foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Cuvios Filaret cel Milostiv
Sfântul Cuvios Filaret cel Milostiv s-a născut în Galatia (Asia Mică), din părinți binecredincioși, Gheorghe și Ana care l-au crescut în lumina faptelor bune.
Filaret s-a căsătorit cu Teozva, o fată ce provenea dintr-o familie bogată.
După căsătorie, Filaret și Teozva au locuit în satul Amnia din Paflagonia (Asia Mică).
Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu un băiat (Ioan) și două fete (Ipatia și Evantia).
Averea lui Filaret a crescut din zi în zi, prin muncă cinstită.
El era nespus de milostiv și cu cât își înmulțea milosteniile, cu atât Dumnezeu îi mărea averile.
Odată cu invaziile arabilor, Filaret a pierdut tot.
Chiar și în această situație Filaret nu a uitat de fapta cea bună a milosteniei și a dăruit și ceea ce îi mai rămăsese.
În vara anului 788, au ajuns în oraș trimișii împărătesei Irina (780-802).
Aceștia căutau în toată împărăția o logodnică pentru prințul moștenitor, Constantin al IV-lea, după cum era obiceiul.
Trimișii împărătesei au rămas în casa lui Filaret unde au găsit pe copiii și pe nepoata lui, Maria.
În luna noiembrie a anului 788 s-a făcut la Constantinopol nuntă mare, deoarece prințul Constantin alesese pe Maria.
Filaret și-a petrecut restul vieții în milostenie și smerenie, refuzând orice rang împărătesc care i s-ar fi cuvenit în urma căsătoriei nepoatei sale cu prințul moștenitor și apropiindu-i-se sfârșitul, despre care a fost înștiințat mai înainte de Dumnezeu, s-a retras la Mănăstirea Rodolfia de lângă Constantinopol unde și-a pregătit mormântul.
A chemat pe copiii fiului său Ioan, i-a binecuvântat și le-a prevestit ceea ce li se va întâmpla, după care a început să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”, iar când a ajuns la cuvintele: „fie voia Ta..” și-a dat sufletul său Domnului, fiind în vârstă de 90 de ani.
Viața Sfântului Cuvios Filaret cel Milostiv
Sf. Cuv. Filaret cel Milostiv (Secolul al VIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui, a zis Domnul nostru Iisus Hristos.
Cuvântul acesta s-a împlinit cu fericitul Filaret cel milostiv, care, pentru mila cea multă ce avea pentru săraci, a dobândit de la Domnul mare milă și răsplătire bogată în veacul acesta de acum și în cel ce va să fie, precum se va povesti în fericită viață a lui.
În părțile Paflagoniei, într-un sat ce se numea Amnia, viețuia acest fericit Filaret, fiind de neam bun, din părțile Galatiei; pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ana.
De la aceștia, din copilărie, a învățat credința cea bună și frica Domnului, sporind în întreaga înțelepciune și în toată înfrumusețarea vieții celei pline de fapte bune.
Ajungând în vârstă desăvârșita și-a luat soție cinstită, de bun neam și bogată, al cărei nume era Teozva, care adusese din casa părinților săi multă avere în casa lui.
Și a avut trei copii: un fiu, întâiul născut, cu numele Ioan și două fiice, anume: Ipatia și Evantia.
Deci a binecuvântat Dumnezeu pe fericitul Filaret, precum odinioară pe dreptul Iov și i-a dăruit lui avere multă.
Căci avea multe cirezi de vite, holde și țarini aducătoare de roade și îndestulare în toate. Hambarele lui erau pline de toate bunătățile pământești; apoi robi și roabe care slujeau în casa lui erau foarte mulți.
Și era Filaret în părțile acelea ca unul din oamenii cei slăviți.
Bogății de acestea având prea multe fericitul, și pe alții văzându-i necăjindu-se în mare lipsă și în sărăcia cea mai cumplită, s-a plecat spre îndurare și, umilindu-se cu sufletul, grăia către sine: au doară pentru aceasta am primit eu din mâna Domnului niște bunătăți ca acestea, că singur eu să mă hrănesc cu dânsele și să le cheltuiesc spre îndulcirea și plăcerea pântecelui meu? Au nu voi împărți aceste bogății mari, care-mi sunt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaților și străinilor, pe care Domnul, la înfricoșata Sa judecată înaintea oamenilor și a îngerilor, nu se va rușina a-i numi pe dânșii frați, zicând: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut? Apoi ce folos voi avea din averea aceasta, dacă o voi ține cu zgârcenie, în ziua judecății, care va fi fără milă pentru cei ce n-au făcut milostenie? Au doar, în veacul ce va să vie, vor fi mie acestea mâncare și băutură fără de moarte? Oare hainele mele cele scumpe îmi vor fi mie îmbrăcăminte a nestricăciunii? Nicidecum. Pentru că grăiește Apostolul: Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pământești nu putem să ducem de aici, apoi mai bine este să le dau pe acestea înapoi lui Dumnezeu, prin mâinile săracilor și Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, pe femeia și pe copiii mei. Mă încredințează și Prorocul David, zicând: Mai tânăr am fost, am îmbătrânit și n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămânța lui cerând pâine.
Acestea grăind în sine fericitul Filaret, atât s-a făcut de milostiv către săraci, ca și un tată către fiii săi, hrănind pe cei flămânzi, adăpând pe cei însetați, îmbrăcând pe cei goi; pe cei străini primindu-i cu bucurie în casa sa și odihnindu-i cu dragoste.
Și s-a făcut acest cinstit bărbat asemenea lui Avraam cel de demult, primitorul de străini și lui Iov, iubitorul de săraci. Drept aceea, un luminător ca acesta, fiind împodobit cu untdelemnul milostivirii, nu se putea ține sub obroc, ci, ca o cetate ce stă deasupra muntelui, s-a făcut arătat și preamărit prin toată partea aceea, și către el, ca spre o cetate a scăpării, alergau cu sârguință toți săracii și scăpătații. Și oricine avea trebuință de ceva de la dânsul, ori de bou, ori de cal, ori de asin, ori de haine, ori de hrană, sau de orice fel de lucru, îi da. Casa lui Filaret era, pentru cei prigoniți de setea sărăciei, un izvor nesecat. Și cu cât el da milostenie, cu față veselă și cu socoteală iubitoare de bine, cu atât și Domnul Cel bogat dăruitor, mai mult îi înmulțea bunătățile lui.
Iar urâtorul de bine și vicleanul diavol a zavistuit asupra faptei bune a bărbatului acestuia și a cerut de la Dumnezeu stăpânire ca să-l ispitească, ca și pe Iov cel de-a pururea pomenit, zicând așa: Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le are, miluiește pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie și în strâmtorare și nu se va lăsa de faptă bună a milosteniei, atunci se va cunoaște bunătatea lui.
Deci, Dumnezeu, Care, ca un iubitor de oameni toate le chivernisește spre folosul oamenilor, a îngăduit să vie ispită și asupra acestui bărbat drept, ca să se arate răbdarea lui, ca și a lui Iov cel de demult și, printr-o ispită că aceasta, ca și aurul în topitoare lămurindu-se, să se arate vrednic lui Dumnezeu. Deci a dat voie diavolului să-l sărăcească, căci diavolul de la sine nu are nicidecum stăpânire ca să facă rău cuiva; numai Domnul sărăcește și îmbogățește, smerește și înalță, după cum zice Sfânta Scriptură. Deci, dând Sfântul Filaret milostenie, după obicei, și împărțind mereu dobitoacele și celelalte avuții ale sale a început a sărăci. Însă nu și-a schimbat bunătatea și milostivirea către cei săraci, ci, neîncetat dădea din câte avea, celor ce le trebuiau.
