Articole

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Detail of Franz Roubaud’s panoramic painting The Siege of Sevastopol (1904)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre .

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților. Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român .

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Războiul Crimeii (1853–1856) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Începutul războiului

Orice cercetare atentă pentru găsirea cauzei Războiului Crimeii va concluziona că e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea extinde influența în Persia și în India.

Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea numit “stâlpul reacțiunii”;

modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848 de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile românești au primit prima lor constituție prin Regulamentul Organic), ca și intervenția trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei naturi a Rusiei țariste.

O altă secțiune a populației occidentale, în special franceze, era alarmată de influența pe care rușii (prin numărul cel mai mare de pelerini) și țarismul (prin politica lui de protejare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman) o dobândesc asupra teritoriilor din Palestina (“Țara Sfântă”).

O altă îngrijorare occidentală a momentului: teama statelor germane relevante (Austria și Prusia, membre și ele alături de Rusia în “Sfânta Alianță”) că panslavismul aflat din ce în ce mai mult în grațiile țarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populații slave (dintre care unele și ortodoxe) trăitoare în imperiul lui Frany-Iosif.

Rusia, mai exact țarul Nicoale I, care guverna țara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasă legitimă apărarea obiditelor minorități creștin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, în perioada de accelerată decădere. Imperiul țarist fusese extins recent atât în teritoriile tătare de la granița sa sudică, cât și în Caucaz, țarul considerând deja un țel fezabil cucerirea Constantinopolului și al Orientului Apropiat otoman (Palestina, în primul rând).

Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din această cauză (extinderea rapidă a Imperiului țarist) din ce în ce mai temători că noua putere a Rusiei le-ar putea amenința propriul imperiu colonial în Est; alături de francezi, britanicii au invocat atunci, în mod ipocrit, principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni în Rusia și a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini.

Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.

Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, existau două rivalități de influență: influența franceză – exercitată în folosul catolicilor și influența rusă – exercitată în folosul ortodocșilor.

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocșilor și, prin consecință, influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile ortodocșilor.

Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile obținute de ortodocșii din Palestina.

Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia și să stabilească statu quo ante.

În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte încurcat, s-a mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Bethleem și să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-ortodocșilor. Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție, în final, catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși.

Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să “protejeze religia creștină și bisericile sale“. Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.

În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze.

Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.

Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană.

Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere.

În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli - Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 - 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli – Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 – 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Încercări de menținere a păcii

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.

Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume:

- obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene;

- abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia;

- revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855)

În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei.

Rușii și-au sabordat navele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști. Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat dupa capturarea fortului Malakof, principala reduta de rezistență. Rusii rămași în viață au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul golfului de Nord (Severnaia).

În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars.

cititi mai mult despre Asediul Sevastopolului si pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului - Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855)

În primăvara anului 1855, comandanții aliați franco-britanici au decis să trimită un corp expediționar în Marea Azov care să distrugă comunicațiile și aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci și au distrus bateriile de coastă din golful Kamișevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz și secară), stocate aici după oprirea exporturilor rusești, datorată izbucnirii războiului. Portul era important și datorită faptului că se afla aproape de importantul oraș Rostov pe Don.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, și generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că rușii nu-și predau niciodată orașele. Aliații au bombardat orașul timp de mai bine de șase ore și au debarcat 300 de soldați, care au atacat centrul orașului, de unde au fost respinși de trupele cazacilor de pe Don și de subunitățile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius.

Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eșuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puțin adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic și l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar orașul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reușit să se apropie suficient de țărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operațiuni militare minore de-a lungul țărmurilor Mării Azov până toamna târziu.

cititi mai mult despre Asediul Taganrogului si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) - Asediul Taganrogului (3 iunie - 24 noiembrie 1855) - Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855) – Bombardarea Taganrogului în timpul celei de-a doua încercări de asediere a oraşului (3 iunie 1855) © TaganrogCity.Com – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Teatrul de război din Baltica

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleșită numeric, și-a redus mișcările la zonele din jurul fortificațiilor. Pe de altă parte, deși comandanții aliați aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificațiile rusești, în special fortăreața de la Kronstadt, prea greu de cucerit, și de aceea și-au limitat operațiunile la blocarea comerțului rușilor și la raiduri pe coastele mai puțin apărate ale Finlandei.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă, cât și pentru cea militară și pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia țării. Flota franco-britanică a reușit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruși.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) și Raahe (Brahestad) a provocat critici internaționale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicații Primului Lord al Amiralității despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea și distrugerea proprietății țăranilor lipsiți de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanteriști în Peninsula Kola și pe Solovki. Încercarea aliaților de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greș, la fel ca și tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreața în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruși de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliații au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra rușilor, dar nu au reușit să le reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanșarea atacului, s-a încheiat războiul.

O parte a reușitei apărătorilor ruși a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea apelor este, în mod tradițional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.

Războiul Crimeii (1853–1856) - Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) – Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Faza finală a războiului și tratativele de pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pierderile teritoriale otomane (cu galben) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale.

Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles -  foto preluat de pe en.wikipedia.org

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Caracteristicile războiului

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict. Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine și alte mărfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat apariția primelor prognoze meteorologice).

Tratamentul revoltător la care au fost supuși militarii răniți în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenții de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă, cum este, de exemplu, anestezia, folosită în premieră de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rațional, bazat pe acordarea priorității maxime celor cu șanse de supraviețuire, și nu celor cel mai grav răniți (cum se întâmpla în vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey). Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniților a fost și folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanță.

De asemenea, putând fi considerat ca un semn premonitoriu al sălbăticiei războiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Războiul Crimeii ridică pe noi culmi bestialitatea umană, odată cu folosirea de către soldații francezi aflați sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldaților ruși și chiar a trupurilor rușilor răniți și căzuți pe câmpul de luptă, drept „saci de nisip” pentru construit baricade.

În aceeași notă inedită, și în același timp a morbidului, înregistrată și ea de istorici, Războiul Crimeii a rămas cunoscut pentru introducerea „turismului de război”, ca și pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat și cucerit Sevastopolul.

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cercetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanțelor Minié și a armelor cu țevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaților.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici și francezi au învățat de la camarazii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – țigările – prin folosirea tutunului mărunțit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din Bătălia de Balaclava.

A fost primul război în timpul căruia telegraful electric a început să aibă un rol important, cu primul raportaj “în direct” al lui William Howard Russell pentru The Times.

Florence Nightingale și Mary Seacole au ajuns faimoase datorită contribuțiilor lor în domeniul îngrijirii bolnavilor în spitalele de campanie.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) - Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) - Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) – Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) – Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului

Cele mai importante bătălii:

- Distrugerea flotei otomane la Sinope – 30 noiembrie 1853;

- Bătălia de la Alma – 20 septembrie 1854

- Asediul Sevastopolului – 25 septembrie 1854 – 8 septembrie 1855;

- Bătălia de la Balaclava – 25 octombrie 1854 (Vezi și Atacul Brigăzii ușoare);

- Bătălia de la Inkerman – 5 noiembrie 1854;

- Bătălia de la Eupatoria – 17 februarie 1855;

- Bătălia de pe râul Ciornaia – 25 august 1855.

