Articole

Magna Carta (1215)

Cotton MS. Augustus II. 106, one of only four surviving exemplifications of the 1215 text

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Magna Carta

Magna Charta Libertatum (expresie latină; în engleză: „The Great Charter”; în traducere: Marea Cartă a Libertăților; forme scurte „Magna Charta” și „Magna Carta”) este un document emis în Anglia în 1215 în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de bază a parlamentarismului englez.

Ioan (John) Plantagenetul (24 decembrie 1166 – 19 octombrie 1216) a fost rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa (19 octombrie 1216) – foto: ro.wikipedia.org

King John on a stag hunt - foto: en.wikipedia.org

 

Emiterea Magnei Carta

Sfătuiți de Langton, arhiepiscopul de Canterbury, o parte dintre nobilii englezi formează o confederație cu scopul de a obține reemiterea cartei din timpul lui Henric al II-lea, tatăl regelui.

Statue of Langton from the exterior of Canterbury Cathedral – foto: en.wikipedia.org

La 6 ianuarie 1215 nobilii se prezintă în fața regelui Ioan, cu ocazia jurământului de vasalitate depus de acesta față de Scaunul Pontifical, și îi prezintă o petiție ĩn care își susțin cererile. Acesta cere răgaz de gândire până la sărbătorile de Paște iar confederații acceptă. În lunile care urmează, fiecare tabără își trimite emisarii pentru a obține sprijinul Papei, adevăratul suveran al Angliei. Acesta hotărăște să ĩl sprijine pe rege și cere clericilor englezi să le refuze răsculaților sprijinul. Clerul englez nu respinge ordinul papal dar tergiversează foarte mult punerea sa în aplicare. Unii clerici ajung sǎ se alieze cu nobilii.

A contemporaneous mural of Pope Innocent III – foto: en.wikipedia.org

La 27 aprilie 1215 nobilii revin la data indicată de rege și ĩi prezintă din nou acestuia cererile lor. Regele își dǎ seama că, dacă semnează Carta, rolul său va deveni unul decorativ, așa că refuză negocierile. Confederații încep imediat insurecția atacând castelul din Northampton și ocupând Bedfordul. La 10 iunie 1215 confederații pun stăpânire pe Londra, după negocieri intense cu notabilitățile orașului.

The Charter of the Forest, 1217, held by the British Library – foto: en.wikipedia.org

La 15 iunie 1215 regele, rămas aproape fără sprijin, semnează și aplică Marele Sigiliu pe Cartă la Runnymede, un district din comitatul Surrey. Copii ale documentului sunt trimise ĩn ĩntreaga Anglie, atât funcționarilor regali de rang superior cât și vârfurilor ierarhiei Bisericii Catolice.

The Articles of the Barons, 1215, held by the British Library - foto: en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205)

Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205) dintre bulgari și cavalerii Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

In contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol (1) de către cruciați, Ioniță Caloian (2) și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I (3). Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar. Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost precipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.

Imperiul Latin şi vasalii săi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Latin (1) şi vasalii săi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Balduin I a început să supună autorității sale cetățile răsculate ale grecilor și a început să asedieze Adrianopolul. În acel moment, potrivit descrierii cronicarului cruciat Villehardouin, „Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și 14.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați” (Villehardouin, 93). În 14 aprilie 1205, trupele de cumani ale lui Ioniță au reușit să atragă cavaleria grea a latinilor într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopol, țarul vlaho-bulgar provocând cruciaților o înfrângere categorică. Balduin I a fost capturat, iar unul dintre liderii cruciați, Ludovic I de Blois a căzut în luptă. Pe parcursul aceluiași an, Caloian i-a înfrânt pe cruciații demoralizați și la Serres și a capturat Philippopolis (astăzi, Plovdiv), intrând în posesia celei mai mari părți din stăpânirile latine din Tracia și Macedonia.

Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei” (în bulgară Калоян Ромеоубиец), a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioniță Caloian (1) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pentru o lungă perioadă, nu s-a știut nimic despre soarta lui Balduin, timp în care fratele său Henric de Hainaut și-a asumat regența Imperiului Latin. Abia în iulie 1206 moartea sa a devenit certitudine.  Se pare că inițial, el a fost bine tratat ca prizonier de către Ioniță Caloian, fiind văzut ca un ostatec de preț, însă ar fi fost apoi sacrificat de către conducătorul bulgar într-un moment de furie a acestuia, probabil ca urmare a pierderii Filipopolului, oraș care a trecut din nou în stăpânirea cruciaților.

În conformitate cu o legendă bulgară, Balduin și-ar fi provocat singur pieirea, ca urmare a tentativei sale de a o seduce pe soția lui Caloian. Pe de altă parte, cronicarul bizantin Georgios Akropolites notează că țarul bulgar și-ar fi confecționat o cupă din craniul lui Balduin, după cum procedase cu împăratul bizantin Nichifor I , cu aproape 400 de ani înainte, hanul protobulgar Krum. Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, Ioniță Caloian (care primise coroana regală de la Papa Inocențiu al III-lea, i-a raportat suveranului pontif că Balduin a murit în închisoare. În prezent, un turn din forăreața Tsarevets din capitala de atunci a Bulgariei, Veliko Tarnovo , poartă denumirea de „Turnul lui Balduin”, presupunându-se că ar fi vorba de turnul în care Balduin ar fi fost întemnițat.

Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În pofida faptului că apelase la sprijinul lui Ioniță Caloian și că se bucurase de succesele antilatine ale acestuia, aristocrația bizantină a început în curând să conspire împotriva țarului bulgar. Caloian și-a schimbat tactica de îndată și s-a întors împotriva foștilor săi aliați, provocând adevărate măceluri asupra populației grecești, adoptând porecla de Rōmaioktonos (“Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos (“Ucigătorul de bulgari”) adoptat la începutul secolului al XI-lea de către împăratul Vasile al II-lea al Bizanțului, în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

(1) Imperiul Latin de Constantinopol sau Imperiul Latin (numele original în latină Imperium Romaniae) a fost o formațiune statală întemeiată de conducătorii cruciați venețieni și non-venețieni participanți la Cruciada a patra în regiunea cucerită din Imperiul bizantin după ocuparea Constantinopolului din 1204 și care a încetat să mai existe în 1261. Imperiul astfel creat urma să constituie urmașul de drept al Imperiului roman de răsărit, având un împărat occidental de credință romano-catolică întronat în locul grecilor bizantini ortodocși. Balduin, conte de Flandra, a fost încoronat ca împărat sub numele de Balduin I în data de 16 mai 1204. Imperiul Latin a atins apogeul în timpul celui de al doilea împăratat, Henric I, însă a eșuat în a-și exercita autoritatea asupra celorlalte state latine întemeiate pe teritoriul Greciei (Romaniei), precum Regatul de Salonic, Principatul de Ahaia etc., și a fost slăbit de continuele lupte cu bulgarii și cu statele grecești succesoare ale Bizanțului (Imperiul de la Niceea, despotatul Epirului, Imperiul din Trapezunt), în cele din urmă fiind cucerit de către Imperiul de Niceea, condus de Mihail al VIII-lea Paleologul în anul 1261. Ultimul împărat, Balduin al II-lea, a plecat în exil, dar titlul imperial a supraviețuit, prin câțiva pretendenți, până în secolul al XIV-lea.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei”, a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207. El a fost cel de al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină. Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(3) Balduin I (iulie 1172 – cca. 1205), primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, conte de Flandra ca Balduin al IX-lea și conte de Hainaut ca Balduin al VI-lea, a fost unul dintre cei mai proeminenți lideri ai Cruciadei a patra, care a avut ca rezultat cucerirea Constantinopolului, cucerirea celei mai mari părți a Imperiului Bizantin (numit pe atunci “Imperiul Romaniei” de către occidentali) și întemeierea Imperiului Latin de Constantinopol. Există și opinia potrivit căreia încheierea acestei cruciade a fost marcată de bătălia de la Adrianopol din 1205, în care Balduin I a pierdut o confruntare decisivă împotriva țarului Ioniță Caloian, conducătorul statului vlaho-bulgar, și și-a petrecut ultimele zile de viață ca prizonier.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org