii din Kydonia, în Asia Mică.
În cursul ultimului an de studii, al cincilea, a fost prezentat Părintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiți părinți spirituali ai epocii, și se atașă de el.
Cum Daniel hotărâse să se retragă la Muntele Athos, tânărul său ucenic îl rugă să îl ia cu el, în ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescenților la Sfântul Munte.
Înaintând grabnic în virtuțile nevoinței, smereniei și ascultării, i se dădu mantia îngerească sub numele de Arsenie.
După șase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrânși să părăsească Sfântul Munte, din cauza tulburărilor și disensiunilor cauzate de controversa privind colivele și deasa împărtășanie (cf. notelor Sfinților Macarie al Corintului, prăznuit la 17 aprilie, și Nicodim Aghioritul, prăznuit la 14 iulie).
Aceasta persecuție împotriva apărătorilor tradițiilor apostolice se întoarse însă în favoarea lor, deoarece, exilați în diferite regiuni din Grecia, mai ales în insule, „Colivazii” au suscitat trezirea populației la viața spirituală, și ea a rămas sensibilizată până în zilele noastre.
Cei doi Sfinți se instalară mai întâi în Mănăstirea Pendeli în Atica.
Dar Revoluția fiind pe punctul de a izbucni și Daniel având premoniția că mănăstirea avea să fie distrusă de către turci, cei doi găsiră refugiu în arhipelagul Cicladelor.
La Paros ei fură întâmpinați frățește de igumenul Mănăstirii din Longovarda, Filotei, care îi trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce își avea reședința în Mănăstirea Sfântul Antonie împreună cu alți călugări atoniți din partida Colivazilor.
La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau să primească instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu hirotonit diacon și numit institutor.
Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecești, ci el făcea mai ales efortul de a inspira elevilor săi respectul față de poruncile lui Dumnezeu și dragostea pentru virtute.
Daniel spovedea pe adulți, iar Arsenie îi învăța pe copii; moravurile populației se schimbară astfel repede și atinseră un înalt nivel de calitate morală.
Când la o vreme Daniel își simți sfârșitul aproape, el își sfătui discipolul să îi poarte trupul la Sfântul Munte și să își petreacă restul zilelor în pace și contemplație divină, pentru a se pregăti revederii lor în Ierusalimul celest.
Din nou orfan, dar încrezător în ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se despărți de credincioșii săi cuprinși de plâns și se îmbarca plecând spre Muntele Athos.
Făcu o haltă la Paros, pentru a saluta pe Părintele Filotei și a preacinsti mormântul Părintelui Chiril, de curând decedat în micuța Mănăstire a Sfântului Gheorghe.
Dar acolo, fu nevoit să cedeze insistentelor discipolilor defunctului și hotărî să rămână în această mănăstire.
Ducea o viață demnă de Arsenie cel Mare, al cărui nume îl purta: mâncând doar cât să se mențină în viață, nedormind decât trei ore pe noapte și rămânând în rugăciune tot restul timpului.
Progresele pe care le făcea în arta ascezei suscitară admirația generală și, contrar voinței lui, fu hirotonit preot și duhovnic de către Mitropolitul Cicladelor.
Chemat de Providența spre a instrui poporul, el prefera întotdeauna că faptele sale să-i devanseze vorbele și se arata drept un model viu al desăvârșirii evanghelice.
Când se ținea în Altar, semăna cu un Înger radiind iar lacrimile sale îi aduceau la pocăință pe toți cei prezenți.
Asemenea virtuți atrăgeau către el, pentru a se spovedi, nu doar creștinii din Paros ci și pe cei din alte insule și din diferite orașe ale Greciei, precum și călugări din Muntele Athos și din alte mănăstiri.
El îi primea pe toți cu dragoste și dădea dovadă de un fin simt de discernământ pentru a le procura remediul care convenea suferințelor lor spirituale.
La moartea Igumenului, călugării îl aleseră în unanimitate pentru a-i succeda.
Dar Sfântul constată la scurt timp ca această sarcină îl împiedică să își îndeplinească așa cum se cuvine datoria de păstor, de aceea demisionă și se dedică în exclusivitate rugăciunii și spovedaniei.
El era părintele spiritual al Manăstirilor din Longovarda, Sfântul Gheorghe și al Schimbării la Față; iar când se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catâr, își ascundea fața cu un koukoulion – voal care acoperă capul călugărilor și care simbolizează consacrarea lor întru Dumnezeu -, pentru a nu se lăsa distras din rugăciunea cea neîncetată.
În afară suferințelor de bună voie ale ascezei, Sfântul Arsenie mai suferi și necazuri din partea unor notabili ai insulei și chiar din partea Mitropolitului, care îl suspendă provizoriu din funcțiunile sale sacerdotale.
El se bucura totuși, asemeni Sfântului Pavel (II Corinteni 7, 4), în aceste frământări și se rugă pentru vrăjmașii săi.
Suferi astfel din cauza tulburărilor și dezbinărilor survenite între măicuțele de la Mănăstirea Schimbării la Față, într-atât încât, mustrările sale rămânând fără ecou, se hotărî să le lase în reavoința lor.
Dar pe drum, el întâlni pe Marele Mucenic Gheorghe care îl imploră să mai suporte păcatele și patimile fiilor săi spirituali, așa cum Hristos suporta păcatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se întoarse în mănăstire.
Pentru insula Paros el reprezenta cu adevărat prezența lui Dumnezeu, punând capăt secetei prin rugăciunea sa și ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor.
După ce a îndeplinit astfel numeroase minuni, dintre care cea mai mare fu convertirea a numeroși păcătoși, el adormi în pace la 31 ianuarie 1877.
Cultul său s-a dezvoltat spontan în rândul populației și a fost recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului în 1967, datorită eforturilor Părintelui Filotei Zervakos (trecut în lumea celor adormiți în 1979), igumen al Longovardei și demn succesor al Sfinților Colivadelor.
Viața Sfântului Arsenie din Paros
Sfântul Cuvios Arsenie din Paros (1800-1877) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Arsenie s-a născut pe 31 ianuarie 1800 în Ioánnina, Epir din părinți ortodocși evlavioși. La Sfântul Botez i s-a dat numele de Athanasie. A rămas orfan pe când era încă mic. La vârsta de doar nouă ani a plecat în Kydonía, Asia Mică, unde a fost primit la școala ieromonahului Grigorie Saráfis. Smerenia și evlavia sa au fost îndrăgite de părintele Grigorie și de ceilalți profesori. Băiatul a rămas la școală timp de cinci ani, întrecându-i pe ceilalți elevi în învățătură și virtuți.
Într-o zi, ghéronda Daniil din Zagorá, Thessalia a venit la școală pentru a spovedi elevii. Athanasie a devenit atunci ucenicul părintelui Daniil, rămânând alături de el până la trecerea la Domnul a celui din urmă.
Nu la mult timp după aceasta, părintele Daniil a hotărât să meargă la Sfântul Munte Athos pentru liniștire și nevoință duhovnicească. Athanasie l-a rugat pe povățuitorul său să nu-l părăsească și să-l ia împreună cu el. Și-a arătat dorința de a merge în Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, și să devină călugăr.
Părintele Daniil l-a călăuzit pe Atanasie în viața monahală, care se numește „arta artelor, și știința științelor”. Cuviosul era un dascăl desăvârșit, adâncit în viața duhovnicească, iar Atanasie a fost un ucenic pe măsura sa. După un timp, părintele Daniil l-a tuns monah pe ucenicul său și i-a spus că va trebui să lucreze trei virtuți importante. În primul rând, trebuie să-și taie voia proprie. În al doilea rând, trebuie să dobândească smerenia. În cele din urmă, trebuie să învețe ascultarea desăvârșită. „Dacă îți tai voia ta, dacă ești smerit și dacă faci ascultare desăvârșită, vei face înainte și în celelalte virtuți și Dumnezeu te va proslăvi”.
După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și îngerească a monahilor, primind numele de Arsenie. Sfântul a rămas în Sfântul Munte cu bătrânul său timp de șase ani. După șase ani, ei au trebuit să părăsească Sfântul Munte, datorită conflictului celor numiți Colivazi. Acest conflict, care din 1754 a tulburat viața Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârșeau duminica în loc de sâmbăta de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat și acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendințe: una ce dorea adaptarea instituțiilor tradiției bisericești la nevoile vieții contemporane, și era însoțită cu idioritmia vieții monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, și pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării și întoarcerii către predaniile patristice, și era legată cu împărtășirea deasă și cu rugăciunea lui Iisus. După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăștiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios și Páros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieții duhovnicești și ale căror influențe binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul despre parastase și multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la viețuirea vechilor Părinți isihaști. [1]
Părintele Daniil și Sfântul Arsenie au plecat din Athos din pricina multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau pentru deasa împărtășanie.
