Articole

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI)

foto si articol preluate de pe basilica.ro

 

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina.

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV - XVI) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI) – foto preluat de pe basilica.ro

Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.

Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală, în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”.

Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești.

Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsească pentru a doua oară.

S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon.

Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc trăise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie.

Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii. Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor.

Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea.

În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat, cu cheltuiala lor, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri.

După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore.

Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, n-au vrut să se mai împărtășească.

Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.

După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză.

Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani.

Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.

Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit.

Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.

Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie.

După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată.

Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.

Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții.

Și, în timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune.

Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.

Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri.

În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie.

Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.

Iosif cel Nou (1568 – 1656)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca și Sfinții Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și primind la botez numele Iacob.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.

 

Viața

Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la școală în orașul Ohrida. La 15 ani intră în viața monahală, fiind închinoviat la Mănăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif.

Aici este foarte prețuit pentru viața sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot și pus duhovnic, apoi egumen în Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol. Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuș din Athos, din a cărei obște făceau parte mulți călugări români.

După moartea mitropolitului Timișoarei, românii bănățeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedi, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deși era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu și instalat Mitropolit al Timișoarei.

Se spune că în ziua în care a sosit în Timișoara, credincioșii i-au adus un olog bolnav de mulți ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieții duhovnicești și prin înțeleapta chivernisire a treburilor bisericești, se retrage la mânăstirea Partoș.

Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 - 1656) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 – 1656) – foto preluat de pe doxologia.ro

Locul cârmuirii sale vlădicești, precum și al activității sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoș” și „Mitropolitul Timișoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.

Mânăstirea Partoșului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o școală pentru preoți și care număra nu numai călugări din Banat, ci și din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii românești.

Viețuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanța și rosturile așezământului, spre el îndreptându-se cu și mai mare zel, pasul credincioșilor. În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani și-a încredințat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit și s-a desăvârșit Sfântul. Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca Mitropolitul Iosif cel Nou de la Partoș să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 15 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala mitropolitană din Timișoara.

Mormântul său din biserica mânăstirii Partoș a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotință, sfintele sale moaște au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timișoara.

Înaintea sfintelor sale moaște, credincioșii au îngenuncheat mereu cu credința rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obști. În invocarea numelui său, Biserica adaugă și darul facerii de minuni. Viața întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârșite din dragoste de Dumnezeu și de oameni.

Icoane din această viață, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat își păstrează cu aleasă prețuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credințe, atunci când aceștia se aflau la strâmtorare.

Era recunoscut și prin jertfelnicia sa pentru obște, prin binecuvântarea muncii și roadelor câmpului și prin grija de ferirea de orice pagubă și primejdie a cetății păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor și mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulți alergau, așa cum iarăși arată acatistul Sfântului Ierarh Iosif, la ajutorul său, ca la un scut tare.

De altfel, aceste neprețuite însușiri care exprimă cu adevărat sfințenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moștenirea sa duhovnicească, după cum iarăși pomenește rugăciunea înălțată : „Şi așa virtuților tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credință, în dragostea de Dumnezeu și către aproapele și în toată fapta cea bună, ca să ajungem toți la limanul cel mult dorit al mântuirii”.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte în cetele sfinților te-a sălășluit; Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșale nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.

Condac, glasul al 4-lea:

Apărător nebiruit, ca cel ce prin tine din nevoi s-a mântuit, te are pământul Banatului, Iosif. Ci ca cel ce ai îndrăzneală către Dumnezeu apără-l pe el de toată nevoia, ca să strigăm ție: Bucură-te, Iosif, făcătorule de minuni.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org

cititi si:

- VIAȚA ȘI MINUNILE SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU DE LA PARTOȘ

- Acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș

Simeon de la Pângărați (†1476)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluat de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Simeon și Amfilohie de la Pângărați

Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).

Încă din tinereţe era râvnitor pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa.

După multă nevoinţă şi ascultare, sporind duhovniceşte, s-a retras la linişte, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul 1432, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi.

Aici, Cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni neîncetate, încât aşezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.

Auzind Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504) de nevoinţa Cuviosului, i-a dăruit ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

La sfinţirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.

Aici a adunat în jurul său mulţi ucenici, sporind în nevoinţă şi rugăciune şi învrednicindu-se de darul vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

De binecuvântarea lui se bucurau credincioşii, dar şi înalţii dregători şi chiar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care-i cerea sfatul pentru el şi pentru ţară.

Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra Moldovei şi au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, şi-a luat ucenicii şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşva, în ţinutul Mureşului.

Aici, în toamna aceluiaşi an, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în această mănăstire.

Spre sfârşitul anului 1484, după ce s-a aşezat pacea în ţară, Sfântul Voievod Ştefan i-a adus sfintele moaşte într-o raclă şi le ţinea în vistieria sa cu cinste.

Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru binecuvântare, iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte le-a îngropat în Cetatea Sucevei.

 

Tropar – Glasul 3

Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!

 

Viața Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați

Sf. Cuv. Simeon de la Pângărați (†1476) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Simeon de la Pângărați (†1476) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.

Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița.

Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie.

Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa.

Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești.

Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.

Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.

Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii.

Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete.

Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.

Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni.

Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți.

După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.

Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod.

Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați:

După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste.

Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”.

Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi

Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.

Şi-a început viaţa monahală de tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi în anul 1508.

Aici a fost ales de toţi vieţuitorii părinte duhovnicesc, conducând obştea Mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre viaţa lui vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Moldoviţa, care l-a cunoscut îndeaproape:

Din copilăria sa el s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător şi ostenitor în toată nevoinţa duhovnicească”.

Datorită nevoinţelor sale, Stăpânul Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângăraţi o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.

Aceasta a fost sfinţită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560.

În anul 1566, Sfântul a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti, le-a dat ultimele poveţe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldoviţa.

Aici, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh şi s-a nevoit timp de încă 4 ani.

În anul 1570, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioşii Simeon şi Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Tropar – Glasul 3

Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!

 

Viața Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați

Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați (1487 - 1570) -foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570) -foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei.

Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal:

Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta.

Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte.

Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.

Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.

Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult,

„când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui:

Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…)

Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns:

Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…)

Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat.

Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns.

Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului.

(…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru:

Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.

„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.

În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie.

Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile.

Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod.

Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel:

Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.

Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați si pe doxologia.ro

Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Neofit de la Mănăstirea Stânișoara

Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.

Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt.

Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.

Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.

Sf. Cuv. Neofit și Meletie ((Secolul al XVI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Neofit și Meletie ((Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie sfântă.

De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi, după mai mulţi ani de ascultare smerită în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului său să meargă în pustnicie.

Astfel, şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească.

Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar din când în când, în Duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos.

Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume.

După 30 de ani, trăiţi în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie şi golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peşteră, neştiut de nimeni.

Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor.

El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape.

Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l­a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră.

Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup.

A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul.

Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis:

Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”.

Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate.

Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul.

Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată.

În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor.

Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli.

Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţime de binecredincioşi creştini primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este şi astăzi loc de pelerinaj.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie. (doxologia.ro)

 

Tropar

De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Acatistul Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (3 septembrie)

 

Viața Sfântului Cuvios Neofit de la Mănăstirea Stânișoara

Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin puține cuvinte, a fost cel care i-a atras la același gând cu el pe ceilalți trei sihaștri, care s-au dus să pustnicească pe muntele Stânișoara, urmând nevoința sfinților pustnici Daniil și Misail, care se nevoiau la Sihăstria Turnu.

El s-a nevoit și s-a călit mai cu tărie în obștea Mănăstirii Cozia, acolo unde dorul liniștii cel după Dumnezeu era semănat în această obște pe pământ bun, rodind pe acești șase pustnici.

Și a spune dragostea cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o de la început, cu greutate ne este, întrucât, lepădându-se de lume și depărtându-se cu desăvârșire de cele lumești, și îngerii puteau să se minuneze de aceasta, că defăima cu ușurință lumea aceasta și poftele ei, și se ostenea să înceapă adevăratele nevoințe monahicești.

Că atât s-a lepădat de cele lumești, încât nimic pământesc nu se mai vedea într-însul: nici cuvânt, nici obicei, nici câștigare de alte lucruri, ci obiceiul îi era blând, cuvântul lin și smerit, hainele rupte și mai umile decât ale tuturor.

El stătea cu frații la masă, însă primea hrana cu atât de mare înfrânare și frică de Dumnezeu, ca și cum ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine; și gusta câte puțin din mâncare, ca să nu se cunoască postirea lui.