- Asediul Karsului – iunie – noiembrie 1855

 

Principalii comandanți militari

Imperiul Rus:

- Mihail Dmitrievich Gorciakov

- Ivan Feodorovici Paskevici

- Pavel Stepanovici Nahimov

- Eduard Ivanovici Totleben

- Alexandr Sergheevici Menșikov

Regatul Unit:

- Earl of Cardigan

- Lord Raglan

- Sir Edmund Lyons

Franța:

- Jacques Leroy de Saint Arnaud

- François Certain Canrobert

Imperiul Otoman:

- Abdulkerim Nadir Pașa

- Omar Pașa

 

cititi despre Războiul Crimeei (1853 – 1856) si pe en.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1806–1812)

Flota rusă după bătălia de la Athos, tablou de Alexei Bogoliubov (1824-96)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe articole preluate de pe ro.wikipedia.org si istoria.md

22 decembrie 2020

 

Războiul Ruso-Turc (22 decembrie 1806 – 28 mai 1812)

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a fost un conflict armat din lunga serie de războaie dintre Imperiile Rus și Otoman.

 

Contextul istoric și primele lupte ( 1806 – 1807)

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea suferită de ruși la Austerlitz, a detronat domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti și pe cel al Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind considerați rusofili. În același timp, francezii, aliați în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmația și amenințau cu o eventuală invazie în Moldova și Muntenia. Pentru a asigura siguranța frontierelor sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, rușii au mutat o armată cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca răspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor rusești prin strâmtori și au declarat război Rusiei.

La începutul conflictului, țarul nu s-a grăbit să implice masiv armata rusă împotriva turcilor, de vreme ce armata țaristă era implicată în luptele din Prusia cu forțele lui Bonaparte. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).

În Armenia, contele Gudovici, comandând un contingent de 7.000 de soldați, a reușit să distrugă puternica armată otomană de peste 20.000 de soldați în bătălia de la Arpachai, (18 iunie 1807).

În același timp, flota rusă din Marea Neagră de sub comanda amiralului Dmitri Seniavin a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliile Dardanellelor și Athosului.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din anii 1808–1810

În acest punct, războiul părea că se va sfârși după semnarea păcii de la Tilsit dintre Franța și Rusia. Tarul Alexandru I, după ce fusese silit de Napoleon Bonaparte să semneze un armistițiu cu turcii, a folosit răgazul obținut pentru transferarea unor noi efective din Prusia în Basarabia. După ce armata sa din zona de sud a ajuns la un efectiv de 80.000 de oameni, țarul a hotărât redeschiderea ostilităților cu turcii.

Dacă timp de un an bătrânul comandant Prozorovski (76 de ani) nu a reușit să obțină progrese importante, noul comandant al forțelor imperiale ruse, Prințul Bagration a trecut la acțiuni foarte hotărâte, a traversat Dunărea și a ocupat Dobrogea. Bagration a trecut la asedierea pozițiilor fortificate otomane de la Silistra, dar temându-se de înaintarea unei armate turcești de 50.000 de oameni venită în sprijinul asediaților, a evacuat Dobrogea și s-a retras pe pozițiile de plecare din Basarabia.

În 1810, luptele au fost reluate de armatele țariste aflate sub comanda fraților Kamenski au atacat cu vigoare și au distrus forțele otomane din Pazardjik (22 mai). Fortăreața de la Silistra a fost izolată, iar garnizoana turcă s-a predat pe 30 mai. Încurajați de acest succes, frații Kamenski au asediat zece zile mai târziu puternica fortăreață de la Șumla.

Aici, turcii au respins atacul rușilor, provocându-le pierderi importante, rezultate la fel de proaste obținând armata țaristă și în cazul asaltului fortăreței de la Ruse de pe 22 iulie. Fortăreața de la Ruse a fost cucerită de ruși pe 9 septembrie. După ce comandantul rus Kamenski a fost ucis în luptă, noul comandant Mihail Kutuzov a acționat cu multă prudență și a evacuat Silistra și s-a retras spre nord.

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Încetarea războiului și acordul de pace

Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor. Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.

Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene.

 

Raportul de forțe in Europa de Sud-Est la inceputul secolului al XIX-lea

După un șir de războaie cu puterile vecine, criza Imperiului Otoman s-a acutizat și a cuprins toate sferele vieții, de aceea rezolvarea problemei orientale devenea tot mai acută. Puterile europene urmăreau scopuri expansioniste acționând sub lozinca “eliberării creștinilor“.

Scopul principal al Imperiului Rus era dezolvarea problemei orientale în favoare sa, prin stabilirea unei dominații depline asupra Balcanilor și strâmtorilor Bosfor și Dardanele, inclusiv asupra Constantinopolului. Imperiul Habsburgic, urmărind aceleași scopuri anexioniste, s-a folosit de conflictele ruso-otomane pentru a-și extinde influența. Însă la începutul secolului al XIX-lea acesta era amenințat de armatele franceze și nu putea interveni direct în problema orientală.

După proclamarea ca împărat al Franței 1804, Napoleon I începe cuceririle în Europa, fiind cointeresat în ciocnirea dintre Imperiile Rus și cel Otoman pentru a le slăbi puterile și pentru a deturna o parte a armatei ruse din Europa Centrală spre sud-estul continentului. Anglia, deși susținea Rusia ca aliat împotriva Franței, nu dorea consolidarea pozițiilor acesteia în bazinul Mării Negre și în Balcani.

 

Războiul ruso-turc din 1806-1812 (1806 – 1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Ajungând la Nistru, Imperiul rus nici nu se gândea să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române. Ca dovadă a intenţiilor Rusiei, deja la 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.

Războiul ruso-turc 1806-1812 - (Unităţi militare ruse - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 – (Unităţi militare ruse – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi. Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”. Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.

Dar ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc. În funcţie de interesele proprii, ele începeau să sprijine o parte sau alta din cele aflate în război. Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”  Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat se începură tratativele de pace.

 

cititi despre Războiul Ruso-Turc (1806–1812) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812)

Napoleon’s crossing of the Berezina an 1866 painting by January Suchodolski oil on canvas, National Museum in Poznań

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812)

Bătălia de la Berezina face parte din războaiele napoleoniene, având loc la data de 26 – 28 noiembrie 1812 și soldându-se cu o înfrângere a armatei franceze în timpul retragerii ei din Rusia. În ciuda înfrângerii, 50.000 de oameni din armata franceză, mai ales Garda Imperială, au reușit să traverseze râul Berezina și să se salveze.

Bătălia de la Berezina (26 - 29 noiembrie 1812) - parte din războaiele napoleoniene - Campania din Rusia (1812) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) – parte din războaiele napoleoniene – Campania din Rusia (1812) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descriere

Bătălia a avut loc după ce trupele lui Napoleon au părăsit orașul Smolensk și au început să treacă podul de pontoane peste apele înghețate ale râului Berezina la nord de Borisov. În timpul retragerii trupelor franceze, ca urmare a campaniei militare contra Rusiei, trupele lui Napoleon sunt aproape încercuite de trei armate rusești la 21 noiembrie 1812, pe malul estic al râului Berezina.

