Arhiva tag-ul pentru: Secolul al XIX-lea

articol (în curs de editare) preluat de pe ro.wikipedia.org

Regulamentul organic (1831 – 1832)

Regulamentul organic (în rusă Органический регламент, transliterat: Organiceski reglament) a fost prima lege organică cvasiconstituţională în Principatele Dunărene, deci în Ţara Românească şi Moldova.

A fost promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti şi a rămas valabilă până în anul 1856.

Conservator în esenţă, documentul a iniţiat totuşi o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societăţii locale.

Regulamentul a confirmat parţial guvernarea tradiţională (inclusiv conducerea de către hospodari).

Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: ro preluat de pe rowikipedia.org

Situaţia existentă

Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din secolul al XV-lea, au fost subiectul mai multor intervenţii ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 – 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova.

Armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Ţara Românească.

Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poarta Otomană).

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani şi ruşi, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ţinând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancţiona intervenţiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate.

Astfel, Rusia intenţiona să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porţii în contextul războaielor napoleoniene (casus belli din războiului ruso-turc 1806 – 1812).

Rusia dorea astfel şi să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influenţa Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812.

Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova şi Ţara Românească.

În ciuda afluxului de greci, sosiţi în principate ca o nouă birocraţie favorizată de conducătorii locali, conducerea tradiţională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boiereşti, care se opuneau încercărilor de reformă, menţinându-şi privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât şi la Sankt Petersburg.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creşterea statutului strategic a regiunii s-a observat şi prin deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluţiei situaţiei locale (Rusia, Imperiul Austriac şi Franţa; ulterior, britanicii şi prusacii). În plus consulii au acordat privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiţi (“subiecţi”, în limbajul timpului).

O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naţionalismului grec în Balcani, în aceeaşi perioadă cu războiul grec de independenţă au dus la preluarea controlului asupra celor două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, şi obţinut în faza iniţială, sprijinul rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriştii au găsit o situaţie mai complexă în Ţara Românească, unde o regenţă boierească au solicitat acestora să obţină alungarea instituţiilor fanariote.

S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune).

Rusia, însă, şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi a unor boieri locali. Otomanii au invadat regiunea şi au zdrobit Eteria.

După înfrângerea revoluţiei lui Vladimirescu şi a Eteriei, susţinută de boierii străini (greci, sârbi, albanezi), boierii fanarioţi revendicau în continuare conducerea ţării pentru ei, făceau abuzuri şi erau încă favorizaţi de legislaţie[4].

Din acest motiv, în primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi a fost trimisă o solie de 13 boieri munteni şi moldoveni pentru a cere Porţii otomane domni pământeni şi limitarea drepturilor care îi favorizau pe boierii străini.

Printre cei trimişi se aflau logofătul Ioniţă Sturdza, vornicul Gheorge Cuza, vornicul Iordache Râşcanu, banul Grigore Ghica, banul Brâncoveanu şi vornicul Neculai Golescu.

Această acţiune a adus în Principate după lunga perioadă fanariotă, din nou domni pământeni şi a limitat drepturile boierilor străini. Ioniţă Sturdza a fost numit domn în Moldova iar Grigore Ghica în Muntenia.

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) – foto preluat de pe istoria.md

Convenţia de la Cetatea Albă şi Tratatul de la Adrianopol

Primele domnii sub Ioniţă Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei şi Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Ţării Româneşti – au fost de scurtă durată: deşi relaţia de clientelism dintre domnitorii fanarioţi şi conducători externi nu a mai existat, Sturdza şi Ghica au fost detronaţi în urma intervenţiei militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829.

Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut între boierii care formau pătura medie şi familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privinţa politicii.

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenţia Rusiei în războiul grec de independenţă, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetăţii Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor:

Convenţia de la Akkerman a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de şapte ani pentru principii aleşi de Divane şi, totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua, în mod liber, comerţ internaţional (spre deosebire de tradiţia limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorităţi în privinţa comerţului cu grâu).

Prezenţa militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârşitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).

Campania, prelungită în cursul anului următor şi coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică şi holeră (care, împreună, au ucis aproximativ 1,6% din populaţia celor două ţări), a devenit repede o povară pentru economiile locale:

potrivit unor observatori britanici, Ţara Românească a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaştri, pentru a face faţă cerinţelor armatei ruse.

Acuzaţii de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830;

Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor şi că ofiţerii ruşi au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugaţi la care în locul acestora; această acuzaţie a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.

El a amintit şi despre insatisfacţia crescândă faţă de noua stăpânire şi că ţăranii erau în mod special supăraţi din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră. În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creştere a şeptelului a rămas constant (o creştere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 şi 1837).