Pentru o viață ca aceasta, după o vreme a început a fi cinstit de frați și slăvit de toți. Iar el, nedorind cinstea și slava omenească, s-a hotărât să iasă din mănăstire și să se depărteze de oameni în pustie, pentru că dorea să se împărtășească de dulceața liniștii.

Mai ales că era cărunțit de petrecerea anilor în obște și se prinsese a se deprinde bine la războiul cel împotriva vrăjmașului.

Și fiind în același gând și cu alți părinți, având ca model pe pustnicii Daniil și Misail de la Turnu, pe la care adeseori trecea și se sfătuia cu dânșii, mărturisindu-și dorința de a merge la pustie, s-a hotărât împreună cu alți doi, Meletie și Isaia, să se ducă și mai sus în munți spre a petrece acolo tot timpul dând slavă lui Dumnezeu, netulburați.

Cuviosul Neofit a fost primul care s-a dus să ceară binecuvântarea starețului și cel dintâi care a urcat pe muntele „Sălbaticul”, așa cum fusese numit din vechime datorită înălțimii, asprimii și sărăciei pe care le avea.

Deci Sfântul Cuvios Neofit, având cu sine binecuvântarea Sfinților Daniil și Misail, a urcat pe acest munte, care are mai mulți versanți, și alegându-și unul mai spre apus, cu vedere largă și cuprinzătoare a împrejurimilor, și-a săpat o peșteră și a început a viețui în ea cu cea mai mare asprime.

Că în acele locuri apă și izvoare nu prea erau, după cum nici acum nu sunt, iar apa care se strângea în urma ploilor în pârâiașe de la cascadele acestor înălțimi, se pierdea printre pietrele tari, nelăsând nici fiarele pământului să se adape din ele.

Peștera pe care și-o făcuse Cuviosul Neofit era la mare depărtare de lume și de tulburările ei, în deplină singurătate. Multă osteneală a depus el pentru a-și săpa această peșteră, deseori rănindu-se de pietrele tari de stâncă, după cum le este felul la așa înălțime mare.

Însă cu nimic nu a cârtit în această trudă căci mereu spunea:

Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu acestea pentru El? Să se lovească de pietre obrazul meu, pentru El, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea! Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini și răstignire pe Cruce, se cade ca și eu, Lui să fiu părtaș și următor pătimirilor Sale, ca să mă preamăresc cu El în împărăția Sa”.

Osârdia lui era ca necontenit să-și grăiască sieși:

Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”.

Și diavolii nicidecum nu puteau să-l clintească de la calea sa, mai ales că avea în ajutor mulțimea îngerilor, după cum stă scris:

Tăbărâ-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul, și-i va izbăvi pe ei”.

Și își avea ca mângâiere sufletului său numai cugetarea la dumnezeieștile Scripturi, iar spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, lacrimile erau cele mai dese.

Însă să se știe că nu ușoară este calea care duce către aceste bunătăți, ci cu multă trezvie, în înalta rugăciune a minții, celei lucrătoare în inimă, și cu multă jertfă se câștigă unele ca acestea.

Iar la aceasta nu numai lucrarea cea lăuntrică este de ajuns, fără ca mai înainte să fi omorât trupul cu posturile îndelungate, cu metaniile făcute pe lespede de piatră, cu privegherea și lipsa de somn, cu lipsa apei și cu celelalte osteneli.

Cuviosul Neofit își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești întocmai ca un grăunte de grâu ce putrezește în pământ, spre a răsări și pentru a rodi un spic întreg totdeauna petrecerea întru Dumnezeu, cu duhul.

Așa a făcut multe roade vrednice de pocăință și s-a împodobit cu multe virtuți pe sine: dragostea nefățarnică către Dumnezeu, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri și blândețe în neștiința de mânie.

Și așa a adus roade bogate de fapte bune, fiindcă a adeverit acel cuvânt al Lucrătorului Ceresc, care zice: „Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce”, și iar: „Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult”.

Dar supărările aduse de la diavoli multe erau și cu multe măiestrii învăluite, căci au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșuguri, dar nimic n-au izbutit, căci Cuviosul Neofit era plin de dumnezeiasca îndrăgire; nu simțea deloc dorul cel trupesc după cele pământești, ci își înălța ca un fum de tămâie tot dorul său spre veșnicul Dumnezeu.

Și precum se calcă pământul cu picioarele, așa călca și el peste puterile întunericului.

La aceste nevoințe, el își avea împreună părtaș pe cuviosul Meletie, care depunea aceeași osârdie întru pustnicie pe muntele Stânișoara, și împreună cercetându-se cu el, coborau Duminica și în Sărbători la sihăstria cuvioșilor Daniil și Misail.

Aici participau la Sfânta Liturghie, care se făcea pentru pustnicii din muntele cel înalt al Coziei, și se cuminecau cu Preacinstitele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos.

După aceea petreceau întru duhovnicești cuvinte și în nețărmurită dragoste, întărindu-se unii pe alții și îndemnându-se a-și săvârși calea cea anevoioasă a pustniciei până la capăt, spre a putea primi cunună din partea lui Dumnezeu.

Apoi se despărțeau și se ducea fiecare la peștera sa, unde se îndeletnicea cu neîncetata gândire la Dumnezeu și cu neoprita și netăcuta rugăciune a inimii.

Cuviosul Neofit urca iarăși muntele nevoinței sale, având sufletul mângâiat de mâna caldă a lui Dumnezeu și întărit de Trupul și Sângele lui Hristos, Cel ce lucra toată desăvârșirea în mădularele sale.

Odată ajuns în peștera sa, cu neobosita trezvie își silea trupul neputincios la dese privegheri, lucrând zi și noapte la zidirea nevăzutei biserici în inima sa, făcându-și inima lăcaș de rugăciune și de slujbe închinate lui Dumnezeu.

Iar unii cred că pustnicii n-au avut către cine să-și îndrepte dragostea lor fiind singuri, însă din toate se află că dragostea pustnicilor era îndreptată numai către Dumnezeu, Cel ce îi înflăcăra cu dor spre sfințenie.

Acest cuvios Neofit, s-a îmbrăcat cu dragostea ca și cu o haină luminoasă și cu ea a putut sta împotriva uneltirilor vrăjmașului; cu dragostea a înmuiat tăria pietrelor; cu dragostea a îmblânzit gerul iernii; cu dragostea a răcorit arșița soarelui și a preschimbat dogoarea lui; cu dragoste vorbea către furtunile toamnei și toate fiarele muntelui se supuneau lui datorită dragostei de care era cuprins.

După ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei celei bune, lucru ce i-a adus negreșit harul sfințeniei și darul de a face minuni.

Acest har al dumnezeiescului Duh i-a păzit și trupul a rămâne întru nestricăciune și i l-a preschimbat în sfinte moaște, făcătoare de minuni, izgonitoare de duhuri necurate și dătătoare de pace sufletească celor care se închină lor.

Că sosind ziua chemării sale la lăcașurile cerești și primind oarecare înștiințare de aceasta, Cuviosul Neofit își aștepta ceasul ieșirii sufletului în rugăciuni fierbinți și în adâncă pace. Cânta și oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se și veselindu-se că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul.

Și s-a întâmplat aceasta cu repeziciune, întru nimic pătimind cu ceva, ci avându-și adormirea sa așa cum le este obiceiul celor drepți și cuvioși care numai pe cele bune le-au lucrat.

Mare a fost ziua plecării sale la Domnul, mai mare decât toate zilele vieții sale, pentru că în acea zi sufletul s-a despărțit de pătimirile cele trupești și a mers să se odihnească în lăcașurile cele cerești. Atunci și trupul i s-a odihnit de multele dureri și osteneli.

Ochii își luau odihna pentru că n-au dormitat în rugăciunile cele de noapte; picioarele își luau odihna pentru că n-au stat decât drepte în privegherile de toată noaptea.

Și nu este lucru mic acesta, ci foarte mare și bineprimit înaintea lui Dumnezeu, că toată pustnicia Cuviosului Neofit a ținut mai bine de douăzeci de ani, încât doar Domnul a fost martor al neistovitei trude de zi cu zi în a răbda petrecerea aspră a pustniciei.

Cu toate acestea, Cuviosul și-a dobândit sfințirea vieții și a trupului său, cu acestea și-a făcut cale spre ceruri printre năpădirile diavolilor care neîncetat se luptă să împiedice pe om a-și împlini scopul menirii sale.

După pristăvirea fericită a Cuviosului Neofit, care s-a întâmplat în chip tainic și neștiut de nimeni pământesc, dar știut de tot ceea ce este ceresc, dintre pustnicii aflați pe muntele Stânișoara, dintre cei care mai veneau pe la peștera cuvioșiei sale și îl mai cercetau, unul venind la câtva timp și aflând că s-a mutat din viața aceasta trecătoare, a aflat trupul său, bucurându-se de bună mireasmă și s-a gândit să le ia pe toate și să le ducă la Mănăstirea Cozia, acolo unde Cuviosul începuse drumul nevoințelor sale monahicești și unde se răstignise în chipul Crucii, făgăduind petrecerea îngerească că Și-a făcut după cum a și cugetat.

Însă lucrul acesta nu era dorit și de Sfântul Cuvios Neofit.

Fapt pentru care în chip minunat a început a se arăta în vis atât monahului cu pricina, cât și starețului, care s-a gândit să-i îngroape sfintele moaște lângă biserica voievodală a Coziei.

Mărturia sfințeniei Cuviosului Neofit vine negreșit prin cuvintele Scripturii:

Cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi”.

Egumenul a poruncit atunci monahului să-i ducă înapoi sfintele moaște.

Iar cei ce au fost rânduiți cu acel monah să întoarcă sfintele moaște, au și plecat în grabă, urcând istoviți pe muntele Stânișoarei, până la peștera unde petrecuse Sfântul Neofit.

Obosiți și încărcați de osteneală, unul dintre monahi, a azvârlit cu nepăsare sfintele moaște ale cuviosului, rostind cu dispreț:

Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!”

La așa comportare și neevlavie și-a atras cuvenita pedeapsă, căci în clipa aceea i s-a întors fața spre ceafă, rămânând cu grumazul sucit, lucru cu totul nefiresc alcătuirii noastre.

Ori că fiind pedeapsă, ori că așa a vrut Dumnezeu să facă cunoscut pe Cuviosul Neofit de toți oamenii, întâmplarea aceasta nu a mai putut fi tăinuită.

Toți munții și toate văile cu sate, au auzit de aceasta, că așa de repede străbate locurile o știre, fie ea bună sau rea.

Însă aici era de ambele feluri, bună că aflau de sfințenia Cuviosului Neofit, rea că auzeau de nefericirea călugărului. Iar starețul a poruncit atunci să se facă multe rugăciuni către Preabunul Dumnezeu și chemase în ajutor numele sfântului și astfel, călugărul s-a vindecat, și mulți credincioși după aceasta veneau să se închine sfintelor moaște ale Cuviosului și-i cereau ajutorul.

Peștera Sfântului Neofit se făcea loc de pelerinaj al credincioșilor, și fiind deschisă oricând și tuturor, cei mai deosebiți din evlavie, au luat din sfintele moaște, păstrându-le pe la casele lor și pe la paturile de suferință ale bolnavilor.

În Mănăstirea Stânișoara a rămas numai capul Sfântului, care acum se află la loc de mare cinste în biserica mănăstirii, așezat într-o preafrumoasă raclă, de argint aurit, cizelată cu scene din petrecerea pe acest pământ a sfântului, printre care și cea a aflării sfintelor sale moaște.

De atunci, Cuviosul Neofit multe minuni a săvârșit în rândul credincioșilor, care nu s-au întâmplat a fi consemnate toate, însă noi redăm aici pe cele câte le-am aflat.

O femeie din Maramureș, trecea printr-o grea încercare cu tatăl său. Acesta a avut arsuri pe două treimi din corp în urma unui accident și, imobilizat fiind, i s-a făcut o gaură în șold încât încăpea pumnul întreg în rană.

La aceste dureri trupești el și le adăuga și pe cele sufletești, căci mereu cârtea și striga înaintea lui Dumnezeu, refuzând să se spovedească sau să se împărtășească.

Această femeie venind la Mănăstirea Stânișoara, și rugându-se cu credință la moaștele Sfântului Cuvios Neofit, nu a cerut minunea vindecării desăvârșite a tatălui său, ci numai să aibă un „sfârșit creștinesc”.

Datorită sârguinței de a veni la moaștele sfântului și datorită rugăciunilor și credinței ei, tatăl său a suportat boala, nu a mai cârtit și a adormit întru Domnul în pace, aproape de biserică, spovedit, întărit în credință și în nădejdea învierii.

Un credincios din Vâlcea, bolnav de hernie de disc, auzea adeseori că la peștera Cuviosului Neofit se duceau mulți oameni, se rugau acolo și se ungeau cu ulei din candela sfântului, vindecându-se de bolile lor.

Curios, a întrebat ce rugăciuni rosteau oamenii și a primit îndemnul de a se ruga după putință și după știință.

Aceasta și crezând că rugăciunile sunt primite, asa simple cum le făcea, a primit o încredințare lăuntrică de faptul că rugăciunile i-au fost auzite de Sfântul Cuvios Neofit pentru că i-au încetat durerile de la coloană, îmbătrânind fără să le mai aibă.

Sfântul Cuvios Neofit s-a mai arătat și altor călugări spre a-i încredința de sfințenia vieții sale.

Odată s-a arătat unui călugăr din Mănăstirea Frăsinei, adeverindu-i că este în rândul sfinților cuvioși, și așa i s-a alcătuit de către acesta și un acatist fiindu-i consemnată petrecerea vieții sale întru adevărată și sinceră căutare după Dumnezeu.

Acatistul Sfântului Cuvios Neofit era citit și cunoscut de toți credincioșii care veneau și se închinau la sfintele sale moaște ceea ce ne vădește că evlavia poporului binecredincios s-a întins pe mai multe secole.

Asemenea lor și noi să înălțăm alese rugăciuni către acest mare cuvios și pustnic, Sfântul Cuvios Neofit, ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre la Dătătorul milei celei mari, Dumnezeul nostru Cel slăvit în Sfânta Treime. Amin.

Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.

Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt.

Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.

Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.

Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea.

Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă.

Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt.

Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit.

Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele.

Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate.

Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie.

Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult.

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI - XVII-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”.

Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa.

După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.

O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.

Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

 

Tropar

De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

 

Viața Sfântului Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI - XVII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cel între cuvioși, părintele nostru Meletie, sporind bine în învățătura cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că mai de folos este a te lepăda de lume și a urma lui Hristos, renunțând la toate cele ale lumii acesteia pentru a dobândi înțelepciunea cea adevărată, adică a te uni cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit și a viețui împreună cu El pentru veșnicie, căci înțelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, bine ascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune cu care se satură iubitorii ei.

Și știind prea bine că sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să petreacă în desfătare și în înfrânare, în mândrie și smerenie, și fiind cu totul înțelept, a ales pe cele bune; care alegere mult este prețioasă, căci de la dânsa ne osândim sau ne mântuim.

Ce alegem, aceea avem și cu aceea rămânem. Și Cuviosul Meletie a ales bine, crezând lui Dumnezeu precum se cuvenea. A lăsat pe cele înveselitoare ale lumii ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice ca să moștenească pe cele adevărate și veșnice.

Și a ales să intre în obștea Mănăstirii Cozia, căci acolo găsise părinți osârduitori și cu dor pentru viețuire întru Dumnezeu, gata să povățuiască suflete spre ceruri și să îndemne la lucrările duhovnicești cele mai mari.

Iar Cuviosul Meletie, făcând deplină ascultare în obște, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale, și pricepându-le cu mintea, le împlinea cu lucrul.

Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice:

Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavol nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți în fiecare zi îl lăudau pentru petrecerea sa cea îmbunătățită.

Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui, altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare și altul pentru trecerea cu vederea a slavei și a deșertăciunilor lumești.

Dar răbda încercările care sunt într-o obște, cu nădejdea că se va elibera de acestea, dorind viața pustnicească.

Care dorință nu căuta să și-o împlinească fără de rânduială, ci se sfătuia cu ceilalți părinți care doreau liniștea cea desăvârșită, cu părinții Daniil și Misail, apoi cu părinții Neofit și Isaia, cu care s-a dus pe muntele Sălbaticul.

Aceștia îl îndemnau la a răbda în obște pentru a se căli mai mult, spunându-i cuvintele Sfântului Sava:

Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște, cei mai începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorească prin pârga ostenelilor, ca apoi în pustie să aducă roadele cele desăvârșite ale ostenelilor.”

Toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gândurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.

După ce cuvioșii Daniil și Misail se sălășluiseră în peșterile săpate de ei la Turnu, și după ce Cuviosul Neofit, împreună cu ceilalți pustnici au urcat să-și facă peșteri pe muntele „Sălbaticu”, atunci și cuviosul Meletie, s-a dus la egumenul mănăstirii să ceară obișnuita binecuvântare de a petrece în sihăstrie.

A primit îndemnul să stea aproape de cineva, și așa s-a dus să-și facă peșteră pe lângă Cuviosul Neofit, spre a-l avea povățuitor în cele pustnicești.

Cuviosul Meletie și-a căutat loc pentru a-și săpa și el o peșteră și a găsit unul pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte.

Peștera, așa cum se vede și astăzi, era mai mult o scobitură pe care cuviosul n-a adâncit-o mult. Gura peșterii este îndreptată mai în sus, ca dinlăuntru ei să fie văzut numai cerul, neavând altă priveliște.

Iar peștera cuviosului Meletie are suirea mai grea decât la peștera cuviosului Neofit. Și este mai puțin vizitată de credincioși pentru greutatea urcușului.

Cuviosul Meletie a petrecut în această peșteră mai mult de douăzeci de ani, statornicindu-și firea pe asprimea pietrelor, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți.

Iar apă nu era deloc în locurile acelea, el fiind nevoit să meargă cale depărtată până la o cascadă spre a-și procura apa necesară firescului trup.

Și făcea această osteneală de multe ori, neavând pe nimeni care să-i ajute, răbdând greutatea drumului până la adânci bătrâneți.

Toți pustnicii își temeluiau nevoința lor pe faptul de a răbda în peștera unde se sălășluiau dintâi. Nu mai umblau pe aiurea, cutreierând pădurile și munții, căci știau că nu aveau cum să câștige răbdarea și statornicia făcând aceasta.

Și mai ales că zice și la Pateric, că după cum „peștele nu poate să fie scos din apă și să trăiască mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.”

Toată truda lui și-o poate surpa într-o clipă dacă rămâne vreun timp fără de lucrarea cea lăuntrică. Și așa acest cuvios Meletie, a stat ani îndelungați în peștera sa și într-însa și-a văzut albirea pletelor și a bărbii.

El primea bune îndemnuri de la Cuviosul Neofit, ca unul ce isprăvise lucrarea pustiei și trecuse peste meșteșugirile vrăjmașilor; să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească; să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa, până la sfârșitul vieții, ca să nu dea crezare vedeniilor ce se vor întâmpla.

Și făcându-le pe acestea cu fapta, prin gândirea la Dumnezeu și prin desele rugăciuni s-a aprins cu focul dragostei către Dumnezeu, după cum stă scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu.”

În toate duminicile, el cobora împreună cu părintele Neofit, la sihăstria pustnicilor Daniil și Misail, cea de la Turnu, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. După ce se împărtășea, el își uda fața cu lacrimi, iar cu multe oftări și rugăciuni ale inimii le aducea tuturor celor care îl vedeau, umilință.

Și văzând urâtorul de bine, diavolul, osârdia cuviosului, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea să-l prindă în cursă cu vreo cădere sufletească, dar ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise atletul lui Hristos.

Se mai sârguia neputinciosul să mai semene în mintea lui neghine, însă nimic nu rodea, căci pământul cuviosului era semănat numai cu cuvinte ale Mântuitorului, care crescuseră cu multă roadă și seceriș mult dădeau, întrucât el nu semănase deloc cu zgârcenie.

Iar tot dorul lui și-l îndreptase numai către Dumnezeu, Care i-a răsplătit cu bogate daruri. Că s-a făcut cu totul vas al alegerii, ca marele Pavel, având în sufletul său pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, ci după duh, întru Hristos, și Hristos într-însul.

Cu truda lui „privea la cele dinainte, și uita pe cele dinapoi”, cum zice Apostolul. Iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvârșise, nu le socotea, ci se sârguia să săvârșească și altele mai multe.

Deci în fiecare zi se suia din putere în putere, punând suișuri sfințite în inima sa, totdeauna adăugând dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.

Și neputințele bătrâneții le răbda fericitul cu o desăvârșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducând viață cu adevărat armonioasă și sfântă.

Pentru aceasta i-a și fost primită osteneala sa, Dumnezeu ascultând rugăciunile și cererile lui și săvârșindu-le în chip minunat.