Trupele franceze care porniseră cu un efectiv de 500.000 de soldați, au fost decimate în timpul campaniei și reduse la circa 49.000 de soldați și 40.000 de diferiți însoțitori ai trupelor. Corpul II de armată, sub comanda mareșalului Nicolas Oudinot, redus la numai 8.000 de soldați, cuprindea 4 regimente elvețiene și divizia Merle.

Acești oameni, împreună cu Corpul IX al lui Victor vor fi cei care vor duce greul luptei de acoperire a retragerii. Pontonierii generalului Éblé au construit două poduri unul pentru infanterie și celălalt pentru artileria ecvestră. La 27 noiembrie Corpul II de armată reușește să traveseze Berezina ajungând pe malul de vest unde începe să atace trupele rusești care căutau să împiedice trupele franceze să treacă podul.

În dimineața de 28 noiembrie paticipă la lupte și divizia elvețiană care ocupă drumul spre Borisov și pădurea de la Stahov ei fiind atacați de trupele rusești. Elvețienii sunt obligați să recurgă, din cauza lipsei muniției, la lupta la baionetă. Astfel elvețienii au înlesnit manevra diviziilor Legrand și Maison, care ajung într-o poziție avantajoasă și în final pot traversa podul. Au rămas în viață numai un număr 300 de elvețieni care s-au putut prezenta în data de 29 noiembrie la apelul de seară.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) si pe en.wikipedia.org

Stephan Ludwig Roth (1796 – 1849)

foto preluat de pe stiriletransilvaniei.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Stephan Ludwig Roth

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș – d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluția de la 1848.

Stephan Ludwig Roth s-a născut în familia pastorului luteran Gottlieb Roth.

A urmat studiile liceale la Sibiu și cele superioare, de teologie, la Tübingen. Suplimentar a urmat cursuri de fizică, chimie, matematică, psihologie și pedagogie. La 4 iulie 1820 a obținut titlul de doctor al universității din Tübingen, susținând teza, revoluționară pentru vremea aceea, “Esența statutului”.

Timp de doi ani, din 1818 până în 1820, a fost colaborator al pedagogului Johann Heinrich Pestalozzi, la școala specială de la Yverdon, unde și-a însușit ideile maestrului, ale iluminismului, dar și moderna teză a „egalității limbilor și naționalităților”.

Întors în Transilvania, Stephan Ludwig Roth a intrat în învățământ, fiind numit profesor și director al liceului săsesc din Mediaș. În 1834 a fost înlăturat din învățământ pentru convingerile sale prea radicale, fiind obligat să devină predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna. În această calitate a cunoscut în detaliu problemele țărănimii, a pauperizării acestei categorii sociale. Drept urmare, Roth a susținut în scrierile sale o mulțime de soluții pentru eficientizarea agriculturii, a economiei în general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafețelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înființarea de ferme-model, dar și construcția de drumuri sau căi ferate.

El a urmărit reformarea învățământului și înființarea mai multor școli sătești, a unei școli pedagogice spre a combate înapoierea și sărăcia, întrucât „conștiința omului se luminează prin educație și cultură”. La sugestia lui Roth, în programa de învățământ au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica și muzica.

În 1842 Dieta de la Cluj era preocupată să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. Revoltat, Roth a scris în celebra broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească “Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească. Puternicele sale impresii și o descriere a Marii Adunări au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848. Articolul lui Stephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, “Walachen” pentru “români”. Roth justifica expresia: „… un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, “olahi”.

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaş - d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor şi pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stephan Ludwig Roth – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

A doua Adunare populară de la Blaj, din 13/25 septembrie 1848 nu recunoștea „uniunea silită a Transilvaniei cu Ungaria” și revendica o Dietă și un guvern provizoriu, compus din deputați aleși proporțional cu numărul populației Transilvaniei.

La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Blajului iar Comitetul Național Român a hotărât crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armată conduse de nobilii maghiari.

În 21 octombrie 1848, Roth a fost numit în Comitetul de Pacificație și apoi comisar imperial plenipotențiar în 13 sate de pe Târnave, fiind pentru frăție, egalitate în drepturi, desființarea iobăgiei fără răscumpărare plătită de țărani, fără jafuri și spânzurători, iar împreună cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediașului, a dispus încetarea obligațiilor feudale (deziobăgirea) în 13 sate din zona Târnavelor.

Dar o armată revoluționară maghiară și secuiască, condusă de generalul polonez Józef Bem a ocupat mai toată Transilvania și Banatul, excepție făcând Carpații Apuseni, Țara Moților, apărată și controlată de Avram Iancu. Prietenul lui Roth, prototopopul Moldovan a fost nevoit, împreună cu mulți români și sași, să se refugieze peste munți, în Țara Românească sfătuindu-l pe Stephan Roth să facă același lucru.

Într-o scrisoare adresată lui George Bariț, din 20 martie 1848, Roth sublinia: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

În ianuarie 1849 Roth se întoarce la Moșna după moartea soției (Ch.? Roth), având promisiune de amnistie de la generalul revoluționar Józef Bem. Însă Lajos Kossuth împreună cu comisarul său Ladislau Csányi, neținând cont de aceasta, îl arestează în 21 aprilie 1849, Roth fiind condamnat la moarte prin împușcare de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj pentru „înaltă trădare” (Roth având cinci copii minori). Sentința a fost executată la trei ore după pronunțare.

În scrisoarea adresată copiilor săi, în ziua execuției (11 mai 1849) menționa „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”(din Transilvania).

Adevăratul motiv al condamnării sale au fost ideile și activitatea sa, dar mai ales ideile din broșura în care pleda și susținea drepturile poporului român și diversitatea populației Transilvaniei.

Procesul și execuția lui Roth au stârnit o indignare generală… Din multe puncte de vedere era înaintea timpului său” scria academicianul Camil Mureșanu.

A fost înmormântat la Mediaș, unde i s-a ridicat un monument, unde există o casă memorială (pe strada Hermann Oberth 10, din Mediaș) și un bust în fața liceului ce-i poartă numele.

Istoricul Otto Folberth i-a tipărit scrierile în șapte volume.

O serie de personalități și-au exprimat impresii despre Stephan Ludwig Roth:

Ceea ce constituie originalitatea acestui om capabil de a exprima într-un stil personal idei de un adânc adevăr, găsite în cetirea sa desigur, dar și în propria sa intuiție, e, într-o epocă de formule și formalism, desfacerea de lucruri din afară, căutarea sinceră a soluțiilor din jurul său însuși, prin observație și iubire“. – Nicolae Iorga.

Stephan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Plecând de la realitatea etnică a Transilvaniei el a militat cu însuflețire pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților și pentru crearea unui climat favorabil progresului în toate domeniile“. – Vasile Netea

Provenit din rândurile uneia din naționalitățile conlocuitoare – cea săsească – Stephan Ludwig Roth s-a ridicat deasupra oricărui spirit îngust și a reușit să aducă o însemnată contribuție la exprimarea năzuințtelor de progres în Transilvania, sub semnul libertății și egalității în drepturi a tuturor nationalităților …” -Camil Mureșan

Intelectualul înaintat sas Stephan Ludwig Roth a fost îndrumător al poporului său, un luptător hotărât pentru progres. Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema națională, Roth a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualității săsești …” – Dan Berindei.

 

cititi mai mult despre Stephan Ludwig Roth si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873)

Harta Europei in 1873

foto preluat de pe www.client-aviddesigngroup.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.unitischimbam.ro

 

Alianța celor trei împărați

Alianța celor trei împărați a fost o alianță politică cu caracter defensiv între Alexandru II (Țarul Rusiei), Franz Joseph I (Împărat al Austriei și rege al Ungariei) și Wilhelm I (Împărat al Germaniei). S-a constituit în 6 iunie 1873, prin Acordul consultativ (Convenția de la Schönbrunn) între Alexandru II și Franz Joseph I. În cazul unei amenințări de atac din partea unei terțe puteri, ambii monarhi se obligau să se înțeleagă pentru a adopta o „linie de conduită comună“.

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei, cititi mai mult pe  ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 23 octombrie 1873, Wilhelm I, împăratul Germaniei, aderă la Convenția de la Schönbrunn. Se constituie astfel Alianța celor trei împărați. Este un fel de „Sfânta Alianță“ între împărații Rusiei, Germaniei și Austriei. Guvernul rus urmărea prin această alianță excluderea unei eventuale înțelegeri germano-austriece în Balcani împotriva Rusiei și să asigure granițele de apus în cazul unei ciocniri cu Anglia în Asia Mică.

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În anul 1881 este semnat un nou acord al celor trei împărați, care nu mai este numit consultativ ca primul, ci prevedea obligația semnatarilor de a se menține neutralitatea. Dar, în continuare, desfășurarea evenimentelor face ca ciocnirile de interese între Rusia și Germania să ducă la încordarea relațiilor dintre ele și la constituirea, treptată, a celor două blocuri militare:

 

- Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia);

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alianțele militare europene înainte de Primul Război Mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

- Tripla Înțelegere sau Antanta (Rusia, Franța, Anglia).

Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. România aderă și ea la Antanta pe data de 28 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org si www.unitischimbam.ro
cititi despre Alianța celor trei împărați (23 octombrie 1873) si pe en.wikipedia.org

Tripla Alianță (1882)

The Triple Alliance in 1913

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tripla Alianță (1882)

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.

Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii.

Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: "The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation." - foto preluat de pe en.wikipedia.org

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: “The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation.” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Contextul, cauzele și premisele aderării României la Tripla Alianță

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri.

Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală.

Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904.

Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878).

Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească.

Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria.

O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român.

De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867.

Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.

În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale.

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878.

Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă.

Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată.

Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului.

Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”.

În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu.

Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”.

În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884.

Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus.

Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român.

În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania.

Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz.

Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean.

Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială. „Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României.

În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena.

Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului.

Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste.

Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”.

În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania.

Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I.

Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română.

Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.

 

Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România.

Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară.

În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace.

Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului.

În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni.

 

În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată.

Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.

Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?… Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”.

Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie.

Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că:

ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”.

Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări.

Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu vroia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român.

Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram.

Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat.

Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că

Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român.

De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest.

Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky.

Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele.

Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

cititi mai mult despre Tripla Alianță si pe en.wikipedia.org

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863)

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) – litografie de Kurz și Allison, 1890

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863)

Bătălia de pe Chickamauga, ce a avut loc în zilele de 19–20 septembrie 1863, a marcat sfârșitul unei ofensive unioniste în sud-estul statului Tennessee și în nord-vestul statului Georgia, denumită Campania Chickamauga. Bătălia a reprezentat cea mai semnificativă înfrângere a Uniunii pe teatrul vestic de operațiuni al Războiului Civil American și s-a clasat a doua în clasamentul bătăliilor cu cele mai numeroase victime în această conflagrație, după Bătălia de la Gettysburg.

Lupta s-a dat între Armata Cumberlandului condusă de general-maiorul unionist William Rosecrans și Armata Tennessee-ului condusă de generalul confederat Braxton Bragg, și își trage numele de la pârâul Chickamauga de Vest, care face meandre în nord-vestul Georgiei înainte de a se vărsa în râul Tennessee la circa 5,6 km nord-est de centrul orașului Chattanooga).

După succesul din Campania Tullahoma, Rosecrans și-a reluat ofensiva, cu scopul de a-i înlătura pe confederați din Chattanooga. La începutul lui septembrie, Rosecrans și-a strâns forțele împrăștiate prin Tennessee și Georgia și a împins armata lui Bragg din Chattanooga, către sud. Armatele unioniste i-au urmărit și s-au ciocnit scurt cu acestea la Răscrucea lui Davis. Bragg era hotărât să reocupe Chattanooga și a luat decizia de a întâmpina o parte din armata lui Rosecrans, de a o învinge, și apoi de a recuceri orașul. La 17 septembrie, el s-a îndreptat spre nord, cu intenția de a ataca Corpul XXI, care era izolat. În timp ce Bragg mărșăluia spre nord la 18 septembrie, cavaleria și infanteria armatei sale s-au ciocnit cu trupe de cavalerie și infanteriști călare unioniști, înarmați cu carabine Spencer cu repetiție.

Luptele cele mai grele au început în dimineața de 19 septembrie. Oamenii lui Bragg au atacat în forță, dar nu au putut rupe liniile unioniste. A doua zi, Bragg și-a reluat asalturile. Spre sfârșitul dimineții, Rosecrans a fost informat greșit că ar exista o breșă în linia sa. Deplasând unități pentru a acoperi presupusa breșă, Rosecrans a creat accidental una adevărată, direct în calea unui asalt de opt brigăzi pe un front îngust, condus de general-locotenentul confederat James Longstreet. Atacul lui Longstreet a scos din luptă o treime din armata unionistă, inclusiv pe Rosecrans însuși. Unitățile unioniste s-au regrupat spontan pentru a crea o linie defensivă pe creasta Horseshoe, formând un nou flanc drept pentru linia general-maiorului George H. Thomas, care a preluat comanda restului de trupe. Deși confederații au lansat alte asalturi masive și hotărâte, Thomas și oamenii săi au rezistat până seara. Forțele unioniste s-au retras apoi în Chattanooga, în vreme ce confederații au ocupat înălțimile din jur, asediind orașul.

 

cititi mai mult despre Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) pe en.wikipedia.org

Albina Carpaţilor (1877 – 1880)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Albina Carpaţilor (1877 – 1880)

Albina Carpaţilor, al cărei titlu intenţionat iniţial a fost Albina Daciei, cu subtitlul Foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, a fost o revistă apărută în 1877 la Sibiu, avându-i ca redactori pe Ioan Alexandru Lapedatu, Iosif Popescu şi Visarion Roman care era editor şi redactor. În perioada 18 august 1877 – 1 octombrie 1878 a apărut săptămânal, apoi bisăptămânal (15 octombrie 1878 – 30 septembrie 1880).

Fiind o revistă cu profil enciclopedic, Albina Carpaţilor a publicat fragmente de romane, nuvele şi alte naraţiuni, datini, credinţe şi moravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii şi studii, articole de ştiinţe naturale, industrie, arhitectură şi sculptură, bibliografii. Fiecare număr conţinea ilustraţii.

În toată perioada cât a apărut, revista a fost dominată de interesul pentru cultivarea patriotismului, pentru afirmarea unităţii de cultură, limbă, credinţă şi obiceiuri româneşti, de pe ambele părţi ale Carpaţilor.

