Articole

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - Parte a Campaniilor lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

 

Cadrul istoric

După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil.

Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor.

Drept răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.

Baiazid I (n. cca. 1354/1360, d. 8 martie 1403; Bayezıt, poreclit Yıldırım, „trăznetull“ din cauza personalității puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare) a fost un sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul lui Murad I și al lui Gülçiçek Hatun care era la origine grecoaică - foto: en.wikipedia.org

Baiazid I (1) - foto: en.wikipedia.org

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.

În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418 - in imagine, Mircea cel Bătrân - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (2) – pictură din biserica Episcopiei de Argeș – foto: ro.wikipedia.org

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug.

Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc.

În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

 

Confruntarea

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra.

După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă.

Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date și niște informații mai concrete despre bătălie.

Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.

Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș.

În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială.

Cronicile vechi sîrbești (Krajevo) și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân.

Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei.

Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.

Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 - 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marko Kralevici (4) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii.

Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și nămol.

Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”.

Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului, prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni.

Insensibil la dezastrul armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci.

După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei.

În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini.

Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii.

Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut să o fructifice.

Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești.

Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid.

Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă.

Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole.

Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul Țării Românești în decembrie 1396.

 

Datare

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395.

Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie.

De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.

În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.

- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.

- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă.

Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.

 

cititi despre Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) si pe: www.historia.roen.wikipedia.org

 

(1) Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akşehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم‎, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“ din cauza personaliții puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(4) Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prinţul Marko şi Regele Marko în tradiţia orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupaţiei otomane din Balcani.

Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu ţarul Stefan Uroş al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorităţii centrale şi dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo şi Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

(5) Vlad I (? – 1397?) a fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou (din Nea Makri) (1384 – 1426)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou din Nea Makri

Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Efrem din Nea Makri sau Sf. Efrem din Muntele Amomon (gr. Άγιος Εφραίμ Νέας Μάκρης / του Όρους των Αμωμών), despre care se crede că a trăit între anii 1384 și 1426, este cinstit ca sfânt mucenic și făcător de minuni de mulți creștini ortodocși. Deși nu există date istorice despre el, credincioșii îl consideră un sfânt “nou-arătat” (gr. “νεοφανείς”) prin descoperire dumnezeiască.

Sfântul Efrem a devenit în ultimii ani unul din cei mai cinstiți sfinți din Grecia, și o mulțime de pelerinaje se fac la moaștele și locul pătimirii lui, Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. Mucenicia sa este prăznuită la data de 5 mai, iar descoperirea moaștelor sale la 3 ianuarie. Moaștele sfântului au fost descoperite prin voia lui Dumnezeu în 1950, 524 ani după moartea sa martirică. Patriarhia Constantinopolului l-a canonizat în martie 2011.

 

Istoric

Numele Sfântului Efrem și biografia sa cu detalii și date exacte au fost revelate monahiei Makaria Desypris (1911-1999) într-o serie de vise de inspirație divină în anul 1950. În urma acestor vise, ea s-a încredințat că voia lui Dumnezeu era ca ea să reconstruiască Mănăstirea Buna Vestire din Nea Makri, mănăstire ce a fost distrusă în secolul al XV-lea de către pirați.

Cu permisiunea episcopului locului, monahia Macaria a luat în grijă ruinele capelei, și în timp ce lucra la îndepărtarea molozului, se ruga să afle mai multe despre călugărul care a trăit cândva acolo. Răspunsul la rugăciune a fost un gând puternic care-i spunea „Sapă pământul aici și vei găsi ceea ce cauți”.

Ajutată de un tânăr muncitor, au descoperit o fostă vatră, cu trei ferestre mici, și un perete parțial distrus, indicii că acel loc fusese cândva o chilie. În pământul din vecinătatea schitului, au fost găsite sfinte moaște despre care s-a presupus că aparțin Sf. Efrem.

După descoperirea Sfintelor sale Moaște, Sfântul Efrem cel Nou s-a arătat de mai multe ori monahiei Makaria, altor maici și multor creștini fie sub chipul unui nevoitor cu fața brăzdată de multe osteneli, fie purtând veșminte preoțești, fie ca un călugăr, mărturisind: „Mă numesc Efrem!” și relatându-le viața, chinurile și torturile la care a fost supus.

Moaștele Sfântului au devenit rapid un loc popular de închinăciune, iar Sfântul a devenit cunoscut ca un grabnic ajutător și mare făcător de minuni. Pe locul unde a trăit și a murit ca martir, a fost reconstruită mănăstirea cu hramul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Mănăstirea este astăzi un loc de pelerinaj foarte frecventat ce atrage vizitatori din toată lumea, în special oameni care se roagă pentru vindecarea de boli.

 

Viața

Potrivit viselor revelate monahiei Macaria, Sf. Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1384 în Trikala, Thessalia, primind la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată încă de când era mic și evlavioasa lui mamă s-a îngrijit de creșterea lui și a celorlalți șase frați.

La vârsta de 14 ani s-a îndreptat spre mănăstire, a depus votul monahal primind numele de Efrem și s-a mutat în Attica să viețuiască în Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. După ce a trăit 27 de ani în nevoință călugărească aspră, în anul 1424, mănăstirea fost cotropită de otomani.

Turcii au ucis monahii prin decapitare, dar Sf. Efrem a scăpat și timp de un an a viețuit ca pustnic printre ruinele mănăstirii. În 14 septembrie 1425 a fost luat în robie de turcii veniți într-un nou raid, așa începând mucenicia lui. A fost ținut captiv și torturat mai bine de opt luni, iar în ziua de 5 mai 1426 a fost torturat până la moarte.

Sfântul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Dudul de care se presupune că sfântul a fost spânzurat, este astăzi un loc de închinare în interiorul mănăstirii reconstruite.

 

Imnografie

Troparul și condacul

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniților și ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ți sufletul sub loviturile necredincioșilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Christos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îți strigă ție: slavă Celui Ce ți-a dăruit putere, slavă Celui Ce ți-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Ce dă tuturor tămăduiri prin tine.

Pe Colina Neprihăniților te-ai întărit viețuind întru nevoință, Părinte de Dumnezeu înțelepțite, și de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Ce dăruiește lumii viață cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice al lui Christos Efrem, și te-a dăruit nouă ca în tot locul să avem ajutător și să ne rugăm cu stăruință: Miluiește-ne pe noi cei ce te cinstim pe tine!

Fragment din Acatistul Sf. Efrem cel Nou:

Condacul 1

Strălucitu-ne-ai tuturor, ca o nouă stea, când s-au descoperit sfintele tale moaște, Părinte, iar cu strălucirea minunilor tale luminezi întreaga lume. Prin mila și smerenia ta, plinește cererile celor care se apropie cu credință și care îți strigă ție:

Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!

Icosul 1

Ca un Înger nemaivăzut ai fost trimis din Cer și ne-ai arătat nouă harul Preasfântului Duh, cu care îi mângâi pe toți credincioșii, Sfinte Mucenice Efrem. Pentru aceasta, ,,Preafericit’’ te numim și îți strigăm ție:

Bucură-te, căci odinioară lupta cea bună ai purtat;
Bucură-te, căci acum tu strălucești prealuminat;
Bucură-te, cela ce ne dăruiești nouă veselie;
Bucură-te, căci pricinuiești în Ceruri bucurie;
Bucură-te, stea cu totul nouă a Bisericii lui Christos–Dumnezeu;
Bucură-te, sabie cu două tăișuri împotriva nebuniei celui rău;
Bucură-te, căci tuturor te-ai făcut pildă de sfântă nevoință;
Bucură-te, căci în ale tale lupte ai dobândit cununi de biruință;
Bucură-te, întărirea cea nouă a credinței;
Bucură-te, rana și surparea necredinței;
Bucură-te, că ești putere dăruită celor credincioși;
Bucură-te, că preschimbi inimile celor necredincioși;
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!

 

Iconografie

Sf. Efrem cel Nou apare în iconografie având o înfățișare ascetică și slabă, cu părul negru și barbă, îmbrăcat în rasa neagră de călugăr și având în mână o limbă de foc.

 

Proslăvirea

La data de 4 martie 2011, Sf. Efrem a fost trecut în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Sfântul este prăznuit pe 3 ianuarie în amintirea descoperirii sfintelor sale moaște și pe 5 mai în amintirea martiriului său.