La începutul anului 1821, înainte de războiul de independență din Grecia, s-au dus pentru scurt timp la Mănăstirea Pentélis de lângă Atena. Cei doi au croit drum apoi spre Insulele Ciclade din sudul Mării Egee. Întâia oară s-au oprit în locul unde se așezaseră o parte din colivazi. În cele din urmă, ei au hotărât să trăiască pe insula Folégandros. Locuitorii insulei, cunoscând temeinica educație a Sfântului Arsenie, l-au rugat pe părintele Daniil să-i dea binecuvântare ucenicului său să fie dascălul copiilor. Ghéronda a încuviințat, iar cuviosul Asenie, la scurtă vreme, a fost hirotonit diacon de mitropolitul de Thira, apoi, el a fost numit de către guvern în postul de profesor.
Sfântul a rămas acolo ca profesor din 1829 până în 1840. El a predat disciplinele necesare în școală, dar i-a ajutat pe elevii săi pentru a-și forma un caracter bun și a deveni creștini evlavioși.
În 1840, Sfântul Arsenie a mers în Mănăstirea Sfântului Gheorghe de pe insula Páros. Bătrânul Daniil trecuse la Domnul în anul 1837. Înainte de adormirea sa, el a cerut ucenicului să ia rămășițele sale și să le ducă în Sfântul Munte Athos după doi ani. Sfântul Arsenie a plecat din Folégandros din ascultare față de părintele Daniil, planificându-și să oprească la Páros, apoi să continue drumul spre Sfântul Munte. În Páros, Părintele Elias Georgiadis, starețul Mănăstirii Sf. Gheorghe, i-a spus Sfântului Arsenie că voia lui Dumnezeu este ca el să rămână în Páros. Acest lucru a fost providențial, pentru că în Muntele Athos era mare tulburare datorită războiul grec de independență. 3.000 de soldați turci au ocupat atunci Athosul, alungând 5000 din cele 6000 de călugări.
Cuviosul Arsenie a devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și, împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit stareț al mănăstirii.
După hirotonia întru preot, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, Sfântul Arsenie și-a intensificat nevoințele duhovnicești. În fiecare zi el a studiat Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, dobândind și rugăciunea neîncetată a inimii. A început să dobândească și darul lacrimilor, făcându-se următor ocrotitorului său Sf. Arsenie cel Mare.
Dobândind faima de duhovnic cu darul discernământului, la cuviosul Arsenie au început a veni să se spovedească monahi și mireni din toată Grecia.
Sfântul și-a prevăzut sfârșitul cu o lună înainte. La Sfânta Liturghie de sărbătoarea Sfântului Vasile, le-a anunțat pe maicile din mănăstire și pe ucenici că va pleca în curând de la ei. Cu mare greutate, a reușit să slujească de praznicul Bobotezei. După slujbă, i-a spus unei maici că aceasta a fost ultima sa Liturghie.
Pe 31 ianuarie 1877, Sfântul Arsenie a primit Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară și a adormit în Domnul în mănăstirea Schimbării la Față a lui Hristos din Páros. Timp de trei zile, oamenii au venit să-i sărute trupul și să-și iar rămas bun de la povățuitorul lor.
Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște.
Cinstitele sale Moaște se află așezate în biserica mare a Mănăstirii Schimbării la Față, din insula Páros. O parte din cinstitele sale Moaște se află așezate în kathonikonul Mănăstirii Dionisiu, din Sfântul Munte Athos.
[1] Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana și Mănăstirea Nera, București, 2000.
Sf. Antipa (în lume Alexandru Luchian) s-a născut în anul 1816 în comuna Calapodești, județul Bacău, într-o familie de țărani evlavioși. A simțit din tinerețe chemarea de a-și închina viața lui Dumnezeu. La vârsta de 20 de ani, după ce a fost respins de starețul de la Mănăstirea Neamț, intră în obștea Schitului Brazi din Vrancea, unde este tuns în monahism, primind numele de Alimpie. Rămâne aici vreme de doi ani de zile, învrednicindu-se de darul lacrimilor și al rugăciunii neîncetate.
La Muntele Athos
Râvnind la o nevoință mai aspră, Alimpie pleacă în anul 1837 la Muntele Athos, la schitul românesc Lacu[1], unde se nevoiau peste 80 de călugări români. A deprins de la cei mai vestiți părinți athoniți tainele nevoinței duhovnicești, devenind vestit pentru asprimea postului și a nevoințelor sale ascetice.
Cuviosul Alimpie s-a nevoit la Schitul Lacu vreme de cincisprezece ani, mutându-se apoi la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, una din mănăstirile grecești. Aici cuviosul Alimpie primește marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de Antipa. Tot aici a fost și hirotonit diacon.
După patru ani petrecuți la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul Părinte Antipa se retrage în pustie, la fericita liniște, unde s-a ostenit în rugăciuni și privegheri de toată noaptea vreme de patru ani de zile, până în anul 1860. Cuviosul Antipa era lucrător al Rugăciunii lui Iisus; a primit darul vindecării bolilor și al înainte-vederii. A fost hirotonit preot la Schitul Prodromu.
Înapoi în țară
În anul 1860, căutând smerenia și liniștea, cuviosul Antipa a primit binecuvântarea de a se întoarce pe meleagurile natale, la o mănăstire de lângă Iași. Dar, devenind vestit în toată Moldova, îl căutau foarte mulți credincioși pentru a primi de la el sfaturi și îndrumare duhovnicească.
Căutând liniștea și singurătatea, sfântul hotărăște să părăsească Moldova trei ani mai târziu. Pleacă mai departe spre ținuturile ucrainene și rusești. Merge mai întâi până la Lavra Pecerska pentru a se închina la moaștele cuvioșilor părinți de acolo. Aflând aici despre vestita Mănăstire Valaam din nordul Rusiei Cuviosul Antipa pornește într-acolo, stabilindu-se în anul 1865 într-unul dintre schiturile acestei mănăstiri de pe lacul Ladoga.
La Mănăstirea Valaam
Aici, Cuviosul Antipa avea să petreacă alți șaptesprezece ani de mari nevoințe, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”, după cum se arată în Viața sfântului publicată în anul 1883 de monahul Pimen, ucenicul acestuia de la mănăstirea Valaam. Pentru Cuviosul Antipa se spune că
“cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.”
Cuviosul Antipa s-a învrednicit de a primi de la Dumnezeu și darul facerii de minuni. Faima sa ca părinte duhovnicesc s-a răspândit în tot nordul Rusiei. Mulți credincioși îl căutau și-i urmau învățăturile, monahi și mireni.
Sfârșitul vieții
După mulți ani de nevoințe duhovnicești Cuviosul Antipa a plecat la Domnul în ziua de 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în biserica schitului unde s-a nevoit.
La scurt timp după mutarea sa la Domnul, cuviosul Antipa era cinstit ca sfânt de către ucenicii săi și de mulțime mare de credincioși. Atunci părinții de la Mănăstirea Valaam i-au cerut ieromonahului Pimen, ucenicul de chilie al cuviosului, să scrie, în anul 1883, despre viața și nevoința părintelui său duhovnicesc. Aceasta a fost publicată sub numele de Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa în anii 1883 și 1893, la Sankt Petersburg. Scrierea s-a răspândit în Rusia și Finlanda, precum și la Muntele Athos.
La 24 de ani de la mutarea sa la Domnul, în anul 1906, părinții de la Muntele Athos l-au trecut pe cuviosul Antipa în rândul sfinților, sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul (așa apare în Mineiul pe ianuarie tipărit în limba rusă la Mănăstirea Sf. Pantelimon de la Muntele Athos), fiind prăznuit la data de 10 ianuarie. Este cinstit de către toți credincioșii ortodocși și mai ales mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul său sfinților în cadrul ședințelor speciale ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinților români din 20-21 iunie 1992.
Părți din moaștele Sf. Antipa se găsesc la multe biserici din România și din străinătate: Mănăstirea Christiana din București, Biserica Rusă din București, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, Mănăstirea Balamuci, Mănăstirea Calapodești, Mănăstirea Ciuflea din Chișinău, Mănăstirea Suruceni (mâna dreaptă), Mănăstirea Sireți, Biserica Sfinților Serghie și Gherman de la Mănăstirea Valaam ș.a.
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea:
Povățuitor preaînțelept al călugărilor și înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ți trupul cu nepătimirea și luminând inimile credincioșilor cu strălucirea virtuților tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaș preacinstit al Sfântului Duh și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Alt tropar, glasul al 5-lea:
Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaților bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; și acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povățuiască pe calea îngerească.
Viața Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești
Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești - foto preluat de pe doxologia.ro
Cea mai mare nevoință a Sfântului Cuvios Antipa era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești.
Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc și călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești – Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.
Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obștea Mănăstirii Căldărușani. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit în schitul românesc Prodromu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări athoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism și s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni.
După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Prodromu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa și este hirotonit diacon. Astfel, înmulțind ostenelile și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darurile vindecării bolilor și al înainte-vederii.
Iubind mai mult singurătatea și smerenia decât cinstea și lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită liniște și înstrăinare, în anul 1865 s-a așezat în această mănăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus.
În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoției și „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșita sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.
Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înaintevederii. Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era de asemenea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mănăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.
După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Athonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, și a fost înmormântat în gropnița Mănăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.
În anul 1883, văzând părinții Mănăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”.
Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Sankt Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. Iar canonizarea și trecerea în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Athonitul”, cu viața sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).
Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul a îndemnat la o atitudine smerită asupra bolii și la considerarea acesteia ca fiind „lucru al înțelepciunii Dumnezeiești”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul s-a născut în ziua data de 10 ianuarie 1815, în regiunea Kirov, Rusia, și a trecut la cele veșnice în ziua de 6 ianuarie 1891, la vârsta de 76 de ani.
A slujit Biserica lui Hristos ca episcop de Tambov și Vladimir, după care s-a retras în singurătate, de unde și numele de zăvorâtul.
Și-a petrecut un sfert din viață în pustiu, postind, rugându-se și scriind.
Primea zilnic aproximativ 40 de scrisori de la oameni încercați de boală și greutăți care îi cereau sfatul.
În contextul anului omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor (2024), Basilica.ro prezintă o selecție de 12 citate din opera Sfântului Teofan Zăvorâtul, care vin în ajutorul celor încercați de boală.
12 citate ale Sfântului Teofan Zăvorâtul din răspunsurile către bolnavi: Boala este lucru al înțelepciunii dumnezeiești
1 – Boala este lucru al înțelepciunii Dumnezeiești.
2 – Dacă totul este de la Domnul, și boala dumneavoastră este de la Domnul. Dacă tot ce este de la Domnul este spre bine, înseamnă că și boala dumneavoastră.
3 – Nu priviți cu mohorâre la neputințe. Ele arată mai degrabă mila și luarea-aminte a lui Dumnezeu față de noi decât lipsa lui de bunăvoință.
4 – Boala smerește, înmoaie sufletul și-i ușurează obișnuita povară a grijilor de multe feluri.
5 – Domnul trimite boala tocmai pentru a aminti de moarte, și prin această aducere aminte să-l facă pe bolnav a se îngriji, în sfârșit, și de pregătirea pentru moarte.
6 – Însuflețiți-vă! Priviți cu veselie în ochii bolii! Lăsați-vă însă mai puțin în voia închipuirilor… Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul… Vă veți certa cu toată lumea… Toate acestea în gând – după aceea va trece totul.
7 – Pentru toate mulțumiți Domnului – și pentru boală mulțumiți.
8 – Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învățare de minte, ca omul să își vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar putea cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare și prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să îl curățească de vreo patimă, ca și din multe alte pricini.
9 – Totul este de la Domnul, de la lucrul cel mai mic până la cel mai mare, iar acesta este mijloc de pregătire pentru viața viitoare. Același este rostul bolii și al sănătății.
10 – Cel ce rabdă bolile și necazurile prin nevoința sa se aseamănă mucenicilor.
11 – Boala ne învață să fim smeriți și supuși voii lui Dumnezeu.
12 – Cereți ajutorul doctorului, dar totodată mai vârtos rugați pe Dumnezeu și pe sfinții lui să-i dea înțelepciune doctorului.
Citate estrase din cartea: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și Moartea – lămuriri, sfaturi, mângâieri, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2007.
Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propășirii morale a societății rusești. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea și apropiații săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind și îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experiență duhovnicească printr-o totală lepădare de sine și o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtășit cu generozitate din comorile experienței sale duhovnicești tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el și-a exercitat influența într-un mod mult mai extins prin intermediul cărților sale. Cum să-ți trăiești viața creștinește; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaștinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor și sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ți dorești mântuirea și să începi lucrarea desăvârșirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta și să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii – despre astfel de lucruri vorbesc cărțile Episcopului Teofan.
În această privință se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renașterii duhovnicești a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine și de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.
Dincolo de întreaga înțelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărțile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieții sale. Când spune:
„Nu vă lăsați atrași de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veșnică, neschimbătoare și adevărată, și ea depinde de modul în care ne petrecem viața aceasta!”
- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii și a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa și dorința de a nu cere nimic altceva de la viață decât nevoința pentru Dumnezeu.
II
Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov și s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii pași ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în școala pregătitoare teologică din orașul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile și aspre ni se par condițiile de viață ale școlii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.
Din 1837 până în 1841 și-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peșterile Lavrei Pecerskaia din Kiev și în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alți monahi proaspăt călugăriți, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Starețul le-a spus:
„Voi, călugărilor învățați, care vă asumați diverse reguli, nu uitați că un singur lucru este cel mai de trebuință dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea și inima ta către Dumnezeu”.
La absolvirea cursurilor și obținerea licenței, ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Școlii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor și ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.
Această activitate pur școlară nu l-a mulțumit și a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice și inspector de religie pentru școlile laice din capitală.
Pe 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înființat o școală pentru fete. În timpul șederii la reședința din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâșa. În vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici, de asemenea, a deschis o școală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici și cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtășind cu ea atât bucurii cât și necazuri.
III
În anul 1861, episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaștelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Îl îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie și se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător și ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.
În anul 1866, episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcția de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâșa; și curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar și de acea îndatorire.
Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-și părăsească eparhia și să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile și înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii și al acelor solicitări în fața cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândețe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni și acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile și deșarte. Îi era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziție importantă precum aceea de episcop. Încrederea îi putea fi înșelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simțit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Își dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtășire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Și astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influențat încă din tinerețe, și care de asemenea și-a părăsit eparhia și a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.
În retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând și răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanță uriașă. A căutat doar împărăția lui Dumnezeu și i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.
Duminică, 2 iulie 1866, episcopul și-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o liniște înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbușit. Și astfel au început 28 de ani de viață solitară și plină de neîntrerupte nevoințe.
IV
În primii șase ani, episcopul a mers la toate slujbele și Liturghiile de dimineață. În biserică stătea fără să se miște, fără să se încline, cu ochii închiși spre a nu i se distrage atenția. În zilele de sărbătoare de obicei slujea.
Începând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepție făcând protopresbiterul și duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci și-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuță în fiecare duminică și sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în liniște, iar alteori cântând.
Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie și blândețe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuință și se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-și distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poștă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-și cumpere cărțile necesare. Din propriile sale cărți tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putință. În puținele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitați practice. Picta icoane și era priceput la sculptura în lemn și lăcătușărie.
Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci și patruzeci de scrisori, și răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii și răspundea cu căldură, cu limpezime și în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.
Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospețime, sensibilitate, simplitatea și afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale și prin grija plină de căldură față de credincioșii cărora le scria.
Și astfel viețuia el, îndrumând din pustie pe credincioșii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.
Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărțile episcopului Teofan. Vorbea din experiență și în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuși fiecare etapă a creșterii duhovnicești spre care dorea să-i îndrume și pe ceilalți. Printre lucrările sale se găsesc:
Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viața duhovnicească; Scrisori despre viața creștină; Scrisori variate despre credință și viață; Ce este viața duhovnicească și cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăință, Sfânta împărtășanie și îndreptarea vieții; Despre rugăciune și cumpătare.
Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepția celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 și 118.
Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.
V
Viața episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii și moartea l-a aflat tot în singurătate. În ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărțindu-și în continuare timpul în același mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou și un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.
Începând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputință a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era așezată ca și cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.
Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuța din chilia sa, iar alte trei zile a fost așezat în catedrală – și nu a dat semne de stricăciune.
Când a fost îmbrăcat în veșmintele arhierești, fața îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.
În chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu și sărăcăcios. Pereții erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu șezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărți; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul și o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic și unul geografic.
Apoi cărțile – cărțile fără număr, fără sfârșit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană și engleză. Printre acestea se găseau: colecția completă a Sfinților Părinți; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi și alții; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte și alții. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înțelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului și legile vieții; în ele se re velează înțelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.
Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov și multe alte icoane pictate de episcopul însuși.
Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înțelepciune pe care ni le-a lăsat. În persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învățător creștin universal, cu toate că nu a ținut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greșelilor sectare, cu toate că nu a pășit în câmpul deschis al activității misionare; un sfeșnic strălucitor al învățăturii creștine pentru credincioșii ortodocși, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământești necesare, totuși îi îmbogățea pe toți cu avuția duhovnicească a învățăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuși este slăvit acum atât de oameni și de știința teologică, cât și de diferite alte instituții”.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Râvna duhovnicească. Scrisori către monahii, Editura Sophia, București, 2008)
cititi mai mult despre Sfântul Teofan Zăvorâtul si pe doxologia.ro
„Străduiți-vă să nu vă aflați cu tot sufletul în treburi, ci numai cu vârfurile degetelor mâinilor și picioarelor și numai cu marginile urechilor. Iar mintea și atenția împreună cu sentimentul țineți-le îndreptate spre alte lucruri. Mi se pare că v-am scris să treceți mai des cu mintea prin toate adevărurile lui Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 38).
Cel între sfinți cuviosul părintele nostru Serafim din Sarov a fost un ascet rus care a trăit în Mănăstirea Sarov (Rusia) în secolul al XVIII-lea, și al cărui cult a cunoscut o mare răspândire în întreaga lume ortodoxă începând cu secolul XX.
Este prăznuit la 2 ianuarie, iar în unele biserici și la 19 iulie, ziua aflării moaștelor sale.
Sf. Serafim s-a născut în 19 iulie 1754. Părinții săi, Isidor și Agatia Moshnin, locuiau în provincia rusească Kursk; Isidor era comerciant.
La vârsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav.
În timp ce bolea a văzut-o pe Maica Domnului în somn, care i-a promis că îl va tămădui.
După câteva zile a avut loc o procesiune religioasă în Kursk cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, preaslăvită în localitate.
Datorită vremii nefavorabile, procesiunea și-a schimbat cursul, scurtând drumul și trecând pe lângă casa familiei Moshnin.
După ce mama l-a dus pe copil la icoană acesta s-a vindecat repede.
Încă de mic Serafim trebuia să-și ajute părinții la magazinul pe care îl aveau dar afacerile nu-l încântau deloc.
Tânărului îi plăcea să citească scrierile viețile sfinților, să meargă la biserică și să se retragă singur la rugăciune.
La vârsta de 18 ani Serafim a hotărât să devină călugăr.
Mama lui l-a binecuvântat și i-a dăruit o cruce de aramă, pe care a purtat-o peste haine toată viața.
Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calități excepționale ale vieții sale: hrana puțină și odihna puțină.
El mânca o dată în zi, foarte puțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel.
După ce a primit binecuvântare de la stareț, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditație religioasă.
La scurt timp s-a îmbolnăvit din nou grav, fiind țintuit la pat de boală timp de trei ani.
Încă o dată Preasfânta Fecioară i-a apărut împreună cu mai mulți sfinți și l-a vindecat.
Arătând spre părintele Serafim, Preasfânta Fecioară i-a spus Apostolului Ioan:
“Acesta este unul de-ai noștri.”
Atunci, atingându-l într-o parte cu toiagul i-a luat boala.
Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă “înfocat” sau “arzător.”
Curând a fost numit ierodiacon.
Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea.
Cu excepția timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului și-l petrecea în biserică.
Prin nevoința în rugăciune și la slujbele bisericești Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând și slujind în biserică.
În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuși Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc și binecuvântând pe cei ce se rugau.
După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.
Pustnicul
În 1793 Sf. Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a slujit zilnic și s-a împărtășit cu Sfânta Împărtășanie timp de un an de zile.
Apoi Sf. Serafim a început să se retragă în “îndepărtata pustnicie” — a pădurii la aproximativ cinci km depărtare de Mănăstirea Sarov.
Era deja la o măsură duhovnicească înaltă.
Animalele sălbatice din pădure – urși, iepuri, lupi, vulpi și altele – veneau la coliba sfântului.
Maica stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui.
„Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească”, povestea ea.
În timp ce trăia în mica lui colibă din pustie, sfântul a avut mult de suferit din cauza unor tâlhari care l-au atacat.
Deși era puternic din punct de vedere fizic și avea un topor în mână în acel moment, sfântul nu a opus rezistență.
Când l-au amenințat și i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a lăsat în mâinile lor.
Aceștia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas și urechi, după care l-au lovit cu o buturugă și l-au călcat în picioare și l-au târât pe jos lăsându-l inconștient.
Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace.
Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în fața căreia se ruga mereu Sf. Serafim.
După un timp, când tâlharii au fost prinși, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deși în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoșat toată viața.
Curând apoi a început perioada „stâlpnică” a vieții sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemișcat, timp de o mie de zile.
Spre sfârșitul vieții, Sf. Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic.
A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos.
Mii de oameni din toate colțurile și de toate felurile veneau la ușa sfântului ca să se îmbogățească din harul său, pe care l-a primit prin multele și grelele nevoințe.
Tuturor se arăta smerit, bucuros și deschis.
Obișnuia să-i primească pe toți cu cuvintele: „Bucuria mea!”
Pe mulți îi sfătuia să dobândească pacea sufletului și atunci se vor mântui oamenii din jurul lor.
Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în fața lor și le săruta mâinile a binecuvântare. N
u avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia.
Obișnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristețea, din care se naște deznădejdea și nimic nu este mai groaznic decât aceea.
„Of, dacă ați ști”, spuse el odată unui călugăr, „ce bucurie și dulceață îl așteaptă în Rai pe un suflet drept! Ați fi de acord să îndurați în această viață toate necazurile, persecuțiile și umilința cu mulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieții am fi bucuroși să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El”.
Motovilov
Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic, cu mare evlavie pentru sfântul, pe nume: Motovilov.
Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă.
Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sf. Seraphim se afla în fața lui, povestindu-i despre sensul vieții creștine și explicându-i motivul vieții creștinilor pe pământ.
“Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârșim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt și le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână,” spunea el.
“Părinte,” îl întrebă Motovilov, “cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”
Sf. Serafim a început să-i explice prin pilde din viețile sfinților și apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea.
Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât și-i spuse, “Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt.”
Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum fața bătrânului strălucea ca soarele.
Inima i s-a umplut de liniște și bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca și când ar fi fost vară și în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută.
Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de fața sfântului care strălucea.
Dar sfântul i-a spus: “Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi și tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulțumim Domnului că ne-a milostivit astfel.”
Atunci a înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.
Cuviosul Serafim din Sarov a trecut la Domnul pe 2 ianuarie 1833, la vârsta de 78 de ani.
Cugetări duhovnicești
“Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură și să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzește tot și se umple de daruri duhovnicești care bucură mintea și inima mai tare decât orice alt cuvânt.”
“Dumnezeu e foc care încălzește și aprinde inima și străfundurile trupului nostru. De aceea, când simțim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni și va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai față de El ci și față de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din fața căldurii Lui.”
“Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai așa slăbesc patimile și ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovnicești.
“Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minții închinată Mântuitorului și să o rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”!
“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiți. Mai degrabă întăriți și ocrotiți de lumina credinței, să spunem vrăjmașului cu curaj: “Ce ești tu nouă, tu care ai fost alungat de la fața lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poți atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă și tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”
Imnografie
Troparul Sfântului Serafim de Sarov
Glasul al 4-lea:
Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Condacul Sfântului Serafim de Sarov
Glasul al 2-lea:
Frumusețea lumii și cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălășluit în Mănăstirea Sarovului, și acolo, îngerește viețuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta și Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogățindu-te cu darul tămăduirilor și al minunilor. Drept aceea îți cântăm ție: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălțat ca un astru deasupra pământului rusesc la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul așa-numit „al Luminilor” invada Europa și Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului și persecuției religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, el a crescut în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani a părăsit lumea, cu binecuvântarea mamei sale, și intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare și virtuți monahale. Îndeplinea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraților, postea pentru a înfrânge pornirile trupului și își păstra, ziua și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtășanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul nostru!”. Puțin după aceasta, se însănătoși cu totul și construi o bolniță pe locul acelei apariții minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori și mai mult zelul în a urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrși dumnezeiasca Liturghie; și sporind fără încetare în sfintele nevoințe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz și mângâieri duhovnicești. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vârstă și înțelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă, ele l-au făcut să se smerească și mai mult, învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutând și mai mult singurătatea.
La puțină vreme după hirotonirea sa și după moartea duhovnicului său, el a primit încuviințarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el își făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o „Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, își păstra mintea înălțată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind să-și curățească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos”, și se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viața și Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditația continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoașterea adevărului, dar și curățenia sufletului și străpungerea inimii, în așa fel încât în afara slujbelor dumnezeiești făcute la ore fixe și în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărți animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaș, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viața sa atât de plăcută lui Dumnezeu și atât de apropiată de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimântătoare ș.a.; dar viteazul ostaș alunga toate acestea prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se întețea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut și a trimis trei tâlhari care, furioși că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele și cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat și cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituție robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere și s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaș suferințelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reușit totuși să se târască până la mănăstire unde, după cinci luni de suferință, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariție a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuși gârbov până la sfârșitul zilelor sale și nu se putea mișca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în „pustia” sa și, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând așa până când omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri și unii călugări au început să se arate dușmănoși față de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărțit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă, i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire și s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieții sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe „Fecioara mângâietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în fața căreia ardea în permanență o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind și având drept martori ai deselor extaze și răpiri în Duh ale minții sale numai pe îngeri și sfinții din cer.