De exemplu, pentru ajutorarea ostaşilor români de pe Frontul din Balcani (1877-1878), Albina Carpaţilor din Sibiu a publicat piesa patriotică La Turnu Măgurele, de Vasile Alecsandri.

Printre colaboratorii revistei, din Transilvania, s-au aflat scriitorii Nicolae Densusianu, Al. Marinescu, Alexe Teochari, Iosif Popescu, Ion Slavici, Andrei Bârseanu şi Ion Gorun (A. I. Hodoş), iar peste munţi, din Moldova, pe Vasile Alecsandri (cu poezii din ciclul Ostaşii noştri), Dimitrie Bolintineanu, G. Creţeanu, Alexandru Macedonski şi Teodor Burada, iar din Bucovina pe folcloristul Simion Florea Marian.

 

Motivarea titlului

La 13 august 1877, redacţia ziarului România liberă din Bucureşti denunţa gestul autorităţilor maghiare de a interzice cuvântul Dacia în titlul unui ziar:

Un cuvânt prea mult în lecsicon – cetim în Gazeta de Transilvania: Nu de mult a fost alăturat la un număr al foaiei noastre anunciul Albina Daciei, foaie literară beletristică, ce era să fie editată în curând de V. Roman sub redacţiunea dlui I. Lapedatu. Aflăm în curând că apariţiunea acestei foi a fost interzisă de către Ministerul de Interne (maghiar) cu ordinul sub Nr. 2523 din 5 Aug. 1877, pe motiv că, cuvântul Dacia (…) nu are îndreptăţire şi este fără nici un sens, fiind scos dintr-un «lecsicon vrăjmaş statului». Ni se spune că acea foaie va apărea sub titlul Albina Carpaţilor”.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Albina Carpaţilor si pe: bcucluj.ro; www.agerpres.ro

Republica de la Ploiești (8 august 1870)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Republica de la Ploiești (8 august 1870)

Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul şi în comedia Conu Leonida faţă cu reacţiunea numindu-le intrigi boiereşti.

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descrierea evenimentelor

Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.

În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stănian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzău - d. 25 iunie 1901), avocat, ziarist și general al armatei române, a fost fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația” și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de Republica de la Ploiești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzău – d. 25 iunie 1901), avocat, ziarist și general al armatei române, a fost fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația” și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de Republica de la Ploiești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.

Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa şi Prusia.

Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:

1) Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

2) Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului. Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”

Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.

Candiano Popescu i-a prezenat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti mare entuziasm”.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti”, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

Republica de la Ploiești (8 august 1870), satirizată în 1884 în revista Ciulinul: Alexandru Candiano-Popescu pe piedestal, călare pe un câine și purtând bonetă frigiană pe cap, este prezentat cu covrigi de colegii conspiratori - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Republica de la Ploiești (8 august 1870), satirizată în 1884 în revista Ciulinul: Alexandru Candiano-Popescu pe piedestal, călare pe un câine și purtând bonetă frigiană pe cap, este prezentat cu covrigi de colegii conspiratori – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Avocatul Nicolae Fleva declara:

Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti”, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.

Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.

Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.

 

Importanţă

Această mişcare conspirativă nu este ceea ce a fost prezentat de presa vremii, ca o acţiune subversivă a unui grup de cheflii, ci o mişcare organizată care a căutat înlăturarea monarhiei regelui Carol I al României. La această mişcare au participat aproximativ 3000 de oameni, printre care au fost şi demnitari din rândul prefecturii şi poliţiei oraşului. Evenimentul este o parte memorabilă din istoria Ploieştiului.

Ea rămâne o expresie a voinţei de a se asigura un regim democratic în România, de a bara eventualele tendinţe autocratice ale domnitorului Carol I.

Pentru aducerea aminte a acestui eveniment, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu a fost ridicată în Ploieşti Statuia Libertăţii.

Statuia Libertăţii din Ploieşti, 1908 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia Libertăţii din Ploieşti, 1908 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Republica de la Ploiești si pe: www.historia.ro; adevarul.ro; www.rri.roen.wikipedia.org

 

1) Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro

 

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din 7 sv/19 sn august 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris, a fost actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856.

.

Contextul general

Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Principatele Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile constituționale stipulate în programele lor. Tările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin revoluțiile

Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.

Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 [...] este și rămâne legea fundamentală a României
— Alexandru Ioan Cuza, în preambulul Statutului Desvoltător Convențiunii de la Paris

După unii autori, este considerată prima constituție a României.

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Statutul Principatelor stabilit prin Convenţia de la Paris (1858)

Primind cele două rezoluţii ale Divanurilor ad-hoc din 1857, comisarii marilor puteri europene au redactat raportul lor în care analizau aceste rezoluţii şi, pe baza lor, dar şi ţinând seamă de situaţia din Principate, au făcut o serie de propuneri privind viitoarea organizare a acestora, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Raportul comisarilor cu privire la analiza rezoluţiilor celor două Divanuri ad-hoc a fost încheiat şi înaintat Conferinţei de la Paris la 1/13 aprilie 1858.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.

Textul Convenţiei era, de fapt, o consecinţă a acordului stabilit la Osborne şi constituia un compromis faţă de dorinţa şi voinţa de unire a românilor, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu. În vara anului 1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei deciseseră ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta Otomană, care refuza să anuleze alegerile pentru adunarea ad-hoc din Moldova falsificate.

Criza se rezolvase prin întrevederea de la Castelul Osborne, de pe insula Wight (25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în cadrul căreia se ajunsese la o soluţie de compromis. Astfel, Marea Britanie acceptase atunci anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa s-a mulţumit cu o unire parţială, renunţând la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin.

Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic.

Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.(“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

S-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori.

Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Legea cenzitară pentru alegerea membrilor adunărilor elective prevedea trei colegii. În primul colegiu intrau ”alegătorii primari” din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni.

Aceştia alegeau câte trei delegaţi în fiecare plasă, delegaţi care, la rândul lor, alegeau un deputat. Din colegiul al doilea făceau parte alegătorii din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o mie de galbeni. Aceştia erau ”alegători direcţi”, care alegeau direct, nu prin delegaţi, câte doi deputaţi de judeţ sau ţinut.

Al treilea colegiu, al alegătorilor din oraşe, îi cuprindea pe aceia care puteau dovedi un capital funciar, industrial sau comercial – personal sau dotal – de minimum 6.000 de galbeni. Alegătorii trebuia să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie. (Constantin C. Giurescu, ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).

Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene.

Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor. Recunoscând, prin articolul 2, tradiţiile de viaţă statală de sute de ani, exprimate, între altele, şi prin tratatele încheiate de domnitorii români cu sultanii turci, Convenţia înlătura pretenţiile Rusiei ţariste şi ale Austriei de a-şi impune stăpânirea lor asupra ţărilor române”, se arată în revista ”Magazin istoric” nr. 10/octombrie 1975, în care este publicat textul integral al Convenţiei de la Paris.

Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor, Regulamentele Organice încetându-şi, pe plan juridic, valabilitatea. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864.

 

Prevederile principale

- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.

- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.

- Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

- Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

- Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

- Articolele 10 – 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

- Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

- Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

- Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

 

CONVENŢIE din 7 august 1858

convenţiune pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române

Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a marei Britanii şi Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul tutulor Rusiiloru şi Regele Sardiniei, voindu, conform cu stipulaţiile tractatului încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, a consfinti printr’o convenţie, a lor din urma înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principateloru Maldaviei şi Valahiei, a nummit drept Plenipotenti ai lor, pentru a negotia şi a subscrie disa convenţie, însă:

Majestatea Sa Imparatul Ottamaniloru, pe Mohamed Fuad Pasa, musir şi vizir al Imperiului, decorat cu ordinile Imperiale Medjidie şi al meritului personal intiia clasa, al ordinului militar, scl. scl. scl. Ministrulu sau actual al trebiloru din Afară.

Majestatea Sa Imparatul Austriei, pe D. Iosif Alecsandru Baron de Hiubner, Cavaler mare cruce, a ordinilor Imperiale Leopold şi Corona de fer, scl. scl. scl. Consilierul seu intim actualu, şi ambasadorulu seu estraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea sa Imparatul Francediloru pe D. Alecsandru Conte Colona Valevski, senator al Imperiului, cavaler mare Cruce, a ordinului Imparatescu Legiona de onore scl. scl. scl. Ministrul şi Secretarulu sau de Stat la Departamentul trebilor din afară.

Majestatea Sa Regina Rigatului-Unit al Marii Britanii şi Irlandei pe prea-onorabilul Enri Ricard Carol, Conte Covlei, viconte Dangan, Baron Covlei, Pair al Rigatului-unit, Membru al consiliului privat al Majestatii Sale Britanice, Cavaler mare-Cruce al prea-onorabilului Ordin Baia, Ambasadorul ecstraordinar şi plenipotent al disei Majestati lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Prusiei, pe D. Macsimilian-Frederik-Carol-Frant, Conte de Hatfeld-Vildemburg-Soenstein, cavaler al ordinului Rigal Vulturul-Roşu de intiia clasa, cu frunze de stejar, scl. scl. scl. Consilieru sau actual privat actualu şi trimisulu sau ecstraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francedilor.

Majestatea Sa Imparatul tutulor Rusiiloru pe D. Conte Pavel Chiselef, cavaler al ordinilor Rusiei, decorat cu indoitul portret în briliante al Imparatilor Nicolai şi Alecsandru II, scl. scl. scl. Adionantul general al său, Generalu de Infanterie, Membru al Consiliului imparatiei, Ambasadorul sau ecstraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Sardiniei, pe D. Salvator Marchid de Vilamarina, Cavaler mare-Cruce, al ordinului sau rigalu St. Maurice şi St. Lazar, scl. scl. scl. trimisul sau estraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Carii s’au adunat în conferinţa la Paris, avînd depline-împuterniciri, care au fostu reconoscute în buna şi cuvenită forma, şi au hotărît cele urmatore:

Articolul 1

Principatele Moldaviei şi Valahiei constituiete d’acum înainte sub numirea de “Principatele-Unite Moldavia şi Valahia,” raminu puse sub suzeranitatea M.S. Sulatnului.

Articolul 2

În temeiulu capitulatiiloru date de Sultanii Baiazetu l-iu, Mohametu II, Selim I şi Soliman II, carii constitue a loru autonomie, regulindu raporturile loru cu Sublima Porta, şi pe care mai multe Hati-serifuri, şi mai cu sema acela din anul 1834 le au consfintitu conformu asemenea şi cu articolile 22 şi 23 ale tractatului încheiată la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele voru urma a se bucura sub chezasuirea colectivă a Puteriloru contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sînt în posesie.

Prin urmare Principatele se voru administra în libertate şi afară de ori-ce amestecu alu Sublimei-Porţi, în ţărmurile stipulate prin înţelegerea Puteriloru chezase cu Curtea Suzerana.

Articolul 3

Puterile publice voru fin încredinţate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevadute de aceasta convenţie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate.

Articolul 4

Puterea esecutiva va fi esersata de Hospodaru.

Articolul 5

Puterea legiuitore va fi esersata împreună de Hospodaru, de Adunare şi de Comisia centrala.

Articolul 6

Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de Hospodaru şi votate de Adunare.

Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către Hospodaru.

Articolul 7

Puterea judecatoresca, esersata în numele Hospodariloru, va fi încredinţată magistratiloru numiţi de dinsulu, fără ca nimeni sa pota fi lipsitu de firestii săi judecători.

O lege va hotati condiţiile de priimire innaintare în magistratura, luindu dreptu bada aplicarea progresiva a principiului inamovibilitatei.

Articolul 8

Principatele voru da Curtei Suzerane unu tributu anualu a căruia suma remane hoterita la tifra de unu milionu cinci sute de mii lei pentru Moldavia şi al tifra de doue milioane cinci sute de mii lei pentru Valachia.

Investitura va fi data Hospodariloru, ca şi în trecutu de M.S. Sultanulu.

Curtea Suzerana va combina cu Principatele măsurile de apărare a pamentului loru, în cadu de atacu din afară; şi va putea provoca prin înţelegere cu Curţile garante măsurile trebuincioase, pentru restatornicirea ordinului, la întîmplare de a de compromite.

Ca şi în trecutu, tractatele internaţionale care se voru încheia de Curtea Suzerana cu Puterile străine, voru fi aplicabile Principateloru în totu ceia ce nu va atinge ale loru imunităţi.

Articolul 9

În cadu de calcare a imunităţilor Principateloru, Hospodarii voru innainta unu recursu către puterea Suzerana, şi dacă nu se va face dreptate la a loru reclamaţie, o voru putea indrepta prin agenţii loru către representantii Puteriloru garante la Constantinopole. Hospodarii voru fi represantati lîngă Curtea Suzerana prin agenţi (Capu-Chehaia) născuţi Moldoveni sau Români, nesupusi la nici o protecţie străină, şi priimiti de Porta.

Articolul 10

Hospodarulu va fi alesu pe viaţa de Adunare.

Articolul 11

În cadu de vacantie, şi pane la instalarea noului Hospodaru, administraţia va fi încredinţată Consiliului Ministriloru, care va intra d’a dreptulu în lucrare.

Atribitiile sale, curatu administrative, se voru margini la expedierea lucratoriloru, fără sa pota departa pe funcţionari alt-feliu, de catu pentru vina constatată judecătoreşte.

În acestu casu nu va putea rândui pe altulu în locu de catu vremelniceste.

Articolul 12

La ivire de vacantie, dacă Adunarea va fi strinsa, ea va fi datore a proceda în optu dile, la alegerea Hospodarului.

Dacă nu va fi strinsa, sa va chema îndată şi se va aduna în termenu de dece dile. În cele optu dile ce voru urma după stringerea ei, va trebui sa fi procedatu la alegeera Hospodariloru.

Aflarea de faţa a trei părţi din numeralu membriloru înscrişi va fi neaparata, spre a putea proceda la alegere. În cadu candu în cel optu dile nu se va fi facuta alegerea a noua di la amiadi. Adunarea va proceda la alegere ori care aru fi numeralu membriloru de faţa.

Investitura va fi cerută ca şi în trecutu; ea va fi data în termenu de o luna celu multu.

Articolul 13

Va fi în dreptu de a fi alesu la Hospodoratu ori cine va fi în vîrsta de 35 ani, şi fiu din tata născut Moldavu seu Romanu, şi va putea arata unu venitu în pamentu de 3,000 galbeni, numai sa fi implinitu funcţii publice în timpul de dece ani, seu sa fi facutu parte din Adunări.

Articolul 14

Hospodarulu guverna cu ajutorulu ministriloru numiţi de densulu. Intareste şi promulga legile poate refuda întărirea sa. Are dreptu de ertare, şi acela d’a micşora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni alt-felu în administraţia dreptatei.

Elu pregăteşte legile de interesu specialu Principatului, şi mai cu sema budgetele şi le supune la deliberările Adunarei.

Elu numeşte în tote funcţiile de administraţie publică şi face regulamentele trebuincioase pentru esecutarea legiloru.

Lista civilă a fie-căruia Hospodaru va fi votată de Adunare, odată pentru tot-d’auna la suirea sa pe scaunu.

Articolul 15

Ori ce actu sloboditu de Hospodaru, trebuie să fie contrasemnatu de către miniştrii competenţi.

Miniştrii voru fi respundatori de violarea legiloru şi mai alesu de ori ce risipa baniloru publici.

Ei voru fi supuşi judecatei Înaltei Curţi judecătoreşti şi de Casaţie. Actia va putea fi procovata de Hospodaru sau de Adunare.

Punerea sub acudatie a ministriloru nu se va putea pronunţa de catu cu majoritatea de duoa părţi din trei a membriloru de faţa.

Articolul 16

Adunarea alegatore, în fie-care Principatu va fi alesa pe septe ani, conformu dispoditiiloru electorale anecsate pe lîngă apredenta convenţie.

Articolul 17

Adunarea va fi convocată de Hospodaru şi va trebui să se adune în fie-care anu, în cea d’inteiu duminica a lui Decembrie.

Ţinerea fie-caria sesii ordinare va fi de trei luni.

Hospodarulu va putea de va fi trebuinta, a prelungi sesia. El poate să cheme adunarea afară din vremea obicnuita, sau sa o desfiintede. În acelu din urma cadu este datoru a convoca o noua adunare, care trebuie să fie strinsa în termenu de trei luni.

Articolul 18

Mitropolitulu şi Episcopii eparhioti vora face după dreptu, parte din adunare.

Presidenta Adunarei va fi a Mitropolitului. Vice-predidentulu şi secretarii voru fi aleşi de Adunare.

Articolul 19

Presidentulu hotarasteconditiile de primirea publicului în şedinţe, afară de cadurile de esceptie care voru fi prevadute de regulamentulu din nauntru.

Se va face prin îngrijirea presidentului, unu proces-verbalu. Somaru alu fie-caria şedinţe care va fi publicată în gradată Oficială .

Articolul 20

Adunarea va desbate şi va vota proiectele de legiurire ce’i voru fi înfăţişate de Hospodaru. Ea va putea să facă amendamenturi; însă sub reserva stipulată în art. 36. în ceia ce priveşte legile de interes comunu.

Articolul 21

Dacă Miniştrii nu voru fi din membrii Adunariloru, ei totu îşi voru avea intrarea şi voru putea lua parte la desbaterea legiuirilor fără a lua însă parte la votare.

Articolul 22

Budgetulu venitoriloru şi acela alu chltueliloru, pregatita anualu pentru fie-care Principatu, prin îngrijirea Hospodarului respectivu, şi supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu după ce voru fi votate de densa.

Dacă budgetulu nu ar fi votatu în timpulu priinciosu, puterea esecutiva va indestula serviciului publicu după budgetulu anului precedentu.

Articolul 23

Osebite fonduri isvorite pane acuma din speciale casse, şi de care Guvernului dispune sub diverse titluri, voru fi trecute în budgetulu generalu alu venitoriloru.

Articolul 24

Încheierea definitivă a socoteliloru, va fi presentata Adunarei, celu ami tardiu în termenu de duoi ani, socotitu de la închiderea fie-căruia esercitiu.

Articolul 25

Nici o dajdie nu va putea fi înfiinţată sau adunata dacă nu se va priimi de Adunare.

Articolul 26

Precumu tote legiuirile de interesu comunu seu specialu şi regulamentele administrarei publice, legiuirile financiale voru fi publicate în gadeta Oficială .

Articolul 27

Comisia centrala va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusa de sese-spre-dece membrii, optu Moldoveni şi optu Români. Patru voru fi aleşi de fie-care Hospodaru dintre membrii Adunarei, seu dintre persoanele ce voru fi implinitu funcţii înainte în tera, şi patru de fie-care Adunare din sinul ei.

Articolul 28

Membrii Comisiei centrale îşi pastreda dreptulu d’a lua parte la alegerea Hospodariloru n Adunarea din care făcut parte.

Articolul 29

Comisia centrala este permanenta. Ea va putea însă, cînd voru erta-o lucrările ei, a s’amana pentru unu timpul care nici într’unu casu nu va putea trece peste patru luni.

Funcţiile membriloru săi pentru fie-care Principatu, fie numiţi de Hospodari seu aleşi de Adunări, voru fi marginite la vremea catu va tinea legislatura.

Cu tote acestea funcţiile membriloru ce esu nu voru inceta de catu la instalarea nuoiloru membri.

În casu candu mandatulu ambeloru Adunări, va espira de odată, Comisia centrala va fi reînnoită în totalitate pentru amândouă Principatele, la deschiderea nouilor Adunări.

În casu de desfiinţare a uneia din Adunări, nu se voru fi din Principatulu a căruia adunare va fi alesa din nou.

Membrii ce esu potu fi aleşi din nou.

Articolul 30

Funcţiile de membru alu Comisie centrale voru fi retribuite.

Articolul 31

Comisia centrala va numi pe presidentulu. În cadu cindu voturile se voru împărţi de o potriva între doi candidaţi, se va hotărî prin sorţi.

Funcţiile de presidentu voru inceta cu mandatulu sau de membru alu Comisiunei centrale; ele însă voru putea fi reînnoite.

În cadu de împărţire de o potriva a voturiloru în desbateri, votulu Presidentului va fi hotaritoru.

Comisia centrala îşi va face regulamentulu sau interioru. Cheltuelile ei de ori ce natura voru fi puse pe jumătate în sarcina ambeloru Principate.

Articolul 32

Dispoditiile constitutive nuoei organidatii a Principateloru părea de trebuinta a stirpi, şi a insemna îmbunătăţirile ce aru fi de trebuinta a se introduce în osebitele ramuri ale administraţiei.

Articolul 33

Hospodarii voru putea trimite Comisie centrale tote propunerile ce lise voru părea de folosu a preface în proiectele de legi comune amîndurora Principateloru.

Comisia centrala va pregati legile d’unu interesu generalu comunu ambeloru Principate, şi va supune aceste legi, prin mijlocirea Hospodariloru la desbaterile Adunariloru.

Articolul 34

Sînt privite ca legi de interesu generalu tote acelea carea au de obiectul unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vamiloru, a postiiloru, telegrafului, fiscarea preţului monetaru şi deosebitele materii de folosu publicu comune ambeloru Principate.

Articolul 35

Odată înfiinţată, Comisia centrala va trebui să se ocupe specialu a codifia legile în fiinta, punandule în armonie cu actulu constitutivu alu nuoei organidatii.

Ea va reviduiregulamentele organice precum şi condicile Civile, Criminale, de Comertu şi de procedura, astfelu incatu, afară de legile curatu de interesu localu, se numai fie în viitoru de citu unulu şi acelasu trupu de legislaţie, care să se esecute în ambele Principate, după ce va fi votată de către respectivele Adunări, intaritu şi promulgatu de fie-care Hospodaru.

Articolul 36

Dacă Adunările introducu amendamente în proiestele legiloru de interesu comunu, proectulu amendamentu va fi trimisu Comisiei centrale, care va hotărî unu proiectu definitivu, pe care Adunările nu voru mai putea de citu sa’lu adopte sau sa-lu lepede în întregul său.

Comisia centrala va trebui sa primească amendamenturile ce voru fi votate de amindoa Adunările.

Articolul 37

Legile de unu interesu specialu pentru fie-care Principatu nu voru fi întărite de Hospodaru de citu după ce vor fi comunicate de dinsul Comisiei centrale, care va avea a preţui de sînt potrivite cu dispoditiile constitutive de unoei organidatii.

Articolul 38

Se va înfiinţa o Curte-înaltă judecatoresca şi de Casaţie, comuna ambeloru Principate. Ea va redida la Focşani. Se va face întocmirea ei printr’o lege.
Membrii săi voru fi inamovibili.

Articolul 39

Hotărîrile date de Curţi şi judecatile pronunţate de Tribunaluri în ambele Principate, voru fi apelate esclusivu la acesta Curte de casaţie.

Articolul 40

Ea va esersa unu dreptu de censura şi de disciplina asupra Curtiloru apelative şi tribunaluriloru.

Ea va avea dreptu de juridictie exclusivă asupra însuşi membriloru ei în pricini penale.

Articolul 41

Ca înaltă curte Judecătorească, ea va cerceta pirile provocate în contra ministriloru de către Hospodaru sau de către Adunare şi va judeca fără apelu.

Articolul 42

Ostirile regulate aflate acumu în fiinta în ambele Principate voru priimi o organidatie identică spre a putea la trebuinta să se unească şi sa formede o singura armie.

Se va face pentru acesta o lege comuna.

Afară de acesta se va face pe totu anul inspecţia ostirilor ambeloru Principate de către inspectorii generali numiţi în toţi anii, cindu de unu Hospodaru cindu de cel-l-altu. Aceşti inspectori voru fi însărcinaţi a veghia asupra întregii esecutari a dispoditiilor menite de a păstra ostiriloru tote caracterurile de doua corpuri ale acelesi armii.

Tifra ostiriloru regulate hotarita de regulamentulu organicu, nu se va putea mari mai multu de catu de o a treia parte fără o mai inteiu înţelegerecu Curtea Suzerana.

Articolul 43

Ostirile trebuie să se adune de câte ori siguranţa din întru sau acea a hotareloru va fi ameninţată. Unirea loru va putea fi provocată de unulu seu de cel-l-altu Hospodaru, dar nu se va face de catu în urma unei înţelegeri comunae între dinsi facendu-se cunoscutu şi Curţii Suzerane.

După propunerea inspectoriloru, Hospodarii voru putea asemenea sa impreune în totalu sau în parte ostirile în cimpu de manevre sau spre a le face revista.

Articolul 44

Comandantulu de căpetenie va fi numitu cînd de unu Hospodaru candu e cel-l-altu, cînd va fi a se reuni ostirile. Elu trebuie să fie Moldoveanu seu Romanu de naştere. Va putea fi revocat de Hospodarulu care l’a numitu. În acestu casu noul Comnadantu de căpetenie va fi orinduitu de cel-altu Hospodaru.

Articolul 45

Ostirile ambeloru teri voru păstra stegurile loru actuale, dar aceste steguri voru purta în viitoru o banderola de colore albastra, conformă modelului alaturatu la presenta convenţie.

Articolul 46

Moldovenii şi Românii voru fi toţi de o potriva înaintea legii, înaintea contribuţii şi priimiti de o potriva în funcţiile publice, în unulu şi cel-l-altu Principatu.

Libertatea loru individuală ca fi chezasuita.

Nimeni nu va putea fi opritu, arestuitu sau datu în judecata de citu conformu legiuirei.

Nimeni nu va putea fi ecspropriatu de citu legalu, pentru pricina de interesu publicu şi prin despăgubire.

Moldovenii şi Românii de ori-ce ritu crestinu, se voru bucura d’o potriva de drepturile politice. Esersarea acestoru drepturi se va putea întinde şi la cel-lalte culturi prin dispoditii legislative.

Tote privilegiurile, scutirile sau monopoluri, de care se bucura încă unele clase, voru fi desfiinţate; şi se va proceda fără intirdiere la revidia legiuirei care reguleda raporturile proprietariloru pămîntului cu cultivatorii, avîndu în vedere îmbunătăţirea starei teranilor.

Instituţiile municipale atitu cele orăşeneşti citu şi cele cimpenesti, voru dobîndi tota dezvoltarea ce le potu da stipularile acestei convenţii.

Articolul 47

Pînă cindu se va fi procedatu în revidia prevaduta prin art. 37. legislaţia acumu în putere în Principate este menţinută în cea ce priveşte dispoditiile care nu suntu în potriva stipulatiiloru acestei Convenţii.

Articolul 48

Spre îndeplinirea art. 25, din tractatulu de la 30 Martie 1856, unu Hati-serifu conformu tecstualu cu stipularile presentei convenţii, va promulga dispoditiile de mai susu într’unu termenu de cinci-spre-dece dile celu mai tirdiu de la schimbarea pratificatiiloru.

Articolul 49

În momentulu publicarei disului Hati-serifu, administraţia va fi data de către caimacamii în fiinta, în fie-care Principatu, unei comisii vremelnice (Caimacamie), instituata potrivitu dispositiiloru regulamentului organicu. Prin urmare, aceste comisii voru fi alcătuite de Presidentulu din Întru, carii a fostu în funcţie sub Hospodarii din urma înaintea instalaţii în 1856, a administratoriloru providorii.

Disele comisii se voru ocupa îndată cu alcătuirea listeloru electorale care trebuescu săvîrşite şi afişate în termenul de cinci septamani.

Alegerile se voru face trei săptămâni după publicarea listeloru. A decea di va urma, deputaţii trebuescu a fi adunaţi în fie-care Principatu, spre a proceda în termenile hotărîte mai susu, la alegerea Hospodariloru.

Articolul 50

Presenta Convenţie va fi ratificată, şi ratificatiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci septamini, sau mai curandu de se va putea.

Pentru care plenipotentii respectivu au subscris’o, punându şi pecetea armeloru loru.

Facuta la Paris, în 7/19 August, 1858.
(Semnati): Fuad.
” Hiubner.
” Valevski.
” Covlei.
” Hatfeld.
” Chiselef.
” Vilimarina.
————–

 

* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza.  Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală.  La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.  Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro