Articole

Dieta de la Sibiu din 1863

Sibiu, Hotel “Împaratul Romanilor”, Sala Redute (1863)

foto preluat de pe patrimoniu.sibiu.ro
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Dieta de la Sibiu din 1863

Dieta Transilvaniei ţinută între anii 1863-1864 la Sibiu, a fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revoluţia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor.

 

Alegerile pentru formarea Dietei

Regimul liberal instaurat în Imperiul Habsburgic în 1860 a creat o fereastră de oportunitate pentru naţionalitatea română. După Revoluţia din 1848 Dieta Transilvaniei nu se mai întrunise niciodată.

Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”). Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia. Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători.

Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens. Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze.

Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi:

- românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)
- maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)
- saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

Pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea relativă a locurilor în Dietă, cu mult peste reprezentarea firavă de care avuseseră parte în 1848.

 

Prima sesiune (1863)

Ordinea de zi

În 1863 împăratul Franz Joseph a convocat forul legislativ pentru data de 1 iulie, la Sibiu. Pe ordinea de zi urmau să fie discutate 11 propuneri regeşti:

1.   recunoaşterea politică a naţiunii române şi confesiunile ei;

2.   recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiara şi germana;

3.   adoptarea unei legi electorale;

4.   alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial;

5.   reîmpărţirea administrativă a teritoriului statului;

6.   reglementarea administraţiei publice;

7.   reglementarea justiţiei;

8.   înfiinţarea unui tribunal suprem;

9.   modificarea patentei urbariale din 1854;

10. introducerea cărţilor funciare;

11. înfiinţarea unei bănci ipotecare.

 

Desfăşurarea lucrărilor

Deschiderea lucrărilor s-a făcut la data de 15 iulie 1863. Nemulţumiţi că pierduseră majoritatea, deputaţii maghiarii şi secuii, atât cei aleşi cât şi regaliştii, au boicotat lucrările, susţinând că forul se întruneşte ilegal. Doar saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. Prin absenţa maghiarilor, românii aveau majoritatea absolută, iar deputaţii aleşi erau mai numeroşi decât cei numiţi.

În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865.

După lungi dezbateri, la 20 octombrie, deputaţii transilvăneni au intrat în Parlamentul vienez.

 

A doua sesiune (1864)

A doua sesiune a Dietei s-a desfăşurat în perioada 23 mai – 29 octombrie 1864 şi avea pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale. În lipsă de timp şi energie pentru discutarea acestor proiecte, sesiunea a fost dominată de discuţiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat şi a celui pentru legea electorală. Viena va decide ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului şi nu în Transilvania, la Blaj, aşa cum propuseseră deputaţii români. Noul for avea să-şi înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor sunt înaintate Dietei şi alte proiecte:

- reglementarea împărţirii administrativ-teritoriale;
- organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de primă instanţă;
- bugetul provinciei pe 1865;
- bugetul Fondului pentru despăgubirea urbarială.

În plus, Dieta însăşi vine cu o serie de iniţiative legislative, dintre care cele mai importante se refereau la:

- construirea primei căi ferate a Transilvaniei
- desfiinţarea vămilor interne
- reducerea serviciului militar.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) de William Sadler

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian.

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea - in imagine, Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. - foto: ro.wikipedia.org

Napoleon (1) în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. – foto: ro.wikipedia.org

După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un Corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.

Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general - foto: ro.wikipedia.org

Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington (2) - foto: ro.wikipedia.org

Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

Gebhard Leberecht von Blücher (n. 16 decembrie 1742 - d. 12 septembrie 1819) conte, prinț, general și Feldmareșal prusac - foto - ro.wikipedia.org

Gebhard Leberecht von Blücher (n. 16 decembrie 1742 – d. 12 septembrie 1819) conte, prinț, general și Feldmareșal prusac – foto – ro.wikipedia.org

 

Înainte de bătălie

„Manevra Charleroi”, Ligny și Quatre Bras

Bătălia de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Napoleon era conștient de dezechilibrul existent între forțele Coaliției și propriile sale forțe, dar știa și că forțele inamice erau extrem de dispersate și aveau nevoie de câteva luni pentru a invada Franța. Astfel, singura șansă pentru Împăratul francez era să atace forțele Coaliției înainte ca acestea să devină prea numeroase, să câștige o victorie decisivă și astfel să spere că va zdruncina moralul inamicilor săi. Pentru a pune în aplicare acest plan, Napoleon masează o armată semnificativă, „Armata Nordului”, la granița cu Regatul Țărilor de Jos, cu scopul de a ataca armatele Coaliției staționate în Belgia, mai exact, o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă, sub comanda Feldmareșalului Blücher. Împreună, aceste armate ale Coaliției erau aproape de două ori mai numeroase decât cea franceză, dar fiecare dintre ele era mai slabă decât cea franceză. Ca atare, Napoleon plănuia să se interpună între cele două armate și să le împiedice să facă joncțiunea, învingându-le una câte una.

Armata Nordului” traversează astfel granița în dreptul localității Charleroi pe data de 15 iunie 1815, spre surprinderea totală a comandanților Coaliției, care nu anticipaseră o astfel de manevră. În ziua următoare, pe data de 16 au loc două bătălii majore la Ligny și Quatre Bras. În cadrul bătăliei de la Ligny, Împăratul, având la dispoziție o mare parte din „Armata Nordului”, îi învinge pe prusaci, dar, din cauza unei erori ale comandamentului central francez, victoria nu este desăvârșită. În acest timp, la Quatre Bras, Mareșalul Ney, comandant al aripii stângi a armatei, reușește în primă fază să îl împiedice pe Wellington să vină în ajutorul aliatului său prusac, dar francezii nu profită suficient de slăbiciunea inițială a armatei anglo-aliate. Astfel, Napoleon nu reușește să învingă decisiv niciuna dintre cele două armate inamice și, în plus, francezii nu reiau urmărirea cu suficientă energie pe data de 17, astfel că anglo-aliații și prusacii se pot retrage în relativă ordine, pe rute paralele, cu scopul definit de a face joncțiunea cu prima ocazie. Supraestimându-și victoria, Napoleon detașează aripa dreaptă a armatei sale, comandată de Mareșalul Grouchy, ordonându-i acestuia să urmărească armata prusacă pentru a o împiedica să se regrupeze și să facă joncțiunea cu anglo-aliații, în timp ce Împăratul va folosi restul armatei pentru a îi învinge pe anglo-aliați. În acest timp, în noaptea dinspre 16 spre 17 iunie, armatele Coaliției s-au retras, armata prusacă ajungând pe data de 17 la Wavre iar cea anglo-aliată ocupând înălțimile de la Mont Saint-Jean, la sud de localitatea Waterloo, barând înaintarea francezilor spre Bruxelles. Forțele franceze, conduse de Napoleon ajung la rândul lor în fața platoului Mont Saint-Jean pe 17 seara, instalându-și bivuacurile față în față cu cele ale soldaților lui Wellington.

 

Câmpul de bătălie și condițiile meteorologice

Câmpul de bătălie, situat în dreptul platoului Mont Saint-Jean reprezintă o câmpie ușor ondulată, ce urcă în pante ușor înclinate, dinspre hanul Gros-Caillou, sau Caillou spre platoul Mont Saint-Jean. Câmpul de bătălie măsura în jur de 3 kilometri pe axa nord-sud (din vârful platoului până la satul Placenoît) iar pe axa est-vest măsura aproximativ 5,5 kilometri (de la Braine-L’Alleud la vest, până la Chapelle-Saint-Lambert la est). Pe axa nord-sud a câmpului de bătălie se afla drumul Charleroi-Bruxelles, iar pe cea est-vest, un alt drum, mai puțin important, numit drumul spre Ohain; acesta din urmă parcurgea creasta pe care se dispuseseră trupele anglo-aliate. Câmpul de bătălie nu era, deci, defel „câmpia tristă” despre care vorbește Victor Hugo, înălțimile maxime fiind de nu mai puțin de 132 de metri, în dreptul fermelor Mont Saint-Jean și Belle Alliance. Pentru francezi, panta ce trebuia urcată pentru a intra în contact cu inamicul, era destul de abruptă. Urmare a plloilor torențiale și furtunii de pe data de 17, solul era înmuiat și extrem de noroios iar vremea de pe data de 18 a fost foarte caldă.

 

Anglo-aliați și prusaci: Forțele disponibile și planurile de luptă

Armata anglo-aliată

Pentru bătălia ce se anunța, ducele dispunea de 67 000 – 68 000 de oameni și 168 de tunuri și obuziere, deoarece lăsase nu mai puțin de 17 000 de oameni la Hal, de teamă că Napoleon îi va tăia liniile de aprovizionare, învăluind prin Mons. Soldații britanici, aproape toți profesioniști, mulți veterani ai războiului din peninsula iberică, erau totuși extrem de prost plătiți, supuși unei discipline foarte dure și aparținând sărăcimii semi-analfabete, rurale și urbane. Procentul soldaților englezi era destul de scăzut și, cu excepția celor câteva regimente scoțiene recrutate esențialmente regional, batalioanele britanice cuprindeau o puternică componentă irlandeză (20-40%). Conduși de subofițeri excelenți dar cu ofițeri care, în mare parte, aparțineau nobilimii sau burgheziei și care își cumpăraseră gradul, soldații britanici, „scursurile pământului”, erau totuși niște magnifici combatanți. Dacă infanteria britanică, numărând circa 25 000 de oameni, reprezenta o forță experimentată și de temut, nu aceeași afirmație se poate face despre cavaleria britanică. Aceasta avea un nivel general scăzut cu privire la disciplină, abilitate tactică și puțină experiență de luptă (cele două brigâzi de cavalerie grea britanică erau la prima campanie) dar cuprindea excelenți spadasini și era recunoscută pentru avântul său și pentru faptul că poseda cei mai buni cai din Europa, la acea vreme.

În afară de trupele britanice, armata anglo-aliată era extrem de eterogenă, atât din punct de vedere al naționalității, cât și al valorii combative. Germanii din Hanovra, Braunschweig, Nassau, cei din King’s German Legion (KGL), împreună cu belgienii și olandezii ce luptau pentru Regatul Țărilor de Jos, formau aproape 2/3 din armata anglo-aliată comandată de Wellington. Aceste forțe reprezentau o combinație între soldați și ofițeri experimentați, miliții cu o valoare combativă îndoielnică și proaspeți recruți. Soldații din Nassau, peste 7 000 de oameni, reprezentau o categorie distinctă, majoritatea fiind veterani ce participaseră în trecut la bătăliile războaielor napoleoniene, în solda Imperiului napoleonian. O a doua excepție, și mai notabilă, o reprezenta KGL, unitate excelentă formată veterani din Hanovra care trecuseră în solda regelui Angliei încă din 1803 și care făcuseră îndelungata și sângeroasa campanie din peninsula iberică.

 

Armata prusacă

Armata prusacă din 1815 nu mai era aceeași armată cu tactici învechite care fusese practic anihilată de francezi în doar o zi, cu 9 ani în urmă. Construită pe modelul francez de serviciu militar obligatariu, adoptând împărțirea pe corpuri de armată și o serie de concepte strategice și tactice moderne, armata prusacă reprezenta totuși o armată aflată încă în plină reconstrucție. Cu ofițeri și subofițeri de profesie, această armată cuprindea regimente ale armatei regulate propriu-zise, dar și miliții Landwehr, voluntari din Freikorps și recruți fără experiență. Ofițerii, deși aproape în totalitate exponenți ai nobilimii prusace, se bucurau totuși de o bogată experiență: de la gradul de căpitan în sus, toți ofițerii prusaci prezenți la Waterloo își începuseră cariera înainte de 1806. Dintre toate cele 31 de regimente câte cuprindea armata prusacă din 1815, nu mai puțin de 25 se aflau sub comanda lui Blücher, însă doar 7 dintre acestea erau compuse din soldați care să aibă o experiență reală de luptă. Calitatea elementului uman și a celui material reprezentau punctul slab al acestei armate. După cum se demonstrase deja la Ligny, unde armata prusacă pierduse un sfert din efective, aceasta era încă departe de a fi comparabilă cu armata lui Frederick cel Mare, dar era numeroasă, putea conta pe un număr mare de veterani și era excelent condusă la nivel central de binomul complementar format din strategul Gneisenau și bătrânul războinic Blücher.

 

Dispozitivul lui Wellington

Bătălia de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Tactician fără egal, „Ducele de Fier” știa că va înfrunta o armată superioară și deci alege un câmp de bătălie pe care îl studiase atent cu un an înainte: platoul Mont Saint-Jean, la sud-est de localitatea Waterloo și de pădurea Soignes, în care intenționa să își retragă trupele în caz că francezii i-ar fi străpuns linia[14]. Terenul oferea numeroase adâncituri unde rezervele se puteau masa, fără a fi expuse artileriei inamice. Anticipând atacuri frontale, Ducele și-a dispus trupele pe un front foarte restrâns, puțin peste 3 mile (sub 4 kilometri). În plus, aici se găseau o serie de ferme, care au intrat în istorie și care există și astăzi: acestea ofereau o poziție defensivă avantajoasă pentru a ancora flancurile armatei și a asigura centrul; astfel, castelul și complexul de clădiri Hougoumont (numite și Goumont) la vest, mica fermă La Haye Sainte, în spatele căreia se afla o carieră de nisip, ea înseși folosită ca poziție defensivă; în centru și ferma La Papelotte și La Haye la est, sunt alese de Duce pe data de 17. La vremea respectivă panta pe care trebuiau să o urce cei care voiau să atace cele 3 ferme era mult mai abruptă decât cea pe care o putem vedea astăzi, rezultat al lucrărilor de excavare întreprinse pentru construirea „Colinei Leului”, monument comemorativ. Wellington își va dispune trupele pe un front restrâns, formând linia de luptă mai mult sau mai puțin între cele 3 ferme, acestea împiedicând o acțiune de flancare din partea inamicului, care ar fi trebuit mai întâi să cucerească fermele. Aplicânt una dintre tacticile sale favorite, denumită „reverse slope”, Ducele a fost atent să își plaseze grosul forțelor în spatele pantei pe care o face platoul Mont Saint-Jean, pentru a nu prezenta inamiului decât o mică parte din dispunerea sa strategică și pentru a minimiza efectele bombardamentului inamic.

Cu toate că armata lui Wellington era împărțită administrativ în două corpuri (Hill pe dreapta și Prințul de Orania în centru) și o rezervă (sub comanda directă a Ducelui), în realitate această împărțire nu avea nici o importanță tactică: unitatea de manevră era divizia astfel că Ducele transmitea deseori ordine direct comandanților de divizii. La Waterloo, dispozitivul anglo-aliat era constituit după cum urmează:

 

Aripa stângă a armatei, aflată între intersecția dintre drumul Bruxelles-Charleroi și ferma Papelotte, acoperea aproape 2 kilometri, era formată doar din două divizii, cea anglo-hanovriană a lui Picton și cea belgiano-olandeză a lui Perponcher, care, în plus, fuseseră greu încercate la Quatre Bras, cu două zile în urmă. Cele două divizii totalizau aproximativ 11 000 de baionete, dar doar 7 500 dintre aceștia aparțineau armatei regulate, restul fiind miliții. Wellington realizase că aceste trupe nu sunt suficiente pentru a ține 2 kilometri de front, de aceea adăugase ca rezervă prima brigadă din divizia Sir Lowry Cole (miliții în număr de 2 500, sub comanda colonelului Best) și urma să trimită în acel sector și cea de-a doua brigadă a diviziei, cei 2 000 de veterani englezi ai lui John Lambert, aflați încă în marș dinspre Bruxelles. În plus, prezența a 30 de tunuri, a trei brigăzi de cavalerie (ale lui Vivian, Vandeleur și Ponsonby, comandând Union Brigade) ce totalizau 3 000 de săbii, cât mai ales faptul că prusacii ar fi trebuit să sosească pe aici, dinspre Wavre, erau elemente de natură să îl liniștească pe Wellington cu privire la flancul său stâng.

 

Centrul armatei era mult mai puternic. Larg de doar câteva sute de metri și acoperit de mica fortăreață pe care o reprezenta ferma La Haye Sainte, centrul anglo-aliat cuprindea divizia von Alten, susținută de soldații din Nassau (von Kruse) și de cavaleria grea a lui Somerset cu cei 1 000 de călăreți ai săi din Household Brigade. Și mai în spate se afla întreaga cavalerie belgiano-olandeză, ce totaliza 3 000 de săbii. În plus, aici erau dispuse nu mai puțin de 50 de tunuri, parțial desfășurate, parțial în rezervă.

