Articole

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918)

Membrii Consiliului Naţional Român Central (octombrie 1918)

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, ultimul pas până la MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918

La 5/18 octombrie 1918 este citită de dr. Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul ungar de la Budapesta, Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea. Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa convocată la Oradea de către Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Era o zi de sâmbătă, când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectivele lor naţionale în condiţiile înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”. Întrunirea s-a ţinut în casa avocatului Aurel Lazăr şi a întrunit un comitet lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, menţionaţi de ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii. Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.

Iată textul declaraţiei de independenţă, după o copie legalizată de notarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia:

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.

Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională.

Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române.

Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere — după multe suferinţe de veacuri — afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la viaţă naţională.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută Declaraţia. S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea acesteia în presa românească şi străină.

Totul pare clar, numai că sursele despre această şedinţă diferă în privinţa mai multor aspecte, printre care şi acela al paternităţii Declaraţiei românilor transilvăneni şi din părţile ungurene. Membrii comisiei pentru redactarea definitivă erau Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Sever Dan care povestea ulterior că Alexandru Vaida-Voevod “a scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna spunând: vreau să citesc declaraţia aceasta în Parlament”.

« Timp de două ore Vasile Goldiş a căutat diferite formule – Aurel Lazăr şi cu mine nu aveam pasiunea formulelor – dar toată osteneala era în zadar: tot declaraţia scurtă, concisă a domnului Vaida era mai bună. O singură modificare de importanţă s-a făcut: pe când în textul domnului Vaida se vorbea de rupere de statul ungar, în textul domnului Goldiş ne-am oprit la libertatea ce ne luăm noi naţiunea română, de a ne hotărî asupra sorţii noastre.

Istoricul Silviu Dragomir relatează, fără a fi fost martor ocular, despre prezentarea unui proiect de declaraţie, redactat în manuscris pe o filă, de către Aurel Lazăr şi « a unui proiect dactilografiat pe trei file, de Alexandru Vaida – Voevod.

Cel de-al doilea, pe lângă dreptul de autodeterminare, susţinea în plus că românii din Transilvania sunt “o parte” a naţiunii române, care aşteaptă să se integreze, revendică dreptul de reprezentare în faţa conferinţei de pace şi de a reuni o adunare constituantă, aleasă prin sufraj universal, ca singur for competent de a decide liber soarta poporului său ».

După câteva obiecţii legate de adecvarea la desfăşurarea rapidă a evenimentelor declaraţia a fost din reformulată de Vasile Goldiş şi acceptată în unanimitate de Comitetul Executiv. Cu toate diferenţele de opinie privind numărul celor prezenţi şi a modalităţii de redactare a declaraţiei este clar că scopul şedinţei a fost atins: definitivarea unei declaraţii de autodeteminare şi “alegerea comitetului de şase”.

Componenţa acestui comitet ca organ operativ este şi ea diferită în funcţie de surse. Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie. Diferenţele între cele două propuneri de rezoluţii s-au datorat mai ales unor chestiuni de formulare şi nu de conţinut.

Este singura concluzie la care au ajuns istoricii care au analizat această şedinţă pentru că în rest pare să fi câştigat opinia lui Vasile Goldiş împărtăşită de istoricul Silviu Dragomir care îi atribuie acestuia formularea declaraţiei, desigur pe baza celor două variante propuse.

Depunerea Declaratiei a urmat mai multor acţiuni ale fruntasilor politici ai românilor, prin care s-a incercat dobandirea independenţei. La sfârşitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române”. În aceasta declaraţie romanii ardeleni işi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională independentă.

Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Roman, sa dea citirii actul, imparatul Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”, în incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama.

Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad care şi-a asumat conducerea luptei romanilor pentru preluarea puterii în teritoriile locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească.

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare (5/18 octombrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare, la 5/18 octombrie 1918. În aceeaşi zi secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Într-un interviu acordat ziarului Nagyvarad, Vasile Goldiş răspundea la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson astfel:
La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

Comunicatul a însemnat pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile şi impactul efectiv al actului. Consiliul Național Român Central se formase la începutul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care, și unii, și alții s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înființarea consiliului a avut loc la Budapesta la 31 octombrie 1918, şi avea în componență șase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român : Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase social- democraţi : Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central își va începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului. De la această dată Consiliul a iniţiat acţiunea de formare a organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora nu doar a orientat, ci a şi condus efectiv viața politică din Transilvania. În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana, au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile organisme ale autorităţilor austro-ungare.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.

Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de conducerile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu adevărat eroism cauza neamului lor. Nota diplomatică, redactată de către Vasile Goldiș, solicita guvernului maghiar să-i transmită Consiliului autoritatea politică, administrativă și militară asupra celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea și a fost trimisă la 10 noiembrie 1918, termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18.

Cu zi înainte de solicitarea încheierii armistiţiului de către Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război cu Puterile Centrale. Guvernul maghiar a răspuns solicitând o amânare de 12 ore, iar apoi a trimis o delegație condusă de Oszkár Jászi, ministru al naționalităților, pentru tratative, însă condițiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918 au fost respinse după două zile de negocieri, iar în seara zilei de 14 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunța că tratativele purtate cu delegația maghiară nu au dus la nici un rezultat, deoarece intenția românilor era Desfacerea totală de Ungaria.

A doua zi, după eșecul tratativelor cu delegația maghiară condusă de ministrul Jászi, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central lua hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României, într-o Mare Adunare Națională care urma să fie convocată.

Hotărârea era cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale.

Numărul deputaților aleși, s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis. Este pentru prima dată când bărbații și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct.

La 18 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central redactează, prin același Vasile Goldiș, manifestul „Către popoarele lumii” , semnat în numele Marelui Sfat al Națiunii Române de Ștefan Cicio Pop, prin care se făcea cunoscut refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările juste ale populației românești.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunța convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În discuție au mai fost luate în discuţie orașele Blaj și Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 când a realizat Unmirea celor trei ţări româneşti și a supliciului în cetatea orașului a conducătorilor Revoluției de la 1784. Alba Iulia afost numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.

Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliul Național Român Central, într-o zi de duminică la 1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a celor 1.228 de deputați, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român.

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Consiliile naționale românești locale, care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919. Consiliul Dirigent, organismul legislativ și executiv al Transilvaniei, și-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către guvernul României unite. Adunarea naţională a românilor din Transilvania se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, în acelaşi an. Tot în decembrie, Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida–Voevod.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Second Vienna Award (30 August 1940) Hungarian Foreign Minister István Csáky signing the agreement

foto preluat de pe en.wikipedia.org

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

 

Preludiul Dictatului

În urma primului dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.

Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

 

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “… în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) 

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

A doua ședință a Consiliului de Coroană român, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernul maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește”, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafață și formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori. Această parte a României a rămas în istorie cunoscută ca Transilvania de Nord. Structura populației din această zonă este estimată diferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare. Rezultatele celor două recensăminte sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ambele recensăminte au conținut întrebări separate privind etnia și limba vorbită în familie:

Etnie/
limbă
Recensământ românesc din 1930 Recensământ maghiar din 1941 Estimări românești
pentru 1940
Etnie Limbă Etnie Limbă
Maghiari 912.500 1.007.200 1.380.500 1.344.000 968.371
Români 1.176.900 1.165.800 1.029.000 1.068.700 1.304.898
Germani 68.300 59.700 44.600 47.300 N/A
Evrei/Idiș 138.800 99.600 47.400 48.500 200.000
Alții 96.800 61.000 76.600 69.600 N/A

 

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata ungară urma să preia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu această ocazie, Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.

Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială a Cadrilaterului, 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud.

 

Consecințele Dictatului și anularea sa

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor, aceștia din urmă organizând mari proteste împotriva rezultatelor arbitrajului de la Viena, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională – pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi despre Dictatul de la Viena si pe en.wikipedia.org

Războiul româno-ungar din 1919

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei (1919)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Béla Kun.

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române din Transilvania, în speranța de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, comandant de corp fiind numit generalul Traian Moșoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu.

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou - d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 - 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 - 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou – d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 – 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 – 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Holban, Traian Moșoiu și locotenent-colonelul Ion Antonescu. A fost cucerită capitala, Budapesta, Béla Kun a demisionat și regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy a intrat în Budapesta și și-a stabilit centrul comandamentului la hotelul Gellért.

La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul româno-ungar din 1919 si pe en.wikipedia.org

 

Războiul româno-ungar din 1919

articol de Cristian Negrea: cristiannegrea.ro
(articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com)

1 februarie 2011

 

I.Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa (1919)

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Prea puţin s-a spus şi s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii româneşti din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919. Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidenţierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esenţial în ultimii douăzeci de ani.

foto - cristiannegrea.ro

foto – cristiannegrea.ro

Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noştri.

După cum am expus într-un articol precedent Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române, în aprilie 1919 trupele române şi ungare (devenite bolşevice) se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

 

Ungaria bolșevică

Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-şi putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbuşindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte naţii din vechiul imperiu.

Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului.

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 - foto - ro.wikipedia.org

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 – foto – ro.wikipedia.org

Înainte de asta, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial, a fost ucis de către soldaţii unguri, propriii săi soldaţi.

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta - d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 - 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 - 21 martie 1919 - foto - ro.wikipedia.org

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 – 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 – 21 martie 1919 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 noiembrie 1918, prim-ministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susţinătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei şi Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 - foto - en.wikipedia.org

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 – foto – en.wikipedia.org

     „Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferinţa de Pace, nu se precupeţea nici un efort pentru a influenţa hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanşa o teroare fără precedent, pentru a amuţi pentru totdeauna glasul acelora ce susţineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-şi decidă soarta, conform principiilor enunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. În articolul menţionat mai sus am amintit doar o parte din atrocităţile ungureşti din Ardealul acelor timpuri.
Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”

Ungurii nu se descurajează şi continuă propaganda, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează aşa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează şi cedează puterea bolşevicilor.

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician - foto - en.wikipedia.org

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician – foto – en.wikipedia.org

Ungaria, dacă nu a reuşit să obţină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deţinută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.

Béla Kun, inițial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Szilágycseh, Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistrița-Năsăud – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) politician maghiar comunist provenit dintr-o familie de evrei, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist - foto - ro.wikipedia.org

Béla Kun, inițial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Szilágycseh, Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistrița-Năsăud – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) politician maghiar comunist provenit dintr-o familie de evrei, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist – foto – ro.wikipedia.org

Oricât ar încerca ungurii de ieri şi de azi să încerce să mascheze această mişcare de alunecare spre bolşevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale, doar pentru a-şi păstra imperiul şi dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism -
foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstraţie savantă?

Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:

     „Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”

Anton Ivanovici Denikin  (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus - foto - ro.wikipedia.org

Anton Ivanovici Denikin (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus – foto – ro.wikipedia.org

Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice, care încheie o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic. Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.

Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe şi franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înţelege mai bine situaţia, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupaţie sârbească” din articolul mai sus menţionat.

Acest ordin prevede şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

 

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași - d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) - foto - ro.wikipedia.org

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) – foto – ro.wikipedia.org

     „În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii, Editura Marist, 2010.

 

Dispunerea forţelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:

Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor:

- 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei;

- o divizie de secui (6 000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort” (1 700 oameni), Reg 12 Honvezi şi o parte din Reg 1 Secui (2 400 oameni) şi 2 000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea Someşului);

- o brigadă de honvezi (Reg 24 şi 32, 4 000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei;

- două regimente de honvezi (Reg 21 şi Reg 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg 39 şi Reg 51 incomplet), unităţi din Reg 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5 000 de oamni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea;

- companii şi batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1 500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru;

- companii şi batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3 000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb.

Total în linia I-a, 22 000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16 000 de oameni la Carei, 6 000 la Oradea, 25 000 la Bekescsaba-Gyula şi 2 000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48 000 de oameni şi 65 guri de foc.

Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70 000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80 000 de oameni.

 

Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:

- 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie)

- o divizie cavalerie

- o brigadă roşiori *(n.r. corp de elită cavaleri)

- 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile).

Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61 078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70 000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare şi instrucţie.

Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor române. A fosat prevazută astfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt), Această acțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generală valea Corundului și Zalăului–valea Crasnei–Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam două treimi din divizia a 6-a), pe direcția generală defileul Ciucea–Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului. Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.

Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de divizia a 18-a ardeleană și divizia 1 vânători.

Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie, odată trupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului.

Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.

Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu cooperează cu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât să întoarcă întregul front românesc.

În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.

Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35 000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18 000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei.

Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vânători, un total de 12 000 de oameni față de 4 500 de unguri din linia întăi.

Rezerva românească era compusă din 16 000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleană și 1 vânători, mai puțin un regiment și o baterie), față de 48 000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.

Traian Moșoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou - d. 15 august 1932, București) general român în Armata Română, în perioada 1918 - 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 - 12 martie 1920 a fost și ministru de Război - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Traian Moșoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou – d. 15 august 1932, București) general român în Armata Română, în perioada 1918 – 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 – 12 martie 1920 a fost și ministru de Război – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

În concluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

 

Ofensiva românească din aprilie 1919

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman. Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 - 11 noiembrie 1918 - foto - ro.wikipedia.org

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman.
Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 – 11 noiembrie 1918 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastră de izbire, formată din diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.

Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înaintează pe două coloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Țigani–Bala–Sărmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formată din 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.

Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avansează ocupând până în seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.

Divizia a 6-a (general Holban) atacă forțele inamice ce blocau defileul Ciucea pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciucea. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacă pe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere. Două batalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înaintează în direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciucea) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înaintează pe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciucea) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.

Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabă spre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. În situația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energică a ofensivei era o necesitate strategică de prim ordin.

Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușează complet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, după lupte grele, este stăpână pe defileul Ciucea, la două zile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vânători (general Dabija) avea în față în linia I 4 000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25 000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători (colonel Dumitriu), sprijinită de 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacă pe front poziția inamică Hălmagiu–Ciuci–vârful Dănilă–Gorgana.

Brigada 3 vânători (colonel Paulian) înaintează spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. După cucerirea liniei Hălmagiu–Ciuci, reg 9 vânători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formează detașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacă și respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, după care continuă înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În această situație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completează ordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii să încerce să dea o bătălie decisivă undeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua. De aceea era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.

Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centrală între Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.

Războiul româno-ungar de la  1919 Inspecţie regală pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Inspecţie regală pe front – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front – foto – cristiannegrea.ro

În concluzie, din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri, rezultă că bătălia, dacă va avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a grupului de nord, care înaintează pe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta. Lovitura hotărâtoare era destinată să fie dată de Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleană din rezerva generală. Până în seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:

La Grupul de Nord ocupă Hust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de această localitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradiei în Primul Război Mondial (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții);

Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplasează spre Pusta Hallod, divizia 1 vânători în zona Zărandului, iar divizia 2 vânători în zona Felsobarakany–Csermo. Deci, până la 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.

 

Cursa spre Tisa

În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka–Hodoz–Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.

Știrile mai arătau că ungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.

Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea către armata română a liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouă atitudine agresivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural.

Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.

Războiul româno-ungar de la  1919 O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu  pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu
pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici – foto – cristiannegrea.ro

Louis Félix Marie François Franchet d'Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I - foto - en.wikipedia.org

Louis Félix Marie François Franchet d’Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I – foto – en.wikipedia.org

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlat de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey îndeamna comandamentul armatei române să ia cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.

La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.

Astfel,în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6 000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20 000 de oameni (13 000 retrași de la Carei, 4 000 brigada de honvezi respinsă de divizia a 6-a, și cei 3 000 – 4 000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5 000 oameni) și de la Oradea (6 000 oameni). În total, peste 35 000 de oameni în fața Grupului de Nord, întărite de circa 34 300 de oameni, la care se adaugă în spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9 900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30 000 de oameni în fața celor 13 000 români (diviziile 1 și 2 vânători).

Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp. Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est.

Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, va trebui aplicată o economie judicioasă a forțelor.

Până la 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2 000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

General Gheorghe Rasoviceanu Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile. Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul", generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga "unul dintre cei mai mari generali romani" - foto si articol - mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu
 - foto si articol – mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu. Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile. Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga “unul dintre cei mai mari generali romani”

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta–Zerind–Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Holban.

În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici. La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori (35 000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25 000 – 30 000 de trupe inamice, superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.

Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap 1 000, detaşamentul generalului Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele române trec Tisa, primesc ajutoare şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyreghaza (circa 1 700 de inamici) şi ocupă oraşul.

Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul detaşamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre Muncaci şi Csap, intră în aceste oraşe (29 aprilie) unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.

Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice în tărie de 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reuşeşte să-l treacă pe la Szt Agoda ameninţând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziţia retrăgându-se spre Kis Ujszallas.

Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag. La 28 aprilie, divizia 2 vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.

Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. După lupte cumplite, trupele române se opresc punând între ele şi unguri un obstacol natural, Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

Divizia de secui, mit şi adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele.

Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”.

De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.

Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.

La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6 000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1 700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu.

Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2 500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.

Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est.

În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka–Hodoz–Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.

Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncpe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:

Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap;

Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda;

Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.

În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser–Tass–Szekeli–Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4 545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.

Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

 

II. Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa (1919)

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași - d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) - foto - ro.wikipedia.org

Gheorghe D. Mărdărescu – foto – ro.wikipedia.org

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

 

După cum spuneam în articolul precedent Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa, la 1 mai 1919, trupele române stăpâneau aproape în totalitate malul stâng al Tisei, ba chiar ocupaseră un cap de pod în partea nordică a frontului, în regiunea Tokaj.

Situaţia era foarte jenantă pentru conducerea bolşevică, mai ales că la Budapesta se organizase o mare sărbătoare comunistă cu ocazia zilei de 1 mai, când toată Budapesta devenise roşie, la propriu, acoperită cu drapele bolşevice ce proslăveau regimul. Conducerea comunistă, în frunte cu Bela Kuhn, zâmbea cam strâmb, la gândul că tocmai în această zi trupele române victorioase se făcuseră stăpâne pe întregul mal stâng al Tisei, alungând armata roşie ungară bătută, dezorganizată şi demoralizată. Dorobanţul român, cu baioneta la armă, străjuia Tisa, cu ochii spre vest, spre Budapesta.

Deşi logica militară o impunea, spunând că trebuie să urmăreşti şi să distrugi adversarul atunci când ai ocazia, pentru a nu-i lăsa timpul necesar de refacere, astfel ca să nu poată deveni din nou puternic şi să lovească din nou, Marele Cartier General (M.C.G.) român ordonă Comandamentului Trupelor din Transilvania (C.T.T.) condus de generalul Gheorghe Mărdărescu „să menţină frontul ocupat (Tisa) şi să asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate”.

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial - foto - ro.wikipedia.org

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial – foto – ro.wikipedia.org

Totuşi, în urma evenimentelor grave de pe frontul de est, M.C. G. român trimite mareşalului Foch, comandantul general al trupelor aliate, prin intermediul generalului Berthelot, un comunicat şi o cerere, conform cărora, „majoritatea forţelor din Transilvania vor trebui să fie dirijate către Basarabia unde sunt absolut şi imediat necesare”, dar pentru ca această deplasare să poată fi făcută fără a compromite situaţia politico-militară a României, „trebuie totodată să se înlăture definitiv şi complet pericolul unguresc”, în interesul general şi pentru a „concentra toată atenţia, toată energia, şi toate forţele disponibile pe frontul de est”. În consecinţă, M.C.G. crede „necesară o operaţiune comună şi imediată a aliaţilor” pentru dezarmarea armatei roşii ungare. Comandamentele militare aliate sunt de acord şi mareşalul Foch o susţine în faţa Conferinţei de Pace. Dar guvernele aliate nu cad toate de acord în această chestiune, era şi normal, toţi erau sătui de război, fapt care îi împiedica să vadă pericolul mortal la care era expusă Europa din partea bolşevismului agresiv. Mareşalul Foch comunică la 14 mai rezoluţia Conferinţei de Pace generalului Grazziani, înlocuitorul la comanda Armatei aliate de Dunăre al generalului Berthelot, chemat la Paris pentru alte misiuni:

„Ca răspuns la propunerile care mi le-aţi făcut şi potrivit avizului guvernelor, o operaţiune contra Budapestei nu este de întreprins pentru moment. Ocuparea Tisei, realizată în urma operaţiunilor care fac onoare armatei române, pare să corespundă necesităţilor imediate şi permite să se proiecteze orice altă operaţiune, în alte condiţiuni”. Cu alte cuvinte, suntem din nou pe cont propriu, atunci când situaţia va deveni precară.

M.C.G. dăduse ordinul ca diviziile 6 şi 7 să fie îmbarcate în trenuri şi trimise de urgenţă pe frontul de est, acolo unde prezenţa de noi trupe era imperios necesară. Această deplasare lăsa C.T.T. fără aportul acestor două divizii experimentate care au luptat în prima linie, acoperindu-se de glorie în cursul ofensivei începute la 16 aprilie, situaţia trupelor române de pe Tisa devenind problematică în cazul unei contraofensive ungare. Dar necesităţile de ansamblu reclamau cât mai multe trupe pe Nistru, deoarece aici se petrecuseră evenimente importante.

Chiar în timp ce trupele române din Ardeal atacau cu vigoare şi respingeau armata roşie ungară, în luna aprilie, trupele bolşevice atacă trupele aliate şi a celor ucrainene naţionaliste (petliurişti aliaţi cu ruşi albi), tăind aprovizionarea trupelor franceze de la Odessa, determinând retragerea acestora în Basarabia (diviziile 16, 30 şi 156 franceze şi divizia 13 greacă, sub comanda generalului d’Anselme). Odată cu ele se retrag în Basarabia şi trupele române ce asigurau flancul lor (la cererea generalului Berthelot) în sectorul Razdelania – Tiraspol. Retragerea în Basarabia s-a încheiat la 16 aprilie 1919, data la care a început ofensiva română pe frontul de vest, împotriva bolşevicilor unguri. Cu atât mai mult ne apare dimensiunea strategică a acestei ofensive, necesară imperios în perspectiva dezvoltării situaţiei de ansamblu a trupelor române.

La nord, bolşevicii ruşi resping ucrainenii naţionalişti (petliurişti, respectiv adepţii atamanului Petliura) şi o parte din trupele poloneze, care sunt transportate prin Basarabia spre Galiţia. la sfârşitul lunii aprilie, bolşevicii ruşi ating Nistrul pe întreaga lui întindere ce formează graniţa României, de la râul Sbrucz până la Marea Neagră. La nord, bolşevicii continuă atacurile asupra ucrainenilor pe râul Sbrucz, în timp ce fac continue incursiuni peste Nistru, în teritoriul românesc. Nistrul era supravegheat de corpul V de armată român (diviziile 9 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie) de la Hotin la Tighina, mai la sud fiind apărat de trupele franceze retrase de la Odessa. Ştiind că francezii nu vor sta prea mult, M.C.G. avea nevoie de cât mai multe trupe române pe Nistru, pentru a respinge incursiunile bolşevice şi a face faţă atacului iminent. Deoarece chiar la 1 mai 1919 guvernul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin a transmis un ultimatum României, cerându-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei până la 3 mai. Iată de unde provine ultimatumul lui Stalin, conform pactului Molotov-Ribbentrop, din iunie 1940. Sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!

Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducând tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuând recrutările pentru apărarea Românie Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii, după cum s-a văzut, nesiguri. Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrânge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţând România şi dinspre nord.

C.T.T., după ce i-au fost luate din linia întâi diviziile 6 şi 7 infanterie, mută rezervele formate din diviziile 16 şi 18 ardelene pe front, în operaţiunea de acoperire a Tisei.

 

Expectativa pe Tisa (1 mai 1919 – 20 iulie 1919)

Această perioadă nu s-a caracterizat printr-o expectativă, ci prin lupte continue, mai ales pentru cei aflaţi în capul de pod de la Tokaj, unde situaţia începuse să ia o turnură nefavorabilă.

La nord, trupele române din detaşamentul general Olteanu, ocupau la nordul Tisei localităţile Muncaci, Beregsasz, Batyn, mai puţin localitatea Csap, ocupată de cehoslovaci. la începutul lui mai aceştia se aflau la 20 km spre nord, cu divizia a 6-a în flancul lor stâng, cu care trupele generalului Olteanu doreau să realizeze legătura pentru a menţine un front continuu. În acest scop s-a trimis un ofiţer de legătură la divizia a 6-a şi s-a realizat o linie de telegraf directă între Ungvar şi Carei, precum şi între Ungvar şi Debreţin. La ora când românii atingeau Tisa (1 mai), cehoslovacii se deplasau spre sud pentru a ocupa linia de demarcaţie între ei şi unguri, linie stabilită de Conferinţa de Pace încă de la 15 februarie. De remarcat că cehoslovacii nu au putut înainta decât după ce românii i-au respins pe unguri, facilitându-le avansul.