În acea vreme, după voia lui Dumnezeu au năvălit ismailitenii asupra părții aceleia, pe care înconjurând-o ca un vifor ce ofilește dumbrăvile și ca o văpaie ce arde munții, aducând multă nevoie și răutate, i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, de cai și de asini, făcând încă și pe mulți robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în atâta sărăcie, încât nu îi rămăsese decât numai o pereche de boi și o vacă, un cal, un rob și o roabă. Iar toată cealaltă avere se împărțise; o parte, prin dreapta sa cea milostivă, la cei ce le trebuiau, iar altă a fost robită de ismailiteni. Apoi chiar țarinile, holdele și viile lui le-au luat în stăpânirea lor vecinii și lucrătorii de pământ, care viețuiau împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alții cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decât casa în care locuia și o holdă.
Într-o sărăcie și nevoie ca aceea și într-atâtea ispite fiind acest bărbat bun, nicidecum nu s-a mâhnit, nici n-a cârtit și, ca un alt drept Iov, nimic n-a greșit înaintea Domnului, nici chiar cu buzele sale și n-a dovedit neînțelepciune față de Dumnezeu. Ci, precum s-ar fi bucurat cineva de mulțimea bogăției sale, așa se veselea el de sărăcia sa, pe care o socotea că o mare comoară, văzându-și mai lesniciosă intrarea în împărăția lui Dumnezeu, decât a bogatului, după cuvântul Domnului care zice: Cu greu va intra bogatul în împărăția cerurilor.
Iar într-una din zile, fericitul Filaret, luând perechea de boi, s-a dus la holda ce-i rămăsese ca să o are. Arând-o, lăuda cu bucurie și mulțumea lui Dumnezeu că începe după porunca Lui cea sfântă: Întru sudoarea feței tale îți vei agonisi pâinea. Deci, printr-o asemenea osteneală scapă de lene, care este învățătoare a tot răul.
Apoi își aducea aminte de cuvintele apostolului, care oprește pe cel leneș a mânca: Dacă cineva nu voiește să lucreze, nici să nu mănânce. Deci fericitul Filaret lucra pământul său, ca să nu se afle nevrednic de pâine.
Dar s-a întâmplat în aceeași zi unui țăran, ce-și ara și el holda sa, că, fără veste, un bou al lui, tremurând foarte, a căzut și a murit; iar omul, fiind în mare supărare, plângea amar și era nemângâiat, pentru că nici boii nu erau ai lui, ci îi dobândise de la un vecin. Aducându-și aminte de fericitul Filaret, a zis: „De n-ar fi sărăcit milostivul și iubitorul acela de săraci, m-aș fi dus la dânsul și aș fi luat de la el, nu numai unul, ci chiar doi boi, iar acum, el fiind sărac și scăpătat, nu are ce să dea celor ce le trebuie. Însă mă voi duce la dânsul, ca măcar să se mâhnească împreună cu mine, să mă mângâie cu cuvintele sale și să-mi ușureze greutatea supărării și a necazului meu”.
Deci, luându-și toiagul său, a mers la Filaret și l-a aflat pe el la câmp arând și, închinîndu-i-se, i-a povestit lui cu lacrimi despre moartea boului cum se întâmplase și de supărarea sa cea neașteptată. Iar fericitul Filaret, văzând pe om foarte supărat, îndată a desjugat un bou de la jug și l-a dat omului aceluia, zicând: „Ia, frate, acest bou al meu și mergând, lucrează cu el pământul tău și mulțumește lui Dumnezeu”. Iar acela, văzând milostenia fericitului, s-a închinat lui și a zis: „Domnul meu, mare și minunată este bunăvoirea ta, bineprimită fie lui Dumnezeu milostivirea ta; dar nu este bine a despărți boul de soțul său, neavând nicidecum altul în locul său”. Iar dreptul a zis: „Ia, frate, boul ce ți se dă și mergi în pace, pentru că eu am la casa mea un alt bou”. Apoi omul, închinându-se fericitului până la pământ și luând boul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu și dând mulțumire bărbatului aceluia milostiv.
Iar cinstitul Filaret luând boul cel rămas și ranița pe umeri, mergea spre casă sa. Când s-a apropiat de poartă, văzând femeia lui numai un bou mergând înainte și pe bărbat urmând și având ranița pe umeri, a zis către dânsul: „Bărbatul meu, unde este celălalt bou?”. Iar el a răspuns: „Odihnindu-mă eu puțin și boii păscând, s-a despărțit unul și s-a rătăcit, ori l-a luat cineva și l-a dus într-ale sale”.
Acestea auzindu-le, femeia s-a supărat foarte și grăbindu-se a trimis pe fiul său spre căutarea boului. Iar copilul, înconjurând multe câmpii și holde, a aflat boul cel căutat la jugul acelui țăran; și, cunoscând dobitocul său, a zis cu mânie către țăran: „Răule și nedreptule lucrător de pământ, cum ai îndrăznit a pune sub jugul tău un dobitoc străin? De unde și cum ai luat boul acesta și l-ai înjugat cu al tău? Oare nu este boul acesta cel pe care l-a pierdut tatăl meu, iar tu, aflându-l, ca un lup l-ai răpit și l-ai făcut al tău? Dă-mi boul, iar de nu, apoi ca un tâlhar vei fi osândit!”.
Omul a răspuns cu glas blând copilului: „Nu te mânia asupra mea fiule, tu care ești fecior de bărbat sfânt, nici întinde mâinile asupra mea, căci nu ți-am greșit cu nimic, pentru că tatăl tău, milostivindu-se spre necazul meu și sărăcia mea, mi-a dat boul său mie, cu mâna îndurătoare, de vreme ce boul meu umblând în jug și arând, fără veste a căzut și a murit”.
Tânărul, auzind cele grăite, s-a rușinat că a certat pe omul cel nevinovat și întorcându-se degrabă acasă, a spus maicii sale lucrul acesta. Iar ea, auzind, a strigat cu plângere: „Vai mie, vai mie, ticăloasei, femeia bărbatului celui nemilostiv!”. Și, rupându-și părul, a alergat la bărbatul său cu acest fel de strigare: „Împietritule cu inima și omule fără de omenie! Pentru ce ai cugetat să ne omori pe noi cu foamea mai înainte de vreme? Că iată, pentru păcatele noastre ne-am lipsit de toate averile noastre, iar Dumnezeu miluindu-ne pe noi păcătoșii, ne-a lăsat numai doi boi, cu care, lucrând, să ne hrănim copiii noștri. Iar tu, care viețuiai mai înainte în bogăție multă și care nimic nu lucrai cu mâinile tale, acum, fiind în sărăcie, te-ai lenevit a te osteni și a lucra pământul; se vede că voiești ca totdeauna să te odihnești cu tihnă în casă. De aceea, nu pentru Dumnezeu ai dat țăranului aceluia boul, ci pentru tine. Pentru ca să nu mai pui de acum mâna pe raniță, ci că, în lenevire și fără de lucru, să petreci celelalte zile ale tale. Ce răspuns vei da Domnului, dacă pentru lenea ta vom pieri de foame eu și copiii tăi?”.
Fericitul Filaret, căutând spre dânsa, a zis cu blândețe: „Dumnezeu Care este bogat în milă, ascultă ce ne poruncește nouă: Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniță și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește pe ele. Deci Acela nu ne va hrăni oare și pe noi, care suntem mai buni decât păsările cerului? Ba încă și însutit făgăduiește a răsplăti acelora, care, pentru Dânsul și pentru Evanghelia Lui își împart averile la săraci. Deci socotește, o, femeie, că dacă vom primi o sută pentru un bou, apoi ce te mâhnești pentru boul acela, pe care l-am dat pentru Dumnezeu celui ce îi trebuia?”. Acestea le zicea bărbatul cel milostiv, nu că dorea să primească însutit în veacul acesta de acum, ci pentru a mângâia împuținarea de suflet a femeii sale.
