Mihai Viteazul și Unirea de la 1600: Precedentul istoric

Continuăm astăzi serialul semnat de Alexandru Cristian Surcel. După ce am explorat rădăcinile antice, ne oprim asupra perioadei în care „ideea de Dacia” a supraviețuit prin limbă și credință, culminând cu prima unificare politică a celor trei țări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Un moment scurt în timp, dar etern ca simbol.

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul - Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

27 martie 2026

De la obști la țări

Prezența de 600 de ani a Imperiului Roman la Dunărea de Jos, din care pentru 165 de ani a inclus și mare parte din teritoriul Daciei de la nord de Dunăre (cu două reveniri la nord de Dunăre, de la Constantin cel Mare la migrația hunilor din anii 375-376 și apoi în timpul domniei împăratului Justinian, în prima jumătate a secolului al VI-lea), a lăsat o moștenire de neșters: poporul român, format pe matricea fostelor triburi dacice, getice și moesice, dar vorbitor al unei limbi derivate din latina vulgata, adică din limba efectiv vorbită de locuitorii Romei imperiale, practicant de devreme al religiei creștine, devenită în secolul al IV-lea religia oficială a Imperiului Roman.

Strămoșii românilor nu au existat însă din punct de vedere politic decât mult mai târziu, pentru că în cea mai mare parte a primului mileniu guvernarea romană a fost treptat înlocuită cu hegemonii ale triburilor barbare, aflate într-o amplă migrație care a durat sute de ani. La început, între aceste triburi barbare s-au aflat și triburi ale așa-numiților daci liberi, pe care împărații Traian și Hadrian îi lăsaseră să se guverneze singuri, în calitate de clienți (vasali) ai Romei. Dar, când Imperiul Roman întreprinde marea sa expediție împotriva carpilor, în anii 312-314, dacii liberi practic ies din istorie; o ultimă menționare este a carpilor aliați cu hunii în anul 381.

Așa că timp de secole, romanicii din Carpați și de la Dunărea de Jos și apoi românii timpurii trăiesc organizați în așa-numite obști sătești, o formă străveche de organizare, cu rădăcini în preistorie și care va persista în anumite zone de munte până prin prima jumătate a secolului al XX-lea. Obștile românești erau conduse de juzi, de la latinescul „judex”, „judecător”, deci a căror funcție principală era arbitrarea litigiilor și împărțirea dreptății, asistați de adunarea bărbaților maturi cunoscuți ca „moși”, termen de origine traco-dacică, sau „bătrâni”, de la latinescul „veteranus”. Pe măsură ce, de prin secolul al VII-lea, populațiile slave se vor întrepătrunde cu cele romanice, pe ambele maluri ale Dunării, pentru jude avea să fie folosit uneori și termenul slav de „staroste”.

La final de secol VIII hanatul avar, care avea baza în pusta panonică dar domina o mare parte a Europei Centrale și de Sud-Est, este zdrobit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare, un fel de reconstrucție germanică a Imperiului Roman de Apus, iar la începutul secolului al IX-lea, ultimele hoarde avare sunt învinse fără drept de apel de bulgarii turcici, care-și aveau propriul hanat la sud de Dunăre. Chiar dacă bulgarii revendică stăpânirea unor zone din nordul Dunării, cu siguranță mult mai restrânse decât ce este figurat în tot felul de hărți pe care echivalentul bulgar al protocroniștilor noștri le circulă pe rețelele sociale, înlăturarea hanatului avar și formarea în stepele din nordul Mării Negre a Imperiului Khazar creează o pauză în succesiunea migrațiilor de popoare și ale hegemoniilor efemere ale diferiților migratori.

