Articole

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

foto preluat de pe www.agerpres.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;

– autonomia administrativă;

– domni pămînteni aleşi pe viaţă;

– libertatea comerţului pentru toate produsele;

– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;

– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;

– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;

– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;

– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) si pe: www.agerpres.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro

 

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din 7 sv/19 sn august 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris, a fost actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856.

.

Contextul general

Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Principatele Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile constituționale stipulate în programele lor. Tările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin revoluțiile

Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.

Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 [...] este și rămâne legea fundamentală a României
— Alexandru Ioan Cuza, în preambulul Statutului Desvoltător Convențiunii de la Paris

După unii autori, este considerată prima constituție a României.

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Statutul Principatelor stabilit prin Convenţia de la Paris (1858)

Primind cele două rezoluţii ale Divanurilor ad-hoc din 1857, comisarii marilor puteri europene au redactat raportul lor în care analizau aceste rezoluţii şi, pe baza lor, dar şi ţinând seamă de situaţia din Principate, au făcut o serie de propuneri privind viitoarea organizare a acestora, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Raportul comisarilor cu privire la analiza rezoluţiilor celor două Divanuri ad-hoc a fost încheiat şi înaintat Conferinţei de la Paris la 1/13 aprilie 1858.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.

Textul Convenţiei era, de fapt, o consecinţă a acordului stabilit la Osborne şi constituia un compromis faţă de dorinţa şi voinţa de unire a românilor, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu. În vara anului 1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei deciseseră ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta Otomană, care refuza să anuleze alegerile pentru adunarea ad-hoc din Moldova falsificate.

Criza se rezolvase prin întrevederea de la Castelul Osborne, de pe insula Wight (25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în cadrul căreia se ajunsese la o soluţie de compromis. Astfel, Marea Britanie acceptase atunci anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa s-a mulţumit cu o unire parţială, renunţând la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin.

Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic.

Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.(“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

S-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori.

Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Legea cenzitară pentru alegerea membrilor adunărilor elective prevedea trei colegii. În primul colegiu intrau ”alegătorii primari” din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni.

Aceştia alegeau câte trei delegaţi în fiecare plasă, delegaţi care, la rândul lor, alegeau un deputat. Din colegiul al doilea făceau parte alegătorii din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o mie de galbeni. Aceştia erau ”alegători direcţi”, care alegeau direct, nu prin delegaţi, câte doi deputaţi de judeţ sau ţinut.

Al treilea colegiu, al alegătorilor din oraşe, îi cuprindea pe aceia care puteau dovedi un capital funciar, industrial sau comercial – personal sau dotal – de minimum 6.000 de galbeni. Alegătorii trebuia să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie. (Constantin C. Giurescu, ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).

Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene.

Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor. Recunoscând, prin articolul 2, tradiţiile de viaţă statală de sute de ani, exprimate, între altele, şi prin tratatele încheiate de domnitorii români cu sultanii turci, Convenţia înlătura pretenţiile Rusiei ţariste şi ale Austriei de a-şi impune stăpânirea lor asupra ţărilor române”, se arată în revista ”Magazin istoric” nr. 10/octombrie 1975, în care este publicat textul integral al Convenţiei de la Paris.

Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor, Regulamentele Organice încetându-şi, pe plan juridic, valabilitatea. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864.

 

Prevederile principale

- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.

- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.

- Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

- Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

- Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

- Articolele 10 – 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

- Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

- Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

- Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

 

CONVENŢIE din 7 august 1858

convenţiune pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române

Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a marei Britanii şi Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul tutulor Rusiiloru şi Regele Sardiniei, voindu, conform cu stipulaţiile tractatului încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, a consfinti printr’o convenţie, a lor din urma înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principateloru Maldaviei şi Valahiei, a nummit drept Plenipotenti ai lor, pentru a negotia şi a subscrie disa convenţie, însă:

Majestatea Sa Imparatul Ottamaniloru, pe Mohamed Fuad Pasa, musir şi vizir al Imperiului, decorat cu ordinile Imperiale Medjidie şi al meritului personal intiia clasa, al ordinului militar, scl. scl. scl. Ministrulu sau actual al trebiloru din Afară.

Majestatea Sa Imparatul Austriei, pe D. Iosif Alecsandru Baron de Hiubner, Cavaler mare cruce, a ordinilor Imperiale Leopold şi Corona de fer, scl. scl. scl. Consilierul seu intim actualu, şi ambasadorulu seu estraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea sa Imparatul Francediloru pe D. Alecsandru Conte Colona Valevski, senator al Imperiului, cavaler mare Cruce, a ordinului Imparatescu Legiona de onore scl. scl. scl. Ministrul şi Secretarulu sau de Stat la Departamentul trebilor din afară.

Majestatea Sa Regina Rigatului-Unit al Marii Britanii şi Irlandei pe prea-onorabilul Enri Ricard Carol, Conte Covlei, viconte Dangan, Baron Covlei, Pair al Rigatului-unit, Membru al consiliului privat al Majestatii Sale Britanice, Cavaler mare-Cruce al prea-onorabilului Ordin Baia, Ambasadorul ecstraordinar şi plenipotent al disei Majestati lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Prusiei, pe D. Macsimilian-Frederik-Carol-Frant, Conte de Hatfeld-Vildemburg-Soenstein, cavaler al ordinului Rigal Vulturul-Roşu de intiia clasa, cu frunze de stejar, scl. scl. scl. Consilieru sau actual privat actualu şi trimisulu sau ecstraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francedilor.

Majestatea Sa Imparatul tutulor Rusiiloru pe D. Conte Pavel Chiselef, cavaler al ordinilor Rusiei, decorat cu indoitul portret în briliante al Imparatilor Nicolai şi Alecsandru II, scl. scl. scl. Adionantul general al său, Generalu de Infanterie, Membru al Consiliului imparatiei, Ambasadorul sau ecstraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Sardiniei, pe D. Salvator Marchid de Vilamarina, Cavaler mare-Cruce, al ordinului sau rigalu St. Maurice şi St. Lazar, scl. scl. scl. trimisul sau estraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Carii s’au adunat în conferinţa la Paris, avînd depline-împuterniciri, care au fostu reconoscute în buna şi cuvenită forma, şi au hotărît cele urmatore:

Articolul 1

Principatele Moldaviei şi Valahiei constituiete d’acum înainte sub numirea de “Principatele-Unite Moldavia şi Valahia,” raminu puse sub suzeranitatea M.S. Sulatnului.

Articolul 2

În temeiulu capitulatiiloru date de Sultanii Baiazetu l-iu, Mohametu II, Selim I şi Soliman II, carii constitue a loru autonomie, regulindu raporturile loru cu Sublima Porta, şi pe care mai multe Hati-serifuri, şi mai cu sema acela din anul 1834 le au consfintitu conformu asemenea şi cu articolile 22 şi 23 ale tractatului încheiată la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele voru urma a se bucura sub chezasuirea colectivă a Puteriloru contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sînt în posesie.

Prin urmare Principatele se voru administra în libertate şi afară de ori-ce amestecu alu Sublimei-Porţi, în ţărmurile stipulate prin înţelegerea Puteriloru chezase cu Curtea Suzerana.

Articolul 3

Puterile publice voru fin încredinţate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevadute de aceasta convenţie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate.

Articolul 4

Puterea esecutiva va fi esersata de Hospodaru.

Articolul 5

Puterea legiuitore va fi esersata împreună de Hospodaru, de Adunare şi de Comisia centrala.

Articolul 6

Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de Hospodaru şi votate de Adunare.

Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către Hospodaru.

Articolul 7

Puterea judecatoresca, esersata în numele Hospodariloru, va fi încredinţată magistratiloru numiţi de dinsulu, fără ca nimeni sa pota fi lipsitu de firestii săi judecători.

O lege va hotati condiţiile de priimire innaintare în magistratura, luindu dreptu bada aplicarea progresiva a principiului inamovibilitatei.

Articolul 8

Principatele voru da Curtei Suzerane unu tributu anualu a căruia suma remane hoterita la tifra de unu milionu cinci sute de mii lei pentru Moldavia şi al tifra de doue milioane cinci sute de mii lei pentru Valachia.

Investitura va fi data Hospodariloru, ca şi în trecutu de M.S. Sultanulu.

Curtea Suzerana va combina cu Principatele măsurile de apărare a pamentului loru, în cadu de atacu din afară; şi va putea provoca prin înţelegere cu Curţile garante măsurile trebuincioase, pentru restatornicirea ordinului, la întîmplare de a de compromite.

Ca şi în trecutu, tractatele internaţionale care se voru încheia de Curtea Suzerana cu Puterile străine, voru fi aplicabile Principateloru în totu ceia ce nu va atinge ale loru imunităţi.

Articolul 9

În cadu de calcare a imunităţilor Principateloru, Hospodarii voru innainta unu recursu către puterea Suzerana, şi dacă nu se va face dreptate la a loru reclamaţie, o voru putea indrepta prin agenţii loru către representantii Puteriloru garante la Constantinopole. Hospodarii voru fi represantati lîngă Curtea Suzerana prin agenţi (Capu-Chehaia) născuţi Moldoveni sau Români, nesupusi la nici o protecţie străină, şi priimiti de Porta.

Articolul 10

Hospodarulu va fi alesu pe viaţa de Adunare.

Articolul 11

În cadu de vacantie, şi pane la instalarea noului Hospodaru, administraţia va fi încredinţată Consiliului Ministriloru, care va intra d’a dreptulu în lucrare.

Atribitiile sale, curatu administrative, se voru margini la expedierea lucratoriloru, fără sa pota departa pe funcţionari alt-feliu, de catu pentru vina constatată judecătoreşte.

În acestu casu nu va putea rândui pe altulu în locu de catu vremelniceste.

Articolul 12

La ivire de vacantie, dacă Adunarea va fi strinsa, ea va fi datore a proceda în optu dile, la alegerea Hospodarului.

Dacă nu va fi strinsa, sa va chema îndată şi se va aduna în termenu de dece dile. În cele optu dile ce voru urma după stringerea ei, va trebui sa fi procedatu la alegeera Hospodariloru.

Aflarea de faţa a trei părţi din numeralu membriloru înscrişi va fi neaparata, spre a putea proceda la alegere. În cadu candu în cel optu dile nu se va fi facuta alegerea a noua di la amiadi. Adunarea va proceda la alegere ori care aru fi numeralu membriloru de faţa.

Investitura va fi cerută ca şi în trecutu; ea va fi data în termenu de o luna celu multu.

Articolul 13

Va fi în dreptu de a fi alesu la Hospodoratu ori cine va fi în vîrsta de 35 ani, şi fiu din tata născut Moldavu seu Romanu, şi va putea arata unu venitu în pamentu de 3,000 galbeni, numai sa fi implinitu funcţii publice în timpul de dece ani, seu sa fi facutu parte din Adunări.

Articolul 14

Hospodarulu guverna cu ajutorulu ministriloru numiţi de densulu. Intareste şi promulga legile poate refuda întărirea sa. Are dreptu de ertare, şi acela d’a micşora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni alt-felu în administraţia dreptatei.

Elu pregăteşte legile de interesu specialu Principatului, şi mai cu sema budgetele şi le supune la deliberările Adunarei.

Elu numeşte în tote funcţiile de administraţie publică şi face regulamentele trebuincioase pentru esecutarea legiloru.

Lista civilă a fie-căruia Hospodaru va fi votată de Adunare, odată pentru tot-d’auna la suirea sa pe scaunu.

Articolul 15

Ori ce actu sloboditu de Hospodaru, trebuie să fie contrasemnatu de către miniştrii competenţi.

Miniştrii voru fi respundatori de violarea legiloru şi mai alesu de ori ce risipa baniloru publici.

Ei voru fi supuşi judecatei Înaltei Curţi judecătoreşti şi de Casaţie. Actia va putea fi procovata de Hospodaru sau de Adunare.

Punerea sub acudatie a ministriloru nu se va putea pronunţa de catu cu majoritatea de duoa părţi din trei a membriloru de faţa.

Articolul 16

Adunarea alegatore, în fie-care Principatu va fi alesa pe septe ani, conformu dispoditiiloru electorale anecsate pe lîngă apredenta convenţie.

Articolul 17

Adunarea va fi convocată de Hospodaru şi va trebui să se adune în fie-care anu, în cea d’inteiu duminica a lui Decembrie.

Ţinerea fie-caria sesii ordinare va fi de trei luni.

Hospodarulu va putea de va fi trebuinta, a prelungi sesia. El poate să cheme adunarea afară din vremea obicnuita, sau sa o desfiintede. În acelu din urma cadu este datoru a convoca o noua adunare, care trebuie să fie strinsa în termenu de trei luni.

Articolul 18

Mitropolitulu şi Episcopii eparhioti vora face după dreptu, parte din adunare.

Presidenta Adunarei va fi a Mitropolitului. Vice-predidentulu şi secretarii voru fi aleşi de Adunare.

Articolul 19

Presidentulu hotarasteconditiile de primirea publicului în şedinţe, afară de cadurile de esceptie care voru fi prevadute de regulamentulu din nauntru.

Se va face prin îngrijirea presidentului, unu proces-verbalu. Somaru alu fie-caria şedinţe care va fi publicată în gradată Oficială .

Articolul 20

Adunarea va desbate şi va vota proiectele de legiurire ce’i voru fi înfăţişate de Hospodaru. Ea va putea să facă amendamenturi; însă sub reserva stipulată în art. 36. în ceia ce priveşte legile de interes comunu.

Articolul 21

Dacă Miniştrii nu voru fi din membrii Adunariloru, ei totu îşi voru avea intrarea şi voru putea lua parte la desbaterea legiuirilor fără a lua însă parte la votare.

Articolul 22

Budgetulu venitoriloru şi acela alu chltueliloru, pregatita anualu pentru fie-care Principatu, prin îngrijirea Hospodarului respectivu, şi supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu după ce voru fi votate de densa.

Dacă budgetulu nu ar fi votatu în timpulu priinciosu, puterea esecutiva va indestula serviciului publicu după budgetulu anului precedentu.

Articolul 23

Osebite fonduri isvorite pane acuma din speciale casse, şi de care Guvernului dispune sub diverse titluri, voru fi trecute în budgetulu generalu alu venitoriloru.

Articolul 24

Încheierea definitivă a socoteliloru, va fi presentata Adunarei, celu ami tardiu în termenu de duoi ani, socotitu de la închiderea fie-căruia esercitiu.

Articolul 25

Nici o dajdie nu va putea fi înfiinţată sau adunata dacă nu se va priimi de Adunare.

Articolul 26

Precumu tote legiuirile de interesu comunu seu specialu şi regulamentele administrarei publice, legiuirile financiale voru fi publicate în gadeta Oficială .

Articolul 27

Comisia centrala va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusa de sese-spre-dece membrii, optu Moldoveni şi optu Români. Patru voru fi aleşi de fie-care Hospodaru dintre membrii Adunarei, seu dintre persoanele ce voru fi implinitu funcţii înainte în tera, şi patru de fie-care Adunare din sinul ei.

Articolul 28

Membrii Comisiei centrale îşi pastreda dreptulu d’a lua parte la alegerea Hospodariloru n Adunarea din care făcut parte.

Articolul 29

Comisia centrala este permanenta. Ea va putea însă, cînd voru erta-o lucrările ei, a s’amana pentru unu timpul care nici într’unu casu nu va putea trece peste patru luni.

Funcţiile membriloru săi pentru fie-care Principatu, fie numiţi de Hospodari seu aleşi de Adunări, voru fi marginite la vremea catu va tinea legislatura.

Cu tote acestea funcţiile membriloru ce esu nu voru inceta de catu la instalarea nuoiloru membri.

În casu candu mandatulu ambeloru Adunări, va espira de odată, Comisia centrala va fi reînnoită în totalitate pentru amândouă Principatele, la deschiderea nouilor Adunări.

În casu de desfiinţare a uneia din Adunări, nu se voru fi din Principatulu a căruia adunare va fi alesa din nou.

Membrii ce esu potu fi aleşi din nou.

Articolul 30

Funcţiile de membru alu Comisie centrale voru fi retribuite.

Articolul 31

Comisia centrala va numi pe presidentulu. În cadu cindu voturile se voru împărţi de o potriva între doi candidaţi, se va hotărî prin sorţi.

Funcţiile de presidentu voru inceta cu mandatulu sau de membru alu Comisiunei centrale; ele însă voru putea fi reînnoite.

În cadu de împărţire de o potriva a voturiloru în desbateri, votulu Presidentului va fi hotaritoru.

Comisia centrala îşi va face regulamentulu sau interioru. Cheltuelile ei de ori ce natura voru fi puse pe jumătate în sarcina ambeloru Principate.

Articolul 32

Dispoditiile constitutive nuoei organidatii a Principateloru părea de trebuinta a stirpi, şi a insemna îmbunătăţirile ce aru fi de trebuinta a se introduce în osebitele ramuri ale administraţiei.

Articolul 33

Hospodarii voru putea trimite Comisie centrale tote propunerile ce lise voru părea de folosu a preface în proiectele de legi comune amîndurora Principateloru.

Comisia centrala va pregati legile d’unu interesu generalu comunu ambeloru Principate, şi va supune aceste legi, prin mijlocirea Hospodariloru la desbaterile Adunariloru.

Articolul 34

Sînt privite ca legi de interesu generalu tote acelea carea au de obiectul unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vamiloru, a postiiloru, telegrafului, fiscarea preţului monetaru şi deosebitele materii de folosu publicu comune ambeloru Principate.

Articolul 35

Odată înfiinţată, Comisia centrala va trebui să se ocupe specialu a codifia legile în fiinta, punandule în armonie cu actulu constitutivu alu nuoei organidatii.

Ea va reviduiregulamentele organice precum şi condicile Civile, Criminale, de Comertu şi de procedura, astfelu incatu, afară de legile curatu de interesu localu, se numai fie în viitoru de citu unulu şi acelasu trupu de legislaţie, care să se esecute în ambele Principate, după ce va fi votată de către respectivele Adunări, intaritu şi promulgatu de fie-care Hospodaru.

Articolul 36

Dacă Adunările introducu amendamente în proiestele legiloru de interesu comunu, proectulu amendamentu va fi trimisu Comisiei centrale, care va hotărî unu proiectu definitivu, pe care Adunările nu voru mai putea de citu sa’lu adopte sau sa-lu lepede în întregul său.

Comisia centrala va trebui sa primească amendamenturile ce voru fi votate de amindoa Adunările.

Articolul 37

Legile de unu interesu specialu pentru fie-care Principatu nu voru fi întărite de Hospodaru de citu după ce vor fi comunicate de dinsul Comisiei centrale, care va avea a preţui de sînt potrivite cu dispoditiile constitutive de unoei organidatii.

Articolul 38

Se va înfiinţa o Curte-înaltă judecatoresca şi de Casaţie, comuna ambeloru Principate. Ea va redida la Focşani. Se va face întocmirea ei printr’o lege.
Membrii săi voru fi inamovibili.

Articolul 39

Hotărîrile date de Curţi şi judecatile pronunţate de Tribunaluri în ambele Principate, voru fi apelate esclusivu la acesta Curte de casaţie.

Articolul 40

Ea va esersa unu dreptu de censura şi de disciplina asupra Curtiloru apelative şi tribunaluriloru.

Ea va avea dreptu de juridictie exclusivă asupra însuşi membriloru ei în pricini penale.

Articolul 41

Ca înaltă curte Judecătorească, ea va cerceta pirile provocate în contra ministriloru de către Hospodaru sau de către Adunare şi va judeca fără apelu.

Articolul 42

Ostirile regulate aflate acumu în fiinta în ambele Principate voru priimi o organidatie identică spre a putea la trebuinta să se unească şi sa formede o singura armie.

Se va face pentru acesta o lege comuna.

Afară de acesta se va face pe totu anul inspecţia ostirilor ambeloru Principate de către inspectorii generali numiţi în toţi anii, cindu de unu Hospodaru cindu de cel-l-altu. Aceşti inspectori voru fi însărcinaţi a veghia asupra întregii esecutari a dispoditiilor menite de a păstra ostiriloru tote caracterurile de doua corpuri ale acelesi armii.

Tifra ostiriloru regulate hotarita de regulamentulu organicu, nu se va putea mari mai multu de catu de o a treia parte fără o mai inteiu înţelegerecu Curtea Suzerana.

Articolul 43

Ostirile trebuie să se adune de câte ori siguranţa din întru sau acea a hotareloru va fi ameninţată. Unirea loru va putea fi provocată de unulu seu de cel-l-altu Hospodaru, dar nu se va face de catu în urma unei înţelegeri comunae între dinsi facendu-se cunoscutu şi Curţii Suzerane.

După propunerea inspectoriloru, Hospodarii voru putea asemenea sa impreune în totalu sau în parte ostirile în cimpu de manevre sau spre a le face revista.

Articolul 44

Comandantulu de căpetenie va fi numitu cînd de unu Hospodaru candu e cel-l-altu, cînd va fi a se reuni ostirile. Elu trebuie să fie Moldoveanu seu Romanu de naştere. Va putea fi revocat de Hospodarulu care l’a numitu. În acestu casu noul Comnadantu de căpetenie va fi orinduitu de cel-altu Hospodaru.

Articolul 45

Ostirile ambeloru teri voru păstra stegurile loru actuale, dar aceste steguri voru purta în viitoru o banderola de colore albastra, conformă modelului alaturatu la presenta convenţie.

Articolul 46

Moldovenii şi Românii voru fi toţi de o potriva înaintea legii, înaintea contribuţii şi priimiti de o potriva în funcţiile publice, în unulu şi cel-l-altu Principatu.

Libertatea loru individuală ca fi chezasuita.

Nimeni nu va putea fi opritu, arestuitu sau datu în judecata de citu conformu legiuirei.

Nimeni nu va putea fi ecspropriatu de citu legalu, pentru pricina de interesu publicu şi prin despăgubire.

Moldovenii şi Românii de ori-ce ritu crestinu, se voru bucura d’o potriva de drepturile politice. Esersarea acestoru drepturi se va putea întinde şi la cel-lalte culturi prin dispoditii legislative.

Tote privilegiurile, scutirile sau monopoluri, de care se bucura încă unele clase, voru fi desfiinţate; şi se va proceda fără intirdiere la revidia legiuirei care reguleda raporturile proprietariloru pămîntului cu cultivatorii, avîndu în vedere îmbunătăţirea starei teranilor.

Instituţiile municipale atitu cele orăşeneşti citu şi cele cimpenesti, voru dobîndi tota dezvoltarea ce le potu da stipularile acestei convenţii.

Articolul 47

Pînă cindu se va fi procedatu în revidia prevaduta prin art. 37. legislaţia acumu în putere în Principate este menţinută în cea ce priveşte dispoditiile care nu suntu în potriva stipulatiiloru acestei Convenţii.

Articolul 48

Spre îndeplinirea art. 25, din tractatulu de la 30 Martie 1856, unu Hati-serifu conformu tecstualu cu stipularile presentei convenţii, va promulga dispoditiile de mai susu într’unu termenu de cinci-spre-dece dile celu mai tirdiu de la schimbarea pratificatiiloru.

Articolul 49

În momentulu publicarei disului Hati-serifu, administraţia va fi data de către caimacamii în fiinta, în fie-care Principatu, unei comisii vremelnice (Caimacamie), instituata potrivitu dispositiiloru regulamentului organicu. Prin urmare, aceste comisii voru fi alcătuite de Presidentulu din Întru, carii a fostu în funcţie sub Hospodarii din urma înaintea instalaţii în 1856, a administratoriloru providorii.

Disele comisii se voru ocupa îndată cu alcătuirea listeloru electorale care trebuescu săvîrşite şi afişate în termenul de cinci septamani.

Alegerile se voru face trei săptămâni după publicarea listeloru. A decea di va urma, deputaţii trebuescu a fi adunaţi în fie-care Principatu, spre a proceda în termenile hotărîte mai susu, la alegerea Hospodariloru.

Articolul 50

Presenta Convenţie va fi ratificată, şi ratificatiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci septamini, sau mai curandu de se va putea.

Pentru care plenipotentii respectivu au subscris’o, punându şi pecetea armeloru loru.

Facuta la Paris, în 7/19 August, 1858.
(Semnati): Fuad.
” Hiubner.
” Valevski.
” Covlei.
” Hatfeld.
” Chiselef.
” Vilimarina.
————–

 

* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza.  Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală.  La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.  Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Anton von Werner, Congress of Berlin (1881)
Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org

 

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Congresul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist și cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto von Bismarck (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era, de fapt, un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman.

Puterile europene participante: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul lucrărilor. Principatul autonom Bulgaria era micșorat față de varianta prevăzută în pacea de la San Stefano, prin înființarea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Poartă.

Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia lua Insula Cipru, ca urmare a unei înțelegeri cu Turcia. În ceea ce privește România, au fost păstrate prevederile tratatului de la San Stefano: recunoașterea independenței României, retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) – care fuseseră înapoiate Principatului Moldovei prin Pacea de la Paris (1856), în urma Războiului Crimeii (1853-1856) – și retrocedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor pentru România.

Insula văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față - foto: ro.wikipedia.org

Insula Serpilor văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față – foto: ro.wikipedia.org

Totuși, la Berlin au fost făcute și presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, ajungându-se să se condiționeze recunoașterea independenței României de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute, în special, de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relații strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual.

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 - foto: ro.wikipedia.org

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Berlin consacră recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase cu un an mai înainte. Enormă importanță prezintă faptul că, prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. De asemenea, după cum precizează Oxana Busuioceanu,

lucrările Congresului Internațional de Pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, au reglementat regimul Dunării, în sensul dorit de Austro-Ungaria – constant preocupată, din interese economico-politice, de a monopoliza fluviul și, în plus, îngrijorată de noua situație de stat riveran, creată Rusiei țariste. Se menține regimul de liberă navigație în virtutea căruia se impun dărâmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porțile de Fier și interzicerea navigației bastimentelor de război pe aceeași porțiune. Austro-Ungaria obține dreptul de a efectua lucrările de la Porțile de Fier și de a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor.

Comisia Europeană, din care urma să facă parte și România, este menținută, extinzându-și competența până la Galați, în completă independență față de autoritatea de stat. Brațul Chilia intră sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene, asistați de reprezentanți ai statelor riverane, le revine sarcina de a elabora un regulament de navigație și poliție fluvială, aplicabil numai pe porțiunea Porțile de Fier – Galați, și asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă”.

Totodată, însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internațională le-a avut asupra țării noastre, nu putem face abstracție nici de limita sa principală, anume: neînsoțirea recunoașterii independenței, de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota:

Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea.

Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încât chiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict ” (Mihai Eminescu, „Presa”, în numărul de ieri…, în Opere vol. XI, ed.cit., 1984, pag. 50)

 

Tratatul de la Berlin (1878)

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului.

 

Participanții la conferință

Cele 7 puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărârilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar, la câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878 care consfințea independența României. Deși se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, Rusia a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României:Județul Cahul, Județul Ismail și Județul Bolgrad astăzi parte componentă a Ucrainei din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice.

 

Prevederile Tratatului de la Berlin

Franța era slăbită după 1871. Londra și Parisul erau dezinteresate de evoluția politică a spațiului balcanic. Singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și frână al expansionsmului adoptat de Petersburg erau Germania și Austro-Ungaria. În ciuda încordatelor relații cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar și din cea a chestiunii Dunării și a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I. C. Brătianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianță cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania și Italia.

 

Prevederi teritoriale

- Muntenegru, România și Serbia deveneau state suverane, egale în drepturi cu celelalte state independente. Ca state ce se bucurau de independență deplină, ele puteau să-și înfăptuiască nestingherite politica externă și internă (Articolul XLIII); condiția pentru această recunoaștere era ca aceste țări să acorde cetățenie tuturor locuitorilor, indiferent de religie;

- Principatul autonom Bulgaria era simțitor micșorat în raport cu Tratatul de la San Stefano. Se constituia provincia autonomă Rumelia Orientală, condusă de un guvernator creștin, numit de Sublima Poartă;

- România anexa Dobrogea de Nord, inclusiv Delta Dunării și Insula Șerpilor;

- Teritoriul organizat de România sub forma județelor Cahul, Bolgrad și Ismail era încorporat din nou Rusiei țariste;

- Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina (Articolul XXV);

- Regatul Unit lua Insula Cipru, în urma unei înțelegeri cu Imperiul Otoman;

Bulgaria după Tratatul de la Berlin din 1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bulgaria după Tratatul de la Berlin din 1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Congresul de la Berlin (1878) si problema sudului Basarabiei

Problema sudului Basarabiei va cunoaste momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.

Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca

oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .

Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.

Desi îsi pierduse încrederea într-o atitudine pozitiva a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate si problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunavoie sa cedeze o portiune din teritoriul sau, ci doar „se supune fortei” . Pe de alta parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul sau .

La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” .

La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar si atunci când sortii sunt împotriva , emisarii Principelui Carol I aveau sa expuna si sa argumenteze în fata reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânsii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor si cerintelor României.

Înca de la început, el a tinut sa sublinieze ca nici o parte din teritoriul national nu putea fi înstrainata, invocând argumente de ordin istoric în ce priveste Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Conventia din 4/16 aprilie 1877 de catre Rusia, precum si despre solicitarea venita din partea acestuia de a participa armata româna, alaturi de cea rusa, la operatiunile militare de dincolo de Dunare. În egala masura, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române si de enormele sacrificii umane si materiale. Toate acestea îndreptateau România sa solicite:

- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;

- posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;

- despagubire de razboi proportionala cu efectivul militar angajat în conflict si pagubele suferite de pe urma acestuia;

- recunoasterea definitiva a independentei si garantarea neutralitatii.

Ion C. Bratianu avea sa adauge la cele spuse de colegul sau ca deposedarea de o portiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .

Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia.

Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Serpilor fiind si ea concedata României.

Departe de a lua în consideratie cerintele românesti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoasterea independentei României (art. 43), însa în anumite conditii socotite de guvernantii de la Bucuresti drept „dureroase”. Statul român era silit sa acorde drepturi civile si politice strainilor de alt rit decât cel crestin (art. 44) si sa cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45).

Drept „compensatie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea ca Dobrogea, în fapt stravechi teritoriu românesc, împreuna cu Delta Dunarii si Insula Serpilor aveau sa intre în componenta României (art. 46) . Profund dezamagit de rezultatele Congresului si de izolarea diplomatica în care se afla România, Carol I îi scria tatalui sau: „E trist când Europa sileste pe un stat tânar, dornic de înaintare, care si-a dovedit taria si puterea într-un razboiu sângeros, sa cedeze o provincie” .

*** Autorii acestui site vor sa comunice publicului urmatoarea: Principele Carol I al Romaniei nu si-a pus semnatura pe actul cedarii sudului Basarabiei, comunicand Guvernului Romaniei ca nu doreste ca semnatura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei. Stim cu totii ce s-a intamplat cu aceeasi parte de sud Basarabiei si cu Bucovina de Nord in 1996, cand presedintele si primul ministru de atunci ai Romaniei (Emil Constantinescu si Victor Ciorbea), au semnat tratatul prin care renuntau definitiv la respectivele regiuni in favoarea Ucrainei. Aceasta bunavointa a respectivilor “domni” i-a luat prin surpindere pana si pe diplomatii ucraineni! Rusine politicienilor nostri de dupa 1989 care au vandut tara si care continua sa o vanda fara a se gandi la generatiile anterioare de romani care au murit pentru crearea si mentinerea Patriei.

 

(1) Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în războiul Franco-Prusac din 1870, aceasta încetând a mai deține supremația continentală.

După moartea lui naționaliștii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trăsăturile sale de lider puternic. Istoricii l-au lăudat ca fiind un om de stat moderat și echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statelor germane într-un singur stat național. El a folosit balanța puterii în diplomație pentru a menține Europa pașnică în anii 1870 și 1880. A creat o nouă națiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale inițiale în calitate de practicant al politicii de forță în Prusia.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Delegaţii Congresului de la Viena, (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey

1. Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington

2. Joaquim Lobo Silveira, 7th Count of Oriola

3. António de Saldanha da Gama, Count of Porto Santo

4. Count Carl Löwenhielm

5. Jean-Louis-Paul-François, 5th Duke of Noailles

6. Klemens Wenzel, Prince von Metternich

7. André Dupin

8. Count Karl Robert Nesselrode

9. Pedro de Sousa Holstein, 1st Count of Palmela

10. Robert Stewart, Viscount Castlereagh

11. Emmerich Joseph, Duke of Dalberg

12. Baron Johann von Wessenberg

13. Prince Andrey Kirillovich Razumovsky

14. Charles Stewart, 1st Baron Stewart

15. Pedro Gómez Labrador, Marquis of Labrador

16. Richard Le Poer Trench, 2nd Earl of Clancarty

17. Wacken (Recorder)

18. Friedrich von Gentz (Congress Secretary)

19. Baron Wilhelm von Humboldt

20. William Cathcart, 1st Earl Cathcart

21. Prince Karl August von Hardenberg

22. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord

23. Count Gustav Ernst von Stackelberg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Între preocupările majore ale congresului s-a numărat favorizarea autorităților tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von Metternich al Imperiului Austriac, Robert Stewart, viconte de Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

 

Participanți și obiective

La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegațiile marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumi, după Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial.

Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil, care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte.

Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei, prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său - Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său – Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ambii delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o federație a statelor europene condusă de el.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale.

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă.

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez - Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez – Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Europa dupǎ Congresul de la Viena - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Congresul de la Viena – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).

Napoleon's return from Elba, by Charles de Steuben - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Napoleon’s return from Elba, by Charles de Steuben – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri.

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

- Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;

- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane;

- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I;

- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812);

- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului;

- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;

- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria;

- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;

- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.

 

Consecințe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.

Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

„Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“.

Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei.

Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

- Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare măsură respectate.

- Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituționale.

- Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.

- Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în plină afirmare.

- Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut se considera „salvatorul Europei”.

- Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.

 

cititi despre Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) si pe en.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (1780 – 1821)

Tudor Vladimirescu (portret făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor)

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcertitudinea.rohistoria.ro

 

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

 

Biografie

S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Vladimir, Gorj, România – d. 28 mai 1821, Târgovişte, Ţara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Ţării Româneşti, de la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluţiei de la 1821, al pandurilor şi domn al Ţării Româneşti (portret făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (portret făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cererile norodului românesc (17 ianuarie 1821)

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu la 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

Tudor Vladimirescu trecand Oltul - foto preluat de pe agero-stuttgart.de

Tudor Vladimirescu trecand Oltul – foto preluat de pe agero-stuttgart.de

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.

 

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N./4 februarie 1821 S.V.)

“Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!  Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) - foto preluat de pe historia.ro

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) – foto preluat de pe historia.ro

 

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Pe 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti, ţinând în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului. Până pe 23 martie, a continuat tratativele cu boierii, finalizate cu două documente. În primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.

La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor – realitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (de fapt, un război, având în vedere strategia şi regulile militare după care s-a desfăşurat) începuse pe 23 ianuarie 1821 la Padeş, unde el a citit celebra proclamaţie. Pe 28 februarie, Tudor a părăsit tabăra de la Ţânţăreni, pornind în marş către Bucureşti. Între timp, cópii ale Prclamaţiei de la Padeş au fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populaţiei la mişcarea iniţiată de el. În zilele de 16 şi 20 martie, înainte de intrarea sa “oficială” în Capitală, Tudor Vladimirescu a adresat locuitorilor Bucureştiului, acelaşi mesaj:

„Proclamaţia către bucureşteni” (16 martie 1821)

Către toţi locuitorii din oraşiul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească, boierească şi negustorească, şi către tot norodul.

Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri. Mai naintea intrării mele în Bucureşti, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de istov celor mai nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreună obşteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi.

Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sânt resplătiri din partea neamului către strămoşii noştrii pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre.

Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate şi făr’de vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura cea de obşte pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimite ca să-l iscăliţi, adeveraţii fii ai patriei.”

 

Moartea

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

 

Rude

Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia.

 

Legende

Destinul lui tragic, romanțat desigur, a devenit (în 1962) sursă de inspirație pentru scenaristul Mihnea Gheorghiu și regizorul Lucian Bratu, care au realizat un lung metraj artistic cu Emanoil Petruț în rolul titular.

 

cititi mai mult despre Tudor Vladimirescu si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org;

 

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Detail of Franz Roubaud’s panoramic painting The Siege of Sevastopol (1904)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre .

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților. Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român .

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Războiul Crimeii (1853–1856) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Începutul războiului

Orice cercetare atentă pentru găsirea cauzei Războiului Crimeii va concluziona că e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea extinde influența în Persia și în India.

Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea numit “stâlpul reacțiunii”;

modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848 de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile românești au primit prima lor constituție prin Regulamentul Organic), ca și intervenția trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei naturi a Rusiei țariste.

O altă secțiune a populației occidentale, în special franceze, era alarmată de influența pe care rușii (prin numărul cel mai mare de pelerini) și țarismul (prin politica lui de protejare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman) o dobândesc asupra teritoriilor din Palestina (“Țara Sfântă”).

O altă îngrijorare occidentală a momentului: teama statelor germane relevante (Austria și Prusia, membre și ele alături de Rusia în “Sfânta Alianță”) că panslavismul aflat din ce în ce mai mult în grațiile țarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populații slave (dintre care unele și ortodoxe) trăitoare în imperiul lui Frany-Iosif.

Rusia, mai exact țarul Nicoale I, care guverna țara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasă legitimă apărarea obiditelor minorități creștin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, în perioada de accelerată decădere. Imperiul țarist fusese extins recent atât în teritoriile tătare de la granița sa sudică, cât și în Caucaz, țarul considerând deja un țel fezabil cucerirea Constantinopolului și al Orientului Apropiat otoman (Palestina, în primul rând).

Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din această cauză (extinderea rapidă a Imperiului țarist) din ce în ce mai temători că noua putere a Rusiei le-ar putea amenința propriul imperiu colonial în Est; alături de francezi, britanicii au invocat atunci, în mod ipocrit, principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni în Rusia și a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini.

Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.

Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, existau două rivalități de influență: influența franceză – exercitată în folosul catolicilor și influența rusă – exercitată în folosul ortodocșilor.

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocșilor și, prin consecință, influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile ortodocșilor.

Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile obținute de ortodocșii din Palestina.

Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia și să stabilească statu quo ante.

În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte încurcat, s-a mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Bethleem și să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-ortodocșilor. Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție, în final, catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși.

Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să “protejeze religia creștină și bisericile sale“. Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.

În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze.

Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.

Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană.

Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere.

În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli - Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 - 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli – Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 – 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Încercări de menținere a păcii

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.

Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume:

- obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene;

- abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia;

- revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855)

În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei.

Rușii și-au sabordat navele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști. Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat dupa capturarea fortului Malakof, principala reduta de rezistență. Rusii rămași în viață au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul golfului de Nord (Severnaia).

În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars.

cititi mai mult despre Asediul Sevastopolului si pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului - Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855)

În primăvara anului 1855, comandanții aliați franco-britanici au decis să trimită un corp expediționar în Marea Azov care să distrugă comunicațiile și aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci și au distrus bateriile de coastă din golful Kamișevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz și secară), stocate aici după oprirea exporturilor rusești, datorată izbucnirii războiului. Portul era important și datorită faptului că se afla aproape de importantul oraș Rostov pe Don.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, și generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că rușii nu-și predau niciodată orașele. Aliații au bombardat orașul timp de mai bine de șase ore și au debarcat 300 de soldați, care au atacat centrul orașului, de unde au fost respinși de trupele cazacilor de pe Don și de subunitățile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius.

Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eșuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puțin adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic și l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar orașul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reușit să se apropie suficient de țărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operațiuni militare minore de-a lungul țărmurilor Mării Azov până toamna târziu.

cititi mai mult despre Asediul Taganrogului si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) - Asediul Taganrogului (3 iunie - 24 noiembrie 1855) - Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855) – Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Teatrul de război din Baltica

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleșită numeric, și-a redus mișcările la zonele din jurul fortificațiilor. Pe de altă parte, deși comandanții aliați aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificațiile rusești, în special fortăreața de la Kronstadt, prea greu de cucerit, și de aceea și-au limitat operațiunile la blocarea comerțului rușilor și la raiduri pe coastele mai puțin apărate ale Finlandei.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă, cât și pentru cea militară și pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia țării. Flota franco-britanică a reușit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruși.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) și Raahe (Brahestad) a provocat critici internaționale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicații Primului Lord al Amiralității despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea și distrugerea proprietății țăranilor lipsiți de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanteriști în Peninsula Kola și pe Solovki. Încercarea aliaților de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greș, la fel ca și tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreața în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruși de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliații au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra rușilor, dar nu au reușit să le reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanșarea atacului, s-a încheiat războiul.

O parte a reușitei apărătorilor ruși a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea apelor este, în mod tradițional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) - Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Faza finală a războiului și tratativele de pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale.

Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles -  foto preluat de pe en.wikipedia.org

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Caracteristicile războiului

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict. Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine și alte mărfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat apariția primelor prognoze meteorologice).

Tratamentul revoltător la care au fost supuși militarii răniți în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenții de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă, cum este, de exemplu, anestezia, folosită în premieră de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rațional, bazat pe acordarea priorității maxime celor cu șanse de supraviețuire, și nu celor cel mai grav răniți (cum se întâmpla în vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey). Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniților a fost și folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanță.

De asemenea, putând fi considerat ca un semn premonitoriu al sălbăticiei războiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Războiul Crimeii ridică pe noi culmi bestialitatea umană, odată cu folosirea de către soldații francezi aflați sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldaților ruși și chiar a trupurilor rușilor răniți și căzuți pe câmpul de luptă, drept „saci de nisip” pentru construit baricade.

În aceeași notă inedită, și în același timp a morbidului, înregistrată și ea de istorici, Războiul Crimeii a rămas cunoscut pentru introducerea „turismului de război”, ca și pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat și cucerit Sevastopolul.

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cercetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanțelor Minié și a armelor cu țevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaților.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici și francezi au învățat de la camarazii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – țigările – prin folosirea tutunului mărunțit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din Bătălia de Balaclava.

A fost primul război în timpul căruia telegraful electric a început să aibă un rol important, cu primul raportaj “în direct” al lui William Howard Russell pentru The Times.

Florence Nightingale și Mary Seacole au ajuns faimoase datorită contribuțiilor lor în domeniul îngrijirii bolnavilor în spitalele de campanie.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) - Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) - Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) – Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) – Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului

Cele mai importante bătălii:

- Distrugerea flotei otomane la Sinope – 30 noiembrie 1853;

- Bătălia de la Alma – 20 septembrie 1854

- Asediul Sevastopolului – 25 septembrie 1854 – 8 septembrie 1855;

- Bătălia de la Balaclava – 25 octombrie 1854 (Vezi și Atacul Brigăzii ușoare);

- Bătălia de la Inkerman – 5 noiembrie 1854;

- Bătălia de la Eupatoria – 17 februarie 1855;

- Bătălia de pe râul Ciornaia – 25 august 1855.

- Asediul Karsului – iunie – noiembrie 1855

 

Principalii comandanți militari

Imperiul Rus:

- Mihail Dmitrievich Gorciakov

- Ivan Feodorovici Paskevici

- Pavel Stepanovici Nahimov

- Eduard Ivanovici Totleben

- Alexandr Sergheevici Menșikov

Regatul Unit:

- Earl of Cardigan

- Lord Raglan

- Sir Edmund Lyons

Franța:

- Jacques Leroy de Saint Arnaud

- François Certain Canrobert

Imperiul Otoman:

- Abdulkerim Nadir Pașa

- Omar Pașa

 

cititi despre Războiul Crimeei (1853 – 1856) si pe en.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1806–1812)

Flota rusă după bătălia de la Athos, tablou de Alexei Bogoliubov (1824-96)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe articole preluate de pe ro.wikipedia.org si istoria.md

22 decembrie 2020

 

Războiul Ruso-Turc (22 decembrie 1806 – 28 mai 1812)

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a fost un conflict armat din lunga serie de războaie dintre Imperiile Rus și Otoman.

 

Contextul istoric și primele lupte ( 1806 – 1807)

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea suferită de ruși la Austerlitz, a detronat domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti și pe cel al Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind considerați rusofili. În același timp, francezii, aliați în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmația și amenințau cu o eventuală invazie în Moldova și Muntenia. Pentru a asigura siguranța frontierelor sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, rușii au mutat o armată cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca răspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor rusești prin strâmtori și au declarat război Rusiei.

La începutul conflictului, țarul nu s-a grăbit să implice masiv armata rusă împotriva turcilor, de vreme ce armata țaristă era implicată în luptele din Prusia cu forțele lui Bonaparte. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).

În Armenia, contele Gudovici, comandând un contingent de 7.000 de soldați, a reușit să distrugă puternica armată otomană de peste 20.000 de soldați în bătălia de la Arpachai, (18 iunie 1807).

În același timp, flota rusă din Marea Neagră de sub comanda amiralului Dmitri Seniavin a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliile Dardanellelor și Athosului.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din anii 1808–1810

În acest punct, războiul părea că se va sfârși după semnarea păcii de la Tilsit dintre Franța și Rusia. Tarul Alexandru I, după ce fusese silit de Napoleon Bonaparte să semneze un armistițiu cu turcii, a folosit răgazul obținut pentru transferarea unor noi efective din Prusia în Basarabia. După ce armata sa din zona de sud a ajuns la un efectiv de 80.000 de oameni, țarul a hotărât redeschiderea ostilităților cu turcii.

Dacă timp de un an bătrânul comandant Prozorovski (76 de ani) nu a reușit să obțină progrese importante, noul comandant al forțelor imperiale ruse, Prințul Bagration a trecut la acțiuni foarte hotărâte, a traversat Dunărea și a ocupat Dobrogea. Bagration a trecut la asedierea pozițiilor fortificate otomane de la Silistra, dar temându-se de înaintarea unei armate turcești de 50.000 de oameni venită în sprijinul asediaților, a evacuat Dobrogea și s-a retras pe pozițiile de plecare din Basarabia.

În 1810, luptele au fost reluate de armatele țariste aflate sub comanda fraților Kamenski au atacat cu vigoare și au distrus forțele otomane din Pazardjik (22 mai). Fortăreața de la Silistra a fost izolată, iar garnizoana turcă s-a predat pe 30 mai. Încurajați de acest succes, frații Kamenski au asediat zece zile mai târziu puternica fortăreață de la Șumla.

Aici, turcii au respins atacul rușilor, provocându-le pierderi importante, rezultate la fel de proaste obținând armata țaristă și în cazul asaltului fortăreței de la Ruse de pe 22 iulie. Fortăreața de la Ruse a fost cucerită de ruși pe 9 septembrie. După ce comandantul rus Kamenski a fost ucis în luptă, noul comandant Mihail Kutuzov a acționat cu multă prudență și a evacuat Silistra și s-a retras spre nord.

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Încetarea războiului și acordul de pace

Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor. Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.

Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene.

 

Raportul de forțe in Europa de Sud-Est la inceputul secolului al XIX-lea

După un șir de războaie cu puterile vecine, criza Imperiului Otoman s-a acutizat și a cuprins toate sferele vieții, de aceea rezolvarea problemei orientale devenea tot mai acută. Puterile europene urmăreau scopuri expansioniste acționând sub lozinca “eliberării creștinilor“.

Scopul principal al Imperiului Rus era dezolvarea problemei orientale în favoare sa, prin stabilirea unei dominații depline asupra Balcanilor și strâmtorilor Bosfor și Dardanele, inclusiv asupra Constantinopolului. Imperiul Habsburgic, urmărind aceleași scopuri anexioniste, s-a folosit de conflictele ruso-otomane pentru a-și extinde influența. Însă la începutul secolului al XIX-lea acesta era amenințat de armatele franceze și nu putea interveni direct în problema orientală.

După proclamarea ca împărat al Franței 1804, Napoleon I începe cuceririle în Europa, fiind cointeresat în ciocnirea dintre Imperiile Rus și cel Otoman pentru a le slăbi puterile și pentru a deturna o parte a armatei ruse din Europa Centrală spre sud-estul continentului. Anglia, deși susținea Rusia ca aliat împotriva Franței, nu dorea consolidarea pozițiilor acesteia în bazinul Mării Negre și în Balcani.

 

Războiul ruso-turc din 1806-1812 (1806 – 1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Ajungând la Nistru, Imperiul rus nici nu se gândea să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române. Ca dovadă a intenţiilor Rusiei, deja la 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.

Războiul ruso-turc 1806-1812 - (Unităţi militare ruse - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 – (Unităţi militare ruse – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi. Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”. Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.

Dar ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc. În funcţie de interesele proprii, ele începeau să sprijine o parte sau alta din cele aflate în război. Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”  Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat se începură tratativele de pace.

 

cititi despre Războiul Ruso-Turc (1806–1812) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812)

Napoleon’s crossing of the Berezina an 1866 painting by January Suchodolski oil on canvas, National Museum in Poznań

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812)

Bătălia de la Berezina face parte din războaiele napoleoniene, având loc la data de 26 – 28 noiembrie 1812 și soldându-se cu o înfrângere a armatei franceze în timpul retragerii ei din Rusia. În ciuda înfrângerii, 50.000 de oameni din armata franceză, mai ales Garda Imperială, au reușit să traverseze râul Berezina și să se salveze.

Bătălia de la Berezina (26 - 29 noiembrie 1812) - parte din războaiele napoleoniene - Campania din Rusia (1812) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) – parte din războaiele napoleoniene – Campania din Rusia (1812) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descriere

Bătălia a avut loc după ce trupele lui Napoleon au părăsit orașul Smolensk și au început să treacă podul de pontoane peste apele înghețate ale râului Berezina la nord de Borisov. În timpul retragerii trupelor franceze, ca urmare a campaniei militare contra Rusiei, trupele lui Napoleon sunt aproape încercuite de trei armate rusești la 21 noiembrie 1812, pe malul estic al râului Berezina.

Trupele franceze care porniseră cu un efectiv de 500.000 de soldați, au fost decimate în timpul campaniei și reduse la circa 49.000 de soldați și 40.000 de diferiți însoțitori ai trupelor. Corpul II de armată, sub comanda mareșalului Nicolas Oudinot, redus la numai 8.000 de soldați, cuprindea 4 regimente elvețiene și divizia Merle.

Acești oameni, împreună cu Corpul IX al lui Victor vor fi cei care vor duce greul luptei de acoperire a retragerii. Pontonierii generalului Éblé au construit două poduri unul pentru infanterie și celălalt pentru artileria ecvestră. La 27 noiembrie Corpul II de armată reușește să traveseze Berezina ajungând pe malul de vest unde începe să atace trupele rusești care căutau să împiedice trupele franceze să treacă podul.

În dimineața de 28 noiembrie paticipă la lupte și divizia elvețiană care ocupă drumul spre Borisov și pădurea de la Stahov ei fiind atacați de trupele rusești. Elvețienii sunt obligați să recurgă, din cauza lipsei muniției, la lupta la baionetă. Astfel elvețienii au înlesnit manevra diviziilor Legrand și Maison, care ajung într-o poziție avantajoasă și în final pot traversa podul. Au rămas în viață numai un număr 300 de elvețieni care s-au putut prezenta în data de 29 noiembrie la apelul de seară.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) si pe en.wikipedia.org

Stephan Ludwig Roth (1796 – 1849)

foto preluat de pe stiriletransilvaniei.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Stephan Ludwig Roth

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș – d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluția de la 1848.

Stephan Ludwig Roth s-a născut în familia pastorului luteran Gottlieb Roth.

A urmat studiile liceale la Sibiu și cele superioare, de teologie, la Tübingen. Suplimentar a urmat cursuri de fizică, chimie, matematică, psihologie și pedagogie. La 4 iulie 1820 a obținut titlul de doctor al universității din Tübingen, susținând teza, revoluționară pentru vremea aceea, “Esența statutului”.

Timp de doi ani, din 1818 până în 1820, a fost colaborator al pedagogului Johann Heinrich Pestalozzi, la școala specială de la Yverdon, unde și-a însușit ideile maestrului, ale iluminismului, dar și moderna teză a „egalității limbilor și naționalităților”.

Întors în Transilvania, Stephan Ludwig Roth a intrat în învățământ, fiind numit profesor și director al liceului săsesc din Mediaș. În 1834 a fost înlăturat din învățământ pentru convingerile sale prea radicale, fiind obligat să devină predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna. În această calitate a cunoscut în detaliu problemele țărănimii, a pauperizării acestei categorii sociale. Drept urmare, Roth a susținut în scrierile sale o mulțime de soluții pentru eficientizarea agriculturii, a economiei în general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafețelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înființarea de ferme-model, dar și construcția de drumuri sau căi ferate.

El a urmărit reformarea învățământului și înființarea mai multor școli sătești, a unei școli pedagogice spre a combate înapoierea și sărăcia, întrucât „conștiința omului se luminează prin educație și cultură”. La sugestia lui Roth, în programa de învățământ au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica și muzica.

În 1842 Dieta de la Cluj era preocupată să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. Revoltat, Roth a scris în celebra broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească “Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească. Puternicele sale impresii și o descriere a Marii Adunări au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848. Articolul lui Stephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, “Walachen” pentru “români”. Roth justifica expresia: „… un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, “olahi”.

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaş - d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor şi pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stephan Ludwig Roth – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

A doua Adunare populară de la Blaj, din 13/25 septembrie 1848 nu recunoștea „uniunea silită a Transilvaniei cu Ungaria” și revendica o Dietă și un guvern provizoriu, compus din deputați aleși proporțional cu numărul populației Transilvaniei.

La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Blajului iar Comitetul Național Român a hotărât crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armată conduse de nobilii maghiari.

În 21 octombrie 1848, Roth a fost numit în Comitetul de Pacificație și apoi comisar imperial plenipotențiar în 13 sate de pe Târnave, fiind pentru frăție, egalitate în drepturi, desființarea iobăgiei fără răscumpărare plătită de țărani, fără jafuri și spânzurători, iar împreună cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediașului, a dispus încetarea obligațiilor feudale (deziobăgirea) în 13 sate din zona Târnavelor.

Dar o armată revoluționară maghiară și secuiască, condusă de generalul polonez Józef Bem a ocupat mai toată Transilvania și Banatul, excepție făcând Carpații Apuseni, Țara Moților, apărată și controlată de Avram Iancu. Prietenul lui Roth, prototopopul Moldovan a fost nevoit, împreună cu mulți români și sași, să se refugieze peste munți, în Țara Românească sfătuindu-l pe Stephan Roth să facă același lucru.

Într-o scrisoare adresată lui George Bariț, din 20 martie 1848, Roth sublinia: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

În ianuarie 1849 Roth se întoarce la Moșna după moartea soției (Ch.? Roth), având promisiune de amnistie de la generalul revoluționar Józef Bem. Însă Lajos Kossuth împreună cu comisarul său Ladislau Csányi, neținând cont de aceasta, îl arestează în 21 aprilie 1849, Roth fiind condamnat la moarte prin împușcare de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj pentru „înaltă trădare” (Roth având cinci copii minori). Sentința a fost executată la trei ore după pronunțare.

În scrisoarea adresată copiilor săi, în ziua execuției (11 mai 1849) menționa „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”(din Transilvania).

Adevăratul motiv al condamnării sale au fost ideile și activitatea sa, dar mai ales ideile din broșura în care pleda și susținea drepturile poporului român și diversitatea populației Transilvaniei.

Procesul și execuția lui Roth au stârnit o indignare generală… Din multe puncte de vedere era înaintea timpului său” scria academicianul Camil Mureșanu.

A fost înmormântat la Mediaș, unde i s-a ridicat un monument, unde există o casă memorială (pe strada Hermann Oberth 10, din Mediaș) și un bust în fața liceului ce-i poartă numele.

Istoricul Otto Folberth i-a tipărit scrierile în șapte volume.

O serie de personalități și-au exprimat impresii despre Stephan Ludwig Roth:

Ceea ce constituie originalitatea acestui om capabil de a exprima într-un stil personal idei de un adânc adevăr, găsite în cetirea sa desigur, dar și în propria sa intuiție, e, într-o epocă de formule și formalism, desfacerea de lucruri din afară, căutarea sinceră a soluțiilor din jurul său însuși, prin observație și iubire“. – Nicolae Iorga.

Stephan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Plecând de la realitatea etnică a Transilvaniei el a militat cu însuflețire pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților și pentru crearea unui climat favorabil progresului în toate domeniile“. – Vasile Netea

Provenit din rândurile uneia din naționalitățile conlocuitoare – cea săsească – Stephan Ludwig Roth s-a ridicat deasupra oricărui spirit îngust și a reușit să aducă o însemnată contribuție la exprimarea năzuințtelor de progres în Transilvania, sub semnul libertății și egalității în drepturi a tuturor nationalităților …” -Camil Mureșan

Intelectualul înaintat sas Stephan Ludwig Roth a fost îndrumător al poporului său, un luptător hotărât pentru progres. Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema națională, Roth a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualității săsești …” – Dan Berindei.

 

cititi mai mult despre Stephan Ludwig Roth si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873)

Harta Europei in 1873

foto preluat de pe www.client-aviddesigngroup.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.unitischimbam.ro

 

Alianța celor trei împărați

Alianța celor trei împărați a fost o alianță politică cu caracter defensiv între Alexandru II (Țarul Rusiei), Franz Joseph I (Împărat al Austriei și rege al Ungariei) și Wilhelm I (Împărat al Germaniei). S-a constituit în 6 iunie 1873, prin Acordul consultativ (Convenția de la Schönbrunn) între Alexandru II și Franz Joseph I. În cazul unei amenințări de atac din partea unei terțe puteri, ambii monarhi se obligau să se înțeleagă pentru a adopta o „linie de conduită comună“.

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei, cititi mai mult pe  ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 23 octombrie 1873, Wilhelm I, împăratul Germaniei, aderă la Convenția de la Schönbrunn. Se constituie astfel Alianța celor trei împărați. Este un fel de „Sfânta Alianță“ între împărații Rusiei, Germaniei și Austriei. Guvernul rus urmărea prin această alianță excluderea unei eventuale înțelegeri germano-austriece în Balcani împotriva Rusiei și să asigure granițele de apus în cazul unei ciocniri cu Anglia în Asia Mică.

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În anul 1881 este semnat un nou acord al celor trei împărați, care nu mai este numit consultativ ca primul, ci prevedea obligația semnatarilor de a se menține neutralitatea. Dar, în continuare, desfășurarea evenimentelor face ca ciocnirile de interese între Rusia și Germania să ducă la încordarea relațiilor dintre ele și la constituirea, treptată, a celor două blocuri militare:

 

- Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia);

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

- Tripla Înțelegere sau Antanta (Rusia, Franța, Anglia).

Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. România aderă și ea la Antanta pe data de 28 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org si www.unitischimbam.ro
cititi despre Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873) si pe en.wikipedia.org