La șaizeci de ani de la descoperirea moaștelor Sf. Efrem, Sfântul Sinod al Greciei a cerut printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Ecumenic ca Sf. Efrem să fie trecut în rândul sfinților. Scrisoarea preciza faptul că Sf. Efrem este recunoscut ca și sfânt de către ortodocșii din întreaga lume, menționând următoarele: “afluxul de pelerini este masiv, aproape zilnic, iar în duminici și în sărbători mănăstirea este invadată de pelerinii veniți din toată Grecia… Cinstirea Sf. Efrem cel Nou se face atât în Grecia cât și în afara ei… Există biserici dedicate Sfântului în Sitia și Tinos… Icoane ale Sfântului sunt cinstite în întreaga lume ortodoxă.”

Încercări anterioare de proslăvire a Sf. Efrem au avut loc în anul 1997 de către arhiepiscopul Christodoulos al Atenei și a toată Grecia, în timpul Mitropolitului Panteleimon (Bezeniti) de Attica. Mitropolitul a scris într-o scrisoare următoarele: “în conformitate cu Tradiția Ortodoxă, Biserica Ortodoxă proclamă sfinți în conformitate cu conștiința lumii ecleziastice, iar autoritatea administrativă a Bisericii confirmă credința poporului printr-o decizie care este doar declarativă.”

Mitropolitul Panteleimon se referea la minunile săvârșite de Sfânt și la miile de pelerini care vin anual la mănăstire. Un an mai târziu, în timp ce Sfântul Sinod a cerut Patriarhului Ecumenic să-l treacă pe Efrem în rândul sfinților, un conflict a izbucnit între Mitropolitul de Attica și Mănăstirea ce adăpostea moaștele Sf. Efrem, iar subiectul proslăvirii a fost închis, fiind finalizat abia în 2011.

 

cititi mai mult deaspre Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou (1384 - 1426) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou (1384 – 1426) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou a durat 8 luni. În toată această perioadă, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de lângă localitatea Nea Makri).

Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:

„I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:

– Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?

Sfântul nu-și pierde bărbăția. Se roagă:

– Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.

Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii:

– Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.

Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.

Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: „Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”

Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară.

În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:

– Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…

Și i-a arătat cu mâna:

– Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.

Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:

– Cu multe, foarte multe cuie.

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.

De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).

Sfinții Mucenici Terentie, Pompie, African, Maxim (†250) și Dima (†1363)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sf. Mc. Terentie, Pompie, African, Maxim şi Dima

Sfinţii Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim şi Dima erau africani la origine şi au trăit în anii domniei lui Deciu (249-251) şi a lui Fortunian dregătorul din Africa stăpânită de romani.

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) – foto preluat de pe doxologia.ro

Îndată după urcarea pe tron, Deciu a interzis creştinismul şi oricine era bănuit că se închină Dumnezeului creştinilor trebuia să se lepede de Hristos şi să aducă jertfe idolilor.

Dacă cineva s-ar fi împotrivit, era întemniţat şi chinuit până la moarte.

Văzând acestea, dreptcredincioşii Terentie, Pompei şi toţi cei împreună cu ei, 40 fiind toţi, s-au unit şi au stat împotrivă bărbăteşte, mărturisind cu mult curaj pe Hristos Iisus Domnul.

Ei şi-au adus aminte de cuvintele Mântuitorului Care îi învăţa pe ucenici zicându-le:

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28).

Deci, stând înaintea lui Fortunian, tinerii aceştia propovăduiau puterea lui Hristos şi neputinţa idolilor care erau cinstiţi de păgâni.

Pentru aceasta, au fost cumplit chinuiţi, iar unora dintre ei le-au fost aduse soţiile, care îi implorau să se despartă de credinţa în Domnul Iisus.

Sfinţii însă au rămas neclintiţi, şi pentru aceasta, din porunca dregătorului, după multe zile de întemniţare şi bătăi, li s-au tăiat capetele, primind astfel cununa muceniciei.

 

Troparul Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 2

Pe cea întru rugăciuni…

Astăzi a sosit cinstita pomenire a mucenicilor, a Sfântului Terentie celui Înţelept şi a însoţitorilor lui, veselind toate. Să ne adunăm dar cu căldură, ca să primim tămăduiri, că aceştia au primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, de a tămădui neputinţele sufletelor noastre.

Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi către cei împreună cu dânşii

 

Sfântul noul mucenic Dima – A pătimit în Smirna (Asia Mică) în anul 1363 și s-a săvârșit prin sabie.

 

Viaţa Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompie, African şi Maxim

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Decie, păgânul împărat al Romei, prin credinţa sa cea rea a închinării la idoli, vrând pe toţi să-i cufunde în groapa pierzării, ca un fiu al diavolului, a trimis poruncă în toate părţile stăpânirii sale, ca toţi creştinii să fie atraşi cu sila la închinarea de idoli şi la gustarea din cele jertfite idolilor; iar cei ce se vor împotrivi, să primească judecată şi pedeapsă. După ce a ajuns acea poruncă în Africa, la ighemonul Fortunaţian, şezând ighemonul la judecată şi chemând pe tot poporul la sine, astfel le zicea:

Jertfiţi zeilor, iar de nu, cu cumplite chinuri vă veţi munci şi rău veţi muri“.

Aceasta zicând, a pus uneltele cele de muncire dinaintea poporului, pe care văzându-le, mulţi s-au înfricoşat şi supunându-se ighemonului, s-au depărtat de credinţa în Hristos. Iar unii dintre credincioşi, în număr de patruzeci, cu tărie au vrut să moară pentru Hristos. Şi grăiau cu nădejde unul către altul: “Păziţi-vă, fraţilor, ca să nu ne lepădăm de Hristos, Dumnezeul nostru, ca nici Acela să nu se lepede de noi înaintea Tatălui Celui ceresc şi a sfinţilor Lui îngeri. Aduceţi-vă aminte de ceea ce a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai mult de cel ce poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheenă”. Astfel robii lui Hristos întărindu-se unul pe altul cu cuvinte, ighemonul Fortunaţian le-a zis: “Vă văd bărbaţi înţelepţi, desăvârşiţi cu anii şi mă minunez pentru ce staţi într-o nebunie ca aceasta; căci mărturisiţi că Acela este Dumnezeu şi Împărat, pe care evreii, ca pe un făcător de rele, L-au răstignit”.

Atunci Sfântul mucenic Terentie i-a răspuns pentru toţi: “De ai fi cunoscut o, ighemoane, puterea lui Hristos Cel răstignit, lăsând rătăcirea idolească, te-ai fi închinat Aceluia şi i-ai fi slujit Lui; căci este Fiul lui Dumnezeu, îndurat şi milostiv, Care cu bunăvoirea lui Dumnezeu, Tatăl Său, S-a pogorât pe pământ şi pe a Sa dumnezeire unind-o cu omenirea, pentru mântuirea noastră a răbdat Crucea de bună voie”. Ighemonul a zis: “Jertfiţi zeilor, iar de nu veţi voi să jertfiţi, apoi mădularele voastre le voi arde şi vă voi pierde pe voi”. Iar Sfântul Terentie a răspuns: “Oare ţi se pare că cu frica ne vei îngrozi pe noi? Nu suntem aşa de slabi, ca, lăsând viaţa cea fără de moarte şi pe dătătorul Acela, să ne închinăm dumnezeilor celor străini. Deci, fă degrabă ceea ce voieşti a face, scornind munci împotriva noastră, că suntem robi tari şi statornici ai lui Hristos”.

Mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca să-i dezbrace de haine şi să-i tragă la capiştea cea idolească; şi erau idolii împodobiţi cu îmbrăcăminte de aur şi de argint de mult preţ. Deci, intrând ighemonul, a zis către sfinţi: “Jertfiţi lui Heracle marele zeu, că-i vedeţi slava şi puterea!” Iar Sfântul Terentie a zis: “Te amăgeşti singur neştiind cele ce-ţi sunt ţie de folos; pentru că dumnezeii tăi aceştia sunt pietre, lemne, aramă şi fier şi i-aţi împodobit cu aur, ca să se amăgească oamenii şi să-i depărteze pe dânşii de viaţa veşnică. Că acei idoli nu văd, nu grăiesc, nu aud şi nu umblă, că sunt făcuţi de mâini omeneşti şi cu asemănare omenească închipuiţi. Deci, asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc în ei. Spuneţi dar, rogu-vă, oare pot să-şi ajute lor, aceia pe care-i numiţi dumnezei? Sau pot să izbândească asupra celor ce le fac lor rău? Şi dacă lor nu-şi pot ajuta, apoi cum ne vor ajuta nouă?”

