Articole

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul Sălaj.

 

Desfășurare

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este şi Masacrul de la Treznea, comună din judeţul Sălaj, la 15 km de Zalău. După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie.

După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de “Masacrul de la Trăznea“. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cotidianul “România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model “dum-dum”.

Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 - foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 – foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:

Cum au putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Memoria supraviețuitorilor

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe.

La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava…

Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți.

Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel.

Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului.

Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

 

Aprecieri ale publiciștilor străini

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: “Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.

 

cititi mai mult despre Masacrul de la Treznea si pe: adevarul.roen.wikipedia.org

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Second Vienna Award (30 August 1940) Hungarian Foreign Minister István Csáky signing the agreement

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

 

Preludiul Dictatului

În urma primului dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.

Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

 

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “… în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) 

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

A doua ședință a Consiliului de Coroană român, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernul maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește”, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafață și formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori. Această parte a României a rămas în istorie cunoscută ca Transilvania de Nord. Structura populației din această zonă este estimată diferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare. Rezultatele celor două recensăminte sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ambele recensăminte au conținut întrebări separate privind etnia și limba vorbită în familie:

Etnie/
limbă
Recensământ românesc din 1930 Recensământ maghiar din 1941 Estimări românești
pentru 1940
Etnie Limbă Etnie Limbă
Maghiari 912.500 1.007.200 1.380.500 1.344.000 968.371
Români 1.176.900 1.165.800 1.029.000 1.068.700 1.304.898
Germani 68.300 59.700 44.600 47.300 N/A
Evrei/Idiș 138.800 99.600 47.400 48.500 200.000
Alții 96.800 61.000 76.600 69.600 N/A

 

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata ungară urma să preia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu această ocazie, Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.

Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială a Cadrilaterului, 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud.

 

Consecințele Dictatului și anularea sa

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor, aceștia din urmă organizând mari proteste împotriva rezultatelor arbitrajului de la Viena, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională – pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

 

cititi despre Dictatul de la Viena si pe en.wikipedia.org

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919)

Trupele române ocupând Budapesta, 1919

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul româno-ungar din 1919

Războiul Româno-Maghiar a fost luptat între Prima Republică Maghiară (ca Republica Sovietică Maghiară din martie 1919) și Regatul României . Ostilitățile au început la 13 noiembrie 1918 și s-au încheiat pe 3 August 1919. Armata Română a ocupat estul a ceea ce era atunci Ungaria până la 28 martie 1920.

Cauze

Ungaria

Revoluția Asterelor, Republica liberală și auto-dezarmarea Ungariei

În 1918, monarhia austro-ungară s-a prăbușit politic și s-a dezintegrat ca urmare a unei înfrângeri pe frontul italian (Primul Război Mondial) . În timpul războiului, liberalul maghiar, contele Mihály Károlyi, a condus o mică coaliție pacifistă/anti-război în parlamentul maghiar. A organizat chiar și contacte ascunse cu diplomați britanici și francezi în Elveția în timpul războiului. La 31 octombrie 1918, Revoluția Aster din Budapesta l-a adus la putere pe contele Mihály Károlyi, susținător al Puterilor Aliate.

Armata regală maghiară Honvéd mai avea încă 1.400.000 de soldați când Mihály Károlyi a fost anunțat ca prim-ministru al Ungariei. Károlyi a cerut președintelui american Woodrow Wilson, măsuri pacifiste, ordonând dezarmarea armatei ungare. Acest lucru s-a întâmplat sub conducerea lui Béla Linder, ministrul de război din guvernul Károlyi. Datorită deplinei dezarmări a armatei sale, Ungaria urma să rămână fără apărare națională într-un moment cu o vulnerabilitate deosebită.

România

În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților . Astfel, obiectivul României a fost unirea tuturor teritoriilor cu majoritate națională română într-un singur stat. În Tratatul de la București (1916), s-au stipulat condiții pentru achiziția de teritorii pe teritoriul Austro-Ungariei . În 1918, după Revoluția din octombrie, bolșevicii au semnat o pace separată cu Puterile Centrale în Tratatul de la Brest-Litovsk.

România era singură pe Frontul de Est, situație care i-a depășit cu mult capacitățile militare. Prin urmare, la 7 mai 1918, România a încercat să obțină un tratat de pace. Primul ministru al României, Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la București (1918) cu Puterile Centrale. Cu toate acestea, acest tratat nu a fost niciodată semnat de Regele Ferdinand al României .

La sfârșitul anului 1918, situația României era cruntă. Era în situația în care trebuia să plătească reparații de război.  Dobrogea se afla sub ocupație bulgară. Armata germană sub comanda mareșalului August von Mackensen se retrăgea prin România. Cea mai mare parte a armatei române a fost demobilizată, lăsând doar patru divizii cu putere deplină.

Alte opt divizii au rămas în statut de rezervă. Cele patru divizii pregătite pentru luptă au fost folosite pentru a menține ordinea și pentru a proteja Basarabia de posibile acțiuni ostile ale Uniunii Sovietice. La 10 noiembrie 1918, profitând de situația precară a Puterilor Centrale, România a reintrat în război de partea forțelor aliate, cu obiective similare cu cele din 1916.

Regele Ferdinand a solicitat mobilizarea armatei române și i-a ordonat să atace, traversând Munții Carpați în Transilvania. Sfârșitul Primului Război Mondial care a urmat curând nu a pus capăt luptei pentru armata română. Acțiunea sa a continuat în 1918 și 1919 în războiul maghiar-român.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Războiul româno-ungar din 1919 si pe en.wikipedia.org

Situaţia regională, 1914–1920 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Situaţia regională, 1914–1920 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul româno-ungar din 1919

articol de Cristian Negrea: cristiannegrea.ro
(articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com)

1 februarie 2011

 

I.Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa (1919)

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Prea puţin s-a spus şi s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii româneşti din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919. Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidenţierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esenţial în ultimii douăzeci de ani.

foto - cristiannegrea.ro

foto – cristiannegrea.ro

Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noştri.

După cum am expus într-un articol precedent Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române, în aprilie 1919 trupele române şi ungare (devenite bolşevice) se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

 

Ungaria bolșevică

Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-şi putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbuşindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte naţii din vechiul imperiu.

Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului.

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 - foto - ro.wikipedia.org

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 – foto – ro.wikipedia.org

Înainte de asta, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial, a fost ucis de către soldaţii unguri, propriii săi soldaţi.

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta - d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 - 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 - 21 martie 1919 - foto - ro.wikipedia.org

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 – 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 – 21 martie 1919 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 noiembrie 1918, prim-ministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susţinătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei şi Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 - foto - en.wikipedia.org

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 – foto – en.wikipedia.org

     „Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferinţa de Pace, nu se precupeţea nici un efort pentru a influenţa hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanşa o teroare fără precedent, pentru a amuţi pentru totdeauna glasul acelora ce susţineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-şi decidă soarta, conform principiilor enunţate de preşedintele american Woodrow Wilson.

În articolul menţionat mai sus am amintit doar o parte din atrocităţile ungureşti din Ardealul acelor timpuri.
Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”

Ungurii nu se descurajează şi continuă propaganda, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează aşa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează şi cedează puterea bolşevicilor.

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician - foto - en.wikipedia.org

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician – foto – en.wikipedia.org

Ungaria, dacă nu a reuşit să obţină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deţinută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Oricât ar încerca ungurii de ieri şi de azi să încerce să mascheze această mişcare de alunecare spre bolşevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale, doar pentru a-şi păstra imperiul şi dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstraţie savantă?

Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:

     „Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”

Anton Ivanovici Denikin  (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus - foto - ro.wikipedia.org

Anton Ivanovici Denikin (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus – foto – ro.wikipedia.org

Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice, care încheie o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică.

Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic.

Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.

Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe şi franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înţelege mai bine situaţia, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupaţie sârbească” din articolul mai sus menţionat.

Acest ordin prevede şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

 

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași - d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) - foto - ro.wikipedia.org

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) – foto – ro.wikipedia.org

     „În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea.

Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii, Editura Marist, 2010.

 

Dispunerea forţelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:

Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor:

- 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei;

- o divizie de secui (6 000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort” (1 700 oameni), Reg 12 Honvezi şi o parte din Reg 1 Secui (2 400 oameni) şi 2 000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea Someşului);

- o brigadă de honvezi (Reg 24 şi 32, 4 000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei;

- două regimente de honvezi (Reg 21 şi Reg 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg 39 şi Reg 51 incomplet), unităţi din Reg 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5 000 de oamni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea;

- companii şi batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1 500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru;

- companii şi batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3 000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb.

Total în linia I-a, 22 000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16 000 de oameni la Carei, 6 000 la Oradea, 25 000 la Bekescsaba-Gyula şi 2 000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48 000 de oameni şi 65 guri de foc.

Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70 000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80 000 de oameni.

 

Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:

- 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie)

- o divizie cavalerie

- o brigadă roşiori *(n.r. corp de elită cavaleri)

- 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile).

Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61 078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70 000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare şi instrucţie.

Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor române. A fosat prevazută astfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt).

Această acțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generală valea Corundului și Zalăului–valea Crasnei–Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam două treimi din divizia a 6-a), pe direcția generală defileul Ciucea–Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului.

Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.

Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de divizia a 18-a ardeleană și divizia 1 vânători.

Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie, odată trupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului.

Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.

Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu cooperează cu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât să întoarcă întregul front românesc.

În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.

Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35 000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18 000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei.

Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vânători, un total de 12 000 de oameni față de 4 500 de unguri din linia întăi.

Rezerva românească era compusă din 16 000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleană și 1 vânători, mai puțin un regiment și o baterie), față de 48 000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.

În concluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou - d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 - 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 - 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou – d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 – 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 – 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva românească din aprilie 1919

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman. Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 - 11 noiembrie 1918 - foto - ro.wikipedia.org

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman.
Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 – 11 noiembrie 1918 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastră de izbire, formată din diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.

Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înaintează pe două coloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Țigani–Bala–Sărmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formată din 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.

Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avansează ocupând până în seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.

Divizia a 6-a (general Holban) atacă forțele inamice ce blocau defileul Ciucea pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciucea. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacă pe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere.

Două batalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înaintează în direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciucea) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înaintează pe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciucea) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.

Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabă spre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. În situația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energică a ofensivei era o necesitate strategică de prim ordin.

Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușează complet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, după lupte grele, este stăpână pe defileul Ciucea, la două zile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vânători (general Dabija) avea în față în linia I 4 000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25 000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători (colonel Dumitriu), sprijinită de 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacă pe front poziția inamică Hălmagiu–Ciuci–vârful Dănilă–Gorgana.

Brigada 3 vânători (colonel Paulian) înaintează spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. După cucerirea liniei Hălmagiu–Ciuci, reg 9 vânători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formează detașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacă și respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, după care continuă înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În această situație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completează ordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii să încerce să dea o bătălie decisivă undeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua.

De aceea era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.

Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centrală între Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.

Războiul româno-ungar de la  1919 Inspecţie regală pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Inspecţie regală pe front – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front – foto – cristiannegrea.ro

În concluzie, din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri, rezultă că bătălia, dacă va avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a grupului de nord, care înaintează pe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta.

Lovitura hotărâtoare era destinată să fie dată de Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleană din rezerva generală. Până în seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:

La Grupul de Nord ocupă Hust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de această localitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradiei în Primul Război Mondial (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții);

Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplasează spre Pusta Hallod, divizia 1 vânători în zona Zărandului, iar divizia 2 vânători în zona Felsobarakany–Csermo. Deci, până la 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.

 

Cursa spre Tisa

În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka–Hodoz–Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.

Știrile mai arătau că ungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.

Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea către armata română a liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouă atitudine agresivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural.

Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.

Războiul româno-ungar de la  1919 O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu  pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu
pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici – foto – cristiannegrea.ro

Louis Félix Marie François Franchet d'Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I - foto - en.wikipedia.org

Louis Félix Marie François Franchet d’Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I – foto – en.wikipedia.org

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlat de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey îndeamna comandamentul armatei române să ia cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.

La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.

Astfel,în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6 000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20 000 de oameni (13 000 retrași de la Carei, 4 000 brigada de honvezi respinsă de divizia a 6-a, și cei 3 000 – 4 000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5 000 oameni) și de la Oradea (6 000 oameni).

În total, peste 35 000 de oameni în fața Grupului de Nord, întărite de circa 34 300 de oameni, la care se adaugă în spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9 900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30 000 de oameni în fața celor 13 000 români (diviziile 1 și 2 vânători).

Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp.

Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est.

Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, va trebui aplicată o economie judicioasă a forțelor.

Până la 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2 000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

General Gheorghe Rasoviceanu Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile. Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul", generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga "unul dintre cei mai mari generali romani" - foto si articol - mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu
 - foto si articol – mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu. Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile.

Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga “unul dintre cei mai mari generali romani”

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta–Zerind–Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Holban.

În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici.

La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori (35 000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25 000 – 30 000 de trupe inamice, superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.

Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap 1 000, detaşamentul generalului Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele române trec Tisa, primesc ajutoare şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyreghaza (circa 1 700 de inamici) şi ocupă oraşul.

Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul detaşamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre Muncaci şi Csap, intră în aceste oraşe (29 aprilie) unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.

Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice în tărie de 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reuşeşte să-l treacă pe la Szt Agoda ameninţând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziţia retrăgându-se spre Kis Ujszallas.

Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag. La 28 aprilie, divizia 2 vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.

Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. După lupte cumplite, trupele române se opresc punând între ele şi unguri un obstacol natural, Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

Divizia de secui, mit şi adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor.

De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele.

Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”.

De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.

Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.

La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6 000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1 700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi.

La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu.

Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului.

Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2 500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.

Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est.

În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka–Hodoz–Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.

Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie.

Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka.

Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncpe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:

Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap;

Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda;

Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.

În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan).

La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser–Tass–Szekeli–Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4 545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.

Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

 

II. Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa (1919)

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

 

După cum spuneam în articolul precedent Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa, la 1 mai 1919, trupele române stăpâneau aproape în totalitate malul stâng al Tisei, ba chiar ocupaseră un cap de pod în partea nordică a frontului, în regiunea Tokaj.

Situaţia era foarte jenantă pentru conducerea bolşevică, mai ales că la Budapesta se organizase o mare sărbătoare comunistă cu ocazia zilei de 1 mai, când toată Budapesta devenise roşie, la propriu, acoperită cu drapele bolşevice ce proslăveau regimul. Conducerea comunistă, în frunte cu Bela Kuhn, zâmbea cam strâmb, la gândul că tocmai în această zi trupele române victorioase se făcuseră stăpâne pe întregul mal stâng al Tisei, alungând armata roşie ungară bătută, dezorganizată şi demoralizată. Dorobanţul român, cu baioneta la armă, străjuia Tisa, cu ochii spre vest, spre Budapesta.

Deşi logica militară o impunea, spunând că trebuie să urmăreşti şi să distrugi adversarul atunci când ai ocazia, pentru a nu-i lăsa timpul necesar de refacere, astfel ca să nu poată deveni din nou puternic şi să lovească din nou, Marele Cartier General (M.C.G.) român ordonă Comandamentului Trupelor din Transilvania (C.T.T.) condus de generalul Gheorghe Mărdărescu „să menţină frontul ocupat (Tisa) şi să asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate”.

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial - foto - ro.wikipedia.org

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial – foto – ro.wikipedia.org

Totuşi, în urma evenimentelor grave de pe frontul de est, M.C. G. român trimite mareşalului Foch, comandantul general al trupelor aliate, prin intermediul generalului Berthelot, un comunicat şi o cerere, conform cărora, „majoritatea forţelor din Transilvania vor trebui să fie dirijate către Basarabia unde sunt absolut şi imediat necesare”, dar pentru ca această deplasare să poată fi făcută fără a compromite situaţia politico-militară a României, „trebuie totodată să se înlăture definitiv şi complet pericolul unguresc”, în interesul general şi pentru a „concentra toată atenţia, toată energia, şi toate forţele disponibile pe frontul de est”.

În consecinţă, M.C.G. crede „necesară o operaţiune comună şi imediată a aliaţilor” pentru dezarmarea armatei roşii ungare. Comandamentele militare aliate sunt de acord şi mareşalul Foch o susţine în faţa Conferinţei de Pace. Dar guvernele aliate nu cad toate de acord în această chestiune, era şi normal, toţi erau sătui de război, fapt care îi împiedica să vadă pericolul mortal la care era expusă Europa din partea bolşevismului agresiv. Mareşalul Foch comunică la 14 mai rezoluţia Conferinţei de Pace generalului Grazziani, înlocuitorul la comanda Armatei aliate de Dunăre al generalului Berthelot, chemat la Paris pentru alte misiuni:

„Ca răspuns la propunerile care mi le-aţi făcut şi potrivit avizului guvernelor, o operaţiune contra Budapestei nu este de întreprins pentru moment. Ocuparea Tisei, realizată în urma operaţiunilor care fac onoare armatei române, pare să corespundă necesităţilor imediate şi permite să se proiecteze orice altă operaţiune, în alte condiţiuni”. Cu alte cuvinte, suntem din nou pe cont propriu, atunci când situaţia va deveni precară.

M.C.G. dăduse ordinul ca diviziile 6 şi 7 să fie îmbarcate în trenuri şi trimise de urgenţă pe frontul de est, acolo unde prezenţa de noi trupe era imperios necesară. Această deplasare lăsa C.T.T. fără aportul acestor două divizii experimentate care au luptat în prima linie, acoperindu-se de glorie în cursul ofensivei începute la 16 aprilie, situaţia trupelor române de pe Tisa devenind problematică în cazul unei contraofensive ungare. Dar necesităţile de ansamblu reclamau cât mai multe trupe pe Nistru, deoarece aici se petrecuseră evenimente importante.

Chiar în timp ce trupele române din Ardeal atacau cu vigoare şi respingeau armata roşie ungară, în luna aprilie, trupele bolşevice atacă trupele aliate şi a celor ucrainene naţionaliste (petliurişti aliaţi cu ruşi albi), tăind aprovizionarea trupelor franceze de la Odessa, determinând retragerea acestora în Basarabia (diviziile 16, 30 şi 156 franceze şi divizia 13 greacă, sub comanda generalului d’Anselme).

Odată cu ele se retrag în Basarabia şi trupele române ce asigurau flancul lor (la cererea generalului Berthelot) în sectorul Razdelania – Tiraspol. Retragerea în Basarabia s-a încheiat la 16 aprilie 1919, data la care a început ofensiva română pe frontul de vest, împotriva bolşevicilor unguri. Cu atât mai mult ne apare dimensiunea strategică a acestei ofensive, necesară imperios în perspectiva dezvoltării situaţiei de ansamblu a trupelor române.

La nord, bolşevicii ruşi resping ucrainenii naţionalişti (petliurişti, respectiv adepţii atamanului Petliura) şi o parte din trupele poloneze, care sunt transportate prin Basarabia spre Galiţia. la sfârşitul lunii aprilie, bolşevicii ruşi ating Nistrul pe întreaga lui întindere ce formează graniţa României, de la râul Sbrucz până la Marea Neagră. La nord, bolşevicii continuă atacurile asupra ucrainenilor pe râul Sbrucz, în timp ce fac continue incursiuni peste Nistru, în teritoriul românesc.

Nistrul era supravegheat de corpul V de armată român (diviziile 9 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie) de la Hotin la Tighina, mai la sud fiind apărat de trupele franceze retrase de la Odessa. Ştiind că francezii nu vor sta prea mult, M.C.G. avea nevoie de cât mai multe trupe române pe Nistru, pentru a respinge incursiunile bolşevice şi a face faţă atacului iminent.

Deoarece chiar la 1 mai 1919 guvernul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin a transmis un ultimatum României, cerându-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei până la 3 mai. Iată de unde provine ultimatumul lui Stalin, conform pactului Molotov-Ribbentrop, din iunie 1940. Sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!

Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducând tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuând recrutările pentru apărarea Românie Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii, după cum s-a văzut, nesiguri.

Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrânge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţând România şi dinspre nord.

C.T.T., după ce i-au fost luate din linia întâi diviziile 6 şi 7 infanterie, mută rezervele formate din diviziile 16 şi 18 ardelene pe front, în operaţiunea de acoperire a Tisei.

 

Expectativa pe Tisa (1 mai 1919 – 20 iulie 1919)

Această perioadă nu s-a caracterizat printr-o expectativă, ci prin lupte continue, mai ales pentru cei aflaţi în capul de pod de la Tokaj, unde situaţia începuse să ia o turnură nefavorabilă.

La nord, trupele române din detaşamentul general Olteanu, ocupau la nordul Tisei localităţile Muncaci, Beregsasz, Batyn, mai puţin localitatea Csap, ocupată de cehoslovaci. la începutul lui mai aceştia se aflau la 20 km spre nord, cu divizia a 6-a în flancul lor stâng, cu care trupele generalului Olteanu doreau să realizeze legătura pentru a menţine un front continuu. În acest scop s-a trimis un ofiţer de legătură la divizia a 6-a şi s-a realizat o linie de telegraf directă între Ungvar şi Carei, precum şi între Ungvar şi Debreţin. La ora când românii atingeau Tisa (1 mai), cehoslovacii se deplasau spre sud pentru a ocupa linia de demarcaţie între ei şi unguri, linie stabilită de Conferinţa de Pace încă de la 15 februarie. De remarcat că cehoslovacii nu au putut înainta decât după ce românii i-au respins pe unguri, facilitându-le avansul.

În Ungaria, efectul ofensivei române care a distrus şi azvârlit dincolo de Tisa noua armată bolşevică ungară a fost pe măsură. În ciuda festivismului forţat de la parada de 1 mai din Budapesta, populaţia era nemulţumită de regimul de teroare comunist, iar partidele adverse începură propaganda împotriva regimului. În aceste condiţii, Bela Kuhn cere armistiţiu la 2 mai, aprobat rapid de către aliaţi. Acest armistiţiu a fost doar o manevră pentru a câştiga timp, lucru dovedit de acţiunile imediat următoare. Astfel, Bela Kuhn reorganizează armata şi face noi recrutări, noilor recruţi şi membri ai armatei dându-le avantaje deosebite, în timp ce restul populaţiei nu primea nici măcar alimente. Cu această armată atacă imediat pe cehoslovaci, din două motive. Primul era că, din moment ce fusese bătut deja de români, spera că împotriva cehoslovacilor, mai puţin organizaţi, va obţine mai uşor succese, necesare pentru ameliorarea situaţiei din interior.

Al doilea ţinea de necesităţile sale strategice, atacul fiind dat concomitent cu începerea ofensivei sovietice în Galiţia, pe râul Szbrucz, pentru a face legătura cu sovieticii prin nord şi a rupe legătura noastră cu cehoslovacii, în acelaşi timp, să întoarcă frontul român de pe Tisa printr-o învăluire pe aripa noastră dreaptă. Mai era un aspect, dacă făcea legătura cu Rusia sovietelor şi lucrurile mergeau rău, putea să-şi asigure un culoar prin care să poată fugi cu tot ce a jefuit din Ungaria, în Rusia.

Atacul asupra cehoslovacilor a început la 10 mai, iar la 20 mai ungurii au trecut la ofensivă pe tot frontul. Astfel, la 20 mai ei ocupă Miskolcz şi continuă ofensiva la nord. Divizia a 6-a cehoslovacă bate în retragere, atacată de forţe superioare. În această situaţie, generalul Rossi, comandantul diviziei, solicită ajutor românilor, atât în 20, cât şi în 21 mai dimineaţa.

El solicită trupelor române din capul de pod Tokaj să atace flancul şi spatele bolşevicilor, pentru a scădea presiunea asupra trupelor sale şi să le permită regruparea pentru contraatac. M.C.G. răspunde în aceaşi zi, cerând C.T.T. să dea întreg concursul cehoslovacilor, pentru asta să treacă treptat trupe necesare în capul de pod.

Românii se dovedeau încă o dată aliaţi fideli, sărind în ajutor, mai ales că era în interesul comun ca ungurii să nu-i împingă pe cehoslovaci spre nord şi să poată fi învăluit flancul nostru drept, sau chiar deschisă calea spre Galiţia, spre bolşevicii ruşi ai lui Lenin aflaţi în ofensivă acolo.

La data atacului ungar noi aveam în capul de pod 8 companii (din Reg 81 şi 82 inf), o baterie de artilerie (din Reg 22 art) şi un pluton de cavalerie, trupe pentru apărare, total insuficiente pentru mutări ofensive. Marginile capului de pod erau un arc de cerc prin localităţile Mad-Ond-Legyes şi Benye-Tisza Lucz, la 20 km vest de Tokaj şi tot atâţia est de Miskolcz.

Unităţile din capul de pod sunt întărite cu elemente din Divizia a 16-a ardeleană şi cu un batalion din divizia 2 vânători, transportate pe calea ferată sau pe jos. Se constituie aici detaşamentul ofensiv sub conducerea colonelului Dragu Constantin, în forţă de 5,5 batalioane infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane cavalerie, sunt împinse în faţă recunoaşteri de aviaţie şi patrule.

Recunoaşterile relevă faptul că Miskolczul ar fi fost ocupat de circa 5000 de trupe inamice şi 3 baterii, iar spre râul Sajo, în faţa trupelor noastre, se concentrează noi trupe, la fel la nord de Miskolcz pentru continuarea ofensivei.

Atacul românesc începe la 23 mai, ora 3.30, amânat cu două zile pentru sincronizarea cu cehoslovacii, care comunicaseră că au nevoie de acest răgaz pentru reorganizare. Aceştia înaintează spre Miskolcz dinspre N şi NE pe 3 coloane concentrice, în timp ce colonelul Dragu atacă flancul drept şi spatele inamic cu scopul de a întoarce rezistenţa pe care ungurii ar opune-o cehoslovacilor.

Totodată, intenţiona să pună stăpânire pe zona Miskolcz Ladhaza Onod tăind retragerea ungurilor şi împiedicând sosirea ajutoarelor acestora. În cazul în care atacul cehoslovac mergea prost, colonelul Dragu prevedea numai stabilirea de capete de pod solide pe râul Sajo, în punctele Al Zsolcza şi Sajo Petri, până la noi ordine. Detaşamentul colonelului dragu înaintează pe trei coloane, dar cea principală (3 batalioane şi 3 baterii) este atacată de un tren blindat şi de forţe superioare, care determină retragerea cu pierderi până la podul căii ferate de peste Hernad, la sud de Hernad Nemety.

Coloana din stânga (spre sud) se angajează în luptă cu inamicul ce ocupa satul Sajo Lad. În urma retragerii coloanei principale de la nord, şi din cauza puternicului foc de artilerie din flancul stâng, se retrage şi ea spre Belso Bocs. În acest timp, cehoslovacii ajung până la 4 km nord şi est de Miskolcz, dar sunt atacate prin surprindere de forţe superioare şi se retrag pe liniile de pornire.

Recunoaşterile, inclusiv cele aeriene, arată noi concentrări de trupe inamice. C.T.T. hotărăşte trecerea la defensivă şi întăreşte capul de pod, trimiţând forţe suplimentare, inclusiv trenul blindat, trupele noastre din capul de pod ajungând la 10 batalioane şi 8 baterii, a căror comandă o ia generalul Hanzu, comandantul diviziei 16 ardelene. C.T.T. cere cehoslovacilor informaţii precise asupra efectivelor şi grupării forţelor lor, cât şi asupra acţiunilor viitoare.

La 25 mai, divizia a 6-a cehoslovacă comunică poziţia sa actuală şi faptul că intenţionează să se fortifice pe aliniamentele ocupate, până la sosirea ajutoarelor pentru a relua ofensiva, dar această ofensivă nu va putea fi reluată mai devreme de 31 mai. ca urmare, trupele româneşti se întăresc pentru defensivă.

Între 25-30 mai, trupele româneşti resping puternicele atacuri zilnice inamice, inclusiv cu trenuri blindate, de pe frontul Hernadului. De menţionat că trupele roşii maghiare aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În urma informaţiilor primite de la prizonieri şi recunoaşteri, conform cărora trupe numeroase se concentrează pentru atac atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor, se ia hotărârea concentrării restului diviziei a 2-a vânători în zona Nzreghaza – Debreţin.

La 31 mai, ora 4.45, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Românii resping atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. la 31 mai, acţiunea inamicului pe frontul românesc scade în intensitate, doar acţiuni de 1-2 companii, respinse de artilerie şi mitraliere.

Dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hernadului, atunci trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluită. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La flancul stâng, reg 81, atacat de forţe superioare, cedează teren şi se retrage până la 2 km NE de Ptrugy unde, intervenind un batalion din reg 3 vânători înaintarea inamicului este oprită. Dar la nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag spre N-NE descoperind flancul român drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezo Zambor şi instalează artileria.

Aripa românească serios ameninţată începe retragerea în grabă, dar intervenţia energică a comandantului diviziei a 16-a opreşte retragerea pe linia Makos, care este ocupată de unităţile din reg 3 şi 9 vânători ce intervin în luptă.

În urma retragerii cehoslovacilor legătura cu ei fiind ruptă, C.T.T. decide evacuarea capului de pod Tokaj şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din reg 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie între Berczel şi Balsa, la punctul de joncţiune dintre div 16 şi reg 9 vânători, dar atacat simultan dinspre nord şi sud este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Şi românii au pierderi, 7 morţi şi 65 răniţi, inclusiv un ofiţer. Încercările de trecere din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Pe frontul cehoslovac, ungurii continuă ofensiva, ocupând Satoralja Ujheli (30 km vest de Csap), apoi Nagy-Mihaly, apropiindu-se de linia Csap – Muncacs, ameninţând dreapta trupelor române. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap – Tisa Ujlak – Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea românească ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă.

În această situaţie, M.C.G. ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele recrutate altele deplasate de pe alte sectoare de pe Tisa, şi ia legătura cu polonezii insistând ca aceştia să supravegheze linia Muncaci – Styr. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns solicitărilor lor, tot ca şi aliaţi fideli, fapte petrecute după cum urmează.
Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni. O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.

Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană.

Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.

Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti. La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.

După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.

Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav.

Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei.

Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.

Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai.

La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 26 mai este ocupta Delatynul.

La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388 pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun.

Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia. Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918.

La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

 

Preliminariile ofensivei ungare de pe Tisa (8 mai – 20 iulie 1919)

La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”. În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul.

La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa, în mare măsură cele din ziua de astăzi.

Răspunsul lui Bela Kuhn este de-a dreptul ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. Se poate să minţi chiar în faţa evidenţei. La 16 iunie comunică că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor republicii ungare şi că în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”. Deci, total în contradicţie cu evenimentele.

A început atacul asupra românilor în aprilie 1919, asupra cehoslovacilor în mai, şi continua atacurile asupra lor şi după 16 iunie, data comunicatului către Paris. Numai în urma somaţiilor categorice încetează ostilităţile şi încep retragerea pe noua graniţă, între 24 iunie şi 4 iulie.

Despre al doilea comunicat al lui Bela Kuhn, răspunsul era suficient de clar: indiferent de guvern, ungurii nu renunţau la tendinţele de imperialism asupra teritoriilor şi naţionalităţilor care le-au ţinut subjugate, chiar dacă timpurile se schimbau. Asta se vedea şi din pregătirile de ofensivă pe care le făceau, de data asta, din nou, împotriva românilor.

Insuccesul soldat cu evacuarea teritoriului cehoslovac, deşi militar se descurcaseră bine, slăbise poziţia guvernului comunist în interior, unde lipsa de alimente şi mijloacele teroriste caracteristice regimurilor bolşevice ducea la mari nemulţumiri şi chiar tentative de revoltă, întărind poziţia guvernului maghiar contrarevoluţionar de la Szeghedin.

Bela Kuhn apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă, de data asta contra românilor.Astfel, începe pregătirile, rezumate prin transportarea a numeroase forţe pe frontul Tisei, de pe frontul cehoslovac, din faţa celui franco-sârb, total inactiv, şi prin ample mobilizări din interior.

Se procedează la instruirea şi pregătirea trupelor, la întărirea disciplinei şi moralului.În paralel, se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, tentativa de izolare diplomatică a ţării noastre, în aşa fel încât să nu poată primi ajutor nici de la cehoslovaci, nici de la polonezi.

Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia. În faţa acestor evidenţe, M.C.G. şi guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează, sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.

Motivele sunt strict militare: Tisa reprezintă un obstacol natural care poate fi apărat cu forţe reduse, lucru esenţial în situaţia strategică a României, prinsă în război pe două fronturi, pe Tisa şi pe Nistru. Retragerea pe noua linie de graniţă ne-ar pune în situaţia de a ne apăra cu spatele la munţi, comunicaţiile fiind puţine şi ocolitoare, prin trecători, îngreunând manevra şi posibilitatea de a întări un sector sau altul, rezervele trebuind să facă un ocol de 400-600 km pe linia Dej – Cluj – Alba Iulia. Linia ferată ce leagă Oradea de Carei nu va putea fi întrebuinţată, fiind la 10 km de frontieră, deci putând fi interceptată sau bombardată din primele momente ale atacului maghiar.

Consiliul Suprem Aliat consideră că obiecţiile României sunt întemeiate şi că ungurii nu numai că nesocotesc cererea Consiliului Suprem, dar că atacurile lor şi pregătirile de ofensivă generală reprezintă un pericol care ameninţă atât siguranţa României, cât şi pacea generală.

Primul şi cel mai mare susţinător al punctelor de vedere ale României în Consiliu a fost chiar mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate. Acesta arată Conferinţei de Pace „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de sud”.

În consecinţă intervine ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa până când Ungaria se va conforma cerinţelor armistiţiului din 13 noiembrie 1918 şi va prezenta garanţii că nu va mai lua măsuri agresive contra vecinilor ei.Consiliul suprem aliat a hotărât la 6 iulie să nu mai trateze cu Bela Kuhn şi menţină blocusul Ungariei şi status-qvo-ul, hotărâre acre este comunicată guvernului maghiar. În aceeaşi zi, guvernul Bela Kuhn remite o notă aliaţilor prin care comunică „trupele române neexecutând încă retragerea hotărâtă de aliaţi pe noua linie de frontieră, Ungaria a reluat ostilităţile contra României”.

Un pretext şi o manevră pentru a justifica atitudinea belicoasă a Ungariei contra României.Această declaraţie, coroborată cu intensificarea atacurilor bolşevici pe Nistru, ameninţa siguranţa României şi prin aceasta a întregii Europe de sud-est. Consiliul suprem aliat recunoaşte gravitatea momentului creat de mişcarea bolşevică, gravitate despre care reprezentanţii României au militat de la început la Conferinţa de Pace de la Paris.Dar a trebuit să treacă atâta timp până ce aliaţii au conştientizat iminenţa pericolului.

Conferinţa de Pace apreciază, în sfârşit, că blocusul Ungariei nu este suficient şi numai printr-o acţiune militară aliată comună s-ar putea stăvili acţiunea bolşevică care s-ar putea extinde spre Occident, şi în acelaşi timp Ungaria ar putea fi constrânsă să respecte condiţiile armistiţiului, făcându-se posibilă semnarea unei păci durabile de către un guvern responsabil.La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia creată. Este invitat şi mareşalul Foch împreună cu delegaţii tuturor statelor aliate.

Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţie opera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”. Cuvinte profetice ale mareşalului Foch, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916.

Conferinţa este de acord, dar pentru asta este nevoie de forţe importante. Cei 84000 de soldaţi aliaţi (dintre care două treimi sunt români) nu sunt suficienţi, constată Conferinţa, deoarece guvernul bolşevic ungar a întărit armata, contrar prevederilor armistiţiului, mai mult, succesele contra cehoslovacilor au ridicat moralul guvernului şi armatei.

În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile, în raport cu necesităţile unei astfel de operaţiuni.

Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, una sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia.Pentru a stabili modalitatea acţiunii comune,

Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune.

Foch insista că „o acţiune de o asemenea natură trebuie să fie întreprinsă şi condusă cu maximum de mijloace pentru a prezenta o completă garanţie de succes şi pentru a se obţine rezultate rapide”. La 12 şi 13 iulie, mareşalul Foch se adresează M.C.G. român, în speranţa că M.C.G. „va aprecia ca necesar să dea pentru operaţiunea proiectată maximum de forţe şi mijloace de care poate să dispună în acest moment, dat fiind interesul pe care-l prezintă pentru România lichidarea completă a chestiunii ungureşti”.Cu alte cuvinte, grosul forţelor necesare trebuia să-l dea România, ei revenindu-i sarcina principală în eliminarea pericolului bolşevic din Ungaria.

Văzând seriozitatea cu care era luată în calcul formarea unei forţe multinaţionale puternice, cu atât mai important ni se relevă efortul militar şi succesul României care va rezolva până la urmă singură problema.Mareşalul Foch cerea de urgenţă următoarele informaţii: numărul maxim de divizii de prima linie cu care putea contribui România, efective, forţă combatantă, muniţii existente; schiţa de dislocare a forţelor române faţă de unguri; afară de trupele din Transilvania, ce alte divizii sau trupe ar mai putea aduce România pe frontul ungar şi la ce dată, pentru a servi ca rezerve, chiar dacă ar sosi după începerea operaţiunilor; lipsa de materiale care ar putea să întârzie începerea operaţiunilor.

Răspunsul M.C.G. român soseşte la 16 iulie:

„MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizia însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu.

Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea diviziei a 7-a care, actualmente, era singura rezervă pe acest front. Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii.

Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.”

Pregătirile militare ale aliaţilor cerând timp, generalul Franchet d’Esperey, în dorinţa de a ajuta România în cazul în care va fi atacată de Ungaria înaintea terminării acestor pregătiri (cum de fapt s-a şi întâmplat), cere la 19 iulie M.C.G. român să-i comunice în ce sens doreşte să se producă intervenţia Armatei de Ungaria (franco-sârbe).

Românii răspund că „în eventualitatea unei agresiuni ungare, reuşita acţiunilor trupelor române va fi mai uşor asigurată dacă trupele franceze vor ataca spatele inamicului între Tisa şi Dunăre, în cazul în care trupele ungare ar reuşi să treacă la est de Tisa”.

Acelaşi general Franchet d’Esperey care impunea armistiţiul de la Belgrad în 13 noiembrie, oprind avansul trupelor române în Ardeal, acum era plin de solicitudine, după ce văzuse cu cine avea de-a face. Dar oricum, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria lui Bela Kuhn declanşează ofensiva peste Tisa a doua zi, 20 iulie 1919. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român.

Şi din nou acesta va învinge.

 

Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta (1919)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Am văzut cum s-a declanşat războiul din 1919 şi cum trupele române au ajuns la Tisa (Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa), precum şi perioada de asteptare, luptele din capul de pod de la Tokay în sprijinul flancului cehoslovacilor, precum şi intervenţia românilor în Pocuţia (Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa). La data declanşării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în continuare.

 

Faza premergătoare ofensivei maghiare

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), dispune forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu.

Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se va constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acţiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând puţin, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.

Nu putem să nu constatăm faptul că armata română, comandanţii ei, învăţaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepţia manevrei şi execuţia erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, pe Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă.

Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două, div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.

Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti continuă să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) va ordona deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja.

Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luaţi de ruşi în decursul războiului).

Legătura în nord a trupelor române din Pocuţia cu polonezii este asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii sunt respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii pun stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania este asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.

În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă.

Cu atât mai condamnabilă ni se pare pasivitatea aliaţilor, deşi cu câteva zile înainte solicitau armatei române informaţii despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri.

I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaţilor noştri.

Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi uite cum ne-a fost returnat serviciul. Despre cehoslovaci, ce să mai vorbim. I-am susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemişcaţi, lăsându-ne singuri, când puteau foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.

Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100000 de oameni şi 314 guri de foc.

Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:

- La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.

- La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.

- La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.

- Între forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. În rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.

Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70000 de oameni gata de atac.

Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri.

Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:

- Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 13700 oameni, sub comanda gen Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 9500 oameni sub comanda gen Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.

- Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 14300 oameni, gen Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 8400 oameni, general Lecca Aristide).

- Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu iau comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.

În rezerva generală, forţă combatantă, 48 bat, 42 esc şi 24 bat, total 48000 de oameni.

Greşelile ungurilor se văd încă de aici. Odată, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ulterior prin posibilităţi de manevră.

Dar atacul lor se va da în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare sunt depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu pot veni unul în ajutorul altuia şi nu pot manevra să prindă în cleşte forţele române.

Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte sunt nerealiste prin faptul că sunt puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria noastră.

 

Bătălia de pe Tisa (20 – 26 iulie 1919)

Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care aruncă agresorii dincolo de râu (24 – 26 iulie).

Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.

Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. În faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane şi 20 de baterii inamice. Atacul începe la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră răspunde, duelul durează până către ora 8 când patru batalioane inamice încep să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay.

Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf trece la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite cedează teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Dar acesta ocupă localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada.

Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere.

Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.

Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii.

În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.

Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.

Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes.

Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.

După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:

- Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.

- Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.

Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:

„Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.”

Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.

Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz.

Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle.

Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.

Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”.

În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa.

După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează.

Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.

Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş.

Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar – Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent.

În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.

Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului.

În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.

La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime.

În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.

Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad.

În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.

Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate.

În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.

Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta - foto - istorie-pe-scurt.ro

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta – foto – istorie-pe-scurt.ro

La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie.

Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.

Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.

Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova – Lugoj.

Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad.

Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”.

În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.

Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

 

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)

În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:

„Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza. Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu.

În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok. Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.”

Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.

Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie.

Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.

La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii.

Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.

La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi.

La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.

În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră.

Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.

A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.

La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun.

Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.

Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.

Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere.

Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii.

Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.

La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00.

O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.

Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră.

Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.

În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.

Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp.

Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek.

În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util.

Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.

Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes – Fegyvernek – Szaparfalu.

Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.

Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa.

În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”.

Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”.

Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.

Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

 

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”.

De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.

Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor.

Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.

La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.

Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50:

„Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.

Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.

Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:

- Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek;

- Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok;

- Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras.

- În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.

- În rezerva generală, div 2 inf.

La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere.

La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod.

Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu.

În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.

În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok.

Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă (vezi Ocuparea Budapestei de armata română).

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 - foto: ro.wikipedia.org

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 – foto: ro.wikipedia.org

A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania.

Armata regală romană, a manifestat o atitudine plină de umanism fata de populatia ungara, împartind hrană caldă și paine, lucru recunoscut si de presa budapestană.

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:

„Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

Războiul romano-maghiar din 1919 s-a desfăşurată pe o perioadă de nouă luni.

Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi.

Românii au început retragerea din Ungaria în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei.

Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.

Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta) pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919 - foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta) pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919 – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Principalii lideri bolsevici au fugit din Ungaria. Bela Kun si alti kuneristi s-au refugiat in Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.

Au fost insa arestati si au ramas intr-un lagar pana in iulie 1920, cand un acord privind schimbul de prizonieri intervenit intre Austria si Rusia sovietica, a permis unui numar de 415 kuneristi sa se refugieze la Moscova.

La Moscova, Bela Kun a intrat in randul Partidului Comunist (bolsevic) din Rusia sovietica. A primit cetatenia sovietica si a fost numit in conducerea Komiternului,raspunzand de Germania, Austria, Cehoslovacia si… Romania.

Bibliografie (surse):
Radu Cosmin, Românii la Budapesta;
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei;
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria;
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921).
Istoria md.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Dieta de la Sibiu din 1863

Sibiu, Hotel “Împaratul Romanilor”, Sala Redute (1863)

foto preluat de pe patrimoniu.sibiu.ro
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Dieta de la Sibiu din 1863

Dieta Transilvaniei ţinută între anii 1863-1864 la Sibiu, a fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revoluţia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor.

 

Alegerile pentru formarea Dietei

Regimul liberal instaurat în Imperiul Habsburgic în 1860 a creat o fereastră de oportunitate pentru naţionalitatea română. După Revoluţia din 1848 Dieta Transilvaniei nu se mai întrunise niciodată.

Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”). Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia. Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători.

Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens. Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze.

Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi:

- românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)
- maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)
- saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

Pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea relativă a locurilor în Dietă, cu mult peste reprezentarea firavă de care avuseseră parte în 1848.

 

Prima sesiune (1863)

Ordinea de zi

În 1863 împăratul Franz Joseph a convocat forul legislativ pentru data de 1 iulie, la Sibiu. Pe ordinea de zi urmau să fie discutate 11 propuneri regeşti:

1.   recunoaşterea politică a naţiunii române şi confesiunile ei;

2.   recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiara şi germana;

3.   adoptarea unei legi electorale;

4.   alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial;

5.   reîmpărţirea administrativă a teritoriului statului;

6.   reglementarea administraţiei publice;

7.   reglementarea justiţiei;

8.   înfiinţarea unui tribunal suprem;

9.   modificarea patentei urbariale din 1854;

10. introducerea cărţilor funciare;

11. înfiinţarea unei bănci ipotecare.

 

Desfăşurarea lucrărilor

Deschiderea lucrărilor s-a făcut la data de 15 iulie 1863. Nemulţumiţi că pierduseră majoritatea, deputaţii maghiarii şi secuii, atât cei aleşi cât şi regaliştii, au boicotat lucrările, susţinând că forul se întruneşte ilegal. Doar saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. Prin absenţa maghiarilor, românii aveau majoritatea absolută, iar deputaţii aleşi erau mai numeroşi decât cei numiţi.

În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865.

După lungi dezbateri, la 20 octombrie, deputaţii transilvăneni au intrat în Parlamentul vienez.

 

A doua sesiune (1864)

A doua sesiune a Dietei s-a desfăşurat în perioada 23 mai – 29 octombrie 1864 şi avea pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale. În lipsă de timp şi energie pentru discutarea acestor proiecte, sesiunea a fost dominată de discuţiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat şi a celui pentru legea electorală. Viena va decide ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului şi nu în Transilvania, la Blaj, aşa cum propuseseră deputaţii români. Noul for avea să-şi înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor sunt înaintate Dietei şi alte proiecte:

- reglementarea împărţirii administrativ-teritoriale;
- organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de primă instanţă;
- bugetul provinciei pe 1865;
- bugetul Fondului pentru despăgubirea urbarială.

În plus, Dieta însăşi vine cu o serie de iniţiative legislative, dintre care cele mai importante se refereau la:

- construirea primei căi ferate a Transilvaniei
- desfiinţarea vămilor interne
- reducerea serviciului militar.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár - foto: en.wikipedia.org

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár – foto: en.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto - ro.wikipedia.org

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto – ro.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

 

Conţinutul tratatului

Trianon-Imagine de la tratative - foto - ro.wikipedia.org

Trianon-Imagine de la tratative – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată “Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată “Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

 

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Trianon - Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat - foto - ro.wikipedia.org

Trianon – Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat – foto – ro.wikipedia.org

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

 

Impactul tratatului

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) - foto - ro.wikipedia.org

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare sau vecine; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

 

Extrase

„Articolul 47.

România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.”

„Articolul 161.

Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ și aliații ei.”
—Tratatul de la Trianon

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Varianta originală a Tratatului de la Trianon poate ajunge gratuit la orice român, în format digital

O copie a Tratatului de la Trianon, care oficializa, la 4 iunie 1920, actuala frontieră a României cu Ungaria, poate fi descărcată, începând de joi (4 iunie 2020), în format digital, de pe site-ul unei companii din Petroşani specializată în operaţiuni de arhivare, documentul fiind obţinut printr-o tehnică specială de scanare de pe singura variantă originală existentă în limba română.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

cititi mai mult despre Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- DOCUMENTAR: O sută de ani de la Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

- Marius Oprea – La sfârșitul pandemiei Covid-19, laboratoarele PSD produc ȚVirusul Trianon;

 

 

 

- Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

- 4 IUNIE 1920 – TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON SI CE NU AU INVATAT DIN ISTORIE REVIZIONISTII UNGURI. VIDEO

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamația adoptată de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamatia adoptata de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

 

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic. În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de maghiari, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand l-a sancționat la 10 iunie 1848.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător. Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848, revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor. La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații (mai-iunie) și slovacii (septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți. Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară. Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran, îi chema pe români la luptă:

Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni. Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu. Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:
dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un „Apel către poporul român”emis la data de 10.10.1848 şi semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar. Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti. Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni. Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny. Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.
La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară. Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos. În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

În scrisoarea trimisă lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară. Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste… Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri. Ceea ce omit mulţi istorici maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru acordarea de drepturi doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan. Liderii maghiarilor voiau drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni. Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:
Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.
Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis. Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i : „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Memorandul Transilvaniei (28 mai 1892)

Semnatarii Memorandului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; ro.wikipedia.org

 

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.

Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.

Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

 

Motivele apariției Memorandului

După Ausgleich-ul din 1867, românii, deși populație majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandul a fost scris de un comitet format din Partidului Național Român:

- Ioan Rațiu – președinte,
- Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote- vicepreședinți
- Vasile Lucaciu – secretar general
- Septimiu Albini – secretar.
- D. P. Barcianu, Theodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, I. Tripon, Nicolae Christea, Gavril Manu, Dimitrie Comșa, Aurel Suciu, I. Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Iuliu Mera, Gherasim Domide, A. Popovici, Rubin Patița, Iuliu Coroianu și Vasile Rațiu – membri

Erau solicitate drepturi politice pentru români și denunțarea politicilor de intoleranță față de români existente în regatul ungar.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892:

Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.
—Borchgrave

Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884:

Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”
—Georges Clemenceau

Elaborarea petiţiei. Respingerea delegaţiei

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.

Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către

Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc.

MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ!

PREA GRAŢIOASE DOAMNE,

Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.

Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie.

În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului.

Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.

Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă.

Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.

Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică.

În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială.

Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani.

Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.

Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională.

Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.

Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale.

Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, “Pragmatica Sancţiune” asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.

Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie.

Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară – s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele:

“Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata.

Iar, “Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei.”

b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări.

Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic.

Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş.

Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.

În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică.

Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti – dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii – declară:

“Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol.”

Privitor la Legea de presă constată: că “în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca “Federaţiunea”, “Albina”, “Observatorul”, “Gazeta Transilvaniei”, “Tribuna” şi “Rumenische Revue” au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror “regal” a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach.”

În “Politica Agrară” memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă:

“Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei.”

În concluzie Memorandul subliniază: “Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame.

Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii.

Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului.

Sibiu, 26 martie 1892.

Dr. Ioan Raţiu preşedinte,

Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar.

Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

 

Consecințe

Trimiterea în judecată a fruntaşilor ardeleni. Graţierea

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar.

Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistitie regală anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.

Au existat însă și rezerve față de o politică activă pentru unificare până la sfârșitul Primului Război Mondial și până la încheierea Tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari.

Faţă de toţi acuzaţii condamnaţi se constată caracterul periculos al delictului de agitaţie, atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia dintre cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numite Legea Uniunii, prin care s-a decretat uniunea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu-zisă [...] Instanţa a găsit că pedeapsa aplicată acuzaţilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise
Sentinţa de condamnare a memorandiştilor din 25 mai 1894

Cu această ocazie, Ioan Rațiu a rostit celebra frază:

Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă
—Ioan Rațiu

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu* (1828 – 1902), – foto: ro.wikipedia.org

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

 

Rolul memorandumului pentru istoria Transilvaniei

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.roro.wikipedia.org
cititi mai mult pe enciclopediaromaniei.ro

 

* Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pronunciamentul de la Blaj (3/15 mai 1868)

Catedrala din Blaj, sfârșitul secolului al XIX-lea

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; ro.wikipedia.org

 

Pronunciamentul de la Blaj din 3 mai 1868,  inițiat de Ioan Rațiu și George Bariț, a fost o formă de acţiune politică a fruntaşilor români din Transilvania prin care s-a protestat împotriva abolirii autonomiei şi încorporării Transilvaniei la Ungaria. În contextul dualismului austro-ungar, Transilvania a avut parte de consecinţe nefaste, cunoscând o intensă politică de maghiarizare, fundamentată pe noile legi privind naţionalităţile, presa, învăţământul, alegerile.

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 3/15 mai 1868, la împlinirea a două decenii de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în timpul unei adunări populare, la care au participat în jur de 60.000 de țărani din Transilvania, un grup de fruntaşi ai românilor din Transilvania dau publicităţii un nou protest împotriva abolirii autonomiei Principatului şi încorporării lui la Ungaria. Pronunciamentul de la Blaj, aşa cum este cunoscut în istorie acest act de protest în masă, a fost publicat în ziarele româneşti din Transilvania: „Telegraful Român”, „Gazeta Transilvaniei”, „Federaţiunea”, iar un exemplar a fost înaintat guvernului. Autorii protestului arată că „inteligenţa română, adunată spre a serba aniversarea zilei de 3 mai” s-a adunat pentru a discuta asupra situaţiei politice prezente, în care a fost aruncată „în contra voinţei sale”, şi împreună au alcătuit acest pronunciament, „din dorinţă către patrie şi naţiunea noastră”.

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acest act se reafirmă că „românii, majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei” rămân neclintiţi pe lângă principiile din 3/15 mai 1848. Ei se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei pe baza diplomei leopoldine, pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863 (legea privind egalitatea politică şi confesională a naţiunii române şi legea prin care limba română devenea oficială în Transilvania, alături de limba maghiară şi germană), pentru redeschiderea Dietei transilvane pe baza unei adevărate „reprezentaţiuni poporale”, căci Dieta de la Pesta nu poate fi îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania. Se mai arată că, în condiţiile existente, singura cale de a obţine „încuviinţarea şi şi valoarea convicţiunilor noastre politice” este cea a publicităţii, făcând astfel un serviciu regimului prin „descoperirea francă a nemulţumirii provenitoare din purcederea dânsului în afacerile Transilvaniei”.

Pronunciamentul s-a pronunțat pentru autonomia Transilvaniei și pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863, anume legea privind egalitatea politică și confesională a națiunii române, precum și legea prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Marele Principat al Transilvaniei, alături de limba maghiară și germană. Pronunciamentul a solicitat redeschiderea Dietei Transilvaniei.

Continuatori ai liniei Pasivismului, autorii Pronunciamentului au arătat că nu recunosc unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar în consecință nu recunosc nici dreptul Parlamentului de la Budapesta de a adopta legi pentru Transilvania. Documentul a reafirmat boicotul vieții politice a țării, precum și refuzul recunoașterii instituțiilor maghiare.

Pronunciamentul a fost publicat în ziarele de limba română din Transilvania, în România și în țările vestice. Drept răspuns, Ministrul Justiției din Ungaria a inițiat proceduri publice împotriva semnatarilor (Basiliu Rațiu, președintele capitulului mitropolitan, profesorul Ioan Micu Moldovan etc.). În zilele ce au urmat, ziarele au publicat numeroase declaraţii de solidaritate cu poziţia exprimată în Pronunciamentul de la Blaj. Autorităţile maghiare au trecut la măsuri represive, declanşând o aprigă campanie de persecuţii. Iacob Mureşanu a fost destituit din funcţia de director şi profesor al gimnaziului din Braşov, sub motiv că a fost pus în urmărire penală pentru crimă de tulburare a ordinii publice, deoarece publicase Pronunciamentul în „Gazeta Transilvaniei”. Acuzaţi de crimă contra liniştii publice, principalii autori ai documentului urmau să fie judecaţi de tribunalul din Târgu Mureş.

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică - foto: ro.wikipedia.org

Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda – d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac), în ungurește Vazul Rácz sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic și primul prepozit capitular mitropolitan al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Dieta de la Pesta, patru deputaţi români au interpelat guvernul (prin Ilie Măcelariu), în legătură cu măsurile poliţieneşti şi judiciare ordonate împotriva intelectualilor consideraţi principalii semnatari ai Pronunciamentului. În România numeroase gazete, precum „Românul”, „Trompeta Carpaţilor”, au publicat articole de solidarizare cu românii din Transilvania. Numeroşi intelectuali, precum Carol Davila, B. P. Haşdeu, au mers în Transilvania în iunie 1867, cu ocazia încoronării lui Franz Josef ca rege al Ungariei, pentru a protesta împotriva dualismului.

Ca urmare a frământărilor politice, o ordonanţă regală a suspendat procesul intentat semnatarilor Pronunciamentului de la Blaj.

 

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.roro.wikipedia.org

Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848)

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie. Punctele votate de Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 sunt cele de mai jos.

Guvernul maghiar al Transilvaniei nu a oprit oficial ţinerea acestei adunări naţionale, aşa cum a fost în cazul precedentei, care a avut loc tot la Blaj, în Duminica Tomii. De data aceasta el a încercat dezbinarea românilor pe criterii religioase, permiţându-le acestora să se adune în cadrul a două întâlniri, una ortodoxă, cealaltă greco-catolică, cu menţiunea ca una să aibă loc la Sibiu, iar alta la Blaj. Episcopii români Şaguna şi Lemeni au ignorat însă aceste ordine ale guvernului şi au organizat o singură adunare românească, la Blaj, care avea să înceapă la 3/15 mai 1848. Pentru aceasta, pe 5 mai (stil vechi) 1848 guvernul maghiar a trimis note de imputare episcopilor români, dar nu a făcut alte încercări oficiale de a opri adunarea, cum a fost în cazul celei din Duminica Tomii. Au fost luate alte măsuri pentru a-i intimida pe români şi a-i descuraja, pentru a nu participa la adunare: Florian Micaş, deţinut politic în temniţa de la Cluj, a fost mutat la cea din Târgu Mureş, în condiţii mizere, pe motiv că Blajul era prea aproape de Cluj şi exista posibilitate ca românii întruniţi acolo să încerce eliberarea acestuia; ţăranii români care participaseră la Adunarea Naţională din Duminica Tomii erau bătuţi crunt de domnii de pământ pentru că participaseră sau chiar şi numai pentru curajul de a vorbi despre ce se întâmplase acolo. Răspunsul românilor a fost o hotărâre şi mai mare de a participa la adunarea din 3/15 mai.

Pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj a avut loc mai ales la Sibiu, unde se adunaseră intelectualii români. Aici venise de peste Carpaţi August Treboniu Laurian, de la Blaj canonicii Cipariu şi Sereni, care împreună cu alţii au discutat planul de acţiune pentru viitoarea adunare. Propunerea lui Simion Bărnuţiu, aprobată de toţi cei prezenţi, a fost ca la Blaj să se realizeze următoarele trei puncte:

- Naţiunea română să se declare pe sine de naţiune liberă şi independentă
- Să se depună jurământ de fidelitate împăratului austriac
- Să protesteze împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria

Cu o săptămână înainte de Marea Adunare a sosit la Sibiu de la Carloviţ episcopul ortodox Andrei Şaguna, fiind primit cu mare pompă de sibieni.

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie. cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Guvernul maghiar a încercat să intervină în desfăşurarea viitoarei Mari Adunări Naţionale şi să o ţină sub controlul său. Astfel, după ce prin funcţionarii săi încercase să determine protopopii români să se declare favorabili unirii Transilvaniei cu Ungaria, la 7 mai (stil nou) 1848 a cerut episcopilor români ca la Marea Adunare să admită numai un număr limitat de români, iar aceştia să se întrunească nu sub cerul liber, ci în biserică, pentru a putea fi uşor ţinuţi sub control. La 8 mai 1848 episcopilor li s-a pus în vedere ca la adunare să fie admişi numai clerici, fiind interzisă prezenţa delegaţilor civili de la sate, iar dacă aceştia se vor prezenta totuşi, să fie trimişi imediat acasă.

Din partea guvernului maghiar au fost numiţi comisari pentru această adunare Banffy Miklos, comite suprem al comitatului Alba Inferioară, şi Szabo Lajos, consilier gubernial. La ordinele celui din urmă s-a pus armata care avea să fie prezentă la adunare şi care avea rolul să menţină ordinea.

Efervescenţa naţională a românilor a crescut mult în zilele dinainte de adunare. Ei erau hotărâţi să îşi expună pretenţiile naţionale, aşa cum făcuseră şi celelalte naţiuni din Imperiul Austriac şi Ungaria.

Cu toate că Marea Adunare Naţională era programată să înceapă luni, 15 mai 1848, românii au început să se adune la Blaj încă de vineri, 12 mai. Sâmbătă, 13 mai, a sosit la Blaj de la Sibiu episcopul ortodox Şaguna, însoţit de intelectualii români din Sibiu şi Braşov. Alaiul său a fost întâmpinat cu mare pompă de români, iar la Mânărade, în apropiere de Blaj, l-a aşteptat o delegaţie a clericilor români greco-catolici, care l-a invitat să locuiască pe durata adunării împreună cu episcopul Lemeni. Iniţial, episcopul Şaguna intenţionase să locuiască într-o baracă de lemn construită în mijlocul pieţei din Blaj. A acceptat invitaţia greco-catolicilor şi s-a aşezat la curtea episcopală din Blaj. Tot sâmbătă, spre seară, au sosit din Ţara Moţilor Avram Iancu şi Ioan Buteanu, iar de pe Câmpie Vasile Macariu Moldovan, însoţiţi de mii de români.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Duminică dimineaţa, 14 mai, piaţa din Blaj era plină de români, iar tribunii vorbeau cu aceştia şi îi învăţau ce trebuie să facă şi să ştie. Cu toată mulţimea prezentă, nu a avut loc nici un incident neplăcut şi nici o tulburare, fiind menţinută cea mai mare disciplină. Tribunii au continuat să înveţe poporul până la începerea liturghiei, ţinută în biserica din Blaj. După terminarea acesteia, cei doi episcopi români au trecut prin mulţime la braţ, în semn de unire între românii ortodocşi şi cei greco-catolici. Din piaţă, cei doi au plecat la curtea episcopală, iar în biserică au rămas intelectualii români pentru a pregăti programul zilei următoare. Pe lângă românii transilvăneni erau prezente delegaţii din alte părţi locuite de români, cum ar fi Bihorul, Banatul şi provinciile româneşti de peste Carpaţi. La ora 10, după o scurtă vorbire de bun venit a canonicului Vasile Raţiu de Noşlac, Simion Bărnuţiu a ţinut o lungă cuvântare, expunând motivele pentru care românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria, fiind atât de elocvent şi aducând asemenea argumente, încât acei intelectuali români care erau favorabili unirii au amuţit. În finalul discursului, Bărnuţiu a tras concluziile, care erau:

1. Adunarea românilor din 3/15 mai e adunare generală naţională a întregii ginţi române din Transilvania
2. Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte în ziua de mâine libertatea şi independenţa naţiunii române
3. Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei
4. Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria

La ora 15 conferinţa pregătitoare s-a încheiat, mulţimea comentând favorabil discursul lui Bărnuţiu. La ora 17 a început o nouă conferinţă, la care au participat şi cei doi episcopi români. În deschiderea acesteia a vorbit Paul Dunca, cunoscut pentru atitudinea favorabilă unirii Transilvaniei cu Ungaria, dar acum a vorbit în spirit naţional românesc. Conferinţa a avut ca scop doar luarea unei atitudini faţă de deţinerea lui Florian Micaş de autorităţile ungureşti. S-a decis trimiterea unei delegaţii la guvern, care să ceară eliberarea imediată a lui Micaş. La solicitarea lui Avram Iancu, a fost trimisă o delegaţie formată din oameni vârstnici, pentru că dacă ar fi fost trimişi tineri, aceştia nu ar fi răbdat până când guvernul le-ar fi satisfăcut cererea, ci ar fi deschis ei înşişi temniţa. O altă delegaţie a fost trimisă la Alba Iulia pentru a-l invita la adunare pe Simion Crainic, cunoscut ca vechi patriot român, dar acesta a refuzat. S-a mai luat decizia ca toţi protopopii şi profesorii destituiţi de episcopul Lemeni în anii anteriori, precum şi teologii demişi din motive naţionale, să fie repuşi în posturi. Conferinţa s-a încheiat târziu în noapte, iar la căderea întunericului Blajul a fost iluminat.

Ziua de 3/15 mai 1848 a fost o zi frumoasă şi senină. Încă de la ora 5 dimineaţa mulţimea de români era în picioare. La ora 6 a început în Catedrala din Blaj serviciul divin, ţinut de episcopul Lemeni, pentru a rămâne suficient timp pentru adunare. La ora opt semnalul de începere al Adunării Naţionale a fost dat cu clopotul cel mare al Catedralei. Intelectualii români s-au adunat pe o estradă amplasată în faţa catedralei, pe care erau aşezate mese şi scaune. La ora nouă şi jumătate cei doi comisari guberniali au fost invitaţi să vorbească românilor adunaţi. Comisarii maghiari au prezentat decretul guvernului prin care se permitea ţinerea adunării, au declarat adunarea deschisă şi au citit decretul şi instrucţiunile guvernului maghiar despre cum să fie condusă adunarea. Instrucţiunile au fost explicate poporului de către episcopul Şaguna. După acest moment, s-a luat decizia ca adunarea să se ţină nu în biserică, ci în câmp liber. Toţi participanţii s-au mutat pe un câmp din apropierea Catedralei, numărul lor fiind apreciat de martorii oculari la cca 40.000. Pe câmp, care în timpul acestei adunări a fost numit “Câmpia Libertăţii”, s-a format un cerc în mijloc, unde s-au amplasat episcopii, preoţii şi intelectualii români. De jur-împrejur s-a aşezat mulţimea de români, în mod ordonat, lăsând printre grupuri, până în centru, căi atât de largi încât putea trece o trăsură. Mai departe de tribuna centrală s-au ridicat alte tribune, de la care tribunii explicau celor mai îndepărtaţi ceea ce se vorbeşte în mijlocul adunării.

Preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj au fost aleşi episcopii Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic). Vicepreşdinţi au fost Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, iar secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Demetriu Boeriu, Iacob Bologa, Paul Dunca, George Anghel, Ioan Bob, Petru Manu şi Ioan Bran.

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj - d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj – foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi) - foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887) – foto: ro.wikipedia.org

După alegerea conducătorilor adunării, episcopul Şaguna a rostit o rugăciune pentru sănătatea împăratului austriac şi pentru libertatea naţională a românilor. Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, a afirmat după acest moment că nicăieri pe unde a umblat în Europa nu a văzut o adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată. După rugăciunea episcopului Şaguna, la cererea poporului, a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, care după o scurtă introducere a supus votului mulţimii următoarele puncte, care au fost aprobate în unanimitate:

1. Adunarea aceasta se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania
2. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestei lucrări glorioase se va numi Câmpul libertăţii pentru totdeauna
3. Naţiunea română declară, că vrea să rămână pururea credincioasă înălţatului împărat al Austriei şi mare principe al Transilvaniei, cum şi augustei case austriace
4. Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale.

Punctele doi şi cinci au fost pronunţate de Bărnuţiu de câte patru ori în diferite direcţii, o dată pentru fiecare punct cardinal.

A urmat momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de naţiunea română de către toţi cei prezenţi. Formula de jurământ a fost următoarea, spusă cu glas tare, toţi cei care jurau având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus:

„Eu, N.N jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcă voiu fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe Ferdinand I şi augustei case austriace. Amicilor Maiestăţii şi ai patriei voiu fi amic, şi inimicilor inimic. Cumcă ca Român voiu susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea cea dreaptă şi legiuită şi o voiu apăra cu toate puterile, în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voiu lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voiu ţine şi voiu apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea. Pe aceste principii voiu respectat toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare dela ele. Nu voiu încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi să ne asuprească nimeni. Voiu conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerciului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mii dee mântuirea sufletului, Amin.”

Jurământul s-a depus sub steagul imperial şi sub drapele naţionale româneşti.

S-a citit în şedinţă şi s-a votat petiţia de eliberare a lui Florian Micaş, iar aceasta a fost înmânată ulterior comisarilor maghiari, pentru a fi dusă guvernului de la Cluj. Acestea fiind realizate, după ce s-a stabilit ca a doua zi Adunarea Naţională să înceapă la ora opt dimineaţa, şedinţa a fost declarată închisă pentru ziua în curs. Comisarii maghiari au trimis în aceeaşi zi raportul lor la Cluj, în care nu au avut ce să scrie decât despre foarte buna disciplină a zecilor de mii de români adunaţi la Blaj.

La 16 mai 1848 Adunarea Naţională a început cu serviciu divin celebrat la ora şase în Catedrala din Blaj, apoi şedinţa a început la ora opt tot pe Câmpia Libertăţii. În timp ce se deplasa spre locul şedinţei, episcopului Lemeni ţăranii români i-au strigat să nu facă nici o unire cu Ungaria. S-a citit şi s-a aprobat protocolul şedinţei din ziua anterioară, iar apoi Simion Bărnuţiu şi episcopul Şaguna au cerut ţăranilor să îşi respecte îndatoririle faţă de domnii de pământ până la ştergerea oficială a iobăgiei, prin lege, iar vicarul Şuluţiu a propus ca de acum încolo în comunicările oficiale românii să nu mai fie numiţi olah şi valahi, ci români.

A urmat la tribună August Treboniu Laurian, care după ce a rostit un discurs, a prezentat punctele din petiţia naţiunii române adresată împăratului austriac:

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu - d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) - foto: ro.wikipedia.org

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu – d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) – foto: ro.wikipedia.org

Textul petiţiei

Proclamaţia de la Blaj

PETIȚIA NAȚIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI

Punturile naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în 15-17 Mai c.n. 1848

1. Națiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

2. Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).

3. Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4. Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță.

5. Națiunea română poftește ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor – care din pricina strimtorii hotarelor greminale se țin și se pasc în țările vecine cu mari cheltuieli și nespusă greutate și însuși cu periculul vieței – , ca o vederată pedecă a industriei și a comerciului activ, să se șteargă cu totul, și tractatele care s-au încheiat între înalta Casă austriacă, Poarta otomană și Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.

6. Națiunea română cere desființarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehend) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toți proprietarii de fodine să li se dea același drept în privința măsurei hotarului fodinei.

7. Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.

8. Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.

9. Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.

10. Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români.

11. Națiunea română cere denumirea unei comisiuni mixte compusă din români și alte națiuni transilvane pentru cercetarea causelor de mezuine ale moșiilor și pădurilor, de ocuparea pământului comun și a sesiunilor colonicale și altele câte se țin de categoria aceasta.

12. Națiunea română cere dotarea clerului român întreg din casa statului, întocma cu clerurile celorlalte națiuni.

13. Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere).

14. Națiunea română pretinde purtarea comună a sarcinelor publice după starea și averea fiecăruia și ștergerea privilegiurilor.

15. Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.

16. Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.

Punctele s-au votat în aplauze generale, apoi Treboniu Laurian, Bărnuţiu şi Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea de români entuziasmată.

Petiţia Naţională emisă cu prilejul acestei adunări naţionale a fost întregită cu o petiţie înaintată guvernului ungar de către reprezentanţii românilor care trăiau în judeţele de margine ale Transilvaniei (Arad şi Bihor) şi Banat, petiţie prin care se cereau anumite drepturi bisericeşti, militare, şcolare şi naţionale pentru românii din aceste regiuni, pe atunci considerate ca făcând parte din Ungaria propriu-zisă.

În aceeaşi şedinţă s-a decis să se aleagă două deputaţii, dintre care una să fie trimisă la Cluj, condusă de episcopul Lemeni, iar cealaltă la împăratul austriac, condusă de episcopul Şaguna, pentru a înmâna autorităţilor petiţia românilor. S-a mai ales un Comitet Permanent cu sediul la Sibiu, condus de episcopul Şaguna, având ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. Cu aceasta s-a încheiat Adunarea Naţională din această zi.

Ziua de 17 mai a avut ca program doar autentificarea protocolului zilei anterioare, iar şedinţa a fost scurtă. S-a mai propus ca pe Câmpia Libertăţii să se ridice un monument în amintirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj. La ora unu şi jumătate după amiaza comisarii guberniali au declarat adunarea închisă, recunoscând buna purtare a românilor în aceste zile. Cu acestea, românii au plecat către casele lor, rămânând la Blaj numai fruntaşii lor, pentru a se consulta asupra ceea ce urma să fie făcut în continuare.

articol preluat de pe: enciclopediaromaniei.ro

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791 – 1792)

Pagina de titlu a petiției „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, Cluj, 1791

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.voci.ro

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu - d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj - d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma) La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu (1), Ioan Budai Deleanu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para, vicarul de Năsăud (2), Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii. Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane. Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români: reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania; restituirea drepturilor istorice vechi medievale; egalitatea clerului; reprezentare proporțională în dietă și funcționărime.

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu - d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […]

Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă.

2). Natiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437. 

3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii. 

4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.  

5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor.

Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […].

[Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș - d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală maghiară.

Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere.

Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul.

Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Extrase din Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…)

Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…)

Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…)

Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)
—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tradiția petiționarismului în Transilvania

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892) Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892)
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu – d. 16 martie 1815, Cluj) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, Sfătuire către studenții în chirurgie (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost inițiat în loja masonică sibiană „St. Andreas”, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784

(2) Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara – d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Nagyszombat (Trnava – în Moravia), iar apoi a fost trimis de episcopul Grigore Maior ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-i cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.voci.ro