Articole

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (cca 758 – 828)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului


 

Cel între sfinți părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul, a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului, la începutul secolului al IX-lea (precedat de Sf. Tarasie, urmat de Teodot I).

El a pus apărarea doctrinei ortodoxe în fața ereziilor, și a conștiinței ortodoxe în fața dictaturii statului, mai presus de poziția sa socială.

Perioada în care a fost patriarh (806-815) a fost marcată de acțiunile instigate de împăratul Leon al V-lea împotriva reluării cinstirii (icoanelor).

Lucrările sale principale care s-au păstrat sunt trei scrieri împotriva iconoclasmului.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie, iar aducerea moaștelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.

Sfântul Nichifor s-a născut în preajma anului 758, la Constantinopol. A primit o educație aleasă, tatăl său, Theodor, fiind secretar al împăratului Constantin al V-lea Copronimul.

Deși la curtea imperială predomina erezia iconoclastă, împăratul persecutându-i pe creștinii drept-credincioși care se închinau la icoane, Theodor era totuși iconodul. Aflându-se acest lucru, el a fost înlăturat din funcție, biciuit, torturat și apoi surghiunit.

Astfel, Nichifor a crescut având ca exemplu tăria tatălui său de a apăra cinstirea icoanelor cu orice risc.

Atunci când pe tronul imperial a ajuns Constantin al VI-lea Orbul, mama acestuia, drept-credincioasa Împărăteasă Irina a restaurat cultul icoanelor în biserici.

Nichifor a obținut în curând favoarea lor și a dobândit poziția inițială a tatălui său la curtea imperială.

El a fost trimisul împăratului la Sinodul VII Ecumenic (al doilea sinod de la Niceea) din anul 787, unde a fost condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și s-a restabilit cultul sfintelor icoane; Nichifor a fost secretarul acestui sfânt sinod, având sarcina de a nota discuțiile purtate acolo și hotărârile finale ale sinodului.

După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului (25 februarie 806), nu a fost găsit nimeni mai demn să îi succeadă decât Nichifor.

Pentru a sublinia dreapta sa credință, în timpul consacrării sale, el a ținut în mână o lucrare scrisă de el întru apărarea cultului icoanelor, iar după încheierea ceremoniei a pus acea lucrare în spatele altarului ca legământ pe care l-a făcut pentru a menține întotdeauna Sfânta Tradiție a Bisericii.

În următorii ani o succesiune de evenimente au influențat profund viața politică și religioasă a Imperiului Roman de Răsărit: împăratul Constantin al VI-lea a fost orbit (797), apoi împărăteasa Irina a fost exilată (802), succesorul ei, împăratul Nichifor I Genikos a fost ucis în timpul luptelor cu bulgarii conduși de Hanul Krum (811), iar după scurta domnie a lui Mihail I Rangabe (811-813) pe tronul Imperiului Bizantin a ajuns Leon al V-lea Armeanul, în anul 813.

Acesta din urmă era un adversar al cultului sfintelor icoane, începând astfel o a doua perioadă iconoclastă (prima fiind cea inițiată de împăratul Leon al III-lea Isaurul, cel care prin edictul imperial dat în anul 730 interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora).

Împăratul Leon al V-lea Armeanul a început o campanie pentru a suprima cinstirea icoanelor și pentru a-l convinge pe patriarhul Nichifor să aprobe îndepărtarea icoanelor din biserici.

Dar Sf. Nichifor nu s-a aplecat în fața pretențiilor imperiale; prevăzând însă represaliile ce aveau să urmeze, împreună mai mulți episcopi și egumeni, își petreceau cea mai mare parte a timpului în rugăciune.

La scurt timp, împăratul Leon, sprijinit de o parte din episcopii iconoclaști, l-a convocat pe Sf. Nichifor la palat și i-a cerut în mod imperios să renege cultul icoanelor.

Deoarece Sf. Nichifor a refuzat acest lucru, împăratul i-a cerut să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului, dar patriarhul a refuzat și această solicitare, spunând că nu își poate abandona credincioșii pe care îi păstorește.

Episcopii iconoclaști, la instigarea împăratului Leon al V-lea, au adoptat o hotărâre de depunere a patriarhului. După mai multe încercări făcute în secret de a i se lua viața, Sf. Nichifor a fost trimis de împărat în exil.

Urmașul lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea „Bâlbâitul” (820-829), a favorizat, de asemenea, facțiunea iconoclastă, și a continuat să îl hărțuiască pe Sf. Nichifor, care a murit în exil, la 2 iunie 828, în mănăstirea Sfântul Teodor.

Ulterior, la ordinul Sfântei și drept-credincioasei împărătese Teodora a II-a (cea care a restabilit pentru a doua oară cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit), rămășițele pământești ale Sf. Nichifor au fost aduse cu mare pompă la Constantinopol și înhumate (13 martie 846).

De la Sf. Nichifor I al Constantinopolului s-au păstrat trei scrieri în care combate erezia iconoclastă.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 3) tradus din limba engleză:

Mărturisirea ta cea inspirată adus-a Bisericii biruință, Sfinte Ierarhe Nichifore. Surghiun nedrept ai suferit pentru cinstirea icoanei lui Dumnezeu Cuvântul. Părinte drepte, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Ca unul ce ai primit de la Dumnezeu cunună de biruință astăzi din cer, o Nichifore, izbăvește pe cei ce cu credință te cinstesc pe tine ca pe un ierarh împreună și învățător.

 

Viața Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului


 

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu.

Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărătești de taină și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță cumplită, a pătimit pentru dreapta credință. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol și silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.

Iar soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. Apoi, după sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviință, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tunș în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.

Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuit fiind la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreagă înțelepciune întru mare înfrânare. Și era fericitul Nichifor plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Și venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărătești în vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. Și păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și aducând și pe alții la acea cinstită închinare.

Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, și a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești și vorbirea cuvintelor împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor și învățător al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; și era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.

Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, întru sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; și deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voința vieții celei aspre a călugăriei.

Și a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deși era cu chipul mirean, însă cu viața era desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, și nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paști. Deci împo­dobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.

In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, și ieșind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărății și a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci Preasfințitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credințe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraților drept credincioși de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să țină neschimbate dogmele sfintei credințe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat fățărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împără­tească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelă­torul, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Iar când se săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Și a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; și spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduința dată și să iscălească dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau de pretutindeni asupra țării grecești și o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Deci adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, și dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățându-se eresul iconoclast și alcătuindu-și sfatul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădați, și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioși. Și mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și le cercetau împreună. Și dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Și care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.

Deci cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Și au început mincinoșii învățători a răspândi cu îndrăzneală și fără de opreală, prin toate bisericile, învățăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Și se sârguiau ei să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească și pe însuși prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire.

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Și chemând la sine pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de mușcătură de viperă; să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul. Și chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne doar puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de puținătatea lor, știind că nu în mulțime binevoiește Domnul, ci binevoiește și caută și numai spre unul care se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulțimea care trece cu vederea frica Lui, precum și în Evanghelie grăiește Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care erau și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, și alți bărbați binecredincioși, cu care vorbind multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.

Și înștiințându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; și astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toți erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug asupra împăratului, care voiește să facă pace și un gând între toți? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?”. Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împă­rătești: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiți voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socotește despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni și cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădeas­că cu pace pe Biserica Sa, pe împărat și pe tot poporul, și să strice meșteșugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toți la dreapta credință”.

Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură grăiești unele și în inima ta gândești altele și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca și împăratul însuși să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimișii, s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; și au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.

Iar după săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Prea­sfințitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primește mâhnire în loc de bucurie, și, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget de obște, este ruptă în multe bucăți.

Această Biserică pe care Hristos a câștigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la cei care se văd a fi ai noștri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, căci împreună cu fața lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot așa și necinstea cea făcută chipului se suie la însuși Acela Care este închipuit. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății, și cel nou potrivnic, aflat de eretici, se așează ca o nouă lege; și sunt tulburate sufletele credincioșilor.

O, fraților și fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoși și mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceștia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac mai de râs și decât copiii cei ce învață literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”.

Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră cea dreptmăritoare și pentru aceasta toți suntem gata a muri!”. Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei cre­dințe, uniți și cu un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulți decât dânșii, cu darul lui Hristos!”. Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, și împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, încă și cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Și ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Și nu i-a dat împăratul obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut între voi cu vicleșug și ridicare asupra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămintele cele drepte și pe ale lor vechimi, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împre­ună glăsuită credință. Deci pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți asupra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știi că mult popor s-a tulburat și s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Și ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.

Și dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se rupe credința și a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveți întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpâ­nirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; ca și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemișcată”.

Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Și pe aceasta o știm cu adevărat – nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăți.

Deci acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine ați gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Și lăsând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos – dreapta credință strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primește nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Și care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuință este a se întreba despre aceea care acum de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”.

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ți faci ție idol și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujești lor! Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele, și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă, credincioșilor creștini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu știi pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Pentru aceea că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea cu mulți zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de demult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, și făceau asemănările acelea și se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?

Asemenea și heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? încă și pe catapetesme, pe uși și pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Și toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Și oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe niște lucruri dumnezeiești, iar nu îndumnezeite.

