Articole

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul Sălaj.

 

Desfășurare

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este şi Masacrul de la Treznea, comună din judeţul Sălaj, la 15 km de Zalău. După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de “Masacrul de la Trăznea“. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cotidianul “România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model “dum-dum”. Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 - foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 – foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:

Cum au putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Memoria supraviețuitorilor

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe. La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava… Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel. Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului. Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

 

Aprecieri ale publiciștilor străini

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: “Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena

 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Dictatul de la Viena și alte achiziții teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto: ro.wikipedia.org

 

La 30 august 1940, factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbatut şi acceptat propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.

Hotărârea a fost comunicată la ora 3.50.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Dictatul-de-la-Viena - foto: cuvantul-ortodox.ro

Dictatul-de-la-Viena – foto: cuvantul-ortodox.ro

 

Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)

1 – Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2 – Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3 – Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4 – Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5 – Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6 – Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7 – În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “…în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

 

Dictatul de la Viena - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Dictatul de la Viena – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comyoutube.com

Dieta de la Sibiu din 1863

Sibiu, Hotel “Împaratul Romanilor”, Sala Redute (1863)

foto preluat de pe patrimoniu.sibiu.ro
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Dieta Transilvaniei ţinută între anii 1863-1864 la Sibiu, a fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revoluţia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor.

 

Alegerile pentru formarea Dietei

Regimul liberal instaurat în Imperiul Habsburgic în 1860 a creat o fereastră de oportunitate pentru naţionalitatea română. După Revoluţia din 1848 Dieta Transilvaniei nu se mai întrunise niciodată.

Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”). Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia. Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători. Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens. Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze.

Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi:

- românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)
- maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)
- saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

Pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea relativă a locurilor în Dietă, cu mult peste reprezentarea firavă de care avuseseră parte în 1848.

 

Prima sesiune (1863)

Ordinea de zi

În 1863 împăratul Franz Joseph a convocat forul legislativ pentru data de 1 iulie, la Sibiu. Pe ordinea de zi urmau să fie discutate 11 propuneri regeşti:

1.   recunoaşterea politică a naţiunii române şi confesiunile ei;
2.   recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiara şi germana;
3.   adoptarea unei legi electorale;
4.   alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial;
5.   reîmpărţirea administrativă a teritoriului statului;
6.   reglementarea administraţiei publice;
7.   reglementarea justiţiei;
8.   înfiinţarea unui tribunal suprem;
9.   modificarea patentei urbariale din 1854;
10. introducerea cărţilor funciare;
11. înfiinţarea unei bănci ipotecare.

 

Desfăşurarea lucrărilor

Deschiderea lucrărilor s-a făcut la data de 15 iulie 1863. Nemulţumiţi că pierduseră majoritatea, deputaţii maghiarii şi secuii, atât cei aleşi cât şi regaliştii, au boicotat lucrările, susţinând că forul se întruneşte ilegal. Doar saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. Prin absenţa maghiarilor, românii aveau majoritatea absolută, iar deputaţii aleşi erau mai numeroşi decât cei numiţi.

În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865.

După lungi dezbateri, la 20 octombrie, deputaţii transilvăneni au intrat în Parlamentul vienez.

 

A doua sesiune (1864)

A doua sesiune a Dietei s-a desfăşurat în perioada 23 mai – 29 octombrie 1864 şi avea pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale. În lipsă de timp şi energie pentru discutarea acestor proiecte, sesiunea a fost dominată de discuţiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat şi a celui pentru legea electorală. Viena va decide ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului şi nu în Transilvania, la Blaj, aşa cum propuseseră deputaţii români. Noul for avea să-şi înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor sunt înaintate Dietei şi alte proiecte:

- reglementarea împărţirii administrativ-teritoriale;
- organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de primă instanţă;
- bugetul provinciei pe 1865;
- bugetul Fondului pentru despăgubirea urbarială.

În plus, Dieta însăşi vine cu o serie de iniţiative legislative, dintre care cele mai importante se refereau la:

- construirea primei căi ferate a Transilvaniei
- desfiinţarea vămilor interne
- reducerea serviciului militar.

 

articol preluat de pe: enciclopediaromaniei.ro

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamația adoptată de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamatia adoptata de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

 

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic. În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de maghiari, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand l-a sancționat la 10 iunie 1848.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător. Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848, revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor. La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații (mai-iunie) și slovacii (septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți. Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară. Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran, îi chema pe români la luptă:

Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni. Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu. Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:
dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un „Apel către poporul român”emis la data de 10.10.1848 şi semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar. Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti. Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni. Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny. Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.
La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară. Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos. În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

În scrisoarea trimisă lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară. Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste… Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri. Ceea ce omit mulţi istorici maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru acordarea de drepturi doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan. Liderii maghiarilor voiau drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni. Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:
Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.
Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis. Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i : „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

foto preluat de pe materialedeistorie.wordpress.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

În anul 1848 Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa. Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.

Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni.

 

Cronologia revoluţiei române din Transilvania

În Moldova şi Ţara Românească revoluţia de la 1848 va dura foarte puţin, doar câteva zile, fiind repede înăbuşită. Revoluţionarii din aceste provincii vor trece în Ardeal, unde revoluţia română va dura aproape un an şi jumătate. Nicolae Bălcescu şi alţi fruntaşi români pe peste Carpaţi vor ajunge în Munţii Apuseni şi vor cunoaşte îndeaproape evenimentele la care vor participa luptătorii ardeleni, în special moţii conduşi de Avram Iancu. Revoluţia românească din Transilvania a fost singura revoluţie din 1848 din Europa care nu a putut fi înfrântă cu forţa armelor.

Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.

Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă “lagăre” sau “loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.

Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.

 

Anul 1848

Luna martie

- 18 martie – Adunarea populară maghiară de la Timişoara adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 21 martie – Adunarea maghiară de la Cluj adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 23 martie – Partida conservatoare maghiară din Cluj, împreună cu cea liberală, cer unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- 30 martie – Adunarea maghiară de la Sibiu, care nu a mai avut loc din cauza opoziţiei saşilor din oraş. Adunarea maghiară de la Aiud declară că doreşte unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- Se ridică sub arme gărzile naţionale maghiare din Târgu Mureş, Aiud şi Turda.

 

Luna aprilie

- Guberniul maghiar de la Cluj declară starea de asediu în Transilvania.

 

Luna mai

- 3/15 mai – are loc Adunarea Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, la care participă un mare număr de români, în prezenţa fruntaşilor lor. Voinţa românilor afirmă că: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”.

- 10 mai – Proclamaţia lui Wesselenyi Miklos, care îi îndeamnă pe secui să se ridice împotriva românilor.

- 29 mai – Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj.

- 30 mai – Dieta maghiară de la Cluj proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Luna iunie

- 6 iunie – Dieta maghiară din Transilvania declară desfiinţarea iobăgiei în această provincie.

- 10 iunie – Împăratul Ferdinand al Austriei sancţionează decizia de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

- 18 iunie – intră în vigoare în Transilvania legea desfiinţării iobăgiei.

 

Luna iulie

- 4 iulie – românii din Munţii Apuseni încep să se înarmeze, sub conducerea lui Avram Iancu.

- 11 iulie – Kossuth cere recrutarea de soldaţi pentru armata ungară, inclusiv din Transilvania, ceea ce provoacă rezistenţa la recrutare din partea românilor.

 

Luna septembrie

29 septembrie – Avram Iancu îşi aşează Cartierul General în tabăra de la Câmpeni.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luna octombrie

- 15 octombrie – Marea adunare naţională a secuilor, la Lutiţa, în care aceştia se declară pe deplin de partea revoluţiei maghiare.

- 18 octombrie – baronul general Puchner, comandantul trupelor austriece din Transilvania, îl numeşte pe Avram Iancu prefect al legiunii pe care urma să şi-o înfiinţeze prin recrutarea moţilor. Legiunea va fi botezată de către Avram Iancu „Legiunea II Auraria Gemina” în amintirea rădăcinilor romane ale românilor.

- 19 octombrie – Secuii atacă şi jefuiesc Reghinul.

- Baronul general Puchner solicită lui Avram Iancu să îi elibereze pe militarii austrieci capturaţi de către unguri şi deţinuţi în zona Hunedoara. Avram Iancu îi eliberează pe austrieci cu ajutorul luptătorilor români.

- 21 octombrie – Avram Iancu primeşte ordin de la autorităţile militare austriece să dezarmeze localităţile ungureşti ce se aflau în zona legiunii comandate de către el. Sunt dezarmate în mai puţin de două zile localităţile Abrud şi Roşia Montană în mod paşnic.

- 23 octombrie – Masacrul de la Zlatna. Este dezarmată în urma unei lupte localitatea Zlatna. Cad în luptă circa 4-500 locuitori unguri ai oraşului, iar o parte a oraşului este incendiată.

- 25 octombrie – bătălia de la Ciumbrud. Luptători din legiunea lui Axente Sever opun rezistenţă unui inamic superior numeric, dar sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd doi tribuni şi şaizeci lăncieri.

- Octombrie, nedatat – tabăra de la Măgina este atacată de gărzile naţionale maghiare conduse de comitele Kemeny Farkas, susţinut şi de o companie de trupe regulate maghiare. Românii se retrag.

- Octombrie, nedatat – Kemeny Farkas continuă înaintarea, se întăreşte cu companii de honvezi şi cu cavalerie şi atacă tabăra de la Cricău. Lupta este câştigată de către români, care înving datorită ingeniozităţii unui student ce lupta alături de ei.

- Octombrie, nedatat – Avram Iancu îşi trimite delegaţi în în comitatul Zarandului pentru a preveni eventualele excese ale românilor asupra civililor unguri din zonă.

- 28 octombrie – Insurgenţii unguri înaintează pe valea Mureşului. Românii încearcă să se opună la Gura Văii, dar glotaşii înarmaţi doar cu suliţe sunt înfrânţi, iar tribunul Chendi capturat şi executat la Hălmagiu alături de doi preoţi şi alţi şase români.

- Octombrie, nedatat – Inamicul pradă localităţile Pleşcuţa şi Hălmagiu.

- 31 octombrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş atacă şi distrug trupele ungare ale contelui Lázár.

 

Luna noiembrie

- 5 noiembrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş, susţinuţi de detaşamentele tribunilor Bianu şi Nicolae Pop atacă şi distrug în întregime brigada de secui a contelui Lázár, care mai fusese decimată o dată în octombrie, dar se refăcuse între timp.

- 6 noiembrie – Legiunile conduse de către prefecţii Avram Iancu, Ioan Buteanu, Axente Sever, Bălaş şi Popoviciu încep dezarmarea localităţilor ungureşti de pe valea Mureşului spre Cluj.

- 7 noiembrie – Lupta de la Sâncrai, câştigată a doua zi de către insurgenţii unguri, ajutaţi peste noapte de sosirea unor trupe proaspete din Ungaria.

- 8 noiembrie – Lupta de la Târnava (Hunedoara), câştigată de trupele maghiare.

- 9 noiembrie – oraşul Aiud este împresurat de legiunea lui Avram Iancu.

- 10 noiembrie – Vinţu de Sus se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu. Oraşul Aiud se predă legiunii lui Avram Iancu.

- 20 noiembrie – se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu oraşul Turda.

- Noiembrie, nedatat – se predă fără luptă austriecilor şi legiunilor române oraşul Cluj.

- Noiembrie, nedatat – localitatea Ocna Mureşului se predă legiunii lui Axente Sever.

 

Luna decembrie

- 4 decembrie – Avram Iancu demobilizează o mare parte din legiunea sa, iar cu cei 1500 luptători rămaşi ocupă poziţie de apărare în satul Săcuel şi Rogojel. În zilele următoare românii surprind un convoi de aprovizionare ungar, doboară 35 honvezi, pierd şi ei 2 răniţi. Românii ocupă satul Vişag şi pasul Bologa.

Se dă o nouă luptă cu ungurii din satul Sebeş. Românii sunt respinşi şi se retrag la Măgura. Ungurii pierd cca 40-50 morţi şi răniţi, românii au câţiva răniţi. Satele Trainiş şi Vişag sunt capturate de unguri şi incendiate.

- Decembrie, nedatat – O altă legiune românească şi tribunatul condus de tribunul Moga ce susţineau trupele austriece în înaintarea lor spre Huedin sunt obligate să se retragă după o luptă grea. Legiunea se retrage în munţi în ordine, unitatea lui Moga spre Cluj. Tribunul Moga îşi abandonează oamenii, care sunt surprinşi de inamic pe drumul dintre Turn şi Homorod. Trupa pierde 100 morţi şi alţi 200 prizonieri la unguri. Românii care scapă se împrăştie în munţi.

- Decembrie, nedatat – trupele austriece sunt silite să abandoneze Clujul şi Dejul.

 

Anul 1849

Luna ianuarie

- 3 ianuarie – satul Râul Călatei este atacat de 1000 insurgenţi cu 4 tunuri. Li se opun 80 de tineri din sat timp de patru ore. Satul a fost incendiat în urma retragerii locuitorilor săi. Românii pierd doi luptători, insurgenţii mai mulţi morţi.

- 8 ianuarie – Centurionul Ion Spălăceanu cu trupa sa interceptează o coloană inamică pe care o pune pe fguă, capturându-i o căruţă, arme şi soldaţi.

- 9 ianuarie – Lupte în jurul satului Uioara, duse de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 11 ianuarie – Insurgenţii atacă satul Muntele Băişorii şi îl pradă. Prefectul Simion Balint înaintează spre ei cu o mică trupă, dar inamicul se retrage la Iara, unde pierde doi morţi. Balint se întoarce la tabăra de la Ocolişu Mare.

- 14 ianuarie – prefectul Balint atacă inamicul cantonat în satul Iara. Inamicul este scos din sat şi aruncat spre Turda, pierzând 121 morţi şi un număr necunoscut de răniţi. Românii pierd 28 morţi şi 15 răniţi şi se întorc la în tabăra de la Ocolişu Mare.

- 15 ianuarie – Insurgenţii se întorc dinspre Turda şi ocupă satele Surduc, Bicălatu şi Iara, din care se retrag spre seară.

- 17 ianuarie – Acelaşi inamic înaintează din nou şi amplasează 1200 luptători în satele Lita şi Săvădisla.

- 17 ianuarie – Inamicul intră în Aiud cu peste 1.000 infanterişti şi husari, dar este respins.

- 18 ianuarie – prefectul Balint atacă insurgenţii unguri din satul Lita şi după o luptă de două ore îi respinge din sat. Rebelii se regrupează şi sunt întăriţi cu trupe de la Cluj, reiau lupta şi obligă pe prefectul Balint să se retragă la Cacova Ierii, unde rezistă pe poziţie unui atac de cavalerie, revine la contraatac şi pune în derută pe inamic. Ungurii pierd 45 morţi, românii 13.

- 19 ianuarie – Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui cu şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români consuşi de Ioan Buteanu.

- 20 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ajunge la Baia de Criş.

- 20 ianuarie – Inamicul atacă satul Sălciua şi produc pierderi mari moţilor de sub comanda lui Simion Balint.

- 21 ianuarie – Inamicul se retrage din satul Sălciua din cauza atacului dat de Simion Balint la Trascău.

- 22 ianuarie – 400 honvezi ocupă satul Trascău. Prefectul Balint porneşte împotriva lor, dar aceştia nu primesc lupta şi se retrag.

- 23 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ocupă oraşul Brad.

 

Luna februarie

- 2 februarie – Bătălia de la Călăţele, câştigată de români.

- 17 februarie – Trupa maiorului ungur Beke J. se retrage din Brad spre Deva. Secuii care îi însoţeau au plecat cu câteva zile mai înainte.

- 20 februarie – Sălciua – o trupă comandată de tribunul Ciurileanu, făcând parte din legiunea lui Balint, este atacată şi bătută la Sălciua. Balint adună rămăşiţele trupei, aduce rezervele şi ia poziţie la Sălciua. Inamicul se retrage pe muntele Trascău, nu înainte de a ucide câţiva civili români neînarmaţi. Balint atacă duşmanul la Fântânele, capturează un tun mic, ucide doi rebeli şi răneşte mai mulţi.

- 20 februarie – Hălmagiu – 2600 soldaţi unguri cu cinci tunuri, comandaţi de maiorul Csutak Kalman ocupă Hălmagiul.

- 21 februarie – Trupele maiorului Csutak Kalman ocupă Baia de Criş şi Brad.

- 26 februarie – 600 honvezi vin de la Gilău la Mărişel. Trupa românească aflată de pază aici li se opune înaintării şi îi respinge după o luptă de şase ore. Ungurii pierd 6 morţi şi un număr necunoscut de răniţi, românii pierd şi ei 6 morţi.

- 27 februarie – Inamicul înaintează de la est de Sângiorgiu spre Baia de Arieş. Prefectul Balint ocupă poziţie între Bedeleu şi Valea Poienii şi după 4 ore îi respinge pe unguri spre Sângiorgiu. Ungurii pierd 15 morţi, rămaşi pe câmpul de luptă.

 

Luna martie

- 1 martie – Cluj – Mai multe unităţi de honvezi înaintează dinspre Cluj şi atacă avanposturile lui Balint de la Cacova Ierii. După o luptă de două ore inamicul este înfrânt, pierzând 5 oameni, printre care şi comandantul lor, Debretzi.

- 1 martie – Zarand – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman părăsesc oraşul Brad şi pleacă spre Deva, unde se dădeau lupte grele.

- 9 martie – Axente Sever primeşte ordin de la comandantul Albei Iulii să îşi aducă trupa în cetate, pentru apărarea acesteia. Axente Sever porneşte însă în ajutorul Sibiului, dar vestea căderii acestuia în mâna ungurilor îl întoarce la Alba Iulia.

- 11 martie – oraşul Sibiu cade în mâna insurgenţilor unguri conduşi de generalul Bem, iar trupele austriece părăsesc Transilvania şi se refugiază în Ţara Românească.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

- 12 martie – 1600 honvezi înaintează spre satul Mărişel. Li se opun toţi locuitorii din sat, atât bărbaţi, cât şi femei. Sătenii îi atacă prin surprindere pe invadatori, care pierd 30 morţi între care erau şi ofiţeri şi subofiţeri şi se retrag. La trecerea peste Someşul Mare honvezii pierd înecaţi din cauza debandadei retragerii alţi circa 100 oameni. Românii au numai trei răniţi.

- 17 martie – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman ocupă din nou Baia de Criş şi Brad şi dezlănţuie teroarea asupra populaţiei civile româneşti.

- 20 martie – 60 vânători români înfruntă o companie de honvezi pe care o înfrâng la Geomal. Ungurii pierd 3 morţi.

- 22 martie – 1300 voluntari unguri atacă legiunea prefectului Balint între Dealul Mâşca şi Valea Iarei. Legiunea română se apără până când termină muniţiile, se retrage pentru aprovizionare, revine pe câmpul pe luptă, dar nu mai întâlneşte pe inamic, care se retrăsese între timp. Românii pierd trei morţi şi câţiva răniţi.

- 27 martie – Trupele de asediu ungare încep bombardamentul asupra cetăţii Alba Iulia.

- 28 martie – Bombardament unguresc asupra cetăţii Alba Iulia. Artileria austriacă deschide şi ea focul. Pentru a ajuta cetatea, prefectul Axente Sever face demonstraţii cu trupa sa împotriva ungurilor, cărora le provoacă pierderi.

- 29 martie – Asediatorii unguri trimit o importantă forţă împotriva lui Axente Sever, care însă se retrage deoarece scopul său de a ajuta cetatea Alba Iulia fusese realizat. Cetatea schimbă focuri cu asediatorii.

- 30 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 31 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

 

Luna aprilie

- 1 aprilie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 1 aprilie – 600 honvezi atacă trupa românească ce apăra satul Cacova Ierii.

- 2 – 11 aprilie – schimb zilnic de focuri de artilerie şi de infanterie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 6 aprilie – lupta de Jercuţa. Ungurii sunt înfrânţi, pierzând 45 morţi.

- 9 aprilie – trupele prefectului Buteanu atacă oraşul Brad, intră în oraş, dar nu se pot menţine din cauza unor informaţii eronate şi se retrag.

- 10 aprilie – bătălia de Vălideşti, câştigată de români după cinci ore de luptă împotriva a trei companii de honvezi. Inamicul pierde 15 morţi, românii un mort.

- 12 aprilie – Asediatorii unguri atacă cetatea Alba Iulia, dar sunt respinşi de infanteria austriacă.

- 13 aprilie – 1500 voluntari unguri pornesc din Cluj şi din Turda spre a ataca trupele prefectului Balint. Insurgenţii porniţi din Turda sunt înfrânţi succesiv la Buru şi la Vidolm şi se retrag în dezordine. Insurgenţii din Cluj sunt bătuţi la Cacova Ierii şi în retragerea lor la Băişoara. În total inamicul pierde peste 40 morţi, românii pierd 9 oameni.

- 15 aprilie – Piatra Tăiată. Trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Tăiată.

- 15 aprilie – Geoagiu. Prefectul Axente Sever atacă Geoagiu cu scopul de captura depozitele de hrană ale inamicului şi pentru a face joncţiunea pe Mureş cu trupele generalului austriac Puchner. Prefectul român capturează o însemnată cantitate de provizii la Geoagiu şi se retrage la timp în munţi cu captura sa, evitând puternicele forţe maghiare trimise pentru a-i lua înapoi prada. O trupă maghiară urmăritoare care înainta dinspre Balşa este înfrântă şi are pierderi foarte mari.

- 16 aprilie – Lupte la Zlatna, purtate de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 18 – 20 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 18 aprilie – Insurgenţii maghiari pornesc din Zlatna spre Abrud, dar este oprit la Valea Dosului de trupa prefectului Axente Sever şi respins înapoi în oraş, de unde nu mai poate fi scos.

- 19 aprilie – continuă atacul lui Axente Sever împotriva insurgenţilor respinşi cu o zi înainte în Zlatna. Inamicul a pierdut în cele două zile de luptă 40 morţi, românii numai 4.

- 19 aprilie – deputatul ungur de origine română Ioan Dragoş din Oradea, trimis al lui Kossuth, scrie din Brad lui Avram Iancu, solicitând depunerea armelor de către români.

- 20 aprilie – soseşte lângă Zlatna însuşi Avram Iancu cu un ajutor de 600 luptători pentru Axente Sever care încă îl ţinea pe inamic blocat în oraş. Ştirea că o unitate militară inamică ameninţă Abrudul face ca românii să se retragă aproape cu toate efectivele încă în ziua în curs.

- 22 – 26 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 24 aprilie – trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Lungă..

- 25 aprilie – Alba Iulia. Asediatorii unguri trimit trupe împotriva luptătorilor lui Avram Iancu.

- 25 aprilie (după unele surse 22 sau 23 aprilie) – Are loc întâlnirea de la Mihăileni dintre Avram Iancu şi alţi conducători români şi deputatul maghiar Ioan Dragoş, care propune armistiţiu în vederea negocierii depunerii armelor de către luptătorii români.

- 27 aprilie – 1000 luptători moţi veniţi de la Zlatna reuşesc să străpungă linia asediatorilor şi să introducă în cetatea Alba Iulia o cantitate însemnată de provizii.

- 29 aprilie – foc puternic de artilerie tras de garnizoana cetăţii Alba Iulia împotriva asediatorilor.

 

Luna mai

- 3 mai – deputatul maghiar Ioan Dragoş se întoarce în munţi, la Mihăileni, pentru a continua negocierile cu românii, încercând să îi facă pe aceştia să depună armele.

- 5 mai – au loc două adunări naţionale la Abrud, respectiv Câmpeni, unde deputatul maghiar Ioan Dragoş expune poporului român condiţiile predării armelor. Românii resping oferta maghiară şi decid să continue lupta cu orice preţ până la victorie sau moarte.

- 5 mai – trupele maghiare pornite de la Huedin şi Gilău atacă satul Lăpuşeşti, pe care îl distrug. Inamicul atacă apoi Dealul Isarului şi după ce pierd în luptă cam 40 oameni, sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd un singur luptător.

- 6 mai – Abrud. Maiorul ungur Hatvani ocupă Abrudul chiar în timpul armistiţiului şi a negocierilor, pe care îl încalcă. Avram Iancu scapă din Abrud cu puţin timp înainte de ocuparea acestuia de către insurgenţi, mai mulţi fruntaşi români cred cuvântul lui Dragoş şi rămân în oraş convinşi că nu li se va întâmpla nimic din partea trupelor maghiare. Majoritatea acestor fruntaşi va fi executată însă mai târziu de către insurgenţi, alături de o parte din populaţia românească din oraş.

- 6 mai – Alba Iulia. Artileria din cetate trage asupra asediatorilor.

- 6 mai – Jurcuţa. Comandantul maghiar Buzgo încearcă să străbată în munţi prin atacarea satului Jurcuţa, dar este respins.

- 7 mai – pregătiri de luptă ale românilor cantonaţi la Câmpeni în vederea atacului asupra Abrudului ocupat de trupele maiorului Hatvani. Deputatul maghiar Ioan Dragoş îi scrie lui Avram Iancu să depună armele.

- 8 mai – are loc atacul moţilor conduşi de Avram Iancu asupra Abrudului ocupat de insurgenţii şi trupele maghiare. Inamicul este împins în oraş şi are pierderi mari.

- 9 mai – Alba Iulia. Foc de infanterie din cetate asupra inamicului.

- 9 mai – Abrud. Continuă atacul românilor asupra insurgenţilor şi trupelor maghiare care ocupau oraşul Abrud.

- 10 mai – la ora 3 dimineaţa maiorul maghiar decide să fugă din Abrud la adăpostul nopţii şi al ceţii. Retragerea lui este observată, începe lupta şi urmărirea trupelor şi insurgenţilor maghiari. Scapă cu viaţă prin fugă doar maiorul Hatvani şi câţiva oameni din preajma lui. În Abrud se dau lupte grele, oraşul este incendiat, deputatul maghiar Ioan Dragoş este ucis de românii înfuriaţi, fiind considerat de către aceştia drept trădător. În timpul luptelor din zilele de 8-10 mai maghiarii pierd circa 2000 oameni morţi. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 11 mai – românii atacă depozitele de hrană din satul Hălmagiu ce aparţineau insurgenţilor. Are loc o luptă, inamicul e pus pe fugă şi românii capturează o cantitate mare de hrană şi de sare.

- 12 mai – luptă de artilerie şi ieşire a cavaleriei din cetate.

- 13 mai – luptă de cavalerie în zona asediată a cetăţii Alba Iulia. Trupele de grăniceri bănăţeni din cetate alungă pe inamic.

- 14, 15, 16 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie şi infanterie între cetatea Alba Iulia şi asediatori.

- 16 mai – Maiorul Hatvani revine şi ocupă oraşul Abrud cu o nouă trupă formată din secui, miliţii maghiare, legionari austrieci, în total 2800 oameni cu 4 tunuri (după surse maghiare numărul invadatorilor unguri ar fi fost de 4000 oameni, plus miliţii, cavalerie şi 4 tunuri). Românii opun rezistenţă în câteva locuri, dar trebuie să se retragă şi nu pot împiedica ocuparea oraşului de către inamic.

- 17 mai – Alba Iulia. 700 luptători români sub conducerea prefectului Axente Sever străpung încercuirea maghiară din jurul cetăţii Alba Iulia şi resping insurgenţii la distanţă. După punerea în debandadă a asediatorilor, românii intră în cetate şi intră în componenţa trupelor de apărare a cetăţii.

- 17 mai – Abrud. Luptătorii români conduşi de Avram Iancu atacă trupele maiorului Hatvani la Abrud. Insurgenţii sunt împinşi în oraş şi blocaţi acolo.

- 18 mai – Continuă luptele la Abrud împotriva trupelor maghiare conduse de maiorul Hatvani.

- 19 mai – Trupele maghiare încep retragerea din Abrud. Sunt ajunse din urmă de către români la Bucium Cerbu şi decimate. Dintre legionarii vienezi scapă doar şase şi sunt luaţi prizonieri. Maghiarii pierd toate tunurile şi cca 3000 morţi în total în cele câteva zile de luptă, scăpând cu fuga numai maiorul Hatvani cu 3-400 oameni. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 20-21 mai – schimburi de focuri de artilerie şi infanterie între asediatori şi cetatea Alba Iulia.

- 23, 24, 25 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 26 mai – prezenţa miliţiilor româneşti conduse de prefectul Axente Sever în cetatea Alba Iulia nu mai este dorită de conducerea militară austriacă. Luptătorii români ies din cetate, străpung prin luptă încercuirea maghiară şi ajung cu bine în munţi după ce au provocat asediatorilor pierderi însemnate. Pierderile românilor sunt mici şi doar o mică parte din miliţiile româneşti nu vor reuşi străpungerea şi se vor refugia înapoi în cetate unde vor rămâne până la finalul ostilităţilor.

- 27-28 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 30 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 31 mai – lupte aprige între miliţiile române şi asediatorii cetăţii Alba Iulia. Spre seară românii sunt respinşi şi nu reuşesc să îşi atingă scopul de a despresura cetatea.

 

Luna iunie

- 2 iunie – Românii organizaţi în coloane de atac pornesc să despresoare cetatea Alba Iulia. În timpul apropierii de cetate intră în contact cu asediatorii maghiari, au loc lupte deosebit de înverşunate şi în final românii sunt obligaţi să se retragă fără a mai ajunge la cetate.

- 3 iunie – luptă grea la Teiuş între miliţiile române şi insurgenţi. Românii sunt forţaţi să se retragă după ce pierd 31 oameni.

- 5 şi 6 iunie – luptă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

- 8 iunie – o forţă maghiară condusă de baronul Kemeny Farkas pleacă din Brad spre Abrud spre a ocupa oraşul. Se confruntă cu românii la Blăjeni, după ce pe drum a fost hărţuit de trupele viceprefectului Groza. Acest viceprefect atacă ulterior în aceeaşi zi transporturile de alimente ale lui Kemeny şi le capturează după lupte cu escorta convoaielor.

- 9 iunie – trupele lui Avram Iancu sunt atacate în poziţia dintre Vulcan şi Ciurileasa de către baronul Kemeny şi obligate să se retragă.

- 9 iunie – Ponorul Remetii, apărat de un mic număr de luptători este atacat de insurgenţi şi apărarea este respinsă.

- 10 iunie – Tribunul Fodor, respins de la Ponorul Remetii revine cu întăriri şi atacă pe insurgenţi, împingându-i înapoi până în satul Remetea.

- 11 iunie – Inamicul respins de tribunul Fodor la Remetea, întărit cu 1000 oameni, atacă pe Fodor la Tarcău şi îl respinge în munţi, deoarece românii rămân fără muniţie. În aceeaşi noapte românii se aprovizionează, revin la contraatac şi resping pe maghiari până spre cîmpie la Teiuş şi Aiud.

- 11 iunie – baronul Kemeny intră în Abrud, lăsat în mod deliberat de către români să intre singur în capcană, la fel ca şi maiorul Hatvani cu o lună mai devreme. Lupta începe imediat ce trupele maghiare intră în localitate şi ţine până noaptea.

- 12 iunie – baronul Kemeny somează pe Avram Iancu să predea armele, însă acesta refuză categoric.

- 13 iunie – lupte grele în jurul Abrudului împotriva trupelor lui Kemeny.

- 13 iunie – 600 insurgenţi atacă spre Baia de Arieş din direcţia Sîngeorgiu. Sunt opriţi şi respinşi în câmpie fără ca măcar să se fi putut apropia de oraş.

- 14 iunie – solicitări de tratative din partea lui Kemeny, a cărui trupe nu mai aveau mâncare de două zile.

- 8-13 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia, în unele zile doar hărţuieli de artilerie.

- 15 iunie – Alba Iulia. Luptă de artilerie cu asediatorii.

- 15 iunie – Abrud. Trupele maghiare din oraş încep atacul asupra românilor care îi înconjuraseră. Scopul lor era de a sparge încercuirea şi de a se retrage din munţi deoarece rămăseseră fără provizii. Atacul maghiar eşuează cu pierderi foarte mari şi insurgenţii sunt obligaţi să se întoarcă în oraş, unde rămân blocaţi de români.

- 16 iunie – Trupele lui Kemeny încep atacul pentru a străbate spre Zlatna şi a se salva. Lupta este deosebit de dură, maghiarii sunt ajunşi din urmă la Valea Cerbului şi decimaţi. Baronul Kemeny scapă cu fuga, după ce a pierdut în 9 zile de luptă cca 500 morţi şi un număr foarte mare de răniţi, pe care a fost însă în stare să îi evacueze din munţi.

- 17 iunie – hărţuieli de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19-23 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19, 20, 21 iunie – lupte grele conduse de tribunii Ciurileanu şi Raţiu în estul munţilor pentru a opri accesul trupelor maghiare spre centrul Apusenilor.

- 23 iunie – prefectul Balint atacă inamicul la Poşaga şi îl pune pe fugă. Maghiarii pierd 21 morţi, românii trei.

- 24 iunie – bombardament deosebit de violent al asediatorilor maghiari asupra cetăţii Alba Iulia.

- 24 iunie – luptă violentă lângă Zlatna. Bătălia e câştigată de români, maghiarii se retrag în debandadă.

- 25 iunie – Trupele maghiare înaintează spre Baia de Arieş. Sunt bătute succesiv pe drum în zilele de 25, 27 şi 29 iunie şi nu îşi ating obiectivul propus.

- 26-30 iunie – luptă continuă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

 

Luna iulie

- 1-2 iulie – schimb de focuri de artilerie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 2 iulie – trupele maghiare conduse de Vasvari atacă şi distrug satul Mărişel, cu toată apărarea curajoasă a românilor de acolo.

- 3 iulie – trupele maghiare conduse de comandantul Velics avansează împotriva forţelor conduse de tribunii Fodor şi Şerban

- 4 iulie – forţele maghiare conduse de Velics ajung la Tarcău. Apărătorii români se retrag pas cu pas luptând, pentru a atrage inamicul la o straâmtoare, deoarece erau prea slabi pentru a da o luptă în câmp deschis. Ajunşi în defileu, românii contraatacă şi distrug aproape în totalitate trupa inamică. Comandantul Velics scapă cu fuga împreună cu un mic număr din cavaleriştii săi. Capturile luate de români sunt importante şi includ 400 puşti, 2 tunuri de munte de 2 pfunzi şi jumătate, mulţi cai şi o cantitate mare de echipament militar.

- 5 iulie – lupte la Fântânele contra trupei conduse de Vasvari. Tribunul Corcheş soseşte cu întăriri.

- 6 iulie – Vasvari porneşte spre munţi cu o trupă puternică, 3000 oameni, 300 pionieri pentru deschiderea drumurilor în munţi, cu cinci tunuri. Trupa românească numără doar cca 450 combatanţi, dintre care doar 120 au arme de foc, susţinuţi inclusiv de către femeile din zonă, care iau parte activă la apărare. La Fântânele trupa maghiară este surprinsă în ambuscadă de către români. După o scurtă luptă, maghiarii pierd pe însuşi Vasvari, pe majoritatea ofiţerilor şi cca 800 oameni. Mulţi alţii pier în debandada retragerii, înecaţi la trecerea peste Someş. Românii au numai 4 morţi şi capturează 4 tunuri cu tot cu muniţie, steaguri şi o mare cantitate de echipament militar.

- 5-12 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia schimbă focuri de artilerie şi de infanterie cu asediatorii.

- 14 iulie – în cetatea Alba Iulia cad rachete trase de asediatori.

- 15 iulie – schimb de focuri între garnizoana Alba Iulia şi asediatori, duel de artilerie. Garnizoana cetăţii face o ieşire contra asediatorilor şi se întoarce victorioasă.

- 16 iulie – schimb de focuri de infanterie şi artilerie între garnizoana Alba Iulia şi asediatori

- 18 iulie – asediatorii hărţuiesc garnizoana cetăţii Alba Iulia

- 19 iulie – artileria inamică trage asupra cetăţii Alba Iulia

- 20 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia execută foc de artilerie contra unei unităţi de asediu

- 21 iulie – puternic schimb de focuri la cetatea Alba Iulia

- 22 iulie – trupe maghiare din comitatul Satu Mare încearcă să străpungă apărarea românească condusă de tribunul Fodor, pe direcţia dealul Bedeleu. Are loc o luptă, ungurii sunt bătuţi, pierd 15 morţi şi o toate bagajele, care cad în mâna românilor.

- 23 iulie – duel de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 24-25 iulie – Axente Sever dă un atac în direcţia cetăţii Alba Iulia cu scopul de a rupe încercuirea acesteia de către maghiari. Avanposturile maghiare sunt respinse iniţial până în satul Şard, apoi chiar mai departe, după lupte violente. Atacat de forţe superioare maghiare Axente Sever se retrage puţin, apoi primind întăriri revine la contraatac şi inamicul se retrage. Românii capturează depozitele maghiare de alimente de la Teiuş, Bărăbanţ şi Secaş. În timpul luptelor românii au fost susţinuţi de artileria garnizoanei Alba Iulia şi de o ieşire a garnizoanei. Trupele austriece au fost conduse de locotentul Rusz şi de locotenentul major Verindean, români de origine.

- 26 iulie – Axente Sever intră primul în cetatea acum deschisă, Alba Iulia.

- 27 iulie – cetatea Alba Iulia este considerată despresurată şi asediul maghiar este ridicat

 

Luna august

- 2 august – garnizoana cetăţii Alba Iulia efectuează o nouă ieşire, dar se întoarce în cetate fără a reuşi să ia capturi de la inamic

- 12 august – generalul rus Luders intră în cetatea Alba Iulia cu statul său major.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Memorandul Transilvaniei (28 mai 1892)

Semnatarii Memorandului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Memorandul Transilvaniei a fost o petiție prezentată în 28 mai 1892 de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei Franz Josef prin care erau solicitate pentru populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Motivele apariției Memorandului

După Ausgleich-ul din 1867, românii, deși populație majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandul a fost scris de un comitet format din Partidului Național Român:

- Ioan Rațiu – președinte,
- Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote- vicepreședinți
- Vasile Lucaciu – secretar general
- Septimiu Albini – secretar.
- D. P. Barcianu, Theodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, I. Tripon, Nicolae Christea, Gavril Manu, Dimitrie Comșa, Aurel Suciu, I. Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Iuliu Mera, Gherasim Domide, A. Popovici, Rubin Patița, Iuliu Coroianu și Vasile Rațiu – membri

Erau solicitate drepturi politice pentru români și denunțarea politicilor de intoleranță față de români existente în regatul ungar.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892:

Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.
—Borchgrave

Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884:

Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”
—Georges Clemenceau

Consecințe

“Memorandul” a fost dus de o delegație compusă din 237 de persoane împăratului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandul, necitit, la parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducătorului delegației. Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și răspândit, autorii au fost dați în judecată în luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presă. Cu această ocazie, Ioan Rațiu a rostit celebra frază:

Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă
—Ioan Rațiu

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu* (1828 – 1902), – foto: ro.wikipedia.org

Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistitie regală anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.

Au existat însă și rezerve față de o politică activă pentru unificare până la sfârșitul Primului Război Mondial și până la încheierea tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, deoarece moștenitorul tronului Franz Ferdinand ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

* Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania

Andrei Șaguna (1808 – 1873) mitropolit ortodox al Transilvaniei

foto: en.wikipedia.org
articole: ziarullumina.ro; ro.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie  foto:  ro.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna  - foto: ro.wikipedia.org

 

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie

Biografie

Andrei Șaguna s-a născut în decembrie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism. În 1817 Anastasie (numele de botez a lui Andrei) a început școala la Mișcolț. În 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta.

Între 1826-1829, urmează filozofia și dreptul la Buda. În 1829 pleacă la Vârșeț unde urmează teologia. La 1 noiembrie 1833 se călugărește și ia numele de Andrei. La 15/27 iunie 1846 este numit vicar general la Sibiu. Un aspect criticat al biografiei sale, intens folosit de critica marxistă, a fost predarea Ecaterinei Varga, luptătoare maghiară pentru drepturile românilor transilvăneni, autorităților imperiale absolutiste în ianuarie 1847.

Ecaterina Varga, în maghiară Varga Katalin, (n. 22 august 1802, la Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, Transilvania, azi în comuna Șercaia, județul Brașov - decedată cca. 1858, la Hălmeag), a fost o luptătoare pentru drepturile românilor din Munții Apuseni - in imagine, Ecaterina Varga într-o imagine de epocă - foto: ro.wikipedia.org

Ecaterina Varga, în maghiară Varga Katalin, (n. 22 august 1802, la Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, Transilvania, azi în comuna Șercaia, județul Brașov – decedată cca. 1858, la Hălmeag), a fost o luptătoare pentru drepturile românilor din Munții Apuseni – in imagine, Ecaterina Varga într-o imagine de epocă – foto: ro.wikipedia.org

În ziua de 2 februarie 1834 în biserica catedrală din Carloviț a fost înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”. Pe 2 decembrie 1847 în “Biserica Dintre Romani” dinTurda Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii Ortodoxe. Este hirotonit episcop pe 18 aprilie 1848, de Duminica Tomei, la Carloviț de către episcopul sârb Iosif Raiacici.Atunci a spus:“Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane, și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței Bisericii, mântuirii poporului și spiritului timpului”  La 3/15 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea de la Blaj.

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj - d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj – foto: ro.wikipedia.org

În fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph.

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916  foto: ro.wikipedia.org

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916
foto: ro.wikipedia.org

 

În 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiție împăratului austriac. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Angajamentul lui Șaguna luat la Carloviț începe să prindă viață. La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o tipografie eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariție neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855 Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie și pedagogie și care poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele mitropolitului Saguna: Colegiul Național „Andrei Șaguna”. Andrei Șaguna dăruiește în 1870 suma de 2000 fl. școlii din Brad. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa Astra. Șaguna este ales primul președinte al Astrei.

Andrei Șaguna ( 1808 - 1873) - Statuia din faţa Colegiului Naţional „Andrei Saguna” din Brașov - foto: ro.wikipedia.org

Andrei Șaguna ( 1808 – 1873) – Statuia din faţa Colegiului Naţional „Andrei Saguna” din Brașov – foto: ro.wikipedia.org

Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”. Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.

Prin Andrei Șaguna, Mitropolia Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.

Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și retragere monahală. Când se pregătea aniversarea a 25 de ani de la venirea în Transilvania ca episcop, refuză să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Răsinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873. Este înmormântat în haina călugărească, fără predică și fast, oficiant fiind doar duhovnicul său.

Scrieri

- Anrede des… an die Geistlichkeit und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt. Olmütz.

- Promemorie despre dreptul istoric. din 1849 al autonomiei bisericesci naționale a românilor de legea resariteana în c. r. provincii ale Monarchiei austriace. Olmütz, 1849.

- Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene spre entrebuincarea Preocimei, a clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854.

- Cunoștinție folositoare despre trebile căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz, 1854.

- Teologia dogmatică, scoasă din manuscrisul preacuviosului părinte archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în școalele clericale de legea greco-resăriteana. Olmütz, 1854.

- Manual de teologie morală creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-resăriteni revezut si retiparit sub priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.

- Contra lui Hiliad biblicist din 1858. Olmütz, 1858.

- Memorial prin care se lamureste cererea romanilor de religiunea resariteanea in Austria pentru restaurarea mitropolieilor din punct de devere a ss. canoane. Asterunt c. r. ministeriu pentru cult si instructiune 1851. Olmütz, 1860.

- Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, dela intemeierea ei pana in zilele noastre, compusa si aeum autaia oara data la lumina numai ea manuscript. Olmütz, 1860. Két kötet.

- Compendiu de dreptulu canonicu alu unei santei sobornicesci si apostolesci biserici. Olmütz, 1868.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org


Andrei Şaguna, mitropolitul fără egal al Ardealului

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie  foto:  cersipamantromanesc.wordpress.com

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna
foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie

articol: Augustin Păunoiu – ziarullumina.ro

28 iunie 2008

Cea importanta personalitătate ecleziastica pe care a dat-o Biserica Ortodoxă din Transilvania. Andrei Şaguna este mitropolitul care a reuşit, în păstorirea sa, să împlinească gândurile românilor dornici de libertate religioasă, afirmare socială şi naţională. Pentru Biserica Ortodoxă din Ardeal, care suferea, de mai bine de 100 de ani, din cauza uniaţiei, figura marelui ierarh transilvănean a fost una providenţială. Despre opera sa misionară şi despre activitatea culturală pe care depus-o în folosul românilor de dincolo de munţi, ne-a vorbit părintele Mihai Săsăujan, conferenţiar la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

- Cine a fost Andrei Şaguna? Care sunt datele biografice esenţiale ale marelui ierarh?

Mitropolitul Andrei Şaguna al Transilvaniei a fost unul dintre cei mai importanţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, care a iniţiat şi a trasat orientări noi pentru viaţa bisericească a vremii lui, a căror efecte pozitive se resimt până azi.

S-a născut la 20 ianuarie 1808 în Miskolţ, în nord-estul Ungariei. A făcut studiile gimnaziale la Miskolţ şi Pesta şi cele superioare de Filosofie şi Drept la Universitatea din Pesta (1826-1829). În anul 1829 s-a înscris la cursurile de Teologie, la Seminarul ortodox din Vârşeţ.

După terminarea studiilor teologice, în anul 1833, a intrat în monahism, la Mănăstirea Hopovo, primind numele Andrei şi fiind hirotonit ierodiacon. Între anii 1834-1838 a trecut prin toate treptele ierarhice, până la preot, şi cele onorifice, până la protosinghel. În anul 1842 a fost făcut arhimandrit la mănăstirea Hopovo, urmând ca în anul 1845 să fie numit stareţ la Mănăstirea Covil. A activat ca profesor la seminariile teologice din Vârşeţ şi Carloviţ, fiind şi secretar al consistoriilor celor două eparhii.

În anul 1846 a fost numit vicar general al episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Peste doi ani a fost hirotonit la Carloviţ, ca episcop al aceleiaşi eparhii, moment când a afirmat cuvintele memorabile: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez.“

La 12/24 decembrie 1864 a fost numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei mitropolii a Transilvaniei, cu reşedinţa în Sibiu. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, în Sibiu.

„Preotul servea satul ca învăţător, conducător spiritual şi chiar politic“

- Care a fost aportul mitropolitului Şaguna la ridicarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania la rangul de mitropolie?

Începând cu anul 1850, Andrei Şaguna a depus eforturi neobosite pentru reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a românilor din Transilvania, căutând să convingă cercurile conducătoare, politice şi bisericeşti, de existenţa vechii mitropolii ortodoxe din Transilvania, desfiinţată în anul 1701, precum şi de necesitatea separării Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă. La hirotonia sa întru episcop, ierarhul Transilvaniei se angaja în sacra misiune de a reînvia „dieceza noastră transilvană în conformitate cu legea canonică, nevoile poporului şi spiritul vremii“. Eforturile sistematice desfăşurate timp de aproape 15 ani, s-au încheiat la 24 decembrie 1864, când împăratul Franz Joseph a aprobat reînfiinţarea mitropoliei şi l-a numit pe Şaguna în fruntea ei. După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş, a convocat un Congres naţional bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu, care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, sancţionat de autoritatea de stat în anul 1869, după care s-a condus Biserica transilvăneană până în 1925.

- Ca mitropolit, Andrei Şaguna a desfăşurat activitatea sa pe multiple planuri. Prin ce s-a remarcat pe plan cultural personalitatea marelui ierarh?

Mitropolitul Andrei Şaguna a dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului prin cultură. A încurajat înfiinţarea a sute de şcoli confesionale aflate sub conducerea Bisericii, prin care să se poată conserva, pe viitor, limba română şi credinţa ortodoxă. Preoţii parohi erau directori ai şcolii „poporale“ din parohia lor, protopopii „inspectori“ ai şcolilor din ,,tractul“ lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul) „inspector suprem“ al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 600 de şcoli „poporale“, un liceu cu 8 clase la Braşov, şi un gimnaziu cu 4 clase la Brad. La îndemnul lui, au fost scrise peste 25 de manuale şcolare de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu.

Cursurile de teologie de la Sibiu au fost ridicate la trei ani. Ziarul „Telegraful Român“ şi „Asociaţiunea Transilvană pentru cultura poporului român“ (ASTRA) îşi datorează, în mare parte, existenţa lui Şaguna. A scris numeroase pastorale, circulare şcolare şi predici. A tipărit o nouă ediţie a Bibliei cu ilustraţii, singura de acest fel (1856-1858). A întemeiat mai multe fonduri şi fundaţii din care s-au acordat ajutoare studenţilor, elevilor şi tinerilor meseriaşi lipsiţi de mijloace financiare. De la el ne-au rămas o monumentală lucrare de Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale, în două volume, şi mai multe compendii de drept bisericesc. A editat cărţi de predici, de morală şi doctrină ortodoxă.

Preoţimea parohială a fost în centrul atenţiei sale, fiind convins că succesul întregului său program bisericesc, cultural şi politic depindea de forţa intelectuală şi morală a acesteia. Preotul servea satul, în acelaşi timp, ca învăţător, conducător spiritual şi chiar politic. El exercita, astfel, o influenţă decisivă asupra enoriaşilor.

Activismul politic, manieră de luptă agreată de Şaguna pentru drepturile românilor

- Românii nu se bucurau în Transilvania secolului al XIX-lea de drepturi depline în sfera politică şi socială. Cum s-a implicat mitropolitul Ardealului în obţinerea acestor drepturi?

Activitatea mitropolitului Şaguna în Transilvania s-a înscris într-o perioadă foarte frământată a secolului al XIX-lea, marcată de Revoluţia română din anii 1848-1849, regimul absolutist (1849-1859) şi înfiinţarea Austro-Ungariei (1867-1918). Liberalismul european al sec. al XIX-lea, un rezultat al gândirii enciclopediştilor francezi din sec. al XVIII-lea, transformat apoi, la sfârşitul aceluiaşi secol, de către Revoluţia Franceză, într-un sistem politico-filosofic, a generat şi a marcat profund şi mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Banat, Ungaria şi Bucovina, provincii istorice aflate, în acel timp, în monarhia austriacă.