La sfârșitul a cinci ani de retragere totală, deschise ușa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuși legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanți. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea și el începu să le împărtășească semenilor din roadele experienței sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale și la zel desăvârșit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră și mirenii, în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stâlpnic și zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveșmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi plin de har și lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreției spirituale, și a devenit pentru tot poporul rus un adevărat „apostol”, martor și propovăduitor al Învierii.
Ușa chiliei sale era deschisă oricui, până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândețea sa neobișnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilința să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca și pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieții lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulți, ungându-i cu uleiul din cadela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puțul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției și el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înțelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu și care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: „Care este scopul viețuirii creștine?”. Părintele Serafim îi răspunse: „Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfințenie cerute de Biserică și mai ales prin rugăciune”.
Și fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, starețul îl strânse brusc în brațele sale, îl privi drept în ochi, fața lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, și îi zise cu putere: „Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorârea Sfântului Duh; și iată ai devenit, ca și mine, cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?”. Motovilov a răspuns: „Liniște, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Și ce încă?” „O căldură și o mireasmă, pe care nu le-am mai simțit vreodată”. „Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, și această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp și, la sfârșitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris și s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină și nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei și întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învățăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobândise cu prețul atâtor trude se răspândea în preajma lui ca bucurie și lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmașilor o învățătură ci, mai curînd, un model de viețuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câțiva kilometru de Sarov, i-a încredințat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obștii sale abia înființate. De-a lungul întregii sale vieți, el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovnicești. Cu toate dificultățile economice, obștea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieții de obște, dându-le drept îndrumar cuvintele: „În tot timpul să aveți mâinile ocupate cu lucrul și buzele cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai înființat o a doua mănăstire, zisă a „Morii”, în care viețuiau fiicele sale duhovnicești cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de viețuire având în centru „Rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea starețului, diavolul ațâță un călugăr pizmaș și intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfântului Serafim; el închise „Moara”, călugărițele fiind supuse multor strâmtorări și necazuri.
Odată, cu puțin timp înainte de săvârșirea călătoriei pământești, Serafim ceru să vină o călugăriță de la Diveievo și, acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: „Maica Domnului va veni acum la noi”. Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericești; ușa se deschise singură și chilia fu brusc inundată de lumină și de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi și Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfântul Ioan Teologul și de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugărița a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca și cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo și, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămași singuri, starețul îi mărturisi călugăriței că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălucind de lumină. La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații, zicându-le: „Lucrați pentru mântuirea voastră; vegheați! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce merse să-și vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie și, îngenunchind și cântând imnele Învierii, își dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeași noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa. Și chiar și după moarte, omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze și să-și îmbărbăteze fiii duhovnicești prin numeroase apariții și vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmașilor.
Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unității de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc și se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune.
Sfântul ierarh Nectarie (1846-1920), făcătorul-de-minuni din Eghina (Egina), a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios și întemeietor al Mănăstirii Sfânta Treime, în insula Eghina.
Cultul său ca sfânt al Bisericii a fost oficial recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în anul 1961.
Prăznuirea sa se face în ziua de 9 noiembrie.
Sf. Ier. Nectarie de la Eghina (1846 – 1920) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Ortodoxă a Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orășel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara.
Părinții săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioși.
Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească.
După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți.
Aici, sufletul său începe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești.
La vârsta de douăzeci de ani, povățuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, unde predă religia la o școală.
Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie numită “Noua Mânăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr.
După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primește numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viața.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-și completa studiile preuniversitare.
În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepționale.
În 1882, părintele Nectarie își va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, și va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
După ce-și termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit și trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal.
La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotonește mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară.
Mai mulți ani, evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru orașul Cairo și predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe.
De aceea, era mult căutat de credincioși și iubit de toți.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot așa de periculoasă, adică cu invidia celorlalți ierarhi și slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceștia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că dorește să-i ia locul.
Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanțe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permițându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae.
După mai puțin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primește de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul.
Cerându-și iertare de la toți, cu toate că nu greșise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci și cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiți veți fi, când vă vor ocărî și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea” (Matei 5,11).
S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câțiva ani predicator, profesor și director al unei școli teologice pentru preoți, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare.
Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea și osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrânețe să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugărițe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viață desăvârșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți.
Apoi se retrage definitiv în această mănăstire și duce o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc.
Aici l-a avut ucenic și pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina.
După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a și adormit întru Domnul.
Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt.
Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după Primul Război Mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc.
Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiți, orice fel de alimente și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții.
Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți s-au îndestulat de hrană.
De aceea, toți – mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor și vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui.
Astfel, el era totul pentru toți, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el.
Apoi era foarte smerit și blând și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți se foloseau de tăcerea și smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupații duhovnicești, Sfântul Nectarie a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiția Sfinților Părinți din patria sa, împotriva influențelor occidentale care asaltau țările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui.
Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoința lui, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii și vorbe rele din partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau și îl acuzau, atât pe el, cât și mânăstirea lui.
Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simțindu-și sfârșitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos.
Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena.
El răbda cu tărie toată boala și ispita, așteptând cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viața.
După aproape două luni de suferință, Sfântul Nectarie și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinților lui Dumnezeu.
Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă.
La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare.
Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaștele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată țară ortodoxă.
Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfântului Nectarie și la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Imnografie
Troparul Sfântului Nectarie:
Pre cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârșiri, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioși ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăște bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!
Sfinte moaște
Moaștele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaștele Sfântului se mai găsesc și la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).
În România, părticele din moaștele Sf. Nectarie se găsesc la:
- Mănăstirea Putna (în Sf. Altar)
- Mănăstirea Radu Vodă din București (în pronaos)
- Mănăstirea Râmeț, jud. Alba (în naos)
- Mănăstirea Comana, jud. Giurgiu
- Mănăstirea Halmyris, com. Murighiol, jud. Tulcea
- Mănăstirea Sfintei Cruci, Oradea
- Schitul “Ioan și Nectarie”, Brădetu, Argeș (în naosul paraclisului)
- Schitul “Duminica Tuturor Sfinților”, com. Șinca Nouă, jud. Brașov
- Catedrala din Sibiu
- Catedrala Episcopală din Galați
- Biserica Memorială “Mihai Viteazul” din Alba-Iulia
- Biserica Studenților, Complex Studențesc Hașdeu, Cluj-Napoca
- Biserica “Sfinții Voievozi”, sat Ghimicești, com. Fitionești, jud. Vrancea
- Biserica “Sfânta Treime”, loc. Bucium, jud. Brașov
- Biserica Spitalului TBC din Sibiu
- Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae și Izvorul Tămăduirii”, Spitalul Județean Sfântul Ioan cel Nou, Suceava
- Biserica “Sf. Ierarh Nectarie” din Iași (în Sf. Altar)
- Biserica “Sfinții Doctori Cosma și Damian” din cadrul Spitalului Fundeni, București
- Biserica “Sfântul Gheorghe” din Slobozia, jud. Ialomița
- Biserica “Sfânta Parascheva”, din Timișoara
- Biserica “Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Visarion de Larisa” din Brașov, cartierul Craiter
- Capela cu hramul “Împărații Constantin și Elena”, din cadrul Spitalului Parhon, București
- Capela “Sf. Andrei” din cadrul Spitalului Județean Galați
Sfântul Nectarie: scrieri
Sfântul Mitropolit Nectarie al Pentapolei este unul dintre cei mai mari teologi ai începutului de secol XX, cu un nivel de pregătire academică de excepție și cu o râvnă sfântă pentru propovăduire încă de mic copil.
A scris numeroase lucrări de o însemnătate și consistență ce-l îndreptățesc de cuvintele “între Sfinții Părinți ai fost încununat”.
Astfel în Grecia au fost publicate următoarele lucrări:
- “Studiu istoric asupra pricinilor Schismei” (ediție princeps 1911, în 2 volume);
- “Catehism Ortodox” (ediție princeps Atena 1899);
- “Despre nemurirea sufletului și despre sfintele pomeniri” (Atena, 1901);
- “Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos. Studiu asupra sfintelor icoane” (reeditat la Thessalonik în 1972),
- “Psaltirion” pus în metru liric și cu note explicative (Atena, 1908);
- “Theotokarion – cântări și imne închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioarei Maria” (1907, Atena), apărut în cel puțin 6 ediții;
- “Cursuri de Morală creștină pentru elevii Şcolii Rizareion” (o ultimă ediție în 1992 la Atena);
- “Cunoaște-te pe tine însuți“;
- “Despre sfintele Taine“;
- “Hristologia…“;
- “Istoria Evangheliei“;
- “Studiu istoric despre Cinstita Cruce“;
- “Despre Una, Sfântă, Soborniceasca și Apostolească Biserică“;
- “Despre pocăință și spovedanie“.