Asemenea facem și noi acum, și închinându-ne sfintelor icoane, și aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm și nu așezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Și nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omenești, și a fost pipăită cu mâinile. Și noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feței lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, întru care Se cinstește însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui.

Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci acel șarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.

Și ce minune este dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum și șarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Și precum șarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte și de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoții nu puteau să stea să slujească de fața norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă și creștinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele de aramă cel ferecat.

Dar nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.

O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru. încă au intrat și mulți senatori și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărime de suflet și îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci sfârșitul a tot lucrul aceluia a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimiși îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte rușinându-se să-i facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui și de tulburare. Astfel, închizând în temniță și în închisori pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, îi muncea cu bătăi și-i chinuia cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Deci văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovni­cească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbună­toare va fi degrabă asupra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicești a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Și era arhiereul ca și încuiat în casa sa cea patriarhală, neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii, așteptându-și sfârșitul.

Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul și adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții, și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum nu sunt ridicați după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericești în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.

Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Și iarăși au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.

Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Și anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe prea sfințiții patriarhi dreptcredincioși ce au fost mai înainte și care se duseseră către Dom­nul prin sfârșit fericit, adică pe Tarasie și pe Ghermano, și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Deci niște ostași sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.

Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Și dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, și poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire și a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!”, și a ieșit din biserică.

Iar ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopții, când toți dormeau. Și ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea și treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaș, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători și s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea ca și către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?”. Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat și el sfântului stareț și l-a binecuvântat, întinzându-și mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?”. Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egu­menul marelui lăcaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci m-am închinat și eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi și el cele asemenea cu noi”.

Iar acest lucru s-a și împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Iar cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihail, fiul lui Teofil, și a maicii lui. Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (850/860)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ziarullumina.ro

 

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul


Sfântul Proroc Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul.

Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (850/860)- foto preluat de pe doxologia.ro

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (850/860)- foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

Cinstitul cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său.

Nu știa de aceasta decât Ioana, soția lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8: 3), a fost una din femeile mironosițe. Ioana a luat capul proorocului și l-a îngropat în Muntele Eleonului.

După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, și-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, și-a făcut o chilie și s-a retras în ea în chip sihăstresc.

Zidind lângă chilie o bisericuță de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc. Inochentie a murit luând cu sine această taină.

După aproape 300 de ani, în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui.

Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar și i-au dat acestuia să ducă sacul.

Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot.

Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri și știind că acest lucru se datorează prezenței capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa.

Simțind că i se apropie sfârșitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să nu-l deschidă până când însuși sfântul îi va porunci.

În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu.

Acesta trăia într-o peșteră din apropierea orașului Emesa din Siria. Deși monahul Eustatiu era arian, la peștera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peșteră și trimis în exil.

În peștera lui au intrat ulterior niște monahi credincioși, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire.

În anul 452, arhimandritul Marcel, starețul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peștera de lângă orașul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.

În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol, unde a fost așezat într-un loc sfințit.

El a fost aflat a treia oară când a ieșit din pământ la Comane.

Acest cinstit și sfânt cap, fiind ascuns multă vreme, acum a izbucnit din sânurile pământului ca aurul din baie, nu închis în vas de lut ca mai înainte, ci la loc sfânt în vas de argint. Și, fiind vestit acest lucru de un preot, a fost adus din Comane și primit de strălucita cetate a cetăților, împreună cu credinciosul împărat și popor, cu toată bucuria. Și cu credință închinându-se cinstitului și sfântului cap, acesta a fost pus la loc sfânt.

 

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe ziarullumina.ro

Astăzi, Biserica Ortodoxă cinsteşte a treia aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a întâmplat pe vremea Patriarhului Ignatie, la anul 860, când un preot a găsit cinstitul cap la Comane, de unde a fost adus la Constantinopol şi aşezat în biserica Botezătorului de la Mănăstirea Studiţilor.

Din Evanghelia Sfântului Evanghelist Matei aflăm că regele Irod, la un ospăţ mare prilejuit de ziua sa de naştere, i-a tăiat capul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, pe când acesta se afla întemniţat la castelul lui Irod din Maherus.

Ioan îl mustra permanent pe Irod pentru că trăia nelegitim cu soţia fratelui său, spunându-i:

Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie” (Matei, 14, 4).

Din acest motiv, Irodiada îl ura de moarte pe Prorocul Domnului şi când i s-a oferit posibilitatea, a învăţat-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase pentru Irod, să ceară capul Botezătorului drept răsplată.

După moartea Sfântului Proroc Ioan, ucenicii lui i-au luat trupul şi l-au îngropat cu cinste, dar capul său a avut o istorie aparte.

Acesta a fost de trei ori pierdut şi de trei ori aflat, fiecare găsire a cinstitului cap fiind pentru creştini un nou îndemn la pocăinţă şi la credinţa în Iisus Hristos Domnul.

Prima şi a doua aflare a capului Prorocului le cinstim în fiecare an la 24 februarie, ele având loc la Ierusalim şi la Emesa, în Siria.

A treia aflare o cinstim astăzi, în 25 mai, după cum am amintit deja la început.

Pe vremea Cruciadei a 4-a, cruciaţii latini, intrând în Constantinopol în 1204, au luat o parte din capul sfântului şi, ducându-l în Franţa, l-au aşezat în biserica din Amiens, unde se află şi astăzi.

 

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul


 

Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

- 23 septembrie – Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul

- 7 ianuarie – Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)

- 24 februarie – Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan

- 25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul

- 24 iunie – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.

- 29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru)

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, la prăznuirea celei de a treia aflări a cinstitului său cap

Glas 4:

Ca pe o dumnezeiască vistierie ascunsă în pământ, Hristos a descoperit capul tău nouă, Proorocule şi Înaintemergătorule; deci toţi adunându-ne întru aflarea lui, cu cântări de Dumnezeu grăitoare pe Mântuitorul lăudăm, Cel Ce ne mântuieşte pe noi din stricăciune cu rugăciunile tale.

Condacul Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, la prăznuirea celei de a treia aflări a cinstitului său cap

Glasul 8

Plinind rânduiala…

Stâlpul cel luminos şi dumnezeiesc, care s-a arătat în lume, sfeşnicul cel mergător înaintea Soarelui, arătând în toate marginile lumii luminatul şi cinstitul său cap, sfinţeşte pe cei ce cu credinţă se închină lui, şi strigă: înţelepte Botezătorule al lui Hristos, miluieşte-ne pe noi pe toţi.

 

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei

A trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) și a patriarhului Tarasie al Constantinopolului.

Acesta l-a călugărit și l-a trimis împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare.

După un timp, patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei.

Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia).

După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor.

În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane.

Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe.

Pentru acest lucru a fost exilat împreună cu mitropolitul Teofilact al Nicomidiei și cu patriarhul Nichifor al Constantinopolului.

Mutat din loc în loc cu exilul, a fost surghiunit, răbdând multe necazuri, până când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinţitul său cap se păstrează astăzi la Marea Lavră din Muntele Athos.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mihail, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca un soare mare răsărind, ai luminat pe toţi cu lumina faptelor tale celor bune şi cu strălucirile minunilor, purtătorule de minuni, cel ce eşti numit cu nume îngeresc.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei, pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul


 

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Sfânt Mihail, după cum s-a învrednicit a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor cerești, tot astfel și viața lui a fost îngerească, de vreme ce și-a luat asupră-și curăția cea feciorească și celelalte fapte bune. El s-a afierosit lui Dumnezeu din brațele maicii sale și s-a arătat slujitor ales al Lui, primind din tinerețe viața monahicească, împreună cu Sfântul Teofilact al Nicomidiei, în zilele Preasfințitului Patriarh Tarasie. Acesta i-a trimis pe amândoi la o mănăstire ce era zidită lângă gura Mării Euxinului, unde întru ostenelile monahicești nevoindu-se, au sporit în faptele cele bune și au câștigat îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.

O dată, pe vremea secerișului, fiind arșiță mare și neavând apă, și slăbind de multă sete, s-au rugat lui Dumnezeu și un vas de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor care se tem de El și ascultă rugăciunile lor. Această minune a fost asemenea cu aceea de demult care s-a făcut în pustie, când Dumnezeu a scos apă din piatră poporului lui Israel celui însetat; și cu alta, când Samson, murind de sete, a izvorât izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii asinului.

După aceasta, strălucind viața cea îmbunătățită a acestor cuvioși părinți ca o rază de stea, Preasfințitul Patriarh Tarasie i-a judecat pe ei a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei. Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfântul Mihail, sfințindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. Și păștea bine turma lui Hristos cu cuvântul și cu chipul vieții sale.

Apoi Preasfințitul Tarasie ducându-se din viața aceasta, iar după dânsul venind Nichifor ca patriarh la scaunul Bisericii Constantinopolului, iarăși s-a ridicat viforul eresului luptărilor împotriva sfintelor icoane, care acum era blestemat de al Șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vătămându-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli și lepădându-le; iar pe cei care se închinau lor muncindu-i și pierzându-i în multe feluri de chinuri. Și a izgonit pe Preasfințitul Patriarh Nichifor și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși de la scaunele lor; iar în locul acelora, a ridicat pe ereticii cei de un gând cu el; și se vedea atunci urâciunea pustiirii șezând la locurile cele mai de cinste.

