Articole

Andrei Șaguna (1808 – 1873)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal.

Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011.

Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 - 1873) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Viața

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Mișcolț (Miskolc, în nordul Ungariei), din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole, în Balcani.

Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism, rit în care și-a botezat copiii, printre care și pe Anastasie (numele de botez al lui Andrei Șaguna).

În 1816, Anastasie a început școala la Mișcolț, iar în 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta..

La 29 decembrie 1826 Anastasie a trecut la ortodoxie.

Între 1826-1829 a urmat cursuri de filozofie și drept la Universitatea din Buda.

În 1829 a plecat la Vârșeț unde a urmat teologia.

La 24 octombrie 1833 Anastasie Șaguna s-a călugărit, luând numele Andrei.

A fost hirotonit ierodiacon la 2 februarie 1834.

Atunci a spus el celebrele cuvinte: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.

A devenit apoi profesor la Seminarul teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al „Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834).

La 29 iunie 1837 a devenit ieromonah, protosinghel, „asesor” (consilier) mitropolitan și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și Beșenovo (din 1841).

A fost arhimandrit și egumen la mănăstirile Hopovo (1842) și Covil (1845).

După anul 1842 a funcționat un timp ca profesor în secția română a Seminarului teologic din Vârșeț și „asesor” al Consistoriului de acolo.

Andrei Șaguna a fost numit vicar general al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu (15/27 iunie 1846), iar la 2 decembrie 1847 a fost ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848 și hirotonit la 18/30 aprilie 1848[3]).

La 12/24 decembrie 1864 Andrei Șaguna a devenit arhiepiscop și mitropolit al reînființatei Mitropolii a Transilvaniei, cu reședința la Sibiu.

În timpul revoluției de la 1848, Andrei Șaguna s-a aflat printre fruntașii mișcării naționale românești din Transilvania. Astfel, La 3/15 mai 1848 a prezidat (împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni) Marea Adunare de la Blaj.

În fruntea unei delegații, a dus petiția adoptată la acea adunare împăratului Franz Josef, la Viena. La 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a trimis o nouă petiție împăratului.

Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina”, prezentat tot împăratului Franz Josef.

Angajamentul luat de Andrei Șaguna în 1834 („Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc… ”) a început să prindă viață.

La 27 august 1850 s-a înființat la Sibiu Tipografia eparhială, întemeiată din banii proprii ai lui Șaguna.

Aici s-au tipărit abecedare, cărți și povestiri biblice, toate în limba română.

La inițiativa sa, pe 3 ianuarie 1853 apare Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariție neîntreruptă până astăzi.

Începând cu anul 1855, Andrei Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie și pedagogie (cunoscut în epocă și ca „Seminarul Andreian”).

Activitatea politică a lui Andrei Șaguna a continuat și după revoluția de la 1848.

Astfel, în 1860 el a devenit membru în Senatul imperial din Viena, iar între 1863-1865 a fost deputat în Dieta Transilvaniei, copreședinte al Conferinței naționale-politice a românilor de la Sibiu (1861) și al Congresului național al românilor de la Alba lulia (1863).

După crearea statului dualist austro-ungar (1867), Andrei Șaguna a fost mentorul „activismului” în viața politică a românilor transilvăneni.

Îndrumător și sprijinitor al preoțimii și al credincioșilor, ctitor al bisericii din Gușterița, de lângă Sibiuș, el a fost și membru de onoare al Academiei Române (din 1871) și președinte de onoare al Societății „Transilvania” din București.

Pe tărâm cultural, Andrei Șaguna a organizat învățământul elementar și mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-l sub îndrumarea Bisericii.

Astfel, conform celor stabilite de el, preoții-parohi erau directori ai „școlii poporale” din parohia lor, protopopii erau inspectori ai școlilor din „tractul” lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul) era inspector suprem al școlilor din întreaga eparhie, principii înscrise și în Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

La sfârșitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 800 de „școli poporale”, un liceu cu 8 clase la Brașov (înființat în 1850), o școală reală-comercială (înființată în 1869) la Brașov și un gimnaziu cu 4 clase la Brad (înființat în 1868).

La îndemnul lui, s-au scris peste 25 de manuale școlare (de către Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu etc.).

La Sibiu, cursurile de teologie au fost modificate de la 6 luni la un an, iar în 1953 a fost înființat un Institut teologic-pedagogic, cu două secții: teologică (având doi, apoi trei ani de studii) și pedagogică (tot cu doi, apoi trei ani de studii).

Andrei Șaguna a cumpărat câteva case pentru nevoile școlii și internatului, iar pentru studenții teologi și preoți a tipărit o serie de manuale didactice (scrise de el însuși sau de profesorii Institutului) și a trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu burse oferite din fondurile și fundațiile create de el.

Andrei Șaguna a avut un rol însemnat în întemeierea și organizarea Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA, care există și azi), fiind primul ei președinte (1861-1866). Tot el a înființat ziarul Telegraful Român (1853), cel mai vechi ziar din România cu apariție neîntreruptă până astăzi.

Pentru meritele sale deosebite în propășirea culturală a poporului român, în 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Ca ierarh, Andrei Șaguna a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memorii înaintate Curții din Viena, patriarhului ortodox sârb și Congresului național-bisericesc sârb din Carloviț, prin sinoadele eparhiale formate din clerici și mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 și 1864.

După reînființarea Mitropoliei Transilvaniei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad și Caransebeș, el a convocat un Congres național bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie – octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (statut aprobat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica transilvăneană până în 1925.

Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia față de stat, sinodalitatea și participarea laicilor (2/3) alături de cler (1/3) la conducerea treburilor bisericești – au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925, precum și a celui din 1948.

Andrei Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”.

Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iunie), la Sibiu.

Ierarhul fusese „timp de aproape o gene­rație întreagă conducătorul intelectual și multă vreme singurul lider recunoscut al poporului său”, după cum scria episcopul sașilor Georg Daniel Teutsch (1817-1893) în necrologul publicat în ziarul sibian Siebenbürgisch-deutsches Wochenblatt din 2 iulie 1873.

Același episcop și istoric sas, care l-a cunoscut destul de bine pe Andrei Șaguna, căruia i-a fost concitadin vreme de 6 ani, nota că „prietenii și dușmanii bărbatului, a cărui statură înaltă impunătoare, cu privirea ageră și cu barba ondulată, nu o vor uita curând, trebuie să fie de acord că de numele lui Șaguna se leagă o nouă epocă în viața poporului român și a Bisericii sale”.

Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind înmormântat lângă biserica mare din Rășinarii Sibiului.

Locul său de veci, peste care s-a ridicat ulterior un frumos mausoleu, existent și în prezent, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși – cum a scris la un moment dat Nicolae Iorga – din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”.

În toamna anului 2011, în urma consacrării lui în rândul Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, la Sibiu, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care, deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 - 1873) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Scrieri

- Anrede des… an die Geistlichkeit und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt. Olmütz.

- Promemoria – despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religie răsăriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;

- Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale…”, Sibiu, 1850, 23 p.,

- Memoriu prin care se lămurește cererea românilor de religiune răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 și Sibiu 1860, 23 p.

- Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene spre entrebuincarea Preocimei, a clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854;

- Cunoștinție folositoare despre trebile căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz, 1854.

- Teologia dogmatică, scoasă din manuscrisul preacuviosului părinte archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în școalele clericale de legea greco-resăriteana. Olmütz, 1854.

- Manual de teologie morală creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-resăriteni revezut si retiparit sub priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.

- Contra lui Hiliad biblicist din 1858. Olmütz, 1858.

- Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862, făcută de Zaharia Boiu și Ioan Popescu);

- Compendiu de Drept Canonic al sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, Sibiu, 1868, XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a apărut și în traducere germană, făcută de prof. Alois Sentz („Compendium des Canonischen Rechtes…”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV p.);

- Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, cu comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;

- Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.

Cu o zi înainte (pe 29 octombrie 2011), pentru ultima oară, un sobor impresionant de preoți a oficiat ultimul parastas la mormântul lui Andrei Șaguna, din localitatea Rășinari.

Rămășițele pământești ale Mitropolitului Transilvaniei au fost puse apoi într-o raclă și purtate în pelerinaj până la Sibiu.

Primul popas al credincioșilor pe străzile Sibiului a fost făcut la „Biserica din Groapă”, unde a slujit mult timp Andrei Șaguna.

De acolo, din Rășinari, Mitropolitul Șaguna se întoarce în Catedrala pe care și-a dorit-o, a strâns bani pentru ea, a făcut diferite proiecte, dar nu a reușit să se bucure de realizarea ei ca monument”, a spus actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza.

Prăznuirea Sf. Ierarh Andrei Șaguna se face pe 30 noiembrie.

 

Imnografie

Condac (glasul al 8-lea):

Apărătorului Ortodoxiei și păstorului care a fost trimis de Dumnezeu poporului nostru să îndrume pe credincioși în vremuri de restriște, Sfântului Andrei Mitropolitul Transilvaniei să-i aducem laude ca unui Apostol, zicând: „Bucură-te Sfinte Andrei înțeleptule, Ierarh al lui Hristos”.

Tropar:

Apărător înțelept al românilor ortodocși, păstor cărturar al Transilvaniei și mare chivernisitor al vieții bisericești, Sfinte Ierarhe Andrei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei si pe: ziarullumina.ro; ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

cititi si:

- Viața Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei

- Andrei Şaguna, mitropolitul fără egal al Ardealului

- Mausoleul Sfântului Andrei Şaguna, monument al recunoştinţei ardelene

- Sfântul Ierarh Andrei Șaguna,150 de ani de la înveşnicire

Fraterna Unio din 1437

Teritoriile celor Trei Națiuni reprezentate pe o hartă realizată de Johann Homann în primele decenii ale secolului al XVIII-lea

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Fraterna Unio din 1437

Fraterna Unio (în română Uniunea Frățească), cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum (în română Uniunea celor trei neamuri) deși părțile semnatare au fost patru (1), a fost un pact de alianță mutuală militară și politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) în data de 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii sași și secui (pe atunci aparținând vechiului Regat maghiar).

Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, aflată pe atunci în Comitatul Dăbâca.

Fraterna Unio din 1437 - Teritoriile celor Trei Națiuni - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Fraterna Unio din 1437 – Teritoriile celor Trei Națiuni – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Uniunea a fost încheiată ca o consecință la Răscoala de la Bobâlna.

După ce au precizat care va fi modul de aprovizionare a armatei în timp de război, cei care au inițiat pactul au hotărât ca atunci când una dintre părți va fi atacată și va cere ajutor ceilalți să fie datori să-i dea ajutor.

Deși înțelegerea este cunoscută în istorie sub numele de “Unio Trium Nationum“, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca Fraterna Unio.

Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania, deși iobagii formau vasta majoritate a populației transilvane.

Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat.

Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială.

Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul “Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio) o națiune “tolerată”, acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval în timpul împăratului romano-german Iosif al II-lea înainte de 1800.

La 2 februarie 1438, s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).

În data de 6 februarie 1438, la Turda, Lorand Lepeș, vicevoievodul Transilvaniei, a recunoscut la rândul său Unio Trium Nationum.

Fraterna Unio din 1437 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Fraterna Unio din 1437 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Noi, Lorand Lepes de Varaskazy, vicevoievodul Transilvaniei, prin scrisoarea de față facem cunoscut, că, pe când mai de mult, și anume la Sărbătoarea Sfintei Cruci, eram adunați pe moșia numită Căpâlna, dimpreună cu baronii și cu nobilii, precum cu fruntașii sașilor și cele șapte scaune săsești și cu ai secuilor din pomenitele părți ale Transilvaniei, dezbătând, între altele, despre nimicirea și stârpirea răutății și răscoalei nelegiuiților țărani [de la Bobâlna], precum și despre apărarea acestor părți împotriva năvălirii preacruzilor turci, toți nobilii și sașii din pomenitele scaune au făcut între ei, în fața noastră și a baronilor, această unire și frăție, ca atunci când se va întâmpla ca pomeniții turci să încerce a năvăli și a intra în aceste părți în primejdie, atunci pomeniții nobili să fie datori și ținuți în puterea unirii și a frăției făcută între ei fără fățărnicie, a veni în grabă în ajutorul pomeniților sași, iar pomeniții sași să fie datori și ținuți să vină în grabă împotriva vrăjmașilor și dușmanilor nobililor și mai ales pentru a stârpi răutatea mai sus pomeniților țărani nelegiuiți.

La acest lucru, părțile s-au legat de bună voie cu jurământ înaintea noastră.

Iar pomeniții nobili și sași au întărit, în fața noastră, de curând, la Turda, în adunarea noastră obștească, anume la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului acum trecută, hotărârea și rânduiala lor de mai sus, precum și unirea frățească, prin mărturia acestei scrisori a noastre.

Dat în pomenita Turdă, la sărbătoarea fericitei fecioare Doroteia, în anul Domnului o mie patru sute treizeci și opt.

Sintagma „unio trium nationum” a început să fie folosită în documente de pe la 1500, cu referire la starea juridică a naţiunilor transilvane instaurată prin „înţelegerea frăţească”.

Reînnoită de mai multe ori, înţelegerea a fost până în 1848, un instrument de asuprire socială, naţională şi religioasă a populaţiei româneşti majoritare în Transilvania.

 

Note

1 – Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 91.

 

cititi despre Fraterna Unio din 1437 si pe en.wikipedia.org

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791 – 1792)

Pagina de titlu a petiției „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, Cluj, 1791

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.voci.ro

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu - d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj - d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma) La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu (1), Ioan Budai Deleanu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para, vicarul de Năsăud (2), Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii.

Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII.

Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane.

Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români: reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania; restituirea drepturilor istorice vechi medievale; egalitatea clerului; reprezentare proporțională în dietă și funcționărime.

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu - d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […]

Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă.

2). Natiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437. 

3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii. 

4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.  

5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor.

Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […].

[Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș - d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală maghiară.

Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere.

Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul.

Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Extrase din Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…)

Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…)

Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…)

Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)
—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tradiția petiționarismului în Transilvania

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892) Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892)
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu – d. 16 martie 1815, Cluj) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, Sfătuire către studenții în chirurgie (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost inițiat în loja masonică sibiană „St. Andreas”, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784

(2) Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara – d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Nagyszombat (Trnava – în Moravia), iar apoi a fost trimis de episcopul Grigore Maior ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-i cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Răscoala ţăranilor iobagi din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784)

Horea, Cloşca şi Crişan, conducatorii rascoalei din 1784

foto preluat de pe alba24.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Răscoala ţăranilor iobagi din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784) 

Răscoala ţăranilor iobagi din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784), numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

Horea, Cloșca și Crișan Basorelief pe Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horea, Cloșca și Crișan – Basorelief pe Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația dinaintea răscoalei

Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru la săptămână cu brațele, trei cu animalele și două pentru jeleri. Asupra țăranilor apăsau și o serie de dări: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, cărăușiile, cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. Nobilimea deținea monopolul vânatului, morăritului și pescuitului, cotropise păduri, pășuni și multe terenuri agricole ceea ce îi nemulțumea pe țărani. Au mai fost supuși unor obligații privind mineritul, construirea de cuptoare, transportul lemnului și al minereului, ca și la plata unor impozite. Iobagii aveau voie să se căsătorească numai cu aprobarea nobililor.

Maria Terezia a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și ca Maria Theresia, (în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717, Viena - d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Țărilor Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soția împăratului Francisc Ștefan și mama împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea (Portrait by Martin van Meytens, 1759) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Terezia a Austriei (1) -  (Portrait by Martin van Meytens, 1759) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranță pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania și le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au efectele scontate. Fiul ei, Iosif al II-lea, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În timpul călătoriei a adunat un număr impresionant de petiții, cam 19.000, la fel întâmplându-se și cu prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783. Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena pentru a-i prezenta împăratului nedreptățile la care sunt supuși țăranii români din Transilvania, ultima audiență fiind în aprilie 1784.

Vasile Ursu Nicula (n. 1731, Arada, azi Horea – d. 28 februarie 1785, Alba Iulia), cunoscut şi ca Nicola sau Horea, a fost, alături de Ion Oargă (Cloşca) şi Marcu Giurgiu (Crişan), conducătorul răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Ursu Nicula (2) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În vara anului 1784 s-a dispus de către împăratul Iosif al II-lea o conscripție militară, în cadrul regimentelor de graniță; cei înrolați urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le aveau în folosință vor deveni ale lor. Numărul celor care doreau să se înscrie a depășit însă cu mult așteptările autorităților. Conscripția a fost anulată de guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal, sub presiunea nobililor maghiari care își simțeau amenințate privilegiile de clasă, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe țărani.

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena - d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif al II-lea (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Izbucnirea răscoalei

În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, Crisan a venit cu vestea că Horea a adus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacan, îndemnând pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întruniră circa 500- 600 de țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia pentru a se pune în slujba împăratului.

Gheorghe Crişan (Marcu Giurgiu, sau Crişan) (n. 1733 – d. 13 februarie 1785), a fost, împreună cu Horea şi Cloşca, un conducător al răscoalei din Transilvania din 1784. S-a născut în 1733 în localitatea Vaca, azi satul Crişan, comuna Ribiţa, judeţul Hunedoara. A comandat acţiunile ţăranilor răsculaţi din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud şi Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul ţăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad şi la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei, a fost prins (30 ianuarie 1785) şi închis la Alba Iulia, unde s-a sinucis, sugrumându-se cu curelele de la opinci (13 februarie 1785) - Gheorghe Crişan, după Anton Steinwald - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Crişan (4), după Anton Steinwald – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Oamenii au pornit spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de trupele nobililor maghiari, și au înnoptat în satul Curechiu. În timpul nopții au fost atacați de trupele de husari, pe care însă le-au învins și le-au dezarmat. Atacul a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad. Ei au atacat, în ziua de 3 noiembrie 1784, curtea nobiliară Kristyory din Crișcior. Apoi, o parte din ei au urcat în amonte, spre Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în aval, cucerind Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu Aciuta și Pleșcuța, necruțând nici populația civilă.

Ion Oargă (n. 1747, Cărpiniş, Alba – d. 28 februarie 1785, Alba Iulia), poreclit Cloşca, a fost împreună cu Horea şi Crişan lider al răscoalei de la 1784 (după Anton Steinwald) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Oargă (5) -  (după Anton Steinwald) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea

Mișcarea începută în comitatul Zarandului se întinde și în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie 1784, cete de țărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brănișca, pe valea Mureșului, iar în cele 2 zile următoare țăranii distruseră și arseră toate curțile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, GuraSada, Tătărești, Leșnic, Dobra, Roșcani, Geoagiu de Jos etc. O mulțime de nobili și preoți unguri fură executați și pe aici. Țăranii veniți din Zarand îi pun în mișcare și pe iobagii de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului, unde deasemenea mulțimea țăranilor răsculați devastează și dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la granița cu Țara Românească.

La 5 noiembrie răscoala ajunse la marginea orașului Deva, dar eșuează în încercarea de a cuceri orașul. La 11 noiembrie, Horea adresează nobilimii refugiate în oraș un ultimatum, care rezuma ideile politice și sociale ale răscoalei (deși istoricii au arătat că documentul nu a putut să fie redactat de liderii răscoalei, care nici nu erau în zona respectivă și nici nu știau să scrie; mai mult, documentul este identic cu un act redactat la curtea imperială de la Viena, o propunere a consilierului Borie, trimisă Mariei Tereza. Punctele acestui ultimatum erau :

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

 “Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe

Programul cerea și eliberarea țăranilor arestați, preconiza eliberarea națională și organizarea, după planurile lui Horea, a unei “republici populare”.

Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet), a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

Răscoala s-a întins, ajungând și în părțile Aradului, Maramureșului și Sibiului, la ea participând și țărani sași și maghiari. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. La Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Râmeț (29 noiembrie) au avut loc lupte grele între răsculați și trupele imperiale, succesul favorizându-i pe țărani. Dar, la 7 decembrie, țăranii au fost învinși la Mihăileni, iar peste o săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.

 

Înfrângerea răscoalei și execuția

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. pasurile de trecere în Țara Românească și Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani. Prin trădare, la 27 decembrie 1784, de către pădurarul Anton Melzer din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan, vândut de nouă țărani greco-catolici din Cărpeniș, căpeteniile lor fiind preoții greco-catolici din acel sat, tată și fiu (Popa Moise/ă și Popa Moise/ă cel Tânăr). Arestații au fost depuși la Alba Iulia.

S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfășurarea răscoalei și pe cei trei conducători ai acesteia.

Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Constitutio Criminalis Theresiana, prin frângerea cu roată.

La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.

În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției. Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea) de lângă cetatea Alba Iulia, în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei si care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei.

Execuţia lui Horea și Cloșca - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Execuţia lui Horea și Cloșca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în aceeași manieră.

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.

Răsplata promisă și dată de împăratul de la Viena pentru cei care s-au implicat în prinderea conducătorilor răscoalei a fost imediată. Din lucrarea academicianului David Prodan, „Răscoala lui Horea“, volumul II, reiese că cei șapte țărani moți care i-au prins pe Horea și Cloșca urmau să primească 600 galbeni (n.r. monedă de aur) și să fie eliberați din iobăgie, iar pădurarul responsabil de planul prinderii 100 de galbeni. Premiați urmau să fie și țăranii români care l-au trădat pe Crișan, cu 30 de galbeni, dar și o medalie de aur pentru protopopul ortodox Iosif Adamovici și 70 de galbeni pentru cei care au participat de prinderea lui Crișan. „Dar pentru ca această recompensă să-și atingă în cel mai înalt grad scopul, se știe că împărțirea premiilor s-a efectuat cu solemnitatea necesară, în prezența mulțimii care se adună obișnuit în zilele de târg“, notează David Prodan.

 

Urmările și ecourile răscoalei

Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.

Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.

Răscoala a avut un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae“. În îndepărtatul Stockholm, revolta țăranilor ardeleni conduși de Horea a fost urmărită prin dese corespondențe cu Viena, Sibiu și alte centre europene.[11] Decenii mai târziu, povestea răsculaților a fost transpusă într-o piesă de spectacol, numită Horia și Cloșca sau banda lotrilor din Ardeal, jucată în mai multe orașe suedeze.

 

(1) Maria Terezia a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și ca Maria Theresia, (n. 13 mai 1717, Viena – d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, conducătoarea Țărilor Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soția împăratului Francisc Ștefan și mama împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea;
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, (n. 1731 la Arada, azi Horea – d. 28 februarie 1785 la Alba Iulia) a fost, alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(3) Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(4) Gheorghe Crişan (Marcu Giurgiu, sau Crişan) (n. 1733 – d. 13 februarie 1785), a fost, împreună cu Horea şi Cloşca, un conducător al răscoalei din Transilvania din 1784. S-a născut în 1733 în localitatea Vaca, azi satul Crişan, comuna Ribiţa, judeţul Hunedoara. A comandat acţiunile ţăranilor răsculaţi din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud şi Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul ţăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad şi la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei, a fost prins (30 ianuarie 1785) şi închis la Alba Iulia, unde s-a sinucis, sugrumându-se cu curelele de la opinci (13 februarie 1785)
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(5) Ion Oargă, poreclit Cloșca, a fost împreună cu Horea și Crișan lider al răscoalei de la 1784.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

cititi despre Răscoala ţăranilor iobagi din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan si pe en.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Timotei Cipariu

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo.

În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;

- Drama pastorale, Blaj, 1860;

- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;

- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);

- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.

- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;

- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);

- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,

- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;

- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;

- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;

- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;

- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);

- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);

- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);

- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;

- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;

- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;

- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;

- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;

- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;

- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamația adoptată de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamatia adoptata de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic. În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de maghiari, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand l-a sancționat la 10 iunie 1848.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător. Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848, revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor. La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații (mai-iunie) și slovacii (septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți. Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară. Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran, îi chema pe români la luptă:

Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni. Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu. Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:
dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un „Apel către poporul român”emis la data de 10.10.1848 şi semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar.

Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti. Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni. Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny. Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.
La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară. Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos.

În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

În scrisoarea trimisă lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse.

Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară. Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste… Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri.

Ceea ce omit mulţi istorici maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru acordarea de drepturi doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan. Liderii maghiarilor voiau drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni. Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:

Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie.

Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.

Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis. Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i : „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

Stephan Ludwig Roth (1796 – 1849)

foto preluat de pe stiriletransilvaniei.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Stephan Ludwig Roth

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș – d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluția de la 1848.

Stephan Ludwig Roth s-a născut în familia pastorului luteran Gottlieb Roth.

A urmat studiile liceale la Sibiu și cele superioare, de teologie, la Tübingen. Suplimentar a urmat cursuri de fizică, chimie, matematică, psihologie și pedagogie. La 4 iulie 1820 a obținut titlul de doctor al universității din Tübingen, susținând teza, revoluționară pentru vremea aceea, “Esența statutului”.

Timp de doi ani, din 1818 până în 1820, a fost colaborator al pedagogului Johann Heinrich Pestalozzi, la școala specială de la Yverdon, unde și-a însușit ideile maestrului, ale iluminismului, dar și moderna teză a „egalității limbilor și naționalităților”.

Întors în Transilvania, Stephan Ludwig Roth a intrat în învățământ, fiind numit profesor și director al liceului săsesc din Mediaș. În 1834 a fost înlăturat din învățământ pentru convingerile sale prea radicale, fiind obligat să devină predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna. În această calitate a cunoscut în detaliu problemele țărănimii, a pauperizării acestei categorii sociale. Drept urmare, Roth a susținut în scrierile sale o mulțime de soluții pentru eficientizarea agriculturii, a economiei în general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafețelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înființarea de ferme-model, dar și construcția de drumuri sau căi ferate.

El a urmărit reformarea învățământului și înființarea mai multor școli sătești, a unei școli pedagogice spre a combate înapoierea și sărăcia, întrucât „conștiința omului se luminează prin educație și cultură”. La sugestia lui Roth, în programa de învățământ au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica și muzica.

În 1842 Dieta de la Cluj era preocupată să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. Revoltat, Roth a scris în celebra broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească “Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească. Puternicele sale impresii și o descriere a Marii Adunări au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848. Articolul lui Stephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, “Walachen” pentru “români”. Roth justifica expresia: „… un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, “olahi”.

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaş - d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor şi pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stephan Ludwig Roth – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

A doua Adunare populară de la Blaj, din 13/25 septembrie 1848 nu recunoștea „uniunea silită a Transilvaniei cu Ungaria” și revendica o Dietă și un guvern provizoriu, compus din deputați aleși proporțional cu numărul populației Transilvaniei.

La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Blajului iar Comitetul Național Român a hotărât crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armată conduse de nobilii maghiari.

În 21 octombrie 1848, Roth a fost numit în Comitetul de Pacificație și apoi comisar imperial plenipotențiar în 13 sate de pe Târnave, fiind pentru frăție, egalitate în drepturi, desființarea iobăgiei fără răscumpărare plătită de țărani, fără jafuri și spânzurători, iar împreună cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediașului, a dispus încetarea obligațiilor feudale (deziobăgirea) în 13 sate din zona Târnavelor.

Dar o armată revoluționară maghiară și secuiască, condusă de generalul polonez Józef Bem a ocupat mai toată Transilvania și Banatul, excepție făcând Carpații Apuseni, Țara Moților, apărată și controlată de Avram Iancu. Prietenul lui Roth, prototopopul Moldovan a fost nevoit, împreună cu mulți români și sași, să se refugieze peste munți, în Țara Românească sfătuindu-l pe Stephan Roth să facă același lucru.

Într-o scrisoare adresată lui George Bariț, din 20 martie 1848, Roth sublinia: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

În ianuarie 1849 Roth se întoarce la Moșna după moartea soției (Ch.? Roth), având promisiune de amnistie de la generalul revoluționar Józef Bem. Însă Lajos Kossuth împreună cu comisarul său Ladislau Csányi, neținând cont de aceasta, îl arestează în 21 aprilie 1849, Roth fiind condamnat la moarte prin împușcare de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj pentru „înaltă trădare” (Roth având cinci copii minori). Sentința a fost executată la trei ore după pronunțare.

În scrisoarea adresată copiilor săi, în ziua execuției (11 mai 1849) menționa „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”(din Transilvania).

Adevăratul motiv al condamnării sale au fost ideile și activitatea sa, dar mai ales ideile din broșura în care pleda și susținea drepturile poporului român și diversitatea populației Transilvaniei.

Procesul și execuția lui Roth au stârnit o indignare generală… Din multe puncte de vedere era înaintea timpului său” scria academicianul Camil Mureșanu.

A fost înmormântat la Mediaș, unde i s-a ridicat un monument, unde există o casă memorială (pe strada Hermann Oberth 10, din Mediaș) și un bust în fața liceului ce-i poartă numele.

Istoricul Otto Folberth i-a tipărit scrierile în șapte volume.

O serie de personalități și-au exprimat impresii despre Stephan Ludwig Roth:

Ceea ce constituie originalitatea acestui om capabil de a exprima într-un stil personal idei de un adânc adevăr, găsite în cetirea sa desigur, dar și în propria sa intuiție, e, într-o epocă de formule și formalism, desfacerea de lucruri din afară, căutarea sinceră a soluțiilor din jurul său însuși, prin observație și iubire“. – Nicolae Iorga.

Stephan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Plecând de la realitatea etnică a Transilvaniei el a militat cu însuflețire pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților și pentru crearea unui climat favorabil progresului în toate domeniile“. – Vasile Netea

Provenit din rândurile uneia din naționalitățile conlocuitoare – cea săsească – Stephan Ludwig Roth s-a ridicat deasupra oricărui spirit îngust și a reușit să aducă o însemnată contribuție la exprimarea năzuințtelor de progres în Transilvania, sub semnul libertății și egalității în drepturi a tuturor nationalităților …” -Camil Mureșan

Intelectualul înaintat sas Stephan Ludwig Roth a fost îndrumător al poporului său, un luptător hotărât pentru progres. Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema națională, Roth a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualității săsești …” – Dan Berindei.

 

cititi mai mult despre Stephan Ludwig Roth si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Mihai Viteazul si capul lui Bathory – pictura de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) a avut loc pe 18 octombrie (s.v) / 28 octombrie (s.n) 1599 și s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Báthory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei condusă de Mihai Viteazul care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Situația premergătoare

Chiar dacă alianța (din 27 mai 1595) a voievodului Mihai cu Sigismund Báthory era clară, acesta din urmă dăruindu-i la 6 ianuarie 1597 castelul și domeniul Buia, format din 14 comune, toate în județul Sibiu, domeniul Sona din județul Alba și dreptul de a construi în Bălgrad (Alba Iulia), lângă cetate, o mânăstire, care a și fost ridicată în acel an, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat de-a lungul timpului.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572  sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. Sigismund Báthory i-a făcut o vizită împăratului Rudolf al II-lea la Praga. A fost încheiat un tratat bilateral, în baza căruia Báthory ceda imperiului Transilvania în schimbul ducatelor Oppeln (Opole) și Ratibor (Racibórz) din Silezia. Schimbul dădea posibilitate Austriei să-și extindă influența asupra creștinilor din Imperiul Otoman.

Situația l-a determinat pe Mihai Viteazul să reflecteze asupra alianței cu Báthory și să decidă încheierea la rândul său a unui tratat mai favorabil cu împăratul Germaniei, la 9 iunie 1598 la Mănăstirea Dealu. Preambulul tratatului prevedea că Mihai recunoștea suzeranitatea Habsburgilor asupra Țării Românești, împăratul obligându-se să țină pe socoteala sa 5000 de mercenari pe lângă Mihai, voievodul rămânând domn pe viață și cu drept ereditar în familia lui.

Obiceiurile și autonomia țării urmau să rămână intacte, neschimbate, nu se prevedea plata vreunui tribut, iar solii români urmau să fie primiți la curtea imperială cu toate onorurile. Sigismund Báthory, fire schimbătoare și indecisă, și-a dat seama că ducatele sileziene nu făceau cât Transilvania și, în august 1598, s-a reîntors la vechea lui stăpânire, după care i-a expulzat pe reprezentanții împăratului Rudolf.

Revenit în Ardeal, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe vărul său Andrei Báthory, care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul principatului Transilvania, iar Dieta Transilvaniei l-a recunoscut pe cardinal în aprilie 1599 ca principe.

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui Mihai, Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul nemaiavând drepturi în Transilvania. Luându-și măsuri de siguranță spre Dunăre și Moldova, Mihai a început înaintarea spre Transilvania. În câteva zile, Mihai obținu sprijinul sașilor brașoveni.

A continuat marșul din Prejmer, prin Codlea, Făgăraș și satele din Țara Făgărașului, ajungând la Tălmaciu la 15/25 octombrie. Armata sa, întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu și Banul Udrea, înainta spre Sibiu, așezându-și tabăra la Veștem în ziua de 16/26 octombrie. Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri, cardinalul Báthory își stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe malul stâng al Cibinului. La 18/28 octombrie, dimineața, Mihai Viteazul înainta spre Sibiu.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu - foto preluat de pe - ro.wikipedia.org

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe – ro.wikipedia.org

Andrei Báthory, depășit și luat prin surprindere de pregătirile militare ale lui Mihai, fu nevoit să-și dispună oastea (circa 16000 de oameni) într-un loc defavorabil, între zonele Lazarett și Exerzierplatz, având în spate bălțile Cibinului, folosite la apărarea cetății Sibiului, pe laturile de sud și est.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - Prima fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – Prima fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deși amplasate dominant, au avut inițial un tir greșit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziția dispozitivului inamic.

Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ștefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oștii cardinalului reuși să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oștirii sale, formată din mercenari unguri și secui de sub comanda lui Gheorghe Makó.

Aceștia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și acționând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât și împotriva lui Moise Székely, reușind să respingă dreapta și centrul oștirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român își întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci și moldoveni și l-a angajat în bătălie și pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A doua fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A doua fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată din flanc, s-a dezorganizat și a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii sași ai cetății Sibiu urmărind cu atenție, de pe creneluri, desfășurarea bătăliei, au salvat 350 de ostași sași care făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetății.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A treia fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A treia fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”.

Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinația Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.

După bătălia de la Șelimbăr, prin toate localitățile sibiene, prin care a trecut domnitorul român în drumul său spre Alba Iulia, populația l-a primit cu entuziasm.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Troița din lemn

În cinstea victoriei de la Șelimbăr s-a ridicat în anul 1925 o troiță din lemn pe acest câmp de luptă, la „Movila lui Mihai”. Ulterior, în anul 1988 troița din lemn a fost refăcută de Ioan Cozma mai impunătoare, fiind vizibilă de la mare distanță. Troița poate fi observată pe partea stângă a DN1 (E68), la intrarea în orașul Sibiu.

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Șelimbăr si pe en.wikipedia.org/wiki

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918)

Membrii Consiliului Naţional Român Central (octombrie 1918)

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, ultimul pas până la MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918

La 5/18 octombrie 1918 a fost citită de dr. Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul ungar de la Budapesta, Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea. Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa convocată la Oradea de către Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Era o zi de sâmbătă, când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectivele lor naţionale în condiţiile înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Întrunirea s-a ţinut în casa avocatului Aurel Lazăr şi a întrunit un comitet lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, menţionaţi de ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii. Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.

Iată textul declaraţiei de independenţă, după o copie legalizată de notarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia:

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.

Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională.

Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române.

Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere — după multe suferinţe de veacuri — afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la viaţă naţională.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută Declaraţia. S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea acesteia în presa românească şi străină.

Totul pare clar, numai că sursele despre această şedinţă diferă în privinţa mai multor aspecte, printre care şi acela al paternităţii Declaraţiei românilor transilvăneni şi din părţile ungurene. Membrii comisiei pentru redactarea definitivă erau Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Sever Dan care povestea ulterior că Alexandru Vaida-Voevod “a scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna spunând: vreau să citesc declaraţia aceasta în Parlament”.

« Timp de două ore Vasile Goldiş a căutat diferite formule – Aurel Lazăr şi cu mine nu aveam pasiunea formulelor – dar toată osteneala era în zadar: tot declaraţia scurtă, concisă a domnului Vaida era mai bună. O singură modificare de importanţă s-a făcut: pe când în textul domnului Vaida se vorbea de rupere de statul ungar, în textul domnului Goldiş ne-am oprit la libertatea ce ne luăm noi naţiunea română, de a ne hotărî asupra sorţii noastre.

Istoricul Silviu Dragomir relatează, fără a fi fost martor ocular, despre prezentarea unui proiect de declaraţie, redactat în manuscris pe o filă, de către Aurel Lazăr şi « a unui proiect dactilografiat pe trei file, de Alexandru Vaida – Voevod.

Cel de-al doilea, pe lângă dreptul de autodeterminare, susţinea în plus că românii din Transilvania sunt “o parte” a naţiunii române, care aşteaptă să se integreze, revendică dreptul de reprezentare în faţa conferinţei de pace şi de a reuni o adunare constituantă, aleasă prin sufraj universal, ca singur for competent de a decide liber soarta poporului său ».

După câteva obiecţii legate de adecvarea la desfăşurarea rapidă a evenimentelor declaraţia a fost din reformulată de Vasile Goldiş şi acceptată în unanimitate de Comitetul Executiv. Cu toate diferenţele de opinie privind numărul celor prezenţi şi a modalităţii de redactare a declaraţiei este clar că scopul şedinţei a fost atins: definitivarea unei declaraţii de autodeteminare şi “alegerea comitetului de şase”.

Componenţa acestui comitet ca organ operativ este şi ea diferită în funcţie de surse. Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie. Diferenţele între cele două propuneri de rezoluţii s-au datorat mai ales unor chestiuni de formulare şi nu de conţinut.

Este singura concluzie la care au ajuns istoricii care au analizat această şedinţă pentru că în rest pare să fi câştigat opinia lui Vasile Goldiş împărtăşită de istoricul Silviu Dragomir care îi atribuie acestuia formularea declaraţiei, desigur pe baza celor două variante propuse.

Depunerea Declaratiei a urmat mai multor acţiuni ale fruntasilor politici ai românilor, prin care s-a incercat dobandirea independenţei. La sfârşitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române”. În aceasta declaraţie romanii ardeleni işi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională independentă.

Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Roman, sa dea citirii actul, imparatul Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”, în incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama.

Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad care şi-a asumat conducerea luptei romanilor pentru preluarea puterii în teritoriile locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare, la 5/18 octombrie 1918. În aceeaşi zi secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Într-un interviu acordat ziarului Nagyvarad, Vasile Goldiş răspundea la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson astfel:
La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

Comunicatul a însemnat pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile şi impactul efectiv al actului. Consiliul Național Român Central se formase la începutul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care, și unii, și alții s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înființarea consiliului a avut loc la Budapesta la 31 octombrie 1918, şi avea în componență șase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român : Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase social- democraţi : Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central își va începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului. De la această dată Consiliul a iniţiat acţiunea de formare a organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora nu doar a orientat, ci a şi condus efectiv viața politică din Transilvania. În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana, au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile organisme ale autorităţilor austro-ungare.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.

Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de conducerile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu adevărat eroism cauza neamului lor. Nota diplomatică, redactată de către Vasile Goldiș, solicita guvernului maghiar să-i transmită Consiliului autoritatea politică, administrativă și militară asupra celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea și a fost trimisă la 10 noiembrie 1918, termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18.

Cu zi înainte de solicitarea încheierii armistiţiului de către Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război cu Puterile Centrale. Guvernul maghiar a răspuns solicitând o amânare de 12 ore, iar apoi a trimis o delegație condusă de Oszkár Jászi, ministru al naționalităților, pentru tratative, însă condițiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918 au fost respinse după două zile de negocieri, iar în seara zilei de 14 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunța că tratativele purtate cu delegația maghiară nu au dus la nici un rezultat, deoarece intenția românilor era Desfacerea totală de Ungaria.

A doua zi, după eșecul tratativelor cu delegația maghiară condusă de ministrul Jászi, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central lua hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României, într-o Mare Adunare Națională care urma să fie convocată.

Hotărârea era cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale.

Numărul deputaților aleși, s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis. Este pentru prima dată când bărbații și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct.

La 18 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central redactează, prin același Vasile Goldiș, manifestul „Către popoarele lumii” , semnat în numele Marelui Sfat al Națiunii Române de Ștefan Cicio Pop, prin care se făcea cunoscut refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările juste ale populației românești.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunța convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În discuție au mai fost luate în discuţie orașele Blaj și Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 când a realizat Unmirea celor trei ţări româneşti și a supliciului în cetatea orașului a conducătorilor Revoluției de la 1784. Alba Iulia afost numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.

Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliul Național Român Central, într-o zi de duminică la 1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a celor 1.228 de deputați, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român.

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Consiliile naționale românești locale, care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919. Consiliul Dirigent, organismul legislativ și executiv al Transilvaniei, și-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către guvernul României unite. Adunarea naţională a românilor din Transilvania se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, în acelaşi an. Tot în decembrie, Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida–Voevod.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul Sălaj.

 

Desfășurare

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este şi Masacrul de la Treznea, comună din judeţul Sălaj, la 15 km de Zalău. După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie.

După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de “Masacrul de la Trăznea“. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cotidianul “România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model “dum-dum”.

Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 - foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 – foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:

Cum au putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Memoria supraviețuitorilor

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe.

La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava…

Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți.

Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel.

Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului.

Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

 

Aprecieri ale publiciștilor străini

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: “Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.

 

cititi mai mult despre Masacrul de la Treznea si pe: adevarul.roen.wikipedia.org