Articole

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (cca 758 – 828)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului


 

Cel între sfinți părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul, a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului, la începutul secolului al IX-lea (precedat de Sf. Tarasie, urmat de Teodot I).

El a pus apărarea doctrinei ortodoxe în fața ereziilor, și a conștiinței ortodoxe în fața dictaturii statului, mai presus de poziția sa socială.

Perioada în care a fost patriarh (806-815) a fost marcată de acțiunile instigate de împăratul Leon al V-lea împotriva reluării cinstirii (icoanelor).

Lucrările sale principale care s-au păstrat sunt trei scrieri împotriva iconoclasmului.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie, iar aducerea moaștelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.

Sfântul Nichifor s-a născut în preajma anului 758, la Constantinopol. A primit o educație aleasă, tatăl său, Theodor, fiind secretar al împăratului Constantin al V-lea Copronimul.

Deși la curtea imperială predomina erezia iconoclastă, împăratul persecutându-i pe creștinii drept-credincioși care se închinau la icoane, Theodor era totuși iconodul. Aflându-se acest lucru, el a fost înlăturat din funcție, biciuit, torturat și apoi surghiunit.

Astfel, Nichifor a crescut având ca exemplu tăria tatălui său de a apăra cinstirea icoanelor cu orice risc.

Atunci când pe tronul imperial a ajuns Constantin al VI-lea Orbul, mama acestuia, drept-credincioasa Împărăteasă Irina a restaurat cultul icoanelor în biserici.

Nichifor a obținut în curând favoarea lor și a dobândit poziția inițială a tatălui său la curtea imperială.

El a fost trimisul împăratului la Sinodul VII Ecumenic (al doilea sinod de la Niceea) din anul 787, unde a fost condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și s-a restabilit cultul sfintelor icoane; Nichifor a fost secretarul acestui sfânt sinod, având sarcina de a nota discuțiile purtate acolo și hotărârile finale ale sinodului.

După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului (25 februarie 806), nu a fost găsit nimeni mai demn să îi succeadă decât Nichifor.

Pentru a sublinia dreapta sa credință, în timpul consacrării sale, el a ținut în mână o lucrare scrisă de el întru apărarea cultului icoanelor, iar după încheierea ceremoniei a pus acea lucrare în spatele altarului ca legământ pe care l-a făcut pentru a menține întotdeauna Sfânta Tradiție a Bisericii.

În următorii ani o succesiune de evenimente au influențat profund viața politică și religioasă a Imperiului Roman de Răsărit: împăratul Constantin al VI-lea a fost orbit (797), apoi împărăteasa Irina a fost exilată (802), succesorul ei, împăratul Nichifor I Genikos a fost ucis în timpul luptelor cu bulgarii conduși de Hanul Krum (811), iar după scurta domnie a lui Mihail I Rangabe (811-813) pe tronul Imperiului Bizantin a ajuns Leon al V-lea Armeanul, în anul 813.

Acesta din urmă era un adversar al cultului sfintelor icoane, începând astfel o a doua perioadă iconoclastă (prima fiind cea inițiată de împăratul Leon al III-lea Isaurul, cel care prin edictul imperial dat în anul 730 interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora).

Împăratul Leon al V-lea Armeanul a început o campanie pentru a suprima cinstirea icoanelor și pentru a-l convinge pe patriarhul Nichifor să aprobe îndepărtarea icoanelor din biserici.

Dar Sf. Nichifor nu s-a aplecat în fața pretențiilor imperiale; prevăzând însă represaliile ce aveau să urmeze, împreună mai mulți episcopi și egumeni, își petreceau cea mai mare parte a timpului în rugăciune.

La scurt timp, împăratul Leon, sprijinit de o parte din episcopii iconoclaști, l-a convocat pe Sf. Nichifor la palat și i-a cerut în mod imperios să renege cultul icoanelor.

Deoarece Sf. Nichifor a refuzat acest lucru, împăratul i-a cerut să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului, dar patriarhul a refuzat și această solicitare, spunând că nu își poate abandona credincioșii pe care îi păstorește.

Episcopii iconoclaști, la instigarea împăratului Leon al V-lea, au adoptat o hotărâre de depunere a patriarhului. După mai multe încercări făcute în secret de a i se lua viața, Sf. Nichifor a fost trimis de împărat în exil.

Urmașul lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea „Bâlbâitul” (820-829), a favorizat, de asemenea, facțiunea iconoclastă, și a continuat să îl hărțuiască pe Sf. Nichifor, care a murit în exil, la 2 iunie 828, în mănăstirea Sfântul Teodor.

Ulterior, la ordinul Sfântei și drept-credincioasei împărătese Teodora a II-a (cea care a restabilit pentru a doua oară cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit), rămășițele pământești ale Sf. Nichifor au fost aduse cu mare pompă la Constantinopol și înhumate (13 martie 846).

De la Sf. Nichifor I al Constantinopolului s-au păstrat trei scrieri în care combate erezia iconoclastă.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 3) tradus din limba engleză:

Mărturisirea ta cea inspirată adus-a Bisericii biruință, Sfinte Ierarhe Nichifore. Surghiun nedrept ai suferit pentru cinstirea icoanei lui Dumnezeu Cuvântul. Părinte drepte, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Ca unul ce ai primit de la Dumnezeu cunună de biruință astăzi din cer, o Nichifore, izbăvește pe cei ce cu credință te cinstesc pe tine ca pe un ierarh împreună și învățător.

 

Viața Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului


 

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu.

Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărătești de taină și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță cumplită, a pătimit pentru dreapta credință. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol și silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.

Iar soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. Apoi, după sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviință, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tunș în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.

Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuit fiind la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreagă înțelepciune întru mare înfrânare. Și era fericitul Nichifor plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Și venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărătești în vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. Și păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și aducând și pe alții la acea cinstită închinare.

Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, și a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești și vorbirea cuvintelor împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor și învățător al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; și era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.

Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, întru sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; și deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voința vieții celei aspre a călugăriei.

Și a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deși era cu chipul mirean, însă cu viața era desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, și nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paști. Deci împo­dobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.

In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, și ieșind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărății și a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci Preasfințitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credințe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraților drept credincioși de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să țină neschimbate dogmele sfintei credințe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat fățărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împără­tească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelă­torul, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Iar când se săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Și a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; și spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduința dată și să iscălească dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau de pretutindeni asupra țării grecești și o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Deci adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, și dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățându-se eresul iconoclast și alcătuindu-și sfatul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădați, și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioși. Și mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și le cercetau împreună. Și dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Și care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.

Deci cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Și au început mincinoșii învățători a răspândi cu îndrăzneală și fără de opreală, prin toate bisericile, învățăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Și se sârguiau ei să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească și pe însuși prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire.

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Și chemând la sine pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de mușcătură de viperă; să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul. Și chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne doar puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de puținătatea lor, știind că nu în mulțime binevoiește Domnul, ci binevoiește și caută și numai spre unul care se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulțimea care trece cu vederea frica Lui, precum și în Evanghelie grăiește Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care erau și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, și alți bărbați binecredincioși, cu care vorbind multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.

Și înștiințându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; și astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toți erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug asupra împăratului, care voiește să facă pace și un gând între toți? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?”. Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împă­rătești: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiți voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socotește despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni și cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădeas­că cu pace pe Biserica Sa, pe împărat și pe tot poporul, și să strice meșteșugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toți la dreapta credință”.

Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură grăiești unele și în inima ta gândești altele și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca și împăratul însuși să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimișii, s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; și au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.

Iar după săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Prea­sfințitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primește mâhnire în loc de bucurie, și, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget de obște, este ruptă în multe bucăți.

Această Biserică pe care Hristos a câștigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la cei care se văd a fi ai noștri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, căci împreună cu fața lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot așa și necinstea cea făcută chipului se suie la însuși Acela Care este închipuit. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății, și cel nou potrivnic, aflat de eretici, se așează ca o nouă lege; și sunt tulburate sufletele credincioșilor.

O, fraților și fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoși și mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceștia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac mai de râs și decât copiii cei ce învață literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”.

Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră cea dreptmăritoare și pentru aceasta toți suntem gata a muri!”. Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei cre­dințe, uniți și cu un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulți decât dânșii, cu darul lui Hristos!”. Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, și împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, încă și cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Și ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Și nu i-a dat împăratul obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut între voi cu vicleșug și ridicare asupra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămintele cele drepte și pe ale lor vechimi, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împre­ună glăsuită credință. Deci pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți asupra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știi că mult popor s-a tulburat și s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Și ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.

Și dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se rupe credința și a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveți întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpâ­nirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; ca și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemișcată”.

Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Și pe aceasta o știm cu adevărat – nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăți.

Deci acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine ați gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Și lăsând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos – dreapta credință strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primește nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Și care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuință este a se întreba despre aceea care acum de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”.