În Ungaria, efectul ofensivei române care a distrus şi azvârlit dincolo de Tisa noua armată bolşevică ungară a fost pe măsură. În ciuda festivismului forţat de la parada de 1 mai din Budapesta, populaţia era nemulţumită de regimul de teroare comunist, iar partidele adverse începură propaganda împotriva regimului. În aceste condiţii, Bela Kuhn cere armistiţiu la 2 mai, aprobat rapid de către aliaţi. Acest armistiţiu a fost doar o manevră pentru a câştiga timp, lucru dovedit de acţiunile imediat următoare. Astfel, Bela Kuhn reorganizează armata şi face noi recrutări, noilor recruţi şi membri ai armatei dându-le avantaje deosebite, în timp ce restul populaţiei nu primea nici măcar alimente. Cu această armată atacă imediat pe cehoslovaci, din două motive. Primul era că, din moment ce fusese bătut deja de români, spera că împotriva cehoslovacilor, mai puţin organizaţi, va obţine mai uşor succese, necesare pentru ameliorarea situaţiei din interior.

Al doilea ţinea de necesităţile sale strategice, atacul fiind dat concomitent cu începerea ofensivei sovietice în Galiţia, pe râul Szbrucz, pentru a face legătura cu sovieticii prin nord şi a rupe legătura noastră cu cehoslovacii, în acelaşi timp, să întoarcă frontul român de pe Tisa printr-o învăluire pe aripa noastră dreaptă. Mai era un aspect, dacă făcea legătura cu Rusia sovietelor şi lucrurile mergeau rău, putea să-şi asigure un culoar prin care să poată fugi cu tot ce a jefuit din Ungaria, în Rusia.

Atacul asupra cehoslovacilor a început la 10 mai, iar la 20 mai ungurii au trecut la ofensivă pe tot frontul. Astfel, la 20 mai ei ocupă Miskolcz şi continuă ofensiva la nord. Divizia a 6-a cehoslovacă bate în retragere, atacată de forţe superioare. În această situaţie, generalul Rossi, comandantul diviziei, solicită ajutor românilor, atât în 20, cât şi în 21 mai dimineaţa.

El solicită trupelor române din capul de pod Tokaj să atace flancul şi spatele bolşevicilor, pentru a scădea presiunea asupra trupelor sale şi să le permită regruparea pentru contraatac. M.C.G. răspunde în aceaşi zi, cerând C.T.T. să dea întreg concursul cehoslovacilor, pentru asta să treacă treptat trupe necesare în capul de pod.

Românii se dovedeau încă o dată aliaţi fideli, sărind în ajutor, mai ales că era în interesul comun ca ungurii să nu-i împingă pe cehoslovaci spre nord şi să poată fi învăluit flancul nostru drept, sau chiar deschisă calea spre Galiţia, spre bolşevicii ruşi ai lui Lenin aflaţi în ofensivă acolo.

La data atacului ungar noi aveam în capul de pod 8 companii (din Reg 81 şi 82 inf), o baterie de artilerie (din Reg 22 art) şi un pluton de cavalerie, trupe pentru apărare, total insuficiente pentru mutări ofensive. Marginile capului de pod erau un arc de cerc prin localităţile Mad-Ond-Legyes şi Benye-Tisza Lucz, la 20 km vest de Tokaj şi tot atâţia est de Miskolcz.

Unităţile din capul de pod sunt întărite cu elemente din Divizia a 16-a ardeleană şi cu un batalion din divizia 2 vânători, transportate pe calea ferată sau pe jos. Se constituie aici detaşamentul ofensiv sub conducerea colonelului Dragu Constantin, în forţă de 5,5 batalioane infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane cavalerie, sunt împinse în faţă recunoaşteri de aviaţie şi patrule.

Recunoaşterile relevă faptul că Miskolczul ar fi fost ocupat de circa 5000 de trupe inamice şi 3 baterii, iar spre râul Sajo, în faţa trupelor noastre, se concentrează noi trupe, la fel la nord de Miskolcz pentru continuarea ofensivei.

Atacul românesc începe la 23 mai, ora 3.30, amânat cu două zile pentru sincronizarea cu cehoslovacii, care comunicaseră că au nevoie de acest răgaz pentru reorganizare. Aceştia înaintează spre Miskolcz dinspre N şi NE pe 3 coloane concentrice, în timp ce colonelul Dragu atacă flancul drept şi spatele inamic cu scopul de a întoarce rezistenţa pe care ungurii ar opune-o cehoslovacilor.

Totodată, intenţiona să pună stăpânire pe zona Miskolcz Ladhaza Onod tăind retragerea ungurilor şi împiedicând sosirea ajutoarelor acestora. În cazul în care atacul cehoslovac mergea prost, colonelul Dragu prevedea numai stabilirea de capete de pod solide pe râul Sajo, în punctele Al Zsolcza şi Sajo Petri, până la noi ordine. Detaşamentul colonelului dragu înaintează pe trei coloane, dar cea principală (3 batalioane şi 3 baterii) este atacată de un tren blindat şi de forţe superioare, care determină retragerea cu pierderi până la podul căii ferate de peste Hernad, la sud de Hernad Nemety.

Coloana din stânga (spre sud) se angajează în luptă cu inamicul ce ocupa satul Sajo Lad. În urma retragerii coloanei principale de la nord, şi din cauza puternicului foc de artilerie din flancul stâng, se retrage şi ea spre Belso Bocs. În acest timp, cehoslovacii ajung până la 4 km nord şi est de Miskolcz, dar sunt atacate prin surprindere de forţe superioare şi se retrag pe liniile de pornire.

Recunoaşterile, inclusiv cele aeriene, arată noi concentrări de trupe inamice. C.T.T. hotărăşte trecerea la defensivă şi întăreşte capul de pod, trimiţând forţe suplimentare, inclusiv trenul blindat, trupele noastre din capul de pod ajungând la 10 batalioane şi 8 baterii, a căror comandă o ia generalul Hanzu, comandantul diviziei 16 ardelene. C.T.T. cere cehoslovacilor informaţii precise asupra efectivelor şi grupării forţelor lor, cât şi asupra acţiunilor viitoare.

La 25 mai, divizia a 6-a cehoslovacă comunică poziţia sa actuală şi faptul că intenţionează să se fortifice pe aliniamentele ocupate, până la sosirea ajutoarelor pentru a relua ofensiva, dar această ofensivă nu va putea fi reluată mai devreme de 31 mai. ca urmare, trupele româneşti se întăresc pentru defensivă.

Între 25-30 mai, trupele româneşti resping puternicele atacuri zilnice inamice, inclusiv cu trenuri blindate, de pe frontul Hernadului. De menţionat că trupele roşii maghiare aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În urma informaţiilor primite de la prizonieri şi recunoaşteri, conform cărora trupe numeroase se concentrează pentru atac atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor, se ia hotărârea concentrării restului diviziei a 2-a vânători în zona Nzreghaza – Debreţin.

La 31 mai, ora 4.45, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Românii resping atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. la 31 mai, acţiunea inamicului pe frontul românesc scade în intensitate, doar acţiuni de 1-2 companii, respinse de artilerie şi mitraliere.
Dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hernadului, atunci trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluită. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La flancul stâng, reg 81, atacat de forţe superioare, cedează teren şi se retrage până la 2 km NE de Ptrugy unde, intervenind un batalion din reg 3 vânători înaintarea inamicului este oprită. Dar la nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag spre N-NE descoperind flancul român drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezo Zambor şi instalează artileria.

Aripa românească serios ameninţată începe retragerea în grabă, dar intervenţia energică a comandantului diviziei a 16-a opreşte retragerea pe linia Makos, care este ocupată de unităţile din reg 3 şi 9 vânători ce intervin în luptă.

În urma retragerii cehoslovacilor legătura cu ei fiind ruptă, C.T.T. decide evacuarea capului de pod Tokaj şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din reg 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie între Berczel şi Balsa, la punctul de joncţiune dintre div 16 şi reg 9 vânători, dar atacat simultan dinspre nord şi sud este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Şi românii au pierderi, 7 morţi şi 65 răniţi, inclusiv un ofiţer. Încercările de trecere din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Pe frontul cehoslovac, ungurii continuă ofensiva, ocupând Satoralja Ujheli (30 km vest de Csap), apoi Nagy-Mihaly, apropiindu-se de linia Csap – Muncacs, ameninţând dreapta trupelor române. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap – Tisa Ujlak – Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea românească ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă.

În această situaţie, M.C.G. ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele recrutate altele deplasate de pe alte sectoare de pe Tisa, şi ia legătura cu polonezii insistând ca aceştia să supravegheze linia Muncaci – Styr. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns solicitărilor lor, tot ca şi aliaţi fideli, fapte petrecute după cum urmează.
Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni. O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.

Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană.

Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.

Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti. La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.

După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.

Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav.

Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei. Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.

Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai.

La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 26 mai este ocupta Delatynul.

La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388 pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun.

Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia. Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918.

La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

 

Preliminariile ofensivei ungare de pe Tisa (8 mai – 20 iulie 1919)

La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”. În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul.

La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa, în mare măsură cele din ziua de astăzi.

Răspunsul lui Bela Kuhn este de-a dreptul ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. Se poate să minţi chiar în faţa evidenţei. La 16 iunie comunică că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor republicii ungare şi că în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”.Deci, total în contradicţie cu evenimentele.

A început atacul asupra românilor în aprilie 1919, asupra cehoslovacilor în mai, şi continua atacurile asupra lor şi după 16 iunie, data comunicatului către Paris. Numai în urma somaţiilor categorice încetează ostilităţile şi încep retragerea pe noua graniţă, între 24 iunie şi 4 iulie. Despre al doilea comunicat al lui Bela Kuhn, răspunsul era suficient de clar: indiferent de guvern, ungurii nu renunţau la tendinţele de imperialism asupra teritoriilor şi naţionalităţilor care le-au ţinut subjugate, chiar dacă timpurile se schimbau. Asta se vedea şi din pregătirile de ofensivă pe care le făceau, de data asta, din nou, împotriva românilor.

Insuccesul soldat cu evacuarea teritoriului cehoslovac, deşi militar se descurcaseră bine, slăbise poziţia guvernului comunist în interior, unde lipsa de alimente şi mijloacele teroriste caracteristice regimurilor bolşevice ducea la mari nemulţumiri şi chiar tentative de revoltă, întărind poziţia guvernului maghiar contrarevoluţionar de la Szeghedin. Bela Kuhn apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă, de data asta contra românilor.Astfel, începe pregătirile, rezumate prin transportarea a numeroase forţe pe frontul Tisei, de pe frontul cehoslovac, din faţa celui franco-sârb, total inactiv, şi prin ample mobilizări din interior.

Se procedează la instruirea şi pregătirea trupelor, la întărirea disciplinei şi moralului.În paralel, se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, tentativa de izolare diplomatică a ţării noastre, în aşa fel încât să nu poată primi ajutor nici de la cehoslovaci, nici de la polonezi. Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia.În faţa acestor evidenţe, M.C.G. şi guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează, sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.

Motivele sunt strict militare: Tisa reprezintă un obstacol natural care poate fi apărat cu forţe reduse, lucru esenţial în situaţia strategică a României, prinsă în război pe două fronturi, pe Tisa şi pe Nistru. Retragerea pe noua linie de graniţă ne-ar pune în situaţia de a ne apăra cu spatele la munţi, comunicaţiile fiind puţine şi ocolitoare, prin trecători, îngreunând manevra şi posibilitatea de a întări un sector sau altul, rezervele trebuind să facă un ocol de 400-600 km pe linia Dej – Cluj – Alba Iulia. Linia ferată ce leagă Oradea de Carei nu va putea fi întrebuinţată, fiind la 10 km de frontieră, deci putând fi interceptată sau bombardată din primele momente ale atacului maghiar.

Consiliul Suprem Aliat consideră că obiecţiile României sunt întemeiate şi că ungurii nu numai că nesocotesc cererea Consiliului Suprem, dar că atacurile lor şi pregătirile de ofensivă generală reprezintă un pericol care ameninţă atât siguranţa României, cât şi pacea generală. Primul şi cel mai mare susţinător al punctelor de vedere ale României în Consiliu a fost chiar mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate. Acesta arată Conferinţei de Pace „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de sud”.