Atunci Sfântul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei credințe și mustrător al relei credințe a ereticilor. Pentru că întărindu-se și înțelepțindu-se de darul Sfântului Duh, toată ura potrivnicilor lui Dumnezeu a împilat-o și a astupat gurile ereticilor care huleau închipuirile cele dumnezeiești. Iar împăratul Leon cel cu nume de fiară, nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos la cercarea judecății celei nedrepte. Iar Sfântul Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbind cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc sfânta icoană a Mântuitorului meu Iisus Hristos și a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, și a celorlalți sfinți, și mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc și întru nimic o socotesc”. Iar Leon fiind înfruntat, s-a umplut de mânia cea de fiară și a osândit pe mărturi­sitorul lui Hristos la izgonire. Deci Sfântul Mihail a răbdat multe și amare mâhniri și necazuri, fiind gonit din loc în loc, până ce a ajuns în lărgimea cerească și a câștigat odihna cea veșnică. Astfel săvârșindu-și alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună și s-a adăugat lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfântul Serghie Mărturisitorul († cca. 835)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgş stilvechi.ro

 

Sfântul Serghie Mărturisitorul

Sfântul Serghie Mărturisitorul († aproximativ 835) a fost un mărturisitor pentru credința ortodoxă în timpul persecuțiilor iconoclaștilor împotriva ortodocșilor în secolul al IX-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 13 mai.

Acesta fiind de neam slăvit și mare la Constantinopol, și după suflet s-a dovedit mare. Căci stând înaintea împăratului Teofil Iconoclastul cel prigonitor și fără de Dumnezeu (către anul 835) și acuzat fiind că se închină sfintelor icoane, a mărturisit și legându-i-se grumajii cu o funie a fost purtat și înconjurat prin mijlocul cetății pe străzi și prin piețele cele pline de popor, suferind scuipări și ocări cu un rău-făcător.

Mai apoi i s-a luat și toată averea și a fost aruncat în temniță, rău pătimind.

Iar după ce l-au scos din temniță l-au exilat cu toată casa sa, cu soția sa Irina și cu copiii a fost izgonit.

Și de necazurile înstrăinării îndestulându-se și luptându-se cu diferite scârbe, a fost chemat de Dumnezeu, și s-a dus ca să câștige vrednice răsplătiri de la Hristos, Cel care dă răsplata nevoinței.

 

Viaţa Sfantului Cuvios Serghie Marturisitorul

Icoana Tuturor Sfinților -  foto preluat de pe doxologia.ro

Icoana Tuturor Sfinților – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe stilvechi.ro

Cuviosul Serghie a vorbit de trei ori din sanul mamei sale in timpul Sfintei Liturghii

Cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serghie s-a nascut in cetatea Rostovului, din parinti binecredinciosi, pe nume Chiril si Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa inca din pantecele mamei sale, caci, intrand oarecand mama lui dupa obiceiul sau in Biserica, la Sfanta Liturghie, si avand in pantece pe acest prunc, «cand au vrut sa inceapa a citi Sf. Evanghelie pruncul a glasuit, incat au auzit toti cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, in vremea cantarii heruvicului, a doua oara a strigat pruncul. Si cand preotul a glasuit “Sfintele sfintilor”, a treia oara s-a auzit, glasul pruncului din pantecele mamei. Din aceasta au, inteles toti ca o sa se arate mare luminator lumii si slujitor Sfintei Treimi. Caci, precum Sfantul Ioan Botezatorul a saltat cu bucurie in pantece inaintea Maicii Domnului, asa si acesta a saltat inaintea Domnului in sfanta biserica. Deci s-a cuprins de frica si de spaima mama lui de minunea aceea, si toti cei ce auzisera se mirau foarte. Iar dupa acestea s-au implinit zilele nasterii si a nascut fiu si i-a pus numele Vartolomeu. Si, de cand s-a nascut, nu sugea Miercurea si Vinerea niciodata si nici altceva nu gusta. Iar aceasta era incepatura a infranarii si a postirii lui celei mari, pe care mai pe urma a aratat-o in varsta cea desavarsita. Iar fiind de sapte ani a fost dat la invatatura cartii, dar nu invata lesne, caci era zabavnic la minte. Si cu multa silinta il invata pe el dascalul, insa cu greu sporea ceva. Aceasta era insa dupa randuiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfant, iar nu de la oameni, sa se dea copilului intelegerea cartii.

Intr-o zi umbland singur printr-o dumbrava – caci iubea din tinerete linistea si de multe ori se preumbla singur prin locuri linistite – a gasit un calugar, sau mai curand un inger in chip calugaresc, trimis de Dumnezeu, stand acolo si facand rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a asteptat sfarsitul rugaciunii, si apoi i-a facut inchinaciune. Iar calugarul l-a intrebat: “Ce-ti trebuie, fiule?” A raspuns copilul, zicand: “M-au dat, parinte, sa invat carte si nu pot sa inteleg nimic; din cele ce-mi spune dascalul meu, de care lucru tare ma necajesc si nu stiu ce sa fac. Ma rog sfintiei tale, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine ca sa ma intelepteasca cu sfintele tale rugaciuni”. Iar calugarul, facand rugaciune, l-a binecuvantat, zicandu-i: “Iata, de acum, fiule, iti daruieste Dumnezeu sa intelegi cele ce-ti trebuie, incat sa poti si pe altii sa-i ajuti!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pamantul adapat din destul de ploaie se face roditor, luand binecuvantare de la sfantul acela calugar – mai bine zis de la inger – s-a facut lesnicios spre invatatura a toata intelepciunea cartii fara de osteneala. Pentru ca, Dumnezeu i-a deschis lui mintea sa inteleaga scripturile”.

Si crestea copilul cu anii, cu intelegerea si cu faptele bune, caci iubea postul si infranarea, fugea de jucariile cele obisnuite copilaresti; iar la citirea dumnezeiestilor carti sezand, invata acea intelepciune, a carei incepatura este frica Domnului. Si asa, din treapta in treapta mergand, crestea spre barbatia cea desavarsita.

Dupa aceasta, parintii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru ca era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru ca Dumnezeu asa a binevoit, ca la acel loc sa proslaveasca pe placutul sau, despre care ne este noua acum cuvantul. Drept aceea, mutandu-se acolo parintii fericitului, nu dupa multa vreme s-au mutat si din viata aceasta la locurile cele luminoase si racoroase, lasandu-si toata averea mostenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gandea intru sine la moartea parintilor sai, zicand: “Si eu sunt muritor, si cu adevarat voi muri si eu ca si parintii mei”. Deci binecunoscatorul copil, socotind viata aceasta scurta, a impartit averea ce ramasese dupa parinti, nelasandu-si lui nimic spre hrana cea de nevoie, caci nadajduia spre Dumnezeu Cel ce da hrana celor flamanzi.

Apoi s-a dus in pustie si, facandu-si o chiliuta, petrecea acolo nevoindu-se si rugandu-se lui Dumnezeu neincetat. Iar dupa o vreme a venit la dansul un sfintit calugar, anume Mitrofan, de catre care fericitul Vartolomeu s-a tuns in calugareasca randuiala, avand de la nasterea sa douazeci si trei de ani, si l-a chemat din calugarie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfant calugar cu Serghie putine zile si dupa aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, ma duc in calea mea, iar pe tine te dau in mainile lui Dumnezeu”. Si a proorocit, zicand: “Va face Dumnezeu la locul acesta o manastire mare si preamarita”. Si facand rugaciune s-a dus.

Iar Sfantul Serghie a ramas la locul acela si se ostenea, zdrobindu-si trupul sau cu privegherea, cu postul si cu multe feluri de osteneli, in vreme de iarna, crapand pamantul de ger, el rabda intr-o haina, ca unul fara de trup aratandu-se. Iar diavolii, nesuferind nevointele lui, se sarguiau sa-l alunge de la locul acela, inchipuindu-se uneori in fiare, alteori in serpi, infricosand pe sfantul si repezindu-se la dansul cu salbaticie. Iar el, cu rugaciunea, precum cu o arma, ii alunga pe ei si infierbantarile lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odata, intr-o noapte, a napadit aievea o tabara draceasca asupra lui, ca o oaste oarecare si cu manie mare striga: “Iesi din locul acesta, iesi, sa mori ca un rau!”

Si acestea zicandu-le, o vapaie mare iesea din gurile lor. Iar el, cu rugaciunea inarmandu-se, indata a alungat tabara draceasca si fara de temere a ramas, cantand si laudand pe Dumnezeu. Acestea facandu-se asa, a inceput a strabate pretutindeni slava despre dansul si se adunau la el multi din cetatile si tinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Altii voiau sa locuiasca impreuna cu dansul si sa fie povatuiti de el la calea mantuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Si a zidit mai intai o biserica mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfintit in numele Preasfintei Treimi, apoi si manastire cinstita a ridicat, care este si astazi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frati, a luat preotia, prin hirotonire de catre episcopul Atanasie, si pastea binecuvantatoarea turma cea incredintata lui, povatuind-o la pasunea cea duhovniceasca, iar pe lupii cei rau ganditori ii alunga cu rugaciunea.