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit ca pe Terentie, African, Maxim şi pe Pompia să-i arunce în temniţa cea mai dinăuntru şi cu toată întărirea să-i păzească, zicând: “Mâine dimineaţă îi voi scoate pe dânşii la cercetare”. Iar pe fericitul Zinon, Alexandru şi Teodor, împreună cu toţi ceilalţi în număr de 36, punându-i înaintea judecăţii aproape de capiştea idolească, a zis către dânşii: “Deoarece din sfada şi cearta voastră cea dintâi, nici o sporire sau folos nu s-a făcut, ascultaţi-mă pe mine şi aduceţi jertfe marelui zeu Heracle”. Răspuns-au sfinţii: “De multe ori ţi-am spus că suntem creştini, de care lucru te-ai înştiinţat de la cele dintâi întrebări, şi niciodată nu vei putea să ne îndupleci ca să cinstim pe necuraţii idoli şi să ne închinăm lor, pentru că îţi vom răspunde cu uşurinţă la toate întrebările tale”. Zis-a ighemonul: “Dacă nu voiţi să ascultaţi sfaturile mele de voie, apoi şi fără de voie veţi asculta poruncile împăraţilor celor nebiruiţi”. Şi a poruncit să-i bată fără de cruţare cu toiege grele şi cu vine uscate. Iar sfinţii mucenici, ridicându-şi mâinile spre cer, au strigat într-un glas, zicând: “Caută spre noi, Doamne, Dumnezeul nostru, şi ajută robilor tăi şi ne izbăveşte de cel potrivnic”.

Aceasta auzind-o ighemonul, poruncea ca mai cumplit să-i bată; şi mulţi slujitori s-au schimbat, unii după alţii bătând şi iarăşi a poruncit să-i bată cu beţe, deşi toate cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Însă atât de luminoase şi de vesele erau feţele mucenicilor, încât toţi se minunau de răbdarea şi de bărbăţia cea nebiruită a sfinţilor. Iar după bătaie a zis către dânşii ighemonul: “Jertfiţi zeilor şi vă veţi libera”. Iar sfinţii tăceau. Deci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă ţepi de fier, să le frigă spatele lor, apoi cu oţet şi sare să ungă rănile lor şi cu aspre bucăţi de păr să le frece.

Atunci sfinţii mucenici ai lui Hristos, căutând spre cer au zis: “Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai mântuit din cuptorul cel aprins pe cei trei tineri Anania, Azaria şi Misail, nelăsându-i să se vatăme de văpaie cât de puţin; iar pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit, pe Moise din mâinile lui Faraon l-ai scos şi pe Sfânta Tecla de foc şi de fiare ai apărat-o; Cel ce dai iubiţilor Tăi desăvârşită biruinţă asupra vrăjmaşilor; Cel ce ai ridicat din morţi pe Păstorul oilor Cel Mare, pe Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos; Cel ce ne-ai arătat nouă multe faceri de bine; Cel ce ai zidit lumina şi ai întins cerul ca o piele; Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le ştii numele tuturor; Cel ce ai dus adevărul până la marginile pământului, auzi-ne şi pe noi, cei ce ne rugăm Ţie şi din nevoile noastre izbăveşte-ne, că a Ta este slava în veci. Amin”.

Sfârşindu-şi ei rugăciunea, ighemonul iarăşi umplându-se de mânie, a poruncit ca spânzurându-i, să-i strunjească cu unghii de fier, încât curgea sângele ca pâraiele din coastele lor. Dar de muncile acelea cumplite, nici cât de puţin nu se biruiau, nici nu slăbeau; pentru că Dumnezeu îi întărea, dându-le putere şi tărie. Şi a zis către dânşii ighemonul: “Oare v-au învăţat pe voi muncile? Oare v-aţi deprins a vă depărta de la nebunia voastră, sau încă în necurăţia voastră petreceţi?” Iar sfinţii nimic nu au răspuns. Ighemonul a zis atunci cu mânie: “Vouă vă zic acestea, necuraţilor”. Iar sfinţii, căutând spre cer, au zis: “Dumnezeule Atotputernice, Cel ce altădată ai plouat cu foc asupra cetăţii Sodoma pentru fărădelegile ei, deci şi acum răstoarnă şi risipeşte această capişte necurată a necuraţilor zei, pentru adevărul Tău”.

Zicând aceasta, şi-au făcut semnul crucii lui Hristos pe feţele lor şi au suflat asupra capiştei şi îndată au căzut idolii cu mare zgomot şi s-au risipit la pământ. Atunci sfinţii mucenici au zis către ighemon: “Vezi pe zeii tăi? Unde este acum tăria şi puterea lor? Oare n-au putut să-şi ajute lor?” Iar după puţin timp a căzut şi capiştea şi s-a risipit până în temelie. Deci, umplându-se ighemonul de multă mânie, pentru stricarea zeilor săi şi a capiştei, a poruncit ca pe sfinţii mucenici să-i taie cu sabia. Iar ei de un răspuns de moarte ca acela veselindu-se, slăveau pe Dumnezeu şi bucurându-se mergeau la locul cel de moarte. Sosind acolo, şi-au plecat genunchii, şi-au întins cu osârdie grumajii sub sabie pentru Hristos. Şi aşa au murit ucişi de sabie. Iar nişte bărbaţi bine credincioşi luând sfintele lor trupuri, le-au îngropat la un loc sfânt.

După uciderea acestor sfinţi mucenici, a poruncit ighemonul, ca pe Sfinţii Terentie, African, Maxim şi Pompia, să-i aducă înaintea sa şi a zis: “Jertfiţi zeilor, iar de nu, rău veţi pătimi şi nimeni nu va putea să vă scoată din mâinile mele”. Răspuns-au sfinţii: “Suntem creştini, precum de multe ori ţi-am spus şi în Hristos ne-am pus nădejdea noastră. Iar diavolilor nu ne vom închina, nici vom sluji zeilor tăi şi de muncile tale nu ne temem. Deci, pune asupra noastră orice fel de muncă vei voi; pentru că noi credem Dumnezeului nostru, că biruit vei fi de noi, precum şi diavolul este biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte, ca să-ţi biruim socotinţa ta cea rea”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să ducă în temniţă pe sfinţii mucenici şi fiare grele să pună pe grumajii lor, iar mâinile şi picioarele să le lege cu legături de fier, ba încă şi cuie de fier să le aştearnă pe pământ şi pe acelea să pună pe mucenici, nelăsând pe cineva din creştini să intre la ei, ca să le dea hrană. Într-o mucenicie ca aceea fiind sfinţii şi rugându-se lui Dumnezeu, la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi Îngerul Domnului a stat înaintea lor şi a zis către dânşii: “Terentie, Africane, Maxime şi Pompie, robii Dumnezeului Celui de sus, sculaţi-vă şi întăriţi-vă trupurile voastre”. Acestea zicându-le îngerul, s-a atins de lanţurile cele de fier şi îndată lanţurile, rupându-se, au căzut. Şi iată o masă s-a văzut înaintea lor, plină de toate bunătăţile. Şi le-a zis îngerul: “Odihniţi-vă şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o Hristos vouă!” Iar sfinţii, binecuvântând pe Hristos Dumnezeu, s-au întărit cu hrana şi cu băutura aceea şi au dat mulţumire Stăpânului lor.

Străjerii, văzând lumină în temniţă, au intrat înăuntru şi au văzut pe sfinţii mucenici bucurându-se şi veselindu-se şi au spus aceasta ighemonului. Iar acela, scoţând dimineaţa pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea judecăţii şi a zis către dânşii: “Au nu v-au învăţat pe voi chinurile ca să vă lepădaţi de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să vă închinaţi lor?” Răspuns-a Sfântul Terentie: “Nebunia aceasta să fie la noi şi la toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, iar înţelepciunea omenească este nebunie la Dumnezeu. Nebuni şi fără de minte am fi fost dacă, lăsând pe Dumnezeu, ne-am fi închinat diavolilor, precum faci tu”. Iar ighemonul, mâniindu-se de acele cuvinte, a poruncit ca spânzurându-i pe dânşii la munci, cu unghii de fier să le strunjească coastele. Fiind strunjiţi sfinţii, se rugau lui Dumnezeu, zicând: “Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui ce este în veci, Lumina creştinilor, nădejdea noastră cea încredinţată, fii cu noi şi ne ajută; nu ne ruşina pe noi cei ce pătimim pentru numele Tău cel Sfânt”.