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendenţa politică a Rusiei în regiune.

Mai mult, sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinând astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.

Libertatea comerţului (care consta în principal în exporturi de cereale) şi libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permiţând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum şi un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei şi stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci şi piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Ţara Românească în 1830).

Ocupaţia rusă asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, (precum şi asupra oraşului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparaţiilor de război de către otomani.

Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen⁠ ca guvernator al celor două ţări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „preşedinţi plenipotenţiari ai Divanelor din Moldova şi Ţara Românească”, şi supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”.

Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova şi Barbu Dimitrie Ştirbei în Ţara Românească şi-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii şi au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin⁠ în februarie 1829.

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) pe unitischimbam.ro

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Adoptarea

Situaţia de după Adrianopol a fost percepută în Ţara Românească şi Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin îşi folosise poziţia pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri şi redusese la tăcere toată opoziţia exilând toţi boierii anti-ruşi din principate (incluzând chiar şi pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului al Ţării Româneşti care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna: „Generalul Jeltuhin şi subordonaţii săi au apărat toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti.

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie) – foto preluat de pe istoria.md

Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă şi a face reclamantul să se retragă de teamă să nu păţească ceva şi mai rău decât ceea ce păţise iniţial”.

Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situaţie mai complexă: „Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă şi corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulţi dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfăţişa starea deplorabilă în care se aflau principatele”.

Regulamentele moldoveneşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pavel Kiseleff

Al treilea şi ultimul guvernator rus, Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 şi s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă şi holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina şi importând grâu din Odessa.

Administraţia sa a durat până la 1 aprilie 1834 şi a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.

Regulamentul organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferenţele erau legate doar de buget şi restricţiile privind forţele militare) în mai 1831 (cu intrare în vigoare la 1 iulie 1831) în Ţara Românească şi în octombrie 1831 (cu intrare în vigoare la 1 ianuarie 1832) în Moldova.

Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a mai fost aşteptată de către Kiseleff, care cunoşatea tactica tergiversărilor folosită de otomani, acesta procedând la aplicarea lor imediată.

Pavel Kiseliov (1), portret de Franz Krüger, 1851 – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Conjunctura economică

Oraşe şi localităţi

Începând cu administraţia reformistă a lui Kiseleff, cele două state au intrat într-o serie de schimbări profunde de ordin social, politic şi cultural.

În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerţului. Sub o continuă competiţie din partea sudiţilor, asocierile tradiţionale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai competitiv, mai apropiat de capitalism.

Deşi competiţia tradiţională venită din partea grecilor faţă de comercianţii şi fabricanţii români a scăzut, ei s-au confruntat în continuare cu o concurenţă austro-ungară de diverse naţionalităţi, apărând şi o mai crescută imigrare a evreilor.

Evreii veneau în principal din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei, respectiv Rusia, de obicei ei devenind proprietari de hanuri, birturi şi taverne, iar ulterior bancheri şi proprietari de terenuri (vezi Istoria evreilor în România).

În acest context a început să se dezvolte un sentiment anticatolic, bazat, conform lui Keith Hitchins, pe presupunerea că influenţa austriacă şi catolicismul erau strâns legate între ele şi pe preferinţa tot mai răspândită pentru secularism.

Clasa de mijloc românească forma baza a ceea ce va deveni mai apoi electoratul liberal şi provoca discursul xenofob al Partidul Naţional Liberal în perioada de la 1875 până la primul război mondial).

Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total populaţia urbană s-a dublat până în 1850. Unele estimări pentru Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, arată o creştere a populaţiei de la 70.000 în 1831 la aprox. 120.000 în 1859, în timp ce alte surse arată o descreştere, în 1851, la 60.000 locuitori.

Pentru Iaşi, capitala Moldovei, estimările arată o creştere de la 60.000 locuitori, în 1831, la 70.000 locuitori, în 1851, în timp ce altele arată apoi o descreştere la aprox. 65.000 locuitori, în 1859.

Brăila şi Giurgiu, porturi dunărene revenite sub stăpânirea Ţării Româneşti (de la otomani), ca şi portul moldovean Galaţi, s-au dezvoltat din comerţul cu grâu, devenind oraşe tot mai prospere.

Kisellef, care îşi centralizase aparatul administrativ la Bucureşti, a acordat o mare atenţie dezvoltării oraşului, îmbunătăţindu-i infrastructura şi serviciile şi creându-i, la fel şi altor oraşe, o administraţie locală.