Dar dupa putina vreme iar se sculara diavolii, nesuferind a fi alungati de sfantul. Si, inchipuindu-se in serpi, au intrat in chilia lui, incat era chilia plina de serpi. Iar sfantul, degraba s-a intors la rugaciune si indata diavolii cu nalucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, incat nici nu indrazneau a se mai apropia de dansul. Iar ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni si multi din partile dimprejur adunandu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine in supunere sfantului si multa avere aducand a dat-o in mainile lui, ca sa zideasca o biserica mai mare.

Si ajutand Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare si manastirea a largit-o si vietuia ingereste, ca in cer, cu ceata fratilor sai, ziua si noaptea laudand pe Dumnezeu. Deci s-a intamplat oarecand in manastirea lui a fi lipsa de hrana si erau fratii in mahnire mare, petrecand flamanzi fara de hrana trei zile. Iar randuiala cuviosului era ca sa nu iasa calugarii din manastire sa ceara la mireni paine, ci sa-si puna nadejdea spre Dumnezeu Cel ce hraneste toata suflarea, si de la Acela cu credinta sa-si ceara cele trebuincioase.

In timpul acela nu era viata de obste in manastirea cuviosului. Deci fratii fiind stramtorati de foamete, au inceput a carti impotriva sfantului, zicand: “Pana cand ne opresti pe noi a merge la lume si a cere cele de trebuinta? Vom mai rabda inca aceasta noapte, iar dimineata vom iesi din locul acesta, ca sa nu murim de foame”. Iar sfantul ii mangaia pe ei, spunandu-le din vietile sfintilor parinti, cum au rabdat multe necazuri, foame si sete si lipsa de imbracaminte pentru Domnul si le graia lor cuvintele lui Hristos: “Cautati la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Ceresc le hraneste pe ele. Si daca hraneste pasarile, oare pe noi nu poate sa ne hraneasca? Iata acum este vremea rabdarii, iar noi ne-am aratat nerabdatori, nevrand a suferi putina vreme ispita ce ni s-a intamplat, pe care de am fi primit-o cu multumire, mare folos ni s-ar fi socotit noua, caci fara de lamurire aurul nu se savarseste!” Si a proorocit, zicand: “Acum putina vreme ni s-a intamplat lipsa, iar dimineata va fi indestulare de toate bunatatile”.

Si s-a implinit proorocirea sfantului, caci a doua zi s-au adus in manastire multime de paini proaspete si peste mult si alte feluri de bucate de curand gatite, de la un om nestiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie si fratilor celor ce locuiesc cu dansul’? Deci rugau fratii pe aceia ce le adusesera, ca sa manance cu dansii bucate, iar ei n-au vrut, spunand ca li s-a poruncit ca

degraba sa se intoarca si, grabindu-se, au iesit din manastire. Apoi fratii vazand multimea de budate, au inteles ca o cercetare cereasca este, si facura ospat, multumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fratilor, si le-a zis cuviosul: “Vedeti, fratilor, si va minunati ce fel de rasplatire da Dumnezeu rabdarii, pentru ca nu va uita pe saracii Sai pana in sfarsit. Niciodata nu va trece cu vederea locul acesta sfant si pe robii Sai cei ce locuiesc intr-insul si ii slujesc Lui ziua si noaptea”.

Inca se cade a pomeni si aceasta: “La inceputul venirii sale in pustie, Cuviosul parinte Serghie s-a salasluit la un loc fara de apa si aceasta spre adaugarea ostenelii; ca, de departe aducand apa, sa-si osteneasca trupul sau mai mult. Iar cand, cu voia lui Dumnezeu, s-au inmultit fratii si manastirea s-a asezat, era nevoie mare pentru apa, caci se aducea de departe cu multa osteneala. Si pentru acea pricina carteau unii impotriva sfantului, zicand: “Pentru ce cu rea chibzuire ai intemeiat manastirea pe acest loc si s-au facut atatea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfantul le raspundea: “Eu, fratilor, singur am vrut sa ma linistesc in locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atatea cladiri sa fie ridicate, apoi puternic este ca sa dea si apa nelipsita, numai sa nu slabiti de la datorie, ci rugati-va cu credinta. Pentru ca daca poporului celui neplecat i-a izvorat apa din piatra in pustie, cu atat mai mult nu va va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiti Lui!” Iar odata, luand in taina pe un frate cu sine, s-a pogorat in valea de sub manastire si in valea aceea nu era apa curgatoare mai inainte, precum spuneau oamenii batrani. Deci sfantul, afland intr-o groapa putina apa stransa din ploaie, si-a plecat genunchii si s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul Si indata s-a aratat un izvor mare, care si pana astazi este vazut de toti; si se scoate dintr-insul apa pentru toata trebuinta manastireasca, si multe tamaduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinta. Si facea Cuviosul Serghie si alte feluri de minuni. Pentru ca atata putere facatoare de minuni luase de la Dumnezeu, incat a inviat si un mort. Un om credincios din hotarele locasului lui, avand un fiu, singurul nascut, cuprins de boala, l-a dus la cuviosul spre a-l tamadui. Dar copilul, slabind de boala, a murit. Si se tanguia tatal lui dupa el nemangaiat. Deci, vazand Cuv. Serghie tanguirea omului aceluia, i se facu mila de el si, facand rugaciune, a inviat copilul si l-a dat viu tatalui lui. Si s-a intors omul bucuros cu fiul viu si sanatos la casa sa. Inca veneau la dansul si cei cuprinsi de duhuri necurate si, inainte de a ajunge ei la sfantul, fugeau dintr-insii necuratele duhuri. Si cei leprosi se curateau si orbii vedeau si, in scurt a zice, toti cei cuprinsi de felurite neputinte si care mergeau la sfantul, cu credinta, primeau nu numai sanatate trupului, ci si folos sufletului, si se intorceau cu indoita tamaduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit si slavit de toti Cuviosul Serghie si multi, dorind a vedea cinstita lui fata si a se indulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dansul din nenumarate cetati si tinuturi. Iar multi din calugari, lasandu-si manastirile lor, veneau la dansul, dorind sa vietuiasca si sa fie povatuiti de el. Domnii, boierii si oamenii de rand alergau cu sarguinta la acest fericit parinte, caci toti il aveau in mare cinste, ca pe unul din parintii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un taran oarecare, lucrator de pamant, din locuri indepartate, auzind de Sfantul Serghie a vrut sa-l vada. Mergand in manastirea cuviosului, intreba de dansul. Se intamplase insa ca atunci cuviosul era in gradina si sapa, pamantul. Spunandu-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, si vazand pe sfantul in haina proasta, rupta si mult carpita, sapand pamantul, i se parea ca cei ce i-au spus au glumit, pentru ca nadajduia sa-l vada pe sfant in mare slava. Intorcandu-se in manastire, iar a intrebat, zicand: “Unde este Sfantul Serghie? Aratati-mi, caci am venit de departe ca sa-l vad!” Iar ei i-au zis:

“Cu adevarat acela este pe care l-ai vazut”. Dupa aceea, iesind sfantul din gradina, l-a vazut taranul si, ingretosandu-se de el, si-a intors fata si nu voia nici sa caute la fericitul. Si se defaima in sinea lui, zicand: “O, cata osteneala am suferit in desert! Eu am venit sa vad un prooroc mare, de care auzeam, si nadajduiam sa-l vad in mare cinste si iata acum vad un sarac si necinstit staret”.

Deci sfantul, intelegandu-i gandurile lui, era foarte multumit, caci, precum mandrul de lauda si de cinste se bucura, asa se bucura cel smerit cu gandul de necinstire si de defaimare. Si luand pe taranul acela la sine, i-a pus masa si l-a ospatat cu dragoste. Dupa aceasta i-a zis: “Sa nu te mahnesti, omule, ca pe acela pe care doresti sa-l vezi, degrab il vei vedea”.

Iar cand sfantul graia acestea, iata un vestitor a venit, spunandu-i de venirea unui domn mare in manastire. Si sculandu-se, sfantul a iesit in intampinarea acelui domn, care venea cu multime de slugi. Si vazand acel domn pe sfantul sarguindu-se, a alergat la dansul si, apucand inainte cu inchinaciune pana la pamant, a luat binecuvantare de la cuviosul, iar el, binecuvantandu-l, l-a dus in manastire cu cinstea ce i se cadea. Si mergand amandoi impreuna, staretul si domnul vorbeau, iar ceilalti toti mergeau inainte. Iar taranul acela a fost impins undeva departe de slugile ce mergeau inainte, si pe staretul de care se ingretosa uitandu-se la dansul de departe, dorea sa-l vada, dar nu putea. Deci a intrebat in taina pe unul din cei ce mergeau inainte zicandu-i: “Cine este, stapane, staretul cel ce sade cu voievodul?” Si i-a spus lui acela ca este Sfantul Serghie. Apoi a inceput taranul a se necaji si a se ocari pe sine, zicand: “O, Doamne, cat m-ai orbit si n-am crezut celor ce-mi aratau pe sfantul parinte si nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru taran si prost. Cum ma voi arata fetei sfantului, cuprins fiind de rusine?”

