Articole

Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873)

Harta Europei in 1873

foto preluat de pe www.client-aviddesigngroup.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.unitischimbam.ro

 

Alianța celor trei împărați

Alianța celor trei împărați a fost o alianță politică cu caracter defensiv între Alexandru II (Țarul Rusiei), Franz Joseph I (Împărat al Austriei și rege al Ungariei) și Wilhelm I (Împărat al Germaniei). S-a constituit în 6 iunie 1873, prin Acordul consultativ (Convenția de la Schönbrunn) între Alexandru II și Franz Joseph I. În cazul unei amenințări de atac din partea unei terțe puteri, ambii monarhi se obligau să se înțeleagă pentru a adopta o „linie de conduită comună“.

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei, cititi mai mult pe  ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 23 octombrie 1873, Wilhelm I, împăratul Germaniei, aderă la Convenția de la Schönbrunn. Se constituie astfel Alianța celor trei împărați. Este un fel de „Sfânta Alianță“ între împărații Rusiei, Germaniei și Austriei. Guvernul rus urmărea prin această alianță excluderea unei eventuale înțelegeri germano-austriece în Balcani împotriva Rusiei și să asigure granițele de apus în cazul unei ciocniri cu Anglia în Asia Mică.

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În anul 1881 este semnat un nou acord al celor trei împărați, care nu mai este numit consultativ ca primul, ci prevedea obligația semnatarilor de a se menține neutralitatea. Dar, în continuare, desfășurarea evenimentelor face ca ciocnirile de interese între Rusia și Germania să ducă la încordarea relațiilor dintre ele și la constituirea, treptată, a celor două blocuri militare:

 

- Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia);

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

- Tripla Înțelegere sau Antanta (Rusia, Franța, Anglia).

Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. România aderă și ea la Antanta pe data de 28 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org si www.unitischimbam.ro
cititi despre Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873) si pe en.wikipedia.org

Tripla Alianță (1882)

The Triple Alliance in 1913

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tripla Alianță (1882)

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.

Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii.

Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: "The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation." - foto preluat de pe en.wikipedia.org

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: “The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation.” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Contextul, cauzele și premisele aderării României la Tripla Alianță

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri.

Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală.

Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904.

Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878).

Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească.

Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria.

O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român.

De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867.

Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.

În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale.

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878.

Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă.

Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată.

Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului.

Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”.

În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu.

Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”.

În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884.

Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus.

Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român.

În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania.

Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz.

Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean.

Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială. „Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României.

În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena.

Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului.

Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste.

Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”.

În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania.

Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I.

Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română.

Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.

 

Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România.

Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară.

În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace.

Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului.

În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni.

 

În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată.

Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.

Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?… Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”.

Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie.

Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că:

ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”.

Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări.

Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu vroia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român.

Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram.

Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat.

Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că

Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român.

De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest.

Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky.

Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele.

Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

cititi mai mult despre Tripla Alianță si pe en.wikipedia.org

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863)

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) – litografie de Kurz și Allison, 1890

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863)

Bătălia de pe Chickamauga, ce a avut loc în zilele de 19–20 septembrie 1863, a marcat sfârșitul unei ofensive unioniste în sud-estul statului Tennessee și în nord-vestul statului Georgia, denumită Campania Chickamauga. Bătălia a reprezentat cea mai semnificativă înfrângere a Uniunii pe teatrul vestic de operațiuni al Războiului Civil American și s-a clasat a doua în clasamentul bătăliilor cu cele mai numeroase victime în această conflagrație, după Bătălia de la Gettysburg.

Lupta s-a dat între Armata Cumberlandului condusă de general-maiorul unionist William Rosecrans și Armata Tennessee-ului condusă de generalul confederat Braxton Bragg, și își trage numele de la pârâul Chickamauga de Vest, care face meandre în nord-vestul Georgiei înainte de a se vărsa în râul Tennessee la circa 5,6 km nord-est de centrul orașului Chattanooga).

După succesul din Campania Tullahoma, Rosecrans și-a reluat ofensiva, cu scopul de a-i înlătura pe confederați din Chattanooga. La începutul lui septembrie, Rosecrans și-a strâns forțele împrăștiate prin Tennessee și Georgia și a împins armata lui Bragg din Chattanooga, către sud. Armatele unioniste i-au urmărit și s-au ciocnit scurt cu acestea la Răscrucea lui Davis. Bragg era hotărât să reocupe Chattanooga și a luat decizia de a întâmpina o parte din armata lui Rosecrans, de a o învinge, și apoi de a recuceri orașul. La 17 septembrie, el s-a îndreptat spre nord, cu intenția de a ataca Corpul XXI, care era izolat. În timp ce Bragg mărșăluia spre nord la 18 septembrie, cavaleria și infanteria armatei sale s-au ciocnit cu trupe de cavalerie și infanteriști călare unioniști, înarmați cu carabine Spencer cu repetiție.

Luptele cele mai grele au început în dimineața de 19 septembrie. Oamenii lui Bragg au atacat în forță, dar nu au putut rupe liniile unioniste. A doua zi, Bragg și-a reluat asalturile. Spre sfârșitul dimineții, Rosecrans a fost informat greșit că ar exista o breșă în linia sa. Deplasând unități pentru a acoperi presupusa breșă, Rosecrans a creat accidental una adevărată, direct în calea unui asalt de opt brigăzi pe un front îngust, condus de general-locotenentul confederat James Longstreet. Atacul lui Longstreet a scos din luptă o treime din armata unionistă, inclusiv pe Rosecrans însuși. Unitățile unioniste s-au regrupat spontan pentru a crea o linie defensivă pe creasta Horseshoe, formând un nou flanc drept pentru linia general-maiorului George H. Thomas, care a preluat comanda restului de trupe. Deși confederații au lansat alte asalturi masive și hotărâte, Thomas și oamenii săi au rezistat până seara. Forțele unioniste s-au retras apoi în Chattanooga, în vreme ce confederații au ocupat înălțimile din jur, asediind orașul.

 

cititi mai mult despre Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) pe en.wikipedia.org

Albina Carpaţilor (1877 – 1880)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Albina Carpaţilor (1877 – 1880)

Albina Carpaţilor, al cărei titlu intenţionat iniţial a fost Albina Daciei, cu subtitlul Foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, a fost o revistă apărută în 1877 la Sibiu, avându-i ca redactori pe Ioan Alexandru Lapedatu, Iosif Popescu şi Visarion Roman care era editor şi redactor. În perioada 18 august 1877 – 1 octombrie 1878 a apărut săptămânal, apoi bisăptămânal (15 octombrie 1878 – 30 septembrie 1880).

Fiind o revistă cu profil enciclopedic, Albina Carpaţilor a publicat fragmente de romane, nuvele şi alte naraţiuni, datini, credinţe şi moravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii şi studii, articole de ştiinţe naturale, industrie, arhitectură şi sculptură, bibliografii. Fiecare număr conţinea ilustraţii.

În toată perioada cât a apărut, revista a fost dominată de interesul pentru cultivarea patriotismului, pentru afirmarea unităţii de cultură, limbă, credinţă şi obiceiuri româneşti, de pe ambele părţi ale Carpaţilor.

De exemplu, pentru ajutorarea ostaşilor români de pe Frontul din Balcani (1877-1878), Albina Carpaţilor din Sibiu a publicat piesa patriotică La Turnu Măgurele, de Vasile Alecsandri.

Printre colaboratorii revistei, din Transilvania, s-au aflat scriitorii Nicolae Densusianu, Al. Marinescu, Alexe Teochari, Iosif Popescu, Ion Slavici, Andrei Bârseanu şi Ion Gorun (A. I. Hodoş), iar peste munţi, din Moldova, pe Vasile Alecsandri (cu poezii din ciclul Ostaşii noştri), Dimitrie Bolintineanu, G. Creţeanu, Alexandru Macedonski şi Teodor Burada, iar din Bucovina pe folcloristul Simion Florea Marian.

 

Motivarea titlului

La 13 august 1877, redacţia ziarului România liberă din Bucureşti denunţa gestul autorităţilor maghiare de a interzice cuvântul Dacia în titlul unui ziar:

Un cuvânt prea mult în lecsicon – cetim în Gazeta de Transilvania: Nu de mult a fost alăturat la un număr al foaiei noastre anunciul Albina Daciei, foaie literară beletristică, ce era să fie editată în curând de V. Roman sub redacţiunea dlui I. Lapedatu. Aflăm în curând că apariţiunea acestei foi a fost interzisă de către Ministerul de Interne (maghiar) cu ordinul sub Nr. 2523 din 5 Aug. 1877, pe motiv că, cuvântul Dacia (…) nu are îndreptăţire şi este fără nici un sens, fiind scos dintr-un «lecsicon vrăjmaş statului». Ni se spune că acea foaie va apărea sub titlul Albina Carpaţilor”.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Albina Carpaţilor si pe: bcucluj.ro; www.agerpres.ro

Republica de la Ploiești (8 august 1870)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Republica de la Ploiești (8 august 1870)

Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul şi în comedia Conu Leonida faţă cu reacţiunea numindu-le intrigi boiereşti.

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descrierea evenimentelor

Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.

În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stănian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzău - d. 25 iunie 1901), avocat, ziarist și general al armatei române, a fost fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația” și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de Republica de la Ploiești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzău – d. 25 iunie 1901), avocat, ziarist și general al armatei române, a fost fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația” și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de Republica de la Ploiești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.

Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa şi Prusia.

Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:

1) Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

2) Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului. Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”

Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.

Candiano Popescu i-a prezenat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti mare entuziasm”.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti”, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

Republica de la Ploiești (8 august 1870), satirizată în 1884 în revista Ciulinul: Alexandru Candiano-Popescu pe piedestal, călare pe un câine și purtând bonetă frigiană pe cap, este prezentat cu covrigi de colegii conspiratori - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Republica de la Ploiești (8 august 1870), satirizată în 1884 în revista Ciulinul: Alexandru Candiano-Popescu pe piedestal, călare pe un câine și purtând bonetă frigiană pe cap, este prezentat cu covrigi de colegii conspiratori – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Avocatul Nicolae Fleva declara:

Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti”, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.

Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.

Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.

 

Importanţă

Această mişcare conspirativă nu este ceea ce a fost prezentat de presa vremii, ca o acţiune subversivă a unui grup de cheflii, ci o mişcare organizată care a căutat înlăturarea monarhiei regelui Carol I al României. La această mişcare au participat aproximativ 3000 de oameni, printre care au fost şi demnitari din rândul prefecturii şi poliţiei oraşului. Evenimentul este o parte memorabilă din istoria Ploieştiului.

Ea rămâne o expresie a voinţei de a se asigura un regim democratic în România, de a bara eventualele tendinţe autocratice ale domnitorului Carol I.

Pentru aducerea aminte a acestui eveniment, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu a fost ridicată în Ploieşti Statuia Libertăţii.

Statuia Libertăţii din Ploieşti, 1908 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia Libertăţii din Ploieşti, 1908 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Republica de la Ploiești si pe: www.historia.ro; adevarul.ro; www.rri.roen.wikipedia.org

 

1) Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro

 

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din 7 sv/19 sn august 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris, a fost actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856.

.

Contextul general

Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Principatele Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile constituționale stipulate în programele lor. Tările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin revoluțiile

Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.

Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 [...] este și rămâne legea fundamentală a României
— Alexandru Ioan Cuza, în preambulul Statutului Desvoltător Convențiunii de la Paris

După unii autori, este considerată prima constituție a României.

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Statutul Principatelor stabilit prin Convenţia de la Paris (1858)

Primind cele două rezoluţii ale Divanurilor ad-hoc din 1857, comisarii marilor puteri europene au redactat raportul lor în care analizau aceste rezoluţii şi, pe baza lor, dar şi ţinând seamă de situaţia din Principate, au făcut o serie de propuneri privind viitoarea organizare a acestora, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Raportul comisarilor cu privire la analiza rezoluţiilor celor două Divanuri ad-hoc a fost încheiat şi înaintat Conferinţei de la Paris la 1/13 aprilie 1858.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.

Textul Convenţiei era, de fapt, o consecinţă a acordului stabilit la Osborne şi constituia un compromis faţă de dorinţa şi voinţa de unire a românilor, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu. În vara anului 1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei deciseseră ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta Otomană, care refuza să anuleze alegerile pentru adunarea ad-hoc din Moldova falsificate.

Criza se rezolvase prin întrevederea de la Castelul Osborne, de pe insula Wight (25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în cadrul căreia se ajunsese la o soluţie de compromis. Astfel, Marea Britanie acceptase atunci anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa s-a mulţumit cu o unire parţială, renunţând la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin.

Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic.

Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.(“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

S-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori.

Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Legea cenzitară pentru alegerea membrilor adunărilor elective prevedea trei colegii. În primul colegiu intrau ”alegătorii primari” din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni.

Aceştia alegeau câte trei delegaţi în fiecare plasă, delegaţi care, la rândul lor, alegeau un deputat. Din colegiul al doilea făceau parte alegătorii din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o mie de galbeni. Aceştia erau ”alegători direcţi”, care alegeau direct, nu prin delegaţi, câte doi deputaţi de judeţ sau ţinut.

Al treilea colegiu, al alegătorilor din oraşe, îi cuprindea pe aceia care puteau dovedi un capital funciar, industrial sau comercial – personal sau dotal – de minimum 6.000 de galbeni. Alegătorii trebuia să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie. (Constantin C. Giurescu, ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).

Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene.

Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor. Recunoscând, prin articolul 2, tradiţiile de viaţă statală de sute de ani, exprimate, între altele, şi prin tratatele încheiate de domnitorii români cu sultanii turci, Convenţia înlătura pretenţiile Rusiei ţariste şi ale Austriei de a-şi impune stăpânirea lor asupra ţărilor române”, se arată în revista ”Magazin istoric” nr. 10/octombrie 1975, în care este publicat textul integral al Convenţiei de la Paris.

Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor, Regulamentele Organice încetându-şi, pe plan juridic, valabilitatea. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864.

 

Prevederile principale

- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.

- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.

- Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

- Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

- Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

- Articolele 10 – 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

- Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

- Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

- Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

 

CONVENŢIE din 7 august 1858

convenţiune pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române

Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a marei Britanii şi Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul tutulor Rusiiloru şi Regele Sardiniei, voindu, conform cu stipulaţiile tractatului încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, a consfinti printr’o convenţie, a lor din urma înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principateloru Maldaviei şi Valahiei, a nummit drept Plenipotenti ai lor, pentru a negotia şi a subscrie disa convenţie, însă:

Majestatea Sa Imparatul Ottamaniloru, pe Mohamed Fuad Pasa, musir şi vizir al Imperiului, decorat cu ordinile Imperiale Medjidie şi al meritului personal intiia clasa, al ordinului militar, scl. scl. scl. Ministrulu sau actual al trebiloru din Afară.

Majestatea Sa Imparatul Austriei, pe D. Iosif Alecsandru Baron de Hiubner, Cavaler mare cruce, a ordinilor Imperiale Leopold şi Corona de fer, scl. scl. scl. Consilierul seu intim actualu, şi ambasadorulu seu estraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea sa Imparatul Francediloru pe D. Alecsandru Conte Colona Valevski, senator al Imperiului, cavaler mare Cruce, a ordinului Imparatescu Legiona de onore scl. scl. scl. Ministrul şi Secretarulu sau de Stat la Departamentul trebilor din afară.