Aceste vorbe cu bună pricepere auzindu-le femeia, a tăcut. Dar, netrecând cinci zile, boul acela, pe care-l dăduse fericitul Filaret țăranului aceluia, păscând în câmp, a mâncat o buruiană ce se cheamă elevora și, căzând, a murit.
Țăranul, fiind în nepricepere, a venit iarăși la fericitul Filaret și, închinându-se lui, a zis: „Domnul meu, am greșit ție și copiilor tăi că am despărțit perechea de boi a ta; pentru aceea Dumnezeu cel drept nu mi-a dat a avea folos de la boul tău, pentru că, mâncând boul oarecare buruiană, a murit”.
Atunci iubitorul de Dumnezeu și milostivul de săraci, fericitul Filaret, nerăspunzându-i nimic, a adus degrabă și boul cel rămas și l-a dat aceluiași țăran, zicând: „Primește-l și pe acesta, frate, și te du, pentru că eu am a mă duce undeva departe și nu voiesc să stea fără de lucru la casa mea boul cel lucrător”. Și aceasta o zicea fericitul ca să nu se ferească omul a lua și pe celălalt bou din mâna lui. Iar omul, primind boul, s-a dus la casa sa, minunându-se de milostivirea cea mare a fericitului. Dar când s-a făcut înștiințare despre aceasta în casa lui, copiii cu maica lor au făcut plângere și tânguire, zicând: „Cu adevărat, tatăl nostru este nemilostiv și urîtor de fii, de vreme ce și cele mai de pe urmă le risipește. Pentru că numai o pereche de boi ne-a lăsat Domnul ca să nu murim de foame, iar el și pe aceia i-a dat”. Iar cinstitul și fericitul părintele lor, văzând tânguirea fiilor săi, întorcându-se a zis către dânșii: „Fiii mei, pentru ce vă mâhniți și sfărâmați inima voastră și a mea? Și pentru ce mă numiți pe mine nemilostiv și vi se pare că aș vrea să vă omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l știți, atâta avere, încât de ați trăi voi și o sută de ani, nelucrând nimic și de nimic grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru că nici eu singur nu am putut număra acea avere ascunsă și gătită vouă”. Și aceasta zicea bărbatul cel drept, nu amăgind pe fiii săi, ci, cu adevărat mai înainte vedea, cu ochii cei dinăuntru, cele ce erau să fie mai pe urmă.
Și a ieșit în partea aceea o poruncă de la împărat, ca toți ostașii să se adune în cete și să iasă împotriva paginilor celor fără de Dumnezeu, care se ridicaseră împotriva împărăției grecești; și fiecare ostaș să fie înarmat bine și să aibă și câte doi cai. Deci a fost numărat în ceată și un oarecare ostaș sărac, cu numele Musilie, având numai un cal; dar și acela, cu o zi mai înainte de a ieși în ceată, fără veste, cazând într-o învârtire cumplită, a murit. Iar ostașul cel sărac, neavând cu ce să cumpere alt cal, a alergat la fericitul Filaret și i-a zis: „Domnul meu, Filaret, miluiește-mă, știu că tu ai sărăcit până la sfârșit și nu ai mai mult decât un cal. Însă milostivindu-te spre mine, pentru Dumnezeu, dă-mi calul tău ca să nu cad în mâinile comandantului, căci voi fi bătut de dânsul cumplit”. Iar fericitul Filaret a zis către dânsul: „Ia, frate, calul meu și mergi cu pace. Însă aceasta să știi, că nu pentru groaza comandantului care este asupra ta, ci pentru mila lui Dumnezeu ți-l dau”. Iar ostașul, luând calul de la sfânt, s-a dus lăudând pe Dumnezeu. Astfel, n-a mai rămas Sfântul Filaret decât cu o vacă cu vițel, un asin și câțiva stupi.
Un oarecare sărac de departe, auzind de milostivul Filaret, a venit la dânsul, rugându-se și zicând: „Domnul meu, mă rog ca să-mi dai din cireada ta un vițel, pentru ca să câștig și eu începătura binecuvântării tale; pentru că știu că binecuvântat este ceea ce se dă de la tine și dacă în vreo casă va intra ceva de la tine, o îmbogățește și o umple de binecuvântare”. Iar fericitul Filaret, cu bucurie luând vițelul, l-a dat celui ce-l cerea, zicând: „Dumnezeu, frate, să-ți dea mai multă binecuvântare și să-ți înmulțească averea, atât cât îți va trebui”. Iar omul acela, închinându-se, a plecat, ducând vițelul cu sine. Vaca, întorcându-se împrejur și căutând încoace și încolo vițelul și nevăzându-l, a început a tânji foarte și cu mare glas a mugi, încât le era jale tuturor celor din casă, dar mai vârtos soției fericitului, care cu multă întristare și suspinare striga către dânsul: „Cine va mai răbda de acum cele ce se fac de tine și cine nu va râde de mintea ta cea copilărească? Văd astăzi și cred că nicidecum nu bagi seamă de mine, soția ta, și pe fiii tăi vrei să-i omori; căci nici pe vaca cea necuvântătoare n-ai miluit-o, ci, fără milostivire ai despărțit pe vițel de la țâțele ei. Și ce facere de bine ai făcut? Că și casei tale ai făcut strâmbătate și pe cel ce a cerut nu l-ai îmbogățit, pentru că vițelul fără de mama să vă pieri, și vaca, la noi, fără de vițel ne va supăra cu răgetul, fiind fără folos amândouă?”.
Acestea auzindu-le fericitul bărbat Filaret de la soția sa, a zis către dânsa cu glas lin: „Acum cu adevărat bine și drept ai vorbit, cum că sunt nemilostiv și neîndurat, căci am despărțit vițelul de mamă-sa. Dar mai bun va fi lucrul pe care îl voi face”. Și alergând degrabă în urma omului ce ducea vițelul, a început a striga: „Întoarce-te, omule, cu vițelul, întoarce-te pentru maica lui, care nu ne dă odihnă, răgind înaintea ușilor casei”. Iar săracul, auzind acestea de la fericitul, socotea că are să ia de la dânsul vițelul ce-i dăduse și zicea în sine, întristându-se: „Vai mie, că n-am fost vrednic să am de la acest fericit bărbat spre binecuvântare nici acest dobitoc mic; că, iată, parându-i rău de dânsul, mă cheamă înapoi ca să-l ia de la mine”. Și întorcându-se omul acela cu vițelul, îndată vițelul, văzând vaca, a alergat la dânsa, asemenea și mama sa a alergat la vițelul său, răgind, iar vițelul venind la țâțele ei și sugând din destul, nu se despărțea de mama sa; care lucru văzându-l Teozva, femeia lui Filaret, se bucura, căci s-a întors vițelul acasă. Iar fericitul Filaret, văzând pe omul acela întristat și neîndrăznind a-i grăi nimic, a zis către dânsul: „Frate, soția mea zice că am făcut păcat despărțind vițelul de la mama sa și bine zice; deci ia, frate, împreună cu vițelul și pe mama sa, și te du. Domnul să te binecuvânteze și să le înmulțească pe acestea la casa ta, precum a înmulțit de demult și cireada mea”. Iar omul, luând vaca și cu vițelul, s-a dus bucurându-se. Și a binecuvântat Dumnezeu casa lui, pentru plăcutul său Filaret, că atâta s-au înmulțit dobitoacele omului celui sărac, încât i s-au făcut lui mai mult decât două cirezi de boi și de vaci mulgătoare.