În consecinţă intervine ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa până când Ungaria se va conforma cerinţelor armistiţiului din 13 noiembrie 1918 şi va prezenta garanţii că nu va mai lua măsuri agresive contra vecinilor ei.Consiliul suprem aliat a hotărât la 6 iulie să nu mai trateze cu Bela Kuhn şi menţină blocusul Ungariei şi status-qvo-ul, hotărâre acre este comunicată guvernului maghiar. În aceeaşi zi, guvernul Bela Kuhn remite o notă aliaţilor prin care comunică „trupele române neexecutând încă retragerea hotărâtă de aliaţi pe noua linie de frontieră, Ungaria a reluat ostilităţile contra României”.

Un pretext şi o manevră pentru a justifica atitudinea belicoasă a Ungariei contra României.Această declaraţie, coroborată cu intensificarea atacurilor bolşevici pe Nistru, ameninţa siguranţa României şi prin aceasta a întregii Europe de sud-est. Consiliul suprem aliat recunoaşte gravitatea momentului creat de mişcarea bolşevică, gravitate despre care reprezentanţii României au militat de la început la Conferinţa de Pace de la Paris.Dar a trebuit să treacă atâta timp până ce aliaţii au conştientizat iminenţa pericolului.

Conferinţa de Pace apreciază, în sfârşit, că blocusul Ungariei nu este suficient şi numai printr-o acţiune militară aliată comună s-ar putea stăvili acţiunea bolşevică care s-ar putea extinde spre Occident, şi în acelaşi timp Ungaria ar putea fi constrânsă să respecte condiţiile armistiţiului, făcându-se posibilă semnarea unei păci durabile de către un guvern responsabil.La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia creată. Este invitat şi mareşalul Foch împreună cu delegaţii tuturor statelor aliate.

Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţie opera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”.Cuvinte profetice ale mareşalului Foch, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916.

Conferinţa este de acord, dar pentru asta este nevoie de forţe importante. Cei 84000 de soldaţi aliaţi (dintre care două treimi sunt români) nu sunt suficienţi, constată Conferinţa, deoarece guvernul bolşevic ungar a întărit armata, contrar prevederilor armistiţiului, mai mult, succesele contra cehoslovacilor au ridicat moralul guvernului şi armatei.

În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile, în raport cu necesităţile unei astfel de operaţiuni.

Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, una sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia.Pentru a stabili modalitatea acţiunii comune,

Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune.

Foch insista că „o acţiune de o asemenea natură trebuie să fie întreprinsă şi condusă cu maximum de mijloace pentru a prezenta o completă garanţie de succes şi pentru a se obţine rezultate rapide”. La 12 şi 13 iulie, mareşalul Foch se adresează M.C.G. român, în speranţa că M.C.G. „va aprecia ca necesar să dea pentru operaţiunea proiectată maximum de forţe şi mijloace de care poate să dispună în acest moment, dat fiind interesul pe care-l prezintă pentru România lichidarea completă a chestiunii ungureşti”.Cu alte cuvinte, grosul forţelor necesare trebuia să-l dea România, ei revenindu-i sarcina principală în eliminarea pericolului bolşevic din Ungaria.

Văzând seriozitatea cu care era luată în calcul formarea unei forţe multinaţionale puternice, cu atât mai important ni se relevă efortul militar şi succesul României care va rezolva până la urmă singură problema.Mareşalul Foch cerea de urgenţă următoarele informaţii: numărul maxim de divizii de prima linie cu care putea contribui România, efective, forţă combatantă, muniţii existente; schiţa de dislocare a forţelor române faţă de unguri; afară de trupele din Transilvania, ce alte divizii sau trupe ar mai putea aduce România pe frontul ungar şi la ce dată, pentru a servi ca rezerve, chiar dacă ar sosi după începerea operaţiunilor; lipsa de materiale care ar putea să întârzie începerea operaţiunilor.

Răspunsul M.C.G. român soseşte la 16 iulie: „MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizia însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu. Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea diviziei a 7-a care, actualmente, era singura rezervă pe acest front. Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii. Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.”

Pregătirile militare ale aliaţilor cerând timp, generalul Franchet d’Esperey, în dorinţa de a ajuta România în cazul în care va fi atacată de Ungaria înaintea terminării acestor pregătiri (cum de fapt s-a şi întâmplat), cere la 19 iulie M.C.G. român să-i comunice în ce sens doreşte să se producă intervenţia Armatei de Ungaria (franco-sârbe).

Românii răspund că „în eventualitatea unei agresiuni ungare, reuşita acţiunilor trupelor române va fi mai uşor asigurată dacă trupele franceze vor ataca spatele inamicului între Tisa şi Dunăre, în cazul în care trupele ungare ar reuşi să treacă la est de Tisa”.

Acelaşi general Franchet d’Esperey care impunea armistiţiul de la Belgrad în 13 noiembrie, oprind avansul trupelor române în Ardeal, acum era plin de solicitudine, după ce văzuse cu cine avea de-a face. Dar oricum, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria lui Bela Kuhn declanşează ofensiva peste Tisa a doua zi, 20 iulie 1919. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român.

Şi din nou acesta va învinge.

 

Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta (1919)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Am văzut cum s-a declanşat războiul din 1919 şi cum trupele române au ajuns la Tisa (Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa), precum şi perioada de asteptare, luptele din capul de pod de la Tokay în sprijinul flancului cehoslovacilor, precum şi intervenţia românilor în Pocuţia (Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa). La data declanşării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în continuare.

 

Faza premergătoare ofensivei maghiare

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), dispune forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu.

Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se va constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acţiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând puţin, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.

Nu putem să nu constatăm faptul că armata română, comandanţii ei, învăţaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepţia manevrei şi execuţia erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, pe Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă.

Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două, div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.

Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti continuă să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) va ordona deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja.

Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luaţi de ruşi în decursul războiului).

Legătura în nord a trupelor române din Pocuţia cu polonezii este asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii sunt respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii pun stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania este asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.

În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă.

Cu atât mai condamnabilă ni se pare pasivitatea aliaţilor, deşi cu câteva zile înainte solicitau armatei române informaţii despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri.

I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaţilor noştri.

Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi uite cum ne-a fost returnat serviciul. Despre cehoslovaci, ce să mai vorbim. I-am susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemişcaţi, lăsându-ne singuri, când puteau foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.

Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100000 de oameni şi 314 guri de foc.

Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:

- La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.

- La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.

- La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.

- Între forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. În rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.

Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70000 de oameni gata de atac.

Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri.

Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:

- Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 13700 oameni, sub comanda gen Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 9500 oameni sub comanda gen Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.

- Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 14300 oameni, gen Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 8400 oameni, general Lecca Aristide).

- Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu iau comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.

În rezerva generală, forţă combatantă, 48 bat, 42 esc şi 24 bat, total 48000 de oameni.

Greşelile ungurilor se văd încă de aici. Odată, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ulterior prin posibilităţi de manevră.

Dar atacul lor se va da în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare sunt depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu pot veni unul în ajutorul altuia şi nu pot manevra să prindă în cleşte forţele române.

Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte sunt nerealiste prin faptul că sunt puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria noastră.

 

Bătălia de pe Tisa (20 – 26 iulie 1919)

Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care aruncă agresorii dincolo de râu (24 – 26 iulie).

Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.

Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. În faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane şi 20 de baterii inamice. Atacul începe la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră răspunde, duelul durează până către ora 8 când patru batalioane inamice încep să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay.

Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf trece la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite cedează teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Dar acesta ocupă localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada. Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere.

Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.

Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii. În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.

Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.

Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes.

Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.

După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:

- Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.

- Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.

Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:

„Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.”

Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.

Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz.

Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle.

Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.

Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”.

În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa.

După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează.

Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.

Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş.

Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar – Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent.

În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.

Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului.

În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.

La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime.

În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.

Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad.

În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.

Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate.

În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.

Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - foto - ro.wikipedia.org

Constantin Prezan – foto – ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.

În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta - foto - istorie-pe-scurt.ro

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta – foto – istorie-pe-scurt.ro

La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie. Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava), militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto - ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu - foto – ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava), militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie.

La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.

Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova – Lugoj.

Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad. Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”. În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.

Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

 

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)

În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:

„Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza. Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu. În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok. Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.”

Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.

Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie.

Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.

La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii.

Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.

La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi. La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.

În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră. Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.

A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.

La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun.

Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.

Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.

Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere.

Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii. Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.

La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00.

O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.

Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră.

Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.

În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.

Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp.

Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek.

În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util.

Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.

Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes – Fegyvernek – Szaparfalu.

Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.

Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa.

În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”.

Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”.

Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.

Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

 

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”.

De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.

Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor. Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.

La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.

Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50:

„Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.

Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.

Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:

- Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek;

- Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok;

- Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras.

- În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.

- În rezerva generală, div 2 inf.

La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere.

La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod.

Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.

În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok.

Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă (vezi Ocuparea Budapestei de armata română).

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 - foto: ro.wikipedia.org

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 – foto: ro.wikipedia.org

A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania.

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Armata regala romana, a manifestat o atitudine plina de umanism fata de populatia ungara, impartind hrana calda si paine, lucru recunoscut si de presa budapestana.

Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

4 iunie 1920: Tratatul de la Trianon – Ungaria recunoștea apartenenţa Transilvaniei la România - foto - radioconstanta.ro

4 iunie 1920: Tratatul de la Trianon – Ungaria recunoștea apartenenţa Transilvaniei la România – foto – radioconstanta.ro

La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:

„Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

Războiul romano-maghiar din 1919 s-a desfăşurată pe o perioadă de nouă luni.
Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi .
Românii au început retragerea din Ungaria în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei .
Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.

Principalii lideri bolsevici au fugit din Ungaria. Bela Kun si alti kuneristi s-au refugiat in Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.

Au fost insa arestati si au ramas intr-un lagar pana in iulie 1920, cand un acord privind schimbul de prizonieri intervenit intre Austria si Rusia sovietica, a permis unui numar de 415 kuneristi sa se refugieze la Moscova.

La Moscova, Bela Kun a intrat in randul Partidului Comunist (bolsevic) din Rusia sovietica. A primit cetatenia sovietica si a fost numit in conducerea Komiternului,raspunzand de Germania, Austria, Cehoslovacia si… Romania.

Bibliografie (surse):
Radu Cosmin, Românii la Budapesta;
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei;
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria;
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921).
Istoria md.

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamația adoptată de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamatia adoptata de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

 

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic. În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de maghiari, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand l-a sancționat la 10 iunie 1848.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător. Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848, revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor. La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații (mai-iunie) și slovacii (septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți. Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară. Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran, îi chema pe români la luptă:

Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni. Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu. Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:
dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un „Apel către poporul român”emis la data de 10.10.1848 şi semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar. Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti. Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni. Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny. Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.
La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară. Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos. În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

În scrisoarea trimisă lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară. Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste… Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri. Ceea ce omit mulţi istorici maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru acordarea de drepturi doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan. Liderii maghiarilor voiau drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni. Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:
Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.
Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis. Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i : „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

foto preluat de pe materialedeistorie.wordpress.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

În anul 1848 Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa. Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.

Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni.

 

Cronologia revoluţiei române din Transilvania

În Moldova şi Ţara Românească revoluţia de la 1848 va dura foarte puţin, doar câteva zile, fiind repede înăbuşită. Revoluţionarii din aceste provincii vor trece în Ardeal, unde revoluţia română va dura aproape un an şi jumătate. Nicolae Bălcescu şi alţi fruntaşi români pe peste Carpaţi vor ajunge în Munţii Apuseni şi vor cunoaşte îndeaproape evenimentele la care vor participa luptătorii ardeleni, în special moţii conduşi de Avram Iancu. Revoluţia românească din Transilvania a fost singura revoluţie din 1848 din Europa care nu a putut fi înfrântă cu forţa armelor.

Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.

Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă “lagăre” sau “loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.

Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.

 

Anul 1848

Luna martie

- 18 martie – Adunarea populară maghiară de la Timişoara adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 21 martie – Adunarea maghiară de la Cluj adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 23 martie – Partida conservatoare maghiară din Cluj, împreună cu cea liberală, cer unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- 30 martie – Adunarea maghiară de la Sibiu, care nu a mai avut loc din cauza opoziţiei saşilor din oraş. Adunarea maghiară de la Aiud declară că doreşte unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- Se ridică sub arme gărzile naţionale maghiare din Târgu Mureş, Aiud şi Turda.