Majestatea Sa Regina Rigatului-Unit al Marii Britanii şi Irlandei pe prea-onorabilul Enri Ricard Carol, Conte Covlei, viconte Dangan, Baron Covlei, Pair al Rigatului-unit, Membru al consiliului privat al Majestatii Sale Britanice, Cavaler mare-Cruce al prea-onorabilului Ordin Baia, Ambasadorul ecstraordinar şi plenipotent al disei Majestati lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Prusiei, pe D. Macsimilian-Frederik-Carol-Frant, Conte de Hatfeld-Vildemburg-Soenstein, cavaler al ordinului Rigal Vulturul-Roşu de intiia clasa, cu frunze de stejar, scl. scl. scl. Consilieru sau actual privat actualu şi trimisulu sau ecstraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francedilor.

Majestatea Sa Imparatul tutulor Rusiiloru pe D. Conte Pavel Chiselef, cavaler al ordinilor Rusiei, decorat cu indoitul portret în briliante al Imparatilor Nicolai şi Alecsandru II, scl. scl. scl. Adionantul general al său, Generalu de Infanterie, Membru al Consiliului imparatiei, Ambasadorul sau ecstraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Sardiniei, pe D. Salvator Marchid de Vilamarina, Cavaler mare-Cruce, al ordinului sau rigalu St. Maurice şi St. Lazar, scl. scl. scl. trimisul sau estraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Carii s’au adunat în conferinţa la Paris, avînd depline-împuterniciri, care au fostu reconoscute în buna şi cuvenită forma, şi au hotărît cele urmatore:

Articolul 1

Principatele Moldaviei şi Valahiei constituiete d’acum înainte sub numirea de “Principatele-Unite Moldavia şi Valahia,” raminu puse sub suzeranitatea M.S. Sulatnului.

Articolul 2

În temeiulu capitulatiiloru date de Sultanii Baiazetu l-iu, Mohametu II, Selim I şi Soliman II, carii constitue a loru autonomie, regulindu raporturile loru cu Sublima Porta, şi pe care mai multe Hati-serifuri, şi mai cu sema acela din anul 1834 le au consfintitu conformu asemenea şi cu articolile 22 şi 23 ale tractatului încheiată la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele voru urma a se bucura sub chezasuirea colectivă a Puteriloru contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sînt în posesie.

Prin urmare Principatele se voru administra în libertate şi afară de ori-ce amestecu alu Sublimei-Porţi, în ţărmurile stipulate prin înţelegerea Puteriloru chezase cu Curtea Suzerana.

Articolul 3

Puterile publice voru fin încredinţate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevadute de aceasta convenţie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate.

Articolul 4

Puterea esecutiva va fi esersata de Hospodaru.

Articolul 5

Puterea legiuitore va fi esersata împreună de Hospodaru, de Adunare şi de Comisia centrala.

Articolul 6

Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de Hospodaru şi votate de Adunare.

Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către Hospodaru.

Articolul 7

Puterea judecatoresca, esersata în numele Hospodariloru, va fi încredinţată magistratiloru numiţi de dinsulu, fără ca nimeni sa pota fi lipsitu de firestii săi judecători.

O lege va hotati condiţiile de priimire innaintare în magistratura, luindu dreptu bada aplicarea progresiva a principiului inamovibilitatei.

Articolul 8

Principatele voru da Curtei Suzerane unu tributu anualu a căruia suma remane hoterita la tifra de unu milionu cinci sute de mii lei pentru Moldavia şi al tifra de doue milioane cinci sute de mii lei pentru Valachia.

Investitura va fi data Hospodariloru, ca şi în trecutu de M.S. Sultanulu.

Curtea Suzerana va combina cu Principatele măsurile de apărare a pamentului loru, în cadu de atacu din afară; şi va putea provoca prin înţelegere cu Curţile garante măsurile trebuincioase, pentru restatornicirea ordinului, la întîmplare de a de compromite.

Ca şi în trecutu, tractatele internaţionale care se voru încheia de Curtea Suzerana cu Puterile străine, voru fi aplicabile Principateloru în totu ceia ce nu va atinge ale loru imunităţi.

Articolul 9

În cadu de calcare a imunităţilor Principateloru, Hospodarii voru innainta unu recursu către puterea Suzerana, şi dacă nu se va face dreptate la a loru reclamaţie, o voru putea indrepta prin agenţii loru către representantii Puteriloru garante la Constantinopole. Hospodarii voru fi represantati lîngă Curtea Suzerana prin agenţi (Capu-Chehaia) născuţi Moldoveni sau Români, nesupusi la nici o protecţie străină, şi priimiti de Porta.

Articolul 10

Hospodarulu va fi alesu pe viaţa de Adunare.

Articolul 11

În cadu de vacantie, şi pane la instalarea noului Hospodaru, administraţia va fi încredinţată Consiliului Ministriloru, care va intra d’a dreptulu în lucrare.

Atribitiile sale, curatu administrative, se voru margini la expedierea lucratoriloru, fără sa pota departa pe funcţionari alt-feliu, de catu pentru vina constatată judecătoreşte.

În acestu casu nu va putea rândui pe altulu în locu de catu vremelniceste.

Articolul 12

La ivire de vacantie, dacă Adunarea va fi strinsa, ea va fi datore a proceda în optu dile, la alegerea Hospodarului.

Dacă nu va fi strinsa, sa va chema îndată şi se va aduna în termenu de dece dile. În cele optu dile ce voru urma după stringerea ei, va trebui sa fi procedatu la alegeera Hospodariloru.

Aflarea de faţa a trei părţi din numeralu membriloru înscrişi va fi neaparata, spre a putea proceda la alegere. În cadu candu în cel optu dile nu se va fi facuta alegerea a noua di la amiadi. Adunarea va proceda la alegere ori care aru fi numeralu membriloru de faţa.

Investitura va fi cerută ca şi în trecutu; ea va fi data în termenu de o luna celu multu.

Articolul 13

Va fi în dreptu de a fi alesu la Hospodoratu ori cine va fi în vîrsta de 35 ani, şi fiu din tata născut Moldavu seu Romanu, şi va putea arata unu venitu în pamentu de 3,000 galbeni, numai sa fi implinitu funcţii publice în timpul de dece ani, seu sa fi facutu parte din Adunări.

Articolul 14

Hospodarulu guverna cu ajutorulu ministriloru numiţi de densulu. Intareste şi promulga legile poate refuda întărirea sa. Are dreptu de ertare, şi acela d’a micşora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni alt-felu în administraţia dreptatei.

Elu pregăteşte legile de interesu specialu Principatului, şi mai cu sema budgetele şi le supune la deliberările Adunarei.

Elu numeşte în tote funcţiile de administraţie publică şi face regulamentele trebuincioase pentru esecutarea legiloru.

Lista civilă a fie-căruia Hospodaru va fi votată de Adunare, odată pentru tot-d’auna la suirea sa pe scaunu.

Articolul 15

Ori ce actu sloboditu de Hospodaru, trebuie să fie contrasemnatu de către miniştrii competenţi.

Miniştrii voru fi respundatori de violarea legiloru şi mai alesu de ori ce risipa baniloru publici.

Ei voru fi supuşi judecatei Înaltei Curţi judecătoreşti şi de Casaţie. Actia va putea fi procovata de Hospodaru sau de Adunare.

Punerea sub acudatie a ministriloru nu se va putea pronunţa de catu cu majoritatea de duoa părţi din trei a membriloru de faţa.

Articolul 16

Adunarea alegatore, în fie-care Principatu va fi alesa pe septe ani, conformu dispoditiiloru electorale anecsate pe lîngă apredenta convenţie.

Articolul 17

Adunarea va fi convocată de Hospodaru şi va trebui să se adune în fie-care anu, în cea d’inteiu duminica a lui Decembrie.

Ţinerea fie-caria sesii ordinare va fi de trei luni.

Hospodarulu va putea de va fi trebuinta, a prelungi sesia. El poate să cheme adunarea afară din vremea obicnuita, sau sa o desfiintede. În acelu din urma cadu este datoru a convoca o noua adunare, care trebuie să fie strinsa în termenu de trei luni.

Articolul 18

Mitropolitulu şi Episcopii eparhioti vora face după dreptu, parte din adunare.

Presidenta Adunarei va fi a Mitropolitului. Vice-predidentulu şi secretarii voru fi aleşi de Adunare.

Articolul 19

Presidentulu hotarasteconditiile de primirea publicului în şedinţe, afară de cadurile de esceptie care voru fi prevadute de regulamentulu din nauntru.

Se va face prin îngrijirea presidentului, unu proces-verbalu. Somaru alu fie-caria şedinţe care va fi publicată în gradată Oficială .

Articolul 20

Adunarea va desbate şi va vota proiectele de legiurire ce’i voru fi înfăţişate de Hospodaru. Ea va putea să facă amendamenturi; însă sub reserva stipulată în art. 36. în ceia ce priveşte legile de interes comunu.

Articolul 21

Dacă Miniştrii nu voru fi din membrii Adunariloru, ei totu îşi voru avea intrarea şi voru putea lua parte la desbaterea legiuirilor fără a lua însă parte la votare.

Articolul 22

Budgetulu venitoriloru şi acela alu chltueliloru, pregatita anualu pentru fie-care Principatu, prin îngrijirea Hospodarului respectivu, şi supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu după ce voru fi votate de densa.

Dacă budgetulu nu ar fi votatu în timpulu priinciosu, puterea esecutiva va indestula serviciului publicu după budgetulu anului precedentu.

Articolul 23

Osebite fonduri isvorite pane acuma din speciale casse, şi de care Guvernului dispune sub diverse titluri, voru fi trecute în budgetulu generalu alu venitoriloru.

Articolul 24

Încheierea definitivă a socoteliloru, va fi presentata Adunarei, celu ami tardiu în termenu de duoi ani, socotitu de la închiderea fie-căruia esercitiu.

Articolul 25

Nici o dajdie nu va putea fi înfiinţată sau adunata dacă nu se va priimi de Adunare.

Articolul 26

Precumu tote legiuirile de interesu comunu seu specialu şi regulamentele administrarei publice, legiuirile financiale voru fi publicate în gadeta Oficială .

Articolul 27

Comisia centrala va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusa de sese-spre-dece membrii, optu Moldoveni şi optu Români. Patru voru fi aleşi de fie-care Hospodaru dintre membrii Adunarei, seu dintre persoanele ce voru fi implinitu funcţii înainte în tera, şi patru de fie-care Adunare din sinul ei.

Articolul 28

Membrii Comisiei centrale îşi pastreda dreptulu d’a lua parte la alegerea Hospodariloru n Adunarea din care făcut parte.

Articolul 29

Comisia centrala este permanenta. Ea va putea însă, cînd voru erta-o lucrările ei, a s’amana pentru unu timpul care nici într’unu casu nu va putea trece peste patru luni.

Funcţiile membriloru săi pentru fie-care Principatu, fie numiţi de Hospodari seu aleşi de Adunări, voru fi marginite la vremea catu va tinea legislatura.

Cu tote acestea funcţiile membriloru ce esu nu voru inceta de catu la instalarea nuoiloru membri.

În casu candu mandatulu ambeloru Adunări, va espira de odată, Comisia centrala va fi reînnoită în totalitate pentru amândouă Principatele, la deschiderea nouilor Adunări.

În casu de desfiinţare a uneia din Adunări, nu se voru fi din Principatulu a căruia adunare va fi alesa din nou.

Membrii ce esu potu fi aleşi din nou.

Articolul 30

Funcţiile de membru alu Comisie centrale voru fi retribuite.

Articolul 31

Comisia centrala va numi pe presidentulu. În cadu cindu voturile se voru împărţi de o potriva între doi candidaţi, se va hotărî prin sorţi.

Funcţiile de presidentu voru inceta cu mandatulu sau de membru alu Comisiunei centrale; ele însă voru putea fi reînnoite.

În cadu de împărţire de o potriva a voturiloru în desbateri, votulu Presidentului va fi hotaritoru.

Comisia centrala îşi va face regulamentulu sau interioru. Cheltuelile ei de ori ce natura voru fi puse pe jumătate în sarcina ambeloru Principate.

Articolul 32

Dispoditiile constitutive nuoei organidatii a Principateloru părea de trebuinta a stirpi, şi a insemna îmbunătăţirile ce aru fi de trebuinta a se introduce în osebitele ramuri ale administraţiei.

Articolul 33

Hospodarii voru putea trimite Comisie centrale tote propunerile ce lise voru părea de folosu a preface în proiectele de legi comune amîndurora Principateloru.

Comisia centrala va pregati legile d’unu interesu generalu comunu ambeloru Principate, şi va supune aceste legi, prin mijlocirea Hospodariloru la desbaterile Adunariloru.

Articolul 34

Sînt privite ca legi de interesu generalu tote acelea carea au de obiectul unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vamiloru, a postiiloru, telegrafului, fiscarea preţului monetaru şi deosebitele materii de folosu publicu comune ambeloru Principate.

Articolul 35

Odată înfiinţată, Comisia centrala va trebui să se ocupe specialu a codifia legile în fiinta, punandule în armonie cu actulu constitutivu alu nuoei organidatii.

Ea va reviduiregulamentele organice precum şi condicile Civile, Criminale, de Comertu şi de procedura, astfelu incatu, afară de legile curatu de interesu localu, se numai fie în viitoru de citu unulu şi acelasu trupu de legislaţie, care să se esecute în ambele Principate, după ce va fi votată de către respectivele Adunări, intaritu şi promulgatu de fie-care Hospodaru.

Articolul 36

Dacă Adunările introducu amendamente în proiestele legiloru de interesu comunu, proectulu amendamentu va fi trimisu Comisiei centrale, care va hotărî unu proiectu definitivu, pe care Adunările nu voru mai putea de citu sa’lu adopte sau sa-lu lepede în întregul său.

Comisia centrala va trebui sa primească amendamenturile ce voru fi votate de amindoa Adunările.

Articolul 37

Legile de unu interesu specialu pentru fie-care Principatu nu voru fi întărite de Hospodaru de citu după ce vor fi comunicate de dinsul Comisiei centrale, care va avea a preţui de sînt potrivite cu dispoditiile constitutive de unoei organidatii.

Articolul 38

Se va înfiinţa o Curte-înaltă judecatoresca şi de Casaţie, comuna ambeloru Principate. Ea va redida la Focşani. Se va face întocmirea ei printr’o lege.
Membrii săi voru fi inamovibili.

Articolul 39

Hotărîrile date de Curţi şi judecatile pronunţate de Tribunaluri în ambele Principate, voru fi apelate esclusivu la acesta Curte de casaţie.

Articolul 40

Ea va esersa unu dreptu de censura şi de disciplina asupra Curtiloru apelative şi tribunaluriloru.

Ea va avea dreptu de juridictie exclusivă asupra însuşi membriloru ei în pricini penale.

Articolul 41

Ca înaltă curte Judecătorească, ea va cerceta pirile provocate în contra ministriloru de către Hospodaru sau de către Adunare şi va judeca fără apelu.