Scrieri traduse și publicate în limba română
- Despre pocăință și spovedanie (Editura Egumenița)
- Canoanele Maicii Domnului – culegere de canoane care se cântă la Pavecerniță
Cărți despre Sfântul Nectarie
- Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina – făcătorul de minuni (Traducere din limba greacă de Zenaida Anamaria Luca), Editura Sophia, 2003
- Iosif D. Agapitos, Sfântul Nectarie, sfântul iubirii, Editura Bunavestire, Galați, 2003
- diac. drd. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, 2004
- Pr. Ambroise Fontrier, Sfântul Nectarie din Eghina. Schiță biografică, Editura Sophia
Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)
Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei.
Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia.
Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.
Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn.
A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor.
Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.
Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele.
Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].
Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia).
Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.
Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european.
Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti.
În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv.
Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele.
Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.
Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.
Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.
Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.
Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane.
Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com
Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:
– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;
– autonomia administrativă;
– domni pămînteni aleşi pe viaţă;
– libertatea comerţului pentru toate produsele;
– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;
– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;
– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;
– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;
– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.
Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol.
El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.
De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.
Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.
Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.
Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org
Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834).
Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.
Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc.
Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal.
Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.
Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):
Статья V
Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.
Titlul V
“Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”
Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul s‑a născut în anul 1763 și a crescut într-o familie evlavioasă cu trei copii.
Doi dintre cei trei frați au îmbrățișat din tinerețe viața monahală, Sfântul Macarie Protopsaltul și sora sa Monahia Iustina Periețeanu, care va deveni mai târziu stareță la Mănăstirea Viforâta.
Cuviosul Macarie s-a străduit din copilărie să învețe muzica psaltică.
A studiat o vreme la Odessa unde a deprins limba greacă, apoi s-a întors la București unde a devenit ucenic al Părintelui Macarie Dascălul și al Părintelui Dionisie, amândoi predicatori ai Curții Domnești, slujitori ai Catedralei Mitropolitane din București și ucenici ai Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț.
Legătura duhovnicească pe care a avut-o Sfântul Macarie cu Arhimandritul Macarie Dascălul, monah râvnitor, deprins cu lucrarea rugăciunii și pasionat de studiul și traducerea scrierilor patristice, a sădit în sufletul său dorul după Sfântul Munte Athos.
Acolo, tânărul psalt a primit la tunderea în monahism numele Macarie, urmând cu vrednicie părintelui său duhovnicesc prin osteneala nevoințelor călugărești și prin traducerea cântărilor bisericești.
După un timp, Cuviosul Macarie se întoarce la București unde este hirotonit ieromonah pe seama Catedralei Mitropolitane.
Pentru cunoștințele sale teologice profunde, dar și pentru calitățile sale de bun orator, în perioada 1804 – 1805 primește ascultarea de predicator al Curții Domnești.
Între anii 1805 și 1808, Cuviosul Macarie merge la Iași pentru a studia alături de Petru Vizantie, protopsaltul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
După aceasta se întoarce la București și primește ca ascultare stăreția Mănăstirii Golgota de lângă Târgoviște.
Sfântul Macarie reînființează vechea școală a mănăstirii și slujește ca dascăl de psaltichie și predicator.
În anul 1817 Cuviosul Macarie se întoarce la București pentru a studia noua notație muzicală cu Petru Efesiul.
Doi ani mai târziu, Mitropolitul Dionisie Lupu reînființează școala de muzică a Mitropoliei Ungrovlahiei și îl numește pe Sfântul Macarie conducător al acesteia.
Văzând cunoștințele de limbă greacă și de cântare psaltică ale Cuviosului Macarie, Mitropolitul Dionisie Lupu îi dă ascultare să traducă și să adapteze limbii române cântările bisericești după noua notație muzicală, pentru ca ceea ce se cânta în biserică să fie înțeles de popor.
Sfântul Macarie îndeplinește această ascultare, trudind toată viața la traducerea în limba română a cântărilor liturgice.
Unii greci însă nu concepeau să existe cărți de cântare psaltică în limba română, împiedicându-l să își tipărească lucrările în Țara Românească.
Încearcă la Sibiu, apoi la Budapesta, însă se lovește de împotrivirile unor greci.
Merge la Viena unde, în anul 1823, cu mari greutăți, reușește să tipărească Teoreticonul, Irmologhionul și Anastasimatarul, primele cărți psaltice tipărite în limba română.
Prin osteneala și darul său de a fi de dascăl și luminător al tinerilor, după numai zece ani de slujire la școala de muzică psaltică din București, mulți au deprins meșteșugul psaltichiei, ucenicii săi deschizând școli de muzică în toate orașele mari din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei.
Dumnezeu a lucrat ca în această scurtă perioadă, prin rugăciunea și truda Sfântului Macarie Protopsaltul, slujbele bisericilor la care până atunci se auzeau mai mult cântări în limba greacă, pe care foarte puțini le înțelegeau, să fie înlocuite cu cântări în limba română.
Cuviosul Macarie publică în 1827 la București Tomul al doilea al Antologiei, o lucrare în care adună cântări psaltice la Utreniile de peste an.
Odată cu exilarea Sfântului Grigorie Dascălul din scaunul de mitropolit al Țării Românești (10 februarie 1829), Cuviosul Macarie Protopsaltul, apropiat al mitropolitului, se retrage la Iași.
Acolo este primit de Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei care îi dă ascultarea de a deschide o școală de muzică psaltică după modelul celei de la București.
Tot cu acest prilej i se încredințează și stăreția Mănăstirii Bârnova din județul Iași.
În urma unor împotriviri, se retrage la Mănăstirea Neamț, unde traduce multe cântări psaltice și înființează o școală de muzică.
Atunci când Sfântul Grigorie Dascălul este rechemat în Țara Românească (22 august 1833), Sfântul Macarie se întoarce și el la îndemnul Sfântului Mitropolit și primește ascultare să meargă la Mănăstirea Căldărușani, spre a se îngriji de tipărirea Vieților Sfinților de peste an, lucrare pe care o îndeplinește cu multă râvnă.
În această perioadă, Sfântul Macarie înființează școli de muzică pentru monahi la Mănăstirea Căldărușani și la Mănăstirea Țigănești.
La Mănăstirea Căldărușani îl întâlnește pe Schimonahul Nectarie Protopsaltul, mare isihast care va ajunge să viețuiască în Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.
Văzând cât de frumos psalmodiază, îl încurajează să își înmulțească talantul.
La 6 februarie 1836 Cuviosul Macarie tipărește, cu binecuvântarea și sprijinul Episcopului Chesarie Căpățână, Prohodul Domnului.
În vara aceluiași an Sfântul Macarie Protopsaltul se îmbolnăvește și rămâne imobilizat la pat.
A ales să viețuiască în ultimele zile din viață la Mănăstirea Viforâta, acolo unde Maica Iustina, sora sa și totodată stareța mănăstirii, l-a îngrijit cu multă dragoste.
Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul a trecut la Domnul în ziua de 30 august 1836, după o perioadă scurtă de suferință.
Imnografie
Tropar
Îngereștilor cere alăturându-te de Dumnezeu insuflate ieromonahul a Duhului liră izvorâtoare de cântări românite de mâna ta lucrătoare, lui Hristos Împăratului pentru noi te roagă, Macarie Sfințite Cuvioase.
Gheron Iosif Isihastul (n. 1898 – d. 1959), cunoscut și ca Iosif al Peşterii, a fost monah și stareţ în Muntele Athos.
A fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al stareților Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul, Efrem Katunakiotul (prăznuit la 27 februarie) şi al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a şase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 28 august.
Francisc s-a născut în Paros, din părinţii Gheorghios şi Maria, în 1898.
Adolescent fiind, a mers să muncească în Pireu.
La douăzeci şi trei de ani, a început să citească vieţile Sfinţilor, un moment de cotitură duhovnicească pentru el.
Aceste vieţi, îndeosebi cele ale nevoitorilor aspri, precum şi un vis al său, i-au stârnit dorinţa de a intra în monahism.
A răspuns la această dorinţă postind şi rugându-se într-un ţinut de ţară pustiu din apropiere, şi plecând apoi la Muntele Athos.
Athonit
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul (1898 – 1959) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Viitorul Stareţ tânjea după rugăciunea neîncetată, însă avea mari necazuri – din pricină că nu putea găsi un părinte duhovnicesc şi fiindcă mulţi monahi erau nepăsători faţă de rugăciunea neîncetată.