Asta a permis ca obștile sătești să înceapă să se grupeze în ceea ce românii aveau să numească țări. Iar geografia românească este plină de unități geografice mai mici și mai mari numite astfel. În privința unora, documentele istorice păstrate le arată ca entități politice funcționale în timpul Evului Mediu, în privința altora putem doar presupune, eventual sesiza anumite indicii arheologice. În afară de așa-numitele țări, pe filiere slave și bizantine avem atestate fel de fel de Vlahii, în diferite puncte ale Peninsulei Balcanice, dar și la nord de Dunăre (Vlăsia, Vlașca etc.). Iar în fruntea acestor mici stătulețe, se ridică conducători feudali ale căror titulaturi sunt împrumutate de la slavi (cu excepția regiunilor din sudul Peninsulei Balcanice unde avem și niște „despoți”, titlu bizantin): jupani (de unde și „jupân”), cnezi (cu varianta „chinezi”) și voievozi. Ultimul termen e cel mai interesant prin faptul că la slavi voievodul era subordonat cneazului sau jupanului, el fiind comandantul armatei, nu și conducătorul politic. La români, voievodul devine supremul conducător politic, uneori având drept vasali mai mulți cnezi (cum se întâmplă în Țara Maramureșului, voievodat compus din șapte cnezate de vale), și este desemnat și cu termenul de origine latină de domnitor sau domn, de la „dominus” („stăpân”). De altfel, românii mai folosesc și termenii de sorginte latină de „a domni” și „domnie”.

Acest proces era deja destul de avansat la anii 896-900, când maghiarii conduși de Arpad pleacă din Atelkuz, ținut ce le-a servit de patrie temporară în nordul Mării Negre, ocolesc arcul carpatic și traversează munții pe la pasul Șipka din Carpații Nordici, revăsându-se în pusta panonică. Cuceresc populația locală formată, potrivit Cronicii lui Nestor și lui Simon de Keza, din slavi, bulgari și vlahi (mă rog, români și romanici panonici din cultura Kasztely), apoi încep raidurile asupra vecinilor. La est, maghiarii atacă succesiv patru așa-numite ducate, cel al lui Salanus, dintre Dunărea Mijlocie și Tisa, cel al lui Menumorut, dintre Tisa și Munții Apuseni, cel al lui Glad din viitorul Banat, precum și „terra Ultransilvana”, „țara de dincolo de păduri”, populată de români și de slavi și condusă de „Gelou, quidam Blachus”, „Gelu, un oarecare român”. Campaniile acestea sunt descrise în amănunt în cronica „Gesta Hungarorum”, căreia pentru evenimentele ulterioare din Banat i se adaugă „Legenda Sfântului Gerard” (primul episcop de rit catolic din Banat, martirizat de maghiarii păgâni într-una din marile lor răscoale anticreștine).

Despre aceste țări, ca și despre altele vom mai afla informații prin diferite texte medievale, care privesc evenimente și fapte care se petrec între secolele al X-lea și al XII-lea. Nu avem acum spațiul și timpul necesar să intrăm în toate amănuntele, mai ales că deținem un puzzle incomplet. Știm de exemplu destul de multe despre Transilvania dintre anii 900, când Gelu este uzurpat de căpetenia maghiară Tuhutum, și anul 1000, când urmașul acestuia, Gyula cel Tânăr, intră într-un conflict fatal cu vărul său, regele Ștefan I (Sfântul Ștefan), creștinatorul ungurilor. Iar apoi cronicile și documentele de cancelarie păstrate nu ne mai zic mare lucru până în 1113, când este proclamat un principe al Transilvaniei, într-o primă încercare a coroanei maghiare de a organiza ținuturile tributare ei din interiorul arcului carpatic, iar apoi până în 1176, când este numit primul voievod al Transilvaniei; titlul acesta, unic pentru regiunile cu populație românească, este extrem de relevant pentru realitatea politică a acestei entități autonome din cadrul Regatului Ungariei, la momentul înființării sale.

Unirile ce au generat Țara Românească (Valahia)

În anul 1247, coroana maghiară edicta Diploma Cavalerilor Ioaniți. În contextul în care, după căderea Ierusalimului, diferitele ordine cruciate încercau să se relocheze în Europa, regele Ungariei, care la acea vreme încerca să se extindă în regiunile de la sud și est de Carpați, care în secolele anterioare fuseseră dominate de triburile turcice ale pecenegilor și cumanilor, după o tentativă de a-i coloniza în Țara Bârsei pe cavalerii teutoni, ce se dovediseră însă periculoși, făcea acum o nouă tentativă cu cavalerii ioaniți, adică viitorii cavaleri de Malta. O altă încercare eșuată, dar documentul de la baza ei reprezintă mană cererască pentru istorici.