Articolul 42

Ostirile regulate aflate acumu în fiinta în ambele Principate voru priimi o organidatie identică spre a putea la trebuinta să se unească şi sa formede o singura armie.

Se va face pentru acesta o lege comuna.

Afară de acesta se va face pe totu anul inspecţia ostirilor ambeloru Principate de către inspectorii generali numiţi în toţi anii, cindu de unu Hospodaru cindu de cel-l-altu. Aceşti inspectori voru fi însărcinaţi a veghia asupra întregii esecutari a dispoditiilor menite de a păstra ostiriloru tote caracterurile de doua corpuri ale acelesi armii.

Tifra ostiriloru regulate hotarita de regulamentulu organicu, nu se va putea mari mai multu de catu de o a treia parte fără o mai inteiu înţelegerecu Curtea Suzerana.

Articolul 43

Ostirile trebuie să se adune de câte ori siguranţa din întru sau acea a hotareloru va fi ameninţată. Unirea loru va putea fi provocată de unulu seu de cel-l-altu Hospodaru, dar nu se va face de catu în urma unei înţelegeri comunae între dinsi facendu-se cunoscutu şi Curţii Suzerane.

După propunerea inspectoriloru, Hospodarii voru putea asemenea sa impreune în totalu sau în parte ostirile în cimpu de manevre sau spre a le face revista.

Articolul 44

Comandantulu de căpetenie va fi numitu cînd de unu Hospodaru candu e cel-l-altu, cînd va fi a se reuni ostirile. Elu trebuie să fie Moldoveanu seu Romanu de naştere. Va putea fi revocat de Hospodarulu care l’a numitu. În acestu casu noul Comnadantu de căpetenie va fi orinduitu de cel-altu Hospodaru.

Articolul 45

Ostirile ambeloru teri voru păstra stegurile loru actuale, dar aceste steguri voru purta în viitoru o banderola de colore albastra, conformă modelului alaturatu la presenta convenţie.

Articolul 46

Moldovenii şi Românii voru fi toţi de o potriva înaintea legii, înaintea contribuţii şi priimiti de o potriva în funcţiile publice, în unulu şi cel-l-altu Principatu.

Libertatea loru individuală ca fi chezasuita.

Nimeni nu va putea fi opritu, arestuitu sau datu în judecata de citu conformu legiuirei.

Nimeni nu va putea fi ecspropriatu de citu legalu, pentru pricina de interesu publicu şi prin despăgubire.

Moldovenii şi Românii de ori-ce ritu crestinu, se voru bucura d’o potriva de drepturile politice. Esersarea acestoru drepturi se va putea întinde şi la cel-lalte culturi prin dispoditii legislative.

Tote privilegiurile, scutirile sau monopoluri, de care se bucura încă unele clase, voru fi desfiinţate; şi se va proceda fără intirdiere la revidia legiuirei care reguleda raporturile proprietariloru pămîntului cu cultivatorii, avîndu în vedere îmbunătăţirea starei teranilor.

Instituţiile municipale atitu cele orăşeneşti citu şi cele cimpenesti, voru dobîndi tota dezvoltarea ce le potu da stipularile acestei convenţii.

Articolul 47

Pînă cindu se va fi procedatu în revidia prevaduta prin art. 37. legislaţia acumu în putere în Principate este menţinută în cea ce priveşte dispoditiile care nu suntu în potriva stipulatiiloru acestei Convenţii.

Articolul 48

Spre îndeplinirea art. 25, din tractatulu de la 30 Martie 1856, unu Hati-serifu conformu tecstualu cu stipularile presentei convenţii, va promulga dispoditiile de mai susu într’unu termenu de cinci-spre-dece dile celu mai tirdiu de la schimbarea pratificatiiloru.

Articolul 49

În momentulu publicarei disului Hati-serifu, administraţia va fi data de către caimacamii în fiinta, în fie-care Principatu, unei comisii vremelnice (Caimacamie), instituata potrivitu dispositiiloru regulamentului organicu. Prin urmare, aceste comisii voru fi alcătuite de Presidentulu din Întru, carii a fostu în funcţie sub Hospodarii din urma înaintea instalaţii în 1856, a administratoriloru providorii.

Disele comisii se voru ocupa îndată cu alcătuirea listeloru electorale care trebuescu săvîrşite şi afişate în termenul de cinci septamani.

Alegerile se voru face trei săptămâni după publicarea listeloru. A decea di va urma, deputaţii trebuescu a fi adunaţi în fie-care Principatu, spre a proceda în termenile hotărîte mai susu, la alegerea Hospodariloru.

Articolul 50

Presenta Convenţie va fi ratificată, şi ratificatiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci septamini, sau mai curandu de se va putea.

Pentru care plenipotentii respectivu au subscris’o, punându şi pecetea armeloru loru.

Facuta la Paris, în 7/19 August, 1858.
(Semnati): Fuad.
” Hiubner.
” Valevski.
” Covlei.
” Hatfeld.
” Chiselef.
” Vilimarina.
————–

 

* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza.  Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală.  La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.  Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro

Legea de Abolire a Sclaviei din 1833

Protector of Slaves Office (Trinidad), Richard Bridgens, 1838

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Legea de Abolire a Sclaviei din 1833

Legea de Abolire a Sclaviei din 1833 din Regatul Unit (citată 3 & 4 Will. IV c. 73) a fost o lege adoptată de Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei în anul 1833 prin care se abolea sclavia în Imperiul Britanic (exceptând „Teritoriile aflate în posesia Companiei Indiilor Orientale”, „Insula Ceylon”, și „Insula Sfânta Elena”). Legea a fost abrogată în 1998 ca parte a unei largi reorganizări a legislației engleze, dar stipulările de interdicție a sclaviei rămân în vigoare.

Illustration from the book: The Black Man's Lament, or, how to make sugar by Amelia Opie. (London, 1826) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Illustration from the book: The Black Man’s Lament, or, how to make sugar by Amelia Opie. (London, 1826) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Context

Sclavia fusese abolită în Regatul Marii Britanii începând cu 1772 de către Lord Mansfield în R v Knowles, ex parte Somersett iar comerțul cu sclavi a fost interzis prin Legea Traficului cu Sclavi din 1807, care instituia amendă de 100 £ pe sclav transportat, aplicabilă căpitanilor britanici prinși importând sclavi (tratatele semnate cu alte state au extins și mai mult gama de acoperire a interdicției).

Micile țări traficante de sclavi care nu aveau multe de pierdut, cum ar fi Suedia, au urmat rapid exemplul, ca și Țările de Jos, care între timp devenise un jucător minor; Imperiul Britanic de la acea vreme constituia însă o parte substanțială a populației lumii. Marina Regală a înființat Escadrila Africii de Vest (sau Escadrila de Prevenție) cu mari cheltuieli în 1808 după ce Parlamentul a adoptat legea.

Misiunea escadrilei era de a suprima traficul cu sclavi în Atlantic patrulând coasta vestică a Africii. Traficul cu sclavi a fost astfel mult redus, dar nu și eliminat complet. Se putea ca unele nave cu sclavi, aflate în pericol de a fi prinse de Marina Regală, să ordone aruncarea sclavilor în mare pentru a reduce amenzile. Între 1808 și 1860, Escadrila Africii de Vest a capturat 1.600 de vase cu sclavi și a eliberat 150.000 de africani.

Prima „Societate pentru Aplicarea Abolirii Traficului de Sclavi” a fost înființată în 1787 în Marea Britanie, printre membrii ei numărându-se John Barton⁠; William Dillwyn; George Harrison; Samuel Hoare Jr⁠; Joe Hooper⁠; John Lloyd⁠; Joseph Woods⁠ Sr; James Phillips⁠; Thomas Clarkson⁠, Granville Sharp⁠, Philip Sansom și Richard Phillips⁠.

Ulterior, în 1823, s-a înființat Societatea Anti-Sclavie, având ca membri pe Joseph Sturge⁠, Thomas Clarkson⁠, William Wilberforce⁠, Henry Brougham⁠, Sir Thomas Buxton, 1st Baronet⁠, Elizabeth Heyrick⁠, Mary Lloyd, Jane Smeal, Elizabeth Pease⁠ și Anne Knight⁠.

În perioada Crăciunului lui 1831, în Jamaica a izbucnit pe scară largă o revoltă a sclavilor, denumită Războiul Baptiștilor. A fost organizată la început ca grevă pașnică de către pastorul baptist Samuel Sharpe⁠. Revolta a fost suprimată de milițiile plantocrației jamaicane și garnizoana britanică locală după zece zile, la începutul lui 1832. Din cauza pierderilor de proprietăți și de vieți omenești în timpul revoltei din 1831, Parlamentul Britanic a declanșat două anchete. Rezultatele acestor anchete au contribuit mult la abolirea sclaviei prin legea din 1833.

Poster for an event in Worcester, Massachusetts in 1849, commemorating the end of slavery in the British West Indies - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Poster for an event in Worcester, Massachusetts in 1849, commemorating the end of slavery in the British West Indies – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte ale legii

Sclavia a fost abolită oficial în mare parte a Imperiului Britanic începând cu data de 1 august 1834. În practică, însă, au fost eliberați imediat doar copiii de sclavi de până la șase ani, întrucât toți sclavii de peste șase ani au fost desemnați „ucenici”. Legea includea și un drept de compensație pentru proprietarii de sclavi care urmau să-și piardă proprietatea.

Suma de bani ce urma să fie cheltuită pe compensații a fost stabilită la „douăzeci de milioane de lire sterline”. În condițiile legii, guvernul britanic a alocat fonduri de 20 de milioane de lire pentru a plăti compensații pentru pierderea sclavilor pentru proprietarii înregistrați de sclavi.

Lista de nume pentru atribuirea de compensații arată că deținerea de sclavi era răspândită la nivelul mai multor sute de familii britanice, dintre care multe cu o poziție socială înaltă. De exemplu, Henry Phillpotts⁠ (pe atunci episcop al Exeterului), împreună cu alți trei parteneri de afaceri, au primit 12.700£ pentru 665 de sclavi.

În total, guvernul a plătit peste 40.000 de compensații diferite. Fondul de 20 de milioane de lire a reprezentat 40% din bugetul național pe anul respectiv.

Ca excepție față de restul Imperiului Britanic, legea nu s-a aplicat asupra teritoriilor aflate „în posesia Companiei Indiilor Orientale, asupra Insulei Ceylon, și asupra Insulei Sfânta Elena.”

La 1 august 1834, un grup neînarmat de persoane în vârstă s-au adresat guvernatorului din Port of Spain, Trinidad, cu privire la noile legi, scandând: „Pas de six ans. Point de six ans” („Fără șase ani! Nu șase ani!”), acoperind glasul guvernatorului. Protestele pașnice au continuat până când s-a adoptat și o rezoluție de abolire a „uceniciei” și libertatea sclavilor a fost obținută și de facto, nu doar de iure. Emanciparea totală a fost acordată în Trinidad la 1 august 1838, aceasta fiind prima colonie britanică cu sclavi care a abolit sclavia în întregime.

Portrait of abolitionist Thomas Clarkson, circa 1840, after Henry Room; on the scroll is "Slavery abolished; Jamaica; August 1st 1838", the date the apprenticeships ended - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Portrait of abolitionist Thomas Clarkson, circa 1840, after Henry Room; on the scroll is “Slavery abolished; Jamaica; August 1st 1838″, the date the apprenticeships ended – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Abrogarea

Legea de Abolire a Sclaviei din 1833 a fost abrogată în întregime în 1998, fiind considerată redundantă. Au rămas în vigoare alte legi care interzic sclavia, și anume diverse secțiuni din legile traficului de sclavi din 1824, 1843 și 1873. În plus față de acestea, Legea Drepturilor Omului din 1998 include în legislația britanică articolul 4 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului care interzice deținerea de persoane ca sclavi.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Legea de Abolire a Sclaviei din 1833 si pe en.wikipedia.org

Dieta de la Sibiu din 1863

Sibiu, Hotel “Împaratul Romanilor”, Sala Redute (1863)

foto preluat de pe patrimoniu.sibiu.ro
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Dieta de la Sibiu din 1863

Dieta Transilvaniei ţinută între anii 1863-1864 la Sibiu, a fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revoluţia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor.

 

Alegerile pentru formarea Dietei

Regimul liberal instaurat în Imperiul Habsburgic în 1860 a creat o fereastră de oportunitate pentru naţionalitatea română. După Revoluţia din 1848 Dieta Transilvaniei nu se mai întrunise niciodată.

Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”). Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia. Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători.

Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens. Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze.

Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi:

- românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)
- maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)
- saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

Pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea relativă a locurilor în Dietă, cu mult peste reprezentarea firavă de care avuseseră parte în 1848.

 

Prima sesiune (1863)

Ordinea de zi

În 1863 împăratul Franz Joseph a convocat forul legislativ pentru data de 1 iulie, la Sibiu. Pe ordinea de zi urmau să fie discutate 11 propuneri regeşti:

1.   recunoaşterea politică a naţiunii române şi confesiunile ei;

2.   recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiara şi germana;

3.   adoptarea unei legi electorale;

4.   alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial;

5.   reîmpărţirea administrativă a teritoriului statului;

6.   reglementarea administraţiei publice;

7.   reglementarea justiţiei;

8.   înfiinţarea unui tribunal suprem;

9.   modificarea patentei urbariale din 1854;

10. introducerea cărţilor funciare;

11. înfiinţarea unei bănci ipotecare.

 

Desfăşurarea lucrărilor

Deschiderea lucrărilor s-a făcut la data de 15 iulie 1863. Nemulţumiţi că pierduseră majoritatea, deputaţii maghiarii şi secuii, atât cei aleşi cât şi regaliştii, au boicotat lucrările, susţinând că forul se întruneşte ilegal. Doar saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. Prin absenţa maghiarilor, românii aveau majoritatea absolută, iar deputaţii aleşi erau mai numeroşi decât cei numiţi.

În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865.

După lungi dezbateri, la 20 octombrie, deputaţii transilvăneni au intrat în Parlamentul vienez.

 

A doua sesiune (1864)

A doua sesiune a Dietei s-a desfăşurat în perioada 23 mai – 29 octombrie 1864 şi avea pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale. În lipsă de timp şi energie pentru discutarea acestor proiecte, sesiunea a fost dominată de discuţiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat şi a celui pentru legea electorală. Viena va decide ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului şi nu în Transilvania, la Blaj, aşa cum propuseseră deputaţii români. Noul for avea să-şi înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor sunt înaintate Dietei şi alte proiecte:

- reglementarea împărţirii administrativ-teritoriale;
- organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de primă instanţă;
- bugetul provinciei pe 1865;
- bugetul Fondului pentru despăgubirea urbarială.

În plus, Dieta însăşi vine cu o serie de iniţiative legislative, dintre care cele mai importante se refereau la:

- construirea primei căi ferate a Transilvaniei
- desfiinţarea vămilor interne
- reducerea serviciului militar.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) de William Sadler

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian.

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea - in imagine, Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. - foto: ro.wikipedia.org

Napoleon (1) în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. – foto: ro.wikipedia.org

După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un Corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.

Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general - foto: ro.wikipedia.org

Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington (2) - foto: ro.wikipedia.org

Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

Gebhard Leberecht von Blücher (n. 16 decembrie 1742 - d. 12 septembrie 1819) conte, prinț, general și Feldmareșal prusac - foto - ro.wikipedia.org

Gebhard Leberecht von Blücher (n. 16 decembrie 1742 – d. 12 septembrie 1819) conte, prinț, general și Feldmareșal prusac – foto – ro.wikipedia.org

 

Înainte de bătălie

„Manevra Charleroi”, Ligny și Quatre Bras

Bătălia de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Napoleon era conștient de dezechilibrul existent între forțele Coaliției și propriile sale forțe, dar știa și că forțele inamice erau extrem de dispersate și aveau nevoie de câteva luni pentru a invada Franța. Astfel, singura șansă pentru Împăratul francez era să atace forțele Coaliției înainte ca acestea să devină prea numeroase, să câștige o victorie decisivă și astfel să spere că va zdruncina moralul inamicilor săi. Pentru a pune în aplicare acest plan, Napoleon masează o armată semnificativă, „Armata Nordului”, la granița cu Regatul Țărilor de Jos, cu scopul de a ataca armatele Coaliției staționate în Belgia, mai exact, o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă, sub comanda Feldmareșalului Blücher. Împreună, aceste armate ale Coaliției erau aproape de două ori mai numeroase decât cea franceză, dar fiecare dintre ele era mai slabă decât cea franceză. Ca atare, Napoleon plănuia să se interpună între cele două armate și să le împiedice să facă joncțiunea, învingându-le una câte una.

Armata Nordului” traversează astfel granița în dreptul localității Charleroi pe data de 15 iunie 1815, spre surprinderea totală a comandanților Coaliției, care nu anticipaseră o astfel de manevră. În ziua următoare, pe data de 16 au loc două bătălii majore la Ligny și Quatre Bras. În cadrul bătăliei de la Ligny, Împăratul, având la dispoziție o mare parte din „Armata Nordului”, îi învinge pe prusaci, dar, din cauza unei erori ale comandamentului central francez, victoria nu este desăvârșită. În acest timp, la Quatre Bras, Mareșalul Ney, comandant al aripii stângi a armatei, reușește în primă fază să îl împiedice pe Wellington să vină în ajutorul aliatului său prusac, dar francezii nu profită suficient de slăbiciunea inițială a armatei anglo-aliate. Astfel, Napoleon nu reușește să învingă decisiv niciuna dintre cele două armate inamice și, în plus, francezii nu reiau urmărirea cu suficientă energie pe data de 17, astfel că anglo-aliații și prusacii se pot retrage în relativă ordine, pe rute paralele, cu scopul definit de a face joncțiunea cu prima ocazie. Supraestimându-și victoria, Napoleon detașează aripa dreaptă a armatei sale, comandată de Mareșalul Grouchy, ordonându-i acestuia să urmărească armata prusacă pentru a o împiedica să se regrupeze și să facă joncțiunea cu anglo-aliații, în timp ce Împăratul va folosi restul armatei pentru a îi învinge pe anglo-aliați. În acest timp, în noaptea dinspre 16 spre 17 iunie, armatele Coaliției s-au retras, armata prusacă ajungând pe data de 17 la Wavre iar cea anglo-aliată ocupând înălțimile de la Mont Saint-Jean, la sud de localitatea Waterloo, barând înaintarea francezilor spre Bruxelles. Forțele franceze, conduse de Napoleon ajung la rândul lor în fața platoului Mont Saint-Jean pe 17 seara, instalându-și bivuacurile față în față cu cele ale soldaților lui Wellington.

 

Câmpul de bătălie și condițiile meteorologice

Câmpul de bătălie, situat în dreptul platoului Mont Saint-Jean reprezintă o câmpie ușor ondulată, ce urcă în pante ușor înclinate, dinspre hanul Gros-Caillou, sau Caillou spre platoul Mont Saint-Jean. Câmpul de bătălie măsura în jur de 3 kilometri pe axa nord-sud (din vârful platoului până la satul Placenoît) iar pe axa est-vest măsura aproximativ 5,5 kilometri (de la Braine-L’Alleud la vest, până la Chapelle-Saint-Lambert la est). Pe axa nord-sud a câmpului de bătălie se afla drumul Charleroi-Bruxelles, iar pe cea est-vest, un alt drum, mai puțin important, numit drumul spre Ohain; acesta din urmă parcurgea creasta pe care se dispuseseră trupele anglo-aliate. Câmpul de bătălie nu era, deci, defel „câmpia tristă” despre care vorbește Victor Hugo, înălțimile maxime fiind de nu mai puțin de 132 de metri, în dreptul fermelor Mont Saint-Jean și Belle Alliance. Pentru francezi, panta ce trebuia urcată pentru a intra în contact cu inamicul, era destul de abruptă. Urmare a plloilor torențiale și furtunii de pe data de 17, solul era înmuiat și extrem de noroios iar vremea de pe data de 18 a fost foarte caldă.

 

Anglo-aliați și prusaci: Forțele disponibile și planurile de luptă

Armata anglo-aliată

Pentru bătălia ce se anunța, ducele dispunea de 67 000 – 68 000 de oameni și 168 de tunuri și obuziere, deoarece lăsase nu mai puțin de 17 000 de oameni la Hal, de teamă că Napoleon îi va tăia liniile de aprovizionare, învăluind prin Mons. Soldații britanici, aproape toți profesioniști, mulți veterani ai războiului din peninsula iberică, erau totuși extrem de prost plătiți, supuși unei discipline foarte dure și aparținând sărăcimii semi-analfabete, rurale și urbane. Procentul soldaților englezi era destul de scăzut și, cu excepția celor câteva regimente scoțiene recrutate esențialmente regional, batalioanele britanice cuprindeau o puternică componentă irlandeză (20-40%). Conduși de subofițeri excelenți dar cu ofițeri care, în mare parte, aparțineau nobilimii sau burgheziei și care își cumpăraseră gradul, soldații britanici, „scursurile pământului”, erau totuși niște magnifici combatanți. Dacă infanteria britanică, numărând circa 25 000 de oameni, reprezenta o forță experimentată și de temut, nu aceeași afirmație se poate face despre cavaleria britanică. Aceasta avea un nivel general scăzut cu privire la disciplină, abilitate tactică și puțină experiență de luptă (cele două brigâzi de cavalerie grea britanică erau la prima campanie) dar cuprindea excelenți spadasini și era recunoscută pentru avântul său și pentru faptul că poseda cei mai buni cai din Europa, la acea vreme.

În afară de trupele britanice, armata anglo-aliată era extrem de eterogenă, atât din punct de vedere al naționalității, cât și al valorii combative. Germanii din Hanovra, Braunschweig, Nassau, cei din King’s German Legion (KGL), împreună cu belgienii și olandezii ce luptau pentru Regatul Țărilor de Jos, formau aproape 2/3 din armata anglo-aliată comandată de Wellington. Aceste forțe reprezentau o combinație între soldați și ofițeri experimentați, miliții cu o valoare combativă îndoielnică și proaspeți recruți. Soldații din Nassau, peste 7 000 de oameni, reprezentau o categorie distinctă, majoritatea fiind veterani ce participaseră în trecut la bătăliile războaielor napoleoniene, în solda Imperiului napoleonian. O a doua excepție, și mai notabilă, o reprezenta KGL, unitate excelentă formată veterani din Hanovra care trecuseră în solda regelui Angliei încă din 1803 și care făcuseră îndelungata și sângeroasa campanie din peninsula iberică.

 

Armata prusacă

Armata prusacă din 1815 nu mai era aceeași armată cu tactici învechite care fusese practic anihilată de francezi în doar o zi, cu 9 ani în urmă. Construită pe modelul francez de serviciu militar obligatariu, adoptând împărțirea pe corpuri de armată și o serie de concepte strategice și tactice moderne, armata prusacă reprezenta totuși o armată aflată încă în plină reconstrucție. Cu ofițeri și subofițeri de profesie, această armată cuprindea regimente ale armatei regulate propriu-zise, dar și miliții Landwehr, voluntari din Freikorps și recruți fără experiență. Ofițerii, deși aproape în totalitate exponenți ai nobilimii prusace, se bucurau totuși de o bogată experiență: de la gradul de căpitan în sus, toți ofițerii prusaci prezenți la Waterloo își începuseră cariera înainte de 1806. Dintre toate cele 31 de regimente câte cuprindea armata prusacă din 1815, nu mai puțin de 25 se aflau sub comanda lui Blücher, însă doar 7 dintre acestea erau compuse din soldați care să aibă o experiență reală de luptă. Calitatea elementului uman și a celui material reprezentau punctul slab al acestei armate. După cum se demonstrase deja la Ligny, unde armata prusacă pierduse un sfert din efective, aceasta era încă departe de a fi comparabilă cu armata lui Frederick cel Mare, dar era numeroasă, putea conta pe un număr mare de veterani și era excelent condusă la nivel central de binomul complementar format din strategul Gneisenau și bătrânul războinic Blücher.

 

Dispozitivul lui Wellington

Bătălia de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Tactician fără egal, „Ducele de Fier” știa că va înfrunta o armată superioară și deci alege un câmp de bătălie pe care îl studiase atent cu un an înainte: platoul Mont Saint-Jean, la sud-est de localitatea Waterloo și de pădurea Soignes, în care intenționa să își retragă trupele în caz că francezii i-ar fi străpuns linia[14]. Terenul oferea numeroase adâncituri unde rezervele se puteau masa, fără a fi expuse artileriei inamice. Anticipând atacuri frontale, Ducele și-a dispus trupele pe un front foarte restrâns, puțin peste 3 mile (sub 4 kilometri). În plus, aici se găseau o serie de ferme, care au intrat în istorie și care există și astăzi: acestea ofereau o poziție defensivă avantajoasă pentru a ancora flancurile armatei și a asigura centrul; astfel, castelul și complexul de clădiri Hougoumont (numite și Goumont) la vest, mica fermă La Haye Sainte, în spatele căreia se afla o carieră de nisip, ea înseși folosită ca poziție defensivă; în centru și ferma La Papelotte și La Haye la est, sunt alese de Duce pe data de 17. La vremea respectivă panta pe care trebuiau să o urce cei care voiau să atace cele 3 ferme era mult mai abruptă decât cea pe care o putem vedea astăzi, rezultat al lucrărilor de excavare întreprinse pentru construirea „Colinei Leului”, monument comemorativ. Wellington își va dispune trupele pe un front restrâns, formând linia de luptă mai mult sau mai puțin între cele 3 ferme, acestea împiedicând o acțiune de flancare din partea inamicului, care ar fi trebuit mai întâi să cucerească fermele. Aplicânt una dintre tacticile sale favorite, denumită „reverse slope”, Ducele a fost atent să își plaseze grosul forțelor în spatele pantei pe care o face platoul Mont Saint-Jean, pentru a nu prezenta inamiului decât o mică parte din dispunerea sa strategică și pentru a minimiza efectele bombardamentului inamic.

Cu toate că armata lui Wellington era împărțită administrativ în două corpuri (Hill pe dreapta și Prințul de Orania în centru) și o rezervă (sub comanda directă a Ducelui), în realitate această împărțire nu avea nici o importanță tactică: unitatea de manevră era divizia astfel că Ducele transmitea deseori ordine direct comandanților de divizii. La Waterloo, dispozitivul anglo-aliat era constituit după cum urmează:

 

Aripa stângă a armatei, aflată între intersecția dintre drumul Bruxelles-Charleroi și ferma Papelotte, acoperea aproape 2 kilometri, era formată doar din două divizii, cea anglo-hanovriană a lui Picton și cea belgiano-olandeză a lui Perponcher, care, în plus, fuseseră greu încercate la Quatre Bras, cu două zile în urmă. Cele două divizii totalizau aproximativ 11 000 de baionete, dar doar 7 500 dintre aceștia aparțineau armatei regulate, restul fiind miliții. Wellington realizase că aceste trupe nu sunt suficiente pentru a ține 2 kilometri de front, de aceea adăugase ca rezervă prima brigadă din divizia Sir Lowry Cole (miliții în număr de 2 500, sub comanda colonelului Best) și urma să trimită în acel sector și cea de-a doua brigadă a diviziei, cei 2 000 de veterani englezi ai lui John Lambert, aflați încă în marș dinspre Bruxelles. În plus, prezența a 30 de tunuri, a trei brigăzi de cavalerie (ale lui Vivian, Vandeleur și Ponsonby, comandând Union Brigade) ce totalizau 3 000 de săbii, cât mai ales faptul că prusacii ar fi trebuit să sosească pe aici, dinspre Wavre, erau elemente de natură să îl liniștească pe Wellington cu privire la flancul său stâng.

 

Centrul armatei era mult mai puternic. Larg de doar câteva sute de metri și acoperit de mica fortăreață pe care o reprezenta ferma La Haye Sainte, centrul anglo-aliat cuprindea divizia von Alten, susținută de soldații din Nassau (von Kruse) și de cavaleria grea a lui Somerset cu cei 1 000 de călăreți ai săi din Household Brigade. Și mai în spate se afla întreaga cavalerie belgiano-olandeză, ce totaliza 3 000 de săbii. În plus, aici erau dispuse nu mai puțin de 50 de tunuri, parțial desfășurate, parțial în rezervă.

 

Aripa dreaptă era și mai puternică, cuprinzând atât trupe dispuse pentru a apăra puternicul și esențialul avanpost de la Hougoumont, cât și trupe dispuse ceva mai înapoi, între Hougoumont și Braine l’Alleud, pentru a evita o posibilă manevră de flancare din partea inamicului. Astfel, la Hougoumont, erau dispuși în prima linie, apărând parcul, cei 3 700 de infanteriști din Garda britanică, comandați de Cooke și susținuți de 1 000 de trăgători de elită detașați din divizia Perponcher și von Alten. La nord-vest de complexul de la Hougoumont se aflau: brigada Mitchell, divizia Clinton și grupul lui Friedrich Wilhelm von Braunschweig. Și mai la vest se afla divizia belgiano-olandeză a lui Chassé, desfășurată în apropiere de orășelul Braine l’Alleud. Ca atare, soldații aflați la Hougoumont erau susținuți de aproximativ 20 000 de soldați, dintre care 15 000 din armata regulată. Brigăzile de cavalerie Dornberg, Grant și Arentschildt împreună cu cavaleria din Braunschweig aduceau susținerea suplimentară a 3 700 de săbii, la care se adăugau nu mai puțin de 74 de piese de artilerie.

 

Imperiul Francez: Forțele disponibile și planurile de luptă

Armata Nordului

Vânător Călare din Garda Imperială Franceză - foto - ro.wikipedia.org

Vânător Călare din Garda Imperială Franceză – foto – ro.wikipedia.org

Diferită de oricare armată franceză a războaielor napoleoniene, construită pe sistemul serviciului militar obligatoriu și pe cel al meritocrației, „Armata Nordului” era destul de eterogenă din punct de vedere social, majoritatea soldaților având, evident, origini extrem de modeste. Armata beneficia în teorie numai de veterani, dar numeroase surse indică un număr foarte mare de recruți în rândurile franceze. O mare parte dintre soldați și ofițeri erau fie foști prizonieri de război, eliberați după prima abdicare a lui Napoleon, fie militari lăsați la vatră de Bourboni și deci extaziați de întoarcerea Împăratului și extrem de doritori de revanșă. Cu toate acestea, forța morală a soldatului francez era afectată de suspiciunea cvasi-generalizată privitoare la ofițeri, mulți dintre aceștia fiind suspectați că ar avea simpatii monarhiste. După cum subliniază istoricul francez Henri Houssaye, această armată franceză era redutabilă și fragilă în același timp, fiind capabilă de incredibile acte de bravură dar, în egală măsură, predispusă spre a se lăsa pradă panicii.