 

Aripa dreaptă era și mai puternică, cuprinzând atât trupe dispuse pentru a apăra puternicul și esențialul avanpost de la Hougoumont, cât și trupe dispuse ceva mai înapoi, între Hougoumont și Braine l’Alleud, pentru a evita o posibilă manevră de flancare din partea inamicului. Astfel, la Hougoumont, erau dispuși în prima linie, apărând parcul, cei 3 700 de infanteriști din Garda britanică, comandați de Cooke și susținuți de 1 000 de trăgători de elită detașați din divizia Perponcher și von Alten. La nord-vest de complexul de la Hougoumont se aflau: brigada Mitchell, divizia Clinton și grupul lui Friedrich Wilhelm von Braunschweig. Și mai la vest se afla divizia belgiano-olandeză a lui Chassé, desfășurată în apropiere de orășelul Braine l’Alleud. Ca atare, soldații aflați la Hougoumont erau susținuți de aproximativ 20 000 de soldați, dintre care 15 000 din armata regulată. Brigăzile de cavalerie Dornberg, Grant și Arentschildt împreună cu cavaleria din Braunschweig aduceau susținerea suplimentară a 3 700 de săbii, la care se adăugau nu mai puțin de 74 de piese de artilerie.

 

Imperiul Francez: Forțele disponibile și planurile de luptă

Armata Nordului

Vânător Călare din Garda Imperială Franceză - foto - ro.wikipedia.org

Vânător Călare din Garda Imperială Franceză – foto – ro.wikipedia.org

Diferită de oricare armată franceză a războaielor napoleoniene, construită pe sistemul serviciului militar obligatoriu și pe cel al meritocrației, „Armata Nordului” era destul de eterogenă din punct de vedere social, majoritatea soldaților având, evident, origini extrem de modeste. Armata beneficia în teorie numai de veterani, dar numeroase surse indică un număr foarte mare de recruți în rândurile franceze. O mare parte dintre soldați și ofițeri erau fie foști prizonieri de război, eliberați după prima abdicare a lui Napoleon, fie militari lăsați la vatră de Bourboni și deci extaziați de întoarcerea Împăratului și extrem de doritori de revanșă. Cu toate acestea, forța morală a soldatului francez era afectată de suspiciunea cvasi-generalizată privitoare la ofițeri, mulți dintre aceștia fiind suspectați că ar avea simpatii monarhiste. După cum subliniază istoricul francez Henri Houssaye, această armată franceză era redutabilă și fragilă în același timp, fiind capabilă de incredibile acte de bravură dar, în egală măsură, predispusă spre a se lăsa pradă panicii.

 

Micul dejun de la Gros-Caillou

Împăratul francez era conștient că va trebui să ia inițiativa pentru a-l bate pe Wellington cât mai repede dar dispunea de extrem de puține informații cu privire la efectivele și intențiile inamicului. Reuniți la 8 dimineața, pe data de 18 la hanul Gros-Caillou, cei mai importanți dintre generali sunt consultați în legătură cu modul cum ar trebui purtată bătălia. Prima problemă a fost faptul că intențiile Ducelui nu erau cunoscute: proaspăt întors din recunoaștere, Ney susține că englezii sunt gata să se retragă și că o vor face, dacă atacul nu este declanșat curând. Faptul că Împăratul îl trimisese pe inginerul său militar, generalul Haxo să inspecteze fortificațiile și lucrările de terasament inamice, iar acesta aproape că nu găsise nimic de acest gen, nu părea decât să confirme că Wellington se va retrage. Cu toate acestea, Împăratul era convins că nu este cazul, din moment ce retragerea ar fi însemnat abandonarea fără luptă a orașului Bruxelles. Cu toate acestea, generalii, mai ales veteranii iberici, ezitau însă să înfrunte infanteria britanică printr-un atac frontal, pe acest tip de teren. Soult își exprimă rezervele cu privire la oportunitatea purtării bătăliei, declarând că “infanteria engleză în cadrul unui duel este diavolul”, iar Reille opinează că aceasta ar fi „inexpugnabilă”, atacată frontal, pe un teren de bătălie deluros de tipul celui de la Mont Saint-Jean. Cu toate acestea, Împăratul știe că, în război, moralul este esențial și nu acceptă remarcile defetiste, admonestându-l pe Soult: „Pentru că Wellington v-a bătut, îl considerați un general mare. Dar eu acum vă spun că Wellington e un general slab, că englezii sunt trupe slabe și că totul va dura cât o masă de prânz.” Roberts afirmă că Napoleon ar fi spus aceste cuvinte cu simplul scop de a-și exprima iritarea față de defetismul afișat, urmându-și obiceiul de a defăima inamicul în public pentru a ridica moralul propriilor oameni.

Astfel, târziu în timpul dimineții, Împăratul a conceput un atac de diversiune asupra Hougoumont, menit să atragă aici rezervele anglo-aliate, fapt care ar slăbi centrul și aripa stângă, unde ar urma să atace masiv infanteria Corpului I, susținută de o „Mare Baterie” și, eventual de rezerve sau chiar de Gardă. Într-adevăr, Napoleon prevedea posibilitatea unui atac masiv, combinat, format din cavaleria grea franceză și soldații din Gardă, acest atac urmând să aibă loc după-amiază, atunci când centrul englez era destul de slăbit și deci ar fi fost spulberat de un asemenea atac. Atacul ar fi trebuit să înceapă devreme în timpul dimineții, pentru ca până la prânz armata inamică, inferioară numeric, să fie bătută și în retragere, dar majoritatea forțelor franceze erau încă destul de departe de linia de bătălie, deoarece ajunseseră târziu în timpul nopții și își instalaseră bivuacurile mult în spatele fermei Belle Alliance. Acești soldați aveau nevoie de câteva ore de odihnă suplimentară. Totuși, motivul esențial al amânării atacului era că furtuna de pe data de 17 făcea aproape imposibilă manevrarea cavaleriei și artileriei, lucru subliniat dealtfel de experimentatul artilerist Antoine Drouot. După bătălie, Drouot va admite cu regret că s-a înșelat și că nu ar fi trebuit să ceară amânarea atacului dar un atac matinal, insuficient susținut de artilerie și cavalerie ar fi fost greu de conceput.

 

Dispozitivul lui Napoleon

Un plan al bătăliei - foto - ro.wikipedia.org

Un plan al bătăliei – foto – ro.wikipedia.org

Neavând prea multe informații despre intențiile lui Wellington și despre dispozitivul anglo-aliat, în mare parte disimulat în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean, Împăratul își dispune trupele simetric, pentru a putea exploata orice posibilitate. Astfel:

 

Aripa stângă era formată din trupele lui Reille, Corpul II de armată, care însă fusese serios uzat de bătăliile de pe data de 16, în plus, neputând să conteze pe divizia generalului Girard. Cu Girard rănit mortal la Ligny și după pierderile grele suferite, această divizie a trebuit să rămână în urmă și să se reformze. Corpul II mai cuprindea deci doar: 13 000 de baionete (diviziile Jérôme Bonaparte, Foy, Bachelu), 1 300 de călăreți (divizia de cavalerie ușoară a lui Piré) și 36 de tunuri. În spatele acestei prime linii se aflau cele două divizii ale Corpului III de Cavalerie de Rezervă (Kellermann), formate din 3 000 de dragoni, carabinieri și cuirasieri și comandate de generalii L’Héritier și Roussel d’Hurbal. Acestuia i se se adăuga divizia de cavalerie grea a Gărzii (1 600 de călăreți), sub comanda lui Guyot.

 

În centru, între Belle Alliance și Caillou, se afla rezerva, formată din Corpul VI (Georges Mouton, conte de Lobau) căruia îi mai rămăseră doar două divizii comandate respectiv de Simmer și Jannin, a treia, cea a generalului Teste, fusese detașată și oferită lui Grouchy. Astfel, Mouton mai dispunea doar de 6 000 de baionete cu 30 de tunuri, dar erau trupe proaspete, care nu luptaseră cu două zile în urmă. Mai în spate, tot în rezervă, era infanteria Gărzii Imperiale, formată din trei divizii: Friant (divizia de grenadieri pedeștri), Morand (divizia de vânători pedeștri) și Duhesme (divizia de infanterie a „Tinerei Gărzi”), în total 13 000 de infanteriști și 72 de tunuri. În fine, tot în centru se aflau și două divizii suplimentare de cavalerie ușoară, comandate de generalii Domon și Subervie (2 000 de călăreți).

 

Pe stânga, dincolo de șoseaua Bruxelles-Charleroi erau dispuse trupele Corpului I, comandat de contele d’Erlon, adică diviziile de infanterie Quiot (care comanda în locul generalului Allix), Donzelot, Marcognet și Durutte și, în fine, divizia de cavalerie ușoară a aceluiaș corp (aflată în fața fermelor La Papelotte și La Haye), comandată de Jacquinot. În total, acest corp cuprindea 16 000 de infanteriști, peste 1 500 de călăreți și 46 de tunuri. În spatele său se aflau cuirasierii din Corpul IV de Cavalerie de Rezervă al lui Milhaud, adică 2 700 de călăreți împărțiți în două divizii comandate de Watier de Saint-Alphonse, respectiv de Delort. În fine, tot aici se afla divizia de cavalerie ușoară a Gărzii (2 000 de călăreți), comandată de generalul Lefebvre-Desnouettes.

Împăratul francez avea la dispoziție o forță ușor superioară numeric și calitativ, mai ales în ceea ce privește artileria (268 de piese), dar acest avantaj era diminuat, din cauza faptului că trupele inamice se aflau pe teren înalt și în spatele crestei. Ca atare, francezii nu puteau folosi cu eficiență decât obuzierele, cu excepția anumitor secțiuni de pe câmpul de bătălie. La aceasta se adaugă condițiile meteorologice defavorabile: deoarece plouase abundent, noroiul format era gros, ceea ce împiedica folosirea la eficiență maximă a artileriei, mai ales la distanțe mari. Ghiulelele tunurilor, pentru a produce pierderi semnificative inamicului, trebuiau să poată ricoșa din pământul înfundat, lovind mai mulți oameni, pe măsură ce își urmau traiectoria. Acest lucru nu se putea întâmpla atunci când pământul era desfundat, caz în care ghiulelele nu puteau ricoșa și se opreau în noroi. Cavaleria franceză, deși superioară numeric (14 000 de oameni) și mult superioară ca experiență și disciplină, avea totuși dezavantajul unor cai de calitate mai slabă, dezavantaj resimțit dealtfel de toate puterile continentale după campania din Rusia, când nemiloasa iarnă rusească a răpus cea mai mare parte a cailor cu care s-a început campania.

 

Bătălia

Începutul bătăliei – Atacul de la Hougoumont

Topografia

Hougoumont - poarta dinspre sud - foto - ro.wikipedia.org

Hougoumont – poarta dinspre sud – foto – ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo a început spre sfârșitul dimineții zilei de 18 iunie, Împăratul ascultând sfaturile generalului Drouot, care a subliniat faptul că ploaia aproape neîncetată din ultimele zile va face foarte dificilă manevrarea artileriei și că efectul bombardamentului va fi diminuat. Câteva ore erau necesare pentru ca pământul să se usuce. Acest lucru face ca primul atac să nu fie dat decât după ora 11. Cert este că prima mișcare a venit din partea francezilor, la Hougoumont. Aici se afla un complex de clădiri: o solidă reședință nobiliară, grajduri, hambare, locuințe pentru țărani, toate înconjurate de un zid de piatră înalt de doi metri, a cărui poartă principală era în partea de nord, adică înspre liniile anglo-aliate, pe aici putându-se face destul de ușor aprovizionarea cu muniții, grație unui drum nepavat. În plus, în jurul complexului de clădiri, privind dinspre liniile franceze, se mai aflau: pe partea dreaptă, o mare grădină închisă și o livadă, înspre liniile franceze (spre sud) se afla o mică pădure iar pe partea stângă era o pășune. Totul era înconjurat de un canal pentru adăparea animalelor și de un gard de nuiele. Dinspre liniile franceze, tot ce se putea vedea era șanțul și liziera.

 

Atacul

Topografia acestui complex de clădiri nu era cunoscută defel de comandantul Corpului II, generalul Reille, care deci nu îl putea bombarda eficient și nu știa nici măcar dacă inamicul a ocupat acest complex. Decide deci să înceapă un prim atac de infanterie, pe care îl va conduce cea mai puternică dintre diviziile sale, cea a prințului Jérôme Bonaparte. Cel mai mic dintre frații Împăratului, Jérôme era un militar mediocru dar avea șansa de a fi secondat de un excelent șef de stat major, generalul Guilleminot, căruia îi revenea în mod concret responsabilitatea de a conduce operațiunile diviziei formate din două puternice brigăzi de veterani, cu efective complete ce totalizau 6 500 de oameni. Atacul avea să fie deschis brigada generalului Bauduin, care cuprindea o unitate excelentă, perfect adaptată pentru acest gen de luptă, 1ul regiment de infanterie ușoară. Pe măsură ce 1ul regiment de infanterie ușoară înainta spre pădurea de la Hougoumont, precedat de trăgătorii săi de elită, artileria franceză deschise focul asupra trupelor britanice aflate pe colina din spatele complexului de clădiri, moment ce semnalează începutul bătăliei. De pe aceste poziții, artileria anglo-aliată deschise la rândul său focul pentru a răspunde. Oamenii lui Bauduin, bombardați de artileria inamică, trec canalul și ajung în apropiere de lizieră, unde sunt primiți de un baraj de gloanțe venind dinspre pădure, semn că aceasta este apărată de inamic. Generalul Bauduin, este rănit mortal, dar brigada continuă să avanseze.

Hougoumont - poarta dinspre sud şi zidul exterior -  foto - ro.wikipedia.org

Hougoumont – poarta dinspre sud şi zidul exterior - foto – ro.wikipedia.org

Pentru Ducele de Wellington, poziția de la Hougoumont era una crucială și, de aceea, dăduse ordin ca aceasta să fie apărată până la ultimul om. Prima linie era formată din 1ul batalion al regimentului 2 Nassau, oficial încadrat ca fiind vânători (Jäger), în realitate fiind însă antrenate și înarmate ca trupe de infanterie obișnuite. În stânga lor, trupele britanice Guards apărau grădina și livada. Sub presiunea crescândă a francezilor, din ce în ce mai numeroși, batalionul din Nassau rămâne fără muniții și, demoralizat de forța atacului inamic, rupe rândurile. Trăgătorii francezi ajung deci până la zidul exterior al complexului, rămas pentru moment fără apărători, însă trupele britanice de Gardă reușesc să revină în timp util. Cu o zi în urmă, britanicii construiseră platforme, astfel că puteau apăra cu succes impozantele ziduri exterioare. În aceste momente, Ducele, aflat pe înălțimile din spatele complexului, ordonă obuzierelor sale să deschidă focul asupra pădurii de la Hougoumont, aflată acum în totalitate sub controlul francezilor. Obuzele explozive și mai ales șrapnelul, o invenție britanică de ultimă oră, fac ravagii în rândurile francezilor, care sunt nevoiți să oprească asaltul asupta zidurilor exterioare și să dea înapoi, astfel că trupele britanice de Gardă pot relua controlul pădurii.