După puțină vreme s-a făcut foamete prin partea aceia. Iar cinstitul bărbat Filaret, ajungând în sărăcia cea mai desăvârșită, neavând cu ce să-și hrănească femeia și copiii, a luat asinul său, pentru că numai acela singur rămăsese la dânsul, și s-a dus în altă parte, la un prieten al său, de la care a luat pe datorie șase măsuri de grâu, și, punându-le pe asin, s-a întors cu bucurie la casa sa și și-a hrănit femeia și copiii. Odihnindu-se el în casă de osteneala căii, a venit la dânsul un sărac cerând o măsură de grâu; atunci a zis fericitul bărbat către femeia sa, care cernea grâu: „Femeie, aș fi vrut să dau acestui frate sărac o măsură de grâu”. Iar ea a zis către dânsul: „Lasă ca mai întâi să se sature familia și copiii tăi; mai întâi dă-mi mie o măsură și fiilor tăi câte o măsură, cum și roabei; și apoi ce vă mai rămâne vei da cui vei voi”. Iar el, căutând spre dânsa, râzând, a zis: „Dar mie nu-mi faci parte?”. Iar ea a zis: „Tu ești înger, nu om și nu-ți trebuie hrană. Pentru că, de ți-ar fi trebuit hrană, nu ai da altora griul pe care l-ai luat împrumut”. Iar el, turnând două măsuri de grâu, a dat săracului; iar femeia, cu mare mânie și cu întristare și din prisosința inimii a zis către dânsul: „Dă-i încă și a treia măsură, pentru că ai grâu mult”. Iar fericitul Filaret, măsurând și a treia măsură, a dat săracului și i-a dat drumul. Ea bolea cu inima, iar rămășița griului a împărțit-o ei și copiilor săi.
După puțină vreme, sfârșindu-se grâul, Teozva și copiii săi iarăși au fost cuprinși de foame; deci mergând la un vecin a cerut împrumut o jumătate de pâine și, adunând lobodă sălbatecă, a fiert-o și a dat copiilor celor flămânzi, care mâncau împreună cu dânsa; iar de bătrânul tată nici că-și aducea aminte ca să-l cheme la masa lor.
Auzind despre fericitul Filaret, că într-atâta lipsă și sărăcie se necăjește, un oarecare prieten al său, care era foarte bogat, i-a trimis lui patru catâri încărcați, care duceau câte zece saci de grâu trimițând și o scrisoare: „Fratele nostru iubit și omule al lui Dumnezeu, ți-am trimis patruzeci de saci de grâu, pentru hrana ta și a celor de acasă ai tăi; iar după ce vei isprăvi acestea îți voi trimite încă pe atâta, dar tu roagă-te Domnului pentru noi!”.
Acestea primindu-le, fericitul s-a închinat până la pământ. Apoi, întinzându-și mâinile și ochii spre cer ridicându-și, a dat laudă lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, și n-ai trecut cu vederea, pe cel ce nădăjduiește spre Tine”.
O milă ca aceea a lui Dumnezeu dacă a văzut-o femeia lui, a lepădat întristarea din inimă sa și a zis către bărbatul său, cu blândețe: „Domnul meu! dă-mi partea ce mi s-ar cădea din grâu și fiilor noștri și mai dă încă și ceea ce am luat de la vecin pe datorie; iar tu, luând partea ta, fă cu dânsa ce voiești”. Iar el a făcut după cuvântul femeii sale și, împărțind grâul, și-a luat pentru el cinci banițe și în două zile le-a împărțit și pe acelea săracilor. De aceasta iarăși s-a întristat femeia lui, încât nu vrea nici să mai mănânce împreună cu dânsul, ci de o parte, împreună cu copiii își avea masa sa, pe ascuns de bărbatul său.
Într-una din zile a intrat încetișor la dânșii fericitul Filaret și a zis: „Primiți-mă și pe mine, fiilor, la masă, dacă nu ca pe un tată, apoi măcar ca pe un oaspete străin”. Iar ei, râzând, l-au primit. Și mâncând ei, a zis către dânsul soția sa: „Domnule Filaret, când ne arăți nouă comoara aceea, pe care ai zis că o ai ascunsă într-un oarecare loc. Sau doar ne batjocorești pe noi și ne zădărăști ca pe niște copii cu minte proastă, prin făgăduințe amăgitoare? De este adevărat, arată-ne comoara aceea, ca să o luăm și să cumpărăm bucate; și atunci să ne fie masa de obște, precum a fost și mai înainte”. Iar fericitul a zis: „Răbdați puțin, că în puțină vreme se va arăta și se va da vouă acea mare comoară”.
Dar acum fericitul Filaret era cu totul sărac și scăpătat, neavând nimic, fără numai singuri stupii. Dacă venea la dânsul cândva vreun sărac, să ceară milostenie, și el neavând nici pâine nici altceva, mergea la stupi și, luând puțină miere, dădea săracului și, din acea miere mâncau și el și copiii lui. Apoi cei din casă ai lui văzând că se lipsesc și de miere, s-au dus pe ascuns la stupi ca să ia într-un vas toată mierea cita ar afla-o. Și, aflând numai știubeiul cel mai de pe urmă cu miere, au luat dintr-acela mierea toată.
A doua zi iarăși a venit la dreptul un sărac cerând milostenie; și el mergând la stup și, deschizându-l, l-a aflat deșert și, neavând ce-i dă altceva săracului, a dezbrăcat de pe sine haina cea de pe deasupra și i-a dat-o lui. Iar când a intrat el în casă, numai cu o haină fiind îmbrăcat, a zis către dânsul soția sa: „Unde este haină ta? Sau și pe aceea ai dat-o vreunui sărac?”. Iar el a zis: „Umblând prin stupi, am lăsat-o acolo”. Fiul său, mergând la locul acela, a căutat haina tatălui său, și, neaflând-o, a spus mamei sale. Ea, nerăbdînd a vedea pe bărbatul său cu necuviință umblând numai într-o haină, a prefăcut o haină de ale sale, în haină bărbătească și l-a îmbrăcat pe el.
În vremile acelea ținea sceptrul împărăției grecești, iubitoarea de Hristos împărăteasa Irina, împreună cu fiul său Constantin. Acesta fiind acum în vârstă de bărbat, au fost trimiși bărbați de cinste și cu bună pricepere prin toată stăpânirea grecească, de la răsărit până la apus, ca să caute o fecioară frumoasă la față, cu purtări bune și de neam cinstit, care să fie vrednică a se uni prin nuntă cu împăratul Constantin. Atunci, bărbații cei trimiși sârguindu-se a împlini bine porunca cea împărătească și a dobândi ceea ce căutau, fără de lenevire înconjurau țările și cetățile și chiar satele cele mai proaste.
Deci au ajuns și la satul Paflagoniei, care se numea Amnia, și, apropiindu-se de sat, au văzut de departe casa fericitului Filaret, cu bună cuviință și înaltă, care covârșea cu frumusețea pe toate celelalte case; și, socotind că viețuiește într-însa vreun stăpânitor bogat, au poruncit slugilor lor, să meargă acolo ca să le gătească gazdă și masă. Dar unul dintre ostașii cei ce mergeau împreună cu dânșii a zis către ei: „Nu vă duceți la casa aceea, domnilor, că deși vi se arată vouă pe dinafară mare și cu bună cuviință, înăuntru este pustie și deșartă, neavând nimic din cele de trebuință, că într-însa locuiește numai un bătrân care este mai sărac decât toți oamenii”. Iar oamenii cei împărătești n-au crezut cuvintele lui și au poruncit slugilor să meargă și să facă ceea ce au poruncit.
