Articole

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - Parte a Campaniilor lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

 

Cadrul istoric

După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.

Baiazid I (n. cca. 1354/1360, d. 8 martie 1403; Bayezıt, poreclit Yıldırım, „trăznetull“ din cauza personalității puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare) a fost un sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul lui Murad I și al lui Gülçiçek Hatun care era la origine grecoaică - foto: en.wikipedia.org

Baiazid I (1) - foto: en.wikipedia.org

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.

În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418 - in imagine, Mircea cel Bătrân - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (2) – pictură din biserica Episcopiei de Argeș – foto: ro.wikipedia.org

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

 

Confruntarea

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date și niște informații mai concrete despre bătălie. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.

Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș. În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Cronicile vechi sîrbești (Krajevo) și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.

Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 - 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marko Kralevici (4) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii. Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și nămol. Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”. Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului, prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni. Insensibil la dezastrul armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci. După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei. În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini. Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii. Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut să o fructifice.

Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole. Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul Țării Românești în decembrie 1396.

 

Datare

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.

În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.

- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.

- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) si pe: www.historia.roen.wikipedia.org

 

(1) Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akşehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم‎, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“ din cauza personaliții puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(4) Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prinţul Marko şi Regele Marko în tradiţia orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupaţiei otomane din Balcani. Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu ţarul Stefan Uroş al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorităţii centrale şi dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo şi Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

(5) Vlad I (? – 1397?) a fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Mitropolia Țării Românești (Ungrovlahiei – 1 mai 1359)

Stema Patriarhiei Române

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Mitropolia Ungrovlahiei a fost o structură canonică a ortodoxiei, înființată în anul 1359 de Patriarhia de Constantinopol. În acel an patriarhul ecumenic Calistus I l-a numit pe călugărul grec Iachint de Vicina ca prim titular al Mitropoliei Ungrovlahiei.

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a vieţuit în secolul al XIV-lea (născându-se probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea), fiind ultimul conducător al Mitropoliei de Vicina şi primul mitropolit al UngroVlahiei (Ţara Românească). Prăznuirea lui se face la data de 28 octombrie - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina (1) – foto preluat de pe doxologia.ro

Denumirea mitropoliei provine din necesitatea distingerii în vremea respectivă a valahiilor din Balcani (teritorii locuite de valahi) de cea aflată sub autoritatea Regatului Ungariei, numită din acest motiv Ungrovlahia.

Inițial sediul mitropoliei a fost la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeș. În anul 1517 scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București. Până în 1990 mitropolit al Ungrovlahiei a fost arhiepiscopul de București, care din 1925 a îndeplinit și funcția de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Mănăstirea Curtea de Argeş (Aspectul iniţial al mănăstirii, înaintea restaurării din 1875–1886 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Curtea de Argeş (Aspectul iniţial al mănăstirii, înaintea restaurării din 1875–1886 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În anul 1990 titulatura patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, aceea de arhiepiscop al Bucureștilor și mitropolit al Ungrovlahiei, a fost schimbată, implicit înlocuindu-se denumirea multiseculară a Mitropoliei Ungrovlahiei cu aceea de Mitropolia Munteniei și Dobrogei.

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române - foto: ro.orthodoxwiki.org

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

La data de 1 mai 1359, Patriarhia din Constantinopol recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.

O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine.

Evoluţia bisericii în ţările române înainte de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga, Popescu şi Popp - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evoluţia bisericii în ţările române înainte de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga, Popescu şi Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Momentele recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile organizării vieţii bisericeşti în ţările române, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi.
Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii.

Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, prezenţi la Curbura Carpaţilor.

Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.
Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (3) - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

Nicolae Alexandru (? – 16 noiembrie 1364) a fost un domn al Ţării Româneşti, între 1352 - 16 noiembrie 1364, anterior fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343 - Nicolae Alexandru in a XIVth century fresco restored in 1820s - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Alexandru (2) in a XIVth century fresco restored in 1820s – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A domnit pînă în 1364, la tron urmându-i pe tron fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.
Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra sa de mormânt.

Biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitoria lui Nicolae Alexandru - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitoria lui Nicolae Alexandru – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru,  domn al Țării Românești, între 1352 - 16 noiembrie 1364 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru, domn al Țării Românești, între 1352 – 16 noiembrie 1364 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului. Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime şi asupra Dobrogei.

Harta politică a sud-estului Europei în 1340 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta politică a sud-estului Europei în 1340 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că mitropolia de la Vicina înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea făcea parte din corpul ţării încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau deja un ierarh ortodox în hotarele voievodatului lor.

Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer. În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici.
Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă aşadar altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol. Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru.

Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei , cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, ea fiind atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. Independenţa acestor state româneşti şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol.

Ne vom opri asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

 

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi.

Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor.

Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”.

Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela:
„tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.

Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

 

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi.

La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).
El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372, dată la care va fi numit în locul lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai marele) mănăstirilor din Muntele Athos. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;

 

(1) Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei. Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348. Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Nicolae Alexandru (? – 16 noiembrie 1364) a fost un domn al Ţării Româneşti, între 1352 – 16 noiembrie 1364, anterior fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343. Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrățișarea credinței catolice”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale.

Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior).Tot prin dobăndirea credinței ortodoxe se vor îmbunatăți relațiile cu Imperiul Bizantin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(3) Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org