Descoperim astfel care era peisajul politic exact dintre Carpații Meridionali și Dunăre cu câteva decenii înainte de constituirea statului cunoscut drept Țara Românească sau Țara Rumânească (Țara Muntenească pentru moldovenii cărora nu prea le venea să se refere exclusiv la vecinul lor din sud ca fiind o țară românească), Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), Valahia Transalpina sau, pur, și simplu, Valahia. Diploma enumeră cinci stătulețe, dintre care unul singur sub real control maghiar, de unde și forma lui de organizare: Banatul de Severin. În rest, avem două cnezate mai mici, în sudul Olteniei, ale lui Ioan și Farcaș (probabil Lupu, „farkaș” înseamnă „lup” în maghiară), și două voievodate mai mari: unul în nordul Olteniei, dar cuprinzând și Țara Hațegului, la nord de munți, al lui Litovoi, precum și unul în regiunea Argeș-Muscel, al lui Seneslau (de la acesta probabil derivă denumirea provincială de Muntenia, destul de insolită pentru o regiune în care forma de relief predominantă este câmpia). Aceste stătulețe, vag vasale coroanei maghiare, rezistaseră cu succes Marii Invazii Mongole din anul 1241, o adevărată catastrofă europeană, fapt menționat explicit în Diploma Cavalerilor Ioaniți.

Cronicile muntenești leagă formarea Țării Românești de un eveniment legendar: descălecatul lui Negru Vodă din Țara Făgărașului, care ar fi avut loc pe la anul 1290. Biserica domnească din Câmpulung Muscel, potrivit tradiției prima capitală valahă, păstrează o inscripție în care legendarul Negru Vodă poartă numele de Radu Negru. Stolnicul Constantin Cantacuzino amintea și un al doilea decălecat, cel al Basarabilor, care ar fi trecut Dunărea din Valea Timocului în Oltenia. Toate aceste tradiții nu beneficiază și de confirmări din documente contemporane, ca în cazul Moldovei, ceea ce i-a făcut pe unii istorici să nege existența lui Negru Vodă sau a descălecatului său.

Este însă un lucru neîndoielnic că la rădăcina constituirii Valahiei Transalpine a stat unirea micilor state amintite în Diploma Cavalerilor Ioaniți, fără Țara Hațegului pe care voiedodul Litovoi o pierduse în urma războiului cu Ungaria din anul 1277; în primul rând a celor două voievodate mai mari, cel din nordul Olteniei și cel din Argeș-Muscel. Autonomia ulterioară a Olteniei, cu propriul ban instalat la Severin, apoi la Strehaia și, în final, la Craiova, este un argument în plus privind statutul de stat cândva separat al acestei provincii. Și mai este neîndoielnic că Țara Făgărașului, cu sau fără descălecatul lui Negru Vodă, a fost mare parte din Evul Mediu strâns legată cu Valahia, ba chiar la un moment dat unită cu aceasta.

Pe la 1310, când Basarab I, fiul lui Tochomerius (Tihomir; personaj despre care nu știm mai nimic, dar este amintit pe piatra de mormânt a fiului său), este urcat deja pe scaunul domnesc al noului stat, teritoriile de pe cele două maluri ale Oltului fuseseră deja unite. În 1330, Basarab I obține prin victoria sa spectaculoasă de la Posada independența față de Ungaria, iar până la moartea sa, în anul 1354, reușește să cucerească de la tătari întregul teritoriu până la Dunărea de Jos și chiar mai departe, inclusiv cetatea Chilia, de la nord de gurile Dunării.

Unirile lui Mircea cel Bătrân

Ultimele uniri semnificative ale Valahiei în perioada sa formativă, caracterizată de un adevărat salt istoric pentru populația de la sud de Carpați, sunt realizate de Mircea cel Bătrân (1386-1418), urmaș al lui Basarab I, care, în contextul formării alianței pentru o mare cruciadă împotriva Imperiului Otoman, devenit marea amenințare islamică în cele două-trei decenii anterioare, obține în anul 1389 de la regele Ungariei suveranitatea asupra țărilor autoguvernate românești ale Amlașului și Făgărașului. Acestea erau oricum profund cunectate cu Țara Românească prin tradițiile legate de Negru Vodă, prin economie, prin cultură și prin Legea Țării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval românesc cunoscut și ca Jus Valachicum în documentele de cancelarie din diversele monarhii europene. Una din cele mai complete transpuneri scrise ale acestui sistem de drept tradițional este reprezentat de Statutele Țării Făgărașului.

De asemenea, în primăvara anului 1389, Mircea atacă armata otomană care în toamna anului 1388 invadase despotatul Podunaviei, adică pământul dintre Dunăre și Marea Neagră, care mai târziu avea să fie cunoscut ca Dobrogea.

Gazdă a mai multor colonii grecești și numit în Antichitate Sciția Mică, din cauza sosirii aici în număr considerabil în secolele IV-III î.Ch., dinspre Ucraina de azi, a sciților dislocați de sarmați, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră fusese locuit în principal de geți. Invadat prima dată de romani în contextul războaielor mithridatice, în 72-71 î.Ch., și a doua oară ca parte a războiului daco-roman din 29-28 î.Ch., Dobrogrea fusese anexată Imperiului Roman în anul 46 d.Ch. și părăsită de acesta de-abia în anul 602. Devenită parte a hanatului bulgar, ce se transformă într-un final în țarat, când adoptarea creștinismului transformă statul turcic într-unul slav, Dobrogea este recucerită de Imperiul Roman de Răsărit prin anul 970. Între timp, redus la provincii în care elena avea în mod tradițional rolul de lingua franca, acesta devenise un stat de limbă greacă, pe care modernitatea îl mai numește și Imperiul Bizantin. Teritoriul dintre Dunăre și Marea Negră a fost organizat ca themă (provincie) sub numele de Paristrion sau Podunavion și a rămas sub stăpânirea împăraților din Constantinopol și Niceea (între 1204 și 1261, când cruciații occidentali ocupă Constantinopolul) cu doar o scurtă întrerupere pe vremea lui Asan Ioan al II-lea (1218-1241), când trece temporar la Imperiul Asăneștilor.

Și aici, ca și în restul spațiului românesc, avem atestate diferite mici „țări” feudale, funcționând în cadrul unui Imperiu Roman de Răsărit care tolera tot mai mult diferite seniorii autonome în teritoriile sale. Cea mai imporantă este, în jurul anului 1320, țara Karvunei, cu cetatea de scaun, azi în ruină, la capul Caliacra, nu departe de orașul modern Cavarna. Azi istoricii bulgari consideră Karvuna o construcție politică bulgară. Totuși, o regiune a cărei principală marfă de export este cărbunele de lemn, numit și mangal (de unde denumirea genoveză a vechiului oraș Callatis, întemeiat de coloniștii greci, Mangalia), poartă un nume în care rezonează cuvântul medieval românesc pentru cărbune și mangal: cărvune. La fel de românește sună și multe alte denumiri geografice din regiune, iar la Capidava bizantină, pe malul dobrogean al Dunării, a fost găsit artefactul cu cel mai vechi text în limba română: vasul cu inscripția „Petre”, scris cu ajutorul alfabetului grec (secolul al X-lea sau al XI-lea).

În 1346, sub conducerea lui Balica, personaj al cărui nume în forma Balc apare pe la 1359 și la nepotul și ultimul voievod la Moldovei din familia lui Dragoș Vodă, Karvuna se implică în războiul civil din Imperiul Bizantin. Drept răsplată, Balica este investit despot al Podunaviei. Însă fratele acestuia, Dobrotici, este cel care transformă thema bizantină într-un stat semnificativ. Pe parcursul unei domnii de 32 de ani, Dobrotici obține independența statului său și îi extinde teritoriul de-a lungul Dunării până la Silistra, numită încă Dârstor, după anticul Durostorum, iar pe litoralul Mării Negre de la gurile Dunării la Varna, inclusiv. Turcii otomani vor redenumi fosta Podunavie și fosta Sciție Mică Dobrogea, țara lui Dobrotici. La moartea sa, liderul dobrogean era urmat de fiul său Ivanco, dar nu înainte ca el însuși să fi desprins Silistra, în fruntea căreia îl pusese pe un al doilea fiu.

Însă în toamna anului 1388, o armată otomană îi învinge pe Ivanco și pe fratele său, ceea ce atrage sfârșitul statului dobrogean independent. Vecinul din Valahia, Mircea cel Bătrân, trece în primăvara anului 1389 Dunărea și îi alungă pe otomani, după care se proclamă el însuși despot al Podunaviei și stăpânitor al Dârstorului. Dobrogea se unește astfel cu Țara Românească și va rămâne așal până în 1420, când Mihail I, fiul ce mare al lui Mircea, care poartă și el titlul de despot al Podunaviei, este ucis pe câmpul de luptă, în război cu otomanii. Dobrogea trece atunci, pentru 458 de ani, la Imperiul Otoman, iar un pașă este instalat la Silistra.

Țările Făgărașului și Amlașului, după moartea lui Mircea cel Bătrân, revin și ele în componența Voievodatului Transilvaniei, iar pe vremea lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) le găsim printre adversarii ireductibili ai acestuia.

Unirile ce au generat Țara Moldovei

Numită uneori și Moldo-Vlahia, Moldova este ultimul stat feudal românesc ce se întrupează între Carpații Orientali și râul Nistru, tot printr-un șir de uniri. Cândva patrie a neamului dacic al carpilor, care a dat numele Munților Carpați, Moldova e mult timp sub autoritatea diferitelor triburi migratoare, ultimii dinaintea mongolilor fiind cumanii, care în ciuda eforturilor coroanei maghiare de a-i câștiga pentru creștinismul catolic se convertesc treptat la creștinismul ortodox și se asimilează în populația românească. Concomitent, sursele medievale descriu diferite țări locale, precum țara bolohovenilor, ce include teritorii din nordul Moldovei de mai târziu, dar și din Podolia slavă, și care se află frecvent în conflict cu Rusul Kievean, țara brodnicilor, adică a oamenilor de la vaduri, sau țara berladnicilor, nume derivat de la Bârlad (râu, oraș și ținut). Oguz Name, cea mai veche cronică de limbă turcă, evocă un război între statul Rus, condus de vikingii din Kiev, și cumanii aflați la acel moment în migrație, în care Rus îi au drept aliați pe vlahi (Ulakes), care trăiesc în Ulak ili (țara vlahă), undeva la vest de statul kievean.

Realitatea regiunii este schimbată drastic în 1241, când mongolii năvălesc asupra Europei cu toată ferocitatea lor de apocalipsă călare. Regiunea de la est de Carpați este prinsă în componența Imperiului Mongol, apoi a Hanatului Hoardei de Aur, o capitală provincială fiind amenajată la Orheiul Vechi. Ocupația mongolă (tătară) nu înseamnă dispariția totală a feudalilor locali. Unii, precum „ducii” Olaha (Românul) și Roman, întâlniți de ambasadorii italieni în drum spre curtea imperială mongolă, își găsesc un loc în noua ordine a hanilor tătari. Iar în 1277 mai spre nord avem date despre un război între valahi și ruteni.

Nașterea Moldovei se leagă de două descălecaturi de data aceasta indubitabil atestate de documentele contemporane. Legenda redată de cronicarii moldoveni vorbește de o vânătoare pornită din Maramureș, de urmărirea unui bour, de o cățelușă chemată Molda și râul în care aceasta se îneacă și e numit în amintirea ei Moldova. Un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe, din moment ce Moldova are încă de la fondarea sa drept stemă capul de bour. Dar realitatea redată de documentele de cancelarie nu este cea a unei simple urmăriri prin munți a animalului vânat. Vecinătatea tătară este foarte deranjantă Regatului Ungariei, mai ales că economia tătarilor are ca ramură importantă răpirea oamenilor care să fie apoi vânduți în piețele de sclavi din Asia Mică. Așa că pe la jumătatea secolului al XIV-lea supușii regelui de la Buda participă la expediții peste Carpații Orientali împotriva tătarilor, iar în 1352-1353, un cneaz maramureșean pe nume Dragoș, însoțit de fratele său Drag, de alți membri ai familiei și de ostașii săi primește mandat pentru a întemeia o marcă antitătară pe valea râului Moldova.

Faptul că noua entitate supusă coroanei maghiare ia forma unui voievodat românesc nu e deloc întâmplător. Populația de la est de Carpați era românească și creștin ortodoxă, ca și cea din Țara Maramureșului. Dragoș Vodă este succedat de fiul său, Sas, și de nepotul său, Balc, ultimul în 1359. Este chiar anul în care populația locală se răscoală; revolta este inițial stopată cu ajutorul unui alt cneaz maramureșean, Bogdan din Giulești. Dar ea se reaprinde când un fost voievod al Maramureșului, Bogdan din Cuhea, intrat în conflict cu regele Ungariei Ludovic I de Anjou, împreună cu familia și curtenii săi, săvârșește cel de-al doilea decălecat. Drăgoșeștii, ce vor deveni familia nobiliară maghiară Dragfi, cu urmași până în ziua de azi, sunt alungați înapoi în Maramureș, în timp ce Bogdan I reușește să respingă toate armatele ungurești trimise împotriva lui până în 1365. Moldova devine astfel independentă.

Sub următorii domnitori, statul cu capitala inițială la Baia, apoi la Suceava, se tot unește cu alte și alte entități locale și se extinde până la Nistru. Una din cele mai semnificative este unirea cu Țara Șipenițului, aflată mai spre nord, printr-o căsătorie voievodală. In final, pe la 1395, Roman I Mușat se poate proclama domnitor al întregului teritoriu de la munți până la „marea cea mare”. Ulterior, Moldova apare ca fiind organizată în Țara de Sus și în Țara de Jos, fiecare cu vornicul său. Țara de Jos are un plus de autonomie față de domnie, ceea ce poate fi o reflexie a statalității anterioare proprii a acestei regiuni (unde în secolul al XIII-lea, coroana maghiară susținuse înființarea și funcționarea unei episcopii catolice a cumanilor). Un ultim act de expansiune, în 1462, al lui Ștefan cel Mare (1457-1504), aduce Moldovei cetatea Chiliei și regiunea de la nord de gurile Dunării, numită Basarabia, după ce aparținuse Valahiei timp de un secol.

Unirile Pocuției cu Moldova

Petru Mușat (1377-1393), cel mai important dintre domnitorii timpurii ai Moldovei, din păcate adesea eclipsat de urmașii săi Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, împrumuta regelui Poloniei o sumă importantă de bani, pe care acesta o garanta cu Pocuția, provincie cu capitala la Colomeea, corespunzând azi regiunii Ivano-Frankivsk din Ucraina. Populația acestei regiuni era creștin ortodoxă și parțial volohă/valahă, cum erau multe dintre comunitățile de păstori din Carpații Nordici.

Datoria nu a fost plătită, dar voievozii de la Suceava nu s-au grăbit să execute garanția, preferând să cultive bunele relații cu Polonia. Pe la 1431 însă, Alexandru cel Bun (1400-1432) aflase de tratatul secret prin care regii Ungariei și Poloniei conveneau să ocupe și să împartă Moldova între regatele lor. Ca fost aliat loial care acum se simțea trădat, Alexandru trebuia să-i pedepsească pe polonezi, așa că și-a reamintit de garanția împrumutului niciodată rambursat acordat de Petru Mușat. În ultima sa expediție militară, Alexandru a condus trupele moldovenești până la Liov, prădând întregul ținut traversat, iar la întoarcere a păstrat Pocuția.

Cum între fiii lui Alexandru cel Bun, după moartea acestuia, a izbucnit un fioros război civil, polonezii au găsit ocazia să recupereze Pocuția. Istoria avea însă să se repete în primii ani ai secolului al XVI-lea, când, după decenii de alianță și chiar de vasalitate formală, Polonia avea să atace Moldova lui Ștefan cel Mare. După victoria categorică de la Codrii Cosminului, Ștefan avea să lanseze propria sa expediție de represalii spre Liov, la capătul căreia avea și el să păstreze Pocuția. Și, din nou, Bogdan al III-lea Chiorul, fiul și succesorul imediat al lui Ștefan, dintr-o greșeală de calcul politic, avea să întoarcă Pocuția Poloniei.

Unirea de la 1600

Deși Transilvania, Valahia și Moldova aveau relații strânse, iar Moldova își copiase majoritatea instituțiilor după Valahia, care la rândul său le preluase de la Imperiul Bizantin și de la țaratele bulgare de Târnova și Vidin, problema unei unificări într-un singur stat nu s-a pus destul de mult timp. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și, mai târziu, guvernator (regent) al Ungariei a intervenit în politica internă a Valahiei și Moldovei, impunând domnitori favorabili alianțelor cruciate antiotomane, dar dincolo de vasalitățile specific medievale nu a încercat să contopească cele trei țări românești. Vlad Țepeș a recuperat temporar raiaua Giurgiu și părți din Dobrogea, dar proiectul lui este eliberarea Constantinopolului și restaurarea Imperiului Roman de Răsărit, proaspăt cucerit de otomanii lui Mahomed al II-lea, nu unirea românilor. Ștefan cel Mare a intervenit în mod repetat în Țara Românească, dar nu pentru a o uni cu Moldova, ci doar pentru a impune voievozi care să se alăture alianței antiotomane.

Lucrurile încep însă să se schimbe în secolul al XVI-lea, când vântul Renașterii începe să bată și în Țările Române. Umanistul ardelean Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), o rudă de-a Corvineștilor, scrie despre unitatea etno-lingvistică, culturală și religioasă, ca și despre vechimea și latinitatea românilor din întreaga regiune de la Carpați și Dunărea de Jos. Tipograful valah Coresi, finanțat de principele calvin al Transilvaniei (care se desprinde de Ungaria ca principat vasal Imperiului Otoman, după transformarea în 1541 a unei mari părți a acesteia în pașalâcul de Buda) tipărește traduceri biblice în limba română, evitând în mod voit regionalismele, astfel încât cărțile lui să poată fi ușor citite oriunde în spațiul românesc; este un prim pas spre o limbă literară. În acest context, Petru Rareș (1521-1538, 1542-1546), cel mai capabil dintre fiii lui Ștefan cel Mare, asociat și cu prima utilizare a tricolorului albastru-galben-roșu, încearcă să preia controlul în Transilvania și să o unească cu Moldova. Un alt voievod al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit (numit uneori și cel Viteaz), spre finalul secolului, în cadrul războiului său cu otomanii, obține pentru câteva zile și controlul asupra Valahiei.

Dar să nu ne iluzionăm că Mihai Viteazul (1593-1601) era animat de sentimentul național atunci când a realizat unirea de la 1600. Pretinsul bastard al lui Pătrașcu Vodă cel Bun, ceea ce l-ar face frate cu renascentistul Petru Cercel, ctitorul unei spectaculoase biserici din incinta curții domnești de la Târgoviște, este adesea considerat oltean pentru că a fost la un moment dat ban al Olteniei. Mânăstirea Mihai Vodă de la București a ctitorit-o din această calitate. În realitate, el era fiul unei negustorese din Târgul de Floci, oraș-port la Dunăre numit astfel din cauza comerțului cu lână, în județul Ialomița de azi, care a decăzut și în cele din urmă a fost părăsit. Adevăratul său tată pare să fi fost tot un negustor, un grec. În cariera lui, Mihai a trecut și prin Italia, unde s-a angajat ca mercenar în armatele celebrilor gondotieri, aceasta fiind școala la care și-a dezvoltat extraordinarele aptitudini militare.

Deși a obținut tronul Țării Românești cu sprijinul otomanilor, Mihai s-a alăturat cu convingere alianței antiotomane. În 1595 a acceptat să participe la așa-zisa unire a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, care i-a pus pe domnitorii de la Târgoviște și Suceava să-i jure credință. Apoi s-a dezlănțuit asupra Imperiului Otoman, atacând orașele de pe malul Dunării, respingând contraofensiva otomană prin victoriile de la Călugăreni și Giurgiu și avansând adânc în teritoriul acestuia. Mihai s-a apropiat astfel cel mai mult de realizarea efectivă a visului bizantin al domnitorilor români. Dar, sprijinul insuficient al aliaților și labilitatea lui Sigismund Bathory îl obligă să ajungă la un compromis cu Imperiul Otoman. Voievodul valah renunță să mai continue ofensiva, iar Înalta Poartă îi recunoaște dinastia și acordă independența Valahiei.

Pentru ambițiosul Mihai Viteazul asta nu este suficient. Dacă proiectul unui nou Imperiu Roman de Răsărit este imposibil, proiectul unui nou regat al Daciei devine tentant. Decizia este stimulată și creșterea influenței poloneze, într-un moment în care Polonia e aliată cu Imperiul Otoman, în Transilvania prin accederea pe tron a cardinalului Andrei Bathory și în Moldova prin urcarea în scaunul domnesc a lui Ieremia Movilă. Așa că în anul 1599 curajosul voievod trece munții și trupele sale le zdrobesc pe cele ale principelui Transilvaniei la Șelimbăr, nu departe de Sibiu. Andrei Bathory este ucis de secui, iar Mihai Viteazul intră în Alba Iulia și devine principe al Transilvaniei. În luna mai a anului 1600, domnitorul valah pătrunde în Moldova și avansează spre Suceava. Ieremia Movilă fuge în Polonia, iar Mihai intră în Suceava și este investit ca voievod al Moldovei fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență.

Numită într-un text scris chiar de mâna marelui domnitor „asta-i pohta ce-am pohtit”, unirea de la 1600 a fost o uniune personală, consolidată prin unele măsuri ce anunțau o viitoare fuziune mai completă (acordarea de moșii boierilor valahi în Transilvania și nobililor transilvăneni în Valahia). Atât cât a durat, fiecare din cele trei țări și-a păstrat individualitatea, instituțiile și legile (motiv pentru care majoritatea românească a continuat să fie discriminată în Transilvania, singura ameliorare privind planul religios, în care Mihai Viteazul înființează la Alba Iulia o mitropolie ortodoxă).

În septembrie 1600 începe o revoltă a nobililor maghiari, în timp ce Polonia invadează Moldova și Valahia, pentru a-i înscăuna domnitori pe Ieremia și Simion Movilă. Învins pentru moment, Mihai e obligat să plece la Praga, unde se străduiește să obțină sprijinul împăratului romano-german. Reușește în cele din urmă, revine în anul 1601 în Transilvania, unde este victorios, în timp ce boierii loiali precum frații Buzești îl alungă pe Simion Movilă din Țara Românească. Filmul se rupe atunci când Mihai Viteazul e asasinat de proprii săi aliați, mercenarii de sub comanda generalului imperial Basta, la ordinele acestuia.

Unirea de la 1600 nu supraviețuiește fondatorului său. Dar nu este lipsită de urmări. De-a lungul secolului al XVII-lea au loc repetate tentative ale unuia sau altuia dintre conducătorii celor trei țări de a obține autoritate și asupra celorlalte două. Unele familii domnești aplică și tactica împingerii membrilor săi pe ambele scaune domnești din Moldova și Valahia (gen tatăl sau fratele mai mare pe un tron, iar fiul sau fratele mai mic pe celălalt). Mai spre finalul secolului, începe practica numirii aceluiași domnitor ba în Moldova, ba în Valahia (însă niciodată în același timp). În secolul al XVIII-lea mari cancelarii imperiale croiesc planuri de restabilire a regatului Daciei sub controlul lor. Iar în preajma revoluției de la 1848, Nicolae Bălcescu publică cartea „Românii subt Mihai Voievod Viteazul”, care lansează mitul marelui domnitor unificator și-l transformă într-un precedent istoric pentru aspirațiile unioniste ale generației pașoptiste și urmașilor acesteia.

Unirea de la 1600 nu a fost un eșec, ci o scânteie. Deși efemeră politic, ea a demonstrat pentru prima dată că barierele geografice și interesele marilor imperii pot fi depășite de o singură voință politică românească. Mihai Viteazul nu a lăsat în urmă un stat consolidat, dar a lăsat ceva mult mai greu de distrus: precedentul.

Timp de două secole, ideea „Daciei” a bântuit cancelariile europene și mințile cărturarilor, transformându-se treptat din ambiție domnească în conștiință națională. Fără gestul de la 1600, generația pașoptistă nu ar fi avut pe ce să-și fundamenteze discursul, iar „România subt Mihai Voievod Viteazul” a lui Bălcescu ar fi rămas o simplă cronică, nu un manifest pentru viitor.

În Episodul 3: De la 1812 la „Mica Unire” din 1859, vom explora cum secolele de dominație fanariotă și presiunile imperiale (rusă, austriacă și otomană) au forțat societatea românească să se modernizeze în ritm accelerat. Este perioada în care ideea de unitate coboară din cărțile savanților în stradă, culminând cu alegerea istorică a lui Alexandru Ioan Cuza.