Articole

“Monstruoasa Coaliţie”, abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, Locotenenţa Domnească (11 februarie – 10 mai 1866)

Locotenenţa Domnească (1866)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md; ro.wikipedia.org

 

Locotenența Domnească din 1866 s-a constituit la 11 februarie 1866, în urma abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei trei membri ai Locotenenței au fost: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor; gen. Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor; col. Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (1), by Carol Popp de Szathmáry – foto: ro.wikipedia.org

La 11 februarie 1866 (23 februarie 1866 stil nou) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de “monstruoasa coaliţie” (conservatori şi liberali radicali). Se formează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe)..

Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate  foto: ro.wikipedia.org

Lascăr Catargiu (2) – foto: ro.wikipedia.org

O parte din elita politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie.

Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel - d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Nicolae Constantin Golescu (3) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

În noapte de 22 pe 23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea. Ulterior,  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza…

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Haralambie (4) – foto: ro.wikipedia.org

A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a revenit şi unde niciodată făcînd vreo plîngere, repetînd mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de 53 ani, relativ tînăr, în 1873.

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.  A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion Ghica (5)  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

– după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.

– la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,

– Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

 

Locotenența Domnească

În timpul Locotenenței Domnești a ființat și un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, acesta deținând și portofoliul afacerilor externe.

Principala preocupare a Locotenenței Domnești a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. De asemenea, a avut de respins mișcări separatiste, precum cea de la Iași din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boierești și sprijinită de forțe externe care doreau anularea Unirii din 1859.

Chiar în prima zi a ființării acestei Locotenențe (11 februarie), Camera și Senatul se reunesc sub președinția mitropolitului primat Nifon și aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteța sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra și Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. După refuzul acestuia, pe data de 19 martie Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obțină acceptul principelui Carol Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României, ceea ce și reușește.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion C. Brătianu (6) – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Pe 30 martie 1866 Locotenența Domnească dă o proclamație către popor prin care recomandă alegerea, în plebiscitul ce va urma, a principelui Carol ca domnitor al României. În urma consultării voinței populare (2 – 8 aprilie) rezultatul a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abțineri și 224 voturi contra.

În perioada 9 – 17 aprilie 1866 s-au desfășurat alegerile pentru Adunarea Electivă, devenită acum Adunare Constituantă. Lucrările acesteia au fost deschise la 28 aprilie, cu un mesaj din partea Locotenenței:

„Națiunea v-a delegat puterile sale și v-a fixat reprezentațiunea ei legală, ea așteaptă dar, ca și guvernul, cu nerăbdare, dar cu cea mai neclintită credință, să dați aspirărilor, voinței, actelor ei, consacrațiunea D-voastră ca să puneți astfel un capăt bănuielilor, neliniștii, ca să curmați îndată toate durerile ce ne bântuie de ani lungi, toate pericolele de care necontenit furăm amenințați.”

În urma dezbaterilor, 109 deputați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce 6 s-au abținut. S-a adoptat o declarație în concordanță cu rezultatele voturilor. Tot în aceeași zi, Locotenența Domnească înaintează Adunării Constituante proiectul noii Constituții, urmând ca la 3 mai să facă același lucru și cu Legea electorală.

Principele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Principele Carol I al României - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Locotenența Domnească a luat sfârșit la 10 mai 1866, o dată cu depunera jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.

 

(1) Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866);

(2) Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate;

(3) Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868

(4) Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I);

(5) Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor;

(6) Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881;

(7) Principele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.mdro.wikipedia.org

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească

Alexandru Ioan Cuza (1820 – 1873) by Carol Popp de Szathmáry

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Portret oficial Alexandru Ioan Cuza - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Portret oficial Alexandru Ioan Cuza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
cititi mai mult despre Alexandru Ioan Cuza pe ro.wikipedia.org

 

Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceeace a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
cititi mai mult despre pe www.unitischimbam.ro

 

Perioada dintre data semnării Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858) şi data convocării Adunărilor Elective s-a caracterizat prin confruntarea politică dintre forţele unioniste şi forţele conservatoare.

Partida naţională, unionistă, cuprindea pe foştii revoluţionari de la 1848, numiţi în izvoarele vremii şi ”radicali”, ”unionişti” şi ”progresişti”. Forţele unioniste au încercat să folosească într-un mod cât mai eficient acele stipulaţii ale Convenţiei de la Paris care deschideau perspectiva unirii depline a Principatelor.

Forţele conservatoare beneficiau de faptul că legea electorală cenzitară le avantaja considerabil, fiind încurajate, totodată, de acele puteri străine interesate în menţinerea separării celor două Principate Române.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858 urma ca până la alegerea domnului, în fiecare dintre cele două Principate Române, de către o Adunare Electivă, caimacamul aflat în funcţie să fie înlocuit prin trei caimacami.

În Moldova, noua căimăcămie era, prin doi dintre membrii săi, Anastase Panu şi Vasile Sturdza, favorabilă partidei naţionale, în timp ce al treilea membru, Ştefan Catargiu, era un conservator. Căimăcămia din Moldova a numit în guvern şi în administraţia ţării persoane cu vederi progresiste, precum Vasile Alecsandri, care a ocupat postul de secretar de stat, ministru al afacerilor străine, Ioan A. Cantacuzino, ministru de finanţe, Panait Donici, ministru al lucrărilor publice. În fruntea armatei a fost numit, ca locţiitor de hatman, Alexandru Ioan Cuza. De asemenea, în Moldova presa s-a putut manifesta în mod liber, reapărând periodicele unioniste ”Steaua Dunării” şi ”Zimbrul”, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Alegerile din Moldova au avut loc în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858 şi au adus în Adunarea Electivă o majoritate a partidei naţionale, anume 33 de deputaţi din totalul de 55. Minoritatea conservatoare, reprezentând 22 de deputaţi, se împărţea între gruparea care îl susţinea pe fostul domn Mihail Sturdza şi cea care îl susţinea pe fiul acestuia, Grigore Sturdza.

Numărul total al candidaţilor la domnie era de 38, între aceştia numărându-se şi Vasile Alecsandri (care şi-a retras ulterior candidatura) şi Costache Negri. Conform prevederilor legii electorale, la zece zile după alegeri, adică la 28 decembrie 1858 a fost convocată Adunarea Electivă. (”Magazin istoric” nr. 12 / decembrie 1975)

Faptul că majoritatea deputaţilor se pronunţa pentru unire a uşurat în bună măsură desemnarea unui candidat la tron favorabil Unirii, deşi s-au purtat discuţii aprinse până s-a ajuns la un acord în privinţa persoanei viitorului domn. Partida naţională, majoritară în cadrul Adunării, nu desemnase înainte de scrutinul electoral pe viitorul candidat. Desemnarea lui Cuza drept candidat unic al partidei naţionale a fost precedată de discuţii aprinse. (”Magazin istoric” nr. 1/ ianuarie 1976).

Incertitudinea a durat până în seara zilei de 3/15 ianuarie, când deputaţii s-au întrunit din nou spre a se pune de acord asupra unui singur candidat, condiţie sine qua non a succesului. Întrunirea a avut loc acasă la Costache Rolla, fruntaş unionist, care stătea în localul cabinetului de istorie naturală, într-o încăpere de lângă Sala ”Elefant”. După discuţii fără rezultat, se părea că adunarea avea să se termine printr-un eşec, când Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu se vor despărţi până nu vor cădea de acord asupra candidatului unic. Neculai Pisoţchi a propus atunci să fie ales colonelul Alexandru Ioan Cuza (…) Acesta a fost acceptat imediat de toţi cei prezenţi. Se încheie în acest sens un proces-verbal (…)”, se arată în lucrarea ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”, de Constantin C. Giurescu.

În procesul-verbal încheiat în cadrul întrunirii din Sala ”Elefant”, în 3/15 ianuarie 1859, se arăta: ”Astăzi, în 3 ianuarie anul 1859, partida naţională independentă, întrunindu-se în şedinţă şi păşind în scrutin pentru alegerea candidatului la domnie, pe care cu toţii pe onor ne îndatorim a susţine în Adunare prin vot pe faţă, a ales cu majoritate absolută la domnia Moldovei pe colonelul Alecu Cuza”. (Magazin istoric nr. 1/ ianuarie 1976)
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Grigorie Sturdza (n. 1821 - d. 1901) a fost un prinț român, fiu al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigorie Sturdza (n. 1821 – d. 1901) a fost un prinț român, fiu al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) – caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei“.

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice.

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org;
www.agerpres.ro

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
aericole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto: ro.wikipedia.org

Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.

Încă din ajun, pe 7 februarie, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care se afla în Bucureşti în așteptarea domnului, îi scria acestuia: ”Situația este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orașul e în sărbătoare. Toată lumea a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state”. Câteva rânduri mai jos menționează: ”Nu vă puteți închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.

Până dincolo de pădurea Băneasa, se înșiraseră de ambele părți ale drumului, zeci de mii de bărbați, femei și copii. Un grup numeros de călăreți cu lente (panglici late din mătase) tricolore și purtând în frunte un frumos stindard, i-a ieșit în cale cu buchete de flori, ”la trei sferturi de poștă”, adică la 15 kilemetri de oraș(poșta= unitate de măsură care avea 20 de km.), tocmai dincolo de Otopeni. Cuza, al cărui drum prin Muntenia, de la Focșani, unde îl așteptase o delegație de notabilități trimisă din București și până în Capitală, a însemnat un adevărat triumf, a văzut ieșindu-i în cale literalmente tot poporul.

Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume. Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri. Toate corporațiile de meșteșugari erau de față, iar fiecare staroste (șef de corporație) avea steagul în mână și era încins cu eșarfa tricoloră. Cele 130 de biserici din București își sunau clopotele în timp ce alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie, petrecut de uralele necontenite ale mulțimii. Avusese dreptate Kogălniceanu: niciodată nu fusese primit vreun domn român atât de frumos, cu atâta căldură, cum a fost primit Cuza în vechiul oraș al lui Bucur, în acea neuitată după-amiază de 8 februarie 1859.

Nifon Rusailă (n. 1789, București; d. 5 mai 1875, București) a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865-1875) - foto: ro.wikipedia.org

Nifon Rusailă (n. 1789, București; d. 5 mai 1875, București) a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865-1875) – foto: ro.wikipedia.org

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) l-a întîmpinat pe Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării Deputaţilor, a rostit un discurs în carea spus printre altele :

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!

 

Presa vremii relata despre eveniment:

Ziarul „Naţionalul” scria: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.

Ziarul ”Dâmbovița” arăta că ”populația Capitalei eșise mai toată în calea domnului. Din toate părțile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în București a Mării Sale Prințului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit și tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce și ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu și muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse și ”Marșu ceremonialu”, ”Marșul Unirei” și ”Marșul lui Cuza Vodă din 1859”.

La rândul său, marele pictor român Nicolae Grigorescu (muntean), îi scria scriitorului moldovean Alexandru Vlahuţă:

Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri, atmosfera prilejuita de sosirea domnitorului Cuza la București era descrisă astfel:

Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

 

Aveau să mai treacă doi ani până când, la Conferința internațională, deschisă la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur sceptru. Imperiile austriac și otoman inițial nemulțumite, au acceptat până la urmă şi ele voinţa poporului român.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. O rezervă asupra noului statut a venit tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului Cuza.

După aceste evenimente, evoluţia ţării noastre pe calea independenţei şi modernizarii instituţiilor sale a urmat un curs accelerat. În anul 1880, tot într-o zi de 8 februarie, marile puteri europene Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut independenţa de stat a României, cucerită pe câmpul de luptă în 1877.

 

aericole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org