Atunci Filaret, bărbatul cel cu adevărat iubitor de străini și de Dumnezeu, dacă a văzut pe bărbați că vin în casa lui, luând toiagul său i-a întâmpinat pe ei și, închinându-se până la pământ, i-a primit cu bucurie, zicând: „Bine v-a adus pe voi Dumnezeu, domnii mei, la mine robul vostru! Mare cinste îmi este mie că m-am învrednicit a primi atâția oaspeți în casa mea cea săracă”. Apoi a alergat fericitul degrabă la soția sa și i-a zis: „Teozvo, fă cină bună ca să ospătăm pe niște bărbați cinstiți, care de departe au venit la noi, pentru că îi iubesc foarte mult pe dânșii”. Iar ea a zis: „De unde să fac cină bună, căci n-avem măcar un miel sau vreo găină în casa noastră atât de săracă, decât numai doar să fierb lobodă, cu care ne hrănim noi, și aceea fără de unt, pentru că de unt și de vin, abia ne aducem aminte, când era în casa noastră”. Iar bărbatul iarăși i-a zis: „Gătește, doamnă, numai focul și împodobește casa cea de sus și spală cu apă praful de pe mesele noastre cele vechi, lucrate cu os de fildeș; căci Dumnezeu Cel ce dă hrană la tot trupul, ne va da și nouă bucate, cu care vom ospăta pe bărbații aceștia”. Ea a început a face ceea ce-i poruncise. Și iată că cei mai de frunte ai satului aceluia au intrat pe ușile din dos din casa fericitului Filaret, aducând dreptului berbeci, miei, găini, porumbei, vin, pâini și altele câte ar fi fost de trebuință spre îndestularea acelor oaspeți.
Acestea luându-le Teozva a făcut diferite bucate bune și a pregătit masa în camerele cele de sus, în care intrând să ospăteze bărbații cei împărătești se minunau văzând la un om sărac ca acela, camere așa frumoase și masă de os de fildeș, rotundă și cu strălucire de aur; iar mai vârtos se mirau foarte de iubirea de străini cea cu bunăvoință a fericitului, pentru că îl vedea pe el și cu chipul și cu obiceiul ca pe al doilea Avraam, primitorul de străini.
Deci, șezând ei la masă, a intrat Ioan, fiul fericitului bătrân, care semăna tatălui, apoi s-au adunat și nepoții lui, aducând bucate pe masă. Văzându-i pe dânșii, bărbații cei împărătești se minunau de buna lor cuviință, de rânduiala și de slujirea lor și au zis către fericitul Filaret: „Cinstitule între bărbați, ai soție?”. Iar el a zis: „Am, domnii mei; și chiar acești copii ce stau înaintea voastră sunt fii și nepoți ai mei”. Teozva, fiind chemată, a intrat și dacă o văzură cu bună cuviință și frumoasă la față, deși acum era bătrâna, au zis: „Aveți fete?”. Fericitul Filaret zise: „Fiica mea cea mare are trei fete fecioare tinere”. „Atunci să intre aici acele fecioare ca să le vedem pe ele, pentru că avem poruncă de la împărații noștri cei ce ne-au trimis pe noi să căutăm în toată stăpânirea grecească fecioare, să alegem dintr-însele pe aceea care ar fi mai frumoasă și vrednică de nunta împărătească”. Iar fericitul a zis: „Nu poate fi cuvântul acesta pentru noi, domnii noștri și stăpâni, pentru că noi, robii voștri, suntem săraci și scăpătați; însă acum mâncați și beți din cele ce a dat Dumnezeu, apoi vă veseliți și vă odihniți de cale și dormiți. Iar dimineață, voia Domnului să fie”.
Făcându-se dimineață și răsărind soarele, iar bărbații cei împărătești deșteptându-se din somn au chemat pe fericitul Filaret și au zis către dânsul: „Poruncește, stăpâne, să vină nepoatele tale înaintea noastră ca să le vedem”. Răspuns-a fericitul: „Precum voiți, domnii mei, așa să fie. Însă rogu-vă pe voi, ascultați-mă pe mine fără de răutate, ca să binevoiți singuri a intra în casa cea mai dinăuntru și să vedeți pe fecioarele noastre, pentru că ele niciodată n-au ieșit din casa aceasta proastă”. Iar bărbații, sculându-se îndată, au intrat în casa cea mai dinăuntru și îndată i-au întâmpinat pe dânșii fecioarele și cu smerenie i-au cinstit prin închinăciune.
Deci, văzând bărbații podoaba și frumusețea fețelor lor, care era mai frumoasă decât a tuturor fecioarelor ce au văzut în tot pământul grecesc, s-au bucurat foarte, zicând: „Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a afla ceea ce dorim; că iată, una dintre aceste fecioare va fi cu adevărat logodnică împăratului nostru, pentru că mai frumoase fecioare decât acestea nu putem afla nici în toată lumea”. Apoi, întrebând, au aflat deopotrivă cu vârsta împăratului pe nepoata cea mai mare a fericitului Filaret; aceea era mai înaltă la stat și se numea Maria. Atunci s-au umplut de bucurie și de veselie trimișii împărătești și au luat pe fecioara împreună cu tatăl și cu mama ei, cu moșul și cu toate rudeniile cele mai de aproape, treizeci la număr și au plecat la Constantinopol. Apoi au mai luat încă și din celelalte locuri fecioare alese, zece la număr, între care era o fecioară a unui bărbat slăvit, Gherontie, care asemenea era frumoasă la față.
Deci, mergând ele la împăratul, Maria, nepoata fericitului Filaret, fiind bine pricepută și cu cuget smerit, a început a grăi un cuvânt ca acesta către celelalte fecioare: „Ascultați sfatul meu, o, surorile mele, fecioare! De vreme ce pentru aceeași pricină suntem toate adunate aici – căci mergem la împărat – să facem, dar, acest fel de legământ între noi, că ori pe care dintre noi o va rândui Împăratul ceresc la împărăția aceasta pământească și o va da de soție împăratului – pentru că toate cu neputință este a primi această înălțare, deoarece numai pentru una este locul – aceea să-și aducă aminte și de noi toate, când va fi întru mărirea împărăției sale și să fie milostivă spre noi ca una ce va fi puternică”. Iar fața lui Gherontie i-a răspuns: „Cu adevărat, știut să fie aceasta vouă tuturor, că nici una dintre voi nu va fi logodnica împăratului, decât numai eu. Căci eu sunt mai împodobită decât voi cu bunul neam, cu bogăția, cu frumusețea chipului și cu priceperea; iar voi prin sărăcia voastră, prin simplitatea neamului și neiscusința voastră, numai singură frumusețea feții având, ce mai gândiți la însoțirea împărătească?”. Aceste cuvinte nechibzuite ieșite din inimă cea mândra auzindu-le, fecioara Maria, a tăcut, încredințându-se pe sine lui Dumnezeu și rugăciunilor moșului său, Sfântului bătrân Filaret.
Ajungând cu toții la palat, împăratul a fost vestit de venirea lor; și, din porunca lui, s-a adus mai întâi fata lui Gherontie la Stavrichie, împărătescul postelnic, care rânduia toate în palatul împărătesc. Acela, văzând-o și cunoscând-o a fi mândră cu firea, a zis către dânsa: „Bună și frumoasă ești, fecioară, dar nu poți să fii soția împăratului”; și, dându-i darul, a liberat-o într-ale sale. Pentru că tot cel ce se înalță se va smeri, după cuvântul Domnului; iar cel ce se smerește pe șine se va înălța.
La urmă, a adus și pe Maria, nepoata cinstitului Filaret, cu maică, cu moșul și cu toate rudeniile sale cele mai de aproape, a căror încuviințată podoabă văzând-o împăratul, maica împăratului și Stavrichie, s-au mirat de chipul lor cel înfrumusețat; dar se minunau și de frumusețea Mariei și calitățile ei cele bune mai înainte le-au văzut la dânsa, adică: evlavia, blândețea, smerita cugetare și frica de Dumnezeu. Căci Maria sta înaintea lor cu toată cucernicia; iar de sfiiciunea cea feciorească toată fața să se roșea ca un măr, având ochii plecați în jos. Drept aceea a plăcut-o foarte mult împăratul, făcând-o pe ea mireasa sa; iar pe a doua soră a ei a luat-o unul din dregătorii împărătești ce avea cinstea de patriciu, anume Constantichie, iar pe a treia soră a ei, a trimis-o spre însoțire cu multe daruri la cel ce stăpânea Longobardia, pentru împăcare.