 

Luna aprilie

- Guberniul maghiar de la Cluj declară starea de asediu în Transilvania.

 

Luna mai

- 3/15 mai – are loc Adunarea Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, la care participă un mare număr de români, în prezenţa fruntaşilor lor. Voinţa românilor afirmă că: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”.

- 10 mai – Proclamaţia lui Wesselenyi Miklos, care îi îndeamnă pe secui să se ridice împotriva românilor.

- 29 mai – Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj.

- 30 mai – Dieta maghiară de la Cluj proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Luna iunie

- 6 iunie – Dieta maghiară din Transilvania declară desfiinţarea iobăgiei în această provincie.

- 10 iunie – Împăratul Ferdinand al Austriei sancţionează decizia de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

- 18 iunie – intră în vigoare în Transilvania legea desfiinţării iobăgiei.

 

Luna iulie

- 4 iulie – românii din Munţii Apuseni încep să se înarmeze, sub conducerea lui Avram Iancu.

- 11 iulie – Kossuth cere recrutarea de soldaţi pentru armata ungară, inclusiv din Transilvania, ceea ce provoacă rezistenţa la recrutare din partea românilor.

 

Luna septembrie

29 septembrie – Avram Iancu îşi aşează Cartierul General în tabăra de la Câmpeni.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luna octombrie

- 15 octombrie – Marea adunare naţională a secuilor, la Lutiţa, în care aceştia se declară pe deplin de partea revoluţiei maghiare.

- 18 octombrie – baronul general Puchner, comandantul trupelor austriece din Transilvania, îl numeşte pe Avram Iancu prefect al legiunii pe care urma să şi-o înfiinţeze prin recrutarea moţilor. Legiunea va fi botezată de către Avram Iancu „Legiunea II Auraria Gemina” în amintirea rădăcinilor romane ale românilor.

- 19 octombrie – Secuii atacă şi jefuiesc Reghinul.

- Baronul general Puchner solicită lui Avram Iancu să îi elibereze pe militarii austrieci capturaţi de către unguri şi deţinuţi în zona Hunedoara. Avram Iancu îi eliberează pe austrieci cu ajutorul luptătorilor români.

- 21 octombrie – Avram Iancu primeşte ordin de la autorităţile militare austriece să dezarmeze localităţile ungureşti ce se aflau în zona legiunii comandate de către el. Sunt dezarmate în mai puţin de două zile localităţile Abrud şi Roşia Montană în mod paşnic.

- 23 octombrie – Masacrul de la Zlatna. Este dezarmată în urma unei lupte localitatea Zlatna. Cad în luptă circa 4-500 locuitori unguri ai oraşului, iar o parte a oraşului este incendiată.

- 25 octombrie – bătălia de la Ciumbrud. Luptători din legiunea lui Axente Sever opun rezistenţă unui inamic superior numeric, dar sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd doi tribuni şi şaizeci lăncieri.

- Octombrie, nedatat – tabăra de la Măgina este atacată de gărzile naţionale maghiare conduse de comitele Kemeny Farkas, susţinut şi de o companie de trupe regulate maghiare. Românii se retrag.

- Octombrie, nedatat – Kemeny Farkas continuă înaintarea, se întăreşte cu companii de honvezi şi cu cavalerie şi atacă tabăra de la Cricău. Lupta este câştigată de către români, care înving datorită ingeniozităţii unui student ce lupta alături de ei.

- Octombrie, nedatat – Avram Iancu îşi trimite delegaţi în în comitatul Zarandului pentru a preveni eventualele excese ale românilor asupra civililor unguri din zonă.

- 28 octombrie – Insurgenţii unguri înaintează pe valea Mureşului. Românii încearcă să se opună la Gura Văii, dar glotaşii înarmaţi doar cu suliţe sunt înfrânţi, iar tribunul Chendi capturat şi executat la Hălmagiu alături de doi preoţi şi alţi şase români.

- Octombrie, nedatat – Inamicul pradă localităţile Pleşcuţa şi Hălmagiu.

- 31 octombrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş atacă şi distrug trupele ungare ale contelui Lázár.

 

Luna noiembrie

- 5 noiembrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş, susţinuţi de detaşamentele tribunilor Bianu şi Nicolae Pop atacă şi distrug în întregime brigada de secui a contelui Lázár, care mai fusese decimată o dată în octombrie, dar se refăcuse între timp.

- 6 noiembrie – Legiunile conduse de către prefecţii Avram Iancu, Ioan Buteanu, Axente Sever, Bălaş şi Popoviciu încep dezarmarea localităţilor ungureşti de pe valea Mureşului spre Cluj.

- 7 noiembrie – Lupta de la Sâncrai, câştigată a doua zi de către insurgenţii unguri, ajutaţi peste noapte de sosirea unor trupe proaspete din Ungaria.

- 8 noiembrie – Lupta de la Târnava (Hunedoara), câştigată de trupele maghiare.

- 9 noiembrie – oraşul Aiud este împresurat de legiunea lui Avram Iancu.

- 10 noiembrie – Vinţu de Sus se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu. Oraşul Aiud se predă legiunii lui Avram Iancu.

- 20 noiembrie – se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu oraşul Turda.

- Noiembrie, nedatat – se predă fără luptă austriecilor şi legiunilor române oraşul Cluj.

- Noiembrie, nedatat – localitatea Ocna Mureşului se predă legiunii lui Axente Sever.

 

Luna decembrie

- 4 decembrie – Avram Iancu demobilizează o mare parte din legiunea sa, iar cu cei 1500 luptători rămaşi ocupă poziţie de apărare în satul Săcuel şi Rogojel. În zilele următoare românii surprind un convoi de aprovizionare ungar, doboară 35 honvezi, pierd şi ei 2 răniţi. Românii ocupă satul Vişag şi pasul Bologa.

Se dă o nouă luptă cu ungurii din satul Sebeş. Românii sunt respinşi şi se retrag la Măgura. Ungurii pierd cca 40-50 morţi şi răniţi, românii au câţiva răniţi. Satele Trainiş şi Vişag sunt capturate de unguri şi incendiate.

- Decembrie, nedatat – O altă legiune românească şi tribunatul condus de tribunul Moga ce susţineau trupele austriece în înaintarea lor spre Huedin sunt obligate să se retragă după o luptă grea. Legiunea se retrage în munţi în ordine, unitatea lui Moga spre Cluj. Tribunul Moga îşi abandonează oamenii, care sunt surprinşi de inamic pe drumul dintre Turn şi Homorod. Trupa pierde 100 morţi şi alţi 200 prizonieri la unguri. Românii care scapă se împrăştie în munţi.

- Decembrie, nedatat – trupele austriece sunt silite să abandoneze Clujul şi Dejul.

 

Anul 1849

Luna ianuarie

- 3 ianuarie – satul Râul Călatei este atacat de 1000 insurgenţi cu 4 tunuri. Li se opun 80 de tineri din sat timp de patru ore. Satul a fost incendiat în urma retragerii locuitorilor săi. Românii pierd doi luptători, insurgenţii mai mulţi morţi.

- 8 ianuarie – Centurionul Ion Spălăceanu cu trupa sa interceptează o coloană inamică pe care o pune pe fguă, capturându-i o căruţă, arme şi soldaţi.

- 9 ianuarie – Lupte în jurul satului Uioara, duse de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 11 ianuarie – Insurgenţii atacă satul Muntele Băişorii şi îl pradă. Prefectul Simion Balint înaintează spre ei cu o mică trupă, dar inamicul se retrage la Iara, unde pierde doi morţi. Balint se întoarce la tabăra de la Ocolişu Mare.

- 14 ianuarie – prefectul Balint atacă inamicul cantonat în satul Iara. Inamicul este scos din sat şi aruncat spre Turda, pierzând 121 morţi şi un număr necunoscut de răniţi. Românii pierd 28 morţi şi 15 răniţi şi se întorc la în tabăra de la Ocolişu Mare.

- 15 ianuarie – Insurgenţii se întorc dinspre Turda şi ocupă satele Surduc, Bicălatu şi Iara, din care se retrag spre seară.

- 17 ianuarie – Acelaşi inamic înaintează din nou şi amplasează 1200 luptători în satele Lita şi Săvădisla.

- 17 ianuarie – Inamicul intră în Aiud cu peste 1.000 infanterişti şi husari, dar este respins.

- 18 ianuarie – prefectul Balint atacă insurgenţii unguri din satul Lita şi după o luptă de două ore îi respinge din sat. Rebelii se regrupează şi sunt întăriţi cu trupe de la Cluj, reiau lupta şi obligă pe prefectul Balint să se retragă la Cacova Ierii, unde rezistă pe poziţie unui atac de cavalerie, revine la contraatac şi pune în derută pe inamic. Ungurii pierd 45 morţi, românii 13.

- 19 ianuarie – Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui cu şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români consuşi de Ioan Buteanu.

- 20 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ajunge la Baia de Criş.

- 20 ianuarie – Inamicul atacă satul Sălciua şi produc pierderi mari moţilor de sub comanda lui Simion Balint.

- 21 ianuarie – Inamicul se retrage din satul Sălciua din cauza atacului dat de Simion Balint la Trascău.

- 22 ianuarie – 400 honvezi ocupă satul Trascău. Prefectul Balint porneşte împotriva lor, dar aceştia nu primesc lupta şi se retrag.

- 23 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ocupă oraşul Brad.

 

Luna februarie

- 2 februarie – Bătălia de la Călăţele, câştigată de români.

- 17 februarie – Trupa maiorului ungur Beke J. se retrage din Brad spre Deva. Secuii care îi însoţeau au plecat cu câteva zile mai înainte.

- 20 februarie – Sălciua – o trupă comandată de tribunul Ciurileanu, făcând parte din legiunea lui Balint, este atacată şi bătută la Sălciua. Balint adună rămăşiţele trupei, aduce rezervele şi ia poziţie la Sălciua. Inamicul se retrage pe muntele Trascău, nu înainte de a ucide câţiva civili români neînarmaţi. Balint atacă duşmanul la Fântânele, capturează un tun mic, ucide doi rebeli şi răneşte mai mulţi.

- 20 februarie – Hălmagiu – 2600 soldaţi unguri cu cinci tunuri, comandaţi de maiorul Csutak Kalman ocupă Hălmagiul.

- 21 februarie – Trupele maiorului Csutak Kalman ocupă Baia de Criş şi Brad.

- 26 februarie – 600 honvezi vin de la Gilău la Mărişel. Trupa românească aflată de pază aici li se opune înaintării şi îi respinge după o luptă de şase ore. Ungurii pierd 6 morţi şi un număr necunoscut de răniţi, românii pierd şi ei 6 morţi.

- 27 februarie – Inamicul înaintează de la est de Sângiorgiu spre Baia de Arieş. Prefectul Balint ocupă poziţie între Bedeleu şi Valea Poienii şi după 4 ore îi respinge pe unguri spre Sângiorgiu. Ungurii pierd 15 morţi, rămaşi pe câmpul de luptă.

 

Luna martie

- 1 martie – Cluj – Mai multe unităţi de honvezi înaintează dinspre Cluj şi atacă avanposturile lui Balint de la Cacova Ierii. După o luptă de două ore inamicul este înfrânt, pierzând 5 oameni, printre care şi comandantul lor, Debretzi.

- 1 martie – Zarand – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman părăsesc oraşul Brad şi pleacă spre Deva, unde se dădeau lupte grele.

- 9 martie – Axente Sever primeşte ordin de la comandantul Albei Iulii să îşi aducă trupa în cetate, pentru apărarea acesteia. Axente Sever porneşte însă în ajutorul Sibiului, dar vestea căderii acestuia în mâna ungurilor îl întoarce la Alba Iulia.

- 11 martie – oraşul Sibiu cade în mâna insurgenţilor unguri conduşi de generalul Bem, iar trupele austriece părăsesc Transilvania şi se refugiază în Ţara Românească.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

- 12 martie – 1600 honvezi înaintează spre satul Mărişel. Li se opun toţi locuitorii din sat, atât bărbaţi, cât şi femei. Sătenii îi atacă prin surprindere pe invadatori, care pierd 30 morţi între care erau şi ofiţeri şi subofiţeri şi se retrag. La trecerea peste Someşul Mare honvezii pierd înecaţi din cauza debandadei retragerii alţi circa 100 oameni. Românii au numai trei răniţi.