Poarta nordică de la Hougoumont - foto - ro.wikipedia.org

Poarta nordică de la Hougoumont – foto – ro.wikipedia.org

Primul atac asupra Hougoumont eșuase; după circa o oră de lupte, soldații Corpului II pierduseră terenul pe care reușiseră să îl câștige, în mare parte din cauza focului susținut al artileriei inamice. Astfel, pentru a diminua efectul focului de atilerie asupra infanteriei, toată artileria franceză începe să țintească artileria anglo-aliată, care răspunde, deși primise ordinul direct de la Duce să nu irosească munițiile ci să țintească doar infanteria. Fără succes în atacul inițial, francezii își intensifică asaltul, adăugând brigada Soye, ai cărei trăgători de elită reușesc rapid să recucerească pădurea. De această dată, francezii nu mai atacă frontal ci intră în livada laterală, aducând cu ei un tun pentru a încerca să spargă zidul de piatră și să intre în incintă, dar contraatacul britanicilor zădărnicește această inițiativă. Cu toate acestea, majoritatea anglo-aliaților fiind ocupați să reziste atacului lui Soye, brigada Bauduin, comandată acum de colonelul Cubières, reușește să ocolească complexul prin partea opusă, ajungând până la poarta dinspre nord, care, spre deosebire de cea dinspre sud, nu fusese baricadată, fiind calea de acces pentru aprovizionarea apărătorilor cu muniții. În aceste momente este consemnat faptul că francezii găsesc această poartă deschisă, surprinzând două companii britanice, aflate în afara incintei. Aceștia din urmă se retrag precipitat în interior, de-abia reușind să închidă masiva poartă de lemn în urma lor, dar reușind să tragă asupra bravului Cubières, rănindu-l și oblingându-l să abandoneze comanda brigăzii. Cu toate acestea, grație mai ales giganticului sublocotenent Legros, francezii reușesc să forțeze marea poartă nordică a castelului Hougoumont și un număr mare de soldați francezi reușesc să intre în incintă, declanșând o sângeroasă luptă corp la corp. Doar grație valorii și curajului comandantului lor, locotenent-colonelul Macdonnell, britanicii reușesc să închidă poarta și să evite pierderea poziției. Dintre francezii pătrunși în incintă, este cruțat doar un toboșar – un băiat care nu ajunsese încă la vârsta adolescenței. Cu toate acestea, complexul era acum încercuit de întreaga divizie a prințului Jérôme, împiedicând aprovizionarea cu muniții și punând o presiune enormă asupra apărătorilor. În aceste momente, Sir John Byng și brigada sa de infanterie de Gardă, formată din al doilea batalion Coldstream Guards și al doilea batalion al regimentului 3 Foot Guards, aduce întăririle mult așteptate, care reușesc să dislocheze forțele franceze dinspre poarta din nord. În jurul orei unu și jumătate, situația era din nou restabilită la Hougoumont, astfel că Ducele se îndepărtează pentru prima dată de complex.

Pe tot parcursul după-amiezii, francezii au continuat atacurile asupra Hougoumont și în ciuda bravurii demonstrate de unii dintre generali, cum ar fi Prințul Jérôme, nu au reușit să cucerească poziția, trupele aliaților și regimentele ușoare engleze (Guards) păstrând pădurea și parcul, pentru un timp. Dar este esențial mai ales faptul că au reușit să păstreze castelul, care nu a căzut nici un moment în mâinile francezilor, cei 3 500 de anglo-aliați respingând pe rând atacurile celor peste 8 000 de francezi, atacuri ce au durat 8 ore. În jurul orei 16, castelul era în flăcări, urmare a bombardamentului francez, astfel că locotenent-colonelul Macdonnell, comandantul trupelor ce apărau castelul, primește ordin de la Wellington să își dispună oamenii în zonele neafectate de incendiu și, odată ce se va prăbuși acoperișul, să ocupe mai ales ruinele zidurilor, în interiorul grădinii. Aprovizionarea cu muniții s-a făcut în mod continuu prin poarta de nord a castelului, în ciuda focului aproape neîncetat al trăgătorilor francezi.

 

Marea Baterie

Artilerişti la Waterloo -  foto - ro.wikipedia.org

Artilerişti la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

În timp ce Ducele de Wellington era obligat să își trimită o parte din rezerve pentru a păstra poziția crucială de la Hougoumont, între ora 11 și amiază, francezii au adunat artileria de rezervă a Corpurilor I, II și VI într-o „Mare Baterie”. Pieselor grele de 12 livre din artileria de rezervă a celor 3 Corpuri de armată li se adăugau piesele de artilerie divizionare de 6 livre, ale celor patru divizii ale Corpului I, deci, în total 54 de tunuri, dispuse pe o singură linie, de-a lungul pantei ce coboară dinspre ferma Belle Alliance, față în față cu centrul și aripa dreaptă a anglo-aliaților, la o distanță de circa o mie de metri față de aceștia. Misiunea de a instala și de a comanda această Mare Baterie îi fusese încredințată generalului Desales, comandantul artileriei Corpului I. În stilul caracteristic al strategiei napoleoniene, scopul bateriei era acela de a bombarda puternic sectorul care urma să fie atacat, adică pozițiile centrale prezumate ale anglo-aliaților, disimulați, în mare parte în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean. Dacă majoritatea trupelor anglo-aliate nu erau vizibile pentru francezi, în schimb, de cealaltă parte, o bună parte din trupele anglo-aliate remarcaseră în depărtare, cu îngrijorare crescândă, concentrarea pieselor de artilerie.

Marea baterie franceză, odată instalată, acoperea un front de aproximativ doi kilometri și, având în vedere distanța la care se situa, tirul său nu urma să aibă decât un efect psihologic, Împăratul nefiind dispus să riște apropiind prea mult tunurile de linia inamică. Cu toate acestea, generalul Ruty, comandantul întregii artilerii a „Armatei Nordului”, nu era dispus să se mulțumească doar cu un efect psihologic, astfel că i-a ordonat lui Desales să găsească o poziție mai avansată pentru a-și instala bateria, acesta din urmă identificând o platformă naturală, în apropiere de La Haye Sainte, unde artileria putea fi instalată ulterior, dacă atacul de infanterie ar fi avut succes. Toate tunurile Marii Baterii au deschis focul în același timp, între amiază și ora 13, reușind în puțin timp să creeze un sentiment general de insecuritate în liniile anglo-aliate, astfel că o serie de trupe au trebuit să fie repoziționate pentru a fi menajate. În acest timp, artileria anglo-aliată, destul de bine protejată de teren, a răspuns cu un tir redutabil, ignorând ordinele Ducelui, care interzisese contrabateria pentru a economisi munițiile.

 

Atacul Corpului I francez

Generalul britanic Sir Thomas Picton (n. august 1758, d. 18 iunie 1815) general britanic născut în Țara Galilor, căzut pe câmpul de onoare de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Generalul britanic Sir Thomas Picton (n. august 1758, d. 18 iunie 1815) general britanic născut în Țara Galilor, căzut pe câmpul de onoare de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Până în acest moment, totul decurge conform planului Împăratului, aflat la micul han Rossomme, în apropiere de marea fermă Gros-Caillou, unde acesta, suferind de o serioasă problemă de sănătate, își va petrece cea mai mare parte a zilei, departe de prima linie. De altfel, majoritatea autorilor care au descris bătălia au menționat suferința fizică a Împăratului și absența sa prelungită de pe câmpul de bătălie. Cu toate acestea, după bombardamentul celor 54 de piese de artilerie, spre ora 13:30, Michel Ney, prinț de Moscova, ordonă atacul spre La Haye Sainte. Generalul conte d’Erlon era pregătit să își lanseze cele 4 divizii de infanterie (Quiot, Donzelot, Marcognet și Durutte), cu susținerea unor elemente din Corpul IV de cavalerie, asupra centrului și flancului anglo-aliat. Scopul acestora era: pentru Quiot, să ia și să țină La Haye Sainte, neutralizând trupele ce apărau cariera de nisip; pentru Donzelot, să atace brigăzile Bijandt, Kempt și Pack, pentru Marcognet, să atace brigăzile Best și Winke; iar pentru Durutte, să ia fermele Papelotte și La Haye.. Cu toate acestea, elementele de cavalerie și infanterie nu au fost organizate într-un atac coerent în care să se poată susține reciproc iar artileria nu a fost implicată. Nici măcar brigada de cavalerie ușoară a Corpului I, condusă de generalul Jacquinot nu s-a alăturat pentru a susține vastul atac de infanterie. Înaintarea Corpului I a fost dificilă – soldații trebuiau să parcurgă aproximativ 1 km de teren înclinat și plin de noroi iar panta devenea tot mai anevoiasă pe măsură ce o urcau – iar atunci când soldații lui d’Erlon au ajuns în sfârșit în contact cu cei 6000 de inamici, aceștia erau pregătiți să îi primească cu focuri bine coordonate. Contele d’Erlon îi mai întâlnise pe englezi în peninsula iberică și cunoștea tactica preferată de Wellington de a folosi dispunerea infanteriei în linie și focul de la mică distanță pentru a contracara tactica franceză obișnuită de a avansa în coloane de atac compacte. Fără a fi absolut clar cine a ordonat folosirea acestei formații, este clar că Corpul I a abandonat obișnuitele coloane de atac franceze, în favoarea unei „coloane în masă”, ceea ce presupunea dispunerea regimentelor în linie, unul după altul, pe divizii, la mică distanță, în patru coloane uriașe îmbinând o bună putere de de foc, relativă protecție împotriva cavaleriei și mai ales permițând un atac violent pe o suprafață mare. Generalul a fost deseori criticat de istorici pentru formația și modul de conducere a atacului, subliniindu-se că o asemenea formație de atac era prematură[48]. Cu toate acestea, soldații Corpului I au reacționat destul de bine inițial, răspunzând focului inamic. Atacul s-a desfășurat de-a lungul aripii stângi anglo-aliate și avea ca scop final capturarea fermei La Haye Sainte.

Superioritatea numerică a francezilor începea să își spună cuvântul – brigada olandeză a lui Bijlandt, greu încercată la Quatre Bras, două zile mai devreme, rupe rândurile, celelalte sunt împinse înapoi, dincolo de drumul scufundat, înspre La Haye Sainte. Flancul britanic și aliat era pe cale de a ceda, mai ales că Durutte a reușit să cucerească La Papelotte, obligând trupele din Nassau, comandate de Prințul de Saxa-Weimar, să evacueze poziția. Dar cuirasierii Corpului IV, dispuși pe flancurile Corpului I, nu exploatează ocazia. Astfel, Wellington are timp să îi ordone lui Picton să își folosească rezerva de infanterie pentru a închide breșa pe care francezii reușiseră să o realizeze. Contraatacul de infanterie este violent și a avut succes dar generalul Picton a fost împușcat în cap în timp ce își comanda din prima linie divizia, murind încă de la primele schimburi de focuri.

 

Șarja cavaleriei grele britanice

Henry William Paget (n. 17 mai 1768 - d. 29 aprilie 1854) primul marchiz de Anglesey, conte de Uxbridge, general de cavalerie, feldmareșal britanic - foto (Uxbridge în timpul bătăliei de la Waterloo) - ro.wikipedia.org

Henry William Paget (n. 17 mai 1768 – d. 29 aprilie 1854) primul marchiz de Anglesey, conte de Uxbridge, general de cavalerie, feldmareșal britanic – foto (Uxbridge în timpul bătăliei de la Waterloo) – ro.wikipedia.org

Elanul francezilor se frânge și Wellington observă acest lucru. Este momentul ca britanicii să își intensifice contraatacul: pentru a redresa situația critică a flancului său, Ducele îi ordonă comandantului cavaleriei, secundul său, generalul Lord Uxbridge să lanseze imediat un contraatac[51] iar acesta organizează imediat cavaleria grea în linie și șarjază. Călărind extraordinarii lor armăsari, Guards Cavalry Brigade, comandată de Lordul Somerset împreună cu Union Brigade (din care făceau parte și faimoșii Royal Scots Greys), comandată de Sir William Ponsonby, în total 2300 dintre cei mai buni călăreți britanici, au atacat în masă compactă dând peste cap o parte din cuirasierii lui Milhaud. Prima confruntare de cavalerie a avut loc între oamenii lui Somerset și brigada de cuirasieri a lui Travers din divizia 13 a lui Watier (regimentele 7 și 12). Pe măsură ce avansaseră, aceștia din urmă suferiseră în urma focului artileriei britanice, înainte de a se lovi de Guards Cavalry Brigade, fapt în urma căruia au fost respinși. Pe flancul lor stâng, britanicii s-au bucurat de un succes similar atunci când cuirasierii francezi au oprit șarja atunci când au întâlnit un drum în debleu și astfel nu s-au putut forma pentru bătălie, retrăgându-se iar apoi fiind respinși. Unii dintre cuirasieri, necunoscând terenul, au căzut chiar în debleul drumului, adânc de câțiva metri, care este vizibil și astăzi. Aspectul drumului în debleu după bătălie este redat de Victor Hugo în romanul “Mizerabilii” (Cartea Întâi – Waterloo, Capitolul XIX – Câmpul de bătălie în timpul nopții), însă amploarea carnagiului descris de scriitor este exagerată.

Drumul în debleu - foto - ro.wikipedia.org

Drumul în debleu – foto – ro.wikipedia.org

Cei doi generali britanici, au continuat să avanseze, surprinzând total coloanele franceze de infanterie. Este cert că infanteria franceză, surprinsă fiind în „coloană în masă”, majoritatea regimentelor nu pot forma caree (singura formație cu adevărat eficace împotriva cavaleriei) și astfel suferă pierderi enorme și este nevoită să se retragă. Pierderi grele au suferit mai ales diviziile lui Marcognet și Quiot, care au fost atacate combinat de cavaleria grea inamică și de brigada 8 de infanterie a lui Kempt (din divizia 5 de infanterie a lui Picton). Cavaleria britanică, impulsionată de aceste succese, uită de orice disciplină, ignoră ordinele de repliere trâmbițate de trompetiștii lui Uxbridge și își continuă șarja dincolo de linia lor dintre Papelotte și La Haye Sainte și se îndreaptă direct spre „Marea Baterie” franceză, tăind tunarii și împrăștiind atelajele și muniția. Șarja este surprinzătoare și violentă și mulți tunari francezi fug de pe câmpul de bătălie dar situația este restabilită atunci când apar cuirasierii lui Farine și lăncierii lui Jacquinot care îi resping pe englezi și îi urmăresc înapoi spre La Haye Sainte, doar pentru a fi la rândul lor respinși în urma unei contrașarje a husarilor britanici, susținuți de dragonii și carabinierii din Țările de Jos. Începută bine, șarja britanică de cavalerie este respinsă cu pierderi grele, inclusiv aceea a generalului William Ponsonby dar îi câștigă timp prețios „Ducelui de Fier”. Doar disciplina deficitară a călăreților britanici a făcut ca rezultatele acestui atac să nu fie unele semnificative. Situația nu a fost însă atât de gravă: majoritatea unităților de cavalerie implicate în atac vor putea să mai joace un rol important, lansând numeroase contrașarje pe tot parcursul după amiezii, la vest de La Haye Sainte, ca răspuns la atacurile de cavalerie franceze. Contrar anumitor descrieri ale bătăliei, regimentele de cavalerie grea britanică nu au fost defel nimicite ci doar respinse cu pierderi grele.

Acestea vor fi active pe tot parcursul după-amiezii, după cum declară o serie de surse extrem de credibile, citate de istoricul militar britanic Digby Smith. Doar „Scots Greys”, care fuseseră atacați frontal de cuirasieri și din flanc de lăncierii colonelului Bro, au fost scoși din luptă, suferind cu această ocazie cea mai mare parte din pierderile de 44,5%, suferite pe parcursul zilei.

De cealaltă parte, din cauza lipsei de coordonare a infanteriei cu cavaleria, se încheie fără succes atacul francez de pe flancul drept, care a însemnat pierderea a 5000 de oameni, din care aproape 3000 de francezi prizonieri, 2 drapele (ale regimentelor 45 și 105 de linie) și indisponibilizarea temporară a celei mai mari părți din Corpul IV de cavalerie. Aceștia din urmă aveau nevoie de câteva ore pentru a se reorganiza, odihni și hrăni caii.

 

Sosirea primelor elemente prusace

Friedrich Wilhelm Freiherr von Bülow (16 februarie 1755 - 25 februarie 1816) general prusac, conte de Dennewitz, participant în războaiele napoleoniene - foto - ro.wikipedia.org

Friedrich Wilhelm Freiherr von Bülow (16 februarie 1755 – 25 februarie 1816) general prusac, conte de Dennewitz, participant în războaiele napoleoniene – foto – ro.wikipedia.org

August Wilhelm Antonius Graf Neidhardt von Gneisenau (27 October 1760 – 23 August 1831) was a Prussian field marshal - foto (Gneisenau by George Dawe, 1818) artizanul joncţiunii cu armata lui Wellington  - en.wikipedia.org

August Wilhelm Antonius Graf Neidhardt von Gneisenau (27 October 1760 – 23 August 1831) was a Prussian field marshal – foto (Gneisenau by George Dawe, 1818) artizanul joncţiunii cu armata lui Wellington – en.wikipedia.org

Poate mai grav decât eșecul Corpului I este faptul că Napoleon a putut observa în depărtare, spre est, chiar la debutul atacului lui Drouet d’Erlon, un nor de praf, care, la o inspecție atentă, pare a fi o coloană în marș. Consultați, ofițerii de stat major privesc la rândul lor prin lunete dar distanța este mare și opiniile sunt împărțite: unii cred că ar fi copaci, alții cred că sunt trupe. Napoleon știe că i-a cerut încă din timpul nopții dintre 17 și 18 Maiorului General, mareșalul Soult să trimită ordin mareșalului Grouchy să „reia comunicațiile cu armata”, deci Împăratul nu are de ce să se teamă: cu siguranță că acea coloană aflată în marș este avangarda mareșalului. Cavaleria lui Domon și Subervie este trimisă în recunoaștere și, după capturarea unor cercetași prusaci, Împăratul știe cu siguranță că forțele ce se apropie nu sunt franceze, ci sunt capul de coloană al avangardei generalului prusac von Bülow dar în continuare judecă acest lucru ca nefiind grav: din moment ce marchizul se apropie la rândul său, va sosi exact la timp pentru a-l lovi pe von Bülow în flanc. Și aceasta deoarece prusacii se îndreptau spre satul Placenoît, iar Grouchy primise ordin să se plaseze pe dreapta franceză, deoarece “bătălia e angajată pe linia spre Waterloo în fața pădurii Soignes”, ceea ce l-ar fi plasat pe mareșal în poziție ideală pentru a anihila corpul prusac.

Lucrurile nu stau însă așa: Soult este obișnuit să comande armate și nu are nici un fel de experiență în calitate de comandant de stat major. Astfel, el nu a trimis decât un călăreț cu depeșa către mareșalul marchiz de Grouchy, iar despre acest călăreț nu se știe nimic; un al doilea, un polonez, s-a rătăcit. Grouchy nu este deci în drum spre satul Placenoît, ci este încă în drum de la Gembloux către Wavre și nu va primi decât la ora 17:30 mesajul de ajutor trimis de Maiorul General la ora amiezii. Atunci când Soult îi spune Împăratului că a trimis un singur călăreț în timpul nopții, Napoleon se îngrozește: „Ah, Domnul Berthier ar fi trimis o sută!”. Chiar dacă nu a primit în timp util depeșele imperiale, totuși Grouchy a fost prevenit de mai multe ori de subalternii săi de necesitatea reluării comunicațiilor și mai cu seamă despre necesitatea de a merge pe câmpul de bătălie de la Mont Saint-Jean. Mareșalul a rămas totuși imperturbabil, hotărât să continue urmărirea pe traseul său inițial. Curând prusacii sunt în număr suficient de mare pentru a lansa primul atac asupra Placenoît, poziția-cheie pentru a controla drumul, principala rută de retragere a francezilor. Este nevoie de Corpul generalului Lobau (11 000 de oameni) și de 2 divizii de cavalerie pentru a-i opri.

 

Marele atac francez de cavalerie

Michel Ney (n. 10 ianuarie 1769 — d. 7 decembrie 1815), duce de Elchingen, Prinț de Moskova, general, Mareșal și pair al Franței, ce s-a remarcat în mod deosebit timpul războaielor napoleoniene - foto - ro.wikipedia.org

Michel Ney (n. 10 ianuarie 1769 — d. 7 decembrie 1815), duce de Elchingen, Prinț de Moskova, general, Mareșal și pair al Franței, ce s-a remarcat în mod deosebit timpul războaielor napoleoniene – foto – ro.wikipedia.org

Este ora șaisprezece: Împăratul, care în continuare se simte rău, se află la cartierul său general, lângă ferma Gros-Caillou, la 2 km de linia frontului, lăsând în continuare comanda efectivă a armatei mareșalului prinț de Moscova. La fel ca întotdeauna, Ney este omul reacțiilor impulsive: interpretează o repliere tactică a unor regimente britanice din centru drept o mișcare generală de retragere și deci dorește să exploateze imediat această aparentă breșă și să îl bată în sfârșit pe cel care l-a învins în Portugalia și l-a ținut în șah cu 2 zile în urmă la Quatre Bras. Toate rezervele de infanterie, cu excepția aceleia a Gărzii, fiind deja angajate, mareșalul nu poate realiza însă un adevărat atac combinat, motiv pentru care îi ordonă generalului Milhaud să își pregătească cuirasierii pentru atac la vest de La Haye Sainte, cu toate că Împăratul nu autorizase un atac de cavalerie. Milhaud este cel care deschide atacul, umăr la umăr cu mareșalul, dar, din greșeală, se adaugă șarjei și cavaleria ușoară a Gărzii, comandată de Lefebvre-Desnouettes. Văzându-i alături de el și știind că Garda nu se află sub comanda sa, Ney presupune că au fost trimiși de Împărat, care vrea deci ca el să intensifice atacul de cavalerie pentru a lua La Haye Sainte. Pe lângă această greșeală, există și o sincopă în avansul infanteriei lui Drouet, care nu atacă în același loc cu cavaleria.

 

Generalul Milhaud, conte al Imperiului comandant de cavalerie grea - foto: en.wikipedia.org

Generalul Milhaud, conte al Imperiului comandant de cavalerie grea – foto: en.wikipedia.org

Este ora patru și Ney este în fruntea primei șarje ce se apropie rapid de infanteria britanică formată în caree batalion cu batalion. Careul constituia o formație standard de apărare împotriva cavaleriei. Infanteriștii formau formații pătrate, goale la mijloc, cu laturile formate din 3 rânduri de oameni. Pe lângă lipsa de eficiență tactică a unui atac de cavalerie nesusținut, o altă problemă o constituia relieful – panta abruptă și apoi dispunerea celor aproximativ 20 de caree lângă un pâlc de pădure făcea spațiul extrem de îngust pentru acțiunea unei unități de cavalerie atât de numeroase. Disciplinați, fără să intre în panică, englezii păstrează formația și deschid focul la mică distanță, nimerind în plin. Cu prima linie în genunchi, ei formează ziduri de baionete de formă pătrată: ei nu expun nici un flanc, nu lasă nici o breșă și nimeni nu o ia la fugă. În mod evident, caii refuză să se arunce într-o masă de baionete, astfel încât atacul francez se frânge: regimentele și escadroanele se împrăștie și suferă pierderi semnificative. Reorganizați, ei își reiau șarjele de mai multe ori, timp de o oră, descriind un cerc larg; de fiecare dată ei sunt mai puțini. Nici artileria franceză nu se apropie suficient pentru a provoca un număr mare de victime.

Călăreții francezi încearcă totul: să străpungă careele inamice, să sară cu caii în mijlocul careului, dar fără rezultate notabile: englezii se clatină dar majoritatea careelor nu pot fi străpunse. Conform unei scheme clasice pentru tactica acelor vremuri, pentru a se proteja în timpul șarjelor, tunarii anglo-aliați se refugiază în interiorul careelor, însă tunurile rămân la discreția francezilor. Aceștia nu sunt echipați corespunzător pentru a le transporta, dar sunt dotați cu niște cuie special concepute pentru a bloca sistemul de tragere, făcând tunul indisponibil pentru restul bătăliei. De ce francezii nu au făcut acest lucru rămâne un mister. Mareșalul Ney a fost văzut agitând-se și lovind cu sabia în tunurile britanice, fapt ce nu poate decât să sporească semnele de întrebare. În aceste condiții anglo-aliații se pot întoarce la tunuri după fiecare șarjă, continuând focul lor devastator, deși tunurile au fost de 12 ori în mâna francezilor. Wellington ordonă câteva contrașarje ale propriei sale cavalerii pentru a slăbi presiunea imensă asupra infanteriștilor săi; totuși călăreții britanici nu reșesc mare lucru împotriva unui comandant cum este Kellermann, dar cavaleria franceză continuă să sufere groaznic din cauza focului artileriei. Epuizați, francezii vor înceta atacurile de cavalerie în jurul orei 17:30. Faptul că generalul Drouot comanda Garda priva artileria franceză de extraordinara sa experiență, fapt resimțit din plin la Waterloo, unde, în plus, un alt excelent comandant de artilerie a fost scos din lupă în jurul orei 18: generalul Desvaux de Saint-Maurice, comandantul artileriei Gărzii, ucis de o ghiulea care i-a mai rănit grav și pe generalii Lallemand și Bailly de Monthion. Artileria franceză a fost, din aceste cauze, deseori prost coordonată de-a lungul zilei de 18.

 

Capturarea Fermei La Haye Sainte

Şarja cuirasierilor francezi la Waterloo (18 iunie 1815) - foto: ro.wikipedia.org

Şarja cuirasierilor francezi la Waterloo (18 iunie 1815) - foto: ro.wikipedia.org

Napoleon privește prin lunetă, de la Rossomme masele de cavalerie, nevenindu-i să creadă că a fost posibil ca un asemenea atac neautorizat să aibă loc. „Este o mișcare prematură ce poate avea rezultate fatale pentru ziua de astăzi” îi spune el lui Soult[71]. Acesta confirmă, strigând „Ney ne compromite. Exact ca la Jena”. Napoleon nu poate decât să constate că efectivele cavaleriei sale sunt aproape înjumătățite. Acceptă totuși propunerea lui Ney de a reînnoi atacul de cavalerie, dar de această dată cu susținerea Corpului de cavalerie al lui Kellermann și a infanteriei, care va fi furnizată prin detașarea de divizii din Corpurile I și II. Împăratul opinează că „deși este cu o oră prea devreme, trebuie să consolidăm ce s-a făcut deja.”. Totuși, în deruta cauzată de organizarea unei noi șarje, cavaleria Gărzii, care ar fi trebuit să rămână în rezervă, se alătură atacului. Anumiți istorici afirmă că Împăratul ar fi fost cel care ar fi ordonat folosirea cavaleriei Gărzii, însă relatările comandanților francezi par să infirme acest lucru. Este cert totuși faptul că Guyot cu cei 796 de Grenadieri Călare și 816 Dragoni ai Împărătesei se adaugă șarjei, împreună cu vânătorii și lăncierii, comandați de Lefebvre-Desnouettes, angajate anterior, tot din greșeală. De această dată francezii reușesc să spargă câteva caree, mai ales datorită cavaleriei grele a Gărzii și a lăcierilor, dar cu prețul pierderii a 40% din elita cavaleriei franceze, inclusiv a comandantului Grenadierilor Călare, generalul Jamin, căzut în timp ce șarja o baterie britanică. Napoleon îl va critica aspru pe Guyot pentru decizia de a șarja fără ordin, decizie care l-a privat de ultima rezervă de cavalerie.

"Wellington la Waterloo" (18 iunie 1815), de Robert Alexander Hillingford - foto: ro.wikipedia.org

“Wellington la Waterloo” (18 iunie 1815), de Robert Alexander Hillingford – foto: ro.wikipedia.org

Atacul de infanterie, adăugându-se acestei șarje masive, dă roade: o divizie franceză din Corpul I capturează poziția esențială oferită de ferma La Haye Sainte, în jurul orelor 18:00 – 18:30. Trupele anglo-germane KGL, în ciuda unei brave rezistențe, sunt nevoite să evacueze ferma și poziția, poziție de pe care trupele anglo-aliate puteau fi bombardate eficient. În jurul aceleiași ore, generalul Durutte apăra în continuare pozițiile cucerite în urmă cu câteva ore: fermele La Papelotte și La Haye, aflate la extremitatea flancului stâng anglo-aliat. Mareșalul Ney ordonă imediat aducerea artileriei ecvestre, care trage în plin, de la mică distanță în careele britanice folosind cutia cu mitralii. Centrul anglo-aliaților este pe punctul de a ceda. ducele de Wellington știe că centrul său nu va mai putea rezista mult și că, în momentul în care acesta va fi penetrat, armata sa e pierdută. Este auzit exclamând: “Să vină noaptea! Sau să vină Blücher!“, în timp ce Napoleon repetă: „Ai noștri sunt! Îi am în mână!” Cu toate acestea, Împăratul refuză să îi trimită lui Ney infanteria Gărzii, pentru un atac final, îngrijorat de înaintarea impetuasă a prusacilor. Din fericire pentru generalul englez, Blücher nu va întârzia. Corpul I prusac, comandat de generalul Ziethen, sosit în valuri pe tot răstimpul după-amiezii, era, spre ora 19, cu efective complete pe câmpul de bătălie, acoperind stânga slăbită a lui Wellington. Ducele poate face deci mutarea care va câștiga bătălia: aduce toate trupele de care mai dispunea pe stânga să își întărească centrul, lăsând aripa stângă generalului prusac.

 

Placenoît

Satul Placenoît, situat în spatele liniilor franceze, constituia o poziție cheie pentru controlarea căii principale de retragere a armatei franceze: drumul dinspre Bruxelles. Ca atare, sosirea Corpului IV prusac și a Corpului II prusac începând cu ora 14 și atacurile pe care aceștia le-au lansat împotriva localității erau evenimente de natură să îi producă lui Napoleon cele mai mari îngrijorări. Din această cauză, împăratul a fost nevoit să își indisponibilizeze încă de la începutul după-amiezii Corpul VI comandat de generalul Lobau. Generalul a lansat un atac de succes împotriva primelor elemente prusace aflate în pădurea Bois de Paris, aflată la est de sat, dar a fost nevoit apoi nevoit să dea treptat înapoi. Corpul său de armată număra doar 10 000 de oameni și curând a fost copleșit de cei 20 000 de oameni ai Corpului IV prusac, motiv pentru care împăratul a trimis succesiv, între orele 14 și 19, elemente din Gardă, la început “Tânăra Gardă“, comandată de faimosul general Duhesme, apoi elemente de infanterie din “Garda Mijlocie“. Satul a fost pierdut și recucerit de câteva ori de către francezi, care au sfărșit prin a-l pierde definitiv în jurul orei 20 atunci când Corpului IV prusac i s-a adăugat corpul prusac al lui Pirch. În plus, proaspăt sosit pe câmpul de bătălie cu ultimele elemente din corpul său de armată, generalul Ziethen a reîntărit flancul stâng al armatei anglo-aliate și a dat la o parte fără probleme rămășițele epuizate ale Corpului I francez, înaitând impetuos spre La Haye Sainte, pentru a le tăia francezilor retragerea. Atacul prusac din flanc a fost cel care l-a făcut pe Napoleon să sisteze temporar atacul asupra centrului britanic, atac care, dacă ar fi continuat, ar fi obligat armata anglo-aliată să se retragă de pe câmpul de bătălie.

În jurul orei 19, la sosirea Corpului II prusac, francezii tocmai reușiseră să recucerească localitatea, printr-o șarjă violentă la baionetă a batalionului 1 din regimnetul 2 de Grenadieri și a batalionului 1 din regimentul 2 de Vânători. Cu toate acestea, sosirea unui nou corp prusac înclina balanța de forțe în mod decisiv, prusacii având o superioritate de peste 2/1 asupra unor unități franceze epuizate după ore întregi de luptă corp la corp printre ruinele satului. Cu toate acestea, soldații lui Lobau și cei din Gardă au mai rezistat eroic un timp, până la ora 20:30 iar, când au fost în fine nevoiți să se retragă, retragerea a fost ordonată, soldații protejându-și eroic drapelele în timp ce prusacii reușesc în sfârșit să pună mâna definitiv pe Placenoît. Spre sfârșitul zilei, generalul Lobau și o parte din oamenii săi au căzut prizonieri, protejând retragerea armatei.

 

Atacul “Vechii Gărzi

Concomitent cu ultimele lupte din jurul satului Placenoît, Napoleon Bonaparte se pregătea să își joace ultima carte. Aflat sub presiunea crescândă a armatei prusace, Napoleon realizează că nu are decât 2 opțiuni: să încerce să spargă centrul englez sau să se retragă și să salveze ce mai putea. A ales prima variantă. Îi mai rămânea împăratului francez o ultimă rezervă: regimentele din “Vechea Gardă” și câteva batalioane din “Garda Mijlocie“, soldați de elită, neînvinși în 20 de ani de campanii, dar puțini față de forțele ce li se opuneau. În plus, o parte din trupe trebuiau menținute în apropiere de ferma La Belle Alliance pentru a-l proteja pe Împărat. Plin de sânge și de noroi, epuizat, după ce a avut 4 cai omorâți sub el în decursul zilei, rămas fără bicorn, Ney conduce acest ultim atac. La puțin timp după începerea acestui ultim atac, este omorât și cel de-al cincilea cal al mareșalului, care va continua să își conducă trupele ca pedestru.

Acest ultim atac francez a fost desfășurat de acea parte a „Vechii Gărzi” cunoscută sub numele de „Garda Mijlocie”, mai exact de 5 regimente din aceasta (câte un batalion din regimentele 3 și 4 de Grenadieri, cele două ale regimentului 3 de Vânători și un batalion al regimentului 4 de Vânători), totalizând în jur de 2900-3000 de oameni. Primul regiment de Grenadieri, comandat de generalul Petit, este singurul care mai rămâne în rezervă. Atacul începe la vest de La Haye Sainte și Grenadierii și Vânătorii pedeștri din Gardă dau peste cap primele linii inamice și înaintează, sub focul mitraliei, în acordurile faimoasei arii „La victoire est à nous” („Victoria ne aparține”) și „Veillons au salut de l’Empire” („Să veghem la salvarea Imperiului”).

Generalul Hill şi ultimul careu din Gardă - foto: ro.wikipedia.org

Generalul Hill şi ultimul careu din Gardă – foto: ro.wikipedia.org

Înaintarea este oprită însă: prevenit și de un dezertor francez, Wellington și-a adus toți oamenii disponibili de pe stânga în jurul și la vest de ferma La Haye Sainte și i-a dispus în linii succesive, care deschid focul asupra Gărzii copleșite numeric. Astfel că Garda face singurul lucru logic pe care îl putea face în această situație: începe să dea înapoi sub această presiune enormă . Unul dintre regimentele de Vânători pedeștri, care reușise să avanseze în mod impresionant, întâlnește regimentul de infanterie ale generalului Maitland, care se ridică brusc din lanul de grâu unde erau ascunse și deschide focul de la mică distanță. În acest moment Wellington, parcurgând liniile, fluturându-și bicornul, dă ordinul general de atac. Garda nu poate decât să dea înapoi și mai mult. Încercând să își impulsioneze oamenii, Ney este auzit strigând în mod repetat: “Veniți să vedeți cum moare un mareșal al Franței!”. “Garda Mijlocie“, dispusă în caree, este parțial încercuită și generalul englez Hill le cere francezilor să se predea iar generalul francez Cambronne lansează faimosul său răspuns, al cărui conținut face încă subiectul unor vii dezbateri. Se spune despre Cambronne că ar fi strigat: “Rahat! Garda moare, nu se predă!” Cert este că cea mai mare parte din Gardă nici nu s-a predat și nici nu a murit, reușind să se retragă în bună ordine de pe câmpul de bătălie și să scape de prizonierat.

Este ora 20:30 – la vederea înfrângerii Gărzii, un fior străbate liniile franceze: “Garda dă înapoi! Scapă cine poate!“. Soldații rup rândurile și o iau la fugă, abandonând muniții, efecte și aproape toată artileria – doar 30 de piese de artilerie au putut fi salvate de francezi. Doar Garda își păstrează coeziunea și formează caree pentru a proteja armata în retragere de șarja nemiloasă a cavaleriei prusace, căreia Împăratul nu îi mai putea opune nici o forță de cavalerie proprie. Pretutindeni forțele franceze sunt în retragere, urmărite și permanent hărțuite de cavaleria prusacă. În aceste momente, unii soldați francezi în retragere ajung în dreptul lui Napoleon, dar nici măcar acum nu se opresc și își continuă fuga, urmăriți în continuare de călăreții inamici. Cele 2 regimente din “Vechea Gardă”, ultima unitate intactă, formează caree pentru a-l proteja pe împărat. Napoleon este învins și se retrage protejat de careele “Vechii Gărzi”. Puțin după ora 21, Wellington și Blücher se întâlnesc la ferma Belle Alliance, de unde Împăratul tocmai plecase de nici o jumătate de oră.

 

După bătălie

„Dimineața de după bătălia de la Waterloo” de John Heaviside Clarke, 1816 - foto: ro.wikipedia.org

„Dimineața de după bătălia de la Waterloo” de John Heaviside Clarke, 1816 – foto: ro.wikipedia.org

A fost o victorie la limită” ar fi exclamat Wellington, după bătălia de la Waterloo. Victoria i-a costat pe anglo-aliați și pe prusaci între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți iar pe francezi între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de prizonieri. Se adaugă de partea franceză un număr foarte mare de „dispăruți”, cea mai mare parte soldați care au fugit de pe câmpul de bătălie și despre care nu s-a mai știut nimic, deci nu ar mai fi putut fi raliați pentru continuarea ostilităților. Armata franceză, “l’Armée du Nord“, înceta să mai reprezinte o forță de luptă unitară sau viabilă. Cavaleria prusacă, încă destul de proaspătă, și-a putut urmări inamicul până după Genappe, trecând râul Dyle. Împăratul Napoleon avea deci în față o decizie capitală și extrem de dificilă: să încerce să ralieze trupele în jurul său și, cu armata pe care i-a pregătit-o Davout, să continue lupta, sau să se întoarcă la Paris pentru a se asigura că nu vor exista comploturi și trădări ca în 1814? Până la urmă, îngrijorările sale privitoare la consecințele politice ale înfrângerii vor avea ultimul cuvânt, astfel că Împăratul se întoarce în capitală, pentru a convinge Camerele de necesitatea continuării luptei. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea Împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon refuză să recurgă la dictatură și să dizolve Camerele și nici nu se prezintă în fața acestora pentru a încerca să le atragă de partea sa. La fel ca în urmă cu un an, el abdică în favoarea fiului său, dar Camerele refuză să ratifice această succesiune. Ele au optat pentru reprimirea lui Ludovic al XVIII-lea, iar Împăratul, dorind inițial să emigreze în Americi, a fost nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său. După o scurtă escală de aprovizionare în Anglia, este transportat de vasul „Bellerophone” pe Insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde și-a trăit restul zilelor.

În acest timp, luptele pe teatrul de ostilități belgian au continuat, totuși, până când rămășițele armatei franceze s-au retras în dezordine spre râul Sambre. Franța a fost din nou invadată de o armată uriașă a Coaliției. În ciuda disproporției forțelor, armata franceză a continuat să lupte și a câștigat chiar o serie de victorii minore; nu au reușit totuși să obțină o revanșă pentru Waterloo, așa cum doreau comandanții francezi. Rămas la comanda tuturor trupelor franceze, în vidul de putere lăsat de Împărat după abdicare, mareșalul Davout decide continuarea luptei, pentru a obține termeni cât mai buni în negocierile pentru pace ce vor urma. Scopul luptelor era în principal acela de a demonstra că armata franceză era capabilă încă de luptă. Totuși, înfrângerea de la Issy îi va determina pe francezi să accepte încetarea focului și să își retragă armata la sud de Loara.

 

O sinteză a cauzelor înfrângerii franceze

Istoricul britanic Charles Esdaile, Profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, sintetizează patru cauze care au dus la înfrângerea francezilor pe data de 18: „Cu toate acestea, curajul nu a fost suficient [pentru francezi], patru factori împiedicând victoria tactică, care era singurul lucru pe care îl mai puteau realiza. În primul rând, ploile torențiale udaseră atât de mult câmpul de bătălie încât primele atacuri au trebuit să fie amânate până aproape de miezul zilei; în al doilea rând, rezistența oferită de armata lui Wellington a fost mult mai încrâncenată decât s-ar fi putut aștepta; în al treilea, au fost greșeli grave în modul cum au fost conduse atacurile francezilor; în al patrulea, Grouchy nu a reușit nici să îl oprească pe Blücher să se alăture lui Wellington, nici să mărșăluiască pentru a-l ajuta pe Napoleon”. Istoricul francez, Alain Pigeard, Doctor în istorie ce a publicat o serie de cărți despre istoria militară a vremii, pune accentul pe rolul mareșalului Grouchy, rezumând astfel: „În această zi funestă, Grouchy, care mărșăluise în direcția Wavre, s-a lăsat păcălit de prusaci – care nu i-au oferit decât corpul lui Thielmann, în timp ce grosul forțelor acestora pivota spre Waterloo. Poartă el responsabilitatea pentru această înfrângere, știindu-se că divizionarii săi îi cereau să meargă spre tun?”. Pe de altă parte, lucrarea de referință a lui Fierro, Palluel-Guillard și Tulard amintește de șarjele prost organizate ale lui Ney și de dispozitivul de bătălie mediocru al lui Napoleon, subliniind că, Grouchy, chiar dacă ar fi ajuns pe câmpul de bătălie, nu ar fi putut întoarce sorții unei bătălii pierdute încă de la ora 16:30, când prusacii au început să împingă înapoi dreapta franceză.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Waterloo si pe en.wikipedia.org

 

(1) Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea;

(2) Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general;

Pronunciamentul de la Blaj (3/15 mai 1868)

Catedrala din Blaj, sfârșitul secolului al XIX-lea

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; ro.wikipedia.org

 

Pronunciamentul de la Blaj din 3 mai 1868,  inițiat de Ioan Rațiu și George Bariț, a fost o formă de acţiune politică a fruntaşilor români din Transilvania prin care s-a protestat împotriva abolirii autonomiei şi încorporării Transilvaniei la Ungaria. În contextul dualismului austro-ungar, Transilvania a avut parte de consecinţe nefaste, cunoscând o intensă politică de maghiarizare, fundamentată pe noile legi privind naţionalităţile, presa, învăţământul, alegerile.

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 3/15 mai 1868, la împlinirea a două decenii de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în timpul unei adunări populare, la care au participat în jur de 60.000 de țărani din Transilvania, un grup de fruntaşi ai românilor din Transilvania dau publicităţii un nou protest împotriva abolirii autonomiei Principatului şi încorporării lui la Ungaria. Pronunciamentul de la Blaj, aşa cum este cunoscut în istorie acest act de protest în masă, a fost publicat în ziarele româneşti din Transilvania: „Telegraful Român”, „Gazeta Transilvaniei”, „Federaţiunea”, iar un exemplar a fost înaintat guvernului. Autorii protestului arată că „inteligenţa română, adunată spre a serba aniversarea zilei de 3 mai” s-a adunat pentru a discuta asupra situaţiei politice prezente, în care a fost aruncată „în contra voinţei sale”, şi împreună au alcătuit acest pronunciament, „din dorinţă către patrie şi naţiunea noastră”.

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acest act se reafirmă că „românii, majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei” rămân neclintiţi pe lângă principiile din 3/15 mai 1848. Ei se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei pe baza diplomei leopoldine, pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863 (legea privind egalitatea politică şi confesională a naţiunii române şi legea prin care limba română devenea oficială în Transilvania, alături de limba maghiară şi germană), pentru redeschiderea Dietei transilvane pe baza unei adevărate „reprezentaţiuni poporale”, căci Dieta de la Pesta nu poate fi îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania. Se mai arată că, în condiţiile existente, singura cale de a obţine „încuviinţarea şi şi valoarea convicţiunilor noastre politice” este cea a publicităţii, făcând astfel un serviciu regimului prin „descoperirea francă a nemulţumirii provenitoare din purcederea dânsului în afacerile Transilvaniei”.

Pronunciamentul s-a pronunțat pentru autonomia Transilvaniei și pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863, anume legea privind egalitatea politică și confesională a națiunii române, precum și legea prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Marele Principat al Transilvaniei, alături de limba maghiară și germană. Pronunciamentul a solicitat redeschiderea Dietei Transilvaniei.

Continuatori ai liniei Pasivismului, autorii Pronunciamentului au arătat că nu recunosc unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar în consecință nu recunosc nici dreptul Parlamentului de la Budapesta de a adopta legi pentru Transilvania. Documentul a reafirmat boicotul vieții politice a țării, precum și refuzul recunoașterii instituțiilor maghiare.

Pronunciamentul a fost publicat în ziarele de limba română din Transilvania, în România și în țările vestice. Drept răspuns, Ministrul Justiției din Ungaria a inițiat proceduri publice împotriva semnatarilor (Basiliu Rațiu, președintele capitulului mitropolitan, profesorul Ioan Micu Moldovan etc.). În zilele ce au urmat, ziarele au publicat numeroase declaraţii de solidaritate cu poziţia exprimată în Pronunciamentul de la Blaj. Autorităţile maghiare au trecut la măsuri represive, declanşând o aprigă campanie de persecuţii. Iacob Mureşanu a fost destituit din funcţia de director şi profesor al gimnaziului din Braşov, sub motiv că a fost pus în urmărire penală pentru crimă de tulburare a ordinii publice, deoarece publicase Pronunciamentul în „Gazeta Transilvaniei”. Acuzaţi de crimă contra liniştii publice, principalii autori ai documentului urmau să fie judecaţi de tribunalul din Târgu Mureş.

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică - foto: ro.wikipedia.org

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda – d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Dieta de la Pesta, patru deputaţi români au interpelat guvernul (prin Ilie Măcelariu), în legătură cu măsurile poliţieneşti şi judiciare ordonate împotriva intelectualilor consideraţi principalii semnatari ai Pronunciamentului. În România numeroase gazete, precum „Românul”, „Trompeta Carpaţilor”, au publicat articole de solidarizare cu românii din Transilvania. Numeroşi intelectuali, precum Carol Davila, B. P. Haşdeu, au mers în Transilvania în iunie 1867, cu ocazia încoronării lui Franz Josef ca rege al Ungariei, pentru a protesta împotriva dualismului.

Ca urmare a frământărilor politice, o ordonanţă regală a suspendat procesul intentat semnatarilor Pronunciamentului de la Blaj.

 

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.roro.wikipedia.org

Proclamarea independenței de stat a României (9/21 mai 1877)

Proclamarea Independenței de stat a României

foto preluat de pe agerpres.ro
articole preluate de pe: www.agerpres.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

În fiecare an, la 9 mai este aniversată proclamarea Independenţei de Stat a României.

Aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România şi proclamarea sa, de către Parlamentul român, la 10/22 mai 1866, principe constituţional sub numele de Carol I, apoi votarea la 29 iunie/11 iulie 1866 a unei noi Constituţii (după Constituţia belgiană) fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane s-au numărat printre primele dovezi de independenţă ale României.

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Treptat, acestora li s-au adăugat adoptarea în 1867, a unui sistem monetar şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (peste 900.000 de lei la un buget, în anii 1870, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876.

În plus, România, a deschis, după 1873, agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma (la Paris funcţiona anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Toate acestea, indicau faptul că suzeranitatea faţă de Poartă nu mai avea decât un aspect juridic formal, consemnează lucrarea “O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Momentul favorabil privind aducerea în prim-planul politicii interne şi externe a independenţei României a fost acela al redeschiderii problemei orientale, când în 1875 a fost declanşată răscoala antiotomană a Bosniei şi Herţegovinei, urmată în 1876 de cele ale bulgarilor şi Serbiei şi Muntenegrului. Definirea României “provincie privilegiată a Imperiului” de către Constituţia otomană din decembrie 1876 a provocat o dură dezaprobare la Bucureşti.

Carol I, având alături un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu, şi un ministru de externe, în persoana lui Mihail Kogălniceanu, s-a apropiat de Rusia. La 4 aprilie 1877, în contextul prefigurării conflictului din Balcani, ministrul român de externe a semnat Convenţia cu Rusia. Potrivit documentului, trupele ruseşti erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a ţării.

Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent şi că semnătura sa internaţională nu avea valoare juridică. Astfel, acestea au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie, România s-a mobilizat. La 21 aprilie/8 mai, trupele otomane au început bombardarea localităţilor Brăila, Calafat, Olteniţa, Bechet, Călăraşi. A doua zi, artileria română a răspuns atacului, bombardând Vidinul şi Turtucaia. România a intrat, astfel, în stare de război cu turcii.

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) -  foto preluat de pe wikimedia.org

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) – foto preluat de pe wikimedia.org

Din momentul în care Imperiul Otoman începe bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării, România se află, de fapt, într-un conflict deschis cu acesta. Problema majoră pentru România era implicarea directă în război, ca parte cobeligerantă, o alianţă militară cu Rusia oferind astfel ţării noastre un statut superior la încheierea ostilităţilor.

România trebuia să avanseze cât mai rapid la o stare deschisă, declarată oficial, de război, situaţie care implica proclamarea independenţei, dar în alianţă militară cu Rusia. Guvernul, la rândul său, în paralel cu acţiunea diplomatică pentru justificarea fiecărui pas făcut de ţară spre a-şi apăra interesele, dar şi pentru a convinge diplomaţia rusă să coopereze, în cobeligeranţă contra Turciei, a proclamat independenţa României.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a.

În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

La 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat Independenţa de Stat a României faţă de Imperiul Otoman. Hotararea a fost adoptata in sesiunea extraordinara a Adunarii Deputatilor, iar in urmatoarea zi, 10 (sv)/22 mai (sn), senatul a votat „Legea independentei”.

Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. O contributie importanta la evenimentul istoric au avut-o politicienii vremii, indeosebi ministrul de externe Mihail Kogalniceanu. care a rostit celebrul discurs din care redam:

În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea Deputaţilor a votat, după discurs, o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că “rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“. În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. La 11/23 mai, guvernul român a anulat tributul datorat Porţii (914.000 lei), suma fiind pusă la dispoziţia Ministerului de Război.

Documentul a devenit lege prin semnarea/promulgarea lui de către domnitorul Carol I, la 10/22 mai 1877. În aceeaşi zi, au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de salve de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării. În aceeaşi zi, Carol I a instituit prima decoraţie românească – Ordinul Naţional‘Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, potrivit https://familiaregala.ro/.

Independenţa României a fost proclamată în Parlament, însă a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. În contextul în care armata rusă e înfrântă la Plevna la 8/20 iulie, şi la Stara Zagora, la 18/30 iulie, şi oprită în înaintarea ei, marele duce Nicolae a solicitat domnitorului Carol, într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877, asistenţă militară.

Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condiţiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. În urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul “O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008).

Trupele române au trecut Dunărea între 12/24 şi 16/28 iulie, şi au cucerit, rând pe rând, la 30 august/ 11 septembrie 1877, reduta Griviţa, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez, la 12/24 ianuarie 1878, Smârdan. Însă, la sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), în apropiere de Adrianopol.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În schimbul Dobrogei, care revenea României, Rusia a luat din nou sudul Basarabiei, retrocedat Moldovei în 1856, după Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea. Astfel, Convenţia care prevedea respectarea integrităţii teritoriale a României nu a fost respectată, eforturile diplomaţiei române de a împiedica acest rapt au rămas fără niciun rezultat.

Între România şi Rusia s-a coagulat o stare de tensiune, Alexandru al II-lea ameninţând cu dezarmarea armatei române. Carol I a părăsit Bucureştiul, ameninţat cu ocuparea, şi armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte pentru a face faţă trupelor ruse. O eventuală confruntare a fost înlăturată, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, la care a participat şi o delegaţie a României, reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost recunoscută independenţa României, unirea Dobrogei, dar acest lucru a fost condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei către Rusia, potrivit lucrării ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

La 14/26 martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat. Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881.

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: www.agerpres.rocersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org
cititi si:
- Războiul de Independență al României (1877 – 1878) Parte a Războiului Ruso-Turc;
- Războiul Ruso-Turc (1877–1878);
- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848)

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie. Punctele votate de Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 sunt cele de mai jos.

Guvernul maghiar al Transilvaniei nu a oprit oficial ţinerea acestei adunări naţionale, aşa cum a fost în cazul precedentei, care a avut loc tot la Blaj, în Duminica Tomii. De data aceasta el a încercat dezbinarea românilor pe criterii religioase, permiţându-le acestora să se adune în cadrul a două întâlniri, una ortodoxă, cealaltă greco-catolică, cu menţiunea ca una să aibă loc la Sibiu, iar alta la Blaj. Episcopii români Şaguna şi Lemeni au ignorat însă aceste ordine ale guvernului şi au organizat o singură adunare românească, la Blaj, care avea să înceapă la 3/15 mai 1848. Pentru aceasta, pe 5 mai (stil vechi) 1848 guvernul maghiar a trimis note de imputare episcopilor români, dar nu a făcut alte încercări oficiale de a opri adunarea, cum a fost în cazul celei din Duminica Tomii. Au fost luate alte măsuri pentru a-i intimida pe români şi a-i descuraja, pentru a nu participa la adunare: Florian Micaş, deţinut politic în temniţa de la Cluj, a fost mutat la cea din Târgu Mureş, în condiţii mizere, pe motiv că Blajul era prea aproape de Cluj şi exista posibilitate ca românii întruniţi acolo să încerce eliberarea acestuia; ţăranii români care participaseră la Adunarea Naţională din Duminica Tomii erau bătuţi crunt de domnii de pământ pentru că participaseră sau chiar şi numai pentru curajul de a vorbi despre ce se întâmplase acolo. Răspunsul românilor a fost o hotărâre şi mai mare de a participa la adunarea din 3/15 mai.

Pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj a avut loc mai ales la Sibiu, unde se adunaseră intelectualii români. Aici venise de peste Carpaţi August Treboniu Laurian, de la Blaj canonicii Cipariu şi Sereni, care împreună cu alţii au discutat planul de acţiune pentru viitoarea adunare. Propunerea lui Simion Bărnuţiu, aprobată de toţi cei prezenţi, a fost ca la Blaj să se realizeze următoarele trei puncte:

- Naţiunea română să se declare pe sine de naţiune liberă şi independentă
- Să se depună jurământ de fidelitate împăratului austriac
- Să protesteze împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria

Cu o săptămână înainte de Marea Adunare a sosit la Sibiu de la Carloviţ episcopul ortodox Andrei Şaguna, fiind primit cu mare pompă de sibieni.

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie. cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Guvernul maghiar a încercat să intervină în desfăşurarea viitoarei Mari Adunări Naţionale şi să o ţină sub controlul său. Astfel, după ce prin funcţionarii săi încercase să determine protopopii români să se declare favorabili unirii Transilvaniei cu Ungaria, la 7 mai (stil nou) 1848 a cerut episcopilor români ca la Marea Adunare să admită numai un număr limitat de români, iar aceştia să se întrunească nu sub cerul liber, ci în biserică, pentru a putea fi uşor ţinuţi sub control. La 8 mai 1848 episcopilor li s-a pus în vedere ca la adunare să fie admişi numai clerici, fiind interzisă prezenţa delegaţilor civili de la sate, iar dacă aceştia se vor prezenta totuşi, să fie trimişi imediat acasă.

Din partea guvernului maghiar au fost numiţi comisari pentru această adunare Banffy Miklos, comite suprem al comitatului Alba Inferioară, şi Szabo Lajos, consilier gubernial. La ordinele celui din urmă s-a pus armata care avea să fie prezentă la adunare şi care avea rolul să menţină ordinea.

Efervescenţa naţională a românilor a crescut mult în zilele dinainte de adunare. Ei erau hotărâţi să îşi expună pretenţiile naţionale, aşa cum făcuseră şi celelalte naţiuni din Imperiul Austriac şi Ungaria.

Cu toate că Marea Adunare Naţională era programată să înceapă luni, 15 mai 1848, românii au început să se adune la Blaj încă de vineri, 12 mai. Sâmbătă, 13 mai, a sosit la Blaj de la Sibiu episcopul ortodox Şaguna, însoţit de intelectualii români din Sibiu şi Braşov. Alaiul său a fost întâmpinat cu mare pompă de români, iar la Mânărade, în apropiere de Blaj, l-a aşteptat o delegaţie a clericilor români greco-catolici, care l-a invitat să locuiască pe durata adunării împreună cu episcopul Lemeni. Iniţial, episcopul Şaguna intenţionase să locuiască într-o baracă de lemn construită în mijlocul pieţei din Blaj. A acceptat invitaţia greco-catolicilor şi s-a aşezat la curtea episcopală din Blaj. Tot sâmbătă, spre seară, au sosit din Ţara Moţilor Avram Iancu şi Ioan Buteanu, iar de pe Câmpie Vasile Macariu Moldovan, însoţiţi de mii de români.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Duminică dimineaţa, 14 mai, piaţa din Blaj era plină de români, iar tribunii vorbeau cu aceştia şi îi învăţau ce trebuie să facă şi să ştie. Cu toată mulţimea prezentă, nu a avut loc nici un incident neplăcut şi nici o tulburare, fiind menţinută cea mai mare disciplină. Tribunii au continuat să înveţe poporul până la începerea liturghiei, ţinută în biserica din Blaj. După terminarea acesteia, cei doi episcopi români au trecut prin mulţime la braţ, în semn de unire între românii ortodocşi şi cei greco-catolici. Din piaţă, cei doi au plecat la curtea episcopală, iar în biserică au rămas intelectualii români pentru a pregăti programul zilei următoare. Pe lângă românii transilvăneni erau prezente delegaţii din alte părţi locuite de români, cum ar fi Bihorul, Banatul şi provinciile româneşti de peste Carpaţi. La ora 10, după o scurtă vorbire de bun venit a canonicului Vasile Raţiu de Noşlac, Simion Bărnuţiu a ţinut o lungă cuvântare, expunând motivele pentru care românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria, fiind atât de elocvent şi aducând asemenea argumente, încât acei intelectuali români care erau favorabili unirii au amuţit. În finalul discursului, Bărnuţiu a tras concluziile, care erau:

1. Adunarea românilor din 3/15 mai e adunare generală naţională a întregii ginţi române din Transilvania
2. Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte în ziua de mâine libertatea şi independenţa naţiunii române
3. Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei
4. Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria

La ora 15 conferinţa pregătitoare s-a încheiat, mulţimea comentând favorabil discursul lui Bărnuţiu. La ora 17 a început o nouă conferinţă, la care au participat şi cei doi episcopi români. În deschiderea acesteia a vorbit Paul Dunca, cunoscut pentru atitudinea favorabilă unirii Transilvaniei cu Ungaria, dar acum a vorbit în spirit naţional românesc. Conferinţa a avut ca scop doar luarea unei atitudini faţă de deţinerea lui Florian Micaş de autorităţile ungureşti. S-a decis trimiterea unei delegaţii la guvern, care să ceară eliberarea imediată a lui Micaş. La solicitarea lui Avram Iancu, a fost trimisă o delegaţie formată din oameni vârstnici, pentru că dacă ar fi fost trimişi tineri, aceştia nu ar fi răbdat până când guvernul le-ar fi satisfăcut cererea, ci ar fi deschis ei înşişi temniţa. O altă delegaţie a fost trimisă la Alba Iulia pentru a-l invita la adunare pe Simion Crainic, cunoscut ca vechi patriot român, dar acesta a refuzat. S-a mai luat decizia ca toţi protopopii şi profesorii destituiţi de episcopul Lemeni în anii anteriori, precum şi teologii demişi din motive naţionale, să fie repuşi în posturi. Conferinţa s-a încheiat târziu în noapte, iar la căderea întunericului Blajul a fost iluminat.

Ziua de 3/15 mai 1848 a fost o zi frumoasă şi senină. Încă de la ora 5 dimineaţa mulţimea de români era în picioare. La ora 6 a început în Catedrala din Blaj serviciul divin, ţinut de episcopul Lemeni, pentru a rămâne suficient timp pentru adunare. La ora opt semnalul de începere al Adunării Naţionale a fost dat cu clopotul cel mare al Catedralei. Intelectualii români s-au adunat pe o estradă amplasată în faţa catedralei, pe care erau aşezate mese şi scaune. La ora nouă şi jumătate cei doi comisari guberniali au fost invitaţi să vorbească românilor adunaţi. Comisarii maghiari au prezentat decretul guvernului prin care se permitea ţinerea adunării, au declarat adunarea deschisă şi au citit decretul şi instrucţiunile guvernului maghiar despre cum să fie condusă adunarea. Instrucţiunile au fost explicate poporului de către episcopul Şaguna. După acest moment, s-a luat decizia ca adunarea să se ţină nu în biserică, ci în câmp liber. Toţi participanţii s-au mutat pe un câmp din apropierea Catedralei, numărul lor fiind apreciat de martorii oculari la cca 40.000. Pe câmp, care în timpul acestei adunări a fost numit “Câmpia Libertăţii”, s-a format un cerc în mijloc, unde s-au amplasat episcopii, preoţii şi intelectualii români. De jur-împrejur s-a aşezat mulţimea de români, în mod ordonat, lăsând printre grupuri, până în centru, căi atât de largi încât putea trece o trăsură. Mai departe de tribuna centrală s-au ridicat alte tribune, de la care tribunii explicau celor mai îndepărtaţi ceea ce se vorbeşte în mijlocul adunării.

Preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj au fost aleşi episcopii Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic). Vicepreşdinţi au fost Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, iar secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Demetriu Boeriu, Iacob Bologa, Paul Dunca, George Anghel, Ioan Bob, Petru Manu şi Ioan Bran.

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj - d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj – foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi) - foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887) – foto: ro.wikipedia.org

După alegerea conducătorilor adunării, episcopul Şaguna a rostit o rugăciune pentru sănătatea împăratului austriac şi pentru libertatea naţională a românilor. Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, a afirmat după acest moment că nicăieri pe unde a umblat în Europa nu a văzut o adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată. După rugăciunea episcopului Şaguna, la cererea poporului, a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, care după o scurtă introducere a supus votului mulţimii următoarele puncte, care au fost aprobate în unanimitate:

1. Adunarea aceasta se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania
2. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestei lucrări glorioase se va numi Câmpul libertăţii pentru totdeauna
3. Naţiunea română declară, că vrea să rămână pururea credincioasă înălţatului împărat al Austriei şi mare principe al Transilvaniei, cum şi augustei case austriace
4. Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale.

Punctele doi şi cinci au fost pronunţate de Bărnuţiu de câte patru ori în diferite direcţii, o dată pentru fiecare punct cardinal.

A urmat momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de naţiunea română de către toţi cei prezenţi. Formula de jurământ a fost următoarea, spusă cu glas tare, toţi cei care jurau având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus:

„Eu, N.N jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcă voiu fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe Ferdinand I şi augustei case austriace. Amicilor Maiestăţii şi ai patriei voiu fi amic, şi inimicilor inimic. Cumcă ca Român voiu susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea cea dreaptă şi legiuită şi o voiu apăra cu toate puterile, în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voiu lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voiu ţine şi voiu apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea. Pe aceste principii voiu respectat toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare dela ele. Nu voiu încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi să ne asuprească nimeni. Voiu conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerciului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mii dee mântuirea sufletului, Amin.”

Jurământul s-a depus sub steagul imperial şi sub drapele naţionale româneşti.

S-a citit în şedinţă şi s-a votat petiţia de eliberare a lui Florian Micaş, iar aceasta a fost înmânată ulterior comisarilor maghiari, pentru a fi dusă guvernului de la Cluj. Acestea fiind realizate, după ce s-a stabilit ca a doua zi Adunarea Naţională să înceapă la ora opt dimineaţa, şedinţa a fost declarată închisă pentru ziua în curs. Comisarii maghiari au trimis în aceeaşi zi raportul lor la Cluj, în care nu au avut ce să scrie decât despre foarte buna disciplină a zecilor de mii de români adunaţi la Blaj.

La 16 mai 1848 Adunarea Naţională a început cu serviciu divin celebrat la ora şase în Catedrala din Blaj, apoi şedinţa a început la ora opt tot pe Câmpia Libertăţii. În timp ce se deplasa spre locul şedinţei, episcopului Lemeni ţăranii români i-au strigat să nu facă nici o unire cu Ungaria. S-a citit şi s-a aprobat protocolul şedinţei din ziua anterioară, iar apoi Simion Bărnuţiu şi episcopul Şaguna au cerut ţăranilor să îşi respecte îndatoririle faţă de domnii de pământ până la ştergerea oficială a iobăgiei, prin lege, iar vicarul Şuluţiu a propus ca de acum încolo în comunicările oficiale românii să nu mai fie numiţi olah şi valahi, ci români.

A urmat la tribună August Treboniu Laurian, care după ce a rostit un discurs, a prezentat punctele din petiţia naţiunii române adresată împăratului austriac:

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu - d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) - foto: ro.wikipedia.org

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu – d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) – foto: ro.wikipedia.org

Textul petiţiei

Proclamaţia de la Blaj

PETIȚIA NAȚIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI

Punturile naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în 15-17 Mai c.n. 1848

1. Națiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

2. Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).

3. Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4. Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță.

5. Națiunea română poftește ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor – care din pricina strimtorii hotarelor greminale se țin și se pasc în țările vecine cu mari cheltuieli și nespusă greutate și însuși cu periculul vieței – , ca o vederată pedecă a industriei și a comerciului activ, să se șteargă cu totul, și tractatele care s-au încheiat între înalta Casă austriacă, Poarta otomană și Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.

6. Națiunea română cere desființarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehend) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toți proprietarii de fodine să li se dea același drept în privința măsurei hotarului fodinei.

7. Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.

8. Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.

9. Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.

10. Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români.

11. Națiunea română cere denumirea unei comisiuni mixte compusă din români și alte națiuni transilvane pentru cercetarea causelor de mezuine ale moșiilor și pădurilor, de ocuparea pământului comun și a sesiunilor colonicale și altele câte se țin de categoria aceasta.