Andrei Şaguna a continuat tradiţia înaintaşilor săi de a fi în fruntea poporului român în lupta pentru drepturi politice, sociale şi naţionale. A participat, alături de episcopul unit Lemeni, la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai 1848, în calitate de preşedinte, urmând să înceapă, alături de alţi reprezentanţi ai românilor, lungile demersuri la Innsbruck, Ölmutz şi Viena, pentru a prezenta împăraţilor Ferdinand (1835-1848) şi Franz Joseph (1848-1916) programul naţional politic al românilor. A rămas pe tot parcursul luptei revoluţionare credincios Casei de Habsburg, fiind convins că românii, cu experienţa şi resursele lor limitate, puteau să se apere de maghiarizare şi să-şi atingă aspiraţiile naţionale, numai cu ajutorul acesteia.

Loialitatea lui Şaguna faţă de Viena a facilitat, în anul 1864, recunoaşterea poporului român ca naţiune politică egală în drepturi cu celelalte naţiuni politice ale ungurilor, saşilor şi secuilor din Transilvania. După anul 1867, el s-a pronunţat pentru activismul politic, considerându-l ca singura manieră de a lupta, pe mai departe, în parlamentul maghiar, pentru drepturile românilor.

„Bătrân maiestuos, care conducea ca de pe un scaun de rege“

- Andrei Şaguna a dat o nouă organizare Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Modelul şagunian a fost apoi transpus la nivel naţional. În ce consta acest model?

Statutul organic al mitropolitului Andrei Şaguna, aprobat la 19 octombrie 1868 de Congresul Naţional Bisericesc şi sancţionat de împăratul Austriei, Franz Josef, la 28 mai 1869, stabilea două principii fundamentale în organizarea Bisericii Ortodoxe române din Transilvania: autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea, ce viza colaborarea mirenilor cu clericii în exercitarea puterii bisericeşti.

A fost o reformă bisericească care a întâmpinat simpatii şi opoziţii chiar în timpul pregătirii ei. În proiectul său de constituţie, Şaguna îşi exprima dorinţa de a sensibiliza Biserica faţă de condiţiile sociale în schimbare şi faţă de nevoile credincioşilor. A asemănat Biserica unui organism care funcţionează şi creşte doar printr-o acţiune continuă şi armonioasă a tuturor părţilor ei constitutive. În timp ce a rezervat ierarhilor puteri legislative şi juridice, el a îngăduit laicilor o participare extinsă în diferite ramuri ale administraţiei bisericeşti, îndeosebi în cele ale educaţiei şi finanţelor. Nu a socotit o astfel de acţiune ca pe o concesie făcută teoriilor politice liberale predominante, ci mai degrabă ca pe o reînviorare a practicilor creştinismului primar. Totuşi, la toate nivelele conducerii bisericeşti, el aştepta nu laicii, ci clericii să preia conducerea. În cuvântarea de deschidere a sinodului din anul 1850, la care au participat în număr mare şi mirenii, arăta faptul că „sinodalitatea este sufletul ordinei bune în biserică“ şi se declara contra absolutismului ierarhic.

- Cum a fost perceput Andrei Şaguna în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor săi?

La moartea mitropolitului Şaguna, episcopul sas G.D. Teutsch din Sibiu scria că: „Şaguna a fost conducătorul intelectual – singurul cunoscut – al poporului său şi a putut să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele“. Nicolae Iorga îl numea „bătrân maiestuos care de pe scaunul său de arhiereu conducea ca de pe un scaun de rege“, fiind un „cârmuitor de oameni şi îndreptător al vremilor, cărora nu li s-a supus ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnişul lor spre culmea lui.“ Ioan Lupaş scria despre marele ierarh, următoarele: „Pentru toţi românii de bine, acest nume va trebui să sune cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la împlinirea bărbătească, fără zăbavă a datoriilor faţă de lege şi de neam.“

articol preluat de pe: ziarullumina.ro

Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina, prin care se cerea recunoașterea națiunii române (13/25 februarie 1849)

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române

foto: sfantul-andrei-saguna.blogspot.com
articol: istoria.md

La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, “Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina“, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, etc.

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916  foto: ro.wikipedia.org

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916
foto: ro.wikipedia.org

Fiind adeptul zicalei româneşti că: “Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său. Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

articol preluat de pe istoria.md

(prof. univ. dr. Ioan Sabau – Pop) Retrocedarile ilegale din Transilvania contesta Tratatul de la Trianon. Chestiunea optantilor unguri

foto: ziaristionline.ro
artucol: prof. univ. dr. Ioan Sabau – Pop – ziaristionline.ro

6 aprilie 2014

  1. 1.     Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”.

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte.

Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza). În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită  „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României,  cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului  o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri  care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară  sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate.  De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au  aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară  sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare. Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby  la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”.  România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80% din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.  Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal. Cercurile de interes ale optanţilor  înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii,  au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români.  Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici[5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur  cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere.  După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei.  Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români”.[6]  Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate  ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

  1. 2.    Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată. După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25% din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei. Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor. Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar  de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea  proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste 7 ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Ioan Sabău – Pop / Ziaristi Online


[1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară  (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152. Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român. S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921. Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei.

[2] Pentru detalii V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.

[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.

[4]  Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.

[5]  A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.

[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.

[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Armata Romana la eliberarea Budapestei - foto: ziaristionline.ro

Armata Romana la eliberarea Budapestei – foto: ziaristionline.ro

articol preluat de pe: http://www.ziaristionline.ro/

(video) Valahii, urmasii dacilor – Conștiința națională în Evul Mediu

foto (captura video) si articol – youtube.com

Una dintre tezele foarte dragi ale demitizatorilor de profesie estea aceea potrivit căreia românii din Evul Mediu, împărțiți în cele trei regate – Moldova, Țara Românească și Transilvania, nu aveau conștiința apartenenței la același neam, nu erau conștienți de faptul că sunt un același popor.

Și cu câtă impertinență ne spun aceștia că un Mihai Viteazul era doar un aventurier fără conștiință națională, mânat în faptele lui de interese personale, că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș erau dușmani de moarte ș.a.m.d.

Că nu este așa o dovedesc izvoarele istorice, probele pe care acești indivizi corecți politic cu interesele globalizării nivelatoare, le ignoră cu nonșalanță.

Astfel, deși publicul larg are cunoștiință doar despre Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600, în realitate dorința românilor din cele trei țări de a se uni nu s-a exprimat atunci doar în acel moment extraordinar, întreg secolul al XVI-lea fiind unul al luptei pentru unire.

Chiar înainte de Mihai Viteazul (numit de dușmani Malus Dacus – Dacul cel Rău), domnitorul Petru Rareș al Moldovei făcea planuri de unire cu vlahii din Transilvania, pentru identitatea limbii și a culturii. În acest sens, în anul 1543, spionii habsburgi informau Imperiul că transilvănenii vor să se unească cu românii de peste Carpați (Moldova) și că, împreună cu muntenii vor să desființeze vămile dintre ei și să formeze o singură dietă (parlament) al celor trei țări române.

Tot în secolul XVI, Despot Vodă, la intrarea în Moldova vorbește despre faptul că vine în numele celor 3 Dacii, cu dorința de unire a lor…

Așadar, în această emisiune vom demonstra, pe baza izvoarelor istorice, că în Evul Mediu, românii din cele trei Țări Românești erau conștienți de legătura lor de sânge și că ideea unirii dintre ei nu este un fapt singular din perioada lui Mihai Viteazul.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

articol preluat de pe https://www.youtube.com