Dupa ce a plecat voievodul din manastire, taranul a alergat la cuviosul si, rusinandu-se a privi la fata lui, i-a cazut la picioare, cerandu-i iertare, caci din nestiinta a gresit. Sfantul l-a mangaiat cu dragoste, zicandu-i: “Sa nu te mahnesti, fiule! Pentru ca tu singur ai socotit adevarul despre mine, zicandu-mi ca sunt nimic, iar toti ceilalti s-au amagit, parandu-le ca sunt mare”. De aici s-a aratat aievea in cata smerenie era Cuviosul parinte Serghie, caci pe lucratorul de pamant, ce se ingretosa de el, l-a iubit mai mult decat cinstea ce i se facea de voievod.

Oarecand, intr-o seara tarziu, stand fericitul dupa obiceiul sau la citirea rugaciunilor si rugandu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii sai, a auzit un glas, zicandu-i: “Serghie!”

Iar el, mirandu-se de neobisnuita chemare noaptea tarziu, a facut rugaciune si a deschis fereastra chiliei, vrand sa vada cine l-a chemat. Si iata a vazut o lumina mare din cer stralucind, incat s-a luminat noaptea aceea mai mult decat o zi luminoasa, apoi a venit la dansul a doua oara glasul, zicand: Serghie, te rogi pentru fiii tai si rugaciunea ta este primita. Cauta si vezi numarul calugarilor celor adunati in numele Sfintei Treimi la pastoria ta”. Si cautand, sfantul a vazut multime multa de pasari preafrumoase, nu numai in manastire, ci si imprejurul manastirii, sezand si cantand cantari ingeresti cu nespusa dulceata. Si iar se auzea glasul, zicandu-i: “In ce chip ai vazut pasarile acestea, asa se va inmulti turma ucenicilor tai, si dupa tine nu se va imputina, si asa cu minune si in multe feluri vor fi impodobiti cu bunatatile lor, cei ce vor urma pasilor tai”. Iar sfantul, vazand, se mira de acea minunata vedenie. Si vrand sa aiba partas si martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, caci era aproape, iar Simeon, mirandu-se de neobisnuita chemare a staretului, a alergat degrab la dansul, dar nu s-a invrednicit sa vada toata vedenia ci numai o parte a vazut din lumina aceea cereasca. Insa sfantul i-a spus lui toate cele ce a vazut si s-au bucurat amandoi impreuna, proslavind pe Dumnezeu.

Dupa aceasta, intr-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimisi la sfantul de Preasfintitul Patriarh Filotei, si i-au adus lui de la patriarh binecuvantare si daruri: “o cruce, un paraman, o schima si o scrisoare care avea in sine scris asa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului si a toata lumea patriarh, Domnul Filotei, celui intru Sfantul Duh fiu si impreuna slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar si pace si a noastra binecuvantare sa fie cu voi! Am auzit de viata voastra cea dupa Dumnezeu foarte imbunatatita si am laudat si am preamarit pe Dumnezeu. Insa o randuiala inca va mai trebuie, caci n-ati castigat inca viata cea de obste. Caci stii, cuvioase, ca si singur Sf. Prooroc si imparat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu intelegere, nimic alt n-a putut sa laude, fara numai a locui fratii impreuna. Iar dupa acela si noi sfat bun va dam, ca sa alcatuiti viata de obste, si mila lui Dumnezeu si binecuvantarea noastra sa fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luand-o cuviosul, a mers la Preasfintitul Alexie, fericitul mitropolit a toata Rusia si, aratandu-i scrisoarea, il intreba, zicandu-i: “Tu, preasfintite stapane, cum poruncesti?” Iar mitropolitul a raspuns staretului, zicand: “De vreme ce te-ai invrednicit de atatea bunatati, cuvioase, preamarind Dumnezeu pe cei ce-L slavesc pe El, incat si in tarile cele departate a ajuns auzul numelui si al vietii tale, iar marele patriarh a toata lumea te sfatuieste spre folos, apoi si noi la aceeasi te sfatuim si laudam o asa randuiala”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a asezat viata de obste in locasul sau, poruncind sa se pazeasca statornic randuielile vietii de obste: “nimic sa nu castige cineva pentru sine, nici sa numeasca ceva al sau, ci toate de obste sa le aiba, dupa poruncile sfintilor parinti. Iar dupa asezarea vietii de obste a vrut sa fuga de marirea omeneasca si sa slujeasca lui Dumnezeu in loc nestiut, salasluindu-se in liniste, la singuratate.

Deci, gasind o vreme cu inlesnire, a iesit in taina din manastirea sa, nestiind nimeni, si a plecat in pustie. Iar mergand ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplacut lui, aproape de raul ce se numeste Carjaci, si, acolo salasluindu-se, vietuia. Apoi fratii, vazandu-se parasiti de parintele lor, erau in mare necaz si tulburare, ca oile fara de pastor, si cu dinadinsul il cautau pretutindeni. Dupa catava vreme, au aflat fratii locul si, mergand, rugau pe sfantul cu lacrimi sa se intoarca in manastire. Dar el nu voia, iubind mai mult linistea si singuratatea. Din aceasta pricina, multi din ucenicii lui, lasand lavra, s-au asezat cu dansul in pustia aceea si dupa o vreme oarecare au ridicat manastire si biserica in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Iar fratii din lavra cea mare, neputand a vietui fara de parintele lor si neizbutind a-l indupleca ca sa se intoarca la dansii, au mers la Preasfintitul Mitropolit Alexie, rugandu-l sa trimita el la cuviosul, poruncindu-i sa se intoarca la locul lui cel dintai. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriti, rugandu-l sa asculte si sa mangaie pe fratii sai prin intoarcerea sa la dansii, ca nu cumva fiind fara de dansul sa se supere si, risipindu-se, locul sfant sa se pustiasca. Apoi Cuv. Serghie, trebuind sa asculte de arhiereu, s-a intors in lavra la petrecerea sa cea dintai, unde s-au mangaiat fratii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfantul Stefan, avand mare dragoste catre cuviosul, mergea oarecand pe cale, de la episcopia sa catre cetatea Moscovei, care este de la manastirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grabindu-se spre cetate, s-a gandit sa nu mearga atunci la manastirea sfantului, ci sa vada pe cuviosul cand se va intoarce catre casa. Si cand era el in dreptul manastirii, s-a sculat din caruta sa si, citind “Cuvine-se cu adevarat sa te fericim” si facand obisnuita rugaciune, s-a inchinat fiind cu fata spre manastirea Cuviosului Serghie, zicand asa: “Pace tie, duhovnicescule frate!”

Si s-a intamplat ca atunci fericitul Serghie manca la masa. Si intelegand cu duhul inchinaciunea episcopului, s-a sculat numaidecat de la masa si, stand putin si rugaciune facand, s-a inchinat asemenea episcopului celui ce se afla

care vietuind inca in trup, se invrednicea cu cei fara de trupuri, caci, slujind el Sf. Liturghie, ingerul Domnului slujea cu el, precum marturiseau ucenicii lui, Isachie tacutul si Macarie, barbati vrednici de credinta si desavarsiti in fapte bune, care intr-adevar au vazut pe ingerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie in altar si s-au spaimantat vazand podoaba lui negraita: Dupa acestea, fericitul mitropolit Alexie, slabind de batranete si vazand ca se apropie de sfarsit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie si, luand crucea sa cea arhiereasca, pe care o purta la piept, impodobita cu aur si cu pietre scumpe, o dadu cuviosului. Iar el, inchinandu-se cu smerenie, i-a zis: “Iarta-ma, stapane, caci din tinerete n-am fost purtator de aur, iar la batranete mai mult decat atunci vreau ca sa petrec in saracie”. Iar arhiereul i-a zis: “Stiu, iubite, ca acestea le-ai ispravit, dar sa faci ascultare si sa primesti de la noi binecuvantarea ce ti se da”. Si asa a pus cu mainile sale crucea pe pieptul sfantului, ca o logodire, apoi a inceput a grai: “Sa stii, fericite, pentru ce te-am chemat si ce vreau sa randuiesc pentru tine. Iata eu am tinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu incredintandu-mi-o cat a vrut El. Iar acum ma vad apropiat de sfarsit, numai nu stiu ziua sfarsitului meu, si doresc, in viata fiind sa gasesc un barbat ce ar putea sa pasca turma lui Hristos dupa mine. Si nu aflu altul asa dupa cum doresc eu, decat numai pe tine. Inca stii cu incredintare ca si marii stapanitori, domni si toti oamenii laici si duhovnicesti, pana la cel de pe urma, pe tine te vor iubi, si nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce esti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeste randuiala episcopiei. Iar dupa iesirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mahnit foarte, caci se socotea pe sine a fi nevrednic de o randuiala ca aceea. Si a raspuns catre arhiereu: “Iarta-ma, stapane sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, si aceasta nu se poate intampla niciodata. Cine sunt eu, pacatosul si mai smeritul decat toti oamenii, ca sa indraznesc a ma atinge de o randuiala ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte catre sfantul din dumnezeiestile Scripturi, ca sa-l induplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urma i-a raspuns: “Stapane sfinte, de nu vei vrea sa alungi smerenia mea din hotarele acestea si de la auzul tau, apoi sa nu mai adaugi a grai despre aceasta catre mine, nici pe altcineva sa-l lasi sa ma supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea sa afle intru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, vazand pe sfantul neplecat, a incetat a-i grai lui despre urmarea la scaunul episcopal, temandu-se ca nu cumva, suparandu-se cuviosul, sa se duca in cele mai departate parti si pustietati si sa lipseasca Moscova de un luminator ca acesta. Si mangaindu-l cu cuvinte duhovnicesti, i-a dat voie sa plece cu pace la manastire. Iar nu dupa multa vreme, cel intre sfinti Alexie mitropolitul s-a dus din viata, si fericitul Serghie era silit prin rugaminte de domnii cei mari stapanitori si de multimea pravoslavnicilor sa primeasca scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfantul a ramas neinduplecat si tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a indraznit mai inainte de sfintire a se imbraca in vesminte arhieresti si a-si pune camilafca alba. Inca incepuse si asupra Sfantului Serghie si a locasului lui a se inarma. I se parea ca Serghie ii taie indrazneala, cautandu-si pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda impotriva lui, a zis catre ucenicii sai: “Mihail, laudandu-se impotriva locasului acestuia, impotriva smereniei noastre, nu va castiga ceea ce doreste si, de vreme ce este biruit de mandrie, nici cetatea imparateasca nu va vedea”. Si s-a implinit proorocia sfantului, caci, calatorind Mihail in corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a cazut in boala trupeasca si s-a sfarsit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

In acei ani, prin vointa lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre a fost navalirea necuratului Mamae, imparatul tataresc, asupra pamantului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie intristandu-se, Sfantul Serghie l-a inarmat cu rugaciunea si i-a proorocit biruinta, zicand: “Sa iesi impotriva barbarilor, lepadandu-ti toata indoiala, si, Dumnezeu ajutandu-ti, vei birui pe vrajmasii tai si te vei intoarce sanatos la scaunul tau”. Deci marele domn, nadajduind spre ajutorul lui Dumnezeu si rugaciunile sfantului, a mers, facand razboi cu tatarii, si i-a biruit pe ei, astfel ca abia cu putini tovarasi a scapat Mamae. Iar cuviosul, fiind inaintevazator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape si cand era razboi intre crestini si intre tatari, stand cu fratii la rugaciune in manastirea sa spunea ca in acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tatari. Mai spunea apoi si care anume din ostasii crestini au fost ucisi in razboi si aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dansii, pentru ca toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, intorcandu-se izbanditor de la razboi, a mers in manastire la cuviosul, multumind mult sfantului ca i-a ajutat cu rugaciunile sale catre Dumnezeu.

Stand oarecand fericitul parinte noaptea la obisnuita sa pravila inaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu si adeseori privind la icoana, zicea: “Preacurata, Maica Hristosului meu, aparatoare si tare ajutatoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare noua nevrednicilor, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfantului Lui nume, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai castigat multa indrazneala catre Dansul, inainte-rugatoare te punem noi, robii tai, caci tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire”. Asa se ruga, si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei, cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeste-te si privegheaza, de vreme ce cercetare minunata si infricosatoare o sa ne fie noua in ceasul acesta”.

Acestea graindu-le, indata se auzi un glas, zicand: “Iata, vine Preacurata!” Iar sfantul, auzindu-l, a iesit degrab din chilie in tinda, si iata o lumina mare, mai mult decat Soarele stralucind, a luminat pe sfantul, si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, stralucind intr-o negraita lumina. Cand a vazut-o, sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand suferi raza aceea stralucitoare. Iar Preacurate s-a atins de sfantul cu mainile sale, zicandu-i: “Nu te spaimanta, alesul Meu! Iata am venit sa te cercetez, caci s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai si pentru locasul tau sa nu te mai mahnesti, ca de acum inainte vei fi indestulat cu de toate, nu numai pana ce vei fi in viata aceasta, ci si dupa ducerea ta catre Domnul, nedepartata voi fi de locasul tau, cele trebuitoare dandu-i nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l”.

Acestea zicand, s-a facut nevazuta. Iar sfantul, ca intr-o uimire a mintii, era cuprins de frica si de cutremur mare si, venindu-si in sine dupa putin, a aflat pe ucenicul sau zacand de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: “Spune-mi, parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie de vreme ce duhul meu numai putin de nu s-a despartit de trupeasca-mi legatura, pentru vedenia cea stralucita?” Iar sfantul se bucura cu sufletul si fata lui stralucea de acea negraita bucurie, neputand sa graiasca altceva nimic, fara numai atat: “Asteapta, fiule, fiindca duhul meu tremura in mine de acea minunata vedenie”. Si se afla tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheama la mine pe Isaac si pe Simon”. Si venind ei, le-a spus toate pe rand, cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu apostolii si ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplura de bucurie si de veselie si toti impreuna au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfantul a petrecut toata noaptea aceea fara somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stapanei celei Preacurate.

Slujind oarecand cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit inainte, fiind desavarsit cu viata, era atunci eclesiarh. Acela a vazut foc umbland pe jertfelnic, inconjurand altarul si pe Serghie cand slujea. Si statea sfantul in foc de la cap pana la picioare. Iar sosind vremea impartasirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc si, invaluindu-se ea o panza curata, a intrat in sfantul potir, si cu acela s-a impartasit vrednicul slujitor, Sfantul Serghie.

Vietuind cuviosul ani indestulati in mare infranare si osteneli si facand multe minuni, a ajuns la adanci batraneti. Acum ii erau anii lui de la nastere saptezeci si opt. El si-a vazut mutarea sa catre Dumnezeu cu sapte luni mai inainte si a chemat fratii, incredintand egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care desi era tanar de ani, mintea lui inflorea cu caruntetele si in toata viata urma invatatorului si povatuitorului sau Serghie. Punandu-l pe Nicon egumen, Serghie a inceput singur a se linisti, iar in luna lui septembrie, cazand in boala trupeasca si cunoscandu-si cea de pe urma ducere a sa catre Dumnezeu, a chemat si a invatat pe frati indestul, dandu-le binecuvantare si iertare; iar in ceasul din urma s-a impartasit singur cu Preacuratele Taine, dandu-si astfel sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn incredintat de luminarea lui cea sufleteasca si de rasplata dumnezeiasca. Iar cinstitul lui trup a fost pus in locasul in care s-a nevoit. Dupa trei ani de zile insa s-au aflat moastele lui cele sfinte intregi si nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricaciunea, ci iesea mireasma buna negraita si multa tamaduire se dadea bolnavilor. Chiar si pana acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tamaduiri tuturor celor ce alearga cu credinta. Caci, precum in viata sa, asa si dupa mutare, el face nenumarate minuni pentru marirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine cinstea si multumita in veci. Amin

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor (Secolul al IX-lea)

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche.

Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.

Prăznuirea lor împreună, care este și prăznuirea principală, în Biserica Ortodoxă se face pe 11 mai. Individual, sfinții sunt prăznuiți și la datele lor respective de trecere la Domnul, 14 februarie pentru sfântul Chiril și 6 aprilie pentru sfântul Metodie.

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.

Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.

În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.

Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.

După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea.

După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.

Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia.

În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave.

În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare.

În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Inspirați de Dumnezeu, Chiril și Metodie,
Prin viața voastră ați devenit întocmai cu Apostolii.
Fiind voi învățătorii slavilor,
Mijlociți în fața Stăpânului a toate
Ca să întărească toate popoarele ortodoxe în Dreapta Credință,
Și să dea lumii pace
Și mare milă sufletelor noastre.

Condac – Glas 3

Să ne rugăm celor doi preoți ai lui Dumnezeu care ne-au adus lumina,
Şi care au turnat asupra noastră înțelepciunea lui Dumnezeu traducând Sfânta Scriptură.
Pentru că mulțime de învățătură aduce această muncă, Chiril și Metodie,
Vă lăudăm pe voi care acum sunteți în fața celui Prea Înalt,
Mijlocind cu fervoare pentru mântuirea sufletelor noastre.

 

cititi mai mult despre Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor si pe: doxologia.ro; pravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - secolul al IX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – secolul al IX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Metodie și Chiril au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.

Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.

Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.

Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.

Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împără­tești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.

Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.

Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.

Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!

Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.

Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.

Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.

Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.

Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.

Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, urmă­torul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.

Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dum­nezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împără­tească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”

Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesim­țitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?

Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.

Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.

Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.

Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.

Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.

Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.

Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?

Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.

Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecu­vântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.

Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecu­vântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.

Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.

Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.

După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.

Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.

Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavo­nească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.

Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.

Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios Ioan şi-a dorit din tinereţe să urmeze calea pustiei.

Într-o zi, el şi-a părăsit părinţii şi a plecat la Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a şi călugărit.

În timpul luptei împăratului Leon Armeanul (813-820) împotriva sfintelor icoane, au plecat în Bizanţ alături de un alt ucenic, şi anume, Iosif, făcătorul de cântări, şi mergeau prin cetăţi îndemnând poporul să cinstească în continuare sfintele icoane.

Sfântul Grigorie a voit să înştiinţeze şi pe creştinii din Roma despre cele ce se întâmplă în partea de Răsărit şi l-a trimis pe Iosif, dar pe drum a fost prins şi închis într-o temniţă în insula Creta.

Între timp, Sfântul Grigorie a trecut la Domnul (†842) şi a fost îngropat de Sfântul Cuvios Ioan.

La scurt timp a trecut la cele veşnice şi Ioan, veghetor fiindu-i Iosif, care se eliberase din temniţa din Creta.

Iosif a zidit o biserică aproape de Bizanţ în cinstea Sfântului Nicolae şi a adus aici moaştele celor doi sfinţi.