Astfel rugându-se, nu simţeau muncile cumplite, căci Hristos le uşura. Apoi iarăşi a poruncit ighemonul să-i arunce în temniţă şi a chemat vrăjitorii şi descântătorii cei ce ştiau să farmece fiarele şi jivinele. Le-a poruncit ca pe cele mai cumplite jivine, pe aspide, vipere şi şerpi, cu farmecele lor adunându-le să le închidă în temniţă cu mucenicii. Şi făcându-se aceea, jivinele târându-se pe lângă picioarele sfinţilor mucenici, nici nu se atingeau şi nici nu-i vătămau pe ei; iar sfinţii, cântând, preamăreau pe Dumnezeu. Astfel trei zile şi trei nopţi sfinţii şezând închişi în temniţă cu jivinele, în a patra zi, noaptea a trimis ighemonul să afle, oare mucenicii sunt omorâţi şi mâncaţi de şerpi? Iar trimişii, apropiindu-se de uşile temniţei, au auzit pe sfinţii legaţi, cântând şi lăudând pe Dumnezeu.

Apoi, vrând ca să ştie neapărat ce se face în temniţă, s-au suit deasupra şi au descoperit acoperământul şi au văzut pe sfinţi şezând şi pe Îngerul Domnului stând, dar nelăsând jivinele să se apropie de sfinţii mucenici. Aceasta văzând-o, s-au spăimântat şi au spus ighemonului. Şi foarte de dimineaţă sculându-se ighemonul, a poruncit fermecătorilor ca să ia din temniţă şerpii, aspidele, viperele şi toate jivinele, iar pe mucenici să-i ducă la judecată; şi după ce fermecătorii s-au apropiat de temniţă şi au grăit după obicei cuvintele cele vrăjitoreşti, nu i-au mai ascultat jivinele. Şi fiind uşile descuiate, toate cu multă mânie au sărit asupra fermecătorilor lor şi i-au rănit de moarte; pe toţi ceilalţi oameni care se aflau acolo i-au omorât şi au fugit la locurile lor. După aceea sfinţii răbdători de chinuri au fost duşi la ighemon spre a fi judecaţi.

Văzându-i ighemonul nevătămaţi câtuşi de puţin, s-a umplut de mânie şi i-a osândit la tăiere de sabie. Atunci sfinţii s-au bucurat cu bucurie negrăită şi, mergând la moarte cu veselie, cântau: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Iar slujitorii ducându-i la locul de moarte, şi-au împlinit porunca. Astfel mărturisitorii lui Hristos şi-au luat cununa muceniciei, iar nişte bărbaţi cucernici îngrijind sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste, ca la două stadii de cetate, întru slava Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Grigorie Sinaitul (Secolele XIII – XIV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Grigorie Sinaitul

Cel între sfinți părintele nostru Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit.

A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august.

 

Viața

Grigorie s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici. A fost capturat de turci în jurul anului 1292 şi dus la Laodiceea.

După ce a fost răscumpărat, Grigorie a călătorit în insula Cipru, unde a fost tuns în monahism ca rasofor.

Mai târziu, Grigorie a călătorit până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde ajunge să primească Marea Schimă.

După o perioadă petrecută în Sinai, unde a îndeplinit mai multe ascultări, între care cele de bucătar, brutar şi copist, Grigorie a plecat la Ierusalim.

De acolo, a plecat mai departe în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.

Pe la începutul secolului al XIV-lea, Grigorie s-a mutat din nou la Muntele Athos, unde s-a aşezat la schitul Magula, în apropiere de Mănăstirea Filotheu.

Timpul petrecut în toate aceste mănăstiri i-a permis să asimileze îndelungata experienţă duhovnicească păstrată în aceste locuri, astfel încât Grigorie s-a aşezat în cele din urmă într-o chilie singuratică, un loc de isihie (de „liniştire” duhovinească), petrecând timpul în tăcere, muncă şi în rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus.

Împreună cu contemporanul său, Sf. Grigorie Palama, a ajutat la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului.

Îngrijindu-se de răspândirea monahismului, Sf. Grigorie a întemeiat mai multe chilii la Muntele Athos şi patru mănăstiri în Tracia (în nordul Greciei).

Despre ultimii ani de viaţă ai Sf. Grigorie nu avem informaţii sigure. Unele surse afirmă că ar fi trecut la Domnul la Muntele Athos în anul 1310.

Potrivit altor surse, ar fi rămas în Sfântul Munte până când turcii otomani şi-au început raidurile în zonă, în deceniul al treilea al sec. al XIV-lea, după care se spune că s-ar fi refugiat mai întâi la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde ar fi întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre, unde ar fi trecut la Domnul pe 27 noiembrie 1346.

 

Scrieri

Filocalia greacă editată de Sf. Nicodim Aghioritul cuprinde, în vol. IV, cinci lucrări ale Sf. Grigorie:

- 137 Capete foarte folositoare, după acrostih

- Alte capete, cu totul şapte

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, în 10 capete, scrise pentru duhovnicul Longhin

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune, şapte capete.

În Filocalia românească editată de Pr. Dumitru Stăniloae, scrierile Sf. Grigorie Sinaitul sunt publicate în vol. VII, împreună cu scrierile lui Nichifor din Singurătate, ale lui Teolipt al Filadelfiei şi ale Sf. Grigorie Palama (Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol VII, Humanitas, Bucureşti, 1999).

Pe baza textelor din Filocalia greacă, Patrologia Greacă (Migne) şi a mai multor manuscrise aflate în patrimoniul Bibliotecii Patriarhiei Române, bibliotecii Mănăstirii Neamţ şi ale bibliotecii Academiei Române, Pr. Stăniloae publică o ediţie revizuită a textelor, care cuprinde:

- Capete foarte folositoare, după acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune (137 de capete)

- Alte capete, ale aceluiaşi (5 capete)

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, despre semnele harului şi ale amăgirii; apoi, despre deosebirea dintre căldură şi lucrare; şi că fără povăţuitor uşor vine amăgirea (14 capete)

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede, şapte capete.

Sf. Grigorie Sinaitul a fost şi un recunoscut imnograf. Îi sunt atribuite, între altele, troparul închinat Maicii Domnului “Cuvine-se cu adevărat”, un canon închinat Sfintei Treimi care se citește la privegherea de duminică, precum şi un canon închinat Sfintei Cruci. În culegerea de canoane a Sf. Chiril de Belozersk (de la Lacul Alb) din anul 1407 mai apare şi un „Canon de rugăciune către Domnul Iisus Hristos, atribuit Sf. Grigorie Sinaitul”.

 

Citate

Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi mierii. (Capete după acrostih, 48)

Dacă nu ne cunoaştem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaşte cum ne-a făcut păcatul. (Capete după acrostih, 50)

 

Acatistul Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul

Troparul, glasul al 8-lea:

Biserică şi preot al Duhului, rai al harului şi de minuni făcătoare smerenie te-ai arătat, Sfinte Grigorie. Căci nedespărţit de dragostea lui Hristos, cu apostolească râvnă Sfintei Treimi ai liturghisit şi ai aprins în inimi focul ceresc al isihiei. Pentru aceasta, ca unui grabnic ajutător şi luminător, cu credinţă îţi strigăm: Roagă-te, Părinte, să aflăm iertare şi har de la Dumnezeu şi sufletelor noastre mare milă!

Condacul 1

Prin dumnezeiasca judecată, pentru păcatele creştinilor, s-au ridicat asupra lor agarenii robindu-i şi chinuindu-i. Aşa şi tu, Părinte, răpit împreună cu fraţii şi părinţii tăi pe vremea lui Andronic Paleologul, ai fost dus din cinste şi bogăţie, departe în Laodiceea, în robie. Însă intrând prin bunăvoirea de sus în biserica acelui loc, aţi fost răscumpăraţi de creştini şi cu dumnezeiască râvnă aţi cântat: Aliluia!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Grigorie Sinaitul despre liniștire și rugăciune

Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 septembrie 2013, semnat de Marius Nedelcu, preluat de pe basilica.ro

Începutul anului bisericesc la 1 septembrie ne aduce prilejul să vorbim despre urcușul spre desăvârșirea duhovnicească, despre lupta pentru dobândirea harului și unirea cu Dumnezeu. În spiritualitatea răsăriteană se afirmă o legătură specială între timp și virtute, între timp și făptuire. Suntem chemați să punem mereu început bun lucrării duhovnicești, având în minte adevărul că timpul nu este al nostru, ci este prin excelență al lui Dumnezeu și suntem chemați să-l petrecem împreună cu Dânsul.

În tradiția ortodoxă sunt numeroase manuale și îndrumare care sfătuiesc și reglementează viața duhovnicească a creștinilor. Cea mai cunoscută este colecția de scrieri denumită „Filocalia” sau „Sfintele nevoințe ale desăvârșirii”.

Însă în cadrul acestei colecții, precum și în alte lucrări de acest gen, există mai multe tradiții ascetice răsăritene ce au generat scrieri folositoare pentru cei care doresc să înceapă urcușul duhovnicesc prin practicarea rugăciunii neîncetate.

În scurta noastră cercetare am dorit să prezentăm, atât cât ne permite spațiul, câteva îndrumări practice pentru lucrarea rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Sinaitul, ale cărui sfaturi se găsesc în volumul 7 al „Filocaliei”.

Spre deosebire de tradiția isihastă athonită sau palamită, Părinții sinaitici, dintre care amintim, alături de Sfântul Grigorie, și pe Sfântul Isihie Sinaitul și Sfântul Ioan Scărarul, sunt caracterizați prin pragmatism duhovnicesc și luciditate, fiind aplecați mai mult asupra aspectelor practice ale rugăciunii mistice.

De aceea, în spațiul românesc monahal, tradiția sinaită a fost foarte bine receptată, mai ales prin intermediul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi de la Neamț.

 

Când și cum se face rugăciunea

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că vremea cea mai bună pentru practicarea rugăciunii inimii este dimineața sau seara, după cuvintele înțeleptului Solomon:

„Dimineața să semeni sămânța ta, iar seara să nu înceteze mâna ta” (Eccl. 11, 6). Monahul este sfătuit să își înceapă rugăciunea stând pe un scaun lat cât o palmă. „Șezând deci de dimineață pe un scaun ca de-o palmă, adună-ți mintea din partea conducătoare în inimă și ține-o în ea.

Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simți durerea în piept, în umeri și în grumaz, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»

Pe urmă pentru îngustimea, osteneala și greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu, mută-ți mintea la cealaltă jumătate și zi: «Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!»”

Părintele isihast sfătuiește ca începătorul să nu se miște foarte repede de la o formulă a rugăciunii la cealaltă, ci să aibă osteneală foarte mare numai cu una din ele, și apoi să o schimbe când se simte biruit de oboseală.

 

Despre suflare sau respirație

În practica rugăciunii, Sinaitul spune că respirația nu trebuie să fie lăsată liberă, ci controlată. „Înfrânează-ți și mișcarea plămânilor ca să nu sufli în voie, căci suflarea plămânilor, care pornește de la inimă, întunecă mintea și risipește cugetarea, răpind-o de acolo.

Ca urmare, sau o predă roabă uitării, sau o face să cugete unele în locul altora, îndreptându-se, fără să simtă, spre cele ce nu trebuie.” Legarea rugăciunii inimii de ritmul respirației este crucială pentru Sfântul Grigorie Sinaitul.

El arată că răsuflarea este o formă de manifestare a duhului omului, care datorită patimilor, în practica rugăciunii inimii, dacă nu este controlată, poate aduce căscat, lenevie și plictiseală.

Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăși în patimi, și în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de răsuflarea duhurilor rele. Și e vădit că de la acestea vin căscatul și lenea, cum zic Părinții.”

Din aceasta înțelegem cât de importantă este păstrarea controlului asupra respirației în timpul rugăciunii inimii.

 

Despre citirea rugăciunilor de toată ziua

Mulți începători în lucrarea duhovnicească nu știu dacă să alterneze rugăciunea neîncetată cu rostirea psalmilor sau a rugăciunilor din canonul zilnic, lucrarea pe care Sinaitul o numește „cântarea de psalmi”.

Pentru isihaști, rugăciunea neîncetată și paza gândurilor prin adunarea inimii sunt o lucrare superioară rugăciunii de toată ziua. Grigorie reia un cuvânt al Sfântului Varsanufie, care zice despre cântarea psalmilor următoarele:

Ceasurile și canoanele sunt predanii bisericești și înțelepțește s-au dat pentru frumusețea lor. Iar cei de la schituri nu cântă ceasurile și nu au canoanele, ci lucrul mâinilor și cugetarea în singurătate, și rugăciunea câte puțin”.

Tot acesta sfătuiește: „Stând la rugăciune ești dator să zici «Sfinte Dumnezeule» și «Tatăl nostru» și să rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de omul cel vechi.

Dar să nu zăbovești în ea. Căci toată ziua mintea ta este în rugăciune”. În alt loc, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea inimii este mult mai cuprinzătoare și lucrătoare decât rugăciunea zilnică.

„Rugăciunea inimii însă este largă și cuprinzătoare, ca una ce este izvor al virtuților, cum zice Scărarul. Prin ea se află tot binele.

Nu este, spune Sfântul Maxim, lucru mai înfricoșător ca gândul morții, dar nici mai măreț ca pomenirea lui Dumnezeu, arătând prin aceasta însemnătatea covârșitoare a ei”, arată părintele. Se pare că rugăciunea „înțelegătoare” sau neîncetată trebuie alternată în practică cu rugăciunea de toată ziua și cu citirea psalmilor, dar nu foarte mult, ca mintea să nu zăbovească în citire sau cântare.

Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea cea înțelegătoare continuă și de ațintirea stăruitoare, să trebuiască să-și ia puțină odihnă. Atunci slobozește-o în largul cântării de la strâmtoarea liniștii. Aceasta este cea mai bună rânduială și învățătură a bărbaților înțelepți.”

Măsura desăvârșirii se găsește însă la cei care nu părăsesc în nici un chip rugăciunea neîncetată. „Iar cei care nu cântă deloc, bine fac, dacă sunt în sporire. Căci aceștia nu au trebuință să zică psalmi, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată și de vedere, dacă au ajuns la luminare.

Ei fiind uniți cu Dumnezeu nu au nevoie să-și desfacă mintea de la El și să o arunce în tulburare”, spune Sfântul Grigorie. Pentru începători există ispita de a renunța la rugăciunea neîncetată și la liniștire pentru a se întoarce la pravilă și la canonul zilnic, dar Sinaitul spune că aceasta este o cădere.

Căderea celui care se află în ascultare, zice Scărarul, stă în împlinirea voii sale; iar celui ce se liniștește, în depărtarea de la rugăciune. Mintea unora ca aceștia preacurvește când se desparte de pomenirea lui Dumnezeu ca de Mirele ei și-și îndreaptă dragostea spre lucruri neînsemnate.”

 

Despre amăgiri

În practica rugăciunii neîncetate, Sfântul Grigorie atrage atenția asupra nălucirilor și ispitelor care pot veni din afară. „Dacă împlinindu-ți lucrul vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva să nu le primești, ca să nu suferi vreo vătămare.”

Semnul începutului rugăciunii lucrătoare este o căldură care apare în inima isihastului și alungă orice gând rău sau patimă. „Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie, asigurând inima printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de îndoială.”

Rugătorul trebuie să fie foarte atent la mișcarea inimii în rugăciune pentru a cunoaște gândurile și duhurile care îi dau semnale sau imbolduri.

Căci orice vine în suflet, zic Părinții, fie din cele supuse simțurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoiește inima în privința lui, să nu-l primești, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul.”

Sunt însă multe sfaturile Sfântului Grigorie Sinaitul despre urcușul duhovnicesc, pe care cei doritori să le cunoască și să le încerce sunt invitați să le cerceteze cu de-amănuntul.

Amintim la final îndemnul dânsului de a nu amâna această lucrare:

Căci nu trebuie să petrecem totdeauna în odihnă, nici să stăruim totdeauna numai șezând înainte de vreme sau de bătrânețe, sau de neputințe.

Pentru că «osteneala virtuților tale vei mânca» zice Scriptura, sau «Împărăția cerurilor este a celor ce o silesc».

Drept aceea, cel ce se sârguiește în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, și roada lor.”

Sfânta Cuvioasă Ipomoni (cca. 1372 – 1450)

foto si articol preluate de pe doxologia.ro

 

Sfanta Cuvioasa Ipomoni

Sfânta Cuvioasă Ipomoni (cca. 1372 - 1450) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Cuvioasă Ipomoni (cca. 1372 – 1450) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinţi pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale şi familiile domnitorilor.

După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes şi soţie a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.

Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veşnice a împăratului Manuil al II-lea.

Întreaga viaţă a Sfintei Ipomoni, ca prinţesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar şi ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune.

Pe lângă calităţile intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.

Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului sârb al lui Ştefan Duşan.

Este demn de amintit faptul că mulţi dintre strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja, sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.

Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav.

De asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă.

Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de încercări şi ispite.

Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanţului.

Noua viaţă a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului Bizantin.

Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul.

A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet.

Tot ceea ce făcea era însoţit de rugăciune.

Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa:

A dat dovadă de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.

Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care a vieţuit vreme de 35 de ani.

Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi fapte.

Dumnezeu le-a dăruit opt copii.

Din şase băieţi, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului.

Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.

Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute.

Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic, fiind tunşi în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.

Împăratul Manuil al II-lea, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.

După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”).

În această mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.

Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.

Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”.

Aşezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie Tebeul, faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.

Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani.

Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.

Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol.

După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului Patapie Tebeul.

În această peşteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie.

Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.

În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.

cititi mai mult despre pe doxologia.ro

Eftimie de Târnovo (1327-1402)

foto preluat de pe www.doxologiainfonews.com
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Eftimie de Târnovo

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402) a fost ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393.

Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei la Târnovo între anii 1375 și 1393.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie.

Eftimie de Târnovo (1327-1402) - foto preluat de pe  sfintisiicoane.wordpress.com

Eftimie de Târnovo (1327-1402) - foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

 

Viața

Sfântul Eftimie s-a născut la Târnovo în anul 1325, în familia boierească Tsamblakis. A primit o educație creștinească la școlile mănăstirești din jurul centrului bisericesc și intelectual de la Târnovo (Veliko Târnovo – Vechiul Târnovo).

În 1350 se face călugăr la mănăstirea Kilifarevo, întemeiată de cuviosul Teodosie de Târnovo (prăznuit la 27 noiembrie), cu o pravilă de viață duhovnicească primită de acesta din urmă de la cuviosul Grigorie Sinaitul (prăznuit la 6 aprilie).

Eftimie devine ucenicul cel mai apropiat al cuviosului Teodosie.

În 1363 Eftimie îl însoțește la Constantinopol pe cuviosul Teodosie și rămâne un timp la Mănăstirea Studion, unul din principalele centre de învățătură și viață duhovnicească din imperiul bizantin.

În timpul șederii la Studion cuviosul Eftimie devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat de clerul instruit de la Constantinopol și intră în contact cu mulți gânditori și teologi ai vremii în sud-estul Europei.

Nu după multă vreme, în 1365, cuviosul Teodosie moare și Eftimie, fugind de slava lumească, pleacă la Muntele Athos, la mănăstirea Marea Lavră întemeiată de Atanasie Athonitul, zăvorându-se într-un turn numit Selina.

Din uneltirile diavolului, primind pâră mincinoasă cum că sfântul Eftimie ascunde în turnul său bani și averi, împăratul Ioan Paleologul a mers el însuși să îl cerceteze, însă fiind rușinat de sărăcia desăvârșită în care trăia sfântul, l-a trimis totuși în exil în insula Limnos (Lemnos), aflat la 12 kilometri de mănăstire.

După puțină vreme, împăratul s-a înfricoșat de o dumnezeiască vedenie amenințătoare pentru a-l elibera pe cuviosul Eftimie. Atunci împăratul l-a eliberat din exil și și-a cerut iertare.

Astfel, sfântul Eftimie s-a întors la Muntele Athos, dar nu la Marea Lavră, ci la Mănăstirea Zografu. Aici cuviosul Eftimie a început să se preocupe din ce în ce mai mult de greșelile din traducerile bisericești în limba bulgară și își propune să le corecteze.

În anul 1371 cuviosul Eftimie se întoarce în Bulgaria și întemeiază lângă Târnovo Mănăstirea Sfânta Treime, care va deveni un faimos centru de învățătură pentru evul mediu bulgar, numit „Școala Literară de la Târnovo”.

Aici avea să își întemeieze moștenirea duhovnicească. Eftimie a fost principalul artizan al unei reforme a vechii limbi bulgare, o reformă lingvistică cu un impact semnificativ asupra limbii scrise din principatele Serbiei,

Țării Românești, Moldovei și din Rusia. A eliminat vechile traduceri ale cărților sfinte, pline de greșeli și a pus să se facă noi traduceri, în bulgara veche, pentru a înlătura riscurile disputelor între creștini și pericolul ereziei pe care traducerile greșite îl presupuneau.

În 1375, Patriarhul Ioanichie de Târnovo a murit, iar Eftimie a fost ales ca urmaș al său pe tronul patriarhal de la Târnovo. Ducând o viață ascetică, a combătut toată viața abaterile de la viața morală.

Preocupat totodată de păstrarea și apărarea dreptei credințe, a ajuns cunoscut ca o autoritate în domeniu în întreaga lume ortodoxă, mulți mitropoliți și egumeni adresându-i-se pentru a-i cere ajutorul în interpretarea unor chestiuni teologice.

În vara anului 1393, turcii otomani au asediat orașul Târnovo, în timp ce țarul Ioan Șișman apăra Nicopolul. Sarcina apărării cetății Târnovo i-a revenit Patriarhului Eftimie.

Trupele din oraș au rezistat vreme de trei luni, dar în cele din urmă au fost copleșite și orașul a căzut în mâinile turcilor pe 17 iulie 1393, dată care marchează sfârșitul imperiului bulgar și a Patriarhiei bulgare (până la reînființarea ei în 1953).

Patriarhul Eftimie a fost trimis din nou în exil, la Mănăstirea Bașkovo, azi în regiunea centrală sudică a Bulgariei.

După depunerea din treaptă a patriarhului și exilarea acestuia, Patriarhia de Târnovo și-a încetat existența, iar Biserica Bulgariei și-a pierdut independența, intrând sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice până la întemeierea Exarhatului Bulgar în anul 1870.

Nu se cunoaște data trecerii sale la Domnul, datele propuse oscilând între 1402 și 1404.

Patriarhul Eftimie a fost canonizat de Biserica Ortodoxă, prăznuirea sa fiind așezată pe 20 ianuarie, odată cu avva Eftimie cel Mare.

 

Imnografie

Tropar

Strălucind întru nevoința cea pustnicească, te-ai învrednicit să șezi în scaunul arhieriei, de unde ai luminat pe toți cu razele cunoașterii celei dumnezeiești și ai băut paharul cel fără de sânge al muceniciei. Iar acum, înaintea prestolului Ierusalimului celui de sus stând, Eftimie, roagă pe Cel ce șade pe dânsul, Hristos, Dumnezeul nostru, pentru aceia care cinstesc sfântă pomenirea ta.

Bătălia de la râul Vorskla (12 august 1399)

Miniatura secolului al XVI-lea. din Cronica Luminată

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la râul Vorskla (12 august 1399)

Bătălia de pe Râul Vorskla a avut loc pe 12 august 1399, între o coaliţie formată din lituanieni, polonezi, teutoni, moldoveni, valahi şi tătari răsculaţi conduşi de Vitold şi armata Hoardei de Aur condusă de hanul Timur Kutlug.

Aceasta, una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIV-lea din Europa de Est, s-a încheiat cu înfrângerea decisivă a coaliţiei creştine.

Bătălia de pe Râul Vorskla (12 august 1399) Miniatura secolului al XVI-lea. din Cronica Luminată. „Și îndepărtat, judecătore, dacă eu sunt mai în vârstă decât tine și tu ești mai tânăr decât mine, atunci se cuvine să fiu tatăl tău, iar tu să fii fiul meu, să-mi dai în fiecare an tribut și datorie din toată domnia ta. , și în toată domnia voastră bateți semnul Hoardei mele pe bani." Vitovt Keistutovich, auzind astfel de cuvinte, s-a înfuriat, a strigat și a ordonat armatei sale să se pregătească de luptă." - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de pe Râul Vorskla (12 august 1399) Miniatura secolului al XVI-lea. din Cronica Luminată. „Și îndepărtat, judecătore, dacă eu sunt mai în vârstă decât tine și tu ești mai tânăr decât mine, atunci se cuvine să fiu tatăl tău, iar tu să fii fiul meu, să-mi dai în fiecare an tribut și datorie din toată domnia ta. , și în toată domnia voastră bateți semnul Hoardei mele pe bani.” Vitovt Keistutovich, auzind astfel de cuvinte, s-a înfuriat, a strigat și a ordonat armatei sale să se pregătească de luptă.” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Context

În 1398 hanul Tohtamâş, care lupta pentru unificarea Hoardei de Aur sub autoritatea sa unică, se confrunta cu un adversar puternic şi periculos, Timur Kutlug.