Sfatul boieresc (“Obşteasca Adunare”) al Valahiei (Munteniei) în 1837 – foto prekuat de pe ro.wikipedia.org

Mediul rural

Succesul comerţului cu grâne a fost asigurat de o abordare conservatoare a proprietăţii private, care a restricţionat drepturile ţăranilor de a exploata în folos propriu loturile de pământ închiriate pe moşiile boiereşti (Regulamentul le permitea să consume aproximativ 70% din recolta totală, iar boierii aveau dreptul să îşi folosească o treime din proprietate în orice mod doreau);, în timp ce micile proprietăţi, create după ce Constantin Mavrocordat abolise iobăgia în anii 1740 s-au dovedit a fi mai puţin productive în faţa competiţiei marilor proprietari de pământuri; boierii au profitat de pe urma situaţiei, întrucât tot mai mulţi ţărani proprietari de pământ au fost obligaţi să recurgă la arendarea pământului, ei datorând în continuare zile de muncă stăpânilor lor.

Reglată de Regulament ca fiind de până la 12 zile pe an, prestarea de muncă în folosul boierilor era totuşi mai redusă ca importanţă faţă de alte regiuni ale Europei; însă cum ţăranii se bazau pe vite pentru a-şi suplimenta veniturile şi a avea o resursă de alimente în plus, iar păşunile rămâneau proprietatea exclusivă a boierilor, ei erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului respectiv, pentru dreptul de a folosi păşunile (ajungând astfel la nivelul Europei Centrale din acest punct de vedere, fără a fi însă reglementate de lege).

Mai multe legi din acea perioadă reflectă o preocupare pentru limitarea dreptului ţăranilor de a evita prestarea zilelor de muncă în folosul boierilor prin achitarea unei sume de bani în schimb, lucru ce a oferit boierilor o forţă de muncă pentru a face faţă cererii tot mai mari pentru cereale pe pieţele străine.

Din punct de vedere al accesului la păşuni, Regulamentul împărţea ţăranii în trei categorii, în funcţie de avere: fruntaşii, care, prin definiţie, aveau 4 animale mari şi una sau mai multe vaci (puteau folosi aproximativ 4 hectare de păşune); mijlocaşii — două animale mari şi o vacă (aproximativ 2 hectare) şi codaşii — oameni ce nu aveau avere, şi nu puteau folosi păşunile.

În acelaşi timp, importantele schimbări demografice şi-au pus amprenta asupra situaţiei de la ţară. Pentru prima oară proviziile alimentare nu mai erau abundente în faţa unei creşteri a populaţiei cauzată, între altele, de măsurile luate împotriva epidemiilor; migraţia din mediul rural spre cel urban a devenit un fenomen de amploare, după cum a devenit relativa creştere a urbanizării zonelor rurale tradiţionale, cu o explozie a aşezărilor în jurul târgurilor existente.

Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deşi manufacturile au fost pentru prima oară construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură foarte productivă bazată pe munca ţăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producţia agricolă.

În paralel, s-au intensificat conflictele între cei care lucrau pământul şi proprietari: după o creştere în numărul de procese implicând arendaşii şi o scădere a calităţii lucrărilor efectuate ca zile de muncă obligatorii, rezistenţa, inspirată de exemplele lui Tudor Vladimirescu şi a altor diferiţi haiduci, s-a transformat în sabotaj şi uneori în violenţă.

Un incident mai important a avut loc în 1831, când aproximativ 60.000 de ţărani au protestat împotriva criteriilor de recrutare planificate; trupele ruseşti trimise pentru a potoli revolta au ucis aproximativ 300 de oameni.

Evoluţii politice şi culturale

Cea mai importantă dezvoltare culturală din perioada Regulamentului a fost naţionalismul romantic românesc, în strânsă legătură cu francofilia. Modernizarea instituţională a dus la o renaştere a mişcării intelligentia.

În plus, conceptul de “naţiune” a fost extins pentru prima oară dincolo de clasă, şi mai mulţi membri ai claselor privilegiate au început să se preocupe de rezolvarea problemelor ţărănimii, interes împărtăşit de multe figuri politice ale anilor 1840.

Temele naţionaliste includeau acum şi preocuparea pentru originile latine ale românilor şi referirea tot mai deasă la provincia romană Dacia (găsită începând cu Dacia Literară a lui Mihail Kogălniceanu).

Educaţia, accesibilă încă doar persoanelor cu o stare materială ridicată, a fost mai întâi eliberată de dominaţia limbii greceşti, după eliminarea fanarioţilor; încercările lui Gheorghe Lazăr (la Colegiul Sfântul Sava) şi Gheorghe Asachi de a iniţia o tranziţie către predarea în limba română au avut succese slabe, dar Ţara Românească a devenit scena unei astfel de mişcări după ce Ion Heliade Rădulescu şi-a început cariera de profesor şi a apărut Curierul Românesc.

