Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Delegaţii Congresului de la Viena, (18 septembrie 1814 - 9 iunie 1815) după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey ( 1. Arthur Wellesley
1. Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington
2. Joaquim Lobo Silveira, 7th Count of Oriola
3. António de Saldanha da Gama, Count of Porto Santo
4. Count Carl Löwenhielm
5. Jean-Louis-Paul-François, 5th Duke of Noailles
6. Klemens Wenzel, Prince von Metternich
7. André Dupin
8. Count Karl Robert Nesselrode
9. Pedro de Sousa Holstein, 1st Count of Palmela
10. Robert Stewart, Viscount Castlereagh
11. Emmerich Joseph, Duke of Dalberg
12. Baron Johann von Wessenberg
13. Prince Andrey Kirillovich Razumovsky
14. Charles Stewart, 1st Baron Stewart
15. Pedro Gómez Labrador, Marquis of Labrador
16. Richard Le Poer Trench, 2nd Earl of Clancarty
17. Wacken (Recorder)
18. Friedrich von Gentz (Congress Secretary)
19. Baron Wilhelm von Humboldt
20. William Cathcart, 1st Earl Cathcart
21. Prince Karl August von Hardenberg
22. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord
23. Count Gustav Ernst von Stackelberg
 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Delegaţii Congresului de la Viena, (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey
1. Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington
2. Joaquim Lobo Silveira, 7th Count of Oriola
3. António de Saldanha da Gama, Count of Porto Santo
4. Count Carl Löwenhielm
5. Jean-Louis-Paul-François, 5th Duke of Noailles
6. Klemens Wenzel, Prince von Metternich
7. André Dupin
8. Count Karl Robert Nesselrode
9. Pedro de Sousa Holstein, 1st Count of Palmela
10. Robert Stewart, Viscount Castlereagh
11. Emmerich Joseph, Duke of Dalberg
12. Baron Johann von Wessenberg
13. Prince Andrey Kirillovich Razumovsky
14. Charles Stewart, 1st Baron Stewart
15. Pedro Gómez Labrador, Marquis of Labrador
16. Richard Le Poer Trench, 2nd Earl of Clancarty
17. Wacken (Recorder)
18. Friedrich von Gentz (Congress Secretary)
19. Baron Wilhelm von Humboldt
20. William Cathcart, 1st Earl Cathcart
21. Prince Karl August von Hardenberg
22. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord
23. Count Gustav Ernst von Stackelberg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Între preocupările majore ale congresului s-a numărat favorizarea autorităților tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von Metternich al Imperiului Austriac, Robert Stewart, viconte de Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

 

Participanți și obiective

La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegațiile marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumi, după Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial.

Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil, care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte.

Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei, prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său - Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său – Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ambii delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o federație a statelor europene condusă de el.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale.

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă.

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez - Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez – Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Europa dupǎ Congresul de la Viena - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Congresul de la Viena – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).

Napoleon's return from Elba, by Charles de Steuben - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Napoleon’s return from Elba, by Charles de Steuben – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri.

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

- Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;

- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane;

- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I;

- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812);

- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului;

- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;

- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria;

- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;

- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.

 

Consecințe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.

Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

„Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“.

Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei.

Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

- Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare măsură respectate.

- Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituționale.

- Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.

- Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în plină afirmare.

- Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut se considera „salvatorul Europei”.

- Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre si pe en.wikipedia.org