Tohtamîş, fiind învins de Timur Kutlug, fuge împreună cu familia sa la Vitold în Kiev.

Vitold a văzut în Tohtamâş un instrument al politicii expansioniste, prin care a dorit să supună Hoarda de Aur şi să-i influenţeze politica (acţiunile anterioare, în special, campaniile din 1397 şi 1398 au fost de succes, însă nu au adus mari câştiguri politice marelui ducat).

Aflând că Tohtamîş este la Kiev, Timur Kutlug a trimis emisarii săi, cerând să-i fie predat fugarul, dar Vitold a refuzat.

În plus, ducele l-a ameninţat pe han cu o nouă campanie, care şi aşa era printre planurile marelui ducat.

Vitold a adunat trupele în 1399 şi şi-a aşezat armata pe râul Vorskla.

Timur Kutlug s-a speriat de armata lituaniană mare şi bine echipată, şi a mers la negocieri.

Cursul ulterior al evenimentelor a fost întrerupt de sosirea emirului Edigu, care l-a convins pe Timur Kutlug să rupă tratativele cu Vitold şi să se pregătească pentru luptă.

 

Bătălia

Armata unită a lui Vitold a început să se adune în Kiev, în primăvara anului 1399.

A ieşit din Kiev pe 8 august, şi peste câteva zile a ajuns la râul Vorskla, locul viitor al câmpului de luptă, unde a venit, de asemenea, şi armata tătară.

Hanul, văzând puterea şi numărul mare de trupe lituaniene a început negocierile pentru pace.

Vitold avea cerinţe de câştigător, şi emirul Edigu a refuzat să negocieze cu el.

Bătălia a început pe 12 august.

După lupta dintre un morza tătar şi cavalerul lituanian Syrykomla, încheiată cu victoria celui din urmă, armata lituaniană a început traversarea râului.

Tătarii au întâmpinat-o cu un atac frontal, iar o parte a cavaleriei lor a lovit flancurile, închizând rândurile şi despărţind armata lituaniană de cea poloneză.

În ciuda numărului mare de trupe şi a echipamentului lituanian superior (inclusiv artilerie, a cărei utilizare a fost însă ineficientă împotriva călăreţilor, muschetelor şi arbaletelor), armata lui Vitold nu a putut rezista, şi a fost învinsă.

Hoarda a urmărit resturile trupelor lui Vitold până la Kiev.

Cei mai mulţi dintre comandanţi (circa 50) au fost ucişi; Vitold însuşi a fost rănit şi a scăpat cu greu.

Vitold, Tohtamâş, precum şi aliaţii germani au fugit de pe câmpul de luptă.

Urmărind inamicul în retragere, tătarii au devastat teritoriile lituaniene, iar Kievul, cu o recompensă uriaşă (3.000 de grivne lituaniene), a reuşit să se achite de atacul tătarilor, care ameninţau să distrugă oraşul.

 

cititi mai mult despre si pe en.wikipedia.org

Leontie de la Rădăuți (sec. XIV-XV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți din secolele XIV-XV.

Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1 iulie.

Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în orașul Rădăuți, din părinți binecredincioși, care i-au dat o educație creștină.

El iubea de mic slujbele și rânduielile bisericești, precum și rugăciunea.

În anii 1359-1365, când Bogdan I, primul domnitor al Moldovei întemeiază la Rădăuți Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, Leontie intră în viața călugărească în această mănăstire.

Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie.

Mai târziu primește binecuvântarea de a se retrage în sihăstrie în codrii Rădăuților, pe valea Putnei, unde se nevoiau mulți călugări îmbunătățiți, care l-au povățuit pe Lavrentie spre înaintarea în viața duhovnicească.

După o vreme, în jurul chiliei cuviosului încep să se strângă din ce în ce mai mulți ucenici care îi cer lui Lavrentie să îi călăuzească în viața duhovnicească, ca egumen al obștii în creștere.

Cuviosul Lavrentie întemeiază atunci un schit – „Schitul Laura” (Lavra) sau, care avea să fie cunoscut și drept „Schitul lui Lavrentie”, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei.

Construiește o mică biserică din lemn într-o poiană, în jurul căreia avea să se închege noul schit.

Potrivit tradiției, la acest schit avea să se retragă mai târziu și Sfântul Daniil Sihastrul, sub povățuirea egumenului Lavrentie.

Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază în anul 1402 Episcopia Rădăuților, astfel că biserica mănăstirii Bogdana devine catedrală episcopală.

Faima cuviosului Lavrentie se răspândise pe-atunci în Moldova, astfel că domnitorul, împreună cu clerul și cu mitropolitul Sucevei îl aleg să urce pe tronul nou-înființatei episcopii.

Cuviosul Lavrentie, deși nu își dorea aceasta, primește hotărârea și îl lasă în locul său ca egumen al schitului Laura pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său.

Ca episcop al Rădăuților, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii și dragostei de aproapele, făcând milostenie și împărțind sfaturi și cuvinte de mângâiere tuturor.

Când, ajuns la bătrânețe, n-a mai putut face față îndatoririlor episcopale, s-a retras din scaun și s-a retras la schitul pe care îl întemeiase, nevoindu-se mai departe în pustnicie.

Pentru râvna sa duhovnicească, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârșirii, fiind binecuvântat și cu darul înainte-vederii și al vindecărilor.

Cunoscându-și mai dinainte vremea sfârșitului său, cuviosul Lavrentie a cerut să fie tuns în marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de schimonahul Leontie.

Chemându-i la el apoi pe toți frații și ucenicii, și-a luat rămas-bun de la obște, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.

A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa.

 

Moaștele

La mormântul cuviosului Leontielui veneau mulți oameni să se închine, iar acolo se săvârșeau și multe vindecări de boli.

Auzind despre aceste vindecări, credincioșii și clerul episcopiei de la Rădăuți au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți în catedrala episcopală.

Mitropolitul a încuviințat, astfel că sfintele moaște aduse în catedrala din Rădăuți și așezate în partea dreaptă a naosului.

Şi aici veneau zilnic mulți credincioși și primeau vindecare de boli și ajutor în necazuri.

Vestea despre Sfântul Ierarh Leontie se răspândise dincolo de hotarele Moldovei.

Astfel, într-o carte din anul 1622 numită Palinodia, scrisă de un teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, se amintește că moaștele Sfântului se găseau încă în biserica episcopală din Rădăuți.

În anul 1639, orașul Rădăuți a fost jefuit de o ceată de tâlhari veniți de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei, aceștia furând, între altele, și racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie.

Moaștele sfântului n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din moaștele Sfântului au fost redescoperite ca urmare a unor cercetări arheologice de la sfârșitul secolului trecut.

Apoi, când în anul 1783, Moldova de nord a fost ocupată de trupele austriece, mănăstirea Bogdana a fost desființată, călugării risipiți, iar biserica transformată în biserică de parohie, astfel că, în timp, cultul sfântului Leontie s-a pierdut.

Ulterior, și biserica schitului Laura a devenit biserica parohială a satului Laura.

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să reînvie cultul Sfântului Leontie de la Rădăuți.

În același an s-a făcut proslăvirea sa ca sfânt, fiind rânduită ca dată de prăznuire a acestuia ziua de 1 iulie.

Moaștele Sfântului Ierarh Leontie, împreună cu cele ale Sfântului Teodosie de la Brazi, au fost puse într-o raclă și reașezate în biserica mănăstirii Bogdana din Rădăuți.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

În nevoințe duhovnicești, toată viața ai petrecut-o și primind harul arhieriei, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

Pe ierarhul lui Hristos, vasul cel prea ales al Duhului Sfânt, care cu înțelepciune și smerenie s-a nevoit cu privegherea sihăstriei și cu povățuirea celor încredințați lui pe calea mântuirii, pe Sfântul Ierarh Leontie cu cântări duhovnicești lăudându-l, îl cinstim.

Ghelasie de la Râmeţ (sec. al XIV-lea)

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Cel întru sfinți părintele nostru Ghelasie de la Râmeț a fost arhiepiscop al Transilvaniei în secolul al XIV-lea, călugăr, pustnic și unul din organizatorii monahismului în Transilvania. Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face în Biserica Ortodoxă la 30 iunie.

Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Sfântul Ghelasie a viețuit în secolul al XIV-lea. A pustnicit pe valea pârâului Râmeț (în județul Alba). Se știe că în 1377 Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania, dar se cunosc puține date istorice despre viața lui.

Menționarea Sf. Ghelasie și a anului 1377 apare într-o inscripție de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț: „Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.

A fost cel mai cunoscut pustnic din regiune în secolul al XIV-lea. Alți pustnici veneau la el pentru sfat duhovnicesc. Împreună cu unii dintre ei și cu ucenicii care s-au adunat în timp în jurul lui, sfântul Ghelasie a întemeiat Mănăstirea Râmeț (azi mănăstire de maici).

După tradiția locală, cuviosul Ghelasie a murit coborând înspre mănăstire, călare pe asin care l-a dus singur acasă. În fața bisericii, unde s-a oprit, a rămas imprimată copita măgărușului într-o piatră care se află și astăzi în muzeul mănăstirii. Se povestește că la șapte biserici, între care și la mănăstire, clopotele au început singure să bată la moartea lui.

 

Proslăvirea

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ghelasie. Canonizarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Râmeț la 30 iunie 1992, a doua zi după sfințirea/ târnosirea bisericii noi.

Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face la 30 iunie.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Posteritatea

Capul sfântului a fost descoperit în mod minunat în secolul XX, și se află expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii Râmeț. Moaștele lui sunt făcătoare de minuni, multe mărturii fiind adunate la mănăstire și publicate în cărți.

Părticele din Moaștele Sfântului se află la:

- Mănăstirea Râmeț, jud. Alba.

- Mănăstirea Șeghea, jud. Satu Mare.

- Mănăstirea Robaia, jud. Argeș.

- Parohia Sfânta Treime – Schitul Beștelei, Pitești, jud.Argeș.

- Mănăstirea Sireți, Republica Moldova.

- Biserica Sf. Simeon Stâlpnicul, Vatra, Republica Moldova.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

De Dumnezeu purtător, Părinte al nostru Ghelasie, povățuitorul călugărilor, preoților și credincioșilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, sprijinitorul celor întru necazuri și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale în chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veselești. Cu aceștia, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace și mare milă.

Condac, glasul al 3-lea:

Mărturisitor al credinței ortodoxe și apărător al Bisericii lui Hristos, Preafericite Părinte Ghelasie, purtătorule de biruință, ocrotește cu rugăciunile tale pe binecredincioșii care îți cântă pururea: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, Părintele nostru.

 

Fragment din Acatistul Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț:

Condacul 1

Preafericite Părinte Ierarhe Ghelasie, prinos de mulțumire îți aducem noi nevrednicii, pentru folosințele ce le dobândim de la tine neîncetat. Și, ca unul care ne izbăvești de tot necazul cu rugăciunile tale, primește de la noi cântare sfântă: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, părintele nostru.

Icosul 1

Îngerii cântând cu bucurie Te-au primit pe tine Sfinte Ierarhe Ghelasie, că îngerește pe pământ ai viețuit și turma duhovnicească ție încredințată bine o ai păstorit, ca să dobândești veșnică bucurie în ceruri. Pentru aceasta primește de la noi smerite cântări:

Bucură-te, cel ce ai fost ca un înger în trup,
Bucură-te, cel ce ai fost îmbrăcat cu harul arhieriei,
Bucură-te, că lui Dumnezeu cu râvnă ai slujit,
Bucură-te, că trupul cu postiri și privegheri ți l-ai înfrumusețat,
Bucură-te, căci sufletul cu virtuți ți-ai împodobit,
Bucură-te, cel ce ești împreună vorbitor cu îngerii,
Bucură-te, că pentru biserica lui Hristos jertfă te-ai adus,
Bucură-te, că prin rugăciunile tale duhurile necurate ai izgonit,
Bucură-te, că pe cei stăpâniți de demoni ai tămăduit,
Bucură-te, căci apă din pământ ai izvorât,
Bucură-te, lauda cea prea iubită a călugărilor,
Bucură-te, podoabă sfințită a meleagurilor Râmețului,
Bucură-te, Sfinte Părinte Ghelasie!

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ si pe: basilica.ro; doxologia.ro

cititi si
- Acatistul Sfântului Ghelasie de la Râmet

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

foto si articole preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Bătălia de la Nicopole a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – valaho – maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.

 

Contextul istoric

În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore inițiate de diferiți regi sau aristocrați. Astfel, avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 și în epocă era în continuă desfășurare cruciada nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din Bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a orașului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453.

În 1393, țarul bulgar Ivan Șișman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor, iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor. Frontiera dintre islam și creștinism se mutase încet spre nord spre Ungaria și Țara Românească. Regatul Ungariei era acum direct amenințat de expansionismul turcilor otomani. În plus, orașul-stat Veneția își simțea amenințată influența în Marea Adriatică.

În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deși în acel moment schisma occidentală împărțise papalitatea în două între scaunele papale de la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia și Franța se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea al Angliei și Charles al VI-lea al Franței și-au manifestat disponibilitatea pentru finanțarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, regele Ungariei, pentru declanșarea unei cruciade comune.

 

Pregătirile de luptă

Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans și Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles și Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat și condus o forță de aporximativ 10 000 de burgunzi, în special cavaleriști, și 1000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6000 de oameni din Palatinat, Bavaria și Nürnberg. Sigismund comanda o forță mult mai mare de aproximativ 60 000 de oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 și au ajuns la Viena în cursul lunilor mai și iunie, iar la Buda în iulie.

Deși era ortodox, domnul Țării Românești Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste la expediția cruciată. La fel ca și în cazul Ungariei, Țara Românească se afla în acel moment la granița dintre creștinism și islamism. Mircea cel Bătrân și soldații săi erau familiarizați deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reușind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în Bătăliile de pe râul Argeș, de la Rovine și în cele pentru controlul Țării Cărvunei (1395).

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El amintește de neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite.

Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân a cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și alți cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.

Jean de Nevers a preluat comanda forțelor reunite, (cam 100 000 de luptători), și apornit în marș spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar orașul Rahova a fost luat cu asalt și jefuit, iar locuitorii săi uciși sau luați prizonieri.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - The Battle of Nicopolis, as depicted by Turkish miniaturist Nakkaş Osman in the Hünername, 1584–88 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – The Battle of Nicopolis, as depicted by Turkish miniaturist Nakkaş Osman in the Hünername, 1584–88 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Asediul Nicopolelui

Nicopole era un oraș bine fortificat și bine aprovizionat, iar cruciații nu aduseseră cu ei mașini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciații au rămas în zonă, așteptând forțele otomane trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar și-a mobilizat armatele și a mărșăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său și, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104 000 de soldați ai sultanului au ajuns în fața Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a primi informații despre mișcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - The Battle of Nicopolis, as depicted by a Turkish miniaturist in 1588 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – The Battle of Nicopolis, as depicted by a Turkish miniaturist in 1588 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bătălia

În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luați de cruciați la Rahova au fost executați de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii și englezii formau avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima linie.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - Harta Bătăliei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – Harta Bătăliei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cavaleriștii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața liniei de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci. După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii.

Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal.

În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.

Între timp, caii fără călăreți s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi și a dat piept cu forțele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbești. Sigismund a fost convins de apropiații săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund și cei din preajma sa să ajungă pe o corabie venețiană.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - Titus Fay saves King Sigismund of Hungary in the Battle of Nicopolis. Painting in the Castle of Vaja, creation of Ferenc Lohr, 1896 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – Titus Fay saves King Sigismund of Hungary in the Battle of Nicopolis. Painting in the Castle of Vaja, creation of Ferenc Lohr, 1896 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sigismund a spus despre francezi: “Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri.” În aceeași după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane și a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeași seară, s-a ajuns la o înțelegere și armata lui Sigismund s-a predat.

 

Urmări

Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri șă fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35 000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciații care au reușit să scape s-au reîntros acasă, mulți dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reușit să scape cu un număr de colaboratori apropiați fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană. Sigismund i-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciați.

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cavalerii din Europa Occidentală și-au pierdut în scurtă vreme intereseul pentru cruciade. Luptele aveau să mai continue în Spania și în Marea Mediterană, împotriva păgânilor din Europa de Nord, dar Occidentul nu a mai lansat alte expediții militare de amploare după această înfrângere. Anglia și Franța au reluat după puțină vreme luptele lor. Țara Românească a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția turcilor de anul următor, ca și pe cea din 1400. Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renașterii.

 

cititi despre Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) si pe en.wikipedia.org