Făcându-se nunta, se veseleau împăratul cu toți boierii săi, cu toți cetățenii și cu tot neamul fericitului Filaret, pe care primindu-l împăratul cu mare mulțumire, i-a sărutat cu dragoste cinstită lui frunte. Apoi a lăudat dreapta credință a lui și a soției lui, cum și frumusețea cea cu bună cuviință a copiilor lui și a dat fiecăruia dintr-înșii, bătrânului și tinerilor, mare cinste și daruri multe, aur și argint, pietre scumpe și haine de mare preț, case mari și slăvite și alte bogății din destul. Astfel, cinstind și sărutând pe fericitul, l-a liberat împreună cu ai săi, ca să meargă în lăcașurile dăruite de dânsul.
Atunci femeia lui Filaret, copiii și toți cei de acasă, văzând că au acum multă avuție și-au adus aminte de cuvintele fericitului Filaret care le zise: „Este într-un loc o comoară ascunsă pe care a gătit-o vouă Dumnezeu”. Deci, căzând la picioarele sfântului, au zis: „Iartă-ne, Domnul nostru, de ceea ce ți-am greșit nebunește; că am defăimat îndurările și milosteniile tale care le-ai făcut săracilor și scăpătaților. Acum am priceput că fericit este omul cel ce miluiește pe săracul și scăpătatul; pentru că tot cel ce dă săracului, însuși lui Dumnezeu dă și ceea ce dă, însutit va primi de la El în veacul acesta și în cel ce va să fie, viața cea veșnică va moșteni. Căci pentru milosteniile tale, omule al lui Dumnezeu, pe care le-ai făcut la cei săraci, a făcut Dumnezeu milă cu tine și pentru tine cu noi cu toți”.
Atunci fericitul bătrân, ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce a voit așa; fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac”. Apoi a zis către neamul său: „Ascultați sfatul meu, să facem un prânz bun și să rugăm pe împăratul și stăpânul nostru ca să vie la noi la ospăț împreună cu toți dregătorii săi”. Iar ei au zis: „Precum voiești așa să fie”.
Deci, fiind gătit ospățul, a alergat fericitul pe ulițele cetății și la răspântii și pe câți săraci a aflat pe acolo, leproși, orbi, șchiopi, bătrâni și neputincioși, pe toți i-a luat împreună cu sine, două sute la număr, deci i-a dus în casa sa și, lăsându-i înaintea porților, a alergat singur înainte și a zis către cei din casă: „Fiii mei, iată împăratul se apropie împreună cu dregătorii cei mari, oare sunt gata acum toate cele de ospăț?”. Iar ei au zis: „Da, cinstite părinte”. Iar fericitul a făcut cu mâna săracilor și îndată acea mulțime a intrat în casă.
Deci pe unii i-a pus la masă, iar altora le-a poruncit să șadă jos pe pământ, cu care și el însuși a șezut. Văzând aceasta cei din casă ai săi au priceput că prin împărat a înțeles pe însuși Hristos Dumnezeu, Care este în chipul săracilor, iar prin dregătorii lui, pe toată frățimea cea săracă, care multe poate la Dumnezeu cu rugăciunile sale. Și se mirau de smerenia lui, că fiind întru atâta slavă, fiind moș împărătesei, nu-și uită milostenia sa cea de demult și împreună șade cu cei săraci și scăpătați, ca unul dintr-înșii și cu cuviință de rob le slujește lor. Deci ziceau: „Cu adevărat omul acesta cu totul este al lui Dumnezeu și ucenic adevărat al lui Hristos, Care bine a învățat cuvântul Lui ce zice: Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”. Și fericitul a poruncit lui Ioan, fiului său care acum era spătar, asemenea și nepoților, ca să stea înaintea mesei și să slujească fraților celor ce ședeau la masă.
După aceea, chemând neamul său, a zis: „Iată, fiilor, că ați primit de la Dumnezeu bogăția pe care niciodată nu o nădăjduiați; căci eu, nădăjduind spre milă lui Dumnezeu, v-am făgăduit vouă și acum s-a împlinit acea făgăduință. Deci spuneți-mi acum cu ce încă vă mai sunt dator?”. Iar ei, aducându-și aminte de cuvintele lui cele mai dinainte, s-au umplut de lacrimi și într-un glas au zis: „Cu adevărat, domnul nostru, toate le vezi mai înainte ca un plăcut al lui Dumnezeu; iar noi eram fără de minte, supărând cinstitele tale bătrâneți. Ci, te rugăm pe tine să nu pomenești păcatele neștiinței noastre”. Iar fericitul a zis către dânșii: „Fiilor, milostivul și înduratul Dumnezeu a răsplătit nouă însutit, adică aceea ce cândva am dat săracului, în numele Lui. Și încă dacă voiți să moșteniți și viața cea veșnică, să dați fiecare din voi câte zece galbeni pentru acești frați săraci, că Domnul îi va primi în mâinile Sale, precum a primit pe cei doi bani ai văduvei”. Iar ei cu toată inimă au împlinit porunca.
Apoi fericitul Filaret, ospătând din destul pe săraci, a dat fiecăruia câte un galben și i-a slobozit într-ale lor. După puțină vreme, iarăși a chemat fericitul Filaret pe femeia sa și pe copiii săi și a zis către dânșii: „Domnul nostru a zis: faceți neguțătorie până când voi veni. Deci, eu voiesc să fac neguțătorie, partea mea care mi-a dat-o împăratul voiesc s-o vând; iar voi să o cumpărați pentru voi și să-mi dați aur pentru dânsa, pentru că-mi trebuie; iar de nu, o voi împărți fraților mei, săracilor, pentru că mie destul îmi este a mă numi moșul împărătesei”. Socotind ei partea lui au prețuit-o și au cumpărat-o de la dânsul drept șaizeci livre de aur. Fericitul luând aurul, l-a împărțit săracilor. Înștiințându-se despre aceasta împăratul și boierii, se bucurau toți de îndurarea fericitului și de milostivirea lui către toți. De atunci a dat dreptului avere multă spre a împărți la săraci.
Deci a făcut fericitul trei pungi la fel una cu alta și a umplut pe una cu galbeni, pe alta cu argint, iar pe a treia cu bănișori de aramă și le-a încredințat slugii sale cea credincioasă, adică lui Calist; și, când venea la dânsul vreun sărac cerând milostenie, el poruncea lui Calist să dea celui ce cerea. Iar când îl întreba pe el sluga din care pungă să dea săracului, sfântul răspundea: „Din care-ți poruncește ție Dumnezeu, fiindcă El știe nevoia fiecăruia, și a bogatului, și a săracului, și numai El satură pe toată ființa cu a Sa bunăvoință”.
Aceasta o zicea dreptul, arătând deosebirea săracilor celor ce cer milostenie. Pentru că sunt unii cerșetori care odinioară erau bogați și din oarecare ispite și nevoi sărăcind de toată averea lor, chiar și de pâine sunt lipsiți; însă având oarecare haine din cele ce le-au rămas, de rușine se îmbracă cu ele iar pentru nevoia care-i silește cer milostenie. Alți cerșetori pe dinafară sunt îmbrăcați în haine proaste, iar pe dinăuntru au avere multă, dar cer milostenie spre a aduna bogăție; aceasta este însă iubire de argint care se numește slujire de idoli. De aceea milostivul Filaret zicea: „Dumnezeu știe nevoia fiecărui celui ce cere, El, precum voiește, așa să rânduiască mâna celui ce dă milostenie”.
Acest fericit iubitor de săraci, făcând milostenie, punea mâna în pungă la întâmplare, ori în cea cu bani de aramă, ori de argint, ori de aur și ceea ce scotea, dădea celui ce cerea. Și zicea acest cinstit bărbat cu jurământ, punând martor pe însuși Dumnezeu: „De multe ori vedeam pe un om îmbrăcat în haină bună și puneam mâna mea în pungă vrând să-i dau lui bani de aramă, căci, văzând haina lui cea bună, socoteam că nu este sărac; dar, nevrând, eu scoteam din cei de argint sau de aur și-i dăm lui. Asemenea vedeam pe altul îmbrăcat în îmbrăcăminte veche și urâtă și întindea mâna ca să-i dau milostenie mai multă, iar mâna mea amorțind lua mai puțin. Aceasta era purtarea de grijă a lui Dumnezeu care singur știe trebuința tuturor, desăvârșit”.
Mergând fericitul bărbat Filaret la palatul împărătesc vreme de patru ani, niciodată n-a vrut să poarte haine roșii, nici brâu de aur. Și, fiind silit la acestea, sfântul zicea: „Lăsați-mă pe mine căci eu mulțumesc Dumnezeului meu și slăvesc numele Lui cel mare și minunat, care m-a ridicat pe mine săracul din gunoi și m-a adus la o așa înălțime, încât să fiu moș împărătesei; aceasta îmi este destul și mai mult nu-mi trebuie”. Deci într-atâta smerenie petrecea fericitul, că niciodată nu voia să se numească cu alt nume sau dregătorie decât numai cu aceasta: „Filaret Amnianul”.
Acest sfânt bărbat petrecând așa toți anii vieții sale, în milostenie și smerenie, a sosit la sfârșitul cel bun al vieții sale celei bune. Despre acesta, având mai înainte descoperire de la Dumnezeu și fiind încă sănătos, a luat în taină pe sluga sa cea credincioasă și a mers într-o mănăstire a Constantinopolului, ce se numea Rodolfia, la oarecare fecioare călugărițe, care viețuiau cu curăție și cu cinste; dând egumenei mulțime de aur pentru trebuința cea de obște a mănăstirii lor, a cerut de la dânsele mormânt nou pentru sine și a zis: „Vreau să știți, dar nimănui să nu spuneți, că după puține zile am să las viața aceasta și vreau să mă duc într-altă lume și la alt împărat. Deci mă rog ca într-acest mormânt nou să fie pus săracul meu trup”. Și a poruncit și slugii care era împreună cu dânsul, să nu spună nimănui despre aceasta, până când singur va vesti aceasta.
După puțin, împărțind toată averea sa săracilor și scăpătaților, s-a culcat într-aceeași mănăstire a fecioarelor și a început a boli; iar după nouă zile, chemând la sine pe soția sa, pe copiii săi și pe tot neamul său a zis către dânșii cu glas dulce: „În știință să vă fie vouă, fiii mei, că Sfântul Împărat m-a chemat astăzi la sine și iată, acum lăsându-vă pe voi, mă duc la Dânsul”. Iar ei nepricepând graiul acesta, ci socotind că el zice de împăratul cel pământesc, au zis către dânsul: „Nu-ți este cu putință ca să mergi astăzi la împăratul, pentru că ești cuprins de slăbiciune”; iar el a răspuns: „Sunt gata cei ce vor să mă ia pe mine și să mă ducă înaintea Împăratului”.
Atunci, pricepând că grăiește pentru ducerea sa către Împăratul ceresc au făcut plângere mare, precum odinioară Iosif și frații lui la moartea lui Iacov. Iar el, făcându-le cu mâna, le-a poruncit să tacă și a început a-i învăța și a-i mângâia pe dânșii, zicând: „Ați văzut și știți viața mea, fiii mei, care am petrecut-o din tinerețile mele, precum Domnul știe că din osteneala mea și nu din osteneală străină am mâncat pâinea și cu bogăția ce mi-a dat Dumnezeu nu m-am înălțat, ci, gonind departe mândria, am iubit smerenia, ascultând pe Apostolul care îngrozește pe cei bogați ca în veacul acesta să nu cugete la cele înalte. Apoi ajungând în sărăcie nu m-am mâhnit, nici am hulit pe Dumnezeu, ci mai vârtos, împreună cu dreptul Iov, am mulțumit Lui; căci pentru dragostea Sa, voind m-a certat pe mine, apoi, văzând răbdarea mea cea cu mulțumire, iarăși m-a ridicat din sărăcie și m-a pus cu dregătorii și cu împărații în prietenie și rudenie. Iar eu, suindu-mă la atâta înălțime a cinstei, totdeauna cu inima mea în adâncul smereniei celei mai de jos am umblat; căci nu s-a înălțat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine. Iar bogăția pe care mi-a dat-o împăratul cel pământesc n-am ascuns-o în comorile cele pământești, ci am trimis-o prin mâinile săracilor la Împăratul cel ceresc.
Drept aceea și pe voi, iubiții mei, vă rog și vă poftesc să fiți asemenea mie și ceea ce m-ați văzut pe mine făcând, și voi același lucru să faceți; și dacă veți face mai multe bunătăți, de mai mare fericire vă veți învrednici. Nu agonisiți bogăția ce curge degrabă, ci o trimiteți pe ea în lumea cealaltă în care eu acum mă duc. Nu lăsați avuția voastră aici ca să nu se îndulcească cei străini de bunătățile voastre și vrăjmașii cei ce vă urăsc pe voi. Iubirea de străini să nu o uitați, pe văduve să le sprijiniți, sărmanilor să le ajutați, pe cei bolnavi să-i cercetați și pe cei închiși în temniță să nu-i treceți cu vederea; pravila bisericească să nu o lăsați, cele străine să nu le răpiți, la nimeni să nu faceți strâmbătate, nici să grăiți de rău pe cineva; să nu vă bucurați de nenorocirile ce se întâmpla prietenilor sau vrăjmașilor voștri, pe cei morți să-i îngropați și să faceți pentru dânșii pomenire în sfintele biserici; asemenea și pe mine nevrednicul să mă pomeniți în rugăciunile voastre, până când și voi veți veni la fericită viață”.
Deci sfârșind acea învățătură folositoare de suflet, a zis către fiul său Ioan: „Să-mi aduci pe fiii tăi, adică pe nepoții mei”. Venind aceia, a început a le spune ceea ce avea să li se întâmple lor. Fiului celui dintâi al lui Ioan i-a zis: „Tu îți vei lua soție din neamurile cele mai de departe și vei viețui împreună cu dânsa, cu înțelegere și binecuvântare”. Celui de al doilea i-a zis: „Tu vei purta douăzeci și patru de ani jugul lui Hristos, în rânduiala monahicească și viețuind cu plăcere de Dumnezeu, te vei duce către Domnul”. Asemenea și nepotului său celui de-al treilea i-a prorocit și toate cele grăite s-au împlinit asupra lor. Că precum de demult patriarhul Iacov, așa și acest fericit, ca un proroc a văzut mai înainte și fără de minciună a spus nepoților săi toate cele ce aveau să fie mai pe urmă; apoi au venit către dânsul și două surori ale acestor frați, adică nepoate lui, fecioare fiind, zicând către dânsul: „Binecuvântează-ne și pe noi, părinte”. Iar el a zis către dânsele: „Binecuvântate veți fi și voi de Domnul, veți trăi în feciorie și de iubirea păcatului lumii acesteia și de patimile trupului neatinse veți fi și puțină vreme slujind Domnului în curăție, de mari bunătăți vă veți învrednici a primi de la El”.
Aceste prorociri mai pe urmă toate s-au împlinit. Pentru că cele două fecioare bune s-au dus într-o mănăstire de fecioare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care mănăstire era în Constantinopol. Și acolo, păzindu-și fecioria lor curată și bine nevoindu-se cu post, cu priveghere și cu celelalte nevoințe călugărești, doisprezece ani, au adormit cu pace în Domnul.