12. Națiunea română cere dotarea clerului român întreg din casa statului, întocma cu clerurile celorlalte națiuni.

13. Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere).

14. Națiunea română pretinde purtarea comună a sarcinelor publice după starea și averea fiecăruia și ștergerea privilegiurilor.

15. Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.

16. Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.

Punctele s-au votat în aplauze generale, apoi Treboniu Laurian, Bărnuţiu şi Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea de români entuziasmată.

Petiţia Naţională emisă cu prilejul acestei adunări naţionale a fost întregită cu o petiţie înaintată guvernului ungar de către reprezentanţii românilor care trăiau în judeţele de margine ale Transilvaniei (Arad şi Bihor) şi Banat, petiţie prin care se cereau anumite drepturi bisericeşti, militare, şcolare şi naţionale pentru românii din aceste regiuni, pe atunci considerate ca făcând parte din Ungaria propriu-zisă.

În aceeaşi şedinţă s-a decis să se aleagă două deputaţii, dintre care una să fie trimisă la Cluj, condusă de episcopul Lemeni, iar cealaltă la împăratul austriac, condusă de episcopul Şaguna, pentru a înmâna autorităţilor petiţia românilor. S-a mai ales un Comitet Permanent cu sediul la Sibiu, condus de episcopul Şaguna, având ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. Cu aceasta s-a încheiat Adunarea Naţională din această zi.

Ziua de 17 mai a avut ca program doar autentificarea protocolului zilei anterioare, iar şedinţa a fost scurtă. S-a mai propus ca pe Câmpia Libertăţii să se ridice un monument în amintirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj. La ora unu şi jumătate după amiaza comisarii guberniali au declarat adunarea închisă, recunoscând buna purtare a românilor în aceste zile. Cu acestea, românii au plecat către casele lor, rămânând la Blaj numai fruntaşii lor, pentru a se consulta asupra ceea ce urma să fie făcut în continuare.

articol preluat de pe: enciclopediaromaniei.ro

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

 

Preludiul conflictului

Situația creștinilor din Imperiul Otoman

Articolul 9 din Tratatul de Pace de la Paris, semnat la sfârșitul Războiului Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creștinilor drepturi egale cu cele ale musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat principiul egalității între musulmani și nemusulmani, și Imperiul a demarat unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită și armata a început să primească în rândurile ei și nemusulmani.

Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de exemplu, mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanță, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracțiunile comise împotriva creștinilor. Deși la nivel local relațiile între comunități erau adesea bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să abuzeze de situație. Abuzurile erau mai multe și mai grave în regiunile cu o populație predominant creștină, aflate mai ales în partea europeană a imperiului, unde autoritățile locale le susțineau deschis ca mijloc de subjugare a creștinilor.

Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins țara în incapacitate de plată. Situația a fost agravată de necesitatea de a acorda azil unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz, în porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei și în porturile balcanice Constanța și Varna, care au costat foarte mulți bani și au produs perturbări serioase.

 

Criza din Liban, 1860

În 1858 țăranii maroniți, agitați de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de pământuri și au înființat o republică țărănească. În sudul Libanului, unde țăranii maroniți lucrau pentru stăpâni druzi, țăranii druzi au luat partea stăpânilor lor împotriva maroniților, transformând conflictul într-un război civil. Deși ambele părți au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de druzi.

În Siria, evenimentele din Liban au determinat populația musulmană din Damasc să atace minoritatea creștină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni internaționale după atacarea consulilor american și olandez.

Sub amenințarea intervenției puterilor europene, autoritățile otomane au restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat și intervenția britanică și franceză. După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un guvernator creștin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată Sultanului și aprobată de puterile europene.

 

Revolta din Creta, 1866–1869

Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eșecul Imperiului Otoman de a aplica reforme în sensul îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dorința cretanilor de unire cu Grecia. Insurgenții au preluat controlul asupra întregii insule, cu excepția a cinci orașe în care musulmanii erau fortificați. Presa grecească a susținut că musulmanii masacraseră greci și acest zvon s-a răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat și au fost trimiși pe insulă.

Până la începutul lui 1869 insurecția a fost înăbușită, dar Poarta a oferit unele concesii, acordând insulei autonomie și drepturi mai multe pentru creștinii de acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbați greci cretani însoțiți de aproximativ 600 de femei și copii au fost asediați de 23.000 musulmani cretani susținuți de soldați turci, a devenit cunoscut în Europa. După o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părți, grecii s-au predat după ce au rămas fără muniție, dar au fost uciși pe loc.

Arkadi Monastery - The Ottomans attack - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Arkadi Monastery – The Ottomans attack – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un efect important al insurecției cretane, și mai ales al brutalității cu care a fost ea înăbușită de turci, a fost creșterea atenției publicului european, și mai ales a celui britanic, în problema oprimării creștinilor din Imperiul Otoman.

Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”

Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.

 

Schimbarea echilibrului puterii în Europa

Noua ordine europeană

Ordinea europeană stabilită în 1856 a fost zguduită în 1859 când Franța și Austria au intrat în conflict din cauza Italiei și s-a destrămat complet ca rezultat al războaielor lui Bismarck pentru crearea unei Germanii unite, când Prusia a învins Austria în 1866 și Franța în 1870, luând locul Austro-Ungariei ca putere dominantă în Europa Centrală. Regatul Unit, obosit de participarea la Războiul Crimeei și cu atenția concentrată asupra problemei Irlandei și asupra întregului complex de probleme create de Revoluția Industrială, a ales să nu mai intervină pentru restabilirea echilibrului puterilor continentale. Bismarck nu a dorit ca o dezmembrare a Imperiului Otoman să creeze tensiuni ce ar duce la război, astfel că a primit sugestia țarului ca, în cazul în care Imperiul Otoman s-ar dezmembra, să creeze Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia pentru a izola Franța pe continent. Franța, condusă de Napoleon al III-lea a răspuns dând susținere mișcărilor pentru autodeterminare ale popoarelor, mai ales dacă ele afectau pe cei trei împărați și pe sultan. Astfel, Franța a încurajat revoltele din Polonia împotriva Rusiei și aspirațiile naționale din Balcani. Rusia s-a străduit să-și recâștige dreptul de a păstra o flotă în Marea Neagră și s-a alăturat francezilor pentru a câștiga influență în Balcani folosindu-se de ideea pan-slavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească. Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor puteri.

 

Schimbări

Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.

Nu a fost, însă, ușor — Tratatul de la Paris conținea garanții ale integrității teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franței și Austriei; numai Prusia a rămas în relații bune cu Rusia.

Pe alianța cu Prusia și cu cancelarul Bismarck s-a bazat noul cancelar rus, Alexandr Gorceakov. Rusia a susținut constant Prusia în războaiele sale cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870). În martie 1871, folosindu-se de înfrângerea Franței și de susținerea noului Imperiu German, Rusia a obținut recunoașterea internațională pentru denunțarea articolului 9 din tratatul de pace de la Paris, permițându-i astfel să recreeze flota Mării Negre.

Alte clauze ale Tratatului de la Paris rămâneau, însă, în vigoare, și anume articolul 8 cu garanțiile asupra integrității teritoriale otomane acordate de Regatul Unit, Franța și Austria. Astfel, Rusia a manevrat cu mare grijă în relațiile sale cu Imperiul Otoman și în coordonarea tuturor acțiunilor sale cu celelalte puteri europene. Pentru un război cu Turcia, Rusia avea nevoie de suportul tacit al tuturor Marilor Puteri, iar diplomația rusă aștepta un moment convenabil.

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883)  Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883) Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Situația în Balcani

Echilibrul puterilor în Europa se reflecta direct în situația din peninsula Balcanică. Situația administrației otomane a continuat să se deterioreze de-a lungul secolului al XIX-lea, guvernul central pierzând ocazional controlul asupra unor întregi provincii, iar suzeranitatea asupra principatelor și statelor autonome nu se mai exercita decât cu numele. Reformele impuse de puterile europene au făcut prea puțin pentru a îmbunătăți condițiile populației creștine, reușind în același timp să producă nemulțumiri în rândul unei bune părți a populației musulmane. Bosnia și Herțegovina au suferit cel puțin două valuri de revolte ale populației musulmane locale, cea mai recentă în 1850.

Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.

Principatele autonome de jure și independente de facto ale Serbiei și Muntenegrului au căutat o ocazie de a se extinde în regiunile locuite de compatrioții lor sârbi. Situația din Serbia era deosebit de complicată. Principatul avea ca prioritate expansiunea în zonele învecinate locuite de sârbi, Serbia de Sud, Kosovo, și Bosnia. Familia domnitoare Obrenović se bucura de legături strânse cu Viena, și la început s-a ferit să riște o aventură militară împotriva Imperiului Otoman. Opinia publică era, însă, favorabilă războiului, încurajată de victoria diplomatică din 1862 și de expulzarea armatei otomane din ultimele garnizoane de pe teritoriul principatului.

Principatul Muntenegrului, condus de ambițiosul principe Nikola, era în poziția de a avea o politică mult mai aventuroasă. Când a izbucnit o revoltă a creștinilor ortodocși în Herțegovina în 1875, muntenegrenii au intervenit prompt pentru a-și ajuta camarazii slavi, declarând război Imperiului Otoman. Curând, a izbucnit o revoltă și în Bulgaria. Obligat de aceste evenimente și de presiunea publică, principele Milan Obrenović a declarat război Imperiului Otoman în 1876.

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Criza balcanică din 1875–1876

După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât vistieria imperială a rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a fost un colaps financiar major care a obligat guvernul otoman să declare faliment în octombrie 1875.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875. Principalul motiv al acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația însetată de bani a guvernului otoman. Atât Muntenegru cât și Serbia au intervenit cu trupe armate. În pofida unei relaxări a taxelor, revolta a continuat cu mult după sfârșitul anului 1875 și a ajuns să declanșeze și revolta bulgară din 1876.

 

Revolta bulgară din aprilie 1876

Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase infrastructurii revoluționare. Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul țărilor ortodoxe Rusia și Serbia. Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze.” Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani pașnici.” Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere.

Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de bașibuzuci pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai–9 iunie 1876) Aceste trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai regiunilor bulgărești, dintre care mulți erau refugiați cerchezi expulzați din Caucaz sau refugiați tătari crimeeni expulzați în timpul Războiului Crimeei. Ambele grupuri erau fie exilate de ruși, fie suferiseră din cauza rebelilor. Nefăcând distincția între rebeli și țăranii pașnici, bașibuzucii au suprimat sângeros revolta, masacrând între 4000 și 15.000 de oameni, 12.000 fiind numărul cel mai des avansat. Kinross spunea: „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.”

Vestea masacrării bulgarilor a ajuns în Anglia prin misionari, ziariști și agenți diplomatici din Balcani. Presa britanică a reluat acuzațiile, relatând că mii de țărani creștini fără apărare fuseseră măcelăriți de musulmani fanatici. Misionarii americani au estimat că au murit până la 15.000 de creștini, iar bulgarii au avansat cifre între 30.000 și 100.000.

 

Reacția internațională la atrocitățile din Bulgaria

Vestea atrocităților bașibuzucilor a ajuns în afara Imperiului prin intermediul colegiului american Robert din Constantinopol. Majoritatea studenților erau bulgari, iar mulți au primit vestea de la familiile de acasă. Curând, în comunitatea diplomatică occidentală din Constantinopol au început să circule zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio, Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment, a fost angajat de ziarul liberal de opoziție Daily News pentru a relata masacrele.

MacGahan a călătorit în zonele în care avusese loc revolta bulgărească, însoțit neoficial de Eugene Schuyler, membru al legației americane de la Constantinopol, și oficial de Walter Baring de la legația britanică. După ce relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane, raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din Daily News, a galvanizat opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat Ororile bulgare și chestiunea orientului cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru Turcia. Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în care raportul lui MacGahan a circulat liber) a declarat război Imperiului Otoman în 1877 cu scopul public de a obține independență pentru poporul bulgar.

Când detaliile au devenit cunoscute în Europa, mulți demnitari, inclusiv Charles Darwin, Oscar Wilde, Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi au condamnat public abuzurile otomane din Bulgaria. În Regatul Unit, William Gladstone i-a denunțat pe turci ca „singura mare specie antiumană a omenirii” și a propus ca Europa să ceară „retragerea totală a administrației turcești din Bulgaria, precum și cel puțin din Herțegovina și din Bosnia.”

Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.

Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei bulgare:

- Pictura lui Konstantin Makovski, „Martirele bulgare”, descrie o scenă de viol în masă al femeilor bulgare de către bașibuzuci într-o biserică ortodoxă pângărită.

- Turgheniev în poezia sa „Croquet la Windsor” (1876) a acuzat-o pe regina Victoria de tolerarea atrocităților otomane din Bulgaria;

- Poezia lui Polonski „Bulgăroaica” descria umilințele suferite de o bulgăroaică a cărei familie a fost omorâtă și care a fost dusă într-un harem, doar pentru a fi hărțuită în continuare de alte concubine.

Konstantin Makovski. Martirele Bulgare, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Konstantin Makovski. “Martirele Bulgare”, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul sârbo-turc și manevrele diplomatice

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului Otoman. La 8 iulie, țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I și contele Andrássy la castelul Reichstadt din Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de Rusia în timpul Războiului Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria urma să devină autonomă (independentă, după înregistrările rusești).

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de voluntari ruși nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și la 26 august, Serbia a cerut puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă refuzate de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a reluat ofensiva și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876, Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie 1876, s-a deschis o conferință a Marilor Puteri la Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție de compromis, cu autonomie pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au găsit o cale de a discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua când ea s-a încheiat, că s-a adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minorităților din imperiu, pe baza căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și Austro-Ungaria au semnat un acord scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior făcut la Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea prietenoasă a Austro-Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un efort final de rezolvare pașnică a conflictului. În ziua de 31 martie 1877 Rusia a convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin care se cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile urmau să supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile rămân nesatisfăcătoare își rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale Europei în general”. Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris.

În cele din urmă, la 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.

 

Reacțiile la declararea războiului

Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a declarat independența. Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu sarcasm, cu un secol în urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”.

La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care 100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană.

Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile rușilor. A presupus că rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o traverseze departe de deltă, și că vor prefera calea scurtă pe lângă coasta Mării Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai bine aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine apărată pe Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de Osman Pașa se întorceau din războiul din Serbia.

Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea războiului

Traversarea Dunării

La începutul războiului, Rusia și România au distrus vasele de pe Dunăre și au minat fluviul, asigurându-se astfel că armata rusă poate trece Dunărea în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane.

Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea. După o scurtă bătălie, în care rușii au pierdut 812 soldați morți și răniți, rușii au preluat controlul asupra malului drept și au izgonit brigada otomană de infanterie ce apăra Sviștovul. În acest moment, forțele rusești s-au împărțit în trei: detașamentul estic sub comanda țareviciului Alexandr Alexandrovici a primit misiunea să captureze cetatea Rusciuc și să acopere flancul estic al înaintării; detașamentul de vest, să captureze cetatea Nicopole și să acopere flancul vestic al înaintării; detașamentul de înaintare, sub comanda generalului Iosif Vladimirovici Gurko, urma să înainteze rapid spre Veliko Tărnovo și să treacă Munții Balcani, cea mai importantă barieră naturală între Dunăre și Constantinopol.

După reușita traversării Dunării de către ruși, comandamentul otoman din Constantinopol i-a ordonat lui Gazi Osman Pașa să înainteze spre est de la Vidin și să apere cetatea Nicopole, aflată chiar la vest de locul traversării Dunării. În drum spre Nicopole, Osman Pașa a aflat că cetatea fusese deja ocupată de ruși și s-a îndreptat spre orașul Plevna, aflat într-un punct strategic la o intersecție de drumuri, în care și-a cantonat cei 15.000 de oameni la 19 iulie (stil nou). Rușii, aproximativ 9.000 la număr sub comanda generalului Schilder-Schuldner, au sosit la Plevna la primele ore ale dimineții.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei

Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești cauzând multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părți erau aproximativ egale în termeni de număr de soldați, iar armata rusă era demoralizată de cele două eșecuri.

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna - (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna – (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) -  cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să trimită întăriri. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei. Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit. Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ostilitățile din vest și trecerea Balcanilor

În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje.

Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Frontul din Caucaz

În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din aproximativ 75.000 de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de 80.000 de oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii.

Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877. Capitalizând victoria lui Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.