- 17 martie – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman ocupă din nou Baia de Criş şi Brad şi dezlănţuie teroarea asupra populaţiei civile româneşti.

- 20 martie – 60 vânători români înfruntă o companie de honvezi pe care o înfrâng la Geomal. Ungurii pierd 3 morţi.

- 22 martie – 1300 voluntari unguri atacă legiunea prefectului Balint între Dealul Mâşca şi Valea Iarei. Legiunea română se apără până când termină muniţiile, se retrage pentru aprovizionare, revine pe câmpul pe luptă, dar nu mai întâlneşte pe inamic, care se retrăsese între timp. Românii pierd trei morţi şi câţiva răniţi.

- 27 martie – Trupele de asediu ungare încep bombardamentul asupra cetăţii Alba Iulia.

- 28 martie – Bombardament unguresc asupra cetăţii Alba Iulia. Artileria austriacă deschide şi ea focul. Pentru a ajuta cetatea, prefectul Axente Sever face demonstraţii cu trupa sa împotriva ungurilor, cărora le provoacă pierderi.

- 29 martie – Asediatorii unguri trimit o importantă forţă împotriva lui Axente Sever, care însă se retrage deoarece scopul său de a ajuta cetatea Alba Iulia fusese realizat. Cetatea schimbă focuri cu asediatorii.

- 30 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 31 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

 

Luna aprilie

- 1 aprilie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 1 aprilie – 600 honvezi atacă trupa românească ce apăra satul Cacova Ierii.

- 2 – 11 aprilie – schimb zilnic de focuri de artilerie şi de infanterie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 6 aprilie – lupta de Jercuţa. Ungurii sunt înfrânţi, pierzând 45 morţi.

- 9 aprilie – trupele prefectului Buteanu atacă oraşul Brad, intră în oraş, dar nu se pot menţine din cauza unor informaţii eronate şi se retrag.

- 10 aprilie – bătălia de Vălideşti, câştigată de români după cinci ore de luptă împotriva a trei companii de honvezi. Inamicul pierde 15 morţi, românii un mort.

- 12 aprilie – Asediatorii unguri atacă cetatea Alba Iulia, dar sunt respinşi de infanteria austriacă.

- 13 aprilie – 1500 voluntari unguri pornesc din Cluj şi din Turda spre a ataca trupele prefectului Balint. Insurgenţii porniţi din Turda sunt înfrânţi succesiv la Buru şi la Vidolm şi se retrag în dezordine. Insurgenţii din Cluj sunt bătuţi la Cacova Ierii şi în retragerea lor la Băişoara. În total inamicul pierde peste 40 morţi, românii pierd 9 oameni.

- 15 aprilie – Piatra Tăiată. Trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Tăiată.

- 15 aprilie – Geoagiu. Prefectul Axente Sever atacă Geoagiu cu scopul de captura depozitele de hrană ale inamicului şi pentru a face joncţiunea pe Mureş cu trupele generalului austriac Puchner. Prefectul român capturează o însemnată cantitate de provizii la Geoagiu şi se retrage la timp în munţi cu captura sa, evitând puternicele forţe maghiare trimise pentru a-i lua înapoi prada. O trupă maghiară urmăritoare care înainta dinspre Balşa este înfrântă şi are pierderi foarte mari.

- 16 aprilie – Lupte la Zlatna, purtate de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 18 – 20 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 18 aprilie – Insurgenţii maghiari pornesc din Zlatna spre Abrud, dar este oprit la Valea Dosului de trupa prefectului Axente Sever şi respins înapoi în oraş, de unde nu mai poate fi scos.

- 19 aprilie – continuă atacul lui Axente Sever împotriva insurgenţilor respinşi cu o zi înainte în Zlatna. Inamicul a pierdut în cele două zile de luptă 40 morţi, românii numai 4.

- 19 aprilie – deputatul ungur de origine română Ioan Dragoş din Oradea, trimis al lui Kossuth, scrie din Brad lui Avram Iancu, solicitând depunerea armelor de către români.

- 20 aprilie – soseşte lângă Zlatna însuşi Avram Iancu cu un ajutor de 600 luptători pentru Axente Sever care încă îl ţinea pe inamic blocat în oraş. Ştirea că o unitate militară inamică ameninţă Abrudul face ca românii să se retragă aproape cu toate efectivele încă în ziua în curs.

- 22 – 26 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 24 aprilie – trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Lungă..

- 25 aprilie – Alba Iulia. Asediatorii unguri trimit trupe împotriva luptătorilor lui Avram Iancu.

- 25 aprilie (după unele surse 22 sau 23 aprilie) – Are loc întâlnirea de la Mihăileni dintre Avram Iancu şi alţi conducători români şi deputatul maghiar Ioan Dragoş, care propune armistiţiu în vederea negocierii depunerii armelor de către luptătorii români.

- 27 aprilie – 1000 luptători moţi veniţi de la Zlatna reuşesc să străpungă linia asediatorilor şi să introducă în cetatea Alba Iulia o cantitate însemnată de provizii.

- 29 aprilie – foc puternic de artilerie tras de garnizoana cetăţii Alba Iulia împotriva asediatorilor.

 

Luna mai

- 3 mai – deputatul maghiar Ioan Dragoş se întoarce în munţi, la Mihăileni, pentru a continua negocierile cu românii, încercând să îi facă pe aceştia să depună armele.

- 5 mai – au loc două adunări naţionale la Abrud, respectiv Câmpeni, unde deputatul maghiar Ioan Dragoş expune poporului român condiţiile predării armelor. Românii resping oferta maghiară şi decid să continue lupta cu orice preţ până la victorie sau moarte.

- 5 mai – trupele maghiare pornite de la Huedin şi Gilău atacă satul Lăpuşeşti, pe care îl distrug. Inamicul atacă apoi Dealul Isarului şi după ce pierd în luptă cam 40 oameni, sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd un singur luptător.

- 6 mai – Abrud. Maiorul ungur Hatvani ocupă Abrudul chiar în timpul armistiţiului şi a negocierilor, pe care îl încalcă. Avram Iancu scapă din Abrud cu puţin timp înainte de ocuparea acestuia de către insurgenţi, mai mulţi fruntaşi români cred cuvântul lui Dragoş şi rămân în oraş convinşi că nu li se va întâmpla nimic din partea trupelor maghiare. Majoritatea acestor fruntaşi va fi executată însă mai târziu de către insurgenţi, alături de o parte din populaţia românească din oraş.

- 6 mai – Alba Iulia. Artileria din cetate trage asupra asediatorilor.

- 6 mai – Jurcuţa. Comandantul maghiar Buzgo încearcă să străbată în munţi prin atacarea satului Jurcuţa, dar este respins.

- 7 mai – pregătiri de luptă ale românilor cantonaţi la Câmpeni în vederea atacului asupra Abrudului ocupat de trupele maiorului Hatvani. Deputatul maghiar Ioan Dragoş îi scrie lui Avram Iancu să depună armele.

- 8 mai – are loc atacul moţilor conduşi de Avram Iancu asupra Abrudului ocupat de insurgenţii şi trupele maghiare. Inamicul este împins în oraş şi are pierderi mari.

- 9 mai – Alba Iulia. Foc de infanterie din cetate asupra inamicului.

- 9 mai – Abrud. Continuă atacul românilor asupra insurgenţilor şi trupelor maghiare care ocupau oraşul Abrud.

- 10 mai – la ora 3 dimineaţa maiorul maghiar decide să fugă din Abrud la adăpostul nopţii şi al ceţii. Retragerea lui este observată, începe lupta şi urmărirea trupelor şi insurgenţilor maghiari. Scapă cu viaţă prin fugă doar maiorul Hatvani şi câţiva oameni din preajma lui. În Abrud se dau lupte grele, oraşul este incendiat, deputatul maghiar Ioan Dragoş este ucis de românii înfuriaţi, fiind considerat de către aceştia drept trădător. În timpul luptelor din zilele de 8-10 mai maghiarii pierd circa 2000 oameni morţi. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 11 mai – românii atacă depozitele de hrană din satul Hălmagiu ce aparţineau insurgenţilor. Are loc o luptă, inamicul e pus pe fugă şi românii capturează o cantitate mare de hrană şi de sare.

- 12 mai – luptă de artilerie şi ieşire a cavaleriei din cetate.

- 13 mai – luptă de cavalerie în zona asediată a cetăţii Alba Iulia. Trupele de grăniceri bănăţeni din cetate alungă pe inamic.

- 14, 15, 16 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie şi infanterie între cetatea Alba Iulia şi asediatori.

- 16 mai – Maiorul Hatvani revine şi ocupă oraşul Abrud cu o nouă trupă formată din secui, miliţii maghiare, legionari austrieci, în total 2800 oameni cu 4 tunuri (după surse maghiare numărul invadatorilor unguri ar fi fost de 4000 oameni, plus miliţii, cavalerie şi 4 tunuri). Românii opun rezistenţă în câteva locuri, dar trebuie să se retragă şi nu pot împiedica ocuparea oraşului de către inamic.

- 17 mai – Alba Iulia. 700 luptători români sub conducerea prefectului Axente Sever străpung încercuirea maghiară din jurul cetăţii Alba Iulia şi resping insurgenţii la distanţă. După punerea în debandadă a asediatorilor, românii intră în cetate şi intră în componenţa trupelor de apărare a cetăţii.

- 17 mai – Abrud. Luptătorii români conduşi de Avram Iancu atacă trupele maiorului Hatvani la Abrud. Insurgenţii sunt împinşi în oraş şi blocaţi acolo.

- 18 mai – Continuă luptele la Abrud împotriva trupelor maghiare conduse de maiorul Hatvani.

- 19 mai – Trupele maghiare încep retragerea din Abrud. Sunt ajunse din urmă de către români la Bucium Cerbu şi decimate. Dintre legionarii vienezi scapă doar şase şi sunt luaţi prizonieri. Maghiarii pierd toate tunurile şi cca 3000 morţi în total în cele câteva zile de luptă, scăpând cu fuga numai maiorul Hatvani cu 3-400 oameni. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 20-21 mai – schimburi de focuri de artilerie şi infanterie între asediatori şi cetatea Alba Iulia.

- 23, 24, 25 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 26 mai – prezenţa miliţiilor româneşti conduse de prefectul Axente Sever în cetatea Alba Iulia nu mai este dorită de conducerea militară austriacă. Luptătorii români ies din cetate, străpung prin luptă încercuirea maghiară şi ajung cu bine în munţi după ce au provocat asediatorilor pierderi însemnate. Pierderile românilor sunt mici şi doar o mică parte din miliţiile româneşti nu vor reuşi străpungerea şi se vor refugia înapoi în cetate unde vor rămâne până la finalul ostilităţilor.

- 27-28 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 30 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 31 mai – lupte aprige între miliţiile române şi asediatorii cetăţii Alba Iulia. Spre seară românii sunt respinşi şi nu reuşesc să îşi atingă scopul de a despresura cetatea.

 

Luna iunie

- 2 iunie – Românii organizaţi în coloane de atac pornesc să despresoare cetatea Alba Iulia. În timpul apropierii de cetate intră în contact cu asediatorii maghiari, au loc lupte deosebit de înverşunate şi în final românii sunt obligaţi să se retragă fără a mai ajunge la cetate.

- 3 iunie – luptă grea la Teiuş între miliţiile române şi insurgenţi. Românii sunt forţaţi să se retragă după ce pierd 31 oameni.

- 5 şi 6 iunie – luptă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

- 8 iunie – o forţă maghiară condusă de baronul Kemeny Farkas pleacă din Brad spre Abrud spre a ocupa oraşul. Se confruntă cu românii la Blăjeni, după ce pe drum a fost hărţuit de trupele viceprefectului Groza. Acest viceprefect atacă ulterior în aceeaşi zi transporturile de alimente ale lui Kemeny şi le capturează după lupte cu escorta convoaielor.

- 9 iunie – trupele lui Avram Iancu sunt atacate în poziţia dintre Vulcan şi Ciurileasa de către baronul Kemeny şi obligate să se retragă.

- 9 iunie – Ponorul Remetii, apărat de un mic număr de luptători este atacat de insurgenţi şi apărarea este respinsă.

- 10 iunie – Tribunul Fodor, respins de la Ponorul Remetii revine cu întăriri şi atacă pe insurgenţi, împingându-i înapoi până în satul Remetea.