Eram nemângâiat pentru că îmi doream atât de fierbinte să aflu ce trebuie să fac pentru a-L afla pe Dumnezeu; şi nu numai că nu-l găseam, ci nimeni nu mă ajuta câtuşi de puţin.
În toiul acestor întâmplări, însă, s-a învrednicit de a vedea Lumina Nezidită, şi a primit darul rugăciunii neîncetate.
Dintr-odată, m-am schimbat deplin şi am uitat de mine.
M-am umplut de lumină în inimă, şi în afară, şi peste tot, fără să mai ştiu dacă am trup.
Rugăciunea a început să se rostească de la sine în lăuntrul meu…
În această perioadă, a vieţuit în locuri izolate pentru a rosti Rugăciunea lui Iisus.
În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, şi a aflat că împărtăşesc aceeași dorinţă de isihie, aşa că au hotărât să găsească un Stareţ încercat.
L-au găsit pe Stareţul Efrem Dogarul, şi şi-au rânduit vieţile pentru a dobândi un maxim de tăcere necesară lucrării Rugăciunii lui Iisus.
Pe lângă nevoinţa şi rânduiala sa de rugăciune, Părintele Iosif mergea la răsărit într-o peşteră, unde rostea Rugăciunea lui Iisus vreme de şase ceasuri.
După moartea Stareţului Efrem Dogarul, Părinţii Iosif şi Arsenie au petrecut câteva veri perindându-se dintr-un loc în altul, în jurul vârfului Muntelui Athos, pentru a rămâne neştiuţi şi pentru a afla şi a învăţa de la călugării înduhovniciţi.
Iarna, în schimb, se întorceau la coliba lor din pustia de la Sf. Vasilie.
Singura lor avere erau veşmintele monahale zdrenţuite, iar Părintele Iosif mânca zece grame de pesmeţi pe zi, adăugind uneori câteva ierburi fierte.
Vorbeau puţin, ca să se poată ruga mai mult.
Părintele Iosif a fost, în această perioadă, atacat de demonul curviei, cu care s-a luptat vreme de opt ani, având ca arme privegherile îndelungate şi folosind un scaun în loc de pat de dormit.
În cele din urmă, Părinţii Iosif şi Arsenie au descoperit un duhovnic şi nevoitor încercat, Stareţul Daniil.
Odată cu trecerea timpului, faima lui Gheron Iosif a început să se răspândească.
După ce Părintele Arsenie a cedat stăreţia care i se cuvenea în virtutea vechimii în monahism, Gheron Iosif a primit trei fraţi ca să vieţuiască împreună cu ei, alţii rămânând acolo doar pentru scurtă vreme.
În 1938, căutând singurătatea, din pricina numărului crescând de monahi care îi cereau sfatul, s-a dus într-o peşteră de lângă Sfânta Ana Mică, unde obştea a ajuns să numere şapte fraţi.
După aproape 13 ani, cantitatea mare de muncă fizică necesară vieţuirii în acel loc i-a copleşit, cea mai mare parte a părinţilor îmbolnăvindu-se.
Gheron Iosif a mutat obştea mai la vale, lângă mare, la Noul Schit (Nea Sketi).
Gheron Iosif a adormit întru Domnul la 15 August 1959.
A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. După mult timp (de rostire cu glasul) se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o tot spui. Dacă o laşi, îţi pare foarte rău.
Când mintea ajunge să se obişnuiască şi să se umple – să o înveţe bine – atunci o trimite şi în inimă. Pentru că mintea ta este cea care hrăneşte sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii duhovniceşti şi trupeşti a omului, este tronul minţii. Deci, când cel care se roagă îşi păzeşte mintea să nu-şi imagineze nimic şi este atent numai la cerinţele rugăciunii, atunci respirând uşor, cu oarecare efort şi voinţă, o pogoară în inimă şi o ţine înlăuntru şi spune cu ritm rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. La început, spune de câteva ori rugăciunea şi respiră o dată. După aceea, când mintea se obişnuieşte să stea în inimă, spune la fiecare respiraţie o dată rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase” insuflând, şi: “miluieşte-mă” răsuflând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri şi va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplaţie (vedere duhovnicească).
Rugăciunea se spune în tot locul; stând jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând. “Neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiri” daţi, spune Apostolul. Nu numai înainte de culcare trebuie să te rogi. Este nevoie de multă strădanie. Când oboseşti, aşază-te. Apoi iarăşi ridică-te. Să nu te ia somnul.
Toate acestea se numesc “lucrare”. Tu arăţi lui Dumnezeu voinţa ta. Apoi totul depinde de Acesta, dacă îţi va da sau nu. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul. Harul Lui lucrează totul. El este puterea mobilizatoare. Iar cum se întâmplă aceasta, cum lucrează iubirea, ştii. Trebuie să păzeşti poruncile. Când te scoli noaptea şi te rogi, când vezi un bolnav şi îţi este milă de el, când vezi pe văduvă sau pe orfan, pe bătrân şi ai milă de ei, ajutându-i, atunci te iubeşte Dumnezeu. Mai întâi Acela te iubeşte şi îţi reaşează harul Său. Apoi noi dăruim din ale Sale: “ale Tale dintru ale Tale”.
Dacă voieşti să-L găseşti numai prin rugăciune, să nu scoţi nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primeşti nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este mai presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent ca o dulce şi abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândeşti la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de milostiv, atât de plin de iubire. Care S-a răstignit şi toate le-a îndurat pentru noi. Toate acestea şi multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândeşti la El, îţi vor aduce starea de reculegere duhovnicească. Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat şi cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Şi te va umbri harul şi te va răcori binefăcător. Numai să poţi să o spui cu voce şi fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Şi iarăşi, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este trebuincioasă atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toţi anii vieţii tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.
Aşa că: nu vrei sa pătimeşti? Înseamnă că nu vrei să urci. Dacă cineva nu vrea să îndure necazurile, atunci să nu îndrăznească să ceară har de la Dumnezeu. De aceea ţi-a luat harul, pentru a deveni înţelept. Va veni din nou. Nu te va lăsa. Este rânduiala lui Dumnezeu. Dar iarăşi va pleca. Şi iarăşi va veni. Este de ajuns să nu încetezi a-l cere, până când te va arăta desăvârşit.
“Dar înainte de orice altceva”, spuse bătrânul cel sfânt, “roagă-te cu osârdie Domnului, ca să-ţi poată deschide porţile Luminii. Nimeni nu poate să înţeleagă Adevărul, dacă nu i se dăruieşte înţelegerea de către Dumnezeu Însuşi, Care a descoperit-o fiecăruia dintre cei ce L-au căutat cu rugăciune şi dragoste.”
Scrieri
- Mărturii din viaţa monahală, de Gheron Iosif, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.
A isihaştilor fiind pildă şi culme şi lucrător preaiscusit al trezviei, nevoitor ales şi cuvios încercat, scoate dar pe fiii tăi dintru toată nevoia, Iosif minunatule, te rugăm mijloceşte neîncetat la Domnul pentru noi să ne arate mila Sa pururea.
Condacul Sfântului Cuvios Iosif Isihastul
Glasul al 2-lea
Ca o stea preastrălucită arătatu-te-ai şi mijlocitor neadormit pentru ucenicii tăi, pe cei din întunericul patimilor luminând, fiind dascăl nerătăcit, pentru monahi îndrumător, care se roagă cu încredere: Dă-ne, Părinte, harul pe care-l ai de la Domnul, că tu ai milă pentru toţi cei ce, Iosife, te laudă.
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost unul dintre cei mai remarcați nevoitori athoniți ai secolului XX. Datorită ucenicilor săi, care au transmis și au pus în practică învățătura și modul său de viață în comunități din ce în ce mai mari, el poate fi considerat pe bună dreptate principalul autor al actualei restaurări a tradiției rugăciunii inimii din Muntele Athos.
Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenței să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Kareia, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărțit toată averea sa săracilor și celor din casa lui și a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte.
Venit la Athos la vârsta de 23 de ani, hrănindu-se cu istorisirile despre marii asceți, a căutat imediat un părinte duhovnicesc care să-l învețe rugăciunea inimii. Însă nu a găsit pe nici unul. După o scurtă ședere la Katunakia, alături de bătrânul Daniil, a plecat spre Vigla, în apropiere de peștera Sfântului Atanasie Athonitul. În acest răstimp a cercetat multe peșteri și locuri, unde au trăit cuvioși athoniți. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, și a aflat că împărtășesc aceeași dorință de isihie, așa că au hotărât să găsească un Stareț încercat. L-au găsit pe Starețul Efrem Dogarul, și s-au așezat într-o colibă sărmană și dărăpănată de la Schitul Sfântului Vasile. Stăteau în colibă numai în timpul celor mai reci luni de iarnă; în restul anului, vreme de aproape zece ani, au stat în peșterile de piatră din stâncile Athosului, hrănindu-se cu puțină pâine uscată și dedicându-și tot timpul rugăciunii.
În luna ianuarie a anului 1938, bătrânul Iosif împreună cu părintele Arsenie au plecat de la schitul Sfânta Ana Mică, într-un locul depărtat și ascuns în munți. Aici au zidit un paraclis în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, precum și trei mici chilii. În cei aproape 13 ani de ședere la Sfânta Ana, în jurul părintelui Iosif Isihastul s-au adunat deja 7 nevoitori.
Sfântul Iosif nu și-a îngăduit niciodată odihnă în nevoințe, în ciuda unei sănătăți șubrede ce l-a adus treptat într-o stare de semi-paralizie. Cu toate acestea, pentru că ucenicii săi mai tineri nu puteau îndura asprimea peșterilor, in iunie 1951, a decis să-și mute obștea intr-un loc mai accesibil, la Schitul Nou.
Aici, după puțină vreme, pe 28 august 1959, și-a dat sufletul lui Dumnezeu ca un adevărat mucenic.
De-a lungul vieții, pentru jertfa sa, Dumnezeu i-a dat multe daruri duhovnicești: vederea luminii, vedenii minunate, înainte-vedere și cunoașterea gândurilor. După adormirea sa, Sfântul Duh a dat mărturie de prezența Sa în el, rămășițele sale răspândind bună mireasmă.
Făgăduința Preasfintei Maici către aghioriți – Sf. Iosif Isihastul
Nu aʼncetat albul Athon, cu culmea înălțată,
pomi a hrănit la poala lui, ierburi ce floare poartă,
când, după ce Sʼa răstignit Hristos Mântuitorul,
Sfintei Maicii lui Dumnezeu preamare s-a dat harul.
Când a venit către Athon cu-Apostolii pe mare,
la Dumnezeul tuturor a îndrăznit a cere,
zicând: „Copile preadorit, Tu, Fiul meu și Doamne,
locul acesta dăruieʼmi livadă să îmi fie;
de la un cap la celălalt singură să miʼl umplu,
podoabă pomi cuvântători și flori să pun întrʼînsul,
să facă rod cuvântător, oricine să mănânce
și la oricare pom va vrea a cerceta să-alerge;
de-ajuns să nu dea înapoi cel care cercetează,
și, cu răbdare căutând, neîndoios aflaʼl-va;
nici chiar de cele pentru trai să nʼaibă grijă iarăși,
luându-se cu griji lumești și sufletul lăsânduʼși”.
Dacă martor adevărat chiar Ziditoru-i este,
Care hrănește păsărea și tot ce se târăște,
făptura după chipul Său dumnezeiesc cum oare
neîngrijită va lăsa și fără apărare?
Iar dacă încă mai îmi ceri și-a doua mărturia,
peʼmpărăteasa o auzi, pe Maica Lui, Maria,
că zice: „De cel ce aici pentru-al meu nume șade
fărʼa uita deʼndatoriri și voia mea o face
eu însămi mă voi griji să-i trimit de mâncare
șiʼn toată boala șiʼn necaz îi voi fi scutitoare
și solitoare sus, în cer, bună, vrednică, mare
lui însămi mă voi arăta, cum nu i-a fost nicicare.
Pentru că Eu născutu-L-am și L-am hrănit la sânuʼmi
pe Domnul meu și Dumnezeu, Mântuitorul lumii,
Căruia înainteʼi stau și Stăpânii, și Tronuri,
și Heruvimi, și Serafimi, și oștile de Îngeri,
cete de-Apostoli, de Proroci, de Mucenici, toți Sfinții,
și Eu, Împărăteasa tuturor de pe pământ, cum și din cer,
Deci, de voiești, ascultă-mă, și tot necazul poartă
Și Crucea Fiului meu tu să nu o lași vreodată.
și-ai să te veselești în veci cu sfântă rugăciunea
tuturor Sfinților și-a mea de-maică-mijlocitoarea. Amin”.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart – d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 – 1831) Portret de Jakob Schlesinger, 1831, anul morții lui Hegel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Biografie
Familie și mediu 1770-1788
Hegel s-a născut în 27 august 1770 la Stuttgart, în Ducatul Württemberg, într-o familie protestantă.
Tatăl său, Georg Ludwig Hegel (1733-1799), era înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Württemberg.
Mama sa, Maria Magdalena Fromm (1741-1783), provenea dintr-o familie cultivată de juriști și a participat la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature.
Sora sa, Christiane, a predat la Stuttgart și a fost internată într-un azil psihiatric.
Fratele său mai mic a fost căpitan în armata napoleoniană, în perioada campaniei din Rusia.
Wilhelm va studia în gymnasium-ul din orașul său natal, unde va fi un școlar model.
Sora sa mărturisește că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i- a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani.
La 10 ani tatăl său îi dă primele lecții de geometrie și astronomie.
Tragediile grecești erau lectura sa favorită. La fel de mult îl interesau fizica și botanica.
Hegel însuși își amintea că învățase, la 11 ani, definițiile lui Christian Wolf, astfel că figurile și legile silogismului, care stau baza logicii (iar acest fapt este luat de Jacques Derrida ca un argument în polemicile privitoare la vârsta potrivită pentru o educație filosofică.
Formarea sa la Stuttgart stă sub principiile iluminismului și se bazează pe textele clasice ale Antichității.
Hegel arată o preferință pentru limba și cultura greacă.
Traduce tratatul Asupra sublimului de Longin, Manualul lui Epictet și Antigona lui Sofocle.
Face note de lectură de literatură, estetică, fiziognomie, matematici, fizică (teoria culorilor), pedagogie, psihologie, teologie și filozofie.
Scrie bine în franceză când redactează note asupra lui Rousseau.
Studii 1788-1793
Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen (numit Stift) pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filozofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică.
În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani.
Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății.
Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze.
În 1790 obține titlul der “Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea.
Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.
Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea “Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling“.
Împreună cu Schelling fondează revista “Kritische Zeitschrift der Philosophie”. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală “Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes).
Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea “Știința logicii” (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în “Enciclopedia științelor filozofice” (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc.
Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.
Opera filozofică
Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice, care constituie realitatea și evoluția sa. Această filozofie este în mod esențial determinată de noțiunea de “dialectică”, care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii sau, după Hegel, istoria “Ideii”, care după ce s-a exteriorizat în natură, revine la sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut identic: artă, religie, filozofie. Într-un cuvânt științificarea logicei.
Dialectica
Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă.
În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea/completarea negației.
Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus.
Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.
Fenomenologia spiritului
După Hegel, fenomenologia este “știința experienței conștiinței“.
În acestă operă se descrie evoluția progresivă și dialectică a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care “noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunei”.
Fenomenologia începe deci prin descrierea conștiinței în general, opusă unui obiect.
Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate.
Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale.
Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului/theului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.
Fenomenologia este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea.
Conștiința în general
Aceasta este conștiința lumii exterioare, în măsura în care omul este opus lumii. Există trei nivele de conștiință:
- Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior.
- Percepția sau confirmarea sensibilității.
- Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte.
Conștiința de sine
Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția “eului” ca persoană.
Rațiunea
Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii.
Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperii legile.
Filozofia istoriei
După Hegel, rațiunea guvernează lumea și se realizează în istorie.
Această raționalitate integrală a istoriei implică afirmarea că dezvoltarea se realizează în forma cea mai completă morala și libertatea.
Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său (Volksgeist).
Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul.
Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.
Interpretările și influențele filozofiei lui Hegel
După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere.
Hegelianii de “dreapta” erau grupați în corpul universitar din Berlin și reprezentau conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon.
“Stânga”, cunoscută și ca “Tinerii Hegeliani”, interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică.
Dintre aceștia sunt de menționat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner și – mai ales – Karl Marx.
La Marx, idealismul este transformat în materialism iar de la legile dialectice ale evoluției istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârșitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuși, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.
Opere principale
- Phänomenologie des Geistes (“Fenomenologia spiritului”, 1807)
- Wissenschaft der Logik (“Știința logicei”, 1812/1816)
- Enzyklopädie de philosiphischen Wissenschaften (“Enciclopedia științelor filozofice”, Logica – numita si Logica mica, Filozofia naturii & Filozofia spiritului 1817-1830
- Grundlinien der Philosophie des Rechts (“Bazele filozofiei dreptului”, 1819)
- Vorlesungen über die Ästhetik (“Prelegeri despre estetică”, in 2 volume 1817-1829)
- Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte (“Prelegeri de filozofie a istoriei”, 1822-1831)
- (Prelegeri de filozofie a religiei)
- (Note despre Platon)
- Prelegeri de istorie a filozofiei, 1-2, Ed, Academiei, 1963
cititi mai mult despre Georg Wilhelm Friedrich Hegel si pe en.wikipedia.org