Harta României interbelice

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro)

26 aprilie 2018

autorul despre el -  “Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.”

 

Marginile Marii Uniri

La finalul anului trecut, când am publicat cel mai recent text de pe blog, anunţam cu oarecare siguranţă că primul articol din anul 2018 va fi dedicat continuării istoricului mişcărilor sociale în a doua jumătate a anului 2017, cu atât mai mult cu cât se pregătea deja evenimentul Marşul Speranţei/Revoluţia Generaţiei Noastre din 20 ianuarie. Acesta a venit însă şi a trecut înainte să apuc să scriu primul articol pentru blog. De fapt, deşi ne apropiem deja de a cincea lună din noul an, am tot amânat publicarea unui articol, negăsind timpul necesar subiectului pe care mi-l propusesem. Şi nu l-am găsit nici acum dar, dacă mi-am petrecut o parte din lunile februarie şi martie documentării şi redactării unui amplu articol istoric, prilejuit de intrarea în Centenarul 2018, nu văd de ce nu aş relua seria articolelor de pe blog cu o variantă adaptată (textul de faţă fiind scris iniţial pentru folosirea într-un alt cadru).

De altfel, acestui fapt i se datorează şi lungimea. Discutăm de cincizeci şi şase de pagini, patru secţiuni sau capitole distincte, plus o scurtă introducere şi o scurtă concluzie. Ştiu, un text foarte lung într-o epocă în care, mai ales în mediul online, orice depăşeşte o jumătate de foaie format A4 poate constitui un impediment serios în ochii cititorului grăbit. Şi totuşi… cred că unele subiecte merită atenţie şi, chiar cu riscul ca doar o mână de oameni interesaţi să citească până la capăt, ele trebuie tratate şi nu evitate sau rezumate superficial.

Aşa cum ştim cu toţii, anul acesta se celebrează Centenarul Marii Uniri, acel moment în care, printr-o succesiune de evenimente care, încă la începutul anului 1918, păreau foarte improbabil de a se produce, s-au unit cu România mai întâi Basarabia, la 27 Martie/9 aprilie 1918, apoi Bucovina la 28 Noiembrie 1918 şi, în final, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918. Se realiza astfel ultima ţintă a proiectului de ţară afirmat în zilele revoluţiei din 1848. Numitul proiect de ţară a îmbinat armonios idealul modernizării şi al integrării în Occidentul civilizat cu idealul naţional, al obţinerii independenţei şi al reunirii tuturor românilor într-un singur stat.

Printr-un paradox nu foarte fericit al istoriei, ultimii douăzeci şi nouă de ani ai existenţei noastre ne-au pus în faţa cam aceloraşi dileme privind integrarea în Occidentul civilizat, reprezentat azi de Uniunea Europeană şi de NATO, dar şi referitoare la unitatea naţională, în condiţiile existenţei în prezent a două state româneşti separate. Cu diferenţa că avem acum în societate şi curente de gândire, aproape absente acum o sută de ani, care încearcă să separe cele două planuri, cel al modernităţii de cel al unităţii naţionale. Însă nu acesta este subiectul articolului de faţă.

De-a lungul timpului ne-am obişnuit să privim Marea Unire ca pe un proces istoric perfect şi final, iar harta României dintre 1924 şi 1940 drept România Mare, ţara întreagă, a tuturor românilor. Desigur, în anii comunismului, când stihurile „Doinei” lui Mihai Eminescu circulau pe sub mână, unii vor fi fost nelămuriţi de versurile „de la Nistru pân-la Tisa, / tot românul plânsu-mi-sa”, din moment ce România interbelică atingea Tisa doar în Maramureş, unde o atinge şi azi. Iar copiii care priveau ceva mai atenţi în manualele de istorie la hărţile acelei Uniri efemere a lui Mihai Viteazu, nu puteau să nu observe că Dobrogea, Bugeacul, Banatul şi o parte din Crişana lipseau, în schimb spre nord Maramureşul se prelungea destul de mult dincolo de Tisa. În fine, în zilele noastre, pe măsură ce anul Centenarului se apropia, a început să circule pe reţelele de socializare fotografia unei hărţi a României Mari din 1919, diferită de silueta consacrată. Spre nord-vest aceasta includea şi Maramureşul de dincolo de Tisa, iar spre vest şi sud-vest se întindea până la Tisa, destul de adânc în teritoriile de azi ale Ungariei şi Serbiei.

Ajungem astfel la subiectul a ceea ce am numit „marginile” Marii Uniri, subiectul pe care vi-l propun prin prezentul articol. Iar ordinea în care voi aborda aceste capitole de multe ori trecute cu vederea, pentru că ar fi maculat oarecum perfecţiunea evenimentelor istorice din epocalul an 1918 şi pentru că ar fi ridicat nişte semne de întrebare faţă de politicile statului român, mai ales în anumite perioade, va fi aleatoriu cronologic şi geografic deopotrivă. În schimb, faptele vor fi analizate în funcţie criteriul intensităţii fenomenului istoric, a cât de strânsă este legătura respectivelor evenimente cu istoria principală a Marii Uniri.

 

I. Vestul

Aşa cum spuneam şi mai devreme, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români veniţi din diferitele localităţi rurale şi urbane din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică Crişana şi Maramureş), dar şi de la Budapesta sau Viena, se adunau pentru a asista la şi a anima Marea Adunare Naţională convocată la Alba Iulia, epicentrul vechii Uniri a lui Mihai Viteazul, pentru a proclama secesiunea provinciilor locuite de ei de Regatul Ungariei şi unirea lor cu Regatul României.
Dintre cei 100.000, rolul determinant le revenea delegaţilor, aleşi astfel încât fiecare societate culturală, reuniune de învăţători, reuniune de meseriaşi şi reuniune de femei să aibă câte doi reprezentanţi, tot câte doi reprezentanţi tinerimea universitară din fiecare instituţie de învăţământ superior, câte un reprezentant fiecare colegiu profesoral al fiecărui institut teologic, gimnaziu, liceu, institut pedagogic şi şcoală civilă, câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană a gărzilor naţionale, câte cinci delegaţi aleşi din fiecare cerc electoral, precum şi reprezentanţi ai clerului celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Cum mulţi delegaţi proveneau din rândurile Partidului Naţional Român, membrii fostei secţii româneşti a Partidului Social Democrat din Ungaria puteau trimite un număr neprecizat de delegaţi. În final au luat parte şi au semnat actele Marii Uniri un număr total de 1.228 de delegaţi.

Semnăturile originale se păstrează la Muzeul Unirii din Alba Iulia, iar parcurgerea listei conduce la nişte observaţii interesante. Astfel, putem vedea că au luat parte cinci delegaţi din oraşul Giula, patru delegaţi din Chitigaz, un delegat din Mecherechiu, un delegat din Băterna, toate localităţi în comitatul, adică judeţul, numit de români Bichiş şi de maghiari Bekes. Azi, comitatul Bekes continuă să facă parte din Ungaria în întregime, inclusiv localităţile amintite mai sus. La fel şi comitatul Szobocs-Szatmar-Bereg, care cuprinde o extensie a ţinutului Sătmarului (judeţul Satu Mare), din care la Alba Iulia a fost trimis un delegat ce reprezenta localitatea Uifalău. O parte din judeţul Bihor a rămas în componenţa Ungariei, fiind alipit comitatului Hajdu şi formând actualul comitat Hajdu-Bihar. De aici au participat la actul Marii Uniri un delegat din Bedeu, doi delegaţi din Vecherd, doi delegaţi din Peterd.

Nu au lipsit nici delegaţii din Maramureşul de dincolo de Tisa: un delegat din Apşa de Jos, doi delegaţi din Apşa de Mijloc şi un delegat din Slatina. Ţinutul lor a aparţinut însă Cehoslovaciei între 1920 şi 1939, apoi a fost reocupat de maghiari până spre finele anului 1944 şi cedat de cehoslovaci Uniunii Sovietice în mai 1945. Moscova l-a alipit administrativ regiunii Transcarpatia a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi, din august 1991, Maramureşul de Nord este parte a Ucrainei independente.

Cea mai numeroasă prezenţă în lista principală de delegaţi a mandatarilor unor localităţi cu populaţie românească care, în ciuda participării lor la Actul Unirii, nu au ajuns între graniţele finale ale Regatului României, este cea din regiunea care constituie astăzi districtul Banatului de Sud, din cadrul Regiunii Autonome Voivodina, Serbia, care alături de districtele Banatului Central şi Banatului de Nord formează ceea ce în România se numeşte Banatul de Vest sau Banatul sârbesc. La acea vreme era vorba de localităţi arondate judeţelor Torontal şi Timiş. Opt delegaţi proveneau din Vârşet, al doilea oraş ca mărime din actualul disctrict. Doi delegaţi erau din Panciova, cel mai mare oraş şi reşedinţa actualului district, şi tot doi din Mărghita. Câte un delegat reprezenta localităţile Voivodinţi, Alibunar, Satul Nou, Petrovasâla, Sân Mihai, Seleuş, Sânianăş, Doliave, Glogani, Omoliţa, Nicolinţ şi Ofcea (care azi e o suburbie a capitalei sârbe Belgrad). Localitatea Biserica Albă a reuşit să trimită la Alba Iulia nu mai puţin de cinci delegaţi.

Trebuie remarcat că participarea delegaţilor bănăţeni la Marea Adunare Naţională a fost în mod particular dificilă. Dacă în alte regiuni existau probleme cu diferite formaţiuni paramilitare secuieşti sau organizate de grofi pe moşiile lor, în condiţiile în care armata regală română nu trecuse Carpaţii tocmai pentru a nu arunca o cât de mică umbră de îndoială asupra caracterului voluntar al Unirii, o bună parte din Banat fusese ocupată de armata regulată sârbă. Iar aceasta era o forţă mult mai redutabilă decât diferitele formaţiuni paramilitare apărute de-a lungul şi de-a latul Austro-Ungariei, în contextul revoluţiei declanşate la sfârşitul primului război mondial. Serbia revendica pentru sine întreg teritoriul Banatului şi ocupaţia sa nu se limita la acea parte a provinciei care i-a fost adjudecată ulterior la Conferinţa de pace. Din noiembrie 1918 fusese ocupată inclusiv capitala provincială, Timişoara. Iar în toate localităţile aflate sub controlul lor, trupele sârbe au încercat activ să împiedice deplasarea românilor către Alba Iulia, pentru a nu putea participa la Marea Adunare Naţională.

În afară de lista delegaţilor principali, există şi o listă de delegaţi supleanţi, aleşi pentru a-şi reprezenta comunităţile la Actul Unirii în absenţa primilor. Aici găsim un Romul Nestor din Cenadul Unguresc, azi în comitatul Csongrad din Ungaria, un Florentin Bilţiu-Dăncuş din Slatina din Maramureşul de Nord, un Virgil Voina din Vârşeţ, un Cornel Moise din Voivodinţi, un Andrei Drencea, un Sfetozarie Drencea, un Ştefan Băla, un Dimitrie Radivoi, un Ioan Bălan, un Gavril Ciolac, un Tit Mălai, un Traian Cârcioban şi un Remus Bortoş, toţi nouă din Cuvin, altă localitate din Banatul de Sud. Tot din Banatul de Sud provin cei trei delegaţi supleanţi din Deliblata- Aurel Novacu, Victor Popovici, Sava Guţu-, cei trei din Panciova- Petra Penţia, Ioan Soriceanţu, Aron Cătălină-, Teodor Petrică din Nicolinţ, Ioanichie Neagoe din Petre (azi Vladimirovăţ), George David din Uzdin, Ştefan Popa din Seleuş. Pavel Obădean este delegat supleant ales în Becicherecul Mare, azi reşedinţa districtului Banatului Central din Regiunea Autonomă Voivodina, Serbia.

Uitându-ne la aceste liste şi dându-ne seama că fiecare delegat mai însemna şi alte zeci sau sute de concitadini veniţi şi ei la Alba Iulia, dar şi cei rămaşi acasă, care îl aleseseră să le exercite dreptul la autodeterminare proclamat de preşedintele american Woodrow Wilson, precum şi că nu puţini dintre ei, mai ales bănăţenii, şi-au asumat reale riscuri pentru a participa la acest act istoric, putem înţelege mai bine cerbicia prim-ministrului Ion I.C. (Ionel) Brătianu din cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Acesta a dus o uriaşă bătălie diplomatică pentru a asigura recunoaşterea graniţei pe Tisa, cel puţin în regiunea Banatului, precum şi pentru ca Maramureşul să fie şi el integral cuprins între hotarele României. La acel moment, puterile Antantei se considerau dezlegate de promisiunile făcute României prin convenţia din 1916, de la intrarea ţării noastre în război, ca urmare a semnării păcii separate de la Buftea-Bucureşti din martie 1918.

Totuşi, cu excepţia părţilor din Banat ocupate de sârbi şi a zonelor în care avansase nou-constituita armată cehoslovacă, toate localităţile ce-şi declaraseră Unirea cu România la 1 Decembrie 1918 au ajuns să se afle o perioadă de timp sub administraţie românească. Astfel, în urma respingerii ofensivei armatei roşii maghiare a regimului bolşevic al lui Bela Kuhn din luna aprilie a anului 1919, la data de 1 mai armata regală română atingea Tisa. Ulterior, punând capăt terorii bolşevice, la 3-4 august românii ocupau Budapesta, de unde aveau să înceapă să se retragă în noiembrie.

Apartenenţa la România, deşi proclamată prin actul de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918, nu a durat însă pentru locuitorii din oraşele şi satele amintite mai sus. Fără îndoială, contribuţia României la oprirea proliferării comunismului în Europa Centrală a ajutat. Dar tot a fost nevoie de înlocuirea lui Ionel Brătianu cu transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod la conducerea delegaţiei României de la Conferinţa de pace şi de iniţierea masonică a acestuia şi a altor membri ai delegaţiei, pentru a se debloca negocierile şi a se ajunge la un compromis. Mai ales cu primul-ministru francez Georges Clemenceau, preşedinte al Conferinţei, care sfârşise prin a avea un conflict personal cu omologul său român, Ionel Brătianu.

Astfel, deşi Tratatul de pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, este deplâns obsesiv de maghiari ca fiind momentul când Ungaria Mare a încetat să mai existe, când teritoriul ţării a fost redus la jumătate şi câteva milioane de unguri au ajuns să trăiască ca minorităţi pe teritoriul altor state, paradoxal şi România a pierdut teritorii. Prin acest tratat comunitatea internaţională a recunoscut efectele Unirii de la 1 Decembrie 1918, dar prin noile graniţe trasate, actul de autodeterminare al unor comunităţi româneşti nu a mai fost luat în considerare.

Chiar dacă hotarul istoric dintre Crişana (sau Partium) şi Ungaria propriu-zisă, încă de la „ducele” Menumorut, era cel de pe Tisa, amintit în „Doina” lui Eminescu şi revendicat de România prin convenţia din 1916, s-a operat o delimitare conformă realităţilor etnice de la începutul secolului XX. Aceasta nu a fost însă perfectă şi a căutat să limiteze pierderile teritoriale ale Ungariei, astfel că o serie de localităţi cu majorităţi româneşti, totalizând mai multe zeci de mii de locuitori, au intrat, aşa cum arătam mai sus, în componenţa comitatelor maghiare Bekes, Csongrad, Hajdu-Bihar şi Szobocs-Szatmar-Bereg.