 

Micul dejun de la Gros-Caillou

Împăratul francez era conștient că va trebui să ia inițiativa pentru a-l bate pe Wellington cât mai repede dar dispunea de extrem de puține informații cu privire la efectivele și intențiile inamicului. Reuniți la 8 dimineața, pe data de 18 la hanul Gros-Caillou, cei mai importanți dintre generali sunt consultați în legătură cu modul cum ar trebui purtată bătălia. Prima problemă a fost faptul că intențiile Ducelui nu erau cunoscute: proaspăt întors din recunoaștere, Ney susține că englezii sunt gata să se retragă și că o vor face, dacă atacul nu este declanșat curând. Faptul că Împăratul îl trimisese pe inginerul său militar, generalul Haxo să inspecteze fortificațiile și lucrările de terasament inamice, iar acesta aproape că nu găsise nimic de acest gen, nu părea decât să confirme că Wellington se va retrage. Cu toate acestea, Împăratul era convins că nu este cazul, din moment ce retragerea ar fi însemnat abandonarea fără luptă a orașului Bruxelles. Cu toate acestea, generalii, mai ales veteranii iberici, ezitau însă să înfrunte infanteria britanică printr-un atac frontal, pe acest tip de teren. Soult își exprimă rezervele cu privire la oportunitatea purtării bătăliei, declarând că “infanteria engleză în cadrul unui duel este diavolul”, iar Reille opinează că aceasta ar fi „inexpugnabilă”, atacată frontal, pe un teren de bătălie deluros de tipul celui de la Mont Saint-Jean. Cu toate acestea, Împăratul știe că, în război, moralul este esențial și nu acceptă remarcile defetiste, admonestându-l pe Soult: „Pentru că Wellington v-a bătut, îl considerați un general mare. Dar eu acum vă spun că Wellington e un general slab, că englezii sunt trupe slabe și că totul va dura cât o masă de prânz.” Roberts afirmă că Napoleon ar fi spus aceste cuvinte cu simplul scop de a-și exprima iritarea față de defetismul afișat, urmându-și obiceiul de a defăima inamicul în public pentru a ridica moralul propriilor oameni.

Astfel, târziu în timpul dimineții, Împăratul a conceput un atac de diversiune asupra Hougoumont, menit să atragă aici rezervele anglo-aliate, fapt care ar slăbi centrul și aripa stângă, unde ar urma să atace masiv infanteria Corpului I, susținută de o „Mare Baterie” și, eventual de rezerve sau chiar de Gardă. Într-adevăr, Napoleon prevedea posibilitatea unui atac masiv, combinat, format din cavaleria grea franceză și soldații din Gardă, acest atac urmând să aibă loc după-amiază, atunci când centrul englez era destul de slăbit și deci ar fi fost spulberat de un asemenea atac. Atacul ar fi trebuit să înceapă devreme în timpul dimineții, pentru ca până la prânz armata inamică, inferioară numeric, să fie bătută și în retragere, dar majoritatea forțelor franceze erau încă destul de departe de linia de bătălie, deoarece ajunseseră târziu în timpul nopții și își instalaseră bivuacurile mult în spatele fermei Belle Alliance. Acești soldați aveau nevoie de câteva ore de odihnă suplimentară. Totuși, motivul esențial al amânării atacului era că furtuna de pe data de 17 făcea aproape imposibilă manevrarea cavaleriei și artileriei, lucru subliniat dealtfel de experimentatul artilerist Antoine Drouot. După bătălie, Drouot va admite cu regret că s-a înșelat și că nu ar fi trebuit să ceară amânarea atacului dar un atac matinal, insuficient susținut de artilerie și cavalerie ar fi fost greu de conceput.

 

Dispozitivul lui Napoleon

Un plan al bătăliei - foto - ro.wikipedia.org

Un plan al bătăliei – foto – ro.wikipedia.org

Neavând prea multe informații despre intențiile lui Wellington și despre dispozitivul anglo-aliat, în mare parte disimulat în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean, Împăratul își dispune trupele simetric, pentru a putea exploata orice posibilitate. Astfel:

 

Aripa stângă era formată din trupele lui Reille, Corpul II de armată, care însă fusese serios uzat de bătăliile de pe data de 16, în plus, neputând să conteze pe divizia generalului Girard. Cu Girard rănit mortal la Ligny și după pierderile grele suferite, această divizie a trebuit să rămână în urmă și să se reformze. Corpul II mai cuprindea deci doar: 13 000 de baionete (diviziile Jérôme Bonaparte, Foy, Bachelu), 1 300 de călăreți (divizia de cavalerie ușoară a lui Piré) și 36 de tunuri. În spatele acestei prime linii se aflau cele două divizii ale Corpului III de Cavalerie de Rezervă (Kellermann), formate din 3 000 de dragoni, carabinieri și cuirasieri și comandate de generalii L’Héritier și Roussel d’Hurbal. Acestuia i se se adăuga divizia de cavalerie grea a Gărzii (1 600 de călăreți), sub comanda lui Guyot.

 

În centru, între Belle Alliance și Caillou, se afla rezerva, formată din Corpul VI (Georges Mouton, conte de Lobau) căruia îi mai rămăseră doar două divizii comandate respectiv de Simmer și Jannin, a treia, cea a generalului Teste, fusese detașată și oferită lui Grouchy. Astfel, Mouton mai dispunea doar de 6 000 de baionete cu 30 de tunuri, dar erau trupe proaspete, care nu luptaseră cu două zile în urmă. Mai în spate, tot în rezervă, era infanteria Gărzii Imperiale, formată din trei divizii: Friant (divizia de grenadieri pedeștri), Morand (divizia de vânători pedeștri) și Duhesme (divizia de infanterie a „Tinerei Gărzi”), în total 13 000 de infanteriști și 72 de tunuri. În fine, tot în centru se aflau și două divizii suplimentare de cavalerie ușoară, comandate de generalii Domon și Subervie (2 000 de călăreți).

 

Pe stânga, dincolo de șoseaua Bruxelles-Charleroi erau dispuse trupele Corpului I, comandat de contele d’Erlon, adică diviziile de infanterie Quiot (care comanda în locul generalului Allix), Donzelot, Marcognet și Durutte și, în fine, divizia de cavalerie ușoară a aceluiaș corp (aflată în fața fermelor La Papelotte și La Haye), comandată de Jacquinot. În total, acest corp cuprindea 16 000 de infanteriști, peste 1 500 de călăreți și 46 de tunuri. În spatele său se aflau cuirasierii din Corpul IV de Cavalerie de Rezervă al lui Milhaud, adică 2 700 de călăreți împărțiți în două divizii comandate de Watier de Saint-Alphonse, respectiv de Delort. În fine, tot aici se afla divizia de cavalerie ușoară a Gărzii (2 000 de călăreți), comandată de generalul Lefebvre-Desnouettes.

Împăratul francez avea la dispoziție o forță ușor superioară numeric și calitativ, mai ales în ceea ce privește artileria (268 de piese), dar acest avantaj era diminuat, din cauza faptului că trupele inamice se aflau pe teren înalt și în spatele crestei. Ca atare, francezii nu puteau folosi cu eficiență decât obuzierele, cu excepția anumitor secțiuni de pe câmpul de bătălie. La aceasta se adaugă condițiile meteorologice defavorabile: deoarece plouase abundent, noroiul format era gros, ceea ce împiedica folosirea la eficiență maximă a artileriei, mai ales la distanțe mari. Ghiulelele tunurilor, pentru a produce pierderi semnificative inamicului, trebuiau să poată ricoșa din pământul înfundat, lovind mai mulți oameni, pe măsură ce își urmau traiectoria. Acest lucru nu se putea întâmpla atunci când pământul era desfundat, caz în care ghiulelele nu puteau ricoșa și se opreau în noroi. Cavaleria franceză, deși superioară numeric (14 000 de oameni) și mult superioară ca experiență și disciplină, avea totuși dezavantajul unor cai de calitate mai slabă, dezavantaj resimțit dealtfel de toate puterile continentale după campania din Rusia, când nemiloasa iarnă rusească a răpus cea mai mare parte a cailor cu care s-a început campania.

 

Bătălia

Începutul bătăliei – Atacul de la Hougoumont

Topografia

Hougoumont - poarta dinspre sud - foto - ro.wikipedia.org

Hougoumont – poarta dinspre sud – foto – ro.wikipedia.org

Bătălia de la Waterloo a început spre sfârșitul dimineții zilei de 18 iunie, Împăratul ascultând sfaturile generalului Drouot, care a subliniat faptul că ploaia aproape neîncetată din ultimele zile va face foarte dificilă manevrarea artileriei și că efectul bombardamentului va fi diminuat. Câteva ore erau necesare pentru ca pământul să se usuce. Acest lucru face ca primul atac să nu fie dat decât după ora 11. Cert este că prima mișcare a venit din partea francezilor, la Hougoumont. Aici se afla un complex de clădiri: o solidă reședință nobiliară, grajduri, hambare, locuințe pentru țărani, toate înconjurate de un zid de piatră înalt de doi metri, a cărui poartă principală era în partea de nord, adică înspre liniile anglo-aliate, pe aici putându-se face destul de ușor aprovizionarea cu muniții, grație unui drum nepavat. În plus, în jurul complexului de clădiri, privind dinspre liniile franceze, se mai aflau: pe partea dreaptă, o mare grădină închisă și o livadă, înspre liniile franceze (spre sud) se afla o mică pădure iar pe partea stângă era o pășune. Totul era înconjurat de un canal pentru adăparea animalelor și de un gard de nuiele. Dinspre liniile franceze, tot ce se putea vedea era șanțul și liziera.

 

Atacul

Topografia acestui complex de clădiri nu era cunoscută defel de comandantul Corpului II, generalul Reille, care deci nu îl putea bombarda eficient și nu știa nici măcar dacă inamicul a ocupat acest complex. Decide deci să înceapă un prim atac de infanterie, pe care îl va conduce cea mai puternică dintre diviziile sale, cea a prințului Jérôme Bonaparte. Cel mai mic dintre frații Împăratului, Jérôme era un militar mediocru dar avea șansa de a fi secondat de un excelent șef de stat major, generalul Guilleminot, căruia îi revenea în mod concret responsabilitatea de a conduce operațiunile diviziei formate din două puternice brigăzi de veterani, cu efective complete ce totalizau 6 500 de oameni. Atacul avea să fie deschis brigada generalului Bauduin, care cuprindea o unitate excelentă, perfect adaptată pentru acest gen de luptă, 1ul regiment de infanterie ușoară. Pe măsură ce 1ul regiment de infanterie ușoară înainta spre pădurea de la Hougoumont, precedat de trăgătorii săi de elită, artileria franceză deschise focul asupra trupelor britanice aflate pe colina din spatele complexului de clădiri, moment ce semnalează începutul bătăliei. De pe aceste poziții, artileria anglo-aliată deschise la rândul său focul pentru a răspunde. Oamenii lui Bauduin, bombardați de artileria inamică, trec canalul și ajung în apropiere de lizieră, unde sunt primiți de un baraj de gloanțe venind dinspre pădure, semn că aceasta este apărată de inamic. Generalul Bauduin, este rănit mortal, dar brigada continuă să avanseze.

Hougoumont - poarta dinspre sud şi zidul exterior -  foto - ro.wikipedia.org

Hougoumont – poarta dinspre sud şi zidul exterior - foto – ro.wikipedia.org

Pentru Ducele de Wellington, poziția de la Hougoumont era una crucială și, de aceea, dăduse ordin ca aceasta să fie apărată până la ultimul om. Prima linie era formată din 1ul batalion al regimentului 2 Nassau, oficial încadrat ca fiind vânători (Jäger), în realitate fiind însă antrenate și înarmate ca trupe de infanterie obișnuite. În stânga lor, trupele britanice Guards apărau grădina și livada. Sub presiunea crescândă a francezilor, din ce în ce mai numeroși, batalionul din Nassau rămâne fără muniții și, demoralizat de forța atacului inamic, rupe rândurile. Trăgătorii francezi ajung deci până la zidul exterior al complexului, rămas pentru moment fără apărători, însă trupele britanice de Gardă reușesc să revină în timp util. Cu o zi în urmă, britanicii construiseră platforme, astfel că puteau apăra cu succes impozantele ziduri exterioare. În aceste momente, Ducele, aflat pe înălțimile din spatele complexului, ordonă obuzierelor sale să deschidă focul asupra pădurii de la Hougoumont, aflată acum în totalitate sub controlul francezilor. Obuzele explozive și mai ales șrapnelul, o invenție britanică de ultimă oră, fac ravagii în rândurile francezilor, care sunt nevoiți să oprească asaltul asupta zidurilor exterioare și să dea înapoi, astfel că trupele britanice de Gardă pot relua controlul pădurii.

Poarta nordică de la Hougoumont - foto - ro.wikipedia.org

Poarta nordică de la Hougoumont – foto – ro.wikipedia.org

Primul atac asupra Hougoumont eșuase; după circa o oră de lupte, soldații Corpului II pierduseră terenul pe care reușiseră să îl câștige, în mare parte din cauza focului susținut al artileriei inamice. Astfel, pentru a diminua efectul focului de atilerie asupra infanteriei, toată artileria franceză începe să țintească artileria anglo-aliată, care răspunde, deși primise ordinul direct de la Duce să nu irosească munițiile ci să țintească doar infanteria. Fără succes în atacul inițial, francezii își intensifică asaltul, adăugând brigada Soye, ai cărei trăgători de elită reușesc rapid să recucerească pădurea. De această dată, francezii nu mai atacă frontal ci intră în livada laterală, aducând cu ei un tun pentru a încerca să spargă zidul de piatră și să intre în incintă, dar contraatacul britanicilor zădărnicește această inițiativă. Cu toate acestea, majoritatea anglo-aliaților fiind ocupați să reziste atacului lui Soye, brigada Bauduin, comandată acum de colonelul Cubières, reușește să ocolească complexul prin partea opusă, ajungând până la poarta dinspre nord, care, spre deosebire de cea dinspre sud, nu fusese baricadată, fiind calea de acces pentru aprovizionarea apărătorilor cu muniții. În aceste momente este consemnat faptul că francezii găsesc această poartă deschisă, surprinzând două companii britanice, aflate în afara incintei. Aceștia din urmă se retrag precipitat în interior, de-abia reușind să închidă masiva poartă de lemn în urma lor, dar reușind să tragă asupra bravului Cubières, rănindu-l și oblingându-l să abandoneze comanda brigăzii. Cu toate acestea, grație mai ales giganticului sublocotenent Legros, francezii reușesc să forțeze marea poartă nordică a castelului Hougoumont și un număr mare de soldați francezi reușesc să intre în incintă, declanșând o sângeroasă luptă corp la corp. Doar grație valorii și curajului comandantului lor, locotenent-colonelul Macdonnell, britanicii reușesc să închidă poarta și să evite pierderea poziției. Dintre francezii pătrunși în incintă, este cruțat doar un toboșar – un băiat care nu ajunsese încă la vârsta adolescenței. Cu toate acestea, complexul era acum încercuit de întreaga divizie a prințului Jérôme, împiedicând aprovizionarea cu muniții și punând o presiune enormă asupra apărătorilor. În aceste momente, Sir John Byng și brigada sa de infanterie de Gardă, formată din al doilea batalion Coldstream Guards și al doilea batalion al regimentului 3 Foot Guards, aduce întăririle mult așteptate, care reușesc să dislocheze forțele franceze dinspre poarta din nord. În jurul orei unu și jumătate, situația era din nou restabilită la Hougoumont, astfel că Ducele se îndepărtează pentru prima dată de complex.