Că datorită bătrâneții, cuviosul Meletie, nu mai putea să meargă la locul de unde își lua apa sa, și rămânând în această lipsă, și-a îndreptat căutarea către Atotputernicul Dumnezeu, cugetând în sine aceasta:

Doamne, Tu ești Cel ce ai adunat în mări toate apele și râurile cu bună rânduială le-ai tocmit; Cel ce cu voia Ta faci să țâșnească izvoarele, ca să fie apă bună de băut, și mai pe urmă din ceruri faci norii să picure ploaie.”

Și, o minune! Un izvor de apă bună și rece a izvorât cu putere lângă peștera sa, așa voind Dumnezeu pentru robul Său. Care izvor se vede până astăzi și este cunoscut de toți cu numele de „izvorul Sfântului Meletie”.

De la acest izvor Mănăstirea Stânișoara își asigură necesarul de apă, fiind singura sursă pentru întreaga mănăstire.

De la minuni se și încredințează cuvioșii că vor intra în lăcașurile cele cerești și cu această nădejde și-a dat Cuviosul Meletie fericitul său suflet, cu sfârșit pașnic în mâinile lui Dumnezeu, neștiut de nimeni, decât de Cel care L-a primit pe el în sânurile Sale.

Și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dânsul, Sfinții Cuvioși Pustnici Daniil, Misail și Neofit. Puțin timp trecând după adormirea Sfântului Meletie, au fost descoperite moaștele sale de călugării care mai pustniceau prin locurile acelea, și mulți dintre credincioșii care veneau la peștera Sfântului Neofit, urcau și treceau și pe la peștera Sfântului Meletie, aprinzând lumânări, rugându-se, închinându-se la sfintele moaște și bând din destul apă de la izvorul Sfântului Meletie.

Iar peștera nefiind nicidecum păzită, ci fiind deschisă tuturor, s-au luat din sfintele moaște mereu, de către credincioși și călugări mai evlavioși, dorind să aibă cu ei un așa de mare odor.

Încât trecând mulțimea anilor, nu a mai rămas nimic din sfintele moaște, poate așa vrând Dumnezeu, El fiind Cel care le poate descoperi pe toate la vremea rânduită.

Și nefiind văzut cu trupul, Sfântul Cuvios Meletie, cu duhul a intrat în moștenirea cea nestricăcioasă nestricată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru dânsul, lângă izvoarele vieții veșnice, cu care duh ocrotește Mănăstirea Stânișoara și pe toți închinătorii ei, făcând minuni cu cei ce vin la dânsul cu credință și îi cer ajutorul.

Iar ce plată au sfinții pustnici de la Dumnezeu, aflăm din viața Sfântului Onufrie cel Mare, când se face întrebare că „oare ar fi mai mari cei care petrec în pustie, decât cei din obște?”

Și se dă un răspuns ca acesta:

aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul, în toate zilele și săvârșim cu bucurie sobornicească cântarea bisericească;

iar de flămânzim găsim pâine gata, asemenea și de însetăm avem apă în destul;

dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște; ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu.

Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie?

În boală, cine să-i ajute și să-i slujească?

Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi vreun om care să-i schimbe gândul său, să-l sfătuiască, fiind numai el singur?

Acolo fără de asemănare mai mare îi este osteneala.

Pentru că cei ce intră în viața pustnicească slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi, foamea, setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie.

Iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se siluiesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă, care duce la Împărăția Cerurilor”.

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574)

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comenciclopediaromaniei.rowww.ziare.com

 

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572 – 1574), şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568 – 1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574 – 1579, 1582 – 1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmînd că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler.

Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 de la turci, cu ajutorul averii strînse în tinereţe, cînd făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului, Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situaţia politică era de aşa natură, încît voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decît cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă  a înfrânt armatele otomano-muntene în Bătălia de la Jiliște şi i-a atacat pe otomanii din Brăila, Bugeac şi Tighina.

Nicolae Costin menționa: “Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (…) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le …

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimîntat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru Șchiopul, frate cu domnitorul valah Alexandru al II-lea Mircea.

Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie. Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574.

Sultanul Selim al II-lea (1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea, conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflînd de venirea turcilor, domnitorul a decis să se apere pe rând. Împotriva oastei care venea dinspre Dunăre este trimisă