Între România şi nou-creatul stat al Cehoslovaciei s-a optat pentru o graniţă preponderent naturală, râul Tisa, ceea ce a însemnat că partea de nord a Maramureşului a trecut în componenţa celuilalt stat şi, odată cu ea, mai multe localităţi pur sau eminamente româneşti. Având ca principal argument nevoia de a crea o zonă de protecţie capitalei Serbiei, devenită acum capitala Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (mai târziu, Iugoslavia), s-a procedat la un decupaj al Banatului, iar alte zeci de mii de români care îşi exercitaseră dreptul la autodeterminare în sensul Unirii cu România erau împinşi între graniţele unui stat terţ. În final, graniţa din Banat a primit configuraţia actuală printr-un schimb de teritorii care a avut loc în anul 1924.

Cu ocazia invaziei Iugoslaviei din aprilie 1941, lui Ion Antonescu i s-a oferit ca România să ocupe şi să alipească Banatul de Vest. Conducătorul statului român a refuzat, dar nu pentru că nu ar fi considerat acea regiune ca fiind, de fapt, românească, ci pentru că Iugoslavia fusese totuşi, din 1920 până în acel moment, un aliat al României contra Ungariei şi Bulgariei revizioniste. De asemenea şi pentru că orice teritoriu anexat, care să nu fi aparţinut României anterior pierderilor teritoriale din 1940, ar fi dat ocazia Germaniei să recomande renunţarea definitivă la Ardealul de Nord cedat Ungariei şi relocarea populaţiei româneşti, din teritoriul ocupat de maghiari în teritoriul nou adjudecat României (aşa cum, pentru a nu periclita alianţa cu Italia lui Benito Mussolini, Germania însăşi a renunţat la orice pretenţii ar fi putut avea asupra Tirolului de Sud şi a iniţiat o politică de relocare a etnicilor germani din această regiune în Polonia ocupată).

A existat totuşi o încercare de revenire asupra refuzului printr-un memoriu semnat de Ion Antonescu la 23 aprilie 1941, ca urmare a îngrijorării provocate de expansiunea Ungariei şi Bulgariei în spaţiul iugoslav, dar a fost un gest tardiv şi a rămas fără urmări. În plus, având, aşa cum spuneam, mize mai mari în recuperarea teritoriilor pierdute de România în 1940, viitorul Mareşal nu a insistat.

Prin urmare, germanii au hotărât să-şi impună administraţia directă asupra Banatului de Vest şi l-au păstrat cu un statut incert până la finele celui de-al doilea război mondial, în timp ce alte regiuni ale Iugoslaviei erau anexate unor state aliate (Italia, Bulgaria, Ungaria) sau puse sub autoritatea unor guverne satelit, instaurate la Zagreb şi Belgrad. Pe de o parte, a contat în această decizie prezenţa în regiune a unei numeroase populaţii şvăbeşti, expulzată după război în Germania de regimul titoist. Liderii locali din perioada ocupaţiei au fost recrutaţi din rândurile şvabilor. Pe de altă parte, Banatul de Vest a fost menţinut în acest regim de provizorat şi în ideea de a-l folosi ca pe o tentaţie şi, implicit, ca pe un factor de presiune atât asupra Ungariei, cât şi asupra României.

După război, Banatul de Vest a revenit între hotarele Iugoslaviei şi a devenit apoi parte a Regiunii Autonome Voivodina, în cadrul mai larg al transformării de către Iosip Broz Tito a noii republici populare, apoi socialiste într-un URSS în mic.
La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei.

Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc).

Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei, împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

 

II. Sudul apropiat

Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

Înainte însă de a trece la evenimentele de acum un secol, haideţi să vedem puţin ce este Valea Timocului şi cine sunt românii de acolo. Practic, discutăm de o regiune întinsă de-a lungul Dunării, între râul Morava, Munţii Homolje şi ţinutul oraşului Vidin (Diiu în româna medievală), având râul Timoc ca axă şi, dintr-un anumit moment încolo, ca linie de demarcaţie între partea alipită Serbiei şi cea alipită Bulgariei. Practic, zona cu populaţie majoritară românească acoperă judeţele sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi cea mai mare parte a judeţului bulgăresc Vidin. Numită uneori în România şi Tribalia, deoarece corespunde în linii mari patriei tribului antic daco-moes al tribalilor, regiunea în cauză a fost inclusă din secolul al III-lea Daciei Aureliene (ulterior divizată în Dacia Ripensis spre nord şi Dacia Mediterranea spre sud), provincie unde au fost colonizaţi acei locuitori ai Daciei romane de la nord de Dunăre care au ales să se retragă odată cu armata şi administraţia.

Ulterior, controlul acestei regiuni a trecut de la Imperiul Roman de Răsărit la Primul Imperiu Bulgar (după o perioadă de câteva decenii de colaps al oricărei autorităţi de stat), apoi la Imperiul Bizantin (adică tot Imperiul Roman de Răsărit într-o fază mai târzie a existenţei sale). După răscoala Asăneştilor, o dinastie de origine românească balcanică, Valea Timocului a devenit parte a acestui nou stat, denumit de unii Cel de-al Doilea Imperiu Bulgar, iar de alţii Imperiul Româno-Bulgar sau Vlaho-Bulgar (cea de-a doua denumire fiind însă aplicabilă mai mult fazei timpurii a respectivului stat, care suferă ulterior o slavo-bulgarizare accentuată). În urma sciziunii acestui imperiu balcanic, regiunea timoceană devine parte a Imperiului (Ţaratului) de la Vidin, ce va fi cucerit spre sfârşitul secolului al XIV-lea de Imperiul Otoman. Tot în secolul al XIV-lea, pentru o scurtă perioadă, mare parte din Valea Timocului a fost inclusă în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan.

Înainte însă de cucerirea otomană, au existat tentative de extindere în regiune atât ale Regatului Ungariei, unele chiar când zona se mai afla încă în componenţa Imperiului Bizantin, cât şi ale Voievodatului Ţării Româneşti (Valahiei). Ţaratul de la Vidin a avut puternice legături, inclusiv de înrudire dinastică, cu Valahia de la nord de Dunăre, iar cinci domnitori ai acesteia au deţinut posesiuni în Valea Timocului (care uneori a fost denumită şi Valahia Mică, spre a fi deosebită de Valahia nord-dunăreană). Basarab I a ctitorit mânăstirile de la Cladova, Mânăstirica şi Vradna, dintre care ultima încă funcţionează ca mânăstire de maici a Bisericii Ortodoxe Sârbe, iar Mircea cel Bătrân a ridicat biserica de la Coroglaşi, în memoria tuturor creştinilor, din ambele tabere, căzuţi în bătălia de la Rovine. Aceasta, fapt unic în lume, are guri de ulcior drept ferestre, montate astfel încât, potrivit cronicilor, sunau a jale atunci când vântul bătea dinspre nord, dinspre Valahia.

După cucerirea otomană, au existat de asemenea încercări de preluare a regiunii de către Regatul Ungariei (Iancu de Hunedoara) sau dinastia de Habsburg. De fapt, între 1718 şi 1739, Valea Timocului s-a aflat sub control austriac, asemenea Olteniei (şi Banatului, cu diferenţa că acesta din urmă nu a mai fost retrocedat Imperiului Otoman). Sârbii au revendicat întregul teritoriu de până la râul Timoc în timpul marii lor răscoale antiotomane (1804-1817) şi prinţul Caragheorghevici chiar a dus o campanie de cucerire a zonei în anul 1809, atacând cu mare violenţă acele sate de români care refuzau să recunoască autoritatea sârbă.

Graniţa Serbiei stabilită însă prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812, acelaşi care ceda Basarabia Rusiei, era pe aliniamentul Munţilor Homolje, aşadar la marginea regiunii locuite de românii timoceni. În cele din urmă, expansiunea Serbiei până la râul Timoc se realizează în anul 1833, în urma unei acţiuni militare conduse de Miloş Obrenovici, sub autoritate otomană directă rămânând doar partea de est a regiunii, care devine teritoriu bulgar prin Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878. Instituirea autorităţii statelor sârb şi bulgar asupra Văii Timocului a însemnat pierderea drepturilor de autoguvernare ale comunităţilor româneşti şi începutul unor politici agresiv asimilaţioniste.

Dacă ponderea covârşitoare în regiune a elementului românesc (numit local şi vlah), nu poate fi negată, există două teorii greşite cu privire la originea acestuia. Astfel, o teorie susţine că Valea Timocului ar fi fost colonizată târziu, în secolul al XVIII-lea, după desfiinţarea rumâniei, adică a servituţii feudale, în Ţara Românească, de ţărani valahi proaspăt eliberaţi, care au fugit din calea fiscalităţii excesive a regimului fanariot. O altă teorie, agitată inclusiv de ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti în perioada bombardamentelor NATO din anul 1999, afirmă că timocenii nu ar fi români, ci aromâni.

Problema vechimii românimii timocene poate fi însă uşor expediată. Cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes susţine că în anul 976 între Imperiul Bizantin şi Ducatul Moraviei ar fi avut loc un schimb de populaţii, între vlahi din regiunea Moravei sârbeşti, vinovaţi de a se fi răsculat anterior împotriva autorităţii bizantine, şi sorbieni (sau sârbi albi), o populaţie slavă ai cărei puţini reprezentanţi contemporani trăiesc în Germania. În urma acestui schimb de populaţii s-ar fi constituit comunitatea valahilor moravi din regiunea Valassko a Moraviei (azi Republica Cehă), iar râul Morava ar fi primit acest nume de la sorbieni, identic cu al râului care separă Moravia (şi Cehia) de Slovacia.

În anul 1516, prin firman al sultanului, se confirma dreptul românilor timoceni de a se autoguverna potrivit faimosului Jus Valachicum, Legea Ţării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval întâlnit în toate comunităţile vlaho-române, din sudul Balcanilor până în Carpaţii Poloniei. La rândul său, stolnicul Constantin Cantacuzino vedea în Valea Timocului, fosta Dacie Ripensis, patria originară a românilor şi locul de provenienţă al dinastiei Basarabilor.
În ce priveşte legătura cu aromânii, ea se întemeiază mai mult pe acel gen de ignoranţă care îi face pe unii să considere că toţi românii de la sud de Dunăre aparţin comunităţii aromâne. Desigur, timocenii nu provin de la nord de fluviu ci aparţin de acea parte a etnogenezei româneşti care s-a consumat la sud. Dacă cronicarul bizantin Kekaumenos are dreptate, cea mai puternică conexiune între timoceni şi aromâni este că strămoşii aromânilor s-au deplasat, sub presiunea triburilor slave, spre teritoriile meridionale unde istoria îi atestă ulterior şi unde îi putem găsi şi azi, dintr-o regiune cuprinsă între râul Sava, din centrul Serbiei de azi, şi Dunăre, regiune ce include şi Valea Timocului.

Dar, în timp ce dispersia proto-românilor în Peninsula Balcanică, sub presiunea migratorilor, a rezultat în formarea unui arhipelag de insule destul de izolate, ceea ce în timp a condus la individualizarea unor dialecte mai mult sau mai puţin diferite de limba vorbită în Carpaţi, comunităţile care au rezistat la Dunăre au rămas în contact cu românimea nord-dunăreană şi au evoluat lingvistic în sincronicitate cu aceasta (cel puţin până la formarea unor graniţe ermetice în secolele XIX-XX).

Prin urmare, chiar dacă timoceanul mediu, care a făcut şcoala în sârbă sau bulgară, vorbeşte azi o limbă ţărănească, oarecum arhaică, neinfluenţată de limba română literară, aceasta este perfect încadrabilă în limitele dialectului dacoromân, adică ale limbii române de la nord de Dunăre. De altfel, timocenii se împart ei înşişi în două grupe cu trimiteri nord-dunărene: ungurenii- denumire pe care, în Evul Mediu, valahii şi moldovenii o dădeau românilor din teritoriile incluse Regatului Ungariei-, care vorbesc un grai similar celui bănăţean, şi oltenii, care vorbesc un grai asemănător celui din Oltenia românească.

Acestea fiind spuse, este timpul să încheiem paranteza şi să trecem la evenimentele Centenarului, mai exact la acele evenimente care fac din Valea Timocului o margine a Marii Uniri. Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani.

În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

Declanşarea primului război mondial, avansul trupelor austro-ungare în Serbia, a dus la trecerea Dunării de către un număr destul de semnificativ de refugiaţi. Printre ei şi români timoceni, inclusiv intelectuali locali care aveau preocupări în direcţia includerii consângenilor lor în proiectul naţional românesc.

Cel mai remarcabil personaj din această categorie a fost Atanasie Popovici, fiul preotului din Geanova, Timocul sârbesc, cunoscut local ca „popa Furnică”. Atanasie Popovici avea ulterior să adauge numelui său porecla Furnică. După absolvirea Seminarului Teologic din Belgrad, Atanasie Popovici Furnică îşi continuase studiile la Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen, Germania, unde intrase în anturajul studenţilor români, unii din Regatul României, alţii din Transilvania şi Banat.

A început să activeze în asociaţiile culturale româneşti şi cea mai importantă legătură pe care şi-a creat-o a fost cea cu profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, un cunoscut şi neabătut promotor al ideii de unitate naţională a românilor. Acesta l-a îndemnat şi i-a acordat şi sprijin financiar pentru a porni o mişcare pentru afirmarea identităţii româneşti în fosta Dacie Aureliană.

În anii Marelui Război, ajuns mai întâi în România, Atanasie Popovici Furnică avea să i se alăture prietenului său Onisifor Ghibu la Chişinău, după declanşarea în anul 1917 a evenimentelor ce aveau să conducă la Unirea Basarabiei cu România. Alături de alţi refugiaţi, avea să semneze în numele românilor din Valea Timocului apeluri la unitatea tuturor românilor. Pe măsură ce evenimentele Marii Uniri avansau, refugiaţii timoceni se gândeau tot mai mult că şi regiunea lor ar trebui inclusă în acest proces.
Rezultatul acestor impulsuri şi planuri avea să fie constituirea, sub preşedinţia lui Atanasie Popovici Furnică, a Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, şi participarea lui, din această calitate, la culisele Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919. Punctul culminant al acestei participări l-a reprezentat redactarea şi depunerea de către patriotul timocean a Memoriului românilor din Serbia. Fără a mai intra în detaliile memoriului, precizăm că acesta cerea nici mai mult, nici mai puţin, decât unirea regiunii cu populaţie majoritară românească din Valea Timocului cu România. Textul integral este disponibil pe internet: https://astraromana.wordpress.com/2010/10/08/memoriul-romanilor-din-serbia/.

Potrivit chiar propriilor relatări ale lui Atanasie Popovici Furnică, făcute ani mai târziu în timpul unei discuţii cu scriitorul şi activistul Cristea Sandu Timoc, au existat două etape în activitatea de lobby efectuată la Paris. Într-o primă fază, demersul pus sub egida Comitetului Naţional al Românilor din Serbia s-a bucurat de deplinul sprijin al delegaţiei României. Era de altfel etapa în care membrii acesteia declarau că, dacă Conferinţa va da curs cererilor sârbeşti privind Banatul prin atribuirea unei părţi a acestuia ca zonă de protecţie a capitalei Belgrad, atunci România va pretinde în compensare Valea Timocului. În cea de-a doua etapă însă, când blocajul din negocierile privind traseul graniţei de nord-vest şi de vest a României fusese, practic, depăşit, şi când începuseră deja discuţiile privind viitorul mariaj al Principesei Maria (Măriuca) a României cu Principele Alexandru Karageorgevici, viitorul Rege Alexandru I al Iugoslaviei, delegaţia României a devenit pasivă faţă de cauza timoceană.