Pe tot parcursul după-amiezii, francezii au continuat atacurile asupra Hougoumont și în ciuda bravurii demonstrate de unii dintre generali, cum ar fi Prințul Jérôme, nu au reușit să cucerească poziția, trupele aliaților și regimentele ușoare engleze (Guards) păstrând pădurea și parcul, pentru un timp. Dar este esențial mai ales faptul că au reușit să păstreze castelul, care nu a căzut nici un moment în mâinile francezilor, cei 3 500 de anglo-aliați respingând pe rând atacurile celor peste 8 000 de francezi, atacuri ce au durat 8 ore. În jurul orei 16, castelul era în flăcări, urmare a bombardamentului francez, astfel că locotenent-colonelul Macdonnell, comandantul trupelor ce apărau castelul, primește ordin de la Wellington să își dispună oamenii în zonele neafectate de incendiu și, odată ce se va prăbuși acoperișul, să ocupe mai ales ruinele zidurilor, în interiorul grădinii. Aprovizionarea cu muniții s-a făcut în mod continuu prin poarta de nord a castelului, în ciuda focului aproape neîncetat al trăgătorilor francezi.

 

Marea Baterie

Artilerişti la Waterloo -  foto - ro.wikipedia.org

Artilerişti la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

În timp ce Ducele de Wellington era obligat să își trimită o parte din rezerve pentru a păstra poziția crucială de la Hougoumont, între ora 11 și amiază, francezii au adunat artileria de rezervă a Corpurilor I, II și VI într-o „Mare Baterie”. Pieselor grele de 12 livre din artileria de rezervă a celor 3 Corpuri de armată li se adăugau piesele de artilerie divizionare de 6 livre, ale celor patru divizii ale Corpului I, deci, în total 54 de tunuri, dispuse pe o singură linie, de-a lungul pantei ce coboară dinspre ferma Belle Alliance, față în față cu centrul și aripa dreaptă a anglo-aliaților, la o distanță de circa o mie de metri față de aceștia. Misiunea de a instala și de a comanda această Mare Baterie îi fusese încredințată generalului Desales, comandantul artileriei Corpului I. În stilul caracteristic al strategiei napoleoniene, scopul bateriei era acela de a bombarda puternic sectorul care urma să fie atacat, adică pozițiile centrale prezumate ale anglo-aliaților, disimulați, în mare parte în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean. Dacă majoritatea trupelor anglo-aliate nu erau vizibile pentru francezi, în schimb, de cealaltă parte, o bună parte din trupele anglo-aliate remarcaseră în depărtare, cu îngrijorare crescândă, concentrarea pieselor de artilerie.

Marea baterie franceză, odată instalată, acoperea un front de aproximativ doi kilometri și, având în vedere distanța la care se situa, tirul său nu urma să aibă decât un efect psihologic, Împăratul nefiind dispus să riște apropiind prea mult tunurile de linia inamică. Cu toate acestea, generalul Ruty, comandantul întregii artilerii a „Armatei Nordului”, nu era dispus să se mulțumească doar cu un efect psihologic, astfel că i-a ordonat lui Desales să găsească o poziție mai avansată pentru a-și instala bateria, acesta din urmă identificând o platformă naturală, în apropiere de La Haye Sainte, unde artileria putea fi instalată ulterior, dacă atacul de infanterie ar fi avut succes. Toate tunurile Marii Baterii au deschis focul în același timp, între amiază și ora 13, reușind în puțin timp să creeze un sentiment general de insecuritate în liniile anglo-aliate, astfel că o serie de trupe au trebuit să fie repoziționate pentru a fi menajate. În acest timp, artileria anglo-aliată, destul de bine protejată de teren, a răspuns cu un tir redutabil, ignorând ordinele Ducelui, care interzisese contrabateria pentru a economisi munițiile.

 

Atacul Corpului I francez

Generalul britanic Sir Thomas Picton (n. august 1758, d. 18 iunie 1815) general britanic născut în Țara Galilor, căzut pe câmpul de onoare de la Waterloo - foto - ro.wikipedia.org

Generalul britanic Sir Thomas Picton (n. august 1758, d. 18 iunie 1815) general britanic născut în Țara Galilor, căzut pe câmpul de onoare de la Waterloo – foto – ro.wikipedia.org

Până în acest moment, totul decurge conform planului Împăratului, aflat la micul han Rossomme, în apropiere de marea fermă Gros-Caillou, unde acesta, suferind de o serioasă problemă de sănătate, își va petrece cea mai mare parte a zilei, departe de prima linie. De altfel, majoritatea autorilor care au descris bătălia au menționat suferința fizică a Împăratului și absența sa prelungită de pe câmpul de bătălie. Cu toate acestea, după bombardamentul celor 54 de piese de artilerie, spre ora 13:30, Michel Ney, prinț de Moscova, ordonă atacul spre La Haye Sainte. Generalul conte d’Erlon era pregătit să își lanseze cele 4 divizii de infanterie (Quiot, Donzelot, Marcognet și Durutte), cu susținerea unor elemente din Corpul IV de cavalerie, asupra centrului și flancului anglo-aliat. Scopul acestora era: pentru Quiot, să ia și să țină La Haye Sainte, neutralizând trupele ce apărau cariera de nisip; pentru Donzelot, să atace brigăzile Bijandt, Kempt și Pack, pentru Marcognet, să atace brigăzile Best și Winke; iar pentru Durutte, să ia fermele Papelotte și La Haye.. Cu toate acestea, elementele de cavalerie și infanterie nu au fost organizate într-un atac coerent în care să se poată susține reciproc iar artileria nu a fost implicată. Nici măcar brigada de cavalerie ușoară a Corpului I, condusă de generalul Jacquinot nu s-a alăturat pentru a susține vastul atac de infanterie. Înaintarea Corpului I a fost dificilă – soldații trebuiau să parcurgă aproximativ 1 km de teren înclinat și plin de noroi iar panta devenea tot mai anevoiasă pe măsură ce o urcau – iar atunci când soldații lui d’Erlon au ajuns în sfârșit în contact cu cei 6000 de inamici, aceștia erau pregătiți să îi primească cu focuri bine coordonate. Contele d’Erlon îi mai întâlnise pe englezi în peninsula iberică și cunoștea tactica preferată de Wellington de a folosi dispunerea infanteriei în linie și focul de la mică distanță pentru a contracara tactica franceză obișnuită de a avansa în coloane de atac compacte. Fără a fi absolut clar cine a ordonat folosirea acestei formații, este clar că Corpul I a abandonat obișnuitele coloane de atac franceze, în favoarea unei „coloane în masă”, ceea ce presupunea dispunerea regimentelor în linie, unul după altul, pe divizii, la mică distanță, în patru coloane uriașe îmbinând o bună putere de de foc, relativă protecție împotriva cavaleriei și mai ales permițând un atac violent pe o suprafață mare. Generalul a fost deseori criticat de istorici pentru formația și modul de conducere a atacului, subliniindu-se că o asemenea formație de atac era prematură[48]. Cu toate acestea, soldații Corpului I au reacționat destul de bine inițial, răspunzând focului inamic. Atacul s-a desfășurat de-a lungul aripii stângi anglo-aliate și avea ca scop final capturarea fermei La Haye Sainte.

Superioritatea numerică a francezilor începea să își spună cuvântul – brigada olandeză a lui Bijlandt, greu încercată la Quatre Bras, două zile mai devreme, rupe rândurile, celelalte sunt împinse înapoi, dincolo de drumul scufundat, înspre La Haye Sainte. Flancul britanic și aliat era pe cale de a ceda, mai ales că Durutte a reușit să cucerească La Papelotte, obligând trupele din Nassau, comandate de Prințul de Saxa-Weimar, să evacueze poziția. Dar cuirasierii Corpului IV, dispuși pe flancurile Corpului I, nu exploatează ocazia. Astfel, Wellington are timp să îi ordone lui Picton să își folosească rezerva de infanterie pentru a închide breșa pe care francezii reușiseră să o realizeze. Contraatacul de infanterie este violent și a avut succes dar generalul Picton a fost împușcat în cap în timp ce își comanda din prima linie divizia, murind încă de la primele schimburi de focuri.

 

Șarja cavaleriei grele britanice

Henry William Paget (n. 17 mai 1768 - d. 29 aprilie 1854) primul marchiz de Anglesey, conte de Uxbridge, general de cavalerie, feldmareșal britanic - foto (Uxbridge în timpul bătăliei de la Waterloo) - ro.wikipedia.org

Henry William Paget (n. 17 mai 1768 – d. 29 aprilie 1854) primul marchiz de Anglesey, conte de Uxbridge, general de cavalerie, feldmareșal britanic – foto (Uxbridge în timpul bătăliei de la Waterloo) – ro.wikipedia.org

Elanul francezilor se frânge și Wellington observă acest lucru. Este momentul ca britanicii să își intensifice contraatacul: pentru a redresa situația critică a flancului său, Ducele îi ordonă comandantului cavaleriei, secundul său, generalul Lord Uxbridge să lanseze imediat un contraatac[51] iar acesta organizează imediat cavaleria grea în linie și șarjază. Călărind extraordinarii lor armăsari, Guards Cavalry Brigade, comandată de Lordul Somerset împreună cu Union Brigade (din care făceau parte și faimoșii Royal Scots Greys), comandată de Sir William Ponsonby, în total 2300 dintre cei mai buni călăreți britanici, au atacat în masă compactă dând peste cap o parte din cuirasierii lui Milhaud. Prima confruntare de cavalerie a avut loc între oamenii lui Somerset și brigada de cuirasieri a lui Travers din divizia 13 a lui Watier (regimentele 7 și 12). Pe măsură ce avansaseră, aceștia din urmă suferiseră în urma focului artileriei britanice, înainte de a se lovi de Guards Cavalry Brigade, fapt în urma căruia au fost respinși. Pe flancul lor stâng, britanicii s-au bucurat de un succes similar atunci când cuirasierii francezi au oprit șarja atunci când au întâlnit un drum în debleu și astfel nu s-au putut forma pentru bătălie, retrăgându-se iar apoi fiind respinși. Unii dintre cuirasieri, necunoscând terenul, au căzut chiar în debleul drumului, adânc de câțiva metri, care este vizibil și astăzi. Aspectul drumului în debleu după bătălie este redat de Victor Hugo în romanul “Mizerabilii” (Cartea Întâi – Waterloo, Capitolul XIX – Câmpul de bătălie în timpul nopții), însă amploarea carnagiului descris de scriitor este exagerată.

Drumul în debleu - foto - ro.wikipedia.org

Drumul în debleu – foto – ro.wikipedia.org

Cei doi generali britanici, au continuat să avanseze, surprinzând total coloanele franceze de infanterie. Este cert că infanteria franceză, surprinsă fiind în „coloană în masă”, majoritatea regimentelor nu pot forma caree (singura formație cu adevărat eficace împotriva cavaleriei) și astfel suferă pierderi enorme și este nevoită să se retragă. Pierderi grele au suferit mai ales diviziile lui Marcognet și Quiot, care au fost atacate combinat de cavaleria grea inamică și de brigada 8 de infanterie a lui Kempt (din divizia 5 de infanterie a lui Picton). Cavaleria britanică, impulsionată de aceste succese, uită de orice disciplină, ignoră ordinele de repliere trâmbițate de trompetiștii lui Uxbridge și își continuă șarja dincolo de linia lor dintre Papelotte și La Haye Sainte și se îndreaptă direct spre „Marea Baterie” franceză, tăind tunarii și împrăștiind atelajele și muniția. Șarja este surprinzătoare și violentă și mulți tunari francezi fug de pe câmpul de bătălie dar situația este restabilită atunci când apar cuirasierii lui Farine și lăncierii lui Jacquinot care îi resping pe englezi și îi urmăresc înapoi spre La Haye Sainte, doar pentru a fi la rândul lor respinși în urma unei contrașarje a husarilor britanici, susținuți de dragonii și carabinierii din Țările de Jos. Începută bine, șarja britanică de cavalerie este respinsă cu pierderi grele, inclusiv aceea a generalului William Ponsonby dar îi câștigă timp prețios „Ducelui de Fier”. Doar disciplina deficitară a călăreților britanici a făcut ca rezultatele acestui atac să nu fie unele semnificative. Situația nu a fost însă atât de gravă: majoritatea unităților de cavalerie implicate în atac vor putea să mai joace un rol important, lansând numeroase contrașarje pe tot parcursul după amiezii, la vest de La Haye Sainte, ca răspuns la atacurile de cavalerie franceze. Contrar anumitor descrieri ale bătăliei, regimentele de cavalerie grea britanică nu au fost defel nimicite ci doar respinse cu pierderi grele.

Acestea vor fi active pe tot parcursul după-amiezii, după cum declară o serie de surse extrem de credibile, citate de istoricul militar britanic Digby Smith. Doar „Scots Greys”, care fuseseră atacați frontal de cuirasieri și din flanc de lăncierii colonelului Bro, au fost scoși din luptă, suferind cu această ocazie cea mai mare parte din pierderile de 44,5%, suferite pe parcursul zilei.

De cealaltă parte, din cauza lipsei de coordonare a infanteriei cu cavaleria, se încheie fără succes atacul francez de pe flancul drept, care a însemnat pierderea a 5000 de oameni, din care aproape 3000 de francezi prizonieri, 2 drapele (ale regimentelor 45 și 105 de linie) și indisponibilizarea temporară a celei mai mari părți din Corpul IV de cavalerie. Aceștia din urmă aveau nevoie de câteva ore pentru a se reorganiza, odihni și hrăni caii.