Moldova a urmat la scurt tip, după ce Asachi a început tipărirea revistei sale Albina Românească.

Regulamentul a dus la crearea de şcoli noi, dominate de figuri ale românilor transilvăneni exilaţi după ce îşi exprimaseră dezacordul legat de condiţiile din Imperiul Austriac; aceşti profesori, care nu agreau modelele culturale franceze adoptate de societate (considerându-le nenaturale), s-au alăturat lui Ioan Maiorescu şi August Treboniu Laurian.

Naţionalismul a fost impulsionat şi de crearea unor mici armate, supervizate de Rusia (denumite ocazional şi “miliţii”; vezi forţele militare moldoveneşti şi forţele militare muntene).

Prima astfel de trupă muntenească a început să existe din toamna anului 1831, fiind condusă de Kiseleff însuşi.

Conform lui Ion Ghica, prestigiul carierelor militare avea deja o tradiţie locală: “Doar sosirea moscoviţilor în 1828 a pus capăt stilului de viaţă uşuratic al tinerilor copii de boieri, ei devenind de multe ori comisionari (mehmendari) în serviciul generalilor ruşi, pentru a asigura aprovizionarea trupelor. În 1831 majoritatea lor s-au înrolat în miliţiile naţionale.”

Occidentalizarea societăţii româneşti s-a intensificat ducând la crearea unei noi generaţii în societatea românească. Modelul cultural urmat era cel francez, ca urmare a contactelor tot mai intense stabilite între regiune şi Consulatul Francez şi Primul Imperiu Francez (a existat, printre altele şi planul de a petiţiona pe Napoleon Bonaparte, considerat descendent al împăraţilor bizantini, cu o plângere împotriva fanarioţilor).

Acest trend a fost consolidat de către modelul cultural francez adoptat în parte de ruşi, o simpatie reciprocă crescândă între Principate şi Franţa, în special sub Monarhia de Iulie franceză, şi înscrierea tinerilor boieri la începutul anilor 1820 în diverse instituţii educaţionale pariziene (urmată de deschiderea în 1830 a şcolii franceze din Bucureşti).

Regulile statutare şi opoziţia naţionalistă

În 1834, în pofida condiţiilor redactate în actele fondatoare, Imperiul Ţarist şi cel Otoman au căzut de acord să numească primii doi hospodari (şi nu să organizeze alegeri, aşa cum se stabilise în prealabil). În felul acesta cele două puteri sperau că viitorii domnitori vor implementa reformele într-un ritm moderat şi că vor câştiga loialitatea acestora împotriva opoziţiei boierilor conservatori.

Cei aleşi au fost Alexandru al II-lea Ghica (fratele vitreg al domnului precedent, Grigore al IV-lea) ca domnitor al Ţării Româneşti şi Mihail Sturdza (văr îndepărtat al lui Ioniţă Sandu Sturdza) ca domnitor al Moldovei.

Cele două domnii (numite în general domnii regulamentare), supravegheate atent de consulul rus şi de o seamă de consilieri pe probleme tehnice, s-au confruntat foarte curând cu o opoziţie unită şi foarte activă în cadrul Adunărilor Naţionale din cele două principate.

Imediat după confirmarea Regulamentului, Rusia a început să reclame celor doua Adunări aprobarea câte unui nou articol care să stipuleze că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curţilor de la Istanbul şi Sankt Petersburg.

În Ţara Românească, datorită presiunii crescânde a ruşilor pe acest subiect, în 1834 a izbucnit un scandal care a dus ulterior la o îngheţare a negocierilor pentru următorii patru ani.

Un grup naţionalist din corpul legislativ începe în această perioadă de stagnare să lucreze la un proiect propriu de constituţie, proclamând sfârşitul protectoratului rus şi al suzeranităţii otomane, cu garanţii ale auto-determinării din partea puterilor europene ale vremii.

Conducătorul radical al acestei mişcări, Ioan Câmpineanu, întreţinea legături puternice cu gruparea poloneză Związek Jedności Narodowej (Asociaţia Uniunii Naţionale) condusă de aristocratul Adam Jerzy Czartoryski şi cu alte grupări naţionaliste romantice din Europa;.

După votarea în sfârşit a articolului adiţional, pe fondul protestele boierilor datorită intervenţiei lui Ghica, Câmpineanu a fost forţat să-şi abandoneze funcţia şi să se refugieze în Europa Centrală (până când a fost arestat şi trimis înapoi în ţară de austrieci pentru a fi întemniţat la Bucureşti).