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ți faci ție idol și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujești lor! Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele, și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă, credincioșilor creștini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu știi pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Pentru aceea că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea cu mulți zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de demult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, și făceau asemănările acelea și se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?

Asemenea și heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? încă și pe catapetesme, pe uși și pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Și toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Și oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe niște lucruri dumnezeiești, iar nu îndumnezeite.

Asemenea facem și noi acum, și închinându-ne sfintelor icoane, și aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm și nu așezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Și nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omenești, și a fost pipăită cu mâinile. Și noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feței lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, întru care Se cinstește însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui.

Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci acel șarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.

Și ce minune este dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum și șarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Și precum șarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte și de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoții nu puteau să stea să slujească de fața norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă și creștinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele de aramă cel ferecat.

Dar nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.

O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru. încă au intrat și mulți senatori și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărime de suflet și îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci sfârșitul a tot lucrul aceluia a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimiși îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte rușinându-se să-i facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui și de tulburare. Astfel, închizând în temniță și în închisori pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, îi muncea cu bătăi și-i chinuia cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Deci văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovni­cească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbună­toare va fi degrabă asupra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicești a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Și era arhiereul ca și încuiat în casa sa cea patriarhală, neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii, așteptându-și sfârșitul.

Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul și adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții, și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum nu sunt ridicați după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericești în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.

Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Și iarăși au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.

Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Și anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe prea sfințiții patriarhi dreptcredincioși ce au fost mai înainte și care se duseseră către Dom­nul prin sfârșit fericit, adică pe Tarasie și pe Ghermano, și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Deci niște ostași sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.

Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Și dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, și poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire și a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!”, și a ieșit din biserică.

Iar ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopții, când toți dormeau. Și ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea și treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaș, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători și s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea ca și către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?”. Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat și el sfântului stareț și l-a binecuvântat, întinzându-și mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?”. Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egu­menul marelui lăcaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci m-am închinat și eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi și el cele asemenea cu noi”.

Iar acest lucru s-a și împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Iar cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihail, fiul lui Teofil, și a maicii lui. Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (†1711)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

Sfântul Iosif Mărturisitorul a fost un episcop al Maramureșului care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi si mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici.

Sf. Ierarhi Ilie Iorest, Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ierarhi Ilie Iorest, Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ierarh Iosif Stoica Mărturisitorul a fost episcop al Maramureșului.

S-a născut în secolul al XVII-lea, iar în anul 1690 a fost ales episcop al Maramureșului.

A mai avut și rangul de Ierarh al „Stavropighiei patriarhicești a Țarigradului (Constantinopol)” precum și „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului și altele”, după cum scria pe antimisul său din 1693. [1]

În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunțarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale.

A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste și de calomnii ce i s-au adus.

În anul 1711 a revenit în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferințe, și-a dat viața în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.

S-a stins din viață „ca un adevărat mărturisitor și luptător pentru ortodoxia și libertatea românilor” [2].

 

Proslăvirea

Sf. Iosif Mărturisitorul a fost proslăvit ca sfânt la 20 iunie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. [3]

Proclamarea oficială a canonizării a avut loc ziua următoare, pe 21 iunie 1992.

Prăznuirea lui se face la 24 aprilie.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

Glasul al 4-lea:

Mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, cu cântări cinstim și pomenim numele tău. Căci mărturisind pe Hristos și în Maramureș, dreapta credință apărând, ocrotitor te-ai făcut turmei tale. Pentru aceasta, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

Glasul al 4-lea:

Îndreptător al credinței și învățător prea blând te-ai arătat păstoriților tăi și cu smerenie slujind, pe Hristos ai mărturisit. Drept aceea, cu neîncetată cântare te lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al drept-credincioșilor maramureșeni.

Acatistul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş

 

Note

1 – Nicolae Iorga – Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908

2 – Pr. Prof. Ioan Chirilă, Episcopul Iosif Stoica, stâlp al ortodoxiei românești din Maramureș, Îndrumatorul Bisericesc Misionar și Patriotic al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, 1989, pag. 163

3Tomosul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române privind canonizarea Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

 

Viața Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (†1711) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (†1711) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.

Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.

El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.

Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.

Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.

Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.

Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramu­reșului.

În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.

De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi.

Amin.

Krum (Secolele VIII – IX)

Krum în fața trupelor sale, desen din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Krum

Krum a fost un Han protobulgar în perioada: 796/803 – 814.

În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

 

Originea familiei

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s-ar fi născut în Macedonia.

Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile protobulgare și a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr-o ramură a clanului “regal” turcic Dulo care s-a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kuber și care a înființat un nou stat bulgar, cu un ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

 

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea hanatului avarilor pentru a înfrânge restul avarilor și pentru a-și extinde autoritatea sa peste Munții Carpați, în Transilvania, și de-a lungul Dunării în estul Pannoniei.

Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

 

Conflictul cu Nicefor I Genikos

Krum s-a angajat într-o politică de expansiune teritorială. În 807 forțele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. În 809, oștirea lui Krum a asediat și a forțat capitularea cetății Serdica (Sofia).

După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oșteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viața acestora va fi cruțată.

Actul a provocat reacția împăratului bizantin Nicefor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populației din Anatolia și a o coloniza de-a lungul frontierei pentru a o proteja. Nicefor I a încercat, fără succes, să recupereze și să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nicefor I a întreprins o expediție masivă împotriva Bulgariei.

A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nicefor a decis să-și continue campania.

Armata lui a reușit să evite ambuscadele bulgarilor din Munții Balcani și a învins o oaste de 12.000 de oameni care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în fața zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanțe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Totodată a permis oștirii sale să prade și să incendieze Pliska.

O nouă tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari - foto: ro.wikipedia.org

Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cronica sa din secolul al XII-lea, patriarhul Mihail Sirianul a descris atrocitățile lui Nicefor.

Nichifor, împărat al romanilor, a năvălit asupra ținuturilor bulgarilor: el a fost victorios și a ucis un număr mare dintre aceștia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit-o și a devastat-o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduși copii mici în fața sa, să fie puși la pământ și uciși, spărgându-li-se capetele cu pietre.

Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios - foto: ro.wikipedia.org

Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timp ce Nicefor I și armata sa se ocupau cu jaful, devastările și incendierea capitalei bulgarilor, Krum și-a mobilizat poporul (inclusiv femei) pentru a face alte capcane și ambuscade în trecătorile munților.

Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informații despre aceste pregătiri de luptă, s-a panicat și a declarat de mai multe ori însoțitorilor săi:

Chiar dacă am avea aripi nu vom putea scăpa de pericol.

În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresurați în trecătoarea Vărbica. Nicefor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oșteni.

Garda imperiala i-a dus fiul, Staurakios, în siguranță, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l-a paralizat.

Potrivit tradiției, Krum a disups ca țeasta împăratului Nicefor să fie preparată, încrustată cu argint, și a folosit-o drept cupă pentru vin.

Aceasta i-a sporit faima de brutalitate și, împreună cu invaziile și jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i-au adus porecla Noul Sanherib.

Krum, Han protobulgar în perioada: 796/803 - 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra - in imagine, Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin - foto: ro.wikipedia.org

Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul cu Mihail I Rangabe

Staurakios a fost forțat să abdice după o domnie scurtă (a murit din cauza rănilor în 812) și i-a succedat ginerele său Mihail I Rangabe.

În 812, Krum a invadat Tracia bizantină, ocupând Develt și a forțat populația din cetățile apropiate să fugă la Constantinopol.

De pe aceasta poziție de forță, Krum a oferit bizantinilor reactivarea tratatului de pace din 716.

Noul împărat Mihai I Rangabe a respins propunerea, mai ales din cauza clauzei referitoare la schimbul de dezertori.

Pentru a exercita o presiune mai mare asupra împăratului, Krum a asediat și cucerit în toamna anului 812 orașul Mesembria (Nesebar).

În februarie 813, bulgarii au atacat Tracia, dar au fost respinși.

Încurajat de acest succes, Mihai I a adunat trupele din întregul imperiu și s-a indreptat spre nord, sperând într-o victorie decisivă.

Krum și-a condus armata sa la sud de Adrianopol și a fixat tabăra lângă Versinikia.

Mihai I și-a așezat armatele sale în fața bulgarilor, dar niciuna dintre părți nu a dat vreun atac timp de două săptămâni.

În cele din urmă, la 22 iunie 813, bizantinii au atacat, dar s-au retras imediat în dezordine. Cavaleria lui Krum a zdrobit oastea bizantină, iar Krum s-a îndreptat spre Constantinopol, care a fost supus unui asediu.

Discreditat, Mihai a fost silit să abdice și să se călugărească – al treilea împărat bizantin schimbat din cauza acțiunilor lui Krum.

Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) - foto: ro.wikipedia.org

Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) – foto: ro.wikipedia.org

 

Conflictul cu Leon al V-lea Armeanul

Noul împărat, Leon al V-lea Armeanul, s-a arătat deschis negocierilor și a aranjat o întâlnire cu Krum.

Când a ajuns, hanul Krum a fost atacat prin surprindere de arcașii bizantini și a fost rănit în timp ce încerca să scape.

Furios, Krum a devastat împrejurimile Constantinopolului, a cucerit Adrianopolul și a strămutat locuitorii cetății (inclusiv părinții viitorului împărat Vasile I) dincolo de Dunăre.

În ciuda apropierii iernii, Krum a profitat de starea favorabilă a vremii pentru a trimite 30.000 de oșteni în Tracia, unde aceștia au cucerit Arkadioupolis (Lüleburgaz) și au dus circa 50.000 de captivi în ținuturile bulgărești de-a lungul Dunării.

Prada din Tracia a fost folosită pentru îmbogățire, iar unii prizonieri bizantini, fiind meseriași, au fost folosiți la reconstrucția cetății Pliska.

Krum a pregătit în timpul iernii un atac major asupra Constantinopolului.

Dar acest atac n-a mai avut loc, întrucât a murit la 13 aprilie 814. La tron, i-a succedat fiul său Omurtag.

 

Moștenire

Bulgaria în timpul lui Krum - foto: ro.wikipedia.org

Bulgaria în timpul lui Krum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Krum este amintit și pentru faptul că a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor.

Băutura, calomnia și jaful erau pedepsite cu asprime.

Prin legile sale, Krum a devenit cunoscut ca domnitor aspru, dar corect.

El a fost cel care i-a adus pe slavi și protobulgari într-un stat centralizat.

Krum a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor, iar băutura și jaful erau pedepsite cu asprime.

Gheorghe al Mitilenei (776 – 821)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Gheorghe al Mitilenei

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă.

Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă.

Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.

Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane.

Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea.

Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene.

Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil.

Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul.

Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

 

Troparul, glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 - 821) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinerețe, a primit viața monahicească, a trecut prin toată fapta bună și a câștigat smerită cugetare, ca nimeni altul.

Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, răbdând prigonire și chinuire de la luptătorii de icoane.

După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei și la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăției drept credincioșilor Constantin și Irina.

El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaș cu îngerii și s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate și izgonind duhurile cele necurate.

Ajungând împărăția lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăși prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneți.

Iar mai înainte de împărăția acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor și de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia și tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie.

Căci odată în sfânta biserică a Marei Mucenițe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne, miluiește!”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, și s-a înălțat la boltă. Apoi, plecându-și vârful în jos, a căzut la pământ.

Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică și spaimă și ridicându-și ochii și mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne, miluiește!” și nu voia să iasă din biserică, pentru că aștepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică.

În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moștenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân.

Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor:

Nu va fi așa, fraților, precum așteptați, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârșit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu și potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.

După puține zile, în aceiași biserică, fiind din întâmplare ușile deschise, un porc sălbatic mare și înfricoșat, având urechile și coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar și s-a culcat pe scaunul de sus.

Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toți care voiau să-l scoată din Altar.

Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge și, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înștiințându-se acest fericit Simeon, a zis:

Să mă credeți, fiilor, că porcul acela prevestește pe cel ce are să fie episcop aici cu voința lui Dumnezeu, care va avea obicei și viață porcească”.

Și s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăție cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulți episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane.

Atunci, fiind chemat și Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaș viteaz al lui Hristos.

Că mulți învoindu-se la credința cea rea a împăratului, el, prin înțelepciunea cea bogată, a rușinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” și pe ceilalți cu dânșii eretici, i-a făcut să-și cunoască amăgirea lor.

Iar împăratul și mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a mușcat și a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane și tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.

Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieții sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morții lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârșitul lui cel fericit, care s-a văzut și în insula Lezviei.

După aceea s-a cunoscut și în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viață lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârșit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă și, după sfârșit, au izvorât din moaștele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său.

Amin.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.

El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.

Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.

A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII - IX) - foto preluat de pe doxologia.ro

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro

Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.

Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos.

După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat.

După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

 

Tropar Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit (796)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit

Pătimirea acestor cuvioşi părinţi a avut loc în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin (780-797).

Sarazinii erau de neam arab şi jefuiau oraşele din întreaga Palestină. Cuvioşii aceştia au fost omorâţi de sarazini în Sâmbăta Floriilor, iar alţii în Săptămâna Patimilor din anul 796.

Jefuitorii au dat foc chiliilor şi au ars întreg aşezământul sfintei mănăstiri în afară de biserica din mijloc, care, după spusele Sfântului Ştefan Savaitul, a scăpat ca prin minune.

 

Troparul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit – Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit – Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat pe Cruce…

Îndulcirea celor pământeşti şi stricăcioase cu adevărat urând, preafericiţilor şi luând asupra voastră viaţa cea sihăstrească, aţi lepădat cele preafrumoase ale lumii şi hrana cea vremel­nică, pentru care v-aţi învred­nicit Împărăţiei celei Cereşti, veselindu-vă împreună cu cete­le mucenicilor şi ale pustnicilor. Pentru aceasta, cinstind pome­nirea voastră, cu osârdie stri­găm către voi: izbăviţi-ne pe noi din nevoi, părinţilor.

cititi si Mănăstirea Sfântul Sava (Mar Sabbas) – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte - Arhimandritul Ioanichie Bălan

 

Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit

Sf. Cuv. Mucenici din Mănăstirea Sf. Sava cel Sfinţit (796) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit (796) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți.

În zilele preasfințitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu același nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărățind Constantin și Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminția agarenilor. Și multă risipire se făcea țării cu războiul acela, pentru că barbarii, oștindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci și cetățile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia și celelalte. Căci năvăleau fără de veste și, deși nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile și omorau pe toți aceia care li se împotriveau. Și ședeau pe lângă toate căile, prinzând pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i și răpindu-le tot ce aveau, până la cămașă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcați, bătuți și răniți.

Atunci și Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetățile dimprejur și de prin sate, poporul străjuia zidurile și se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhărește năvăleau asupra lor. În acea vreme și preaslăvitul locaș al Sfântului Hariton a fost foarte risipit și de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârșita pustiire.

Dar și Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinții părinți, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viață plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor și a năvălirii lor tâlhărești, nu ieșeau din locașul lor. Că, deși puteau să lase lavra și să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârșit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci își puseseră nădejdea în Hristos, zicând: „Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecățile Sale cele drepte, ca să fim dați barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă”.

Și grăiau unul către altul: „Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă și să nu ne întoarcem de la liniștea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiți în ochii tuturor ca niște fricoși, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate și urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puțină vreme de nevoință în pustie, că se întorc iarăși la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmașul cel de obște al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniștea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu rușine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învățat a-I cânta: Fii mie Dumnezeu scutitor și drept, casă de scăpare și loc de întărire, ca să mă mântuiești. Nu avem zale, coifuri și paveze, cu care să putem înfrânge săgețile barbarilor; ci avem armele duhovnicești ale dragostei, platoșa nădejdii, pavăza credinței, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul și ne va izbăvi. Pentru că viețuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea și dorința de viață vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Și pentru ce ne-am sălășluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Și dacă vom fi uciși aici, pentru Hristos vom fi uciși, pentru Care și viețuim aici!”.

Astfel petreceau în lavră, și cu cuvinte mângâindu-se și îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredințau Domnului. Apoi și altă pricină binecuvântată și dreaptă îi ținea neieșiți; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaș și nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu și nelocuit de monahi. Și, dacă ar fi ieșit frații cât de puțin din lavră, apoi îndată pizmașii ar fi năvălit și ar fi aprins biserica și chiliile și tot locașul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinții părinți petreceau neieșiți.

Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemișcați de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră și ca niște stâlpi întemeiați pe piatră. Și, nu numai pentru aceea nu ieșeau din lavră, adică să păzească pereții ci, mai vârtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, și Care și în zilele lor Se preamărea.

Astfel viețuind acei sfinți părinți în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămați de barbari, pentru că, deși de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaș și se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi și scrâșnind din dinți, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaș cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulțumească, se lăudau că vor risipi lavra și vor face locul acela pustiu.

Odată, o tabără de barbari vrând să-și împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade și să risipească locașul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiți și izgoniți, precum mai pe urmă s-a făcut înștiințare. Dar și al doilea rând, a pornit tabăra, cu același gând rău. Și, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne și, îmbătându-se, au făcut război între dânșii; și, rănindu-se unul pe altul, mulți au căzut morți, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămurește în ulcea, așa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Și a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuții Săi sfinți, cărora înainte le-a pregătit mucenicești cununi. Căci auzind cuvioșii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostașii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut și s-au risipit, ședeau fără frică în chiliile lor, săvârșind sfântul post de patruzeci de zile în obișnuitele osteneli pustnicești.

În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat niște arapi barbari, ca la șaizeci, care purtau arce, săgeți și săbii. Aceștia se sfătuiseră să năvălească tâlhărește asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogății. Și, aproape de sfârșitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simțind-o, monahii alergau din pustniceștile chilii în mănăstire și în biserică, iar barbarii, cu săbiile și cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Și a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinți au ieșit înaintea lor cu blândețe, vorbind către dânșii cu cuvinte blânde și zicând:

„Pentru ce, o, bărbaților, ați venit ca la război la noi cei fără de arme și ca la niște vrăjmași? Ce v-a adus? Noi cu toții suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtați de pizmuiri, de sfezi și de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre și să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim și a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulți din ai voștri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit și le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiți rele în loc de bune, ci mai ales sunteți datori să ne mulțumiți pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că și acum suntem gata să vă punem bucate înainte și cu iubirea de străini, obișnuită nouă, să vă odihnim”.

Iar barbarii strigau cu mânie: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint și aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne dați aur și argint ca să fiți vii, ori, nevrând să ne dați, să pieriți de mâinile noastre”. Zis-au părinții: „Să ne credeți, o, bărbaților, că suntem săraci și scăpătați și atât de lipsiți, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur și argint, de care aveți trebuință, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puține lucruri de nevoie obișnuim în viața noastră”.

Acestea grăind sfinții, s-au mâniat barbarii și au slobozit săgețile ca ploaia asupra monahilor celor adunați și neîncetat săgetau, până ce și-au deșertat sacii; și îndată pe treisprezece cuvioși părinți i-au lovit de moarte, iar pe alții i-au rănit puțin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau ușile ca să găsească ceva și scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile și tot astfel voiau să facă și bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje și foc la biserică, au văzut de departe niște oameni venind și, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoțând împreună cu ei lucrurile monahicești jefuite.

Iar ava Toma, scoțând săgețile din frații cei răniți, le spăla rănile și le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meșteșugul. Și se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alții pe umeri, la alții în obraz și în frunte, iar la alții le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toți se udau cu sângele care curgea dintr-înșii și privirea celorlalți era foarte umilită.

Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor și cântarea cea de toată noaptea săvârșindu-se, se înștiințară unii din acei cuvioși părinți, că acei barbari adună mai mulți tovarăși tâlhari ca să năvălească iarăși asupra lavrei lor. Și i-au cuprins pe acei fericiți părinți mare frică și cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte și punând nădejdea lor spre Dumnezeu, își așteptau sfârșitul.

După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit și acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineața, au năvălit arapii tâlhărește a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, și au ucis pe cuvioși fără cruțare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgețile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alții tăindu-i în două și altora tăindu-le mâinile și picioarele, iar pe alții ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii și averile mănăstirești. Și înconjuraseră locașul împrejur și pândeau pe munți și pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulți căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmașilor și abia dacă unul dintr-înșii a scăpat.

Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte și l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini și de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică și toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuțișurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericești, văzând cum erau munciți cuvioșii părinți și temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericești, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor și spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, și i-au tăiat sfântul cap. Alți câțiva părinți, scăpând din mâinile ucigașilor, s-au ascuns în peștera ce era afară din mănăstire. Pe aceștia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarășilor săi, arătându-le cu mâna peștera și spunându-le despre monahii care au fugit acolo.

Atunci, un arap înfricoșat, stând cu sabia la gura peșterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunși să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis șoptind către dânșii: „Nu vă temeți, fraților, eu pentru voi singur voi ieși și voi muri, iar voi ședeți aici, tăcând”. Și a ieșit spre arap, fiind gata să-și pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: „Mai sunt acolo alți monahi?”. Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; și l-a dus arapul la biserică.

Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinții părinți în biserică, au zis către dânșii: „Răscumpărați-vă, voi și biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toți cu sabia vă vom ucide și biserica voastră cu foc o vom arde”. Iar sfinții părinți au răspuns cu blândețe: „Iertați-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaților, și nu ne vărsați în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereți de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiți, luați cele ce vedeți la noi, hainele noastre și toate câte vedeți și aflați, iar nouă numai viața să ne lăsați, măcar și goi de am rămâne”.

Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt își repezeau săbiile în grumajii sfinților, ca și cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: „Dați-ne vasele bisericești cele de aur și de argint și să ne spuneți și de cealaltă vistierie a mănăstirii”. Iar sfinții părinți le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: „Arătați-ne pe mai marii voștri! Cine este între voi egumen și ceilalți rânduitori?”. Răspuns-au cuvioșii: „Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuință de obște la Sfânta Cetate, iar noi toți suntem deopotrivă”.

Și era în mănăstire peștera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinții părinți, i-au dus în peștera aceea; apoi lângă ușa peșterii au aprins foc și, adunând găteje și gunoi, au făcut fum mare și chinuiau cu acel fum pe cuvioșii din peșteră, ca să le arate vistieria și pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare și cu morți cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânșii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: „Doamne, primește în pace duhul meu!”. Iar altul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!”.

Și iarăși, aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți, între care erau și cei mai sus pomeniți Ioan și Patrichie fericitul. Iar numele celorlalți care au murit de fum, de sabie și de alte munci, singur Dumnezeu le știe, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții. Dar și pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriți la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ și cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericești și mănăstirești și, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.

Atunci frații care rămăseseră abia vii și alții ce se ascunseseră prin crăpăturile munților și prin peșteri, adunându-se târziu în locaș, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioșilor părinți cele în multe feluri ucise și cu fum omorâte și au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câți dintre părinți au scăpat vii, dar pe jumătate morți, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii și care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea „veche”.

Astfel s-au sfârșit mucenicește cuvioșii părinți în locașul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neașteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâți și au căzut fără de sabie morți, prin pustietăți și prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor și păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălășluit în iad, unde focul nu se stinge și viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioșilor uciși s-au dus în mâinile lui Dumnezeu și s-au învrednicit muceniceștii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

(NOTĂ – Istoria pătimirii acestor cuvioși părinți, care au fost uciși în locașul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ștefan Savaitul – nu cel de la 13 iulie, ci altul cu același nume, numit făcător de stihuri, din aceeași mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinților. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ștefan Savaitul, la sfârșitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credință. Bărbatul acela era foarte îmbunătățit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorință să învețe limba greacă și cu mare trudă învăța în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele grecești, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioși părinți mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit – zice Ștefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia și l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minții sale, că nu poate să învețe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: „Deschide-ți gura și-mi arată limba!”. Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a șters limba și, curățind-o, s-a făcut nevăzut. Deșteptându-se preotul, îndată a cunoscut că știe limba grecească. Și de atunci a început a vorbi și a citi bine grecește, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților părinți.)

Procopie Decapolitul (†750)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Procopie Decapolitul

Cuviosul Procopie Decapolitul a fost un călugăr mărturisitor pentru sfintele icoane în secolul al VIII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.

Sfântul Procopie Decapolitul a trăit în timpul persecuțiilor împăratului iconoclast Leon III Isaurul (717-741). Era originar din Decapole, în Isauria (Asia Mică), și mai târziu a devenit monah la Constantinopol, ca și sfântul Grigorie Decapolitul (prăznuit la 20 noiembrie).

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest sfânt a intrat de tânăr în viața monahicească și deprinzându-se cu tot felul de nevoințe, s-a curățit pe sine în chip desăvârșit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejește și disprețuind pe cei ce defăimau păgânește rânduiala întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredințat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor, împreună cu ucenicul lui, Vasile Mărturisitorul (prăznuit la 28 februarie).

După moartea tiranului împărat Leon Isaurul (717 – 741) însă ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit în mănăstirea sa, îndemnând spre dreapta credință în multe vremi. Apoi făcând multe minuni, s-a mutat în pace către Domnul mulți ani mai târziu.

 

Imnografie

Troparul glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipește toată negura relei credințe, învrednicindu-te pe tine de cele cerești, învățătorule Procopiu mărite.

Rugaciuni catre Sfantul Procopie Decapolitul

 

Viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Țara Decapoliei, care se numește astfel după numărul celor 10 cetăți, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomenește în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părți era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viața monahicească și cercând toată pustnicia cu dinadinsul și împodobindu-se cu desăvârșita curăție, era vestit între cuvioșii părinți. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane și pe cei ce le cinsteau și se închinau lor îi numea închinători de idoli și pe mulți din credincioșii împărați și arhierei și pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el și păzeau cu dreaptă credință închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toți.

Atunci acest mare și nemișcat stâlp și tare apărător al dreptei credințe a stat cu bărbăție împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toți de rușine, mustrându-le socoteala lor cea nebună și cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meșteșugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele și cu năravul de fiară, care ca un leu ieșind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.

Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins și bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniță întunecoasă și necurată; și toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten și împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care și în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaș iubit și împreună viețuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniță până la pierzătorul sfârșit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viața cea vremelnică și de cea veșnică, murind cu trupul și cu sufletul, atunci Sfântul Procopie și Vasile și cu alți sfinți cuvioși părinți, au fost eliberați din legături și din temniță. Și au petrecut restul vieții lor în obișnuitele osteneli pustnicești, povățuind pe toți la fapta cea bună și aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrânețe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în față și să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic și ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.

Tarasie al Constantinopolului (730 – 806)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Tarasie al Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Tarasie al Constantinopolului, (gr. Ταράσιος), a fost patriarh al Constantinopolului între anii 784-806 (precedat de Pavel al IV-lea, urmat de Nichifor I).

A acceptat tronul constantinopolitan cu condiția convocării unui Sinod Ecumenic care să tranșeze chestiunea cinstirii icoanelor. Prăznuirea lui se face pe 25 februarie.

Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730, fiind fiul Encratiei și al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt.

Provenea dintr-o familie ilustră, având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare.

A primit o educație aleasă și a urmat o carieră în administrația civilă a Imperiului Bizantin.

A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa.

A ajuns până la rangul de senator și în cele din urmă a devenit secretar imperial (asekretis) al lui Constantin al VI-lea și al împărătesei Irina.

În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste.

Patriarhul Pavel al IV-lea, care fusese inițial un susținător al iconoclaștilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcție pe motiv de boală și de vârstă înaintată.

S-a retras la o mănăstire și a îmbrăcat Marea Schimă.

Când împărăteasa Irina și fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaș pe Tarasie, care la acea vreme era încă mirean.

Însă, deși era mirean, Tarasie era, ca mulți dintre membrii familiilor bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenți ca episcopi nu era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.

Când împăratul și împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme, considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang.

În cele din urmă, a cedat insistențelor, însă cu condiția ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei iconoclaste.

Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot și în cele din urmă ca episcop. Pe 25 decembrie 784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.

Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pentru a discuta chestiunea iconoclastă.

Lucrările au fost însă întrerupte de niște trupe de soldați răzvrătiți care i-au alungat pe participanții la sinod.

Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea.

La lucrări au luat parte 367 de episcopi. Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut și sub numele de „al doilea Sinod de la Niceea”. Sinodul a condamnat iconoclasmul și a validat formal practica cinstirii icoanelor.

Patriarhul Tarasie a avut o poziție moderată față de foștii iconoclaști, ceea ce i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul și ale sprijinitorilor lui.

Cu toate acestea, episcopii care s-au pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiți în Biserică.

Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorțul lui Constantin al VI-lea de soția lui, Maria din Amnia.

Pentru a obține divorțul, împăratul Constantin a calomniat-o pe împărăteasa Maria, soția lui și nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la mănăstire și a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit.

Comunitatea monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuși a refuzat sa recunoască desfacerea căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgrație. La scurtă vreme însă, Constantin a fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.

Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci și patru de ani. A trăit o viață de nevoință aspră, mulțumindu-se cu puțin.

Şi-a cheltuit averile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îngrijindu-se să aducă alinare celor bătrâni, nevoiași, văduvelor și orfanilor.

De Sfintele Paști, a slujit el însuși la masa pe care o pregătise pentru săraci.

A rămas patriarh al Constantinopolului și în timpul domniei împărătesei Irina și apoi al împăratului Nichifor I, slujindu-i cu credință și înțelepciune pe toți.

A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol.

A fost înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o pe malul Bosforului.

 

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Tarasie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (Glasul al 3-lea) – tradus din limba engleză

Ca o lumină a Duhului ai strălucit, împodobit cu viață aleasă și îmbrăcat în veșmintele arhieriei. Potolit-ai tulburarea ereziei și stâlp și temelie a Bisericii te-ai făcut, pentru care lăudăm nevoința ta, sfinte părinte Tarasie.

Condac (Glasul al 3-lea)

Ca un soare mare, cu strălucirile dogmelor și ale minunilor luminezi totdeauna plinirea lumii, tăinuitorule al celor cerești, preafericite Tarasie.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 198, 220), Sf. Ierarh Tarasie se zugrăvește ca un bătrân ierarh de statură potrivită, palid la față, cu nările late, puțin pleșuv, cu sprâncene groase și barba stufoasă, neagră sau sură și ascuțită și chipul vesel.

Se zugrăvește și în icoana Sinodului al VII-lea Ecumenic, alături de împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I al Romei și cu ceilalți sfinți părinți care au luat parte la sinod.

 

cititi mai mult pe despre Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului si pe: basilica.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 - 806) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 – 806) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Din acea vreme sfântul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscând turma cea cuvântătoare și ocârmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri.

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe și maică să Encratia, care era de neam bun și cu dregătorie de patriciu. Ajungând în vârstă și trecând toată înțelepciunea cărții, a primit în palatele sale împărătești diferite dregătorii și cinste; căci pentru bună înțelegere și obiceiul său cel bun era iubit și cinstit de toți, și ajunsese unul din sfetnicii împărătești.

Împărățind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maică să Irina, Constantin avea de la nașterea sa zece ani; și când a început a împărăți, iarăși a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătățit, drept credincios și care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăției pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzând tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, își tăinuia dreapta credință și se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deși voia să preamărească dreapta credință și închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur. De aceea era foarte mâhnit și, văzând că nimic nu sporește, gândea să lase scaunul patriarhiei, în care nu șezuse decât patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfântului Flor, și a luat pe el sfânta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încât toți erau în mare mirare.

Împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceea nespunând nimănui și s-a dus la dânsul cu fiul său Constantin, împăratul, și l-a întrebat: „De ce ai făcut aceasta, părinte?”. Iar el a răspuns: „Boala mea și așteptarea morții celei grabnice m-au adus să iau acest sfânt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii și grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica bolește de eresul luptei contra sfintelor icoane și a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mâna mea și cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinței celei rele de m-am legat cu limba și cu mâna și de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce rănește sufletul meu cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: „Văd în toate părțile, peste tot pământul care este sub stăpânirea voastră, că nu se păzește rânduiala credinței nemișcată și nu petreceți întru credincioasa învățătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră și se gonesc creștinii de la turma lui Iisus, ca niște oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostolești.

Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mâinile voastre ca să aveți purtare de grijă de turma cea creștinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceți mâhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsați întru nemângâiata întristare mai mult; ci să vă sârguiți ca aceasta să-și primească iarăși bună sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsați mai mult ca eresul cel urât, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască și să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărății, și să o întineze cu păgâneasca socoteală. Aveți lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înțelepciune și va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.

Apoi l-a întrebat pe el: „Pentru cine grăiești acestea, părinte?”. Răspuns-a patriarhul: „Pentru Tarasie grăiesc, care este întâi între sfetnicii voștri cei împărătești; pe acela îl știu că este vrednic de ocârmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înțelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvântătoare și să o adune într-o singură ogradă a dreptei credințe”. Niște cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina și fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dânsul: „O, mai bine de n-aș fi șezut eu vreodată pe acel scaun, când Biserică era tulburată de tiranie și blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al șaptelea, și eresul luptei contra icoanelor de nu se va șterge, nu veți putea să vă mântuiți”. Grăit-au lui senatorii: „Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?”. Răspuns-a Pavel: „Pentru aceea acum am făcut pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit și mă tem că să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut și nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc și vă spun că nu este nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”. Apoi, după puține zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate și fără de temere și să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putință cuiva să-și deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.

Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutând în locul lui Pavel un om vrednic și înțelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decât pe Tarasie, care era încă în rânduiala mirenească, și pe care și Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunându-se de împărăteasa Irina toată rânduiala duhovnicească și mirenească și pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetății, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: „Știți că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor și învățător bun Bisericii”. Și au strigat toți, zicând: „Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!”. Iar fericitul Tarasie, stând în mijloc, a zis: „Văd iarăși Biserica lui Dumnezeu risipită și despărțită, iar cei de la Răsărit și cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; și cumplit este blestemul, și depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea și toți ne vom uni într-o credință – ca, precum Botezul este unul, așa și credința să fie una – pentru că nimic nu este așa de plăcut lui Dumnezeu, ca toți să petreacă în unirea credinței și în dragoste. Apoi voi primi, deși sunt nevrednic și neiscusit, a lua cârmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, și de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului și ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat și osândit și nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată și din veșnica pedeapsă”.

Aceasta auzind-o toți, au voit să se facă al șaptelea sobor din toată lumea. Și a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, știind despre dânsul cu încredințare, că va povățui la adevărata cale turma cea cuvântătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfântul a primit sfatul lor și soborniceasca rugăminte și a luat rânduiala sfințirii după trepte și scaunul patriarhiei, având scăpare și nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor”. Deci, schimbându-se Sfântul Tarasie din mireneasca rânduiala în cea duhovnicească, îndată a început o viață sfântă, măcar că și în mirenie a viețuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca viețuire, cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a făcut înger în trup, slujind Domnului și robind pe trup duhului și, prin chinuirea aceluia, păzindu-și curăția neprihănită, făcând-o părtașă îngerilor.

Înfrânarea și postirea lui era mare de-a pururea, având somn puțin, și petrecea în gândiri dumnezeiești și în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat și în așternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădând cândva brâul său și hainele, când avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălțările din picioare, având întru pomenire cuvintele lui Hristos: „N-am venit ca să-mi slujească mie”. Ci singur își era slugă, dând altora pildă de smerenie. Spre cei săraci și scăpătați era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi, cărora și bolniță le-a făcut și în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; și singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mâinile sale; apoi și în alte zile aceeași făcând, având scris pe nume pe fiecare dintre dânșii. După aceea a făcut casă de străini și o mănăstire din averile părintești în Bosforul Traciei și a adunat ceată de monahi îmbunătățiți într-însa, dintre care mulți, în atâta sfințenie și desăvârșire au ajuns, încât au fost chemați și la arhiereștile scaune și s-au făcut stâlpi nemișcați soborniceștii credințe.

Sfântul Tarasie avea mare sârguință și neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintâi, surpând hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împărați ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împărații Constantin și Irina, care atunci cârmuiau toată împărăția – fiind împăratul minor; iar cu dânșii a scris și Sfântul Tarasie, la toți patriarhii și episcopii, chemându-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părțile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea și greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbați aleși în dreapta credință și în înțelepciunea cea duhovnicească.

Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în care, șezând prea sfințitul Tarasie și cu trimișii celorlalți patriarhi, episcopii fiind acolo, și însuși împăratul cel tânăr, Constantin, și cu maică să Irina – a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moșul împăratului, care fusese înainte împărat și în acel eres a îmbătrânit; aceia, îndemnați în taină de unii episcopi și boieri, îmbolnăviți de eresul acela, adunându-se înarmați, au intrat în biserică, strigând cu multă tulburare: „Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său și ca pe niște legi le-a întărit, acelea să fie tari și neschimbate; nu vom lăsa că idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduși iarăși în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin și dogmele aceluia să le lepede și să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pământul acesta se va înroși cu sângele episcopilor”. Împărații, văzând o gâlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor și, îndată, toți s-au risipit. Iar ostașii aceia și povățuitorii lor, după câteva zile au fost pedepsiți de drept-credincioasa Irina și scoși din rânduiala ostășească și risipiți prin sate, ca să lucreze pământul.

După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost și altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinți Părinți, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Și a mers Sfântul Tarasie, având cu sine trimișii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul și un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul și preotul; iar de la Teodorit antiohianul și de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul și preotul. Sfântul Tarasie a mai luat cu sine și pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales și care mai pe urmă, după Sfântul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viața sa cea îmbunătățită. Cu aceștia și cu toți Sfinții Părinți, care erau trei sute șaizeci și șapte, adunându-se prea sfințitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăți. Și a fost întâia ședință a Sfinților Părinți în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Mucenițe Tecla, unde prea sfințitul Tarasie, făcând înainte cuvântare pentru care pricină sunt adunați, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinând învățăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfârșitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinții Părinți au binecuvântat pe împăratul și pe maică să, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credință.

După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăință și mărturisirea credinței episcopilor celor căzuți în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ținând în mâinile sale o hârtie, citea dintr-însa astfel: „Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinților Părinți, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, și nu voiesc să le primească pe acelea care sunt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sunt date de către Sfinții Părinți să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primește idoli să fie anatema”. Astfel au făcut și ceilalți episcopi și li s-a primit pocăința lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioșii episcopi. Iar alții, nelepădându-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfântul Tarasie zicea: „Bolile cele învechite și năravurile rele cele obișnuite, cu greu se tămăduiesc”. Însă și pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfântul Sinod și nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfânt Sinod până la 20 de zile și vorbeau din dumnezeiasca Scriptură și din scrierile celor mai înainte sfinți mari părinți și învățători și din predaniile bisericești cele vechi, pentru cinstitele icoane; și astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.

După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfânta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfânta Sa față, a trimis-o lui Avgar, stăpânitorul Edesei, și cum acesta, închinându-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea și despre icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe care Sfântul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum și despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povestește Sfântul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toți sfinții părinți au plâns.

La sfârșit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o și s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintâi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urând mulți ani împăraților și păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfințitului patriarh Tarasie și prin sârguință drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.

Sfântul Tarasie, cârmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiți și ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întâiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpând din legături noaptea a alergat la biserică și apucându-se de colțurile mesei sfântului altar, cerând milă și izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat și nu l-a dat ostașilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lângă ușile bisericii străjuiau ziua și noaptea până ce va ieși, pentru că așteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile firești. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dându-i hrană din masa sa; iar când avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe ușa din dreapta și, ducându-l la locul de ieșire, aștepta afară; apoi iarăși pe sub mantie îl ducea în altar. Și aceasta o făcea în toate zilele, cât era trebuința omului aceluia, slujindu-i ca un rob și neîngrețoșîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păștea oaia sa, apărând-o de moarte. La sfârșit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, amenințându-i cu despărțirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Și a fost liber de judecată și de pedeapsă întâiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfântului Tarasie.

Ajungând împăratul Constantin la 20 de ani și întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maică să, care cârmuia bine și cu înțelepciune toată împărăția. Deci, împărățind singur și având viața liberă – nu precum era înainte sub stăpânirea maicii -, s-a răzvrătit foarte și viețuia cu necuviință, urând fără pricină pe Maria, împărăteasa, soția sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia și voia s-o facă soție și împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Și, căutând vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicând că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr și toți îl credeau pe împărat. Și a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înștiințat despre aceea pe sfințitul patriarh Tarasie, care s-a mâniat foarte, cunoscând meșteșugul împăratului și nevoința împărătesei Maria, și se gândea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat și apoi să-l aducă spre îndreptare.

În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfințitul patriarh și i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicând „că a pregătit otravă împăratului și este trebuință, ca negreșit, prea sfințite părinte, să lași pe împărat să-și ia altă soție mai credincioasă”. Iar sfântul, suspinând din adâncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: „Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, și trupul cu care s-a însoțit și s-a făcut una cu dânsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu știu cum va suferi de la toți rușinea și defăimarea și cum pe cei ce sunt sub stăpânirea lui îi va îndemna către întreaga înțelepciune și înfrânare, cum va judeca și va pedepsi păcatele desfrânării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuință însă a asculta glasul Domnului Care zice: „Tot cel care își lasă femeia sa, fără de cuvânt de desfrânare, o face să fie desfrânată”. Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea și mai împodobită cu frumusețea să-l aibă bărbat, decât pe acesta, fiind împărat frumos și tânăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoțire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre uriciunea desfrânării și să se înalțe. Deci să primești acest răspuns de la noi și de la alți părinți ca noi și să-l duci celor ce te-au trimis: „Nu credem cele spuse de tine și voim a suferi mai bine moarte și munci grele decât să slujească binecuvântarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să știe împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept”. Auzind acestea acel boier, s-a dus mâhnit și a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit și s-a mirat de o asemenea tărie a minții patriarhului și se temea că nu cumva să-l împiedice de la dorința lui; apoi a trimis de a chemat pe sfânt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte și să-l plece spre voința sa.

Venind sfântul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareț Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei și al Ierusalimului și șezând după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfințitul patriarh, astfel: „Am vestit sfinției tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întâmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te și cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuință ca și cu gura să-ți spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum și vicleșugul soției mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi poruncește a mă despărți și nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta și lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori – ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plângă și să se căiască în toate zilele vieții sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios și înfricoșat barbarilor; și dacă s-ar fi săvârșit aceea, în toată împărăția ar fi fost mare tulburare și ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer”. Acestea zicând, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de față și au adus niște vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure și le arătă patriarhului, spunându-i că aceea este otravă cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viața aceasta, zicând: „Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea și de ce este vrednică și este trebuință a lungi vremea, amânând judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuiește-o să se călugărească îndată de voiești s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dânsa în însoțire, și nici să privesc la dânsa, nici să rabd mai mult, văzând înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaț”.

Iar prea sfințitul Tarasie, văzând pe împărat legat în cursele desfrânării și că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei și nevinovatei împărătese, a zis către dânsul cu curaj: „Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oștești prin vicleșugul cel tăinuit asupra adevărului, calcând și stricând poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptății, pentru că semnul de stăpânire împărătească este că pe toate să le faci la arătare cu libertate și cu știință nemustrătoare; și să nu se înceapă nimic în taină și cu meșteșug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcând dumnezeieștile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca și cum ea ți-ar fi pregătit moarte; căci cine – precum am zis – cu frumusețile tinereților sale lăudându-se, ar putea să se asemene cu frumusețile tinereților tale, cu care împărăteasa înșelându-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decât pe tine și ar fi gândit cu otravă să te piardă din viața aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpânirea, cu bunul neam, cu slavă, cu bogăția mai mult decât cinstea împărăției tale, decât cu stăpânirea și cu bunul neam, cu slava și cu bogăția pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt și mai bun decât pe tine, care ești împărat, stăpânind atâtea țări și covârșind prin bunul tău neam împărătesc pe toți? Căci cu neamul ești fiu, nepot și strănepot de împărat și slava ta ajunge la marginile pământului, iar bogăția ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun și mai iubit împărătesei tale decât tine? Nu este așa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor și spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoțirea voastră cea legiuită și împărăteasca unire, temându-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se clevetește soția ta, chiar de am suferi noi și munci; pentru că știm de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrânata aceea cu care acum voiești a greși cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, când pe față te vom vedea făcând desfrânare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtășești cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îți facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deși ești împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtășanie, pentru că s-a zis preoților celor de demult: „Să nu lăsați să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege”.

Acestea zicându-le, prea sfințitul patriarh cu râvnă și cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea și Ioan starețul a grăit multe cuvinte sfătuitoare și cu bună înțelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuțea și se mânia. Dar se mâniau și toți boierii și stăpânitorii care erau acolo, lingă împărat, dintre care unul, având dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mâinile sale în pântecele starețului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mânie ca să-i izgonească de la sine pe amândoi, cu necinste, pe prea sfințitul patriarh Tarasie și pe cinstitul Ioan și de Dumnezeu înțelepțitul stareț. Deci au ieșit cei izgoniți pentru dreptate, următorii Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecând nunta cea fără de lege a lui Irod. Și ieșind, și-au scuturat picioarele de praf, zicând: „Curați suntem de fărădelegea voastră”. Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugărițe și călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui și rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neștiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.

Atunci se sârguia prea sfințitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrânata a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfințitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, că nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naștere rădăcină eretică, fiu, nepot și strănepot de împărați luptători contra sfintelor icoane, care pe mulți sfinți, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.

Și mâniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfântul le răbda pe toate, mulțumind lui Dumnezeu și făcând cele cuvincioase rânduielii sale celei păstorești; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după câtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzând viața lui cea rea și în fărădelege, dumnezeiasca lege călcându-se de dânsul, apoi vrând să ridice iarăși lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mânie, iubind mai mult pe Dumnezeu și dreptatea lui, decât pe fiul său. Și, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul și l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum și el făcuse la trei unchi de-ai săi, frați ai tatălui său, Nichita, Antim și Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoțându-le ochii. Și așa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăși a luat sceptrul împărăției și a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.

Din acea vreme sfântul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscând turma cea cuvântătoare și ocârmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri. Iar în ziua sfințirii sale ca arhiereu, săvârșea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie și niciodată nu a lăsat-o, chiar și în boală fiind. Pentru că, ajungând la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, până ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încât nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.

Iar la ieșirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebându-se cu dânșii și la toate le răspundea, ca un biruitor. Când aceia, urmându-i viața lui din tinerețe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: „Nevinovat sunt de ceea ce ziceți; minciună clevetiți asupra mea și nu aveți întru mine parte!”. Era lângă dânsul scriitorul vieții sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rânduiala, atunci șezând lingă bolnav, auzea cuvintele sfântului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.

Deci, slăbindu-i limba, cu mâna gonea pe diavoli și-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecându-se ziua și săvârșind cântărea de seară după obicei, când s-a început psalmul lui David: „Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi”, prea sfințitul patriarh Tarasie, cu pașnic chip și cu fața luminoasă, și-a dat duhul său în mâinile Domnului, păscând Biserica Domnului 22 de ani, și s-a sfârșit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plângând după dânsul împăratul, boierii și toată cetatea, bărbații cei duhovnicești și mirenii, dar mai ales săracii și scăpătații, sărmanii și văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit și învățător folositor și fiecăruia ajutător și apărător în primejdii.

Apoi a fost înmormântat în mănăstirea cea zidită de dânsul în Bosfor și se da tămăduire de la mormântul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sânge de mulți ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbându-se în haină bărbătească a intrat acolo și, atingându-se de mormântul Sfântului Tarasie, apoi luând untdelemn din candelă care era la mormânt, îndată a câștigat tămăduire. Făcând același lucru și alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormântul sfântului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mână uscată, venind cu credință, a uns-o cu untdelemn și îndată s-a întins mâna lui și s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau și alte neputințe și se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea și pe aceasta: acest mare râvnitor al credinței nu numai că s-a nevoit în viața sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci și după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulți ani trecând și Leon Armeanul luând împărăția grecească și înnoind lupta de icoane, Sfântul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mânie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, și a poruncit unui ostaș, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deșteptându-se Leon din somn, cu frică și cutremur, era în mare nepricepere, părându-i-se că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neștiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua nașterii lui Hristos și a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfântului Tarasie și de izbândirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică și cu toți sfinții cinstit și închinat, Căruia I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Timotei de la Simboli (†795)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Timotei de la Simboli

Cuviosul Timotei de la Simboli a fost un călugăr ascet cu viață sfântă din Olimpul Bitiniei în secolul al VIII-lea, în timpul luptelor pentru cultul icoanelor.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 21 februarie.

Acest fericit, intrând de tânăr în viața monahală a dus viață ascetică în mănăstirea semi-eremitică de la Simboli, în Muntele Olimp (Bitinia), care a fost întemeiată de sfântul Teoctist și unde a trăit și cuviosul Platon (prăznuit la 4 aprilie) înainte ca să devină egumen al Mănăstirii vecine Sacudion.

Și stingându-și cu totul săltările patimilor cu multă înfrânare și cu neîncetate rugăciuni și ajungând mai presus de patimi, s-a arătat vas ales al Sfântului Duh, rămânând până la sfârșitul vieții sale în feciorie și sufletește și trupește.

Pentru aceasta a și avut tăria să mărturisească credința adevărată înaintea persecutorilor iconoclaști.

A primit și darul tămăduirilor; căci și demonii din oameni a alungat, și toate celelalte boli a tămăduit.

Astfel viețuind și ajungând la bătrâneți bune, și-a săvârșit viața, mutându-se la Domnul către anul 795.

Moaștele sale erau cinstite în mănăstirea sa din Simboli.

Troparul Sfântului Cuvios Timotei din Simboli, glasul al 4-lea

Dumnezeul părinţilor noştri, Care Te porţi pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile părinţilor noştri, îndreptează viaţa noastră în pace.

Condacul Sfântului Cuvios Timotei din Simboli, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca o stea luminoasă de la Răsărit strălucind, ai luminat în inimile credincioşilor faptele bune ale minunilor tale, purtătorule de minuni, de Dumnezeu Înţelepţite Timotei.

 

Viața Sfântului Cuvios Timotei

Sfântul Cuvios Timotei (†795) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Timotei (†795) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Timotei s-a învrednicit a lua darul tămăduirii și putere asupra diavolilor și făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputințele și izgonind de la oameni duhurile cele viclene.

Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, și o mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul Teoctist, un bărbat îmbunătățit, de care și cuviosul Platon mărturisitorul se povățuia spre viața monahicească.

La acest fericit arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios Timotei, care din tinerețe a primit viața monahicească și se nevoia în post, în înfrânare și în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și cu totul zburdările cele pătimașe.

El a fost nepătimaș și desăvârșit până la sfârșitul său, fiind feciorelnic cu trupul și cu sufletul, pentru că a pus așezământ ochilor săi, din tinerețile sale, ca să nu privească niciodată la fața femeiască.

De aceea, s-a învrednicit a lua darul tămăduirii și putere asupra diavolilor și făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputințele și izgonind de la oameni duhurile cele viclene.

Apoi a trecut din loc în loc mulți ani, viețuind singur prin munți și prin pustietăți întru Dumnezeu, și cu rouă de lacrimi răcorindu-și sufletul în neîncetatele rugăciuni.

Într-o viață ca aceasta petrecându-și zilele, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a dus către Domnul.

Ioan Damaschin (cca 675 – 749)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Ioan Damaschin

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Ioan din Damasc (cca. 675 – 4 decembrie, 749), numit și Ioan Damaschinul este unul din Sfinții Părinți sirieni ai Bisericii. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 4 decembrie.

S-a născut la Damasc (Siria), pe la anul 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor.

Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul, Sf. Ioan constată la curtea califului Iezid, încă din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a cultului icoanelor. Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul că, tolerând cinstirea icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog. Ca urmare a acestei intervenții, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din anul 726. La apelul patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – “Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”.

Sf. Ioan afirma că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a luat chip omenesc, iar icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcașuri, cultic – de însoțire a slujbelor bisericești și haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioși.

În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid îl stima pe Sf. Ioan, pentru calitățile sale umane și cunoștințele vaste, motiv pentru care l-a invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său, Serghie.

Totuși, având o înclinare puternică pentru viața ascetică, în jurul anului 732, Sfântul Ioan se retrage împreună cu fratele său în Lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, unde se găsea și o bogată bibliotecă cuprinzând lucrări ale Sfinților Părinți bisericești, dedicându-se trăirii întru Hristos și studierii teologiei creștine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului; fratele său a fost hirotonit mai târziu episcop în cetatea Maiuma de lângă Gaza, în Palestina de sud-vest.

Până la adormirea sa întru Domnul, Sfântul Ioan s-a dedicat teologiei ortodoxe, iar prin operele sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului, nestorianismului, monofizitismului și altor rătăciri. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă și sistematică “Expunere a credinței ortodoxe” de până atunci, numită în prescurtare Acrivia, în care condensa într-un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții Bisericii, prin precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice.

În lucrarea de morală “Sfintele paralele” pune alături păcatele și virtuțile care le înfruntă. A scris omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a comentat Epistolele Sf. Pavel. Tot Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz până în zilele noastre. A mai realizat și lucrări de ascetică, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al Filocaliei românești.

A adormit întru domnul la anul 749, în Mănăstirea Sfântului Sava.

Este pomenit la data de 4 decembrie.

 

Scrieri

A. Lucrarea Πηγη γνωσεως (în limba latină: Fons cogitationis), iar în română: Izvorul Cunoștinței, în trei părți:

- Dialectica sau Logica,

- Despre erezii

- Dogmatica.

 

Alte lucrări dogmatice:

- Despre dreapta credință

- Despre Sfânta Treime

- Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion

- Introducere elementară în dogme

- Despre cei în credință adormiți

- Expunerea credinței

 

B. Opere polemice:

- Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane

- Tom ca din partea prea sfințitului Petru, episcopul Damascului, către așa-numitul episcop iacobit al Dareii

- Despre firea compusă, contra acefalilor

- Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos și, pe scurt, despre cele două firi și o singură ipostază

- Contra ereziei nestoriene

- Dialog contra maniheilor

- Discuția dintre un sarazin și un creștin

- Discuția lui Ioan, ortodoxul, cu un maniheu

- Despre balauri

Sfântului Ioan Damaschin i-au mai fost atribuite un Cuvânt împotriva lui Constantin Copronim, o Epistolă către împăratul Teofil despre Sfintele și cinstitele icoane și un Dialog înfierător împotriva iconoclaștilor despre care Pr. Dumitru Fecioru, traducător al Sf. Ioan Damaschin în română apreciază că, ținând cont de data și contextul compunerii lor, nu aparțineau totuși Sf. Ioan Damaschin.

 

C. Opere exegetice

Comentariu la epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Hrisostom

 

D. Opere morale și ascetice

- Sfintele paralele

- Despre sfintele posturi

- Despre cele opt duhuri ale răutății

- Despre virtuțile și viciile sufletești și trupești

 

E. Opere omiletice

- Cuvânt la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos

- Cuvânt la smochinul neroditor și la parabola viei

- Cuvânt la Marea Sâmbătă

- Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria

- Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului

 

F. Opere Poetice

I se mai atribuie și traducerea romanului hagiografic Viața lui Varlaam și Ioasaf, o poveste despre încreștinarea indianului Ioasaf, împreună cu toată familia sa, de către anahoretul Varlaam (o versiune “creștinată” a vieții lui Siddartha Gautama Buddha). Romanul a fost tradus ulterior în latină și slavonă și s-a bucurat de o largă circulație în Europa. Versiunea slavonă a legendei a circulat și în Țările Române, unde a fost tradusă în românește (1649) de Udriște Năsturel, influențând chiar și pictura bisericească (vezi bolta mănăstirii Neamț).

 

Traduceri în limba română:

- Dogmatica sfântului Ioan Damaschin (Iași 1806, București 1943, 1993, 2005 [traducere, introducere și note de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române] și ediția electronică la Apologeticum)

- Tratat împotriva iconomahilor (Traducere de Dumitru Fecioru), București 1937, reeditat în Ioan Damschin, Trei tratate contra iconoclaștilor, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

- Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos și, pe scurt, și despre cele două firi și o singură ipostasă, MG, XCV, 127-186, (Traducere de Pr. Dr. Olimp N. Caciulă), București 1938.

- “Cuvânt de suflet folositor“, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IV, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1948, pp. 186-197; ed. a II-a Humanitas, București, 2000, ISBN: 973-28-0939-6

- Logica, ed. Aius, 2000 (reproduce ediția din 1826, în traducerea Episcopului Argeșului, Kir Grigorie Râmniceanul).

- Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, traducere, studiu introductiv și note de Paraschiva Grigoriu, ed. Sophia, București, 2009?.

- Didim cel Orb, Ioan Damaschin, Despre bine și rău. Împotriva maniheilor, traducere de Walther Alexander Prager, ed. Herald, București, 2009, ISBN 978-973-111-111-7.

- Cuvântări la sărbători împărătești și la sfinți, traducere de de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010

 

În antologii:

- Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Grigorie de Nazianz, etc., Sfinții Părinți despre Nașterea și Întruparea Cuvântului, ediție îngrijită de Florin Stuparu, ed. Sophia, București, 2007.

- Sf. Ioan Damaschin, Sf. Proclu al Constantinopolului etc., Cuvântări de laudă la Adormirea Maicii Domnului, trad. de Parascheva Grigoriu, ed. Sophia, București, 2009?

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri a lui Dumnezeu și al curăției
și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Ioane [Damaschine] înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat.
Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.

 

Condac (glasul al 4-lea):

Pe scriitorul de cântări și cinstitul grăitor de Dumnezeu,
pe învățătorul Bisericii și dascălul și luptătorul împotriva vrăjmașilor,
pe Ioan să-l lăudăm.
Că luând crucea Domnului, toată înșelăciunea eresurilor a alungat-o,
și ca un cald mijlocitor către Dumnezeu
tuturor cere iertare de greșeli.

 

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 163, 192, 237), Sfântul Ioan Damaschin, din ceata Sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți (melozi) trebuie zugrăvit ca un ieromonah foarte bătrân, având barba despărțită în două, iar pe cap având un acoperământ ca o glugă [mai este reprezentat și cu un fel de acoperământ alcătuit dintr-un material oriental], purtând în mână scrierea: “Veselește-te, Ierusalime, și prăznuiți toți cei care iubiți Sionul”.

Iar când este zugrăvit în tinda Bisericii, în turla de nord, în “unghiuri, adică în pandantivi” când este zugrăvit împreună cu ceilalți sfinți melozi, este reprezentat șezând pe scaun; atunci poartă scrierea: “Pe Cel mai înainte de veci, născut din Tatăl…

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Ioan Damaschin si pe: basilica.rodoxologia.ro; www.crestinortodox.ro; ziarullumina.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Sf. Cuv. Ioan Damaschin (cca 675 - 749) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Ioan Damaschin (cca 675 – 749) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creștinilor, pe unii omorându-i, iar pe alții vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrând întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfântului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberându-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânță în Israil și ca o scânteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dânșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând și după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz și i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?”. Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moștenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mâhnești că n-ai fiu?”. Monahul a răspuns: „Nu înțelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sunt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorică, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă și cu atâta înțelepciune sunt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvârșit le-am învățat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavând nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng și mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinții cei trupești când viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moștenitor, la atâta bogăție de înțelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să și-l mângâia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea și odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dânșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dânșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dânșii prin învățătură, crește-i prin blinda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăța pe dânșii cu toată sârguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; așa ajungea el de repede adâncul înțelepciunii. Amândoi învățând cu sârguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învățat-o așa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cântările bisericești cele alcătuite de dânșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dânșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârșiți, atât întru înțelepciunea cea duhovnicească, cât și în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învățături, chiar covârșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mândrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât își pleacă la pământ ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cât creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gândurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorința ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încât acum chiar și pe mine mă covârșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvârșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui și, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind până la sfârșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvârșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după câțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrând și s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credință, urmând lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sunt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdînd mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui și să o ceară de la dânșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleșug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânșii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată până la sfârșit. Însă, un creștin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?”. Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul și a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpânul meu, poruncește ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va ușura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-și mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii și, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate câte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutând spre dânsul și zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă ostenește-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deșteptându-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare și, ridicându-și mâinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă și zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dânsa pe vrăjmașii sfărâmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cântând cântări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegând pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mâna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguință, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mânie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintâi și fii cel dintâi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârșească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și „au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rînduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dânșii, unul pe altul rugind și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul și acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma să cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpânirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie și sărăcie, încât voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrând a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covârșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicând că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă și multe cunoștințe și osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa și, începând al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sârguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârșesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și până în sfârșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sunt greșite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvârși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintâi, adică în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El”.

Toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mânie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvârșesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mâinilor lor, și a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coșurile cu mai mare preț decât în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Și îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vânzând în târg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și râdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui și luând seamă bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol și, împreună cu dânsul, mândria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilință spre mângâierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu puțind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puțind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu știe, nici să audă el despre aceasta”.

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sunt deșertăciuni!” și celelalte care și până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducându-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând și, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cântări?”. Ioan, spunând pricina cântării sale și, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzând cu fața la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sunt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voiește a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mâna sa și toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru și neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i și închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurățenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzând starețul o smerenie că aceea, s-a umilit și alergând a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!”. Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrânului, căzând cu fața la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfându-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugându-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata și binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sârguință la apă și câți nu au argintul vieții celei curate să-și vândă împătimirile lor și mergând să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atât în dogme, cât și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – și va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârși cântările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cântările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvânt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineața, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit”. Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura” și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și până acum se hrănesc credincioșii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un râu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cântărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemând și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfântului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sârguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui și Bisericii lui Hristos, cât și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungând întru desăvârștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.