În octombrie 1877, armata turcească a lansat un contraatac masiv lângă Ajaria. La 19 iulie, trupele lui Muhtar Pașa controlau Ajaria. În lunile care au urmat, forțele rusești ale generalului Lazarev au încercat sa recupereze regiunea, dar au eșuat de fiecare dată. Același general a oprit un alt atac turc în octombrie, după care a avansat și a ocupat regiunea la 15 octombrie. În Bătălia pentru Ajaria, turcii au pierdut 5-6000 de oameni, 8500 căzând prizonieri; numărul de ruși morți a fost aproape de 15.500. În februarie 1878, armata rusă a ocupat orașul Erzerum fără a întâmpina rezistență. Deși rușii au cedat controlul asupra Erzerumului după război, ei au cucerit Ardahan, Kars, Olti, Sarıkamış și alte regiuni, pe care le-au încorporat în Provincia Kars.

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Forțele participante

Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o armată de 60.000 de oameni). Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari (Opălcenie) și un regiment din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu pe care încă îl mai păstrează.

 

Sfârșitul războiului

Intervenția marilor puteri

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol.

Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acestui imperiu să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.

Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome, conform unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat mare slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat; Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la Tratatul de la San Stefano, a revenit sub administrație otomană directă. Muntenegrul a primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878), Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Efecte asupra populației locale

Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin afectate de conflict. După Tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și 262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere. Până la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.

În timpul conflictului, mai multe clădiri și centre culturale musulmane au fost distruse. O bibliotecă mare cu cărți turcești vechi din Tărnovo a fost arsă în 1877. Multe moschei din Sofia au dispărut, șapte dintre ele fiind distruse într-o noapte din decembrie 1878 când o furtună a mascat sunetele exploziilor puse la cale de armata rusă.

Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului, când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka după Bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, forțele otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) .

Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element ostil și îi supuneau persecuțiilor. Numeroase comunități evreiești au fost forțate să se refugieze împreună cu turcii. Bulletins de l’Alliance Israélite Universelle a relatat despre mii de evrei bulgari care s-au refugiat în capitala otomană Constantinopol.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul Ruso-Turc (1877–1878) si pe en.wikipedia.org
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Convenția de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849)

Barbu Ştirbei, domn al Valahiei în urma Convenţiei de la Balta-Liman 1849

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

 

Convenția (Tratatul) de la Balta-Liman din (19 aprilie 1849, sv/1 mai 1849, sn) a fost o înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, prin care se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene. Semnarea convenției a fost urmare a înăbușirii revoluțiilor pașoptiste.

Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.

Convenţia prevedea:

- domni numiţi de sultan pentru un termen de şapte ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate astfel principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnitorului de către ţară;

- desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative (Divanuri ad-hoc), cu un număr restrîns de boieri numiţi de domn;

- înfiinţarea de Comisii de revizuire a Regulamentelor Organice, mai ales în domeniul relaţiilor agrare;

- numirea de comisari extraordinari turci şi ruşi pentru consilierea domnilor (de facto pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinii interne se stipula restructurarea oştirii pămîntene;

- staţionarea trupelor de ocupaţie ruso-otomane în Principatele Moldovei şi Valahiei pentru a reprima orice mişcare de insurecţionare (25 000 soldaţi de fiecare parte, ulterior reduşi la 10 000 de fiecare parte).

Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei.

Prezenţa militară comună ruso-otomană a fost menţinută pînă în 1851. Convenţia de la Balta-Liman a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea războiului Crimeii, în timpul căruia Principatele Moldovei şi Valahiei au căzut sub ocupaţa militară austriacă. Statutul Principatelor a fost modificat în 1856 prin Tratatul de la Paris.

Art. I. Date fiind circumstanțele excepționale provocate de ultimele evenimente cele două curți imperiale au convenit că, în loc să urmărească modul stabilit prin regulamentul din 1831 de alegere a hospodarilor Moldovei și Valahiei, acești înalți funcționari vor fi numiți de Maiestatea Sa Sultanul, de data aceasta după un mod special, asupra căruia cele două curți au căzut de acord, cu scopul de a încredința administrarea acestor provincii celor mai demni candidați care se bucură de cel mai bun renume în fața compatrioților lor.

Tot numai de date aceasta, cei doi hospodari vor fi numiți decât pentru șapte ani, cele două curți rezervându-și dreptul, cu un an înainte de expirarea termenului fixat prin prezenta tranzacție, să ia în considerație starea internă a Principatelor și serviciilor pe care le vor fi adus cei doi hospodari pentru a se pronunța de comun acord asupra hotărârilor ulterioare.

Art. II. Regulamentul organic acordat Principatelor în 1831 va rămâne în vigoare în afara schimbărilor și modificărilor pe care experiența le-a dovedit necesare, îndeosebi în ceea ce privește adunările ordinare și extraordinare ale boierilor, în modul de alegere și alcătuire urmat până acum; întrucât aceste adunări au dat naștere, și nu o dată, la conflicte jalnice și chiar la acte de nesupunere vădită, convocarea lor va rămâne în suspensie; iar cele două curți își rezervă dreptul să se înțeleagă asupra restabilirii lor pe baze combinate cu toată maturitatea cerută în momentul în care ele vor socoti că aceasta poate fi accentuat fără nici un inconvenient pentru menținerea liniștii publice în Principate.

Funcțiile lor deliberative vor fi încredințate, în mod provizoriu, unor sfaturi sau divane ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili și cei mai demni de încredere, ca și din câțiva membri ai clerului superior. Principalele atribuții ale acestor sfaturi vor fi așezarea impozitelor și examinarea bugetului anual în cele două provincii.

 

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova - d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Știrbei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica. În prima domnie a fost numit din mai 1849, dar a ocupat tronul în octombrie. A fost numit domnitor al Moldovei la propunerea marelui vizir Mustafa Reșid Pașa, un om politic turc cu concepții liberale, cunoscut reformator al Imperiului otoman. Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza, a fost numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman⁠, în același timp cu numirea lui Barbu Știrbei în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătățiri în ceea ce privește bunăstarea țării: lucrări publice, școala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor și a importurilor prin coborârea vămii de la 12% la 5%. În timpul domniei sale s-a construit o cazarmă la Copou, Iași, precum și un nou sistem pentru exploatarea salinelor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

Regulamentele organice (1831 – 1832)

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie)

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol (14 septembrie 1829), au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto: ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto: ro.wikipedia.org

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor tratatului de la Adrianopol (14 septembrie 1829). El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov (1), portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor. Dar autorii Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi, al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte. Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistemtice.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: ro.wikipedia.org

Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic. Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) - foto: istoria.md

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) – foto: istoria.md

În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.

Sfatul boieresc ("Obşteasca Adunare") al Valahiei (Munteniei) în 1837 - foto: ro.wikipedia.org

Sfatul boieresc (“Obşteasca Adunare”) al Valahiei (Munteniei) în 1837 – foto: ro.wikipedia.org

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

 

(1) Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei;

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii (1853–1856) -Detail of Franz Roubaud’s panoramic painting The Siege of Sevastopol (1904)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre .

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților. Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român .

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Războiul Crimeii (1853–1856) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Începutul războiului

Orice cercetare atentă pentru găsirea cauzei Războiului Crimeii va concluziona că e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea extinde influența în Persia și în India.

Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea numit “stâlpul reacțiunii”;

modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848 de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile românești au primit prima lor constituție prin Regulamentul Organic), ca și intervenția trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei naturi a Rusiei țariste.

O altă secțiune a populației occidentale, în special franceze, era alarmată de influența pe care rușii (prin numărul cel mai mare de pelerini) și țarismul (prin politica lui de protejare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman) o dobândesc asupra teritoriilor din Palestina (“Țara Sfântă”).

O altă îngrijorare occidentală a momentului: teama statelor germane relevante (Austria și Prusia, membre și ele alături de Rusia în “Sfânta Alianță”) că panslavismul aflat din ce în ce mai mult în grațiile țarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populații slave (dintre care unele și ortodoxe) trăitoare în imperiul lui Frany-Iosif.

Rusia, mai exact țarul Nicoale I, care guverna țara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasă legitimă apărarea obiditelor minorități creștin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, în perioada de accelerată decădere. Imperiul țarist fusese extins recent atât în teritoriile tătare de la granița sa sudică, cât și în Caucaz, țarul considerând deja un țel fezabil cucerirea Constantinopolului și al Orientului Apropiat otoman (Palestina, în primul rând).

Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din această cauză (extinderea rapidă a Imperiului țarist) din ce în ce mai temători că noua putere a Rusiei le-ar putea amenința propriul imperiu colonial în Est; alături de francezi, britanicii au invocat atunci, în mod ipocrit, principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni în Rusia și a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini.

Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.

Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, existau două rivalități de influență: influența franceză – exercitată în folosul catolicilor și influența rusă – exercitată în folosul ortodocșilor.

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocșilor și, prin consecință, influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile ortodocșilor.

Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile obținute de ortodocșii din Palestina.

Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia și să stabilească statu quo ante.

În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte încurcat, s-a mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Bethleem și să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-ortodocșilor. Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție, în final, catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși.

Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să “protejeze religia creștină și bisericile sale“. Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.

În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze.

Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.

Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană.

Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere.

În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli - Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 - 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli – Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 – 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Încercări de menținere a păcii

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.

Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume:

- obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene;

- abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia;

- revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855)

În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei.

Rușii și-au sabordat navele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști. Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat dupa capturarea fortului Malakof, principala reduta de rezistență. Rusii rămași în viață au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul golfului de Nord (Severnaia).

În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars.

cititi mai mult despre Asediul Sevastopolului si pe ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului - Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855)

În primăvara anului 1855, comandanții aliați franco-britanici au decis să trimită un corp expediționar în Marea Azov care să distrugă comunicațiile și aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci și au distrus bateriile de coastă din golful Kamișevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz și secară), stocate aici după oprirea exporturilor rusești, datorată izbucnirii războiului. Portul era important și datorită faptului că se afla aproape de importantul oraș Rostov pe Don.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, și generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că rușii nu-și predau niciodată orașele. Aliații au bombardat orașul timp de mai bine de șase ore și au debarcat 300 de soldați, care au atacat centrul orașului, de unde au fost respinși de trupele cazacilor de pe Don și de subunitățile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius.

Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eșuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puțin adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic și l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar orașul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reușit să se apropie suficient de țărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operațiuni militare minore de-a lungul țărmurilor Mării Azov până toamna târziu.

cititi mai mult despre Asediul Taganrogului si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) - Asediul Taganrogului (3 iunie - 24 noiembrie 1855) - Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855) – Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Teatrul de război din Baltica

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleșită numeric, și-a redus mișcările la zonele din jurul fortificațiilor. Pe de altă parte, deși comandanții aliați aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificațiile rusești, în special fortăreața de la Kronstadt, prea greu de cucerit, și de aceea și-au limitat operațiunile la blocarea comerțului rușilor și la raiduri pe coastele mai puțin apărate ale Finlandei.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă, cât și pentru cea militară și pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia țării. Flota franco-britanică a reușit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruși.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) și Raahe (Brahestad) a provocat critici internaționale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicații Primului Lord al Amiralității despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea și distrugerea proprietății țăranilor lipsiți de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanteriști în Peninsula Kola și pe Solovki. Încercarea aliaților de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greș, la fel ca și tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreața în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruși de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliații au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra rușilor, dar nu au reușit să le reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanșarea atacului, s-a încheiat războiul.

O parte a reușitei apărătorilor ruși a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea apelor este, în mod tradițional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) - Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Faza finală a războiului și tratativele de pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale.

Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles -  foto preluat de pe en.wikipedia.org

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Caracteristicile războiului

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict. Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine și alte mărfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat apariția primelor prognoze meteorologice).

Tratamentul revoltător la care au fost supuși militarii răniți în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenții de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă, cum este, de exemplu, anestezia, folosită în premieră de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rațional, bazat pe acordarea priorității maxime celor cu șanse de supraviețuire, și nu celor cel mai grav răniți (cum se întâmpla în vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey). Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniților a fost și folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanță.

De asemenea, putând fi considerat ca un semn premonitoriu al sălbăticiei războiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Războiul Crimeii ridică pe noi culmi bestialitatea umană, odată cu folosirea de către soldații francezi aflați sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldaților ruși și chiar a trupurilor rușilor răniți și căzuți pe câmpul de luptă, drept „saci de nisip” pentru construit baricade.

În aceeași notă inedită, și în același timp a morbidului, înregistrată și ea de istorici, Războiul Crimeii a rămas cunoscut pentru introducerea „turismului de război”, ca și pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat și cucerit Sevastopolul.

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cercetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanțelor Minié și a armelor cu țevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaților.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici și francezi au învățat de la camarazii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – țigările – prin folosirea tutunului mărunțit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din Bătălia de Balaclava.

A fost primul război în timpul căruia telegraful electric a început să aibă un rol important, cu primul raportaj “în direct” al lui William Howard Russell pentru The Times.

Florence Nightingale și Mary Seacole au ajuns faimoase datorită contribuțiilor lor în domeniul îngrijirii bolnavilor în spitalele de campanie.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) - Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) - Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) – Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) – Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului

Cele mai importante bătălii:

- Distrugerea flotei otomane la Sinope – 30 noiembrie 1853;

- Bătălia de la Alma – 20 septembrie 1854

- Asediul Sevastopolului – 25 septembrie 1854 – 8 septembrie 1855;

- Bătălia de la Balaclava – 25 octombrie 1854 (Vezi și Atacul Brigăzii ușoare);

- Bătălia de la Inkerman – 5 noiembrie 1854;

- Bătălia de la Eupatoria – 17 februarie 1855;

- Bătălia de pe râul Ciornaia – 25 august 1855.

- Asediul Karsului – iunie – noiembrie 1855

 

Principalii comandanți militari

Imperiul Rus:

- Mihail Dmitrievich Gorciakov

- Ivan Feodorovici Paskevici

- Pavel Stepanovici Nahimov

- Eduard Ivanovici Totleben

- Alexandr Sergheevici Menșikov

Regatul Unit:

- Earl of Cardigan

- Lord Raglan

- Sir Edmund Lyons

Franța:

- Jacques Leroy de Saint Arnaud

- François Certain Canrobert

Imperiul Otoman:

- Abdulkerim Nadir Pașa

- Omar Pașa

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Războiul Crimeei (1853 – 1856) si pe en.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (1780 – 1821)

Tudor Vladimirescu (portret făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; certitudinea.ro; historia.ro;

 

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

 

Biografie

S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

 

Cererile norodului românesc (17 ianuarie 1821)

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu la 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

Tudor Vladimirescu trecand Oltul - foto preluat de pe agero-stuttgart.de

Tudor Vladimirescu trecand Oltul – foto preluat de pe agero-stuttgart.de

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.

 

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N./4 februarie 1821 S.V.)

“Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!  Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) - foto preluat de pe historia.ro

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) – foto preluat de pe historia.ro

 

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Pe 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti, ţinând în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului. Până pe 23 martie, a continuat tratativele cu boierii, finalizate cu două documente. În primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.

La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor – realitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (de fapt, un război, având în vedere strategia şi regulile militare după care s-a desfăşurat) începuse pe 23 ianuarie 1821 la Padeş, unde el a citit celebra proclamaţie. Pe 28 februarie, Tudor a părăsit tabăra de la Ţânţăreni, pornind în marş către Bucureşti. Între timp, cópii ale Prclamaţiei de la Padeş au fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populaţiei la mişcarea iniţiată de el. În zilele de 16 şi 20 martie, înainte de intrarea sa “oficială” în Capitală, Tudor Vladimirescu a adresat locuitorilor Bucureştiului, acelaşi mesaj:

„Proclamaţia către bucureşteni” (16 martie 1821)

Către toţi locuitorii din oraşiul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească, boierească şi negustorească, şi către tot norodul.

Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri. Mai naintea intrării mele în Bucureşti, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de istov celor mai nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreună obşteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi.

Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sânt resplătiri din partea neamului către strămoşii noştrii pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre.

Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate şi făr’de vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura cea de obşte pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimite ca să-l iscăliţi, adeveraţii fii ai patriei.”

 

Moartea

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

 

Rude

Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia.

 

Legende

Destinul lui tragic, romanțat desigur, a devenit (în 1962) sursă de inspirație pentru scenaristul Mihnea Gheorghiu și regizorul Lucian Bratu, care au realizat un lung metraj artistic cu Emanoil Petruț în rolul titular.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcertitudinea.rohistoria.ro;
cititi mai mult despre Tudor Vladimirescu si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org;