 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Condacul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Împodobindu-ţi viaţa cu înfrânarea şi omorându-ţi trupul, ai biruit asuprelile vrăjmaşilor, preafericite părinte şi ca un vrednic ai ajuns către Viaţa cea fără de întristare şi veşnică, pentru care roagă-te, Preacuvioase Părinte Ioan, să ne mântuim noi.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu.

Latura Decapoliei altădată era împărțită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomenește de Sfântul Evanghelist Matei, zicând: „După Dânsul au mers multe popoare din Galileea și din cele zece cetăți”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pământul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învățătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.

Acest sfânt Ioan, din tinerețe lăsând lumea și iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învățător Grigorie Decapolitul și de dânsul a fost tuns în rânduiala monahicească. Și petrecea cu el, nevoindu-se în toate și bineplăcând lui Dumnezeu. Și a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu. Iar când răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanț, pe lângă Sfântul Grigorie învățătorul său, împreună și cu Sfântul Iosif, scriitorul de cântări. Și umblând prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioși ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mâna ereticilor și a fost ținut în legături în Creta. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Iar Cuviosul Ioan, rămânând în Bizanț, se nevoia în ostenelile cele obișnuite, îngrijindu-se nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a celorlalți.

După câtăva vreme, liberându-se fericitul Iosif din legături și întorcându-se în Bizanț, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-și ia plata pentru ostenelile sale, și a fost îngropat de mâinile lui Iosif, lângă mormântul Sfântului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viața Sfântului Iosif scriitorul de cântări, se scrie astfel: „Iosif, intrând în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan, ucenicul lui, și a plâns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu. Și a petrecut lângă mormântul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat Iosif aproape de Sfântul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Și era acel loc afară din cetate, deosebit și liniștit, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, unde sălășluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae, și a mutat acolo moaștele amânduror părinților, ale lui Grigorie și ale lui Ioan”.

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Krum (Secolele VIII – IX)

Krum în fața trupelor sale, desen din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Krum

Krum a fost un Han protobulgar în perioada: 796/803 – 814.

În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

 

Originea familiei

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s-ar fi născut în Macedonia.

Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile protobulgare și a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr-o ramură a clanului “regal” turcic Dulo care s-a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kuber și care a înființat un nou stat bulgar, cu un ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

 

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea hanatului avarilor pentru a înfrânge restul avarilor și pentru a-și extinde autoritatea sa peste Munții Carpați, în Transilvania, și de-a lungul Dunării în estul Pannoniei.

Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

 

Conflictul cu Nicefor I Genikos

Krum s-a angajat într-o politică de expansiune teritorială. În 807 forțele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. În 809, oștirea lui Krum a asediat și a forțat capitularea cetății Serdica (Sofia).

După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oșteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viața acestora va fi cruțată.

Actul a provocat reacția împăratului bizantin Nicefor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populației din Anatolia și a o coloniza de-a lungul frontierei pentru a o proteja. Nicefor I a încercat, fără succes, să recupereze și să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nicefor I a întreprins o expediție masivă împotriva Bulgariei.

A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nicefor a decis să-și continue campania.

Armata lui a reușit să evite ambuscadele bulgarilor din Munții Balcani și a învins o oaste de 12.000 de oameni care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în fața zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanțe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Totodată a permis oștirii sale să prade și să incendieze Pliska.

O nouă tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari - foto: ro.wikipedia.org

Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cronica sa din secolul al XII-lea, patriarhul Mihail Sirianul a descris atrocitățile lui Nicefor.

Nichifor, împărat al romanilor, a năvălit asupra ținuturilor bulgarilor: el a fost victorios și a ucis un număr mare dintre aceștia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit-o și a devastat-o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduși copii mici în fața sa, să fie puși la pământ și uciși, spărgându-li-se capetele cu pietre.

Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios - foto: ro.wikipedia.org

Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timp ce Nicefor I și armata sa se ocupau cu jaful, devastările și incendierea capitalei bulgarilor, Krum și-a mobilizat poporul (inclusiv femei) pentru a face alte capcane și ambuscade în trecătorile munților.

Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informații despre aceste pregătiri de luptă, s-a panicat și a declarat de mai multe ori însoțitorilor săi:

Chiar dacă am avea aripi nu vom putea scăpa de pericol.

În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresurați în trecătoarea Vărbica. Nicefor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oșteni.

Garda imperiala i-a dus fiul, Staurakios, în siguranță, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l-a paralizat.

Potrivit tradiției, Krum a disups ca țeasta împăratului Nicefor să fie preparată, încrustată cu argint, și a folosit-o drept cupă pentru vin.

Aceasta i-a sporit faima de brutalitate și, împreună cu invaziile și jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i-au adus porecla Noul Sanherib.

Krum, Han protobulgar în perioada: 796/803 - 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra - in imagine, Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin - foto: ro.wikipedia.org

Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul cu Mihail I Rangabe

Staurakios a fost forțat să abdice după o domnie scurtă (a murit din cauza rănilor în 812) și i-a succedat ginerele său Mihail I Rangabe.

În 812, Krum a invadat Tracia bizantină, ocupând Develt și a forțat populația din cetățile apropiate să fugă la Constantinopol.

De pe aceasta poziție de forță, Krum a oferit bizantinilor reactivarea tratatului de pace din 716.

Noul împărat Mihai I Rangabe a respins propunerea, mai ales din cauza clauzei referitoare la schimbul de dezertori.

Pentru a exercita o presiune mai mare asupra împăratului, Krum a asediat și cucerit în toamna anului 812 orașul Mesembria (Nesebar).

În februarie 813, bulgarii au atacat Tracia, dar au fost respinși.

Încurajat de acest succes, Mihai I a adunat trupele din întregul imperiu și s-a indreptat spre nord, sperând într-o victorie decisivă.

Krum și-a condus armata sa la sud de Adrianopol și a fixat tabăra lângă Versinikia.

Mihai I și-a așezat armatele sale în fața bulgarilor, dar niciuna dintre părți nu a dat vreun atac timp de două săptămâni.

În cele din urmă, la 22 iunie 813, bizantinii au atacat, dar s-au retras imediat în dezordine. Cavaleria lui Krum a zdrobit oastea bizantină, iar Krum s-a îndreptat spre Constantinopol, care a fost supus unui asediu.

Discreditat, Mihai a fost silit să abdice și să se călugărească – al treilea împărat bizantin schimbat din cauza acțiunilor lui Krum.

Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) - foto: ro.wikipedia.org

Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) – foto: ro.wikipedia.org

 

Conflictul cu Leon al V-lea Armeanul

Noul împărat, Leon al V-lea Armeanul, s-a arătat deschis negocierilor și a aranjat o întâlnire cu Krum.

Când a ajuns, hanul Krum a fost atacat prin surprindere de arcașii bizantini și a fost rănit în timp ce încerca să scape.

Furios, Krum a devastat împrejurimile Constantinopolului, a cucerit Adrianopolul și a strămutat locuitorii cetății (inclusiv părinții viitorului împărat Vasile I) dincolo de Dunăre.

În ciuda apropierii iernii, Krum a profitat de starea favorabilă a vremii pentru a trimite 30.000 de oșteni în Tracia, unde aceștia au cucerit Arkadioupolis (Lüleburgaz) și au dus circa 50.000 de captivi în ținuturile bulgărești de-a lungul Dunării.

Prada din Tracia a fost folosită pentru îmbogățire, iar unii prizonieri bizantini, fiind meseriași, au fost folosiți la reconstrucția cetății Pliska.

Krum a pregătit în timpul iernii un atac major asupra Constantinopolului.

Dar acest atac n-a mai avut loc, întrucât a murit la 13 aprilie 814. La tron, i-a succedat fiul său Omurtag.

 

Moștenire

Bulgaria în timpul lui Krum - foto: ro.wikipedia.org

Bulgaria în timpul lui Krum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Krum este amintit și pentru faptul că a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor.

Băutura, calomnia și jaful erau pedepsite cu asprime.

Prin legile sale, Krum a devenit cunoscut ca domnitor aspru, dar corect.

El a fost cel care i-a adus pe slavi și protobulgari într-un stat centralizat.

Krum a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor, iar băutura și jaful erau pedepsite cu asprime.

Gheorghe al Mitilenei (776 – 821)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Gheorghe al Mitilenei

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă.

Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă.

Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.

Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane.

Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea.

Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene.

Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil.

Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul.

Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

 

Troparul, glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 - 821) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinerețe, a primit viața monahicească, a trecut prin toată fapta bună și a câștigat smerită cugetare, ca nimeni altul.

Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, răbdând prigonire și chinuire de la luptătorii de icoane.

După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei și la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăției drept credincioșilor Constantin și Irina.

El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaș cu îngerii și s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate și izgonind duhurile cele necurate.

Ajungând împărăția lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăși prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneți.

Iar mai înainte de împărăția acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor și de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia și tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie.

Căci odată în sfânta biserică a Marei Mucenițe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne, miluiește!”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, și s-a înălțat la boltă. Apoi, plecându-și vârful în jos, a căzut la pământ.

Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică și spaimă și ridicându-și ochii și mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne, miluiește!” și nu voia să iasă din biserică, pentru că aștepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică.

În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moștenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân.

Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor:

Nu va fi așa, fraților, precum așteptați, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârșit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu și potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.