- 11 iunie – Inamicul respins de tribunul Fodor la Remetea, întărit cu 1000 oameni, atacă pe Fodor la Tarcău şi îl respinge în munţi, deoarece românii rămân fără muniţie. În aceeaşi noapte românii se aprovizionează, revin la contraatac şi resping pe maghiari până spre cîmpie la Teiuş şi Aiud.

- 11 iunie – baronul Kemeny intră în Abrud, lăsat în mod deliberat de către români să intre singur în capcană, la fel ca şi maiorul Hatvani cu o lună mai devreme. Lupta începe imediat ce trupele maghiare intră în localitate şi ţine până noaptea.

- 12 iunie – baronul Kemeny somează pe Avram Iancu să predea armele, însă acesta refuză categoric.

- 13 iunie – lupte grele în jurul Abrudului împotriva trupelor lui Kemeny.

- 13 iunie – 600 insurgenţi atacă spre Baia de Arieş din direcţia Sîngeorgiu. Sunt opriţi şi respinşi în câmpie fără ca măcar să se fi putut apropia de oraş.

- 14 iunie – solicitări de tratative din partea lui Kemeny, a cărui trupe nu mai aveau mâncare de două zile.

- 8-13 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia, în unele zile doar hărţuieli de artilerie.

- 15 iunie – Alba Iulia. Luptă de artilerie cu asediatorii.

- 15 iunie – Abrud. Trupele maghiare din oraş încep atacul asupra românilor care îi înconjuraseră. Scopul lor era de a sparge încercuirea şi de a se retrage din munţi deoarece rămăseseră fără provizii. Atacul maghiar eşuează cu pierderi foarte mari şi insurgenţii sunt obligaţi să se întoarcă în oraş, unde rămân blocaţi de români.

- 16 iunie – Trupele lui Kemeny încep atacul pentru a străbate spre Zlatna şi a se salva. Lupta este deosebit de dură, maghiarii sunt ajunşi din urmă la Valea Cerbului şi decimaţi. Baronul Kemeny scapă cu fuga, după ce a pierdut în 9 zile de luptă cca 500 morţi şi un număr foarte mare de răniţi, pe care a fost însă în stare să îi evacueze din munţi.

- 17 iunie – hărţuieli de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19-23 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19, 20, 21 iunie – lupte grele conduse de tribunii Ciurileanu şi Raţiu în estul munţilor pentru a opri accesul trupelor maghiare spre centrul Apusenilor.

- 23 iunie – prefectul Balint atacă inamicul la Poşaga şi îl pune pe fugă. Maghiarii pierd 21 morţi, românii trei.

- 24 iunie – bombardament deosebit de violent al asediatorilor maghiari asupra cetăţii Alba Iulia.

- 24 iunie – luptă violentă lângă Zlatna. Bătălia e câştigată de români, maghiarii se retrag în debandadă.

- 25 iunie – Trupele maghiare înaintează spre Baia de Arieş. Sunt bătute succesiv pe drum în zilele de 25, 27 şi 29 iunie şi nu îşi ating obiectivul propus.

- 26-30 iunie – luptă continuă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

 

Luna iulie

- 1-2 iulie – schimb de focuri de artilerie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 2 iulie – trupele maghiare conduse de Vasvari atacă şi distrug satul Mărişel, cu toată apărarea curajoasă a românilor de acolo.

- 3 iulie – trupele maghiare conduse de comandantul Velics avansează împotriva forţelor conduse de tribunii Fodor şi Şerban

- 4 iulie – forţele maghiare conduse de Velics ajung la Tarcău. Apărătorii români se retrag pas cu pas luptând, pentru a atrage inamicul la o straâmtoare, deoarece erau prea slabi pentru a da o luptă în câmp deschis. Ajunşi în defileu, românii contraatacă şi distrug aproape în totalitate trupa inamică. Comandantul Velics scapă cu fuga împreună cu un mic număr din cavaleriştii săi. Capturile luate de români sunt importante şi includ 400 puşti, 2 tunuri de munte de 2 pfunzi şi jumătate, mulţi cai şi o cantitate mare de echipament militar.

- 5 iulie – lupte la Fântânele contra trupei conduse de Vasvari. Tribunul Corcheş soseşte cu întăriri.

- 6 iulie – Vasvari porneşte spre munţi cu o trupă puternică, 3000 oameni, 300 pionieri pentru deschiderea drumurilor în munţi, cu cinci tunuri. Trupa românească numără doar cca 450 combatanţi, dintre care doar 120 au arme de foc, susţinuţi inclusiv de către femeile din zonă, care iau parte activă la apărare. La Fântânele trupa maghiară este surprinsă în ambuscadă de către români. După o scurtă luptă, maghiarii pierd pe însuşi Vasvari, pe majoritatea ofiţerilor şi cca 800 oameni. Mulţi alţii pier în debandada retragerii, înecaţi la trecerea peste Someş. Românii au numai 4 morţi şi capturează 4 tunuri cu tot cu muniţie, steaguri şi o mare cantitate de echipament militar.

- 5-12 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia schimbă focuri de artilerie şi de infanterie cu asediatorii.

- 14 iulie – în cetatea Alba Iulia cad rachete trase de asediatori.

- 15 iulie – schimb de focuri între garnizoana Alba Iulia şi asediatori, duel de artilerie. Garnizoana cetăţii face o ieşire contra asediatorilor şi se întoarce victorioasă.

- 16 iulie – schimb de focuri de infanterie şi artilerie între garnizoana Alba Iulia şi asediatori

- 18 iulie – asediatorii hărţuiesc garnizoana cetăţii Alba Iulia

- 19 iulie – artileria inamică trage asupra cetăţii Alba Iulia

- 20 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia execută foc de artilerie contra unei unităţi de asediu

- 21 iulie – puternic schimb de focuri la cetatea Alba Iulia

- 22 iulie – trupe maghiare din comitatul Satu Mare încearcă să străpungă apărarea românească condusă de tribunul Fodor, pe direcţia dealul Bedeleu. Are loc o luptă, ungurii sunt bătuţi, pierd 15 morţi şi o toate bagajele, care cad în mâna românilor.

- 23 iulie – duel de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 24-25 iulie – Axente Sever dă un atac în direcţia cetăţii Alba Iulia cu scopul de a rupe încercuirea acesteia de către maghiari. Avanposturile maghiare sunt respinse iniţial până în satul Şard, apoi chiar mai departe, după lupte violente. Atacat de forţe superioare maghiare Axente Sever se retrage puţin, apoi primind întăriri revine la contraatac şi inamicul se retrage. Românii capturează depozitele maghiare de alimente de la Teiuş, Bărăbanţ şi Secaş. În timpul luptelor românii au fost susţinuţi de artileria garnizoanei Alba Iulia şi de o ieşire a garnizoanei. Trupele austriece au fost conduse de locotentul Rusz şi de locotenentul major Verindean, români de origine.

- 26 iulie – Axente Sever intră primul în cetatea acum deschisă, Alba Iulia.

- 27 iulie – cetatea Alba Iulia este considerată despresurată şi asediul maghiar este ridicat

 

Luna august

- 2 august – garnizoana cetăţii Alba Iulia efectuează o nouă ieşire, dar se întoarce în cetate fără a reuşi să ia capturi de la inamic

- 12 august – generalul rus Luders intră în cetatea Alba Iulia cu statul său major.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

(Iulia Modiga) Reprezentanții etnicilor români din comunitățile istorice vor fi premiați la București

Reprezentanții etnicilor români din comunitățile istorice vor fi premiați la București
foto: infoprut.ro
articol: Iulia Modiga

Iulia Modiga - foto: facebook.com

Iulia Modiga – foto: facebook.com

27 noiembrie 2015

La Bucureşti va avea loc prima ediție a Galei premiilor de excelență pentru etnicii români din comunitățile istorice.

Aflat sub patronajul Institutului Cultural Român (ICR), evenimentul se va desfăşura pe 7 decembrie, cu începere de la ora 18.00, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti (sala Pictură, intrarea dinspre Hotel Intercontinental).

Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Graniţelor şi Limba Română.

Demersul vizează recunoaşterea personalităţilor şi proiectelor marcante din comunitățile românești de dincolo de graniţele ţării, din vecinătatea României și Balcani, se arată într-un comunicat de presă al ICR.

În cadrul ceremoniei vor fi premiate personalităţi culturale, intelectuali de marcă, jurnaliști, tineri implicați în mod activ în mediul asociativ din comunitățile românești din vecinătate, vârfuri ale comunităților românești din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, Albania și Macedonia, lideri de asociații românești care militează pentru respectarea drepturilor comunităților românești din afara hotarelor țării, contribuind astfel la strângerea legăturilor dintre românii de pretutindeni.

„Va fi premiată excelența în comunitățile românești şi contribuția unor personalități ale vieții socio-culturale din cadrul acestor comunități la păstrarea identității naționale, prin promovarea limbii și culturii române în țările de reședință”, se precizează în comunicatul de presă al instituţiei.

Gala va include momente artistice, susținute pro bono de artiști din România și vecinătate, etnici români, colaboratori în proiecte anterioare ale ICR: Stela Botez, interpretă de muzică populară românească din Republica Moldova, Lorena Oltean din România, Eliza Nirlu, interpret de muzică în dialectul aromân, grupul Trei Parale, Stefan Radovanovic, interpret român din Timoc la diverse instrumente de suflat, Cristofor Aldea Teodorovici, Mircea Baniciu & band.

Vor fi prezentate şi o serie de piese vestimentare din colecția „Fustiţe tricolor”, designer Nicoleta Sergentu (Republica Moldova) şi din colecţia „Borangic”, designer Alina Mărgulescu (România).

Amfitrionii evenimentului vor fi Marian Voicu, realizator TVR, jurnalist specializat în problematica românilor de pretutindeni, și Stela Botez, interpretă de muzică populară românească din Basarabia.

În foaierul TNB vor fi expuse fotografii ilustrând viața românilor din comunitățile istorice, iar imagini similare (foto și video) vor rula și pe parcursul decernării premiilor, parte a expoziţiilor „Cetăți nistrene” – fotografi Iulia Modiga şi Dan Barcea, „Timoc. Lumea de dincolo” – fotograf Marius Olteanu, „Maramureșul din dreapta Tisei” – fotograf: Gheorghe Marina, „Sudul Basarabiei (Bugeac)” – fotograf Iulia Modiga, „Românii din vecinătatea imediată – Ungaria” – fotografii din arhiva revistei Foaia Românească (Jula), „Transnistria – temnița limbii române” – fotograf: Octavian Bâlea ș.a.. La acestea se vor adăuga secvenţe dintr-o serie de documentare realizate de TVR și de ICR pe teme legate de comunităţile din vecinătate (ex. documentarul „Torna, torna, fratre! – povestea aromânilor, spusă de ei înşisi” – realizator Marian Voicu, „Balkan Love Story” – despre românii din Timoc, regizor Ionuţ Piţurescu).

articol preluat de pe: infoprut.ro

(video) Mii de imigranţi au ajuns în Austria, mulţi sunt deja în Germania. Exodul continuă

Imigranţii au mărşăluit spre destinaţieș
foto – derstandard.at
articol – stiri.tvr.ro

5 septembrie 2015

Austria şi Germania şi-au deschis frontierele pentru refugiaţii din Ungaria. Peste 6.000 de oameni au ajuns deja în Austria şi unii chiar până în Munchen. Autorităţile de la Berlin au anunţat că sunt pregătite să primească în următoarele ore până la 10.000 de migranţi.

Refugiații au ajuns în Germania

Miile de imigranţi, blocaţi zile la rând în Ungaria, au plecat aseară spre Austria şi o parte au ajuns deja la destinaţia finală, Germania. Totul a fost posibil după ce refugiaţii au hotărât să plece pe jos. De teamă că ar putea bloca drumurile şi căile ferate, autorităţile de la Budapesta le-au pus oamenilor la dispoziţie autobuze care să-i ducă la graniţa cu Austria.

ACTUALIZARE 20.10 Aproape că nu le venea să creadă când au pus piciorul pe pământul austriac. Deşi epuizaţi şi traumatizaţi după o călătorie infernală şi câteva zile de incertitudine, refugiaţii au mai găsit puterea să zâmbească. Au fost preluaţi imediat încă de la graniţă. Fiecare a primit o pătură şi o masă caldă. Cine a avut nevoie de îngrijiri medicale le-a primit imediat, apoi au fost îndrumaţi către spaţiile de odihnă şi, între timp, garniturile de tren erau pregătite. La primele ore ale dimineţii au ajuns în Germania primii 450 de refugiaţi.