 

Sosirea primelor elemente prusace

Friedrich Wilhelm Freiherr von Bülow (16 februarie 1755 - 25 februarie 1816) general prusac, conte de Dennewitz, participant în războaiele napoleoniene - foto - ro.wikipedia.org

Friedrich Wilhelm Freiherr von Bülow (16 februarie 1755 – 25 februarie 1816) general prusac, conte de Dennewitz, participant în războaiele napoleoniene – foto – ro.wikipedia.org

August Wilhelm Antonius Graf Neidhardt von Gneisenau (27 October 1760 – 23 August 1831) was a Prussian field marshal - foto (Gneisenau by George Dawe, 1818) artizanul joncţiunii cu armata lui Wellington  - en.wikipedia.org

August Wilhelm Antonius Graf Neidhardt von Gneisenau (27 October 1760 – 23 August 1831) was a Prussian field marshal – foto (Gneisenau by George Dawe, 1818) artizanul joncţiunii cu armata lui Wellington – en.wikipedia.org

Poate mai grav decât eșecul Corpului I este faptul că Napoleon a putut observa în depărtare, spre est, chiar la debutul atacului lui Drouet d’Erlon, un nor de praf, care, la o inspecție atentă, pare a fi o coloană în marș. Consultați, ofițerii de stat major privesc la rândul lor prin lunete dar distanța este mare și opiniile sunt împărțite: unii cred că ar fi copaci, alții cred că sunt trupe. Napoleon știe că i-a cerut încă din timpul nopții dintre 17 și 18 Maiorului General, mareșalul Soult să trimită ordin mareșalului Grouchy să „reia comunicațiile cu armata”, deci Împăratul nu are de ce să se teamă: cu siguranță că acea coloană aflată în marș este avangarda mareșalului. Cavaleria lui Domon și Subervie este trimisă în recunoaștere și, după capturarea unor cercetași prusaci, Împăratul știe cu siguranță că forțele ce se apropie nu sunt franceze, ci sunt capul de coloană al avangardei generalului prusac von Bülow dar în continuare judecă acest lucru ca nefiind grav: din moment ce marchizul se apropie la rândul său, va sosi exact la timp pentru a-l lovi pe von Bülow în flanc. Și aceasta deoarece prusacii se îndreptau spre satul Placenoît, iar Grouchy primise ordin să se plaseze pe dreapta franceză, deoarece “bătălia e angajată pe linia spre Waterloo în fața pădurii Soignes”, ceea ce l-ar fi plasat pe mareșal în poziție ideală pentru a anihila corpul prusac.

Lucrurile nu stau însă așa: Soult este obișnuit să comande armate și nu are nici un fel de experiență în calitate de comandant de stat major. Astfel, el nu a trimis decât un călăreț cu depeșa către mareșalul marchiz de Grouchy, iar despre acest călăreț nu se știe nimic; un al doilea, un polonez, s-a rătăcit. Grouchy nu este deci în drum spre satul Placenoît, ci este încă în drum de la Gembloux către Wavre și nu va primi decât la ora 17:30 mesajul de ajutor trimis de Maiorul General la ora amiezii. Atunci când Soult îi spune Împăratului că a trimis un singur călăreț în timpul nopții, Napoleon se îngrozește: „Ah, Domnul Berthier ar fi trimis o sută!”. Chiar dacă nu a primit în timp util depeșele imperiale, totuși Grouchy a fost prevenit de mai multe ori de subalternii săi de necesitatea reluării comunicațiilor și mai cu seamă despre necesitatea de a merge pe câmpul de bătălie de la Mont Saint-Jean. Mareșalul a rămas totuși imperturbabil, hotărât să continue urmărirea pe traseul său inițial. Curând prusacii sunt în număr suficient de mare pentru a lansa primul atac asupra Placenoît, poziția-cheie pentru a controla drumul, principala rută de retragere a francezilor. Este nevoie de Corpul generalului Lobau (11 000 de oameni) și de 2 divizii de cavalerie pentru a-i opri.

 

Marele atac francez de cavalerie

Michel Ney (n. 10 ianuarie 1769 — d. 7 decembrie 1815), duce de Elchingen, Prinț de Moskova, general, Mareșal și pair al Franței, ce s-a remarcat în mod deosebit timpul războaielor napoleoniene - foto - ro.wikipedia.org

Michel Ney (n. 10 ianuarie 1769 — d. 7 decembrie 1815), duce de Elchingen, Prinț de Moskova, general, Mareșal și pair al Franței, ce s-a remarcat în mod deosebit timpul războaielor napoleoniene – foto – ro.wikipedia.org

Este ora șaisprezece: Împăratul, care în continuare se simte rău, se află la cartierul său general, lângă ferma Gros-Caillou, la 2 km de linia frontului, lăsând în continuare comanda efectivă a armatei mareșalului prinț de Moscova. La fel ca întotdeauna, Ney este omul reacțiilor impulsive: interpretează o repliere tactică a unor regimente britanice din centru drept o mișcare generală de retragere și deci dorește să exploateze imediat această aparentă breșă și să îl bată în sfârșit pe cel care l-a învins în Portugalia și l-a ținut în șah cu 2 zile în urmă la Quatre Bras. Toate rezervele de infanterie, cu excepția aceleia a Gărzii, fiind deja angajate, mareșalul nu poate realiza însă un adevărat atac combinat, motiv pentru care îi ordonă generalului Milhaud să își pregătească cuirasierii pentru atac la vest de La Haye Sainte, cu toate că Împăratul nu autorizase un atac de cavalerie. Milhaud este cel care deschide atacul, umăr la umăr cu mareșalul, dar, din greșeală, se adaugă șarjei și cavaleria ușoară a Gărzii, comandată de Lefebvre-Desnouettes. Văzându-i alături de el și știind că Garda nu se află sub comanda sa, Ney presupune că au fost trimiși de Împărat, care vrea deci ca el să intensifice atacul de cavalerie pentru a lua La Haye Sainte. Pe lângă această greșeală, există și o sincopă în avansul infanteriei lui Drouet, care nu atacă în același loc cu cavaleria.

 

Generalul Milhaud, conte al Imperiului comandant de cavalerie grea - foto: en.wikipedia.org

Generalul Milhaud, conte al Imperiului comandant de cavalerie grea – foto: en.wikipedia.org

Este ora patru și Ney este în fruntea primei șarje ce se apropie rapid de infanteria britanică formată în caree batalion cu batalion. Careul constituia o formație standard de apărare împotriva cavaleriei. Infanteriștii formau formații pătrate, goale la mijloc, cu laturile formate din 3 rânduri de oameni. Pe lângă lipsa de eficiență tactică a unui atac de cavalerie nesusținut, o altă problemă o constituia relieful – panta abruptă și apoi dispunerea celor aproximativ 20 de caree lângă un pâlc de pădure făcea spațiul extrem de îngust pentru acțiunea unei unități de cavalerie atât de numeroase. Disciplinați, fără să intre în panică, englezii păstrează formația și deschid focul la mică distanță, nimerind în plin. Cu prima linie în genunchi, ei formează ziduri de baionete de formă pătrată: ei nu expun nici un flanc, nu lasă nici o breșă și nimeni nu o ia la fugă. În mod evident, caii refuză să se arunce într-o masă de baionete, astfel încât atacul francez se frânge: regimentele și escadroanele se împrăștie și suferă pierderi semnificative. Reorganizați, ei își reiau șarjele de mai multe ori, timp de o oră, descriind un cerc larg; de fiecare dată ei sunt mai puțini. Nici artileria franceză nu se apropie suficient pentru a provoca un număr mare de victime.

Călăreții francezi încearcă totul: să străpungă careele inamice, să sară cu caii în mijlocul careului, dar fără rezultate notabile: englezii se clatină dar majoritatea careelor nu pot fi străpunse. Conform unei scheme clasice pentru tactica acelor vremuri, pentru a se proteja în timpul șarjelor, tunarii anglo-aliați se refugiază în interiorul careelor, însă tunurile rămân la discreția francezilor. Aceștia nu sunt echipați corespunzător pentru a le transporta, dar sunt dotați cu niște cuie special concepute pentru a bloca sistemul de tragere, făcând tunul indisponibil pentru restul bătăliei. De ce francezii nu au făcut acest lucru rămâne un mister. Mareșalul Ney a fost văzut agitând-se și lovind cu sabia în tunurile britanice, fapt ce nu poate decât să sporească semnele de întrebare. În aceste condiții anglo-aliații se pot întoarce la tunuri după fiecare șarjă, continuând focul lor devastator, deși tunurile au fost de 12 ori în mâna francezilor. Wellington ordonă câteva contrașarje ale propriei sale cavalerii pentru a slăbi presiunea imensă asupra infanteriștilor săi; totuși călăreții britanici nu reșesc mare lucru împotriva unui comandant cum este Kellermann, dar cavaleria franceză continuă să sufere groaznic din cauza focului artileriei. Epuizați, francezii vor înceta atacurile de cavalerie în jurul orei 17:30. Faptul că generalul Drouot comanda Garda priva artileria franceză de extraordinara sa experiență, fapt resimțit din plin la Waterloo, unde, în plus, un alt excelent comandant de artilerie a fost scos din lupă în jurul orei 18: generalul Desvaux de Saint-Maurice, comandantul artileriei Gărzii, ucis de o ghiulea care i-a mai rănit grav și pe generalii Lallemand și Bailly de Monthion. Artileria franceză a fost, din aceste cauze, deseori prost coordonată de-a lungul zilei de 18.

 

Capturarea Fermei La Haye Sainte

Şarja cuirasierilor francezi la Waterloo (18 iunie 1815) - foto: ro.wikipedia.org

Şarja cuirasierilor francezi la Waterloo (18 iunie 1815) - foto: ro.wikipedia.org

Napoleon privește prin lunetă, de la Rossomme masele de cavalerie, nevenindu-i să creadă că a fost posibil ca un asemenea atac neautorizat să aibă loc. „Este o mișcare prematură ce poate avea rezultate fatale pentru ziua de astăzi” îi spune el lui Soult[71]. Acesta confirmă, strigând „Ney ne compromite. Exact ca la Jena”. Napoleon nu poate decât să constate că efectivele cavaleriei sale sunt aproape înjumătățite. Acceptă totuși propunerea lui Ney de a reînnoi atacul de cavalerie, dar de această dată cu susținerea Corpului de cavalerie al lui Kellermann și a infanteriei, care va fi furnizată prin detașarea de divizii din Corpurile I și II. Împăratul opinează că „deși este cu o oră prea devreme, trebuie să consolidăm ce s-a făcut deja.”. Totuși, în deruta cauzată de organizarea unei noi șarje, cavaleria Gărzii, care ar fi trebuit să rămână în rezervă, se alătură atacului. Anumiți istorici afirmă că Împăratul ar fi fost cel care ar fi ordonat folosirea cavaleriei Gărzii, însă relatările comandanților francezi par să infirme acest lucru. Este cert totuși faptul că Guyot cu cei 796 de Grenadieri Călare și 816 Dragoni ai Împărătesei se adaugă șarjei, împreună cu vânătorii și lăncierii, comandați de Lefebvre-Desnouettes, angajate anterior, tot din greșeală. De această dată francezii reușesc să spargă câteva caree, mai ales datorită cavaleriei grele a Gărzii și a lăcierilor, dar cu prețul pierderii a 40% din elita cavaleriei franceze, inclusiv a comandantului Grenadierilor Călare, generalul Jamin, căzut în timp ce șarja o baterie britanică. Napoleon îl va critica aspru pe Guyot pentru decizia de a șarja fără ordin, decizie care l-a privat de ultima rezervă de cavalerie.

"Wellington la Waterloo" (18 iunie 1815), de Robert Alexander Hillingford - foto: ro.wikipedia.org

“Wellington la Waterloo” (18 iunie 1815), de Robert Alexander Hillingford – foto: ro.wikipedia.org

Atacul de infanterie, adăugându-se acestei șarje masive, dă roade: o divizie franceză din Corpul I capturează poziția esențială oferită de ferma La Haye Sainte, în jurul orelor 18:00 – 18:30. Trupele anglo-germane KGL, în ciuda unei brave rezistențe, sunt nevoite să evacueze ferma și poziția, poziție de pe care trupele anglo-aliate puteau fi bombardate eficient. În jurul aceleiași ore, generalul Durutte apăra în continuare pozițiile cucerite în urmă cu câteva ore: fermele La Papelotte și La Haye, aflate la extremitatea flancului stâng anglo-aliat. Mareșalul Ney ordonă imediat aducerea artileriei ecvestre, care trage în plin, de la mică distanță în careele britanice folosind cutia cu mitralii. Centrul anglo-aliaților este pe punctul de a ceda. ducele de Wellington știe că centrul său nu va mai putea rezista mult și că, în momentul în care acesta va fi penetrat, armata sa e pierdută. Este auzit exclamând: “Să vină noaptea! Sau să vină Blücher!“, în timp ce Napoleon repetă: „Ai noștri sunt! Îi am în mână!” Cu toate acestea, Împăratul refuză să îi trimită lui Ney infanteria Gărzii, pentru un atac final, îngrijorat de înaintarea impetuasă a prusacilor. Din fericire pentru generalul englez, Blücher nu va întârzia. Corpul I prusac, comandat de generalul Ziethen, sosit în valuri pe tot răstimpul după-amiezii, era, spre ora 19, cu efective complete pe câmpul de bătălie, acoperind stânga slăbită a lui Wellington. Ducele poate face deci mutarea care va câștiga bătălia: aduce toate trupele de care mai dispunea pe stânga să își întărească centrul, lăsând aripa stângă generalului prusac.

 

Placenoît

Satul Placenoît, situat în spatele liniilor franceze, constituia o poziție cheie pentru controlarea căii principale de retragere a armatei franceze: drumul dinspre Bruxelles. Ca atare, sosirea Corpului IV prusac și a Corpului II prusac începând cu ora 14 și atacurile pe care aceștia le-au lansat împotriva localității erau evenimente de natură să îi producă lui Napoleon cele mai mari îngrijorări. Din această cauză, împăratul a fost nevoit să își indisponibilizeze încă de la începutul după-amiezii Corpul VI comandat de generalul Lobau. Generalul a lansat un atac de succes împotriva primelor elemente prusace aflate în pădurea Bois de Paris, aflată la est de sat, dar a fost nevoit apoi nevoit să dea treptat înapoi. Corpul său de armată număra doar 10 000 de oameni și curând a fost copleșit de cei 20 000 de oameni ai Corpului IV prusac, motiv pentru care împăratul a trimis succesiv, între orele 14 și 19, elemente din Gardă, la început “Tânăra Gardă“, comandată de faimosul general Duhesme, apoi elemente de infanterie din “Garda Mijlocie“. Satul a fost pierdut și recucerit de câteva ori de către francezi, care au sfărșit prin a-l pierde definitiv în jurul orei 20 atunci când Corpului IV prusac i s-a adăugat corpul prusac al lui Pirch. În plus, proaspăt sosit pe câmpul de bătălie cu ultimele elemente din corpul său de armată, generalul Ziethen a reîntărit flancul stâng al armatei anglo-aliate și a dat la o parte fără probleme rămășițele epuizate ale Corpului I francez, înaitând impetuos spre La Haye Sainte, pentru a le tăia francezilor retragerea. Atacul prusac din flanc a fost cel care l-a făcut pe Napoleon să sisteze temporar atacul asupra centrului britanic, atac care, dacă ar fi continuat, ar fi obligat armata anglo-aliată să se retragă de pe câmpul de bătălie.

În jurul orei 19, la sosirea Corpului II prusac, francezii tocmai reușiseră să recucerească localitatea, printr-o șarjă violentă la baionetă a batalionului 1 din regimnetul 2 de Grenadieri și a batalionului 1 din regimentul 2 de Vânători. Cu toate acestea, sosirea unui nou corp prusac înclina balanța de forțe în mod decisiv, prusacii având o superioritate de peste 2/1 asupra unor unități franceze epuizate după ore întregi de luptă corp la corp printre ruinele satului. Cu toate acestea, soldații lui Lobau și cei din Gardă au mai rezistat eroic un timp, până la ora 20:30 iar, când au fost în fine nevoiți să se retragă, retragerea a fost ordonată, soldații protejându-și eroic drapelele în timp ce prusacii reușesc în sfârșit să pună mâna definitiv pe Placenoît. Spre sfârșitul zilei, generalul Lobau și o parte din oamenii săi au căzut prizonieri, protejând retragerea armatei.

 

Atacul “Vechii Gărzi

Concomitent cu ultimele lupte din jurul satului Placenoît, Napoleon Bonaparte se pregătea să își joace ultima carte. Aflat sub presiunea crescândă a armatei prusace, Napoleon realizează că nu are decât 2 opțiuni: să încerce să spargă centrul englez sau să se retragă și să salveze ce mai putea. A ales prima variantă. Îi mai rămânea împăratului francez o ultimă rezervă: regimentele din “Vechea Gardă” și câteva batalioane din “Garda Mijlocie“, soldați de elită, neînvinși în 20 de ani de campanii, dar puțini față de forțele ce li se opuneau. În plus, o parte din trupe trebuiau menținute în apropiere de ferma La Belle Alliance pentru a-l proteja pe Împărat. Plin de sânge și de noroi, epuizat, după ce a avut 4 cai omorâți sub el în decursul zilei, rămas fără bicorn, Ney conduce acest ultim atac. La puțin timp după începerea acestui ultim atac, este omorât și cel de-al cincilea cal al mareșalului, care va continua să își conducă trupele ca pedestru.

Acest ultim atac francez a fost desfășurat de acea parte a „Vechii Gărzi” cunoscută sub numele de „Garda Mijlocie”, mai exact de 5 regimente din aceasta (câte un batalion din regimentele 3 și 4 de Grenadieri, cele două ale regimentului 3 de Vânători și un batalion al regimentului 4 de Vânători), totalizând în jur de 2900-3000 de oameni. Primul regiment de Grenadieri, comandat de generalul Petit, este singurul care mai rămâne în rezervă. Atacul începe la vest de La Haye Sainte și Grenadierii și Vânătorii pedeștri din Gardă dau peste cap primele linii inamice și înaintează, sub focul mitraliei, în acordurile faimoasei arii „La victoire est à nous” („Victoria ne aparține”) și „Veillons au salut de l’Empire” („Să veghem la salvarea Imperiului”).

Generalul Hill şi ultimul careu din Gardă - foto: ro.wikipedia.org

Generalul Hill şi ultimul careu din Gardă – foto: ro.wikipedia.org

Înaintarea este oprită însă: prevenit și de un dezertor francez, Wellington și-a adus toți oamenii disponibili de pe stânga în jurul și la vest de ferma La Haye Sainte și i-a dispus în linii succesive, care deschid focul asupra Gărzii copleșite numeric. Astfel că Garda face singurul lucru logic pe care îl putea face în această situație: începe să dea înapoi sub această presiune enormă . Unul dintre regimentele de Vânători pedeștri, care reușise să avanseze în mod impresionant, întâlnește regimentul de infanterie ale generalului Maitland, care se ridică brusc din lanul de grâu unde erau ascunse și deschide focul de la mică distanță. În acest moment Wellington, parcurgând liniile, fluturându-și bicornul, dă ordinul general de atac. Garda nu poate decât să dea înapoi și mai mult. Încercând să își impulsioneze oamenii, Ney este auzit strigând în mod repetat: “Veniți să vedeți cum moare un mareșal al Franței!”. “Garda Mijlocie“, dispusă în caree, este parțial încercuită și generalul englez Hill le cere francezilor să se predea iar generalul francez Cambronne lansează faimosul său răspuns, al cărui conținut face încă subiectul unor vii dezbateri. Se spune despre Cambronne că ar fi strigat: “Rahat! Garda moare, nu se predă!” Cert este că cea mai mare parte din Gardă nici nu s-a predat și nici nu a murit, reușind să se retragă în bună ordine de pe câmpul de bătălie și să scape de prizonierat.

Este ora 20:30 – la vederea înfrângerii Gărzii, un fior străbate liniile franceze: “Garda dă înapoi! Scapă cine poate!“. Soldații rup rândurile și o iau la fugă, abandonând muniții, efecte și aproape toată artileria – doar 30 de piese de artilerie au putut fi salvate de francezi. Doar Garda își păstrează coeziunea și formează caree pentru a proteja armata în retragere de șarja nemiloasă a cavaleriei prusace, căreia Împăratul nu îi mai putea opune nici o forță de cavalerie proprie. Pretutindeni forțele franceze sunt în retragere, urmărite și permanent hărțuite de cavaleria prusacă. În aceste momente, unii soldați francezi în retragere ajung în dreptul lui Napoleon, dar nici măcar acum nu se opresc și își continuă fuga, urmăriți în continuare de călăreții inamici. Cele 2 regimente din “Vechea Gardă”, ultima unitate intactă, formează caree pentru a-l proteja pe împărat. Napoleon este învins și se retrage protejat de careele “Vechii Gărzi”. Puțin după ora 21, Wellington și Blücher se întâlnesc la ferma Belle Alliance, de unde Împăratul tocmai plecase de nici o jumătate de oră.

 

După bătălie

„Dimineața de după bătălia de la Waterloo” de John Heaviside Clarke, 1816 - foto: ro.wikipedia.org

„Dimineața de după bătălia de la Waterloo” de John Heaviside Clarke, 1816 – foto: ro.wikipedia.org

A fost o victorie la limită” ar fi exclamat Wellington, după bătălia de la Waterloo. Victoria i-a costat pe anglo-aliați și pe prusaci între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți iar pe francezi între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de prizonieri. Se adaugă de partea franceză un număr foarte mare de „dispăruți”, cea mai mare parte soldați care au fugit de pe câmpul de bătălie și despre care nu s-a mai știut nimic, deci nu ar mai fi putut fi raliați pentru continuarea ostilităților. Armata franceză, “l’Armée du Nord“, înceta să mai reprezinte o forță de luptă unitară sau viabilă. Cavaleria prusacă, încă destul de proaspătă, și-a putut urmări inamicul până după Genappe, trecând râul Dyle. Împăratul Napoleon avea deci în față o decizie capitală și extrem de dificilă: să încerce să ralieze trupele în jurul său și, cu armata pe care i-a pregătit-o Davout, să continue lupta, sau să se întoarcă la Paris pentru a se asigura că nu vor exista comploturi și trădări ca în 1814? Până la urmă, îngrijorările sale privitoare la consecințele politice ale înfrângerii vor avea ultimul cuvânt, astfel că Împăratul se întoarce în capitală, pentru a convinge Camerele de necesitatea continuării luptei. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea Împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon refuză să recurgă la dictatură și să dizolve Camerele și nici nu se prezintă în fața acestora pentru a încerca să le atragă de partea sa. La fel ca în urmă cu un an, el abdică în favoarea fiului său, dar Camerele refuză să ratifice această succesiune. Ele au optat pentru reprimirea lui Ludovic al XVIII-lea, iar Împăratul, dorind inițial să emigreze în Americi, a fost nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său. După o scurtă escală de aprovizionare în Anglia, este transportat de vasul „Bellerophone” pe Insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde și-a trăit restul zilelor.

În acest timp, luptele pe teatrul de ostilități belgian au continuat, totuși, până când rămășițele armatei franceze s-au retras în dezordine spre râul Sambre. Franța a fost din nou invadată de o armată uriașă a Coaliției. În ciuda disproporției forțelor, armata franceză a continuat să lupte și a câștigat chiar o serie de victorii minore; nu au reușit totuși să obțină o revanșă pentru Waterloo, așa cum doreau comandanții francezi. Rămas la comanda tuturor trupelor franceze, în vidul de putere lăsat de Împărat după abdicare, mareșalul Davout decide continuarea luptei, pentru a obține termeni cât mai buni în negocierile pentru pace ce vor urma. Scopul luptelor era în principal acela de a demonstra că armata franceză era capabilă încă de luptă. Totuși, înfrângerea de la Issy îi va determina pe francezi să accepte încetarea focului și să își retragă armata la sud de Loara.

 

O sinteză a cauzelor înfrângerii franceze

Istoricul britanic Charles Esdaile, Profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, sintetizează patru cauze care au dus la înfrângerea francezilor pe data de 18: „Cu toate acestea, curajul nu a fost suficient [pentru francezi], patru factori împiedicând victoria tactică, care era singurul lucru pe care îl mai puteau realiza. În primul rând, ploile torențiale udaseră atât de mult câmpul de bătălie încât primele atacuri au trebuit să fie amânate până aproape de miezul zilei; în al doilea rând, rezistența oferită de armata lui Wellington a fost mult mai încrâncenată decât s-ar fi putut aștepta; în al treilea, au fost greșeli grave în modul cum au fost conduse atacurile francezilor; în al patrulea, Grouchy nu a reușit nici să îl oprească pe Blücher să se alăture lui Wellington, nici să mărșăluiască pentru a-l ajuta pe Napoleon”. Istoricul francez, Alain Pigeard, Doctor în istorie ce a publicat o serie de cărți despre istoria militară a vremii, pune accentul pe rolul mareșalului Grouchy, rezumând astfel: „În această zi funestă, Grouchy, care mărșăluise în direcția Wavre, s-a lăsat păcălit de prusaci – care nu i-au oferit decât corpul lui Thielmann, în timp ce grosul forțelor acestora pivota spre Waterloo. Poartă el responsabilitatea pentru această înfrângere, știindu-se că divizionarii săi îi cereau să meargă spre tun?”. Pe de altă parte, lucrarea de referință a lui Fierro, Palluel-Guillard și Tulard amintește de șarjele prost organizate ale lui Ney și de dispozitivul de bătălie mediocru al lui Napoleon, subliniind că, Grouchy, chiar dacă ar fi ajuns pe câmpul de bătălie, nu ar fi putut întoarce sorții unei bătălii pierdute încă de la ora 16:30, când prusacii au început să împingă înapoi dreapta franceză.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Waterloo si pe en.wikipedia.org

 

(1) Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea;

(2) Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general;

Pronunciamentul de la Blaj (3/15 mai 1868)

Catedrala din Blaj, sfârșitul secolului al XIX-lea

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; ro.wikipedia.org

 

Pronunciamentul de la Blaj din 3 mai 1868,  inițiat de Ioan Rațiu și George Bariț, a fost o formă de acţiune politică a fruntaşilor români din Transilvania prin care s-a protestat împotriva abolirii autonomiei şi încorporării Transilvaniei la Ungaria. În contextul dualismului austro-ungar, Transilvania a avut parte de consecinţe nefaste, cunoscând o intensă politică de maghiarizare, fundamentată pe noile legi privind naţionalităţile, presa, învăţământul, alegerile.

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 3/15 mai 1868, la împlinirea a două decenii de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în timpul unei adunări populare, la care au participat în jur de 60.000 de țărani din Transilvania, un grup de fruntaşi ai românilor din Transilvania dau publicităţii un nou protest împotriva abolirii autonomiei Principatului şi încorporării lui la Ungaria. Pronunciamentul de la Blaj, aşa cum este cunoscut în istorie acest act de protest în masă, a fost publicat în ziarele româneşti din Transilvania: „Telegraful Român”, „Gazeta Transilvaniei”, „Federaţiunea”, iar un exemplar a fost înaintat guvernului. Autorii protestului arată că „inteligenţa română, adunată spre a serba aniversarea zilei de 3 mai” s-a adunat pentru a discuta asupra situaţiei politice prezente, în care a fost aruncată „în contra voinţei sale”, şi împreună au alcătuit acest pronunciament, „din dorinţă către patrie şi naţiunea noastră”.

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acest act se reafirmă că „românii, majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei” rămân neclintiţi pe lângă principiile din 3/15 mai 1848. Ei se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei pe baza diplomei leopoldine, pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863 (legea privind egalitatea politică şi confesională a naţiunii române şi legea prin care limba română devenea oficială în Transilvania, alături de limba maghiară şi germană), pentru redeschiderea Dietei transilvane pe baza unei adevărate „reprezentaţiuni poporale”, căci Dieta de la Pesta nu poate fi îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania. Se mai arată că, în condiţiile existente, singura cale de a obţine „încuviinţarea şi şi valoarea convicţiunilor noastre politice” este cea a publicităţii, făcând astfel un serviciu regimului prin „descoperirea francă a nemulţumirii provenitoare din purcederea dânsului în afacerile Transilvaniei”.

Pronunciamentul s-a pronunțat pentru autonomia Transilvaniei și pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863, anume legea privind egalitatea politică și confesională a națiunii române, precum și legea prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Marele Principat al Transilvaniei, alături de limba maghiară și germană. Pronunciamentul a solicitat redeschiderea Dietei Transilvaniei.

Continuatori ai liniei Pasivismului, autorii Pronunciamentului au arătat că nu recunosc unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar în consecință nu recunosc nici dreptul Parlamentului de la Budapesta de a adopta legi pentru Transilvania. Documentul a reafirmat boicotul vieții politice a țării, precum și refuzul recunoașterii instituțiilor maghiare.

Pronunciamentul a fost publicat în ziarele de limba română din Transilvania, în România și în țările vestice. Drept răspuns, Ministrul Justiției din Ungaria a inițiat proceduri publice împotriva semnatarilor (Basiliu Rațiu, președintele capitulului mitropolitan, profesorul Ioan Micu Moldovan etc.). În zilele ce au urmat, ziarele au publicat numeroase declaraţii de solidaritate cu poziţia exprimată în Pronunciamentul de la Blaj. Autorităţile maghiare au trecut la măsuri represive, declanşând o aprigă campanie de persecuţii. Iacob Mureşanu a fost destituit din funcţia de director şi profesor al gimnaziului din Braşov, sub motiv că a fost pus în urmărire penală pentru crimă de tulburare a ordinii publice, deoarece publicase Pronunciamentul în „Gazeta Transilvaniei”. Acuzaţi de crimă contra liniştii publice, principalii autori ai documentului urmau să fie judecaţi de tribunalul din Târgu Mureş.

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică - foto: ro.wikipedia.org

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda – d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Dieta de la Pesta, patru deputaţi români au interpelat guvernul (prin Ilie Măcelariu), în legătură cu măsurile poliţieneşti şi judiciare ordonate împotriva intelectualilor consideraţi principalii semnatari ai Pronunciamentului. În România numeroase gazete, precum „Românul”, „Trompeta Carpaţilor”, au publicat articole de solidarizare cu românii din Transilvania. Numeroşi intelectuali, precum Carol Davila, B. P. Haşdeu, au mers în Transilvania în iunie 1867, cu ocazia încoronării lui Franz Josef ca rege al Ungariei, pentru a protesta împotriva dualismului.

Ca urmare a frământărilor politice, o ordonanţă regală a suspendat procesul intentat semnatarilor Pronunciamentului de la Blaj.

 

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.roro.wikipedia.org