După puține zile, în aceiași biserică, fiind din întâmplare ușile deschise, un porc sălbatic mare și înfricoșat, având urechile și coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar și s-a culcat pe scaunul de sus.

Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toți care voiau să-l scoată din Altar.

Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge și, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înștiințându-se acest fericit Simeon, a zis:

Să mă credeți, fiilor, că porcul acela prevestește pe cel ce are să fie episcop aici cu voința lui Dumnezeu, care va avea obicei și viață porcească”.

Și s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăție cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulți episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane.

Atunci, fiind chemat și Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaș viteaz al lui Hristos.

Că mulți învoindu-se la credința cea rea a împăratului, el, prin înțelepciunea cea bogată, a rușinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” și pe ceilalți cu dânșii eretici, i-a făcut să-și cunoască amăgirea lor.

Iar împăratul și mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a mușcat și a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane și tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.

Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieții sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morții lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârșitul lui cel fericit, care s-a văzut și în insula Lezviei.

După aceea s-a cunoscut și în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viață lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârșit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă și, după sfârșit, au izvorât din moaștele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său.

Amin.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.

El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.

Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.

A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII - IX) - foto preluat de pe doxologia.ro

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro

Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.

Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos.

După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat.

După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

 

Tropar Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului

Împăratul Leon Armeanul, (813 – 820) nu a respectat hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, ci a pornit din nou lupta împotriva icoanelor.

În această perioadă, ierarhii care au luptat împotriva iconoclasmului au fost trimişi în exil.

Printre aceştia s-a numărat şi Patriarhul Nichifor care a fost exilat în insula Proconis, şi care a trecut la cele veşnice la 2 iunie 828, după 13 ani de exil.

În secolul al IX-lea, binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, împreună cu cei mai de seamă monahi ai timpului au hotărât restabilirea cultului icoanelor, l-au alungat pe patriarhul Ioan şi l-au ales şi rânduit ca patriarh pe Metodie.

După patru ani, patriarhul Metodie a cerut împăraţilor să aducă la Constantinopol moaştele Sfântului Nichifor, care fusese îngropat în Biserica „Sfântul Teodor“ de pe acea insulă.

Moaştele au fost întâmpinate de împărat, senatori şi mulţi credincioşi cu lumânări aprinse, iar apoi au fost aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, la data de 13 martie.

 

Troparul, glas 4:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi si Nichifor I al Constantinopolului (cca 758 – 828)

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (cca 758 - 828) - foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com

Sfântul Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (cca 758 – 828) – foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele Sfântului Ierarh Nichifor și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în Constantinopol.

Marele arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, pentru cinstirea cea dreptcredincioasă a sfintelor icoane a fost izgonit din scaunul său de răucredinciosul împărat Leon Armeanul (813-820), în insula Proconis. Și, petrecând acolo în strâmtorare și chinuire treisprezece ani, s-a mutat la Domnul și s-a îngropat lângă biserica Sfântului Mucenic Teodor, în mănăstirea cea zidită de dânsul.

După ce au trecut câțiva ani și au pierit cu sunet răucredincioșii împărați Leon Armeanul, iar după dânsul Mihail Valvos (820-829), apoi Teofil, fiul lui (829-842), a luat sceptrul împărăției grecești dreptcredincioasa Teodora, împreună cu fiul său Mihail, care era foarte tânăr; asemenea și mincinoșii patriarhi ai Constantinopolului, adică Teodot Casiter, după dânsul Teodor Spatarocandilat, apoi Antonie Casimat au pierit de pe pământul celor vii. După aceasta Ioan, ce se numea Annia, care a fost cu meseria vrăjitor, s-a gonit de pe scaun ca unul ce era fără rânduiala ales. Și a luat scaunul Sfântul Metodie, când s-a întors buna credință și icoanele sfintelor biserici; atunci și cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, mărturisitorul lui Hristos, s-au întors de la surghiun în Constantinopol.

Pentru că, preasfințitul Patriarh Metodie a sfătuit pe drept-credincioasa împărăteasă Teodora: „Nu este cu cuviință ca Sfântul Nichifor, cel mai vestit între patriarhi pentru dreapta credință, să fie izgonit de pe scaun și până într-atâta uitat, deși este mort. Deci, se cade să se întoarcă sfântul lui trup la scaunul său, altfel nu vom scăpa de păcat. Iar dacă îl vom lăsa să fie în pedeapsă, vom arăta că împreună ne-am învoit la izgonirea lui și că a fost izgonit cu dreptate. Știm seminția lui Iosif, că s-a învrednicit binecuvântării pentru că oasele tatălui, după patru sute de ani, le-au adus fiii din Egipt în pământul Canaan.

Iar noi, fii ai binecuvântării fiind, oare să suferim mai mult ca să ne lipsim de venirea părintelui nostru, de care suntem hrăniți cu dumnezeieștile legi întru dreapta credință? Pentru că cetatea aceasta împărătească, care este cea mai vestită sub soare, dorește cinstitele moaște ale sfântului povățuitor și păstorului său, fiind gata a le păstra la sine cu bună credință. Veselească-se iarăși Sfânta Biserică de mirele său, de care s-a lipsit când era viu, fiind luat cu nedreaptă mână. Iar acum, trupul celui odihnit întru Domnul se întoarce cu porunca împărătesei iubitoare de oameni. Vezi, o, dreptcredincioasă împărăteasă, pe poporul cel împăcat prin tine cu dreapta credință, cum dorește să audă glasul păstorului său cel mort. Pentru că măcar numai umbra lui de o va vedea, îl va socoti ca însuflețit, și ca pe un viu îl va primi și-l va păzi ca pe o vistierie preabogată”.

Cu niște graiuri ca acestea ale preasfințitului Patriarh Metodie iubitoarea de Hristos, împărăteasa Teodora, îndată s-a învoit, zicând: „Va fi aceasta de folos sufletelor noastre și numele nostru va fi cinstit în vremurile cele de pe urmă”. Deci, nezăbovind, preasfințitul Patriarh a luat preoți și monahi și s-a dus în insula Proconis, urmându-i mulțime de popor, și, intrând în mănăstirea Sfântului Mucenic Teodor, a descoperit mormântul Sfântului Nichifor. Atunci au văzut toți cinstitul trup, după nouăsprezece ani, întreg cu totul, neavând nici urmă de stricăciune și dând bună mireasmă.

Făcând cântare de toată noaptea și săvârșind dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Metodie a intrat în acel mormânt și, cuprinzând cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, grăia către dânsul ca și către un viu: „O, preafericitule bărbat, cel ce te-ai asemănat Sfântului Ioan Gură de Aur – căci după asemănarea aceluia ai luat asupra ta osteneala și ai răbdat nevoi -, și precum el, așa și tu, cu îndrăzneț cuvânt mustrând fărădelegea, ai suferit izgonire nedreaptă. Acum, după atâta surghiunie de treizeci de ani, în viață și după moarte, dă-te nouă fiilor tăi, celor ce te iubim, și, ieșind de aici, întoarce-te la ale tale, căci și acum poporul, ca și altă dată, are să te primească. Pentru că împăratul cel fără de Dumnezeu, care cu nelegiuire te-a izgonit din Biserică, și-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, lipsindu-se cu ticăloșie de împărăție și de viață. Iar acum împărați dreptcredincioși, ție, celui mort, ca unui viu îți dau a ta Biserică pe care, ca niște fii ai Evangheliei, împreună cu mine au curățat-o de necurățeniile ereticilor și au adus-o în același chip, precum ai împodobit-o tu mai înainte și ai lăsat-o frumoasă și fără de prihană. Caută și vezi pe fiii tăi adunați, care sunt veniți de prin cetățile cele de aproape, iar alții, fiind departe, cu dorință așteaptă întoarcerea ta la dânșii. Pe aceștia tu, ca pe cei sărmani și mâhniți, să nu voiești a-i trece cu vederea și a fi departe de dânșii. Cetatea ta să aibă ca pe un dar preascump sfintele tale moaște, prin care, împodobindu-se, mai mult să se mărească și să se proslăvească decât cu coroana cea împărătească”.

Zicând unele ca acestea, preasfințitul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele sfântului și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în corabie. Apoi, ridicând pânzele, a ajuns degrabă la împărăteasca cetate. Dreptcredincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, cu toată suita și toată mulțimea poporului, cu lumânări, cu tămâieri, cu cântări și cu negrăită bucurie și veselie dănțuind, au ieșit la limanul corabiei, în întâmpinarea cinstitelor moaște ale Sfântului Nichifor, patriarhul lor.

Deci, luându-le, le-au dus mai întâi în soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, din care a fost izgonit odată. Și s-a săvârșit acea întoarcere a sfintelor moaște în treisprezece zile ale lunii martie, în care mai înainte a fost izgonit Sfântul Nichifor de către răucredinciosul împărat; adică în care zi a fost izgonit, în aceeași zi s-a și întors. După ce s-a plecat ziua aceea în care s-a săvârșit întoarcerea, s-a făcut cântarea de toată noaptea în biserica Sfintei Sofia, deasupra cinstitelor moaște. A doua zi le-au dus din Sfânta Sofia în biserica Sfinților Apostoli și le-au pus acolo cu cinste. Acolo și soborul lui s-a rânduit a se săvîrși întru cinstea și pomenirea Sfântului Nichifor Mărturisitorul și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.