“Adevărul e că toată lumea e speriată. Poate o să ne ducă într-o tabără, dar le-am spus că nu vrem într-o tabără. Acolo vor fi probleme, pentru că suntem mii de oameni, nu un grup mic, înţelegeţi ce vreau să spun”.

“E mult mai bine. Noi nu mai avem nimic. Nu mai avem bani şi suntem atât de obosiţi şi înfometaţi. Sper că ce va aveni acum va fi mai bine. Sperăm cu toii pentru mai bine”.

La centrul de înregistrare de la Munchen au fost primiţi cu haine curate şi apă. Aici, urmează ca cererile lor de azil să fie înregistrate. În Germania, imigranţii aşteaptă doar 3 luni până să primească dreptul de muncă şi un ajutor social de aproape 400 de euro de persoane. Austria a anunţat că este pregătită să primească doar astăzi aproape 10.000 de refugiaţi.

MARTIN HUBER, Crucea Roşie: “Construim o zonă liniştită pentru cei care vor sta mai mult. Au nevoie de odihnă, de un pat, de paturi”.

După ce ajung aici din Ungaria, nu durează mult până sunt urcaţi în garniturile care pleacă spre Germania.

De altfel, guvernul de la Berlin a anunţat că este pregătit să primească anul acesta până la 800.000 de refugiaţi. Criza din Ungaria însă nu s-a terminat odată cu deschiderea frontierelor austriece şi germane.

În Macedonia, alte mii de oameni aşteaptă să intre în Grecia. Între timp, şi ţări ca Marea Britanie sau Finlanda au anunţat că vor primi un număr mult mai mare de refugiaţi decât cel stabilit astă vară la summitul liderilor europeni.

ACTUALIZARE 19.22 Ministerul Afacerilor Externe informează cetăţenii români care se află, tranzitează sau doresc să se deplaseze în Ungaria că pe autostrada M1, în zona localităţii Hegyeshalom din apropierea punctului de trecere a frontierei cu Austria, s-a creat un blocaj în circulaţia auto, coloana de maşini ajungând la o lungime de 11 km.

Refugiații din Ungaria au ajuns în Austria

cititi mai mult pe stiri.tvr.ro

(Elena Dumitru) Adevărul despre români şi unguri (documentar)

foto – adevarul.ro
articol – Elena Dumitru – adevarul.ro

3 decembrie 2013

N-am găsit familie de români din Ungaria care să ne spună că nu s-a adaptat. Toate trăiesc în armonie alături de unguri. Chiar şi o familie care, din cauza discriminării de la şcoală, a fost nevoită să-şi trimită fiica înapoi în România. Familia Bunea s-a mutat aici în august. Cu doi copii şi fără nimic care să-l mai lege de România, Florin, fost angajat al CFR, spune că mai degrabă are încredere în unguri, „cu care te legi la suflet”.

Au un nivel de trai mai ridicat decât românii, cei mai mulţi trăiesc din agricultură şi sunt mândri de gospodăriile lor. Toţi sunt conştienţi de beneficiile pe care le au datorită paşaportului maghiar. Unii mai vin în vacanţe când şi când în România, „tare proaste-s străzile, dar şi prin Ungaria mai găseşti drumuri proaste”.

Cam atât îi mai leagă de ţara de dincolo de Tisa, că rudele s-au dus pe rând, iar ei le-au adus şi îngropat în Ungaria, unde pot vedea de mormintele lor. Pentru ceea ce-au vrut cu adevărat din România, au găsit soluţii: şi-au făcut abonamente la furnizori de cablu, dar nu vor toate posturile de televiziune, ci doar Etno, Hora, Taraf, Favorit şi Trinitas.

*** „Case ieftine Ungaria” – aşa au căutat pe Google Florin şi Adriana Bunea, în iulie 2013. Trăiseră peste 40 de ani în judeţul Prahova. Lucrau în Câmpina, el la Căile Ferate Române, ea la o firmă de construcţii. Primele rezultate oferite de motorul de căutare le-au indicat localitatea Méhkerék (Micherechi, în română). În august se mutaseră deja acolo alături de cei doi copii, unul de şase ani, celălalt de 16. N-au cetăţenie ungară, nu ştiu deloc limba, nu au rude sau cunoştinţe acolo.

Decizia n-a fost luată nici din teribilism, nici din impulsivitate. După câteva ciocniri neputincioase cu sistemul de sănătate din România, când fiul cel mic a avut ceva probleme, familia Bunea a decis că-n România nu se mai poate. Patru luni mai târziu, ne primesc pe noi în curtea cu gazon a unei case mari, noi, o curte suficient de mare încât să încapă în spate şi un solar.

Îşi vând legumele în România

Care-i prima impresie despre unguri?

„Ca fraţii noştri! Mai rău e un român ca ungurii! Ungurii? Vă legaţi la suflet cu ei! Sunt nişte oameni civilizaţi, n-am cuvinte, n-am cuvinte…”, spune Florin.

Şi-au ridicat singuri solarul cumpărat cu 1.000 de euro de la Oradea la fel, tot cu ajutorul internetului şi sub supravegherea periodică a viceprimarului Bertold Netea şi a vecinilor, mereu gata c-un sfat.

„Vă spun sincer, au făcut o muncă perfectă, pe când un micherechean nu face aşa”, spune Netea. Au vândut deja prima producţie de roşii şi castraveţi, parţial în Ungaria – doar pe lângă Micherechi sunt vreo trei fabrici de conserve, parţial în pieţe din România şi, când i-am lăsat noi, făceau planuri pentru a începe să vândă şi flori.

„Nu s-a obişnuit”

La fel de entuziastă era şi familia Igaş (foto), în urmă cu 13 ani, când s-a mutat din România alături de cei doi copii, Naniana, de patru ani, şi Timotei, care se pregăteşte acum de clasa a IX-a. Între timp li s-a mai alăturat Ruben, născut în Ungaria. Locuiau înainte în Dumbrăviţa de Codru din judeţul Bihor, unde mai au şi acum câteva rude.

Printre ele şi Naniana, care a insistat până când părinţii au lăsat-o să se întoarcă în România. „Nu s-a obişnuit”, ne spune mama ei, şi-apoi ne povesteşte cu patos cum profesorul de limba română de la şcoală prefera să premieze mereu alţi copii, din comunitatea istorică de români, şi pe Naniana o trecea cu vederea – mama sa crede că se întâmpla aşa pentru că era româncă din România. Nici cu colegii nu era totul lapte şi miere.

„Vinituri”

Aşa că fata s-a întors acasă, la bunicii din partea mamei, face în continuare şcoală şi nu se gândeşte să mai vină în Ungaria. „Aşadar decizia asta, de a vă muta aici, v-a rupt familia?” „Da”, răspunde fără să stea pe gânduri mama fetei. Din partea soţului nu mai au rude în România.

„Şi vă gândiţi vreodată să vă mai întoarceţi în România?” Bărbatul ezită, însă femeia este categorică: „Nu. Niciodată”. Şi orice urmă de Naniana a dispărut din ochii ei. Doar Timotei ce se foieşte, el recunoaşte că s-a gândit la România, mai ales în ultimul an. Trebuie să-şi aleagă un liceu. El vrea să se facă fotbalist, părinţii nu prea l-ar lăsa, e greu, e nevoie de sponsori, iar băiatul şi-a cântărit şansele luând în calcul şi mutarea înapoi în România.

Problemele Nanianei n-au fost unice. Comunitatea istorică de români din Ungaria este închisă şi reticentă faţă de „vinituri” – românii care au venit aici după căderea comunismului. Preotul Ioan Bun, care slujeşte la biserica ortodoxă română din Micherechi, povesteşte că a fost numit astfel de cel puţin două ori, o dată de un alt preot ortodox, altă dată de un enoriaş.

Bunicul din Bihor a murit acum patru ani, l-am adus aici şi l-am înmormântat. Acolo n-avea cine să aibă grijă de mormânt.
familia Igaş din Micherechi

Sat „rămas”, salvat de agricultură

Familia Iova face parte din comunitatea istorică de români şi locuieşte de când se ştie în Micherechi. Acum, satul a mai „urcat”, dar, când erau ei tineri, acum 20-25 de ani, satul era „foarte rămas” – de la expresia „rămas în urmă”. Tot ce-au făcut oamenii aici au ridicat datorită agriculturii – majoritatea familiilor din Micherechi trăiesc din producţia de legume din solare.

Omul care „i-a primit pe toţi românii care ajungeau la Micherechi”

Dumitru Bîgu a ajuns în Micherechi din oraşul Solca, judeţul Suceava, imediat după Revoluţie. Unul dintre fraţii lui mai mari reuşise să fugă aici de pe vremea lui Ceauşescu şi s-a stabilit mai întâi la Chiticaz, apoi „a auzit de un alt sat, tot de români, şi s-a mutat aici, la Micherechi”. Dumitru venise să stea două săptămâni la fratele lui, dar n-a mai plecat.

Şi-a cunoscut soţia, pe Eriko, româncă din comunitatea istorică. S-au căsătorit în 1993, cu binecuvântarea tatălui acesteia, un bărbat mărunţel, cu păr alb, pomeţii roşii de soare şi ochi mici şi rotunzi care te urmăresc din primul hol al casei familiei Bîgu, dintr-o fotografie cu doliu în colţ. Acestui om i-a rămas vorba că era „tare deschis cu toţi românii, el i-a primit pe toţi care ajungeau din România”, ba chiar a insistat să umble la rândul lui prin ţara vecină, a ajuns până la Suceava, vizitând comunităţi penticostale sub supravegherea securiştilor.

articol preluat de pe http://adevarul.ro/

Adevărul despre români şi unguri

O echipă de jurnalişti a mers în Ungaria şi a stat de vorbă cu românii de acolo. Le-a aflat problemele, le-a ascultat limba, a văzut cine sunt şi cum trăiesc. Apoi, s-a întors în România, în judeţul Harghita. Acolo a încercat să-i înţeleagă pe ungurii din România. Adevărul vă prezintă povestea celor două comunităţi fără ţară într-un documentar în premieră pentru mediul online românesc.

sursă – https://www.youtube.com

Ungaria: Premierul Viktor Orban relansează dezbaterea privind pedeapsa cu moartea

Foto: (c) Attila Volgyi / XINHUA
Articol: AGERPRES/(AS — autor: Tudor Martalogu, editor: Gabriela Ionescu)

Premierul ungar Viktor Orban a relansat marți dezbaterea privind reintroducerea pedepsei cu moartea în țara sa, o măsură oficial interzisă de dreptul european, dar solicitată de opoziția de extremă dreapta, transmite AFP.

‘Problema pedepsei cu moartea trebuie să fie repusă pe agendă în Ungaria”, a declarat Orban. El a subliniat că legislația ungară, deja una dintre cele mai represive din Europa având pedepse de închisoare pe viață ce nu pot fi comutate, nu este suficient de descurajantă.

Abolită în Ungaria în 1990, după revenirea la democrație, pedeapsa capitală nu poate fi reintrodusă în virtutea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, organizație la care țara a aderat în 2004.

Fost reprezentant al opoziției liberale în timpul regimului comunist, Viktor Orban a fost constant criticat pentru tendințele autocratice după revenirea sa la putere, în 2010, după ce mai ocupase fotoliul de prim-ministru al Ungariei între 1998-2002.

Vineri, guvernul de la Budapesta și-a anunțat intenția de a organiza un referendum cu privire la oportunitatea înăspririi legislației privind refugiații, adaugă sursa citată.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro

(video) Proteste în Ungaria. Mii de persoane au cerut demisia guvernului după suspendarea unor fonduri UE

foto – captura video – stiri.tvr.ro

Proteste de amploare în Ungaria, unde mii de oameni au ieşit în stradă pentru a demonstra împotriva guvernului. Protestatarii acuză guvernul condus de Viktor Orban de corupţie şi de limitarea drepturilor democratice.

Nemulţumirile s-au acutizat după ce Comisia Europeană a anunţat suspendarea unor fonduri, în urma suspiciunilor de fraudă în derularea contractelor cu bani europeni. În plus, Comisia a constatat nereguli la licitaţiile pentru o serie de proiecte cu fonduri europene.

Demonstranţii cer demisia guvernului şi alegeri anticipate. Oricine ar veni la putere ar fi mai bun decât Orban, scria pe pancarte.

articol preluat de pe http://stiri.tvr.ro/