Începând din acest moment, opoziţia s-a organizat după modelul francmasoneriei, având ca nucleu de bază nume ca Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Ion Ghica, Christian Tell, Dimitrie Macedonski şi Cezar Bolliac (cu toţii împărtăşeau idealurile lui Câmpineanu) — în 1840, Filipescu şi mulţi alţii din grupul său au fost arestaţi şi întemniţaţi, după ce încercaseră în zadar să profite de criza din Imperiul Otoman creată de revolta lui Muhammad Ali al Egiptului.

Abuzurile repetate la adresa statului de drept şi ameninţarea constantă a revoltelor le-a făcut pe cele două imperii să-şi retragă susţinerea pentru Ghica în 1842.

Succesorul său, Gheorghe Bibescu, a fost primul şi singurul domnitor votat în vreuna dintre cele două Adunări Naţionale. Situaţia în Moldova era mai puţin tensionată, în principal datorită lui Sturdza, care a reuşit cu abilitate să calmeze şi să manipuleze opoziţia anti-rusească şi să-şi pună reformele în aplicare.

Anul 1848 aduce o nouă consolidare a opoziţiei liberale în contextul efervescenţei revoluţionare din acel an din Europa (Primăvara popoarelor). Tentativa revoluţionară din Moldova de la sfârşitul lui martie a fost ucisă din faşă şi a dus la revenirea trupelor ţariste.

Însă revoluţia din Ţara Românească a avut succes: după Proclamaţia de la Islaz din 21 iunie, în care se schiţa un nou cadru legal şi o reformă funciară care punea capăt tuturor corvezilor (zilelor de muncă obligatorii), conspiratorii au reuşit să-l detroneze pe Bibescu fără prea multă violenţă (între timp acesta dizolvase Adunarea Naţională) şi au constituit un guvern provizoriu la Bucureşti.

Noul executiv, care organizează în septembrie arderea în public a Regulamentului Organic, a încercat să pună în conflict interesele otomane cu cele ruseşti şi încercând să obţină susţinerea Înaltei Porţi.

Succesul iniţial a fost însă anihilat curând după ce diplomaţii ruşi au reuşit să-l convingă pe sultanul Abdu’l-Mijid I să intervină în locul Rusiei (evitând astfel să dea Porţii impresia greşită printr-o prezenţa militară importantă în regiune).

Ruşii ocupă totuşi Ţara Românească alături de otomani (care erau prezenţi încă din 18 septembrie, ambele ocupaţii durând până în aprilie 1851; în 1849, cele doua puteri semnează Tratatul de la Balta Liman, care acorda Porţii dreptul de a numi hospodari pe perioade de şapte ani.

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii a adus din nou cele două state sub administraţie militară rusească, inaugurată în 1853.

Domnitorii perioadei, Principele Grigore Alexandru Ghica din Moldova şi Principele Barbu Dimitrie Ştirbei din Ţara Românească, şi-au pierdut tronul, iar regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg.

Întrucât Balcanii rămâneau un teatru secundar de luptă, cele două principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 – ca parte a înţelegerii dintre Poartă şi Rusia (austriecii au rămas până în 1857).

Grigore Ghica şi Ştirbei şi-au ocupat tronurile din nou în acelaşi an şi au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentului. Cea mai importantă dintre acestea era cea privitoarea la sclavia ţiganilor.

În Moldova, ţiganii au fost eliberaţi, fără o perioadă de tranziţie, pe 22 decembrie, 1855; schimbarea a fost însă mai graduală în Ţara Românească, unde măsuri de scădere a comerţului cu sclavi fuseseră luate în prealabil, iar decizia de a interzice sclavagismul fusese luată de către Ştirbei pe 20 februarie, 1856.

Îngrijorat de o posibilă înrăutăţire a relaţiilor boieri-ţărani, Ştirbei, care guverna fără un Sfat (numind în schimb propriul său Divan), decisese măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia la ţară, în final stabilind ca obligatorie munca pe bază de contract.

În această perioadă începe să se facă tot mai auzită vocea celor ce doreau unirea Principatelor, iar cei doi monarhi au început să accepte ideile grupării unioniste Partida Naţională (create în 1848 de către revoluţionarii întorşi din exil).

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie, 1856), care a plasat statele în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria şi Rusia).

Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată. Otomanii au cerut, însă, şi au obţinut, în contradicţie cu Regulamentul, detronarea ambilor domni şi organizarea de alegeri pentru Divane. Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a domnit ca primul Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, baza României moderne.

cititi mai mult despre Războiul Crimeii pe unitischimbam.ro

Note:

(1) Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei;