Articole

Ioanichie cel Mare (752 – 846)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioanichie cel Mare (752—846) a fost un mare monah ascet care a trăit în secolele VIII-IX și a fost un apărător al sfintelor icoane în vremea iconoclasmului.

A fost un mare făcător de minuni, atât în timpul vieții cât și după adormirea sa.

Prăznuirea sa se face pe 4 noiembrie în Biserica Ortodoxă.

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 - 846) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 – 846) – foto preluat de pe doxologia.ro

Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Marikata din provincia Bitinia, în Asia Mică. A crescut într-o familie de ciobani. Părinții lui se numeau Miritrichie și Anastasia.

Ca tânăr păstor, Ioanichie se retrăgea adeseori în singurătate și rugăciune, în timp ce păștea oile. Deși erau oameni credincioși, atât Ioanichie cât și familia sa au fost prinși în erezia stricătorilor de icoane.

Când a ajuns la vârsta adultă, la 19 ani, Ioanichie s-a înrolat în garda imperială și a luptat ca soldat în armată.

În anul 788, după 17 ani de serviciu militar, pe când se întorcea spre casă dintr-o campanie victorioasă, Ioanichie s-a oprit pe la celebrul centru monastic din Olimpul Bitiniei.

Aici a întâlnit un călugăr care l-a convins de greșeala ereziei iconoclaste. Atunci Ioanichie, acum în vârstă de 36 de ani, s-a pocăit numaidecât și s-a hotărât să primească tunderea monahală.

În anul 795, când bulgarii idolatri au invadat Tracia, împăratul Constantin al VI-lea a trebuit să adune o mare armată pentru a-i înfrunta și așa Ioanichie a fost rechemat în serviciul militar pentru a lupta în războaiele bizantinilor cu bulgarii.

În bătălia de la Markellai, pe care bizantinii au pierdut-o, Ioanichie a arătat mult eroism, salvând viața împăratului.

Atunci împăratul a vrut să-l ia în garda sa personală, dar Ioanichie a cerut și a primit de la împărat permisiunea de a se retrage din armată și s-a făcut călugăr la mănăstirea Agaures, lângă Brusa.

De aici starețul l-a trimis la mănăstirea Telaos de lângă Atroa în Olimpul Bitiniei, iar de aici a fost primit în mănăstirea Antidion, situată într-un loc mai retras, unde a rămas timp de doi ani în ascultare și multe osteneli călugărești.

Tot aici a învățat să scrie și să citească, pentru nu avea niciun fel de școală, și a învățat pe de rost treizeci de psalmi. Iar mai apoi, fiind doritor de viață pustnicească, s-a retras în singurătate pe muntele Korakocephalos („Cap de corb”), în apropiere de mănăstirea Antidion.

A petrecut în nevoințe vreme de mai bine de cincizeci de ani; a călătorit mult și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: vindeca bolile, alunga demonii și îmblânzea fiarele sălbatice.

Era foarte înalt, bine făcut și impresiona prin forța sa fizică, însă era și mai cunoscut pentru nemăsurata lui smerenie și blândețe, făcându-se tuturor toate. A primit de la Dumnezeu și darul înainte-vederii.

Între altele, a prezis moartea împăratului Nichifor în războiul cu bulgarii (811), căderea lui Mihail I Rangabe (813) și preluarea împărăției de către Leon V Armeanul (813-820), dar și înfricoșătoarele persecuții pe care acesta le-a declanșat împotriva ortodocșilor, care cinsteau icoanele.

În 824, un grup de o sută de personalități bisericești dintre cele mai ilustre ale vremii – printre care mitropoliții de Calcedon și Niceea, sfântul Teodor Studitul și Clement Notarul – l-au cercetat ca să-i ceară sfaturi duhovnicești și pentru viața Bisericii.

L-au mai cercetat pentru sfat și sfântul Petru din Atroa (prăznuit la 3 ianuarie), mărturisitor pentru dreapta credință în timpul persecuțiilor iconoclaste (+837), precum și sfântul Eftimie cel Nou (prăznuit la 15 octombrie).

Cum în ultimii ani ai vieții împăratul Teofil Iconoclastul începuse să se îndoiască de convingerile sale iconoclaste (841) – sub influența patriarhului Metodie I al Constantinopolului (prăznuit la 14 iunie) și a împărătesei drept-credincioase Teodora a II-a (prăznuită pe 11 februarie) – a trimis la Ioanichie doi înalți demnitari ca să-i ceară sfatul.

Bătrânul Ioanichie a fost categoric: „Cei care nu cinstesc icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților, nu vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar duce o viață cuvioasă.

De asemenea, împărate, cei care disprețuiesc și batjocoresc icoanele lui Hristos vor fi aruncați în focul veșnic”.

Se spune că anul următor, pe patul de moarte fiind, împăratul Teofil a cerut să i se aducă o icoană a lui Hristos, pe care a sărutat-o cu lacrimi înainte de a muri.

Împărăteasa Teodora a II-a a restabilit cultul icoanelor în 842 după un sinod ținut la Constantinopol, iar pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la Biserica Sfânta Sofia.

Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor – „Duminica Ortodoxiei”.

În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici „Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).

Dar primii ani după restabilirea cultului icoanelor nu au fost ușori și nici cu pace pentru Biserică și pentru sfântul Ioanichie.

Pentru că unii ortodocși, între care și monahii de la Mănăstirea Studion, cereau o mare severitate pentru preoții și episcopii care căzuseră în erezia iconoclastă și acum se pocăiau.

Iar alții, între care patriarhul Metodie și Ioanichie, doreau ca Biserica să adopte o poziție mai indulgentă.

În 844, chilia bătrânului Ioanichie a fost incendiată, așa că sfântul, acum în vârstă de 92 de ani, a trebuit să se întoarcă la Mănăstirea Antidion.

Sfântul Ioanichie a trecut la Domnul cu pace la vârsta de 94 de ani, la 4 noiembrie 846.

O mare mulțime de călugări, clerici și laici s-au adunat la înmormântarea sa, iar moaștele sale au început să facă multe minuni.

Sfântul Ioanichie este cinstit în Sinodiconul Ortodoxiei printre mărturisitori și numit „mare prooroc”.

 

Rugăciunea Sf. Ioanichie

Această rugăciune i-a fost atribuită Sf. Ioanichie cel Mare. Se spune că sfântul repeta o versiune a acestei rugăciuni intercalată între versetele din Psalmi.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Stea prealuminoasă te-ai arătat pe pământ, luminând în lume și pe cei ce sunt în negura patimilor strălucindu-i, și doctor prea tare celor bolnavi.Ci ca cel ce ai luat dar de tămăduiri, celor ce te rugăm pe tine, dă-ne toată vindecarea, ca să strigăm: Bucură-te, Părinte Ioanichie!

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa, arată că Sf. Ioanichie cel Mare se zugrăvește ca un cuvios bătrân, cu barba lungă, cu părul lung, îmbrăcat cu o singură haină, desculț și purtând în mână o cruce, zicând rugăciunea sa: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție”.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare si pe: basilica.roziarullumina.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 - 846) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 – 846) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părțile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maică să, Anastasia. Și începând a veni în vârstă, păștea vitele, după porunca părinților săi. Apoi, deși nu era dat la învățătura cărții, mai mult decât toți cei ce învățau, a înțeles ce este viața, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povățuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătățit, blând, smerit, răbdător și foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osârdie, încât de multe ori lăsând turma să, toată ziua stătea la un loc deosebit și se rugă cu sârguință către Dumnezeu. Iar când mergea la rugăciune, își însemna turma să cu semnul crucii și rămânea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tâlhari furată, până când fericitul copil, întorcându-se seara, o mină la casa părinților. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfântul până la vârsta matură.

În acea vreme, împărățea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpânirea sa, ca să aleagă tineri plăcuți, harnici și viteji pentru oaste.

Ajungând trimișii în părțile Bitiniei și fiind în satul unde viețuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tânăr, frumos, cu vârsta desăvârșit, cu trupul voinic și îndemânatic la oaste, l-au luat cu dânșii și l-au înscris în rânduiala ostășească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaș, era înfricoșător vrăjmașilor pentru bărbăția lui și iubit celor ce ostășeau împreună cu dânsul, pentru blândețea și smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împărați eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniți. Și atât de mult a fost înșelat Ioanichie cu acel eres, încât nu voia nici să audă de sfintele icoane.

Iar Dumnezeu, Care voiește ca toți să se mântuiască, l-a mântuit și pe el de acea înșelăciune în acest chip. A rânduit a fi trimis cu oștile spre Apus, de unde întorcându-se, trecea pe lângă muntele Olimpului; și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lângă un călugăr, care pustnicea în acel munte și care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oștile, și prin Duhul lui Dumnezeu înștiințându-se despre toate cele ce gândea dânsul, a ieșit din chilia sa și, arătându-se lui, a zis: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credința cea dreaptă!”.

Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l știa pe el și a vădit credința lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăiește către dânsul este plin de Duhul lui Dumnezeu și, cu ochii mai înainte văzători, a știut tot despre dânsul. Pentru aceea a căzut la pământ, închinându-se și cerând iertare, pentru că din neștiință a greșit; și a făgăduit a se îndrepta și a da cinstea și închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos și chipurilor tuturor sfinților.

Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osârdie a cinsti sfintele icoane și se căia că altădată, în neștiința sa, le trecuse cu vederea; și parându-i rău de aceasta, se pedepsea cu post și cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecând lângă ușile împărătești, se culca pe pământ și făcea rugăciune cu sârguință și priveghere de toată noaptea și niciodată nu mânca bucate până la săturare. Deși adeseori stătea la masa de obște cu ostașii săi, însă atunci numai gusta din mâncare și băutură, în acest fel de pocăință petrecând el șase ani.

În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor și au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieșit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oștile sale, între care era și fericitul Ioanichie. Iar când s-au apropiat amândouă oștile și făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în fața împăratului a apărat pe tovarășii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăție împotriva vrăjmașilor săi și tăindu-i ca pe niște buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnați ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii și a fost biruit de dânșii, căzând în mâinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alții i-a izgonit și pe cel robit l-a scăpat.

Odată, văzând el un bulgar înfricoșător ca Goliat, care păzea o cale strâmtă și ucidea mulți greci, s-a pornit asupra lui și îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmașilor celor văzuți, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare și biruința care avea să o aibă contra vrăjmașilor celor nevăzuți.

Văzând împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam și despre nume și a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvârșirea războiului să-l cinstească cu boierie mare și cu multe daruri ca pe un ostaș viteaz.

Sfârșindu-se războiul și întorcându-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducându-și aminte de călugărul acela, care ieșise la dânsul din pustie, și-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, și-a pus în gând să lase toate și, sălășluindu-se în acel munte, să urmeze în liniște vieții călugărești și să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a și făcut. Căci, când a venit în cetatea împărătească și avea să primească boierie cinstită și daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate și ca pe niște gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci și patru de ani ai ostășirii sale împotriva trupului și a sângelui, părăsind oștirea, a mers la cei ce petreceau viață călugărească, vrând a începe războiul împotriva duhurilor răutății celor de sub cer.

Întâi a venit în mănăstirea Avgarov și, fiind primit de părinții cei ce petreceau acolo, și-a descoperit gândul său egumenului Grigorie, cum că voiește a merge în pustie și a viețui singur în liniște. Iar egumenul, lăudând scopul, a zis: „Deși cugeți cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viața cea pustnicească și depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, până ce nu te vei deprinde mai întâi cu rânduiala și obiceiul călugăresc. Deci mai întâi sălășluiește-te între oarecare călugări cu fapte bune și iscusiți și vei afla de la dânșii vremea și rânduiala rugăciunilor; apoi învață smerita cugetare, ascultarea și blândețea și după aceea te vei duce și în pustie. Păzește-te, fiule, că nu cumva, fiind neînvățat și începând viața aceasta, în loc să rănești pe vrăjmașul, să fii tu rănit de dânsul, și în loc să-l biruiești, să fii biruit!”.

Un sfat folositor ca acesta ascultând Ioanichie, a părăsit scopul său până la o vreme și s-a sălășluit împreună cu bărbații insuflați de Dumnezeu ca să se obișnuiască cu viața lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mănăstiri a luat aminte și a învățat rânduiala și viața călugărească. Mai întâi s-a dus la mănăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mănăstire, care se numea Utotelos și, neștiind carte, a început acolo a învăța. Dar, văzând că în mănăstirea aceea vin mulți oameni mireni și le tulbură liniștea, a ieșit de acolo și s-a dus în a treia mănăstire, care se numea Antidiu. Petrecând în ea doi ani, a învățat treizeci de psalmi ai lui David și mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.

Iar după doi ani a dorit iarăși liniștea pustiei și voia să se suie într-un munte care era aproape și acolo, în singurătate sălășluindu-se, să înceapă viața pustnicească. Dar șapte zile mai înainte le-a petrecut postind și rugând pe Dumnezeu cu sârguință, ca să-i fie povățuitor pe calea ce dorea. În a șaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Și a ieșit Ioanichie din mănăstirea Antidiului și a mers departe, și pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte și într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Și iată, a văzut doi monahi viețuitori în pustie, ale căror haine erau de păr și se hrăneau din verdețurile ce creșteau în pustie. Către aceștia alergând fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stând, au făcut rugăciune și după aceasta au vorbit cu dânsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său și mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfârșitul vieții lui, va veni asupra lui o ispită de la niște oameni zavistnici; dar au zis sfinții, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a și împlinit și despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei țări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeților vrăjmașilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.

După vorbă cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărțit și s-au dus în cea mai adâncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix și acolo petrecea fără chilie, având numai cerul drept acoperământ. Înștiințându-se despre dânsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mănăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi și de zăpadă; deci în acea chiliuță petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulți dintre frați a veni la dânsul, vrând a-i vorbi și a se folosi de la el. Pentru aceea, supărându-se pentru că i se tulbura liniștea, a lăsat muntele acela și s-a dus, căutându-și alt loc de liniște.

Mergând pe lângă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dânsul un munte înalt și foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; și săpându-și în pământ o peșteră strâmtă și adâncă, a început a viețui acolo fără a ieși din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păștea caprele în acel munte; acesta aducea sfântului câte puțină pâine și apă și aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dânsul binecuvântare și rugăciune. Acolo a petrecut Sfântul trei ani, ziua și noaptea rugându-se și slăvind pe Dumnezeu, apoi cântând psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu Sfântul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceață purtându-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulți deprinzându-le de la dânsul, totdeauna le aveau în gurile lor.

După trei ani de la nevoința lui în acea peșteră strâmta, a ieșit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Și, din întâmplare, au venit la acea biserică niște ostași, care odinioară ostășiseră cu Ioanichie și avuseseră cu dânsul prietenie. Dintre aceștia unul, văzându-l pe Ioanichie, l-a recunoscut și, îmbrățișându-l, plângea de bucurie și îi aducea aminte de viața lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slavă și de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea și a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcându-se ostașul acela către tovarășii săi, vrând să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dânșii. Și, vrând să se ascundă mai bine, s-a dus în munții Conturiului, în care erau mulțime de fiare și de balauri. Acolo sălășluindu-se Sfântul și fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele și cu balaurii, cântând ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, și m-am sălășluit în pustie. Așteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de puținătatea sufletului și de vifor.

Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, pentru închinare și rugăciune. Deci, sculându-se, a plecat și, trecând pe lângă un lăcaș de rugăciune la apusul soarelui, l-au întâmpinat un bărbat și o femeie, mergând la același lăcaș ca să săvârșească pomenirea părinților lor. Aceștia, văzându-l pe cale, s-au înfricoșat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculț și pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfântul, văzându-i pe ei tremurând de frică, a zis cu blândețe către dânșii: „Nu vă temeți, fiilor, ci spuneți-mi unde duce calea aceasta!”. Iar ei au zis că duce către râul ce este înainte și care atunci era foarte mare, încât nimeni nu era cu putință a trece râul acela fără luntre. Dar Sfântul mergând lângă râu, s-a odihnit puțin, apoi la miezul nopții, sculându-se, a mers pe apă – o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Și mergând pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.

După ce a sosit în Efes și s-a apropiat de biserica Sfântului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine ușile bisericii și, intrând înăuntru, s-a rugat dindestul, închinându-se și sărutând sfânta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieșind din biserică, îndată s-au închis ușile singure. Iar el iarăși s-a întors la a sa petrecere în nevoință din munții Conturiului.

Deci, i s-a întâmplat a merge pe lângă o mănăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tânără, și aceasta fiind cuprinsă de dorința lumească, voia să lase cinul său călugăresc și pe maică să, să se ducă în lume și să se mărite cu un bărbat. Iar maică să o sfătuia cu plângere și o rugă ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-și omoare trupul său, să nu-și lase călugăria și să nu se dea spre batjocură și pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dânsa, căci ardea de văpaia patimii și voia să fugă din mănăstire.

Despre toate acestea înștiințându-se Sfântul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea și, chemând-o pe ea, a zis: „Pune, fiică, mâna ta pe grumajii mei!”. Când a făcut aceasta fecioară, Sfântul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă și de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui și toate patimile ei cele trupești să fie asupra lui, ceea ce a și fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gândurile cele necurate și de poftele cele trupești; apoi a petrecut în mănăstirea sa, viețuind fără de patimi și bineplăcînd lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergând pe cale a simțit în sine o dorință necurată și s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gândurile cele lumești și s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încât fierbea sângele într-însul ca într-o căldare și toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-și trupul cu mari nevoințe. Apoi, aflând undeva un balaur înfricoșător încuibat în crăpăturile pământului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mâncare, voind mai bine a muri decât să se învoiască cu gândurile cele necurate și să-și prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mâncat de el. Însă șarpele nici n-a voit a se atinge de dânsul ci, atunci când îl întărita pe el Sfântul Ioanichie, îndată a murit.

Din acel ceas au pierit de la dânsul toate gândurile necurate, s-a stins patimă, a încetat poftă și s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuți și peste cei nevăzuți, ca să calce peste dânșii și să sfărâme capetele lor. Odinioară, stând el și cântând psalmii lui David, a început a se clătina o stâncă ce era acolo. Uitându-se sfântul, a văzut ieșind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoșător. Sfântul punând peste dânsul toiagul ce-l avea în mină, îndată balaurul a murit.

Altădată, în vreme de iarnă, sfântul intrând într-o peșteră adâncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul și sfântul nu știa că este acolo balaurul; ci parându-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne și le-a pus pe ochii șarpelui vrând să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat și a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfântul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dându-se puțin într-o parte a peșterii, a petrecut împreună cu balaurul până ce a trecut iarna.

După doisprezece ani petrecuți în pustia aceea, a venit către dânsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mănăstirea care se numește Erist și acolo să se îmbrace în rânduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugărești acest pustnic îmbunătățit cu atâtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mănăstirea aceea, unde, ajungând pe vremea secerișului, a spus dorința sa egumenului mănăstirii, care se numea Ștefan. Acesta, a doua zi, făcând rugăciunile cele obișnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deși mai înainte de chipul acela era călugăr desăvârșit și pe mulți călugări îi întrecea cu faptele bune.

Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugărești, a început mai mult a se nevoi, adăugind osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; și s-a ferecat cu un lanț de fier lung de șase coți și a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat și mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegându-se din legături s-a dus; și când a ajuns la râul Goram, a dat iarăși peste un balaur care tulbură râul și oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorât cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lingă dânsul alți trei ani și a învățat de la el toată Psaltirea; și iarăși s-a dus la păstorul locașului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.

Fiind în mănăstirea Avgarovului, s-a dus cu alți călugări ca să vadă o mănăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Și când s-a apropiat de munte, a venit din pustie un țap mare neobișnuit, pe care, văzându-l monahii care mergeau cu dânsul, cugetau între ei cum l-ar putea vâna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înțelegând cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă și să aducă țapul acela la dânsul. Iar Sava a zis: „Dar de se va porni țapul pe fugă, cum îl voi ajunge?”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Tu, frate, mergi numai și fă ceea ce-ți spun, căci el de bunăvoie va veni la tine și-ți va urma ție”. Dar întorcându-se către ceilalți călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea țapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: „Foarte bună este; aceasta cugetam și noi mai înainte de a spune tu”. Și fiind adus țapul, cuviosul îl netezea cu mâna sa, iar pe frați îi învăța să le fie milă de sufletele dobitoacelor și să-și potolească poftele. Apoi iarăși a slobozit țapul la pășunea sa în pustie.

Cuviosul avea și darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a și împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfârșit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăți după dânsul.

Pe când petrecea Sfântul în muntele Prusantiului, care este înalt ca și muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viață fățarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toți slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzându-se departe de Sfântul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor și săvârșitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrând să-l piardă pe el de pe pământ, a gătit otravă de moarte și, venind la dânsul cu vicleșug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu știa zavistia și vicleșugul lui.

Neștiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte și îndată a căzut în boală cumplită și se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvârșească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfântul Mucenic Eustatie. Acesta, arătându-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală și i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulțumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfântului marelui mucenic Eustatie și a făcut o mănăstire lingă dânsa.

Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe când stătea și se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulțime de oi care beau apa ce curgea din izvor; și Sfântul se minună de acea vedenie, căci știa că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cândva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos și bineplăcut pentru viețuire. Apoi s-a înștiințat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tâlcuit vedenia sa, zicând: „Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sunt poporul care se împărtășește din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Deci a pus multă sârguință ca să se zidească biserica, iarăși pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvârșit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă și a așezat mănăstire lângă ea. Apoi a adunat mulțime de frați, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sporirea Binecuvântatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar când se zidea biserica, se ostenea și Cuviosul Ioanichie, ducând pietre și ajutând celor ce zideau. Odată, întinzându-și mâna ca să ia o piatră de pe pământ, a ieșit o viperă de sub piatră și l-a apucat de mină. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturând vipera de pe mâna, n-a pățit nimic.

În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sârguință, încât nu numai cu duhul, ci și cu trupul se înălța de la pământ. Altă dată cuviosul mergând singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul și următorul vieții lui celei sfinte, fericitul Eustatie și ascunzându-se într-un colț al bisericii, lua aminte cu sârguință la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicându-și mâinile și înălțându-se de la pământ, stând în văzduh și rugându-se, lucru pe care văzându-l Eustatie, s-a înspăimântat. Iar după rugăciune iarăși a coborât pe pământ. Și simțindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scârbit asupra lui și a zis: „Scris este: Nu va locui lângă tine cel ce viclenește. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleșug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.

Multe minuni făcea acest bărbat sfânt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvântul și tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii și cu rugăciunea și de vătămările șerpilor pe mulți a izbăvit. De aceea mulțime de popor alerga la dânsul: unii cerând tămăduiri de boli, alții izbăvire de duhurile cele necurate, iar alții numai binecuvântare și rugăciune, lucru care tulbură liniștea lui. Pentru aceea, supărându-se, s-a dus în muntele Trihalicului și a trăit acolo, petrecând fără acoperământ. Iar Eustatie din mănăstirea Avgarovului, având dragoste cu osârdie către părintele său și dorind să se vadă cu dânsul, s-a dus acolo și, căutându-l cu sârguință, l-a aflat în acel munte.

Apoi, după rugăciunea obișnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărățea: „Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?”. Iar Sfântul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul și i-a luat împărăția.

Fericitul bărbat Ioanichie se obișnuise a umbla cu toiag la bătrânețe; și umblând el prin unele locuri strimte printre munți, s-a întâmplat că i-a căzut toiagul din mână și s-a pierdut și nu era cu putință a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfântul pentru pierderea toiagului, și-a plecat genunchii făcând Domnului obișnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtându-se prin văzduh a venit cu nevăzută mina și s-a așezat în mâinile sfântului.

Umblând fericitul pe munte, a aflat o peșteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfântul, iubind peștera aceea, s-a sălășluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i și multe feluri de supărări îi făceau, vrând să-l înfricoșeze și să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrâșneau din dinți, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feței lui și toată peștera părea că se clatină. Iar Sfântul, după cuvântul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmându-se cu zaua dreptății și cu pavăza credinței și întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmașilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: „Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuiești pe noi?” și neputând birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiți, diavolii au fugit de la dânsul.

În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ținea credința dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă și bolea cumplit. Fiind adusă la Sfântul, el îndată a întâmpinat-o și, făcându-i-se milă de ea pentru buna ei credință – căci, în mijlocul atâtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane –, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni și cu semnul sfintei Cruci, dându-i sănătate desăvârșită.

S-a întâmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfântului în însoțire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăța Sfântul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credințe și să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele – căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitând rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupești ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufletești. Și a fost așa, căci a orbit cumnatul său după soră și a luat pedeapsă vrednică pentru credința sa cea rătăcită.

Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întâmpinare, când auzea că vine cineva la dânsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dânsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dânsul doi episcopi, al Calcedonului și al Niceei, și cu dânșii Petru și Teodor Studitul, cu Iosif și cu Clement. Pe aceștia, fericitul i-a întâmpinat, pogorându-se din munte și închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obișnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înșii, cu numele Iosif: „Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregătește pentru ieșire!”. Aceste cuvinte ale lui nu le-au înțeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecând optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viață și atunci și-au adus aminte de cuvântul fericitului Ioanichie și au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif și că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieșire.

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfârșitul împăratului Nichifor și de când bulgarii, bătând pe greci, au robit pe mulți dintre dânșii, din boierii cei mari și slăviți și din ostași și îi țineau în legături și în temniță, atunci și-a adus aminte cuviosul de cei robiți și s-a mâhnit pentru dânșii. Căci a auzit că sunt în mare strâmtoare și nevoie și că șed în temniță rea și întunecată, legați cu lanțuri și că mai bine ar fi voit să moară decât să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dânșii, a lăsat pustia și viața cea fără de gâlceavă și s-a dus în pământul bulgarilor, vrând să dezlege pe cei legați și să slobozească pe cei robiți.

Venind la cetatea unde erau grecii ținuți în legături, s-a apropiat de temniță nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau ușile temniței nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uși și îndată s-a deschis temnița în care intrând, pe toți i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii și le-a poruncit să meargă după dânsul. Deci au ieșit toți cei legați din temniță, fiind straja acolo și neștiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfântul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepților, așa și el, slobozind pe greci din legături și din temniță, i-a îndreptat toată noaptea, că alt Moise, în strălucire de lumină până la hotarele stăpânirii grecești.

Mergând pe cale cu dânșii, îi învăța să nu fie ca părinții lor, neam îndărătnic și amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu și să nu uite facerile de bine și minunile Lui. Iar când s-a despărțit de dânșii, au căzut toți la picioarele lui, rugându-l să le spună numele său și ziceau: „Spune-ne cine ești tu, o! omule al lui Dumnezeu?”. Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulțumire; și astfel s-a întors iarăși întru a sa liniștită petrecere.

Odinioară, cuviosul a șezut într-o corabie și a plutit spre biserica Sfântului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcându-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind viețuitorii ostrovului aceluia, călugări și mireni, despre venirea lui Ioanichie la dânșii, au alergat toți la dânsul și, căzându-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dânșii și să izgonească șerpii din insula lor; căci se înmulțiseră atunci șerpii fără de număr în insula aceea și foarte mult îi vătămau pe oameni și dobitoace. Iar Sfântul, ascultându-i pe dânșii, ca niște săgeți a slobozit asupra șerpilor rugăciunile sale cele cu sârguință către Dumnezeu și, îndată, adunându-se toți șerpii din insula aceea, s-au aruncat în adâncul mării. De atunci nu mai erau șerpi în insula aceea.

Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniștit și mergea împreună cu dânsul și Daniil, egumenul mănăstirii, care era în insula Fâs. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfârșit ce avea să fie degrabă, Sfântul mai înainte i l-a spus, zicând: „Frate Eftimie, grăbește-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!”. Acestea zicându-le lui Eftimie, a intrat într-o peșteră mică vrând să se odihnească și a aflat acolo un diavol viețuind, care era mai cumplit decât cel dintâi.

Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălășluit într-acea peșteră. Iar diavolul, nerăbdând venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul și înfricoșător, iuțindu-se și năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peșteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigașul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere așa de grea, încât a rămas fără glas șapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peșteră, neputând să petreacă la un loc cu plăcuții lui Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăși s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă și a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci.

Odată, a venit pentru rugăciune o stareță împreună cu fiica sa; și aceea era egumenă a mănăstirii Cluviului. Iar el, luând toiagul ce era în mâna maicii, l-a dat în mâna fiicei sale și, tulburându-se maică, a zis: „Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrânețe”. Dar el, nerăspunzând nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puțină vreme stareța aceea a murit și a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăși s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios și mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut câtăva vreme. S-a suit apoi în munții mănăstirii Antidiului și acolo, zidindu-și o chilie strâmta, viețuia după voia lui Dumnezeu.

El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gângavi le-a îndreptat, pe cei iuți și mânioși i-a schimbat în blândețe, pe eretici i-a întors din rătăcire și a prevăzut multora mai înainte sfârșitul, căci era plin de darul Sfântului Duh, care viețuia într-însul.

Acest cuvios astfel își petrecea viața, încât nu toți oamenii puteau să-l vadă. Că mulți, dorind să-l vadă, au venit la dânsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducându-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: „Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.

Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit niște frați de departe, vrând să vadă fața cea cu sfânta cuviință a cinstitului și de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceștia, venind, ședeau lângă biserica ce se zidea, așteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Și a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zidește biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraților care veniseră la dânsul, luând seamă la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.

După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră și așteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce viețuiau aproape de el, cu numele Ioan, înțelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: „Părinte, nu se cădea ca frații care s-au ostenit pentru tine atâta cale, să se întoarcă mâhniți, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta și atinge inima”. Iar Sfântul, lăudând osteneala și osârdia fraților acelora, a început a se ruga pentru dânșii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: „Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voiește pentru noi, acestea le și face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă frații care veniseră, apoi chiar de m-aș fi ascuns de dânșii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci așa a voit Dumnezeu”.

Altădată, venind niște frați la cuviosul și șezând înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare și înfricoșătoare ieșind din lunca ce era acolo aproape și venea spre dânșii. Ei, văzând-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfântul a zis către ei: „Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu și peste balaur, care sunt cele mai înfricoșătoare, iar voi vă temeți de o ursoaică?”. Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pâine; iar ea, luând pâinea, s-a dus în pustie. Și atât era de duhovnicesc acest cuvios părinte și ochii săi sufletești îi erau atât de luminați, încât duhurile cele cerești și sufletele drepților putea să le vadă. Odată, stând el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; și a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.

În acea vreme împărățea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbați cinstiți la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungând trimișii, Sfântul și-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată și când a început a grăi din înțelepciunea cea dată lui de sus. Bărbații aceia s-au rușinat, neputând a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvânt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiți mai înainte ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă gură și înțelepciune.

Apoi, arătând clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povățuit pe ei la bună credință și trimișii, lepădându-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.

Odată Eustatie, egumenul mănăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi sfintele icoane călcate și când se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos că fiarele cele sălbatice?”. El a răspuns: „Așteaptă puțin, frate, și vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocârmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stârpi eresurile și va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce liniște și unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecând puțină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dânsul, a venit fiul său Mihail, cu maică să, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credință și toată tulburarea a schimbat-o în liniște. Însă după puțină vreme, iarăși a ridicat diavolul pe cei necredincioși, care tulburau și clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oștindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvânt, alteori prin scrisorile sale, apăra bună credință și pe cei depărtați de Biserică îi întorcea.

De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuția cu ereticii, cuviosul îl întărea și-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori și a huli pe fericitul. Înțelegând aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului și a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești, încât toți se mirau de înțelepciunea și cuvintele lui. Și n-au fost în deșert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, așa și în această adunare făcând Ioanichie prin cântare de Dumnezeu, încât cei ce auzeau se mângâiau cu inima, și cu dragoste primeau cuvântul lui și se întorceau la bună credință. Astfel de sârguința avea cuviosul pentru pacea Bisericii și pentru mântuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sârguință și cu rugăciunile lui, s-a stârpit eresul și s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu rușine, căci temându-se de Ioanichie și de rugăciunile lui, se topea ca ceară de fața focului.

Odată se făcea în mănăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise și, adunându-se soborul fraților, și Sfântul nefiind cu dânșii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieșind dintr-un deal și toți se temeau foarte, fiind nedumeriți. Dar Sfântul Ioanichie, deși nu era acolo cu dânșii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întâmplase. Făcând îndată rugăciune și ridicându-și mâinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu și, ca niște săgeți asupra taberei celei diavolești, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Frații, văzându-i pe draci fugind, că izgoniți de moarte, au lepădat frica și au săvârșit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.

În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii și, biruind ismailitenii, pe mulți au robit, ținându-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviți, având un tânăr, rudenie de-a sa, în robie la păgâni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiți de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pământul ismailitenesc și, ajungând în temniță, a eliberat nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei care erau legați împreună cu dânsul, neștiind nimic straja despre aceasta; căci ușile singure de la sine se deschideau sfântului și legăturile se dezlegau. Iar când erau pe cale, mergând pe pământul grecesc, au năvălit asupra lor o mulțime de câini cumpliți, iar Sfântul i-a lovit pe ei cu orbirea și au trecut printre ei fără vătămare.

În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credință. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie și s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slavă cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat și curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos și ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears și pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.

Văzând fericitul răutatea vrăjmașului său, nu s-a mâniat asupra lui, nici s-a scârbit; ci, vrând cu bunătate să biruiască răutatea, și cu blândețea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebându-l de pricină mâniei și cerându-i iertare. Iar acela, din mânie, a lovit pe Sfântul în pântece cu toiagul, care avea în vârf un fier ascuțit, vrând să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe Sfântul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniți, care îi spuseseră lui: „La sfârșitul vieții tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmașului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.

Ajungând la adânci bătrâneți, Cuviosul Ioanichie și, slăbindu-i-se trupul de multe nevoințe și osteneli, s-a dus în mănăstirea Antidiului și acolo, făcând o chiliuță mică, s-a închis într-însa. Dacă se întâmplă câteodată să iasă din chilie și să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, cel dintre sfinți Părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dânsul cu clerul său, cerând rugăciunea și binecuvântarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfântul Metodie și învățând dreapta mărire a credinței pe cei ce veniseră cu dânsul, a proorocit lui Metodie că și acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viața aceasta vremelnică la cea veșnică. După aceea făcând rugăciune și sărutându-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărțit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se pentru sfârșitul său.

A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, având nouăzeci și patru de ani de la naștere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfințitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; și s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă și el va trece după dânsul din viața aceasta vremelnică la cea veșnică.

Pe când murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinții cei ce viețuiau în muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălțându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i ușile raiului și ridicându-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvârșindu-și alergarea nevoinței sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viață, ci și după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulți neputincioși, atingându-se de sfintele lui moaște, au dobândit sănătate; mulți s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat și cei ce erau ținuți de orice fel de neputință, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoși.

Așa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni și în viață și după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate și nouă mila Sa și să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufletești și trupești, pentru slavă sfântului Său nume. Amin.

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro

 

Pavel al IV-lea al Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Pavel al IV-lea al Constantinopolului, numit și Pavel cel Nou, a fost patriarh al Constantinopolului în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, între anii 780 și 784.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 30 august.

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea al Constantinopolului era originar din Cipru.

El a fost mai întâi citeț, și, strălucind cu cuvintele și faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea dea doua Duminică din Postul Mare din anul 780, după o lungă perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor ereziei iconoclaste.

Sub presiunea împăratului persecutor Leon al IV-lea Khazarul (775 – 780), Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor.

Dar împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea sa, tot în anul 780, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța.

Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, bătrân și bolnav, se vedea neputincios a-i face față, mai ales că iconoclaștii ocupau încă poziții importante în imperiu și în ierarhia bisericească.

Astfel, în anul 784, sfântul Pavel cel Nou a preferat să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mănăstirea lui Flor, luând schima monahală, fără sa o prevină însă pe împărăteasa regentă, Sf. Irina (prăznuită la 7 august).

Decum au aflat, împărăteasa și fiul ei Constantin al VI-lea (780 – 797) s-au dus la sfântul episcop și l-au întrebat de ce a plecat.

Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns:

Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale”.

Plini de întristare și de amărăciune, suveranii au trimis o ambasadă de patricieni și membrii ai Senatului, ca să încerce să-l convingă să revină, dar el le-a răspuns cu hotărâre:

Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”.

Și cum ei îl întrebau de ce a acceptat să semneze cu împăratul eretic, Pavel le-a răspuns:

Tocmai din aceasta cauză plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugând pe Dumnezeu să mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”.

A adormit cu pace două sau trei luni după aceasta (784), aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl admirau pentru virtutea și credința sa.

Iar datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, împărăteasa și patriarhul ce i-a urmat, ales la sfatul fericitului Pavel, Sfântul Tarasie (prăznuit la 25 februarie), au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

 

Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Glasul 4

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

 

Viaţa Sfântului Ierarh Pavel cel Nou, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvârşirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: “După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: “Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfânt”. Aşa s-a şi întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfântul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, când veţi striga şi vă veţi gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: “Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătând spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: “De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicându-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, având de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfârşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârşitul lui, fiind urât şi gonit de dânsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuieşte-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpâneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dânşii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luând învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânşii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: “Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui”. Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezând pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: “Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani”.

Aceasta zicând-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurând şi, chemând pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această şi înspăimîntîndu-se, a zis: “În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trântit la pământ”. Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunându-şi unul altuia, s-au înspăimântat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dânsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfântul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfânt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: “Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporeşte, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor şi a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: “O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?”

El a răspuns: “Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întâmplat şi cu limba şi cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părţile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecând şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi bună sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urât, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: “Despre cine grăieşti aceasta, părinte?” El a răspuns: “Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dânsul: “O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mântui”. Senatorii au zis: “Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: “De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veţi petrece în eresul acela”.

După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Sfinții 10 Mucenici care au pătimit pentru icoana lui Hristos (secolul al VIII)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos

Luând sceptrul stăpânirii grecești împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea și Conon, de neam isaurian, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres împotriva icoanelor, numind sfintele icoane idoli, iar pe cei ce se închinau lor cu credință numindu-i închinători de idoli.

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 9 august - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Și a poruncit ca sfintele icoane de pretutindeni – din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele și din locuințele omenești – să fie lepădate, să fie sfărâmate și să li se dea foc sau să se arunce în apă; iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi izgonea în surghiun îndepărtat, iar pe alții îi muncea și îi ucidea în multe feluri.

Iar la început, pe preasfințitul Gherman, patriarhul Constantinopolului (pomenirea lui la 12 mai), care se împotrivea, l-a izgonit de pe scaun cu necinste și cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulți dreptcredincioși stând împotriva răutății ereticești, se făceau mucenici, precum au fost și acești sfinți de care vorbim și a căror pătimire s-a început astfel:

În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea „Poarta de Aramă”, zidită în zilele marelui Constantin.

Deasupra acelei porți era chipul Mântuitorului de aramă, stând de mulți ani acolo.

Pe acel chip, împăratul și patriarhul au poruncit să-l dea jos.

Deci rău credincioșii vrând să-l surpe, au pus o scară pe care s-a suit un ostaș, cu dregătoria spătar.

Iar poporul care se adunase acolo, bărbați și femei, văzând aceea, s-au pornit cu râvnă după dreapta credință și, apucând scara cu ostașul care era pe dânsa, au aruncat-o jos, iar pe ostașul acela l-au dat morții.

De acel lucru aflând împăratul, a scos fără de veste ostași înarmați cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios și au tăiat pe mulți de parte bărbătească și femeiască, bătrâni și tineri, al căror număr numai singur Domnul îl știe; iar pe cei mai mari i-au prins vii.

Și erau numele lor acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru și Leontie.

Pe aceștia bătându-i cu toiege fără de cruțare, i-au aruncat în temniță.

Și au fost ținuți sfinții în legături și bătuți cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înșii i se dădea câte cinci sute de lovituri în fiecare zi.

Iar ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie, neslăbind cu trupurile.

Iar tiranul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă fețele cu fiare arse, apoi să-i scoată în ulițe și să-i ucidă cu sabia.

Astfel și-au sfârșit ei pătimirea.

Încă și una din femeile cele slăvite, anume Maria patriciana, a fost tăiată odată cu ei, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, și trupurile lor au fost aruncate în adâncul mării.

Iar când acești sfinți mucenici au fost prinși pentru chinuri, atunci a fost prinsă și cuvioasa Teodosia monahia, ca una care avea aceeași vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalți.

Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de acești sfinți și pomenirea ei se cinstește la 29 mai, unde s-a pus și viața ei.

Și toți câți au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului, au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. 10 Mc. care au pătimit pentru icoana lui Hristos si pe doxologia.ro

Andrei Criteanul (sec. VII-VIII)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Andrei Criteanul

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) ;  Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinței

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu.

Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740).

Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete.

Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul.

Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze.

Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viața Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit și nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informațiilor oferite și prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care îl pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viața Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop și mitropolit al Cretei. Schiță biografică.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria.

Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine.

Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”.

La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului.

Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere.

Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare.

Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani.

Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia.

Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie.

Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim.

Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră.

El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial:

Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”.

Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic?

Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685.

Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul.

Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești.

Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos).

Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin.

Nu știm când și unde a fost hirotonit preot.

Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta.

De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”.

În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712.

Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin.

Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei).

„Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”.

Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor.

Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”.

Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton.

Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins.

Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740.

La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

 

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Opera lui e alcătuită din proză și versuri.

În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice.

Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie).

A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la Duminica Mironosițelor, la Nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul.

A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Andrei, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Trâmbițând luminat de dumnezeieștile cântări cele cu dulceață, te-ai arătat luminător prealuminat lumii, cu lumina Treimii strălucind, Cuvioase Andreie. Pentru aceasta toți grăim către tine: Nu înceta să te rogi pentru noi toți.

 

Iconografie

Cu privire la reprezentarea iconografică a Sfântului Andrei Criteanul, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 162, 208, 237) precizează următoarele:

Sf. Andrei e reprezentat ca episcop bătrân, cu barba albă, care zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul măririi împărăției Tale…“.

Iar când este zugrăvit în ceata sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți, zice:

Ajutor și acoperitor mi s-a făcut mie, spre mântuire“.

Dionisie arată (p. 237) că acesta mai poate fi zugrăvit în tinda bisericii, atunci când aceasta are două turle, pe turla din partea de nord, (care o are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul, susținută de îngeri), într-unul din colțurile de sub pandantivele în care sunt reprezentați sfinții compozitori, scriind într-o carte și zicând următoarele:

A zămislirii celei fără de sămânță, nașterea este netălmăcită”; în celelalte colțuri, sunt reprezentați Sf. Metodie, Iosif și .

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei si pe: doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului (secolul al VIII-lea)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului (secolul al VIII-lea)

Sf. Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Nichita a ales de tânăr viaţa monahicească şi plăcând lui Dumnezeu pentru virtuţile sale a fost ridicat la scaunul arhieresc al Calcedonului, unde a păstorit între anii 726 şi 775.

Acesta s-a dovedit a fi împlinitor al poruncilor divine, păzind cu sfinţenie pravilele rânduite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, bun păstor şi plin de osârdie în sporirea dreptei credinţe.

Din lucrul mâinilor sale îi miluia pe săraci, îi hrănea pe cei flămânzi, îi îmbrăca pe cei goi şi îi primea pe cei străini.

Totodată, era şi un apărător al văduvelor şi al orfanilor, încurajându-i atât prin cuvânt, cât şi prin milostenii.

În vremea lui, s-a ivit în Biserică lupta împotriva sfintelor icoane şi s-a făcut dezbinare între creştini.

Înşişi împăraţii au căzut în rătăcire şi i-au prigonit pe cinstitorii sfintelor icoane.

Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mare apărător al credinţei statornicite de Sfinţii Părinţi, mărturisind pretutindeni că icoanele sunt vrednice de cinstire şi că scoaterea lor din biserică este o grea rătăcire de la dreapta credinţă.

Pentru râvna lui a fost alungat din scaunul arhieresc şi osândit la surghiun, iar după multe suferinţe, izgoniri şi chinuri, se spune că s-a retras într-o mănăstire din Palestina, unde cu bucurie s-a mutat la Domnul, statornic fiind în mărturisirea sa până la capăt.

 

Tropar – Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichita, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului si pe: doxologia.ropravila.ro

Gheorghe al Mitilenei (776 – 821)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Gheorghe al Mitilenei

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 - 821) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă. Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă. Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.

Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea. Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene. Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil. Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul. Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

 

Troparul, glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.

El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.

Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.

A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII - IX) - foto preluat de pe doxologia.ro

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro

Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.

Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

 

Tropar Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Procopie (†750)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Procopie Decapolitul

Cuviosul Procopie Decapolitul a fost un călugăr mărturisitor pentru sfintele icoane în secolul al VIII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.

 

Viața

Sfântul Procopie Decapolitul a trăit în timpul persecuțiilor împăratului iconoclast Leon III Isaurul (717-741). Era originar din Decapole, în Isauria (Asia Mică), și mai târziu a devenit monah la Constantinopol, ca și sfântul Grigorie Decapolitul (prăznuit la 20 noiembrie).

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest sfânt a intrat de tânăr în viața monahicească și deprinzându-se cu tot felul de nevoințe, s-a curățit pe sine în chip desăvârșit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejește și disprețuind pe cei ce defăimau păgânește rânduiala întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredințat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor, împreună cu ucenicul lui, Vasile Mărturisitorul (prăznuit la 28 februarie).

După moartea tiranului împărat Leon Isaurul (717 – 741) însă ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit în mănăstirea sa, îndemnând spre dreapta credință în multe vremi. Apoi făcând multe minuni, s-a mutat în pace către Domnul mulți ani mai târziu.

 

Imnografie

Troparul glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipește toată negura relei credințe, învrednicindu-te pe tine de cele cerești, învățătorule Procopiu mărite.

Rugaciuni catre Sfantul Procopie Decapolitul

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul si pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Tarasie, patriarhul Constantinopolului (730 – 806)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Tarasie al Constantinopolului, (gr. Ταράσιος), a fost patriarh al Constantinopolului între anii 784-806 (precedat de Pavel al IV-lea, urmat de Nichifor I). A acceptat tronul constantinopolitan cu condiția convocării unui Sinod Ecumenic care să tranșeze chestiunea cinstirii icoanelor. Prăznuirea lui se face pe 25 februarie.

 

Viața

Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730, fiind fiul Encratiei și al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt. Provenea dintr-o familie ilustră, având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare. A primit o educație aleasă și a urmat o carieră în administrația civilă a Imperiului Bizantin.

A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa. A ajuns până la rangul de senator și în cele din urmă a devenit secretar imperial (asekretis) al lui Constantin al VI-lea și al împărătesei Irina.

În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste. Patriarhul Pavel al IV-lea, care fusese inițial un susținător al iconoclaștilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcție pe motiv de boală și de vârstă înaintată. S-a retras la o mănăstire și a îmbrăcat Marea Schimă.

Când împărăteasa Irina și fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaș pe Tarasie, care la acea vreme era încă mirean. Însă, deși era mirean, Tarasie era, ca mulți dintre membrii familiilor bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenți ca episcopi nu era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.

Când împăratul și împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme, considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang. În cele din urmă, a cedat insistențelor, însă cu condiția ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei iconoclaste.

Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot și în cele din urmă ca episcop. Pe 25 decembrie 784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.

Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pentru a discuta chestiunea iconoclastă. Lucrările au fost însă întrerupte de niște trupe de soldați răzvrătiți care i-au alungat pe participanții la sinod. Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea.

La lucrări au luat parte 367 de episcopi. Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut și sub numele de „al doilea Sinod de la Niceea”. Sinodul a condamnat iconoclasmul și a validat formal practica cinstirii icoanelor.

Patriarhul Tarasie a avut o poziție moderată față de foștii iconoclaști, ceea ce i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul și ale sprijinitorilor lui. Cu toate acestea, episcopii care s-au pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiți în Biserică.

Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorțul lui Constantin al VI-lea de soția lui, Maria din Amnia. Pentru a obține divorțul, împăratul Constantin a calomniat-o pe împărăteasa Maria, soția lui și nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la mănăstire și a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit.

Comunitatea monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuși a refuzat sa recunoască desfacerea căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgrație. La scurtă vreme însă, Constantin a fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.

Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci și patru de ani. A trăit o viață de nevoință aspră, mulțumindu-se cu puțin. Şi-a cheltuit averile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îngrijindu-se să aducă alinare celor bătrâni, nevoiași, văduvelor și orfanilor.

De Sfintele Paști, a slujit el însuși la masa pe care o pregătise pentru săraci. A rămas patriarh al Constantinopolului și în timpul domniei împărătesei Irina și apoi al împăratului Nichifor I, slujindu-i cu credință și înțelepciune pe toți.

A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol. A fost înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o pe malul Bosforului.

 

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Tarasie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (Glasul al 3-lea) – tradus din limba engleză

Ca o lumină a Duhului ai strălucit, împodobit cu viață aleasă și îmbrăcat în veșmintele arhieriei. Potolit-ai tulburarea ereziei și stâlp și temelie a Bisericii te-ai făcut, pentru care lăudăm nevoința ta, sfinte părinte Tarasie.

Condac (Glasul al 3-lea)

Ca un soare mare, cu strălucirile dogmelor și ale minunilor luminezi totdeauna plinirea lumii, tăinuitorule al celor cerești, preafericite Tarasie.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 198, 220), Sf. Ierarh Tarasie se zugrăvește ca un bătrân ierarh de statură potrivită, palid la față, cu nările late, puțin pleșuv, cu sprâncene groase și barba stufoasă, neagră sau sură și ascuțită și chipul vesel.

Se zugrăvește și în icoana Sinodului al VII-lea Ecumenic, alături de împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I al Romei și cu ceilalți sfinți părinți care au luat parte la sinod.

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 - 806) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 – 806) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe despre Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului si pe: basilica.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro

Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Cataniei (†787)

foto preluat de pe ziarullumina.ro; ziarullumina.ro
articol preluat de pe: basilica.ro;

 

Sf. Ier. Leon, Episcopul Cataniei

Sfântul Ierarh Leon (†787) s-a născut în orașul Ravena, la 270 kilometri nord-est de Roma. A primit o educație creștină și, datorită faptului că provenea dintr-o familie bogată, a studiat la școlile cele mai înalte ale vremii sale. Tânăr fiind, a intrat în monahism închinându-și viața lui Dumnezeu.

După ce a trecut prin toate treptele preoţiei a fost hirotonit episcop al cetăţii Catania, (în insula Sicilia, unde se află şi vulcanul Etna), după trecerea la cele veșnice a episcopului Savin.

El strălucea înaintea tuturor, luminând sufletele date în grija sa, ajutând pe orfani şi pe văduve şi îngrijind pe cei nevoiaşi, încât s‑a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Numai cu rugăciunea a surpat la pământ un idol.

În timpul episcopatului său a ridicat o frumoasă biserică în cinstea Sfintei Muceniţe Lucia, ocrotitoarea Siciliei și un locaș de cult în cinstea Sfinților 40 de Mucenici.

În acea vreme, un vrăjitor pe nume Iliodor era prilej de sminteală pentru mulți creștini din oraș. Rugându-se lui Dumnezeu, într-o zi după Sfânta Liturghie, luând îndrăzneală ca un leu – după numele său, Sfântul l-a legat cu omoforul de gât și l-a dus într-un loc numit Ahilion, unde, poruncit poporului să facă un foc mare. După aceea au intrat amândoi în foc, sfântul ieșind nevătămat prin puterea lui Dumnezeu, iar vrăjitorul a ars.

Ajungând vestea despre el până la Constantinopol, însuşi împăratul l‑a chemat la dânsul, primindu‑l cu cinste mare şi oferindu‑i multe daruri, pe care sfântul le‑a împărţit săracilor. Sfântul Ierarh Leon a păstorit mulţi ani, cu părintească dragoste, eparhia Cataniei, pe mulţi aducându‑i la Hristos de pe cărările pierzaniei, ajutându‑i, fără să‑i întrebe de ce neam sunt, ori de cred în Hristos, făcându‑se tuturor toate, după cuvântul Apostolului. Ajungând la adânci bătrâneţi, s‑a mutat în pace la Domnul, iar moaştele lui au fost aşezate în Biserica Sfintei Lucia, zidită de el.

 

Tropar Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Leon, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Leon, Episcopul Cataniei si pe doxologia.ro