Conform aceluiaşi Atanasie Popovici Furnică, au mai fost două delegaţii participante la Conferinţa de pace care au susţinut demersul Comitetului Naţional al Românilor din Serbia de unificare a regiunii cu populaţie compactă românească din Valea Timocului cu Regatul României: cea a Italiei şi cea a Japoniei. Conferinţa de pace s-a terminat însă fără ca vreo decizie privind cererile timocenilor să fie luată. Practic, singura schimbare a fost cea adusă de Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine, semnat la 27 noiembrie 1919, care, pe lângă recunoaşterea internaţională a unirii Dobrogei de Sud cu România, prevedea transferul de la Bulgaria la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a unui mic teritoriu din Valea Timocului, numit de bulgari Timosko, alcătuit dintr-un sat cu populaţie bulgară şi şapte sate cu populaţie românească.

Negocierile ulterioare dintre România şi regatul iugoslav privind drepturile etnicilor români nu au adus pentru Valea Timocului rezultatele pe care le-au produs pentru Banatul de Vest. Exceptând câteva publicaţii în limba română, suprimate şi ele în 1948 de regimul titoist, şi pe fondul conflictului dintre Belgrad şi Moscova şi sateliţii Moscovei, între care şi Bucureştiul, nu a existat biserică sau şcoală în limba română nici în perioada regatului iugoslav, nici în timpul comunismului. Iar etnicii români care nu acceptau să fie recenzaţi ca sârbi, erau înregistraţi cel mult ca vlahi, cu sugestia că aceştia nu ar fi români, ci o categorie de sârbi romanizaţi.

Promotorii românismului, precum Atanasie Popovici Furnică, şi-au găsit, începând de la semnarea Convenţiei culturale dintre România şi Iugoslavia în septembrie 1934, un loc în sistemul celor patruzeci de şcoli româneşti din Banatul de Vest (la care se adăuga secţia română a liceului sârbesc din Vârşeţ). Către aceste şcoli erau direcţionaţi de ei şi tinerii din Valea Timocului dornici să studieze în limba maternă.

Invazia Iugoslaviei în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, de care aminteam mai sus, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare.

În aceeaşi perioadă, sub preşedinţia aceluiaşi Gheorghe Suveiche, se constituia Comitetul Timocean, cu sediul la Turnu Severin, în care activa şi luptătorul Cristea Sandu Timoc, numit anterior de Ion Antonescu, la propunerea lui Iuliu Maniu, funcţionar diplomatic în cadrul Ambasadei României la Belgrad. Deşi rămas acelaşi promotor convins al românismului în Valea Timocului, Atanasie Popovici Furnică, care avea să îşi încheie viaţa în 1956 la Timişoara, nu avea să participe la acest nou Consiliu Naţional (pare-se din cauza unei animozităţi personale dintre el şi Onisifor Ghibu, pe de o parte, şi Gheorghe Suveiche, pe de altă parte).

Scopul declarat al Comitetului Timocean era unirea Văii Timocului cu România. Practic, acesta a lucrat împreună cu statul român până prin 1944 pentru a promova cultura română în respectiva regiune, precum şi pentru a ameliora situaţia etnicilor români timoceni supuşi lipsurilor acute de hrană şi de alte bunuri de primă necesitate, dar şi represiunilor declanşate de germani şi, mai ales, de regimul Guvernului Sârb de Salvare Naţională condus de generalul Milan Nedic. În aceiaşi ani, guvernul român a făcut demersuri şi pentru a obţine eliberarea prizonierilor de război iugoslavi de origine română.

Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română.

Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

 

III. Estul

Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916.

În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească.

Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor.

Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica.

În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română- numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia, în care se implicaseră deja şi intelectuali din alte provincii româneşti, precum, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, Onisifor Ghibu din Arad sau Atanasie Popovici Furnică din Valea Timocului, au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu. Dacă subiectul ţării bolohovenilor, o entitate statală care a funcţionat în secolele XI-XIII în Podolia de mai târziu, în vecinătatea Rusiei Kieviene (dar cuprinzând probabil şi părţi din ceea ce avea să devină în secolul următor Voievodatul Moldovei), rămâne unul controversat, mai multe documente atestă prezenţa de-a lungul secolelor XIV-XVIII a unor populaţii indubitabil româneşti, destul de numeroase, între Nistru şi Bug, ba chiar mai departe spre Nipru şi în Crimeea (din ale cărei colonii genoveze avem contracte şi alte acte cu caracter privat, în care apar şi persoane cu nume neîndoielnic româneşti).

În secolele XVI-XVII, printre refugiaţii care, dezvoltând un model de organizare patentat de răzeşii moldoveni, întemeiază prima formaţiune de cazaci din istorie, cea a cazacilor zaporojeni de pe Niprul Mijlociu (care introduce în istorie şi termenul de Ucraina), sunt şi etnici români, ba chiar unii dintre ei ajung să fie destul de faimoşi; de exemplu, primul hatman notabil al cazacilor zaporojeni, Ioan Nicoară Potcoavă, frate de mamă al lui Ioan Vodă cel Cumplit şi autor al unei tentative eşuate de a ocupa tronul Moldovei, protagonistul romanului omonim al lui Mihail Sadoveanu.

Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău).

Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov.

Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti, chiar dacă, după estimările unora dintre lingviştii care au studiat fenomenul, plecând de la unele elemente de grai, unele din respectivele comunităţi mai vechi proveneau de fapt din grupuri de mocani transilvăneni. Şi sub aspect arhivistic şi istoriografic, dacă în primele atestări documentare ale românilor de dincolo de Nistru aceştia sunt numiţi volohi- de unde şi teoria originii româneşti a bolohovenilor-, vlahi sau daci, ulterior aceştia sunt descrişi tot mai insistent ca moldoveni.

Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014.

Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova.

Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni.

Reînnodăm astfel firul naraţiunii cu un eveniment care a marcat esenţial evoluţia ulterioară din Basarabia şi nu numai. Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme.

În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei şi despre cursul ulterior al nou proclamatei republici, cu puncte de vedere care amintesc izbitor de disputa dintre statalişti şi unionişti în Republica Moldova a zilelor noastre, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu.

Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

Congresul a luat în discuţie apoi şi alte chestiuni de interes pentru românii de pe malul stâng al Nistrului, adoptând mai multe Voprosuri, adică rezoluţii. Astfel, Voprosul despre şcoli dispunea introducerea generalizată a limbii „moldoveneşti”, scrisă în alfabet latin. Voprosul despre biserici stipula că în satele moldoveneşti, serviciul religios va fi în limba „moldovenească”. Alte rezoluţii stabileau că se vor înfiinţa polcuri moldoveneşti comandate de ofiţeri moldoveni (Voprosul militar), că în instanţele de judecată şi în spitale va fi utilizată limba „moldovenească”, precum şi că actele şi legile vor fi traduse în aceeaşi limbă.

Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor.

Prezenţa numeroasă a militarilor ruşi pe teritoriul Basarabiei, foarte mulţi dintre ei dezertori, nu era de bun augur. La Odesa se constituise o centrală bolşevică, care comanda în Basarabia o aşa-numită secţie-front roşu, Front-ot-del, ce avea drept comandant un personaj cu un nume exotic, Naştarum Kaabac. Dacă dincoace de Prut armata română reuşea să menţină ordinea, nu fără eforturi, la Chişinău Sfatul Ţării nu avea la dispoziţie decât gărzi slab înarmate, formate din foşti ostaşi români din armata rusă. Ca un prim sprijin din partea României, deşi în acel moment jumătate din regat, inclusiv capitala Bucureşti, continua să se afle sub ocupaţie, guvernul în refugiu la Iaşi a decis să pună la dispoziţia Republicii Democratice Moldoveneşti o serie de unităţi de voluntari, formate pe teritoriul Rusiei din prizonieri români din armata austro-ungară, care se oferiseră să lupte pentru Unire alături de armata regală română.

Chiar şi cu aceste întăriri, liderii politici basarabeni nu au reuşit să prevină şi nici să stopeze declanşarea de către Front-ot-del a unei lovituri de stat. Pentru câteva zile, bolşevicii au capturat majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării şi pe cei mai mulţi dintre membrii comitetului director cu rol de guvern şi au preluat puterea la Chişinău. Câţiva dintre cei mai importanţi conducători basarabeni, între care Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa, au reuşit să fugă la Iaşi, unde au cerut sprijinul României. Guvernul condus de Alexandru Marghiloman decidea trimiterea peste Prut a patru divizii ale armatei regale române. Bolşevicii nu au mai încercat să se opună şi acestora, iar la 7 februarie 1918 (stil nou) fugeau din Basarabia, trecând Nistrul pe la Tighina-Tiraspol sau îmbarcându-se la Chilia.

Imediat după aceste evenimente, Lenin făcea gestul care şi acum, după o sută de ani, continuă să întreţină o stare de tensiune în relaţiile româno-ruse: confisca drept represalii tezaurul românesc transportat în Rusia în două etape, în 1916 şi 1917, pentru a fi pus la adăpost şi a nu fi capturat de inamicii României, în eventualitatea în care întreg teritoriul acesteia ar fi căzut sub ocupaţie. Câteva zile mai târziu, confruntat cu realitatea Rusiei bolşevice, dar şi cu declaraţia de independenţă a Ucrainei, care înşira şi Basarabia printre guberniile ce ar face parte din noul stat, Sfatul Ţării declara independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Declararea independenţei tranşa şi chestiunea eventualei uniri a românilor de peste Nistru cu Basarabia. Fostul Imperiu Rus se scufunda ireversibil în război civil, iar românii transnistreni, al căror număr total la începutul secolului XX este estimat de majoritatea surselor ca fiind de ordinul a circa 500.000, constituiau comunităţi multe compacte, dar răzleţite, de la Nistru până spre Bug şi chiar spre Nipru. Cele mai îndepărtate dintre aceste exclave de populaţie românească, evident, nu puteau fi cuprinse între graniţele Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar chiar şi un decupaj al localităţilor majoritar româneşti din preajma Nistrului, unde exista cea mai amplă concentrare, ar fi fost o întreprindere complicată, având în vedere intercalarea acestora cu zone cu alte populaţii (ucraineni, bulgari, ruşi, evrei etc.). În plus, graniţa astfel rezultată ar fi fost una greu de apărat, iar pericolul pus de bolşevici, de haidamacii ucraineni sau de alte facţiuni belicoase era unul deja demonstrat. Nistrul constituia o graniţă naturală ce putea fi apărată cu mai puţine resurse.

La argumentele de ordin practic enumerate mai sus, se adăuga totuşi şi argumentul istoric. Chiar dacă prezenţa românilor în regiunile Hersonului şi Podoliei este atestată încă din Evul Mediu şi chiar dacă mai mulţi domnitori ai Moldovei controlaseră efemer teritorii şi populaţii ale acestor provincii, graniţa tradiţională fusese cea de pe râul Nistru.

Prin urmare, Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar.

Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat.

Cea mai importantă s-a consumat în anul 1924, când tot sub coordonarea unei centrale din Odesa, în sudul Basarabiei au fost create o serie de celule care urmau să declanşeze o insurecţie şi să proclame Republica Sovietică Moldovenească. Membrii acestor celule au fost recrutaţi în special din rândurile minoritarilor ucraineni, găgăuzi, bulgari etc. Insurecţia a fost declanşată în luna septembrie, dar a cuprins o singură localitate, Tatar Bunar, în Bugeac, azi în regiunea Odesa a Ucrainei. Jandarmeria Română a intervenit cu succes punând capăt rebeliunii şi a urmat şi un proces, iar Partidul Socialist Comunist din România (secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste- Comintern), care susţinea pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, a fost interzis.

Eşecul rebeliunii de la Tatar Bunar şi evenimentele ce au urmat acesteia au determinat la Moscova o schimbare de strategie. Stalin şi acoliţii săi şi-au reamintit că la stânga Nistrului trăieşte o destul de importantă populaţie românească. Posibil ca unii să-şi fi amintit şi că, în zilele revoluţiei, aceşti români încercaseră să se unească cu Basarabia. În definitiv, acei participanţi de la Congresul de la Tiraspol din decembrie 1917, care nu trecuseră în dreapta Nistrului, fuseseră executaţi de bolşevici.

Prin urmare, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Decupajul teritorial pe care evitaseră să-l facă românii în 1918, l-au făcut sovieticii în 1924, desigur fără atâta grijă de a cuprinde în nou delimitata entitate numai localităţi majoritar româneşti (ori de a cuprinde toate localităţile majoritar româneşti din stânga Nistrului).

Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească. Mai importantă însă decât schimbarea capitalei este fluctuaţia ideologico-culturală pe care a cunoscut-o RASS Moldovenească, care, evident, a afectat şcolile, presa, editurile şi teatrele de limbă română deschise în republică.

Astfel, până în anul 1932 aici s-a consumat experimentul moldovenist în forma sa cea mai pură. Nu numai că, plecând de la obişnuinţa localnicilor de a se autodefini ca moldoveni, s-a impus o falsă distincţie între identitatea etnică românească şi cea moldovenească, argumentată cu elucubrante teorii istorice, dar pe baza graiurilor transnistrene scrise în alfabet chirilic s-a încercat sistematizarea unei limbi literare concurente limbii române literare. Rezultatul a fost însă total nepractic, aşa-zisa limbă „moldovenească” astfel obţinută neputând avea niciun apel la principalul public ţintă, care era totuşi cel basarabean. În final, acest proiect a fost abandonat, iar promotorii săi au căzut victimă epurărilor staliniste.

Între anii 1932 şi 1936 RASS Moldovenească intră în etapa românizatorilor. Nu numai că apartenenţa moldovenilor, inclusiv a celor transnistreni, la poporul şi la cultura română este pe deplin recunoscută, dar se trece la scrierea în alfabet latin cu ortografie românească, în exact limba literară folosită şi la dreapta Nistrului. Este o perioadă în care, la nivelul întregii URSS, se punea problema trecerii la alfabetul latin, ca parte a modernizării heirupiste şi a industrializării forţate pe care regimul o impunea societăţii.

Şi această optică este abandonată în cele din urmă, iar românizatorii, în majoritatea lor absolută, sunt executaţi sau deportaţi în cadrul unui nou val de epurări staliniste (în satul Butor, de unde era originar Toma Jalbă, fostul deputat din Sfatul Ţării, au fost executaţi în timpul epurării românizatorilor o sută şaizeci şi şapte din totalul de o sută şaizeci şi opt de bărbaţi; acest eveniment a inspirat probabil scenariul filmului „Nunta mută” din 2008, debutul regizoral al lui Horaţiu Mălăele, în care însă acţiunea e transpusă în România şi în 1953, la moartea lui Stalin). Printre puţinii supravieţuitori putem remarca pe scriitorul Ion Canna, născut pe insula Goian de pe râul Nistru, care avea să joace un rol conducător de politruc cultural după anexarea Basarabiei şi care avea să-şi termine cariera literară în ruşine, cu demonstrarea plagiatului principalului său roman, „Dimineaţa pe Nistru”.

După 1936, politica culturală din RASS Moldovenească devine cea care avea să fie perpetuată în Moldova Sovietică până la evenimentele de la 31 august 1989, cele care au determinat alegerea acestei date ca Zi a Limbii Române. Mai exact, se revine la teza moldovenistă: moldovenii şi românii sunt poate înrudiţi şi au origini comune, sau nu, dar oricum sunt două popoare distincte, iar limba „moldovenească” este o altă limbă decât limba română. De asemenea, se revine la scrierea în alfabet chirilic şi, ca să fim exacţi, nu la chirilicul românesc, cel folosit din Evul Mediu până pe la 1860, ci la grafia rusească. În schimb, nu se mai reiau experimentele de sistematizare a unei pseudo-limbi literare „moldoveneşti”, ci se scrie în limba română literară.

Nu trebuie să uităm însă că epoca stalinistă nu a însemnat pentru românii transnistreni doar transformarea lor în cobai culturali, iar pentru cei mai slabi dintre ei recrutarea lor ca agenţi ai imperiului, trădători ai propriului popor. A fost şi o perioadă de intense persecuţii politice, iar singura speranţă în faţa acestora le-a venit dinspre România, care i-a primit ca refugiaţi şi care le permitea să se manifeste civic. În Basarabia se constituise un fel de diasporă activă transnistreană şi apăreau reviste şi ziare de genul „Tribunei Românilor Transnistreni”, care a avut primul număr în anul 1927, la împlinirea a zece ani de la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din decembrie 1917.

Perioada cea mai grea a corespuns Holodomorului, genocidul prin care, în anii 1931-1933, pentru a forţa colectivizarea ţărănimii, Stalin a ordonat confiscarea tuturor alimentelor şi inducerea unei stări de foamete care a făcut undeva de la 7 la 10 milioane de victime pe cuprinsul Ucrainei. Iar revoltelor fireşti ale oamenilor înfometaţi li s-a răspuns cu maximă brutalitate de către trupele NKVD.

Un val teribil de execuţii şi deportări s-a abătut inclusiv asupra românilor din stânga Nistrului în iarna 1932-1933, la momentul de vârf al Holodomorului. Rapoartele grănicerilor români citează numeroase cazuri în care oamenii disperaţi au încercat să fugă peste Nistru, unii reuşind, dar alţii fiind împuşcaţi de grănicerii sovietici, inclusiv din cei aproape ajunşi pe malul românesc (deci practic dincolo de aliniamentul formal al graniţei); unele victime, doar rănite sau blocate în mijlocul râului îngheţat, au murit acolo de hipotermie.

Cel mai grav masacru sesizat la hotarul României s-a consumat în dreptul comunei Olăneşti, la miezul nopţii în 23 februarie 1933, când din şaizeci de refugiaţi care se îndreptau spre Nistru, au reuşit să se salveze în România numai douăzeci, din care opt grav răniţi şi căraţi de ceilalţi, iar un al doilea grup a reuşit şi el să treacă, după ce se desprinsese de un alt grup mai mare, care a fost secerat cu focuri de mitralieră. La 22 martie, un număr de şaizeci de tineri din comuna Sucleia din RASS Moldovenească, ce erau conduşi spre trenurile cu care urmau să fie deportaţi în Siberia, au reuşit să scape de sub escortă şi au fugit spre Nistru, patruzeci şi cinci, mulţi răniţi grav, reuşind să treacă, iar restul fiind ucişi.

Astăzi, există opinii în România şi în Republica Moldova care văd RASS Moldovenească, în special în etapa românizatorilor, într-o notă oarecum luminoasă, ca pe o recunoaştere a românismului din stânga Nistrului şi a apartenenţei acestei Moldove de dincolo de amintitul râu la spaţiul românesc. Intenţia cu care a fost însă creată mica republică s-a vădit clar în vara anului 1940. La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti.

Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special.

Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.

Înainte însă ca toată succesiunea de crime împotriva umanităţii tocmai evocate să se desfăşoare, la 22 iunie 1941 se declanşează Operaţiunea Barbarossa, prin care cel de-al treilea Reich german şi aliaţii săi invadează teritoriul Uniunii Sovietice. Principalii aliaţi în această ofensivă sunt, fireşte, Finlanda şi România. Când Consiliul de Coroană al Regatului României a votat majoritar să dea curs ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, prin răspunsul său România anunţa doar o evacuare strategică, fără recunoaşterea noii frontiere, pentru a evita declanşarea imediată a ostilităţilor. Era însă clar că România va acţiona cu prima ocazie pentru a-şi recupera teritoriul pierdut.

La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile).

Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară.

Pentru locuitorii creştini, pentru etnicii români în primul rând, dar şi pentru ceilalţi, ocupaţia românească, cu toate excesele şi abuzurile comise uneori de militarii români, a fost o gură de oxigen. Scenele din filmele de propagandă, cu redeschideri de biserici şi cu dezgroparea din grădini a icoanelor ascunse în timpul persecuţiilor antireligioase bolşevice, sunt cât se poate de reale. În ciuda faimosului său discurs xenofob, adeseori citat, în care Mihai Antonescu, ministrul de externe, anunţa epurarea etnică nu doar a evreilor, ci şi a ucrainenilor, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nici măcar membrii partidului comunist nu au fost vânaţi cu furia cu care germanii i-au vânat pe comuniştii sovietici. Mai mult, deşi România avea ea însăşi un regim totalitar în acel moment, unele din libertăţile pierdute de transnistreni după instaurarea regimului comunist au fost redate.

Nu putem însă prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Deşi guvernul Antonescu a refuzat să deporteze evreii şi romii în lagărele naziste, iar legislaţia antisemită românească nu a intrat şi în faza soluţiei finale (exterminarea fizică sistematică), mai mult, deşi, după Stalingrad în special, România a devenit calea de salvare a evreilor din Ardealul de Nord şi din Ungaria, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Transnistria.

Astfel, după progromul de la Iaşi, care pare să fi fost mai mult răspunderea trupelor germane, militarii români au revenit în Basarabia şi în Bucovina de Nord determinaţi să răzbune colaboraţionismul cu sovieticii al populaţiei evreieşti. Practic, evreii au plătit nu doar pentru propriul colaboraţionism, ci pentru tot ceea ce a însemnat primul an de ocupaţie sovietică, colaboraţioniştii români sau creştini de alte etnii fiind trataţi mai degrabă cu blândeţe. Cert este că, după primele acte de răzbunare, începând din octombrie 1941, evreii basarabeni şi bucovineni au fost strămutaţi în masă în lagăre organizate în pripă în Transnistria, în care au fost concentraţi şi evreii locali. Se spune că mulţi s-au înecat la trecerea Nistrului.

În aceeaşi lună, are loc şi evenimentul cel mai grav, pogromul de la Odesa. Un atentat reuşit al partizanilor sovietici împotriva comandamentului român este răzbunat printr-un val de represalii spontane din partea soldaţilor români, urmat de un val de represalii organizate, ordonate de Mareşalul Antonescu, şi, în final, cu deportarea evreilor supravieţuitori în lagărul de la Bogdanovca, unde crimele continuă, comise de Einsatzgruppen-urile lui Adolf Eichmann (a căror activitate în lagărele transnistrene a fost permisă de autorităţile române până la vacanţa de Crăciun a anului 1941).

Ulterior, în Transnistria vor fi deportaţi şi numeroşi romi. Potrivit ordinului lui Antonescu, această măsură trebuia să-i vizeze pe romii fără ocupaţie, mai ales pe cei cu antecedente penale. Analiza documentelor arată însă numeroase cazuri de corupţie şi de abuz ale funcţionarilor şi militarilor puşi să ducă la îndeplinire acest ordin, fiind deportate adesea alte persoane decât cele avute în vedere, inclusiv familiile unor soldaţi aflaţi pe front (ceea ce contravenea flagrant dispoziţiei Mareşalului).

Până în anul 1944, când, în faţa avansului Armatei Roşii, deportaţii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă, vor pieri în aceste lagăre de concentrare improvizate, din cauza igienei precare, a lipsei mâncării şi asistenţei medicale, a frigului, a atacurilor din partea populaţiei locale (care avea încă obişnuinţa pogromurilor din perioada ţaristă şi care şi ea asocia evreii cu comunismul), a abuzurilor gardienilor etc., potrivit datelor oficiale, aproximativ 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. Sursele evreieşti avansează însă cifre chiar de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria.

Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940. În deceniile următoare, chiar dacă capitala acestei republici funcţiona la Chişinău, Moscova a menţinut o serie de pârghii importante în raioanele din stânga Nistrului. Astfel, în timp ce teritoriul basarabean a rămas eminamente agrar, cu doar câteva industrii alimentare, grosul întreprinderilor industriale au fost dezvoltate la est de amintitul râu, sub control unional şi nu republican. De exemplu, principala sursă de curent electric a întregii republici era hidrocentrala construită la Dubăsari, pe Nistru.

Iar în anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti, în fruntea întreprinderilor din raioanele din stânga Nistrului sunt plasaţi o serie de directori noi, veniţi direct din Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, care vor juca un rol cheie în evenimentele ulterioare.

Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română).

Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989.

Se pare însă că destinul teritoriului din stânga Nistrului este ca, după ce a fost transformat într-un fel de laborator de război geopolitic în anii ’20, să continue să joace acest rol pentru următoarea sută de ani. Directorii de îndeprinderi evocaţi mai sus, comanditaţi direct de la Moscova şi majoritatea, dacă nu toţi, ofiţeri acoperiţi ai KGB, încep să mobilizeze populaţia împotriva celor ce se întâmplau în spaţiul basarabean. Desigur, cei mai sensibili la această mobilizare au fost rusofonii- de fapt un amestec de ucraineni, ruşi, bulgari şi alţii, formând la acel moment cam 60-67% din populaţia de cca 500.000 de locuitori a raioanelor transnistrene, având ca principal mijloc de comunicare între etnii limba rusă. Românii, reprezentând undeva între 33% şi 40% din totalul populaţiei, cel mai numeros grup etnic luat individual, fie au rămas neutri, fie au simpatizat cu mişcarea de eliberare naţională, fie, cei mai spălaţi pe creier în cele peste şapte decenii de comunism şi de sovietism, s-au lăsat antrenaţi în agitaţiile antinaţionale, de frica „fasciştilor români”.

În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România.

În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU.

De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria). Republica Moldova duce acest război cu trupe de voluntari slab echipaţi (ajutorul României va mai compensa din acest aspect), iar unii din responsabilii de la Chişinău şi Bucureşti fac jocuri duble, în timp ce de partea cealaltă participă tot felul de aşa-zişi voluntari veniţi din Ucraina şi din Federaţia Rusă, mai ales trupele de cazaci reactivate în anii prăbuşirii URSS.

Cu toate acestea, în momentul culminant al confruntărilor, voluntarii moldoveni sunt pe punctul de a intra în Tiraspol şi de a câştiga, când intervine în mod direct Armata a 14-a rusă, care e scoasă din cazărmi şi le taie calea. Până atunci, aceasta se limitase doar la a aproviziona separatiştii şi cazacii cu armament provenit dintr-un mare depozit sovietic, aflat la dispoziţia sa. Chişinăul opreşte ofensiva în acest punct, nedorind să angajeze un război direct cu Rusia.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

Republica Moldovenească Nistreană, pe scurt Pried-Dnestrovie în limba rusă, respectiv Nistrenia în limba română (denumire folosită local şi mai corectă decât cea de Transnistria, încetăţenită dincoace de Prut prin raportare la Transnistria regimului antonescian) se consolidează astfel pe un teritoriu ce include cea mai mare parte a regiunii Republicii Moldova de dincolo de Nistru, precum şi oraşul Tighina (Bender, în terminologia rusească şi sovietică, după numele raialei otomane care funcţiona la 1812) şi câteva comune învecinate acestuia, pe malul basarabean (formând împreună un important cap de pod în cazul unei ofensive ruseşti). Autoritatea Chişinăului se menţine însă într-un număr de comune cu populaţie exclusiv românească din apropierea oraşului transnistrean Dubăsari, grupate astăzi într-un raion ce poartă numele respectivului oraş. Locuitorii acestor comune au luptat cu arma în mână împotriva separatiştilor în conflictul din 1992.

Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas.

Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

În ce priveşte regimul politic intern, marcat de corupţie profundă, Nistrenia este exemplul perfect de democraţie iliberală, pe deplin controlată de serviciile secrete ruse şi cu un aparat represiv disproporţionat faţă de populaţia ei, mult înainte ca prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, să pronunţe această sintagmă în premieră mondială, în faţa tineretului maghiar adunat la Tuşnad.

Este interesant de observat că, chiar şi în aceste condiţii, în Nistrenia există o rezistenţă românească. Dacă grupul Ilie Ilaşcu, care a acţionat la Tiraspol în condiţiile războiului de pe Nistru, a fost neutralizat, dând naştere celebrului caz Ilaşcu, cea mai durabilă redută a românismului este reprezentată de şcolile şi de liceele cu predare în limba română cu grafie latină, subordonate Ministerului Educaţiei de la Chişinău- cum este deja celebrul liceu „Lucian Blaga” din Tiraspol sau mai puţin cunoscutul liceu „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol (sub regimul separatist funcţionează şi aşa-zise şcoli moldoveneşti cu grafie slavonă).

Şcolile româneşti cu grafie latină funcţionează în baza Convenţiei de armistiţiu din 21 iulie 1992, dar asta nu înseamnă că nu sunt supuse sistematic încercărilor de închidere, tăierii periodice a utilităţilor, ameninţărilor adresate corpului profesoral şi părinţilor elevilor etc. Numai faptul că aceste şcoli continuă să funcţioneze şi că au elevi este o dovadă a unui patriotism pe care unii îl neagă românilor transnistreni. La fel de relevant pentru acest patriotism şi spirit de rezistenţă paşnică este şi faptul că unii dintre aceştia, în cadrul recensămintelor organizate de regimul separatist, se declară români şi nu moldoveni; un indicativ de opţiune geopolitică chiar şi în recensămintele organizate de autorităţile de la Chişinău în teritoriile controlate de ele.

După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

 

IV. Sudul mai îndepărtat

În cele trei secţiuni anterioare ale prezentei planşe am identificat trei, aşa cum le-am numit, margini ale Marii Uniri, care fiecare a presupus o ipoteză care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut ca Marea Unire să fie şi mai mare.

Astfel, mai întâi am discutat despre participarea la actul de autodeterminare pe care l-a reprezentat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a delegaţilor românilor din Banatul de Vest, Crişana de Vest şi Maramureşul de Nord şi despre faptul că, în pofida opţiunii lor, comunităţile pe care le-au reprezentat au fost atribuite prin Tratatul de la Trianon Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovaciei şi chiar şi Ungariei, de care ei hotărâseră să se despartă.

Apoi, am analizat acţiunile elitei culturale a românilor din Valea Timocului, care a încercat fără succes să obţină unirea regiunii respective cu România, la masa verde a Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919.

Tertio, am luat în discuţie mişcarea de emancipare naţională a românilor din stânga Nistrului din anul 1917 şi tentativa lor de a se uni nu direct cu România, cu care nu aveau în acel moment o continuitate teritorială, ci cu provincia românească învecinată a Basarabiei, care, la rândul ei, evolua către independenţă şi către unirea subsecventă cu România.

Practic, avem în aceste trei margini ale Marii Uniri, trei grade de intensitate diferită a fenomenului istoric implicat: (1) participarea foarte directă la procesul consacrat al Marii Uniri; (2) încercarea de a obţine consumarea unei a patra etape a Marii Uniri; (3) participarea indirectă prin eventuala unire prealabilă cu provincia protagonistă a primei etape a Marii Uniri.

Apoi, în toate cele trei studii de caz, am trecut prin evenimentele celui de-al doilea război mondial, care continuă într-un fel istoria celor întâmplate la sfârşitul primului război mondial, pentru a ajunge, în final, la starea de fapt din prezent. Cel mai mult am avut de recapitulat istoria complexă a regiunii din stânga Nistrului, care, de aproape un secol, a fost transformată într-un laborator de război geopolitic şi continuă să joace acest rol şi la ora actuală.

Urmând acelaşi criteriu al intensităţii conexiunii dintre fenomenul istoric aflat în discuţie şi istoria principală a Marii Uniri cu care am ales să compun articolul de faţă, voi propune acum o ultimă margine a Marii Uniri care este, de fapt, un eveniment istoric distinct. Faptele la care mă voi referi fac parte din tabloul general al primei conflagraţii mondiale, dar ele sunt paralele desfăşurărilor care au pregătit şi au realizat tripla unire a provinciilor româneşti. Rezultatul final al şirului de acţiuni pe care le voi aduce în atenţie nu ar fi fost o Românie întregită şi mai întreagă, ci doar, cel mult, o Românie şi mai influentă ca putere regională.

Ceea ce face totuşi ca cele ce voi relata mai jos să reprezinte o margine a Marii Uniri, în afară de proximitatea cronologică, este încadrarea acestor evenimente în acelaşi amplu proces istoric din care a rezultat Marea Unire însăşi, şi anume afirmarea politică a naţiunii române pe principiile ideologice statuate de generaţia revoluţiei din anul 1848.

Cam la zece ani de la consumarea menţionatei revoluţii, unul dintre foştii săi protagonişti de frunte din Valahia şi cunoscut francmason, Dimitrie Bolintineanu, întreprindea o călătorie în Imperiul Otoman, mai exact în sudul Peninsulei Balcanice, în căutarea unui numeros neam de români trăitori pe acele meleaguri, şi-şi publica apoi constatările într-o carte de călătorii scrisă în manieră romantică în 1858 şi tipărită în 1863, intitulată „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora”.

Aromânii nu erau, la acel moment, chiar o necunoscută în Principatele Române. Mai multe familii care dobândiseră rang boieresc sub domnii fanarioţi aveau această origine. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Ali Paşa din Ianina, un guvernator turco-albanez cu veleităţi de independenţă, condusese o campanie sistematică de jefuire a bogatelor oraşe aromâne, un val de refugiaţi sosise în Ţările Române şi în Imperiul Habsburgic, unii dintre aceşti refugiaţi dispunând de averi considerabile.

În Transilvania, Banat şi Ungaria, o bună parte din aceste averi începuseră să fie investite în promovarea culturii române, cei mai mulţi dintre refugiaţii aromâni identificându-se destul de repede cu românii autohtoni (cu siguranţă, cu toţii am auzit de moştenirea Emanoil Gojdu şi de odiseea juridică a acesteia). Desigur, existaseră şi interacţiuni mai nefericite, precum cea dintre revoluţionarul român Tudor Vladimirescu şi eteristul aromân Iordache Olimpiotul, al doilea confundând prudenţa primului cu trădarea cauzei creştinilor şi totul terminându-se cu oribilul asasinat de la Târgovişte (anul 1821).

Şi mai demult, Dimitrie Cantemir scrisese deja despre cuţovlahii din Balcani ca despre oameni care vorbesc o limbă română amestecată cu cuvinte din alte limbi, iar marele domnitor Vasile Lupu fusese fiul unui imigrant de prin părţile Albaniei, după unii istorici albanez, după alţii aromân.

Este însă meritul cărţii lui Dimitrie Bolinteanu, care, aşa cum am arătat, nu plecase în orb şi care, de fapt, avea rădăcini aromâne el însuşi, de a fi atras interesul societăţii româneşti şi, în mod special, al paşoptiştilor, care tocmai realizau Mica Unire şi constituirea statului român modern, faţă de faptul că exista în sudul Balcanilor această masă de populaţie românească (surse străine din aceeaşi perioadă afirmă o cifră, probabil întrucâtva exagerată, de 1,2 milioane). Oricum, o populaţie numeroasă care trebuia sprijinită pentru a se emancipa politic, cultural şi confesional.

Astăzi poate surprinde într-o anumită măsură faptul că, imediat după Mica Unire, nou constituitul şi nu foarte puternicul stat român modern avea să investească importante resurse în politicile adresate comunităţii aromâne, relativ îndepărtată geografic, când existau în proximitatea graniţelor sale atâtea regiuni cu masivă populaţie românească. Sunt însă mai multe explicaţii ale acestui fenomen.

În primul rând, încă din perioada lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), România a adoptat o politică de sprijin a luptei de emancipare naţională a popoarelor balcanice. Principalii beneficiari ai acestei politici aveau să fie bulgarii, până în 1878, şi albanezii, până în 1913.

Apoi, în al doilea rând, Imperiul Otoman, spre deosebire de Imperiul Ţarist sau de cel Habsburgic, nu ducea politici de deznaţionalizare forţată şi manifesta o mai mare largheţe în a tolera politicile culturale adresate supuşilor săi creştini, de către statele cu care aceştia împărtăşeau caracterul etno-lingvistic.

În fine, România avea aspiraţii de putere regională, iar direcţia cea mai evidentă în care acestea se puteau realiza era Peninsula Balcanică, asupra căreia Imperiul Otoman pierdea, treptat, controlul.

Contrar însă a ceea ce susţin unele istoriografii balcanice, dar şi acele facţiuni aromâne care fie continuă curentul grecoman, fie susţin că aromânii ar fi un popor diferit de români, vorbind o limbă separată şi nu un dialect al limbii române, apropierea comunităţii aromâne de românism nu a fost un proces artificial, declanşat şi întreţinut exclusiv de către România.

De fapt, identitatea românească a aromânilor, care a fost o constantă a relatărilor străinilor, de la primii cronicari bizantini la antropologii culturali ai epocii moderne, a fost afirmată în termenii cei mai categorici cu zeci de ani înainte de Mica Unire. În contextul cultural din Imperiul Habsburgic, de care am amintit mai devreme, în care foarte mulţi dintre imigranţii şi refugiaţii aromâni s-au identificat cu românii autohtoni, sub influenţa ideilor Şcolii Ardelene, Mihail G. Boiagi publica la Buda în 1815 „Gramatica valahă sau macedo-română”, prima gramatică a dialectului aromân, iar Gheorghe Constantin Roja, prieten cu Petru Maior, publica cărţi ce reluau în context aromân ideile acestuia din urmă şi afirmau unitatea etnică a aromânilor cu românii nord-dunăreni.

Nici curentul ideologic rival celui românofil (numit uneori şi vlahofil), cel grecoman, nu s-a născut exclusiv dintr-o încurajare din partea Greciei (deşi în acest caz a existat o politică constantă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopole, începând în special din secolul al XVIII-lea). Imixtiunea statului modern grec doar a produs formele extreme, elucubrante, care susţin că aromânii ar fi greci romanizaţi şi care refuză cultivarea idiomului propriu.

De fapt, reflexie a unei lungi istorii petrecute în apropierea centrului de cultură grecească din Constantinopole, curentul grecoman a plecat de la alţi aromâni, precum Theodor Anastasie Cavaliotti, autorul primelor tipărituri în dialect aromân scris cu litere greceşti din faimosul oraş Moscopole, sau învăţatul refugiat Daniil Moscopoleanul, care, amândoi, în aceeaşi perioadă a iluminismului, au susţinut ideea de asociere a aromânilor cu grecii şi cu alte comunităţi balcanice în cadrul unei renaşteri a civilizaţiei superioare eline şi bizantine. Idei similare au găsit adepţi şi printre slavofonii din Tracia de Sud şi Macedonia, sau printre albanezi (de exemplu arvaniţii, o comunitate de albanezi creştini ortodocşi, care populează o regiune care azi face parte din Grecia).

Cei mai oneşti aromâni grecomani, de altfel, nu au negat niciodată apartenenţa aromânilor la românitate; Ioannis Colettis, important prim-ministru al Greciei din secolul al XIX-lea, care a lansat conceptul de Megali Idea, adică proiectul de reunire a popoarelor balcanice în jurul Greciei civilizatoare, ascultând o relatare entuziastă a revoluţionarului şi omului politic Ion Ghica despre cauza paşoptiştilor români, a ţinut să-i întindă mână şi să-i precizeze în dialectul său matern „Ş-eu escu armân”.

La vremea respectivă, desigur, nu existau organizaţii de genul Farei Armâneşti, care să respingă termenul de aromân şi să creeze publicului mai puţin ştiutor confuzii cu armenii. „Armân” este, de fapt, o variantă a etnonimului „român, rumân”, derivat din latinescul Romanus, -i, care ilustrează o particularitate fonetică a dialectului aromân (prefixarea vocalei „a” la numeroase substantive) şi care este folosit cu predilecţie de aromânii din regiunile care compuneau în secolele XI-XIV Vlahia Mare din Thesalia şi Munţii Pind şi Vlahia Mică din Etolia şi Acarnania (sau de aromânii roiţi din aceste regiuni). Mai spre nord, în Epirul albanez, în ceea ce în aceeaşi perioadă a Evului Mediu a constituit o entitate numită Vlahia de Sus, se foloseşte o altă variantă, cea de „rămăn” (limba fiind numită la primii „armâneaşti”, iar la ceilalţi „rămăneaşti”). În limba română literară, pentru a individualiza această populaţie în marea masă a etnosului românesc, a fost creat termenul de aromân, dar şi cel, azi mai rar folosit, de macedoromân.

La ora actuală, nu numai unii aromâni se pretind a fi altceva decât românii, dar şi unii concetăţeni de-ai noştri se referă la „machedoni” ca fiind membri ai unei alte etnii. Eroarea apare uneori şi la nivel de elită; astfel, dacă ar fi ceva de criticat la cum organizase marele Horia Bernea superba colecţie a Muzeului Ţăranului Român, este că artefacte aromâneşti apăreau şi la secţiunile dedicate ruralului românesc, dar şi în secţiunea minorităţilor naţionale.

Desigur, după secole de distanţare şi de izolare geografică, aromânii au dezvoltat o cultură pe alocuri diferită de a românilor nord-dunăreni, mult mai balcanică, precum şi un dialect propriu, cu câteva graiuri, ceea ce în sine este inedit într-o societate neobişnuită cu dialectele (limba română din spaţiul carpato-danubiano-pontic necunoscând decât graiuri puţin diferenţiate între ele).

În realitate însă, chiar dacă uneori diferenţa dintre dialect şi limbă este destul de subtilă, argumentele care acreditează aromâna drept limbă sunt mai degrabă inconsistente. Majoritatea lingviştilor au conchis că e vorba de un dialect, ba chiar de unul foarte important pentru studiul limbii române, deoarece conţine cele mai multe elemente arhaice, din fazele timpurii de existenţă ale acestei limbi romanice. Acesta este de altfel şi principalul indiciu că, dintre diferitele grupe de români balcanici, aromânii s-au separat primii de linia principală de evoluţie a limbii române.

Ar trebui să amintim cu acest prilej şi că, la câteva decenii după aprinderea în România a interesului faţă de aromâni, cercetările lui Theodor Capidan, autorul unor impresionante monografii despre românii din sudul Balcanilor, au permis identificarea, în imediata vecinătate a aromânilor, a unui al treilea dialect al limbii române, vorbit în vreo zece sate şi un oraş din ţinutul numit de greci Meglen şi de turci şi de bulgari Karadjova, la nord de Salonic.

Dialectul meglenoromân este de asemenea marcat de arhaism, dar cuprinde şi o serie de inovaţii lingvistice absente în aromână şi prezente în celelalte dialecte ale limbii române, ceea ce înseamnă că acest grup s-a desprins de trunchiul comun ulterior aromânilor. Meglenoromânii sunt şi singurii în privinţa cărora nu este atestată autodesemnarea printr-o variantă a substantivului „român” (probabil, această variantă a existat, dar nu a fost consemnată în documentele medievale, ca în cazul istroromânilor, şi a încetat de a mai fi folosită când s-a încetăţenit etnonimul „vlas”). De asemenea, vlaşii megleniţi sunt şi singura populaţie românească care a fost parţial islamizată (meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta). În rest, istoria mai veche a meglenoromânilor rămâne destul de obscură, fiind eclipsată de a mai numeroşilor vecini aromâni, iar majoritatea documentelor referindu-se la vlahi, fără a diferenţia între cele două populaţii.

Haideţi însă să revenim la procesele istorice pe care prezentul articol le aduce în discuţie. La Bucureşti, în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenţei, nu departe de Piaţa Naţiunilor Unite, se află rămăşiţele Mânăstirii Sfinţii Apostoli, ocolite aproape miraculos de demolările masive petrecute în acea parte a Capitalei României la ordinele dictatorilor comunişti Nicolae şi Elena Ceauşescu: biserica şi casa parohială. În pridvorul bisericii o placă de marmură comemorativă aminteşte cele întâmplate în anul 1865, când arhimandritul Averchie de la Muntele Athos a adus primii elevi ai primei şcoli deschise de statul român pentru aromâni, chiar la această mânăstire.

Interesul declanşat de cartea lui Dimitrie Bolintineanu prindea astfel o iniţială materializare concretă, la şase ani de la Mica Unire şi de la începuturile României moderne. Doi ani mai târziu, în 1867, activistul aromân Apostol Mărgărit deschidea în localitatea sa natală, Avdhela, azi în nordul Greciei, prima şcoală românească din regiunea denumită generic şi destul de impropriu Macedonia. În următoarele două decenii, Apostol Mărgărit avea să inaugureze şi alte şcoli româneşti şi să supravieţuiască la trei tentative de asasinare de către extremiştii naţionalişti greci.

Astfel, cu toată opunerea Patriarhiei de la Constantinopole şi a guvernului de la Atena, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numeroase şcoli şi biserici româneşti, finanţate de la Bucureşti, aveau să fie deschise în localităţile cu populaţie aromână şi meglenoromână, inclusiv două licee, la Salonic, în Macedonia Egeeană, azi Grecia, şi la Bitolia, în Macedonia Vardar, ulterior sârbească, iugoslavă şi, în cele din urmă, devenită Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (abreviată FYROM).

De asemenea, în special după 1880, avea să existe şi o presă aromână scrisă, deopotrivă în dialectul aromân şi în limba română literară, şi avea să aibă loc şi un avânt al literaturii culte. Principalul rol de coordonare a mişcării de emancipare naţională a aromânilor revenea Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, înregistrată în Regatul României şi având membri concomitent în exilul aromân şi în ţinuturile de baştină din sudul Balcanilor. Iar pentru sprijinirea meglenoromânilor, tot în Regatul României dar în special prin sponsorizări private, era creată Societatea „Meglenia”.

Ar fi însă iluzoriu să ne imaginăm că şcolile şi bisericile româneşti s-au bucurat de o apreciere unanimă în rândurile aromânilor şi meglenoromânilor. Aşa cum am detaliat mai devreme şi se va vedea acum de ce am făcut-o, încă din zilele iluminismului în rândurile elitelor aromâne începuseră să se manifeste două tendinţe ideologice în cele din urmă concurente, care au intrat în coliziune odată cu începuturile mişcării de emancipare naţională, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut conflictul deschis dintre românofili şi grecomani, care a avut şi o componentă socială: aromânii şi meglenoromânii bogaţi, având interese comerciale majore cu Atena, au tins în majoritatea lor să promoveze ideea apartenenţei la elenism şi să respingă şcoala şi biserica românească, în timp ce aromânii şi meglenoromânii mai săraci, pentru care şcoala românească reprezenta şansa unei educaţii, au aderat în mult mai mare măsură la valorile ideologice ale românismului (uneori chiar până la fanatism, aşa cum avea să o dovedească istoria secolului următor).

Renumele de butoi cu pulbere al Europei, pe care Balcanii îl dobândiseră de-a lungul secolului al XIX-lea, nu avea să fie dezminţit nici la începutul veacului XX, în anii premergători primului război mondial. Până în acea perioadă, Imperiul Otoman îşi pierduse deja majoritatea posesiunilor europene. Practic, Înalta Poartă mai administra în mod direct o salbă de teritorii cuprinse între Marea Adriatică şi Marea de Marmara, ce includea Albania, Kosovo, Macedonia (în sens larg), Tracia de Sud şi Rumelia. Teritoriul locuit de aromâni suferise deja o primă divizare în 1881, când Câmpia Thesaliei trecuse de la Imperiul Otoman la Regatul Greciei.

Aceste regiuni erau privite ca parte a teritoriului naţional ce trebuia eliberat de către statele balcanice creştine, anterior desprinse din Imperiul Otoman: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, cea din urmă încă autonomă până în 1908, când devine şi ea independentă. De fapt, concurenţa dintre aspiraţiile naţionaliste ale noilor state balcanice devenea în jurul anului 1900 mai acerbă chiar decât ostilitatea adresată fostului ocupant turc.

Iar lucrurile încep să escaladeze în siajul Republicii de la Cruşova din 1903, o insurecţie având ca scop desprinderea Macedoniei de Imperiul Otoman, sponsorizată de Bulgaria şi condusă de aromânul Pitu Guli (azi considerat erou naţional deopotrivă în Bulgaria şi în FYROM). Cruşova este de altfel un important centru aromân din FYROM, în care dialectul aromân are la ora actuală statut oficial.

Chiar dacă Republica de la Cruşova eşuează, în Macedonia, în Tracia de Sud şi în Rumelia creşte în amploare o mişcare de gherilă susţinută de Bulgaria, formată din grupuri de comitagii slavi (care, la vremea aceea, se autoidentificau ca bulgari, iar în prezent urmaşii lor se descriu ca macedoneni în FYROM sau ca slavofoni în Grecia), din grupuri de armatoli aromâni şi meglenoromâni sau din grupuri mixte (precum cel comandat de Mite Vlahul).

Îngrijorată că un succes al gherilelor susţinute de Bulgaria ar putea să ducă la anexarea amintitelor regiuni de către acest stat, Grecia, care acţiona şi ea de multă vreme în zonă prin biserică şi prin cultivarea grecomaniei, a organizat propriile gherile, aşa-numiţii antarţi. Aceştia sunt recrutaţi în special din Insula Creta (pe atunci încă teritoriu otoman), puşi sub comanda unor ofiţeri ai armatei regulate elene, antrenaţi pe teritoriul Regatului Greciei şi apoi infiltraţi peste graniţă, în Macedonia şi Tracia de Sud. Considerând gherilele pro-bulgare mai periculoase decât cele greceşti, autorităţile otomane vor duce o politică de neagresiune faţă de acestea din urmă (iar antarţii, la rândul lor, se vor concentra pe luptele cu comitagii slavi şi cu armatolii vlahi).

Participarea armatolilor la acest război nedeclarat oficial, dar având deja toate atributele sângeroase ale războaielor necavalereşti, de aneantizare reciprocă, ale noului veac, nu se explică printr-o subită adeziune a aromânilor şi meglenoromânilor la cauza Bulgariei Mari. În majoritatea lor absolută, armatolii sunt adepţi ai ideologiei românismului; dar în lipsa continuităţii teritoriale cu România au nevoie de o altă soluţie de suveranitate. O Macedonie independentă multi-etnică, în care aromânii şi meglenoromânii ar avea propriile cantoane autoguvernate, ar putea reprezenta o astfel de soluţie. În plus, ei au deja o istorie de câteva decenii a conflictului cu grecii şi cu conaţionalii grecomani, pe care nu o au cu bulgarii.

Pentru moment, relaţiile dintre România şi Bulgaria sunt, în principiu, amicale, chiar dacă există revendicări reciproce mai mult sau mai puţin explicit exprimate, privind Dobrogea, al cărei partaj prin Tratatul de la Berlin din 1878 nu mulţumeşte niciuna din cele două părţi, precum şi o anumită rivalitate la statutul de hegemon balcanic. La un moment dat, se discutase chiar de o uniune a celor două state sub sceptrul lui Carol I (1866-1914), domnitorul şi apoi regele României (imposibilă însă cu România stat independent şi Bulgaria încă dependentă formal de Imperiul Otoman).

Prin urmare, România nu descurajează alianţa de moment a aromânilor şi meglenoromânilor cu slavofonii, dar nici nu o încurajează în mod special. Pe lângă susţinerea sistemului de şcoli şi a preoţilor care oficiază în limba română, Bucureştiul intervine pe căi diplomatice pentru obţinerea de drepturi pentru etnicii români din partea guvernului otoman şi reacţionează, tot pe căi diplomatice, atunci când antarţii greci comit atacuri asupra populaţiei civile aromâne sau meglenoromâne.

De fapt, momentul de maxim succes al diplomaţiei româneşti în promovarea drepturilor românilor din Balcani se produce atunci când, în urma insistenţelor României, Imperiul Otoman adoptă o iradea (adică un decret al sultanului) care recunoaşte miletul românesc separat de celelalte comunităţi creştin ortodoxe şi acordă etnicilor români dreptul la administraţie şi justiţie în limba română.

Trebuie precizat că, în Imperiul Otoman, încă de la începuturile acestuia, comunităţile erau recunoscute după criteriul religios şi nu după cel etnic, astfel că toţi creştinii ortodocşi formaseră până atunci un singur milet. Cum Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole era dominată de grecii din cartierul Fanar, şi miletul creştin ortodox ajunsese să fie dominat tot de clerici greci (astfel că, de exemplu, lupta de emancipare naţională a bulgarilor începuse cu adevărat în 1870, când fusese creat Exarhatul Bulgar şi se pornise reconstrucţia Bisericii Ortodoxe Bulgare, separată de cea grecească).

Din respect faţă de Regele Carol I, iradeaua amintită este edictată la data de 10 Mai 1905. Cum însă data respectivă fusese calculată conform calendarului iulian, încă oficial în România, aromânii „separatişti” din zilele noastre au adoptat ca zi naţională data de 23 mai, uitând desigur să precizeze că iradeaua coincisese cu Ziua Naţională a Regatului României şi că în aceasta nu fusese vorba nici două secunde de vreun popor „armân”, distinct de etnosul românesc, ci de românii din Imperiul Otoman de la nivelul anului 1905, adică de aromânii şi de meglenoromânii recunoscuţi ca români şi nu altfel.

Iradeaua îi transformă însă pe aromâni şi pe meglenoromâni în şi mai mare măsură în ţinte ale antarţilor. Aceştia declanşează atacuri cu scop de represalii, dar şi de intimidare, pentru ca obştile vlahilor să nu încerce să-şi exercite drepturile astfel dobândite. Sunt asasinaţi mai mulţi preoţi şi profesori de şcoală românească. Cel mai grav atac are loc la 20 octombrie 1905, când este incendiată localitatea Avdhela şi, odată cu ea, cea mai veche şcoală românească din Macedonia, care, aşa cum am arătat şi mai devreme, funcţiona încă din anul 1867. În replică, are loc la Bucureşti un marş de protest al aromânilor, iar România întrerupe relaţiile diplomatice cu Grecia pentru o perioadă de timp.

Deşi a rămas un moment de referinţă în istoria românităţii balcanice, iradeaua din 10/23 mai 1905 nu era destinată să aibă efecte pe termen lung. În anul 1912 regatele creştine balcanice se decid să tranşeze odată pentru totdeauna problema teritoriilor europene ale muribundului Imperiu Otoman şi se coalizează împotriva acestuia, declanşând primul război balcanic. Înalta Poartă este înfrântă, dar Bulgaria încearcă să păstreze pentru sine grosul capturilor teritoriale, astfel că în anul următor 1913 izbucneşte al doilea război balcanic, care vede de data aceasta o nouă coalizare a multora împotriva unuia: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Imperiul Otoman contra Bulgariei. România intervine decisiv, trece Dunărea şi avansează până la Munţii Balcani, forţând Bulgaria să capituleze.

Rolul de pacificator al României i-a dat acesteia şi dreptul de a găzdui, la Bucureşti, Conferinţa de pace. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am mai scris în secţiunea dedicată Văii Timocului. Adăugăm aici că a existat un grup aromân de lobby foarte activ, care, cu sprijinul unei părţi a clasei politice româneşti, a încercat să obţină includerea cu statut autonom a teritoriilor cu populaţie românească din sudul Peninsulei Balcanice într-un stat comun româno-albanez (Albania tocmai se constituia ca stat independent, cu sprijinul României).

Din motivele deja explicate- focalizarea interesului românesc pe unirea Cadrilaterului şi pe dobândirea coroanei albaneze pentru Wilhelm de Wied- nu s-a mai ajuns la asta, iar teritoriile locuite de aromâni au fost împărţite între Grecia, Serbia, Bulgaria şi nou-constituita Albanie, fără a beneficia de vreun statut special. La fel, localităţile locuite de meglenoromâni au fost împărţite între Grecia şi Serbia, ultima primind un singur sat, Huma. Promisiunea respectării drepturilor românilor balcanici nu a mai fost inclusă în Tratatul de pace de la Bucureşti, ci în scrisori separate, fără valoare juridică serioasă.

Deja, la momentul respectiv, înmugurise la Bucureşti ideea colonizării cât mai multor aromâni şi meglenoromâni în nou dobânditul teritoriu românesc, Dobrogea de Sud, unde structura etno-demografică nu era tocmai favorabilă României. Astfel, între 1878 şi 1913 Sofia derulase politici de bulgarizare a acestei regiuni. La ora unirii cu România populaţia era compusă din 46% turco-tătari musulmani, 42% bulgari şi restul alte naţionalităţi, între care şi români (chiar dacă toponimia regiunii face dovada unei prezenţe româneşti mult mai numeroase în perioade istorice mai vechi). În felul acesta, Bucureştiul rezolva două probleme: consolidarea procentului de români din Cadrilater şi integrarea aromânilor şi meglenoromânilor în statul român, practic imposibil de realizat în ţinuturile de baştină ale acestora, din cauza lipsei continuităţii teritoriale.

Era însă, în mare parte, o iluzie. Felul în care guvernul Take Ionescu a manageriat poziţia de putere regională a momentului şi chestiunea protecţiei comunităţilor româneşti din Balcani a fost, până la urmă, un eşec şi un prim abandon al românilor balcanici de către România, din păcate nu ultimul, cu consecinţe care se pot constata şi astăzi.

În anul următor, un incident petrecut tot în Peninsula Balcanică, asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un extremist naţionalist sârb, Gavrilo Princip, era folosit de Viena pentru a acuza Serbia şi a-i cere acesteia condiţii inacceptabile pentru evitarea unui război. Ceea ce, evident, Serbia nici nu a făcut, mai ales că avea sprijinul plenar al Rusiei, care, la rândul ei, era aliată cu Franţa şi cu Regatul Unit. Iar Austro-Ungaria conta şi ea pe sprijinul Germaniei, care era o nouă mare putere în plin avânt, dar care nu prea mai găsea colonii disponibile, spre a putea rivaliza cu celelalte imperii europene mai vechi. Aceeaşi problemă simţeau că o au Statele Unite ale Americii, Japonia şi Italia, în timp ce Imperiul Otoman căuta o şansă să mai recupereze din terenul pierdut, iar noi state naţiune, mai mici, precum România sau Bulgaria, căutau ferestre de oportunitate pentru a-şi realiza doleanţele de deplină unitate naţională. Deşi occidentalii s-au obişnuit să blameze Balcanii şi agresivitatea patriotică a noilor naţiuni europene pentru declanşarea primului război mondial, realitatea este că tot acest cockteil exploziv este responsabil pentru cele întâmplate atunci.

Aşa cum bine ştim, România a mai stat doi ani în expectativă, urmărind evoluţia conflictului şi aşteptând să vadă care tabără oferă mai mult. Am analizat destul de amănunţit în secţiunea dedicată marginii de est a Marii Uniri (românii din stânga Nistrului) opţiunile aflate pe masă în cei doi ani şi cauzele alegerii făcute de ţara noastră în vara anului 1916. Cert este că, atunci când România a intrat în război, armatei regale române i s-au alăturat voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, dispuşi să lupte împotriva imperiului ai cărui supuşi juridici erau şi să înfrunte riscul de a fi acuzaţi acasă de înaltă trădare. Primilor voluntari li s-au adăugat apoi alţii, fie dezertând direct către liniile româneşti (fenomen evocat de marele scriitor transilvănean Liviu Rebreanu în romanul său „Pădurea spânzuraţilor”), fie organizându-se în lagărele de prizonieri de război din Rusia. Sunt fapte care au fost rememorate şi exultate relativ des în spaţiul public românesc.

Mult mai puţin s-a vorbit, după al doilea război mondial, de o altă categorie de voluntari care, în vara anului 1916, au cerut să lupte pentru România. Acestora nu li se deschidea în faţă perspectiva unirii cu România şi, totuşi, au ales să lupte pentru întregirea ţării de care se simţeau legaţi prin limbă şi origine. Nu mai puţin de douăzeci de mii de aromâni (probabil, printre ei, şi meglenoromâni), veniţi în Regatul României din Balcani, s-au înscris în armata română şi au luptat pe câmpurile de bătălie din Carpaţi, de la Turtucaia, de pe Jiu şi Olt, de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Caşin ş.a.m.d.

Ei bine, în această lume sfâşiată de război, când Bucureştiul era sub ocupaţie şi o Românie redusă la Moldova de Vest se lupta pentru supravieţuire, iar în Rusia izbucnise deja revoluţia care avea să ducă în câteva luni la prăbuşirea întregului Front de Est, s-au petrecut evenimentele care fac din aromâni o surprinzătoare ultimă margine a Marii Uniri. Cauzele imediate ale respectivelor acte şi fapte se află însă în evoluţii petrecute în Balcani începând cu câteva luni înainte de intrarea României în război.

Spre sfârşitul anului 1915, Albania sucomba, iar nordul şi centrul ţării era ocupat de trupe austro-ungare, în timp ce armatele regelui Constantin I al Greciei (1913-1917, 1920-1922), favorabil Puterilor Centrale, pătrundeau în sud, în Epirul de Nord pe care Atena, de fapt, îl considera pământ elen, încă din antichitate. Situaţia aceasta a creat o animozitate crescândă între Grecia şi Italia, care a intervenit în regiune în a doua jumătate a anului 1916, obligându-i pe greci să se retragă. Percepuţi ca fraţi întru latinitate, italienii au fost bine primiţi de aromânii proromâni (fapt denunţat în termeni vitriolanţi în presa greacă a timpului). La fel s-a întâmplat cu trupele franceze, care, la 10 decembrie 1916, preluau controlul regiunii Korce (Curceaua în aromână), unde avea ulterior să fie proclamată o republică independentă aromână.

Întrucât armata italiană preconiza să îşi continue avansul în Grecia, ţară cuprinsă de un război civil între forţele favorabile Antantei, în frunte cu prim-ministrul Eleftherios Venizelos (ocupant al acestei demnităţi în anii 1910-1920 şi 1928-1932), şi cele favorabile Puterilor Centrale, conduse de regele Constantin I, Nicolae Filodor, ministrul plenipotenţiar al României la Atena, se adresa la 13 martie 1917 ministrului afacerilor externe de la Iaşi, pentru ca acesta să intervină pe lângă guvernul italian pentru a obţine protecţia şi ajutorul Italiei pentru populaţia aromână din Munţii Pind, confruntată la acel moment cu lipsuri majore de produse alimentare.

La rândul său, consulul român din Ianina, Dimitrie Mincu, constata şi el efectele pe care blocada Antantei asupra ţărmului adriatic al Greciei le avea asupra securităţii alimentare a comunităţilor aromâne din regiune, cu foamete şi creşteri exorbitante ale preţului grânelor, înaintând la Iaşi un raport în acest sens la 5 mai 1917, când blocada dura deja de şase luni. De fapt, un dezastru fusese evitat prin negocierea directă dintre consulul român şi cel italian, Domenico Nuvolari, care avusese drept rezultat înlesniri pentru aromâni din partea italienilor, pentru ca primii să se poată aproviziona cu cereale de la Koniţa, Arghirocastro şi Santi Quaranta, la preţuri modice. În fine, în ton cu superiorul său de la Atena, consulul Mincu cerea şi el o extindere a prezenţei militare italiene în cât mai mult din regiunea locuită de aromâni, unde aceştia, ca şi conaţionalii lor din Albania, ar fi urmat să se autoguverneze.

Sprijinul alimentar acordat de italieni aromânilor din Pind şi Zagora a dus la creşterea simpatiei faţă de aceştia, dar şi a ideii că ar fi posibil ca Italia să scoată definitiv localităţile aromâne de sub autoritatea Greciei, manifestată destul de tiranic după anexarea regiunii în anul 1913. În mai 1917, Antanta decisese să intervină decisiv în Grecia pentru a aduce la putere guvernul venizelist de la Salonic, favorabil intereselor sale. Regiunile dens populate de aromâni urmau să se afle în zona de ocupaţie alocată Italiei. Şi, într-adevăr, la începutul lunii iunie oraşul Ianina este ocupat de italieni, care apoi îşi desfăşoară trupele în mare parte din teritoriul alocat, având parte de primiri fastuoase, chiar entuziaste, în numeroase localităţi aromâne.
Având convingerea eliberării lor de sub ocupaţia grecească, mai mulţi primari şi delegaţi ai satelor şi oraşelor aromâne din Munţii Pind (Samarina, Avdhela, Perivole, Băiasa, Aminciu, Paleosseli, Padzi, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Zmixi) se reunesc la Samarina (Sânta Maria), la 27 iulie 1917, într-un congres ce proclamă formarea unui stat independent aromân, Republica Pindului, sub protecţia Regatului Italiei. Rezoluţia congresului, semnată de primari şi de delegaţi, este telegrafiată premierului român Ionel Brătianu şi apoi tuturor guvernelor Antantei.

La o adunare subsecventă, la Avdhela, în ziua de 30 iulie 1917, este ales un Consiliu al delegaţilor poporului român, format din 23 de membri (G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi etc.) şi un comitet diriguitor provizoriu cu rol de guvern, format din şapte persoane: dr. Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dubara, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi, Sterie Caragiani. Steagul noului stat ar fi urmat să fie tricolorul românesc cu Lupoaica Capitolină drept stemă.

Republica Pindului din anul 1917, această primă încercare a aromânilor de a se constitui într-un stat independent în epoca modernă, a fost însă de scurtă durată (unii o numesc chiar, deşi, totuşi, destul de inexact şi printr-o confuzie cu Republica Korce, „republica de o zi”). La mijlocul lunii august, trupele italiene primesc ordinul să se retragă, spre consternarea aromânilor, în urma lor venind imediat autorităţile venizeliste greceşti şi unităţile de jandarmi, care se dedau la acţiuni de represalii şi de jaf.

Cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării independentiste se văd nevoiţi să se refugieze în sudul Albaniei, în zona controlată de italieni. Unii încearcă să rămână, dar sunt supuşi arestărilor, acuzaţiilor de trădare, bătăilor şi chiar încercărilor de asasinat, reuşind să se salveze numai prin intervenţia militarilor francezi. O mărturie revelatoare asupra acestor persecuţii a lăsat-o bătrânul activist Guli Papageorge Samarineanu. În cele din urmă, şi aceştia sunt nevoiţi să se refugieze spre Albania (unde Republica Korce are şi ea o existenţă efemeră, de această dată de efectiv numai o zi), apoi, la finele războiului, în Italia şi de acolo în România.

Iniţiativa independentistă, ce ar fi putut avea ca rezultat formarea în sudul Balcanilor a unui al doilea stat românesc (mai ales că, să nu uităm, promotorii acestei mişcări erau toţi loiali ideilor românismului), nu s-a bucurat de sprijinul României, chiar dacă amabasadorul din Atena şi consulul din Ianina au acţionat pentru a obţine protecţia Italiei pentru aromânii din Pind şi Zagora. Există telegrame care arată că personalul consulatului românesc îndemna aromânii la moderaţie şi, în momentul retragerii italienilor, ca aceştia să nu opună rezistenţă revenirii autorităţilor greceşti.

Spre deosebire de regele Constantin I, premierul Eleftherios Venizelos era un aliat al Antantei, iar România, care exact atunci rezista in extremis ofensivei germane din vara anului 1917, nu era în poziţia de a interveni în vreun fel pentru sprijinirea unei entităţi politice româneşti în regiunile muntoase din nordul Greciei.

Mai mult, atât consulul României din Ianina, cât şi cel al Italiei, l-au apostrofat pe Alcibiade Diamandi, probabil cel mai tânăr, dar şi cel mai determinat dintre fruntaşii Republicii Pindului, fiu al unei familii bogate din Samarina, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti şi fost voluntar în armata română în 1916, că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit de nicio parte”.

Oarecum profetic, în interviul său acordat în anul 1927, la un deceniu de la proclamarea Republicii Pindului, Guli Papageorge Samarineanu îi îndemna pe cei tineri să nu creadă pe aceia care spun că nu mai există speranţă pentru constituirea unei statalităţi aromâne, pentru că, în realitate, totul depinde de apariţia unui context favorabil. Ei bine, o astfel de fereastră de oportunitate avea să apară în cel de-al doilea război mondial.

Între timp, aromânii şi meglenoromânii aveau să treacă prin noi evenimente traumatice, cum au fost consecinţele războiului turco-grec din anii 1919-1923. Acesta s-a finalizat cu un schimb de populaţii în urma căruia circa un milion de etnici greci din Asia Mică erau relocaţi în regiunile din nordul Greciei, unde minorităţile slavofone, albaneze şi vlaho-româneşti predominau. Au existat cazuri de dislocare (azi le-am numi de epurare etnică), pentru a face loc noilor veniţi. Iar în direcţia cealaltă, printre musulmanii expulzaţi ca parte a schimbului de populaţii, se aflau şi meglenoromânii din oraşul Nânta (ai căror urmaşi trăiesc azi în Rumelia turcească). Profitând de slăbiciunea juridică a scrisorilor diplomatice din 1913, Bulgaria a închis şcolile româneşti în 1921, iar Albania în 1936.

De asemenea, între anii 1926 şi 1933 avea să aibă loc şi colonizarea din Cadrilater, preconizată încă din 1913, iar oprirea ei de către prim-ministrul liberal I. G. Duca, descendent din boieri fanarioţi greci, va fi motivul pentru care doi dintre cei trei Nicadori, legionarii trimişi la Sinaia pentru a-l asasina, erau aromâni. De altfel, istoria redată în prezenta secţiune arată destul de clar de unde a provenit atracţia aproape irezistibilă pe care, în anii ’30, Mişcarea Legionară a exercitat-o asupra multor aromâni şi meglenoromâni stabiliţi în România.

În tot acest amalgam de evenimente şi de personaje care populează cele două decenii care separă războaiele mondiale, unul dintre protagoniştii Republicii Pindului din 1917 nu renunţase la ideea de atunci, în timp ce ducea o viaţă pe care, cu siguranţă, o putem califica drept interesantă. Prin anii ’20, Alcibiade Diamandi se afla în Italia, unde asista la instaurarea regimului totalitar fascist şi dezvolta o relaţie personală cu dictatorul Benito Mussolini. Adeziunea sa la ideile fasciste nu-l împiedica însă să ceară şi să obţină paşaport diplomatic românesc şi să îndeplinească din partea României diferite funcţii consulare în Albania şi, apoi, în Grecia (unde guvernul dictatorului Ioannis Metaxas ducea o politică ambivalentă faţă de România, pe de o parte legiferând amenzi pentru vlahii surprinşi că-şi vorbesc limba maternă pe stradă, pe de altă parte acceptând funcţionarea şcolilor şi a bisericilor româneşti; exact acest guvern l-a „iertat” pe Alcibiade Diamandi pentru acţiunile sale din anul 1917).

Toate aceste elemente biografice fundamentează suspiciunea că Alcibiade Diamandi fusese recrutat de intelligence-ul românesc, cel mai probabil după intrarea sa ca voluntar în armata română în vara anului 1916. Până în acest moment însă, arhivele nu au dezvăluit documente care să ateste în mod direct respectivul fapt. Este posibil nici să nu o facă, având în vedere că o mare parte din arhivele fostului Serviciu Secret de Informaţii (SSI) şi ale fostei Siguranţe a Statului s-au pierdut în urma bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial.

De asemenea, este la fel de posibil ca Alcibiade Diamandi să fi devenit la un moment dat agent dublu, recrutat şi de serviciile de informaţii italiene. Cert este că patriotul aromân devenit simpatizant fascist, dacă a fost spion, a fost un spion în stilul personajului James Bond, din existenţa sa nelipsind cheltuielile excentrice, fascinaţia pentru femeile frumoase şi chiar şi duelurile (la Atena, activistul naţionalist aromân a fost la un pas de a-şi pierde viaţa în urma rănilor căpătate într-un duel cu un căpitan de vas grec, cu care s-a aflat în rivalitate pentru favorurile uneia din frumoasele oraşului).

Şansa politică pe care şi-o dorea Alcibiade Diamandi a apărut însă în contextul celui de-al doilea război mondial. Instaurarea ocupaţiei italiene în Albania în aprilie 1939 era urmată exact trei ani mai târziu, în aprilie 1941, de invazia puterilor Axei în Iugoslavia şi Grecia. Pentru a-şi uşura administrarea teritoriilor ocupate, italienii îi permiteau în iunie 1941 lui Alcibiade Diamandi să proclame la Metsovo (în aromână Aminciu), cel mai important oraş cu populaţie aromână din Grecia contemporană, un Partid al Cuţovlahilor şi un stat formal independent, intitulat de această dată Principatul Pindului, cu sine drept principe. De asemenea, a fost constituită o formaţiune paramilitară cu circa 5.000 de membri, numită Legiunea Romană. În fruntea acesteia se afla adjunctul principelui Alcibiade Diamandi, avocatul aromân Nicolae Matuşi, născut de asemenea în localitatea Sânta Maria (adică Samarina).

Capitala noului stat era declarat oraşul Metsovo (Aminciu), iar teritoriul său includea o parte din nordul Greciei şi o parte din sudul Albaniei, cu ieşire la Marea Adriatică. Parlamentul, compus din fruntaşi ai localităţilor aromâne, în general aceleaşi care participaseră şi la mişcarea independentistă din anul 1917, nu s-a întrunit însă la Metsovo, ci la Trikala şi a adoptat legi prin care limba română a fost declarată oficială, iar localităţile au fost desemnate formal cu numele lor aromâneşti în locul celor greceşti sau albaneze. Acestea au fost însă singurele legi adoptate de acest parlament, întrucât autorităţile italiene nu au dorit să se declanşeze tulburări în regiune. De altfel, unii autori străini au remarcat că, deşi de factură ideologică fascistă, Principatul Pindului nu a adoptat politici antisemite, ba chiar unii evrei locali au deţinut poziţii în structurile sale administrative.

Momentul de vârf al carierei de principe a lui Alcibiade Diamandi se consumă în prima jumătate a anului 1942, când, la 1 martie, acesta a publicat în presa locală un amplu manifest iniţiat de el şi semnat de numeroşi lideri şi intelectuali aromâni din Grecia şi din străinătate. Cel mai ilustru semnatar din România a fost profesorul George Murnu de la Universitatea din Bucureşti, autorul strălucitelor traduceri în limba română ale „Iliadei” şi „Odiseei” lui Homer. De asemenea, în aceeaşi perioadă, o facţiune a VMRO (Organizaţia Revoluţionară Internă din Macedonia, partidul pro-bulgar care acţiona printre slavii din regiune încă din perioada luptelor de gherilă de la începutul secolului) îi oferă tronul unui Voievodat al Macedoniei care ar fi urmat să se constituie.

Puţin după publicarea manifestului de la 1 martie 1942, Alcibiade Diamandi vizitează Bucureştiul, unde, însoţit de profesorul George Murnu, are o întâlnire cu Mareşalul Ion Antonescu şi cu ministrul de externe Mihai Antonescu, la care se discută statutul şi viitorul Principatului Pindului. Diamandi oferă ca principatul aromân să fie pus sub suveranitatea Coroanei României ca stat liber asociat, ceea ce lui i-ar fi dat dreptul, ca principe, să participe la Consiliile de Coroană ale României.

Nu este însă foarte clar nici răspunsul primit de Alcibiade Diamandi, nici măsura în care România a fost implicată, alături de Italia, în sponsorizarea şi patronajul Principatului Pindului. Cert este că, spre jumătatea aceluiaşi an, în regiune se declanşaseră acţiunile de gherilă ale celor două mişcări de rezistenţă greceşti, iar popularitatea principelui Diamandi scăzuse, mulţi localnici tinzând să vadă în el un colaboraţionist al italienilor. Paradoxal, italienii la rândul lor, probabil şi ca efect al vizitei în România, îl suspectau pe autoproclamatul principe că este un agent al intereselor româneşti. Găsindu-se între ciocan şi nicovală, Alcibiade Diamandi cedează titlul de principe adjunctului său, avocatul Nicolae Matuşi, şi se retrage la Bucureşti.

În scurta sa domnie, Matuşi a îmblânzit pornirile antigreceşti ale Principatului Pindului şi a încercat să ajungă la un compromis cu liderii partizanilor greci, însă fără mare succes. Nu a rezistat nici el prea mult la putere, fiind la rândul său privit cu suspiciune de ocupanţii italieni pentru simpatiile sale pro-române. Prin urmare, i s-a alăturat după câteva luni lui Alcibiade Diamandi în capitala României.

Proclamat principele Iuliu I, ultimul suveran al Principatului Pindului a fost nobilul maghiar Gyula Cseszneky de Milvany, care avea numeroase relaţii de afaceri cu Italia fascistă şi care a fost investit în fruntea statului aromân de către guvernul de la Roma. Recomandat doar prin faptul că familia sa avea rădăcini în exilul aromân de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nobilul maghiar nu s-a deplasat niciodată în sudul Balcanilor pentru a-şi exercita funcţia de şef de stat, în cele câteva luni ale domniei sale fiind reprezentat de diferiţi lideri locali.

Sfârşitul Principatului Pindului a venit odată cu capitularea Italiei, anunţată public la 8 septembrie 1943. Regimul militar de ocupaţie italian din regiunea aromână a fost înlocuit cu un regim militar de ocupaţie german în zilele următoare, pe măsură ce trupele italiene erau dezarmate şi luate în prizonierat de cele germane. Noua administraţie nu a mai menţinut structurile sprijinite anterior de italieni.

După 23 august 1944, când şi România se degajase de alianţa sa cu Germania nazistă, cu mult mai mult succes decât Italia, în cadrul negocierilor deschise între responsabilii germani şi legionarii extraşi după eşecul rebeliunii din ianuarie 1941, dar ţinuţi în detenţie până în acel moment, a reapărut şi problema aromână. Facţiunea concentrată în jurul figurilor mai vechi ale Mişcării Legionare, din perioada lui Corneliu Zelea Codreanu, sub influenţa celui mai important legionar aromân, Constantin Papanace, cerea, pentru a accepta să formeze un guvern al României în exil, restabilirea graniţelor dinainte de 1940, anexarea Transnistriei (a se vedea secţiunea anterioară) şi constituirea unui canton autonom românesc în Macedonia. Facţiunea comandantului şi fostului vicepremier Horia Sima nu a pus însă atâtea condiţii, astfel că, la 10 decembrie 1944, guvernul în exil de la Viena se constituia sub preşedinţia acestuia.

La acel moment însă, soarta celui de-al treilea Reich era pecetluită, aşa că ceea ce pretindeau unii legionari sau alţii era de prea puţină importanţă. Fapt este că, pentru aromânii şi meglenoromânii din Grecia, sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu a adus şi pacea. Războiul civil dintre fostele mişcări de rezistenţă greceşti a continuat până în 1948, chiar în ţinuturile lor. În acelaşi an, Ana Pauker, ministrul de externe al unei Românii căzute sub ocupaţia sovietică şi în plin proces de comunizare după brutalele metode staliniste, decidea închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti din Grecia şi din Macedonia iugoslavă. Era începutul dezangajării totale a României din politica de sprijinire a românilor din Balcani, care debutase cu optzeci şi trei de ani mai devreme. Ultimul recensământ la care Grecia mai înregistra naţionalitatea respondenţilor era cel din anul 1951.

Între timp, la 23 februarie 1948, Alcibiade Diamandi era arestat la Bucureşti. După o lună acesta murea în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, din cauza torturilor la care fusese supus. În anul 2009, cazul morţii sale devenea subiectul unuia dintre primele procese penale deschise unui torţionar din perioada comunistă, Mişu Dulgheru, fost şef al Direcţiei a V-a de Anchete a Securităţii.

Nici pe Nicolae Matuşi nu îl aştepta o soartă mult mai bună. Arestat şi el în 1948 şi condamnat politic la 20 de ani de închisoare şi muncă silnică, executaţi în mare parte la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acesta şi-a terminat detenţia românească în anul 1964, când au fost amnistiaţi toţi deţinuţii politici. În cazul lui nu a fost însă vorba de vreo eliberare ca efect al amnistiei, ci statul român l-a extrădat în Grecia. Aici a fost judecat pentru trădare (sub aceeaşi acuzaţie sub care fuseseră judecaţi alţi membri ai Legiunii Romane în anii 1945-1947). A fost însă declarat nevinovat la capetele de acuzare care priveau crime de război, pe baza depoziţiilor diferiţilor martori. Stabilit la Larisa, în 1976 a obţinut printr-o instanţă elenă repunerea sa în toate drepturile cetăţeneşti, iar în anul 1981 a decedat la Atena.

Într-o încercare de a-şi păstra unele din drepturile pe care, odată cu dezangajarea României, Grecia începuse să le suprime, unii fruntaşi din localităţile aromâne, în anii ’50, au început să afirme că populaţia lor nu ar fi una românească, ci o etnie distinctă. După episodul cu conotaţii fasciste al Principatului Pindului, asocierea cu o ţară de dincolo de Cortina de Fier, devenită comunistă, putea fi problematică într-o Grecie transformată în plin război rece în pilon al Occidentului în Balcani şi în Mediterana de Est. Încercarea nu a avut succes, iar drepturile au fost oricum suprimate. Până în anul 1981 nu a mai existat nici măcar vreo recunoaştere oficială a existenţei populaţiilor romanice din nordul ţării.

Concomitent, în România aceloraşi ani ’50, pentru a face loc falsului flagrant al existenţei unei aşa zise limbi „moldoveneşti”, lingvişti altfel de marcă precum Alexandru Graur şi Ion Coteanu dezvoltau teorii care, pe baza argumentului „marxist” al lipsei continuităţii teritoriale, susţineau că aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nu ar fi dialecte ale limbii române ci limbi separate.

Erau începuturile unui curent ideologic care a debutat în anul 1981, când Atena a permis organizarea unor asociaţii ale vlahilor conduse de potentaţii locali şi patronate, bizar, de Ministerul Apărării. Acestea au introdus atunci şi practică în continuare doctrina apartenenţei vlahilor la elenism, ca greci romanizaţi ori ca membri ai unei etnii diferite de cea românească, şi se manifestă strict folcloric, fără cultivarea limbii proprii în publicaţii sau pe site-urile web (care sunt exclusiv în versiune elenă şi în versiune engleză).

Interesant de observat că unul din aceste site-uri, acum câţiva ani, deşi făcea o trimitere la episodul „torna, torna, fratre”, atestare a limbii vorbite de populaţia romanică de la Dunărea de Jos în ultimul deceniu al secolului al VI-lea, conţinea şi un protest faţă de adoptarea în România a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care în art. 1 alin. (2) lit. a precizează că „(2)Din categoria românilor de pretutindeni fac parte: a)persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit;”

După căderea comunismului în Albania, în anul 1990, sentimentele pro-româneşti ale aromânilor de acolo s-au exprimat neaşteptat de puternic după o lungă perioadă de suprimare (unii poate îşi aduc aminte reportajele făcute de regretatul realizator de televiziune Virgil Tatomir). Dar, în timp ce la Bucureşti Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (ulterior Departamentul Pentru Politici privind Relaţiile cu Românii de Pretutindeni şi actualmente Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) a fost creat relativ târziu şi s-a limitat în Albania la a finanţa o biserică şi o grădiniţă românească la Korce, asociaţiile vlahilor din Grecia au pătruns masiv, ca agenţi ai intereselor greceşti (care consideră aromânii o minoritate elenă şi care văd sudul Albaniei ca pe un teritoriu istoric grecesc). Prin urmare, pentru avantaje economice oferite de statul grec, mulţi aromâni din Albania se declară la ora actuală greci.

Aceleaşi asociaţii au fost prezente la congresele pan-aromâne organizate la Bitolia, în FYROM, unde au protestat faţă de participarea ambasadorului român. În anul 1998, anticipând tactica pe care o va încuraja şi statul sârb în Valea Timocului în deceniile următoare, un astfel de congres a adoptat o nouă ortografie aromână, de inspiraţie sârbocroată, astfel încât să nu mai fie folosită ortografia latină românească, în uz încă din secolul al XIX-lea. Însă, în timp ce în Grecia introducerea aromânei pe website-urile amintitelor asociaţii rămâne o promisiune neonorată, aşa cum am indicat mai sus, respectiva ortografie a fost adoptată de majoritatea aromânilor, iar unele organizaţii aromâne s-au reorientat de la românofilie la ideea de etnicitate separată.

Scrisă astfel, aromâna are în prezent statut de limbă oficială în unele localităţi din FYROM, după ce Constituţia FYROM adoptată după războiul civil dintre majoritatea slavofonă şi minoritatea albaneză din anul 2002, oprit mulţumită intervenţiei NATO, a recunoscut aromânii ca fiind una dintre comunităţile autohtone ale acestui stat. Desigur, nu toţi aromânii de aici sunt refractari faţă de România, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei privind protecţia populaţiei şi a idiomului aromân este inclusă în tratatul de bază bilateral, iar statul român este implicat în încercările acestei comunităţi de a recupera sediile vechilor şcoli româneşti, în primul rând clădirea fostului liceu românesc din Bitolia.

În Bulgaria, în prezent, comunitatea aromână este separată între cei care se consideră români şi, eventual, fac parte din organizaţii comune cu românii timoceni şi dunăreni din nordul ţării, şi cei care se consideră o etnie distinctă. Politica statului român este şi aici cam la fel de anemică ca şi în Albania; astfel, România finanţează un centru cultural în localitatea Peştera, dar nu are niciun fel de institut cultural sau educaţional în oraşul şi în regiunea cu cei mai mulţi locuitori aromâni, Blagoevgrad.

Am amintit mai devreme Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei. Aceasta a fost adoptată din iniţiativa unui deputat catalan şi, un an mai târziu, a determinat un turneu al prim-ministrului grec Andreas Papandreou în localităţile aromâne, unde acesta le-a oferit locuitorilor introducerea unor ore de aromână în şcoli. Spre stupoarea Europei, fruntaşii comunităţilor aromâne, în primul rând primarii, au refuzat oferta (parte ca efect al unor decenii de spălare pe creier şi demonizare a şcolilor româneşti din trecut, parte ca efect al amintirii represiunilor ce au urmat după desfiinţarea Principatului Pindului şi în anii dictaturii coloneilor şi parte în urma intereselor economice ale acestor lideri locali, conectaţi financiar cu mediul de afaceri şi cu guvernul din Atena).

Şi, totuşi, câţiva ani mai târziu, cazul Sotiris Bletsas a demonstrat că lucrurile nu stau cu totul chiar aşa. Activist pentru drepturile minorităţilor din Grecia, acest arhitect din Atena de origine aromână, în anul 2003, a prezentat la un festival folcloric aromân o hartă a limbilor minoritare vorbite în respectiva ţară. Pentru acest motiv a fost denunţat de un politician grec de extremă dreapta prezent la acel festival şi condamnat în primă instanţă la o considerabilă amendă penală, sub acuzaţia de răspândire de informaţii false. Procesul a ajuns în faţa Curţii Supreme din Atena, care a constatat că limba vorbită de aromâni există şi l-a achitat pe Bletsas. Presa ateniană a observat cu umor că martorii acuzării, doi primari aromâni, vorbeau pe holurile instanţei de judecată în limba presupusă a nu exista.

În anii 2000, separatismul identitar aromân care începuse să se facă simţit în FYROM, Bulgaria, diaspora, a început să se manifeste şi în România, mai ales odată cu preluarea preşedinţiei organizaţiei „Fara Armânească” de către deputatul PDL Costică Canacheu, nepot de profesor de şcoală românească şi de patriot român din ţinutul Meglen. Pe lângă o influenţă în spatele căreia se poate sesiza destul de străveziu interesul Atenei de a deconecta comunitatea aromână de România şi de românism, se adaugă şi faptul că statul român alocă finanţări serioase organizaţiilor minorităţilor naţionale de pe teritoriul său, ceea ce poate crea o tentaţie liderilor unui grup cu o anumită particularitate dialectală.

Drept urmare, dacă în România nu putem discuta în mod direct de grecomani, avem în schimb o scindare între aromânii care se doresc declaraţi formal ca minoritate naţională, conduşi de „Fara Armânească”, şi aromânii românofili tradiţionalişti, care se concentrează în jurul Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, reactivată la rândul său în anul 1990. Interesant de observat că, între cele două, doar a doua se interesează de aromânii din ţinuturile de baştină din Balcani şi are programe ce-i privesc pe aceştia.

Trecând la situaţia curentă a meglenoromânilor, nu putem discuta în prezent de un activism meglenoromân în Grecia, dar există un anumit activism identitar în Turcia, între urmaşii nântenilor musulmani. Dintre descendenţii locuitorilor din satul Huma, în FYROM, în ultimele două decenii s-a făcut remarcat profesorul universitar de limbi romanice Petăr Atanasov, un înfocat promotor al românismului.

Starea de vulnerabilitate culturală şi de lipsă de unitate civică în care se găsesc azi aromânii şi meglenoromânii este însă în mare parte cauzată de politicile României. Chiar dacă mulţi aromâni privesc la momentul 1948 ca reprezentând trădarea României (astfel cum, într-un dialog privat, acum circa şase ani, mi-a reproşat Dima Cuvata, realizator al emisiunii în dialect aromân de la radioteleviziunea din Skopje, FYROM), în realitate atunci România a fost mult mai puţin vinovată decât, de exemplu, la negocierea păcii şi graniţelor balcanice în anul 1913, aşa cum am arătat mai sus. În 1948, România era o ţară sub ocupaţie străină, care nu-şi decidea singură politica externă. Iar ocupantul avea tot interesul să diminueze influenţa României în regiunea sud-est europeană.

Dar, în anul 1990, există informaţii deocamdată neconfirmate cu documente că ar fi avut loc o întâlnire între preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, şi un general grec, venit la Bucureşti ca emisar al Atenei, care a obţinut promisiunea şefului statului că România nu îşi va relua politicile anterioare celui de-al doilea război mondial faţă de aromânii şi de meglenoromânii din Grecia. Cum spuneam, nu este o informaţie confirmată pe de-a întregul, dar este cât se poate de evident că vizita delegaţiei aromâne conduse de profesorul Vasile Barba din Freiburg la Alba Iulia, la prima sărbătorire a datei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României, nu a avut niciun efect şi că toate acţiunile DRP, DPRRP şi acum ale Ministerului Românilor de Pretutindeni, din anii ’90 şi până în prezent, s-au oprit la hotarul de nord al Greciei.

 

V. Câteva concluzii

O replică de film cu iz umoristic, adeseori citată, spune că „viaţa este complexă şi prezintă multe aspecte”. La fel şi istoria. Articolul de faţă arată nerealizările celei mai mari realizări din istoria bimilenară a poporului român. Acele margini pe care Marea Unire ar fi trebuit poate să le cuprindă, dar nu a reuşit să o facă.

Ideea articolului nu este însă să ştirbească sau să relativizeze în vreun fel magnitudinea evenimentelor epocale al căror Centenar îl celebrăm anul acesta, ci să aducă în amintire imaginea completă a evenimentelor Marii Uniri şi conexe acesteia, tocmai pentru că împlinirea a o sută de ani este şi un moment de bilanţ.

Mai ales, Centenarul nu este doar despre trecut, ci şi despre prezent şi viitor. Avem astăzi o ţară divizată, iar reunificarea ei ar trebui să devină parte a proiectului de ţară de care avem nevoie încă de la finalizarea precedentului proiect, cel al integrării europene şi euroatlantice.

De asemenea, avem în jurul graniţelor comunităţi istorice deloc de neglijat ca pondere numerică şi culturală şi ca participare la istoria noastră comună. Articolul de faţă a arătat strădaniile trecute şi prezente ale fruntaşilor şi activiştilor acestor comunităţi istorice româneşti, dar şi inconsecvenţele statului român. Am subliniat aceste lucruri tocmai pentru ca, în viitor, să avem politici coerente şi să nu mai existe abandonuri, din ignoranţă, din superficialitate sau, chiar, din trădare deliberată.

Şi, deşi avem în spate o lungă istorie, ca naţiune modernă suntem încă o naţiune tânără, care nu cred că şi-a îndeplinit până acum întregul potenţial, nici pe departe. De noi, de generaţia care anul acesta sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri, depinde să facem un nou pas hotărâtor în devenirea istorică românească. Să ne uităm în istorie nu doar pentru a ne bucura, sau a ne întrista, ci şi ca să vedem ce s-a făcut şi ce e de făcut de acum încolo.

23 Martie 2018

articol preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(1) Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi (în greacă: Αλκιβιάδης Διαμάντης) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România.

A fost un amplu susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, fiind o piedică statului grec prin poziția sa de împotrivire asupra elenizării comunității aromâne din regiune. În anul 1942 a plecat în România și după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condamnat de către Curtea Specială din Grecia la moarte. A fost încarcerat în România de noul guvern comunist instalat din acea vreme, unde a și murit în anul 1948.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org