Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918)

Membrii Consiliului Naţional Român Central (octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Membrii Consiliului Naţional Român Central (octombrie 1918)

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, ultimul pas până la MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918

La 5/18 octombrie 1918 este citită de dr. Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul ungar de la Budapesta, Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea. Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa convocată la Oradea de către Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Era o zi de sâmbătă, când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectivele lor naţionale în condiţiile înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”. Întrunirea s-a ţinut în casa avocatului Aurel Lazăr şi a întrunit un comitet lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, menţionaţi de ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii. Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.

Iată textul declaraţiei de independenţă, după o copie legalizată de notarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia:

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.

Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională.

Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române.

Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere — după multe suferinţe de veacuri — afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la viaţă naţională.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută Declaraţia. S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea acesteia în presa românească şi străină.

Totul pare clar, numai că sursele despre această şedinţă diferă în privinţa mai multor aspecte, printre care şi acela al paternităţii Declaraţiei românilor transilvăneni şi din părţile ungurene. Membrii comisiei pentru redactarea definitivă erau Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Sever Dan care povestea ulterior că Alexandru Vaida-Voevod “a scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna spunând: vreau să citesc declaraţia aceasta în Parlament”.

« Timp de două ore Vasile Goldiş a căutat diferite formule – Aurel Lazăr şi cu mine nu aveam pasiunea formulelor – dar toată osteneala era în zadar: tot declaraţia scurtă, concisă a domnului Vaida era mai bună. O singură modificare de importanţă s-a făcut: pe când în textul domnului Vaida se vorbea de rupere de statul ungar, în textul domnului Goldiş ne-am oprit la libertatea ce ne luăm noi naţiunea română, de a ne hotărî asupra sorţii noastre.

Istoricul Silviu Dragomir relatează, fără a fi fost martor ocular, despre prezentarea unui proiect de declaraţie, redactat în manuscris pe o filă, de către Aurel Lazăr şi « a unui proiect dactilografiat pe trei file, de Alexandru Vaida – Voevod.

Cel de-al doilea, pe lângă dreptul de autodeterminare, susţinea în plus că românii din Transilvania sunt “o parte” a naţiunii române, care aşteaptă să se integreze, revendică dreptul de reprezentare în faţa conferinţei de pace şi de a reuni o adunare constituantă, aleasă prin sufraj universal, ca singur for competent de a decide liber soarta poporului său ».

După câteva obiecţii legate de adecvarea la desfăşurarea rapidă a evenimentelor declaraţia a fost din reformulată de Vasile Goldiş şi acceptată în unanimitate de Comitetul Executiv. Cu toate diferenţele de opinie privind numărul celor prezenţi şi a modalităţii de redactare a declaraţiei este clar că scopul şedinţei a fost atins: definitivarea unei declaraţii de autodeteminare şi “alegerea comitetului de şase”.

Componenţa acestui comitet ca organ operativ este şi ea diferită în funcţie de surse. Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie. Diferenţele între cele două propuneri de rezoluţii s-au datorat mai ales unor chestiuni de formulare şi nu de conţinut.

Este singura concluzie la care au ajuns istoricii care au analizat această şedinţă pentru că în rest pare să fi câştigat opinia lui Vasile Goldiş împărtăşită de istoricul Silviu Dragomir care îi atribuie acestuia formularea declaraţiei, desigur pe baza celor două variante propuse.

Depunerea Declaratiei a urmat mai multor acţiuni ale fruntasilor politici ai românilor, prin care s-a incercat dobandirea independenţei. La sfârşitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române”. În aceasta declaraţie romanii ardeleni işi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională independentă.

Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Roman, sa dea citirii actul, imparatul Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”, în incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama.

Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad care şi-a asumat conducerea luptei romanilor pentru preluarea puterii în teritoriile locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare, la 5/18 octombrie 1918. În aceeaşi zi secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Într-un interviu acordat ziarului Nagyvarad, Vasile Goldiş răspundea la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson astfel:
La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

Comunicatul a însemnat pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile şi impactul efectiv al actului. Consiliul Național Român Central se formase la începutul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care, și unii, și alții s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înființarea consiliului a avut loc la Budapesta la 31 octombrie 1918, şi avea în componență șase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român : Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase social- democraţi : Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central își va începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului. De la această dată Consiliul a iniţiat acţiunea de formare a organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora nu doar a orientat, ci a şi condus efectiv viața politică din Transilvania. În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana, au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile organisme ale autorităţilor austro-ungare.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.

Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de conducerile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu adevărat eroism cauza neamului lor. Nota diplomatică, redactată de către Vasile Goldiș, solicita guvernului maghiar să-i transmită Consiliului autoritatea politică, administrativă și militară asupra celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea și a fost trimisă la 10 noiembrie 1918, termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18.

Cu zi înainte de solicitarea încheierii armistiţiului de către Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război cu Puterile Centrale. Guvernul maghiar a răspuns solicitând o amânare de 12 ore, iar apoi a trimis o delegație condusă de Oszkár Jászi, ministru al naționalităților, pentru tratative, însă condițiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918 au fost respinse după două zile de negocieri, iar în seara zilei de 14 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunța că tratativele purtate cu delegația maghiară nu au dus la nici un rezultat, deoarece intenția românilor era Desfacerea totală de Ungaria.

A doua zi, după eșecul tratativelor cu delegația maghiară condusă de ministrul Jászi, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central lua hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României, într-o Mare Adunare Națională care urma să fie convocată.

Hotărârea era cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale.

Numărul deputaților aleși, s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis. Este pentru prima dată când bărbații și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct.

La 18 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central redactează, prin același Vasile Goldiș, manifestul „Către popoarele lumii” , semnat în numele Marelui Sfat al Națiunii Române de Ștefan Cicio Pop, prin care se făcea cunoscut refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările juste ale populației românești.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunța convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În discuție au mai fost luate în discuţie orașele Blaj și Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 când a realizat Unmirea celor trei ţări româneşti și a supliciului în cetatea orașului a conducătorilor Revoluției de la 1784. Alba Iulia afost numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.

Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliul Național Român Central, într-o zi de duminică la 1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a celor 1.228 de deputați, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român.

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Consiliile naționale românești locale, care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919. Consiliul Dirigent, organismul legislativ și executiv al Transilvaniei, și-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către guvernul României unite. Adunarea naţională a românilor din Transilvania se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, în acelaşi an. Tot în decembrie, Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida–Voevod.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com