Apoi, rugându-se fericitul Filaret pentru soția sa, pentru fii și pentru toți ai săi, cum și pentru toată lumea, îndată i s-a luminat fața ca soarele și a început cu veselie a cânta psalmul acesta: Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne. După sfârșirea psalmului s-a simțit o bună mireasmă în casă, ca o revărsare de arome. Apoi a început a zice: Tatăl nostru, care ești în ceruri, și când a zis: Fie voia Ta, și-a ridicat mâinile și, întinzându-și picioarele pe pat, și-a dat sufletul său Domnului, bătrân fiind de nouăzeci de ani. Și era cu fața veselă și cu vederea frumoasă, întocmai ca un măr de bună și frumoasă roadă.
Auzind împăratul de mutarea lui către Dumnezeu, îndată a mers în mănăstirea aceea, împreună cu împărăteasa și cu dregătorii și, sărutând sfânta lui față și mâinile, plângeau toți pentru mutarea lui, apoi a dat multă milostenie la săraci. Iar când duceau trupul sfântului la groapă s-a putut vedea un lucru de plângere și de sfărâmare a inimii; căci s-a strâns mulțime fără de număr de săraci și de scăpătați la îngroparea sfântului, de prin cetăți și de prin sate, și înconjurau trupul fericitului și îl duceau la groapă cu glas de tânguire, strigând: „O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un părinte că acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dânsul ne va hrăni pe noi flămânzii și ne va îmbrăca pe noi și cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe frații noștri cei morți și aruncați pe ulițe și-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost să murim noi toți înainte, decât să ne lipsim de făcătorul nostru de bine”. Așa plângând săracii după dânsul și tânguindu-se, și chiar împăratul, împărăteasa și boierii, mergând împrejurul trupului sfântului se umileau și plângeau.
Era acolo un oarecare om sărac, numit Cavococos, care adeseori primea milostenie de la sfântul și avea într-însul duh necurat de la nașterea sa; de care duh de multe ori era aruncat în foc și în apă, pentru că se îmbolnăvea la toată lună nouă. Acela, dacă a auzit de mutarea fericitului Filaret și înștiințându-se că se duce la groapă trupul lui sfânt, îndată a alergat în urma lui și când s-a apropiat de patul lui, demonul care era într-însul, nerăbdînd o osârdie ca aceea către sfântul, a început a chinui pe omul acela și ridicând glas de hulă asupra sfântului, lătra ca un câine asupra patului lui. Apoi s-a apucat tare de pat cu amândouă mâinile, încât nu era cu putință a-l da pe el în lături. Dus fiind patul la groapă, îndată, aruncând demonul jos pe cel ce pătimea, a ieșit dintr-însul și s-a făcut omul sănătos, apoi s-a sculat, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a mirat de acea minune și a preamărit pe Dumnezeu, care a dat un dar ca acela robului său Filaret. Deci a pus cinstitul lui trup în groapa cea mai sus zisă, în mănăstirea de fecioare, unde singur și-a ales locul. Așa fericește Dumnezeu pe cel milostiv și în veacul acesta de acum, precum ați auzit, și în cel ce va să fie.
Un bărbat oarecare din cei de aproape ai lui, care era cu bună cucernicie și cu bună înțelegere și temere de Dumnezeu, a spus cu jurământ un lucru ca acesta, chemând pe Dumnezeu întru mărturie. Astfel spune el: „După o zi de la ducerea către Dumnezeu a fericitului Filaret, am fost noaptea într-o spaimă și m-am văzut răpit în locuri necunoscute, apoi am văzut pe un bărbat oarecare luminat și cu chipul alb, care mi-a arătat un râu de foc curgând cu zgomot, unde, de frică, nu este cu putință firii omenești a răbda. Iar de cea parte de râu am văzut un rai frumos cu bună cuviință, plin de veselie și de bucurie negrăită. Tot pământul acela era plin de bună mireasmă și de pomi mari frumoși și foarte roditori, clătinându-se de un vânt lin, care făcea un sunet minunat, încât nu este cu putință limbii omenești a grăi despre bunătățile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Acolo am văzut o mulțime de oameni în haine albe îmbrăcați, bucurându-se și cu roadele raiului dulce mângâindu-se. Căutând eu acolo cu sârguință, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, șezând pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. De partea dreaptă erau copii de curînd botezați, care stau înaintea lui ținând făclii în mâini; iar de cealaltă parte era o mulțime de săraci și de scăpătați, cu chipurile albe care se înghesuiau vrând fiecare dintr-înșii a se apropia de acel bărbat. Și iată că s-a arătat acolo un tânăr cu fața luminată și cu chipul înfricoșat, având în mâinile sale toiag de aur, pe care eu cu multă frică și cu cutremur am îndrăznit de l-am întrebat: „Doamne, cine este acesta care șade pe acel scaun prea strălucit, în mijlocul acelor bărbați cu chipurile luminate? Au doar Avraam este acesta?”. Răspunsu-mi-a tânărul acela purtător de lumină: „Acesta este Filaret Amnianul, care, prin dragostea cea mare ce avea către săraci prin milostenia ce o făcea și prin viața sa cinstită și curată, s-a făcut ca un al doilea Avraam și aici sălășluiește”.
Apoi noul Avraam, sfântul și dreptul Filaret, căutând asupra mea cu fața luminată, a început blând a mă chema la sine, zicând: „Fiule, vino și tu aici, ca să te îndulcești de aceste bunătăți”. Iar eu am răspuns: „Nu pot, o, preafericite, să vin acolo, că iată mă oprește acest râu de foc și mă înfricoșează pe mine; iar calea este strâmtă și podul cu greutate a-l trece și o mulțime de oameni se ard într-însul; și mă tem să nu cad și eu acolo și apoi cine mă va izbăvi?”. Sfântul a zis: „Îndrăznește și mergi fără frică, pentru că toți câți sunt aici pe acea cale au venit și nu este altă cale decât numai aceea. Deci tu, fiule, neînfricoșîndu-te, vino la noi, că eu îți voi ajuta”. Și întinzând mâna către mine mă chema, iar eu, luând îndrăzneală, am început a trece râul fără vătămare și când m-am apropiat de mâna sfântului și m-am atins de dânsa, îndată a dispărut de la mine acea vedenie prea dulce; și m-am deșteptat din somn. Apoi am plâns cu amar și m-am tânguit, zicând în mine: „Cum voi trece acel râu înfricoșat și voi ajunge la sălășluirea raiului?”.
Această povestire a mărturisit-o cu jurământ, una din rudeniile fericitului Filaret, ca să știm de ce fel de milă se învrednicesc de la Dumnezeu cei ce miluiesc pe cei săraci pentru Dumnezeu. Iar fericită Teozva, femeia Sfântului Filaret, după îngroparea cinstitului trup al bărbatului ei, s-a dus din Constantinopol la moșia sa, în țara Paflagoniei. Acolo, averea cea mare pe care o primise de la împărat și de la împărăteasă, a împărțit-o pentru zidirea și înnoirea bisericilor lui Dumnezeu, care erau arse de demult de către perșii cei fără Dumnezeu; și a dat vase sfinte de slujbă acelor biserici, veșminte și toată înfrumusețarea; apoi a zidit acolo mănăstire și casă pentru primirea străinilor și spre odihna săracilor și a bolnavilor. Apoi iarăși s-a întors la Constantinopol, la împărăteasa Maria, nepoata sa, trăind acolo celelalte zile ale vieții sale, cu plăcere de Dumnezeu. După aceea cu pace s-a odihnit întru Domnul și a fost pusă în mormânt lângă cinstitul său bărbat.
Cu ale căror rugăciuni să ne dea nouă Înduratul și Milostivul Domnul nostru Iisus Hristos, să dobândim și noi milă, în ziua judecății, Căruia, împreună cu Părintele Lui Cel fără de început și Sfântului Duh, I se cuvine cinstea și mărirea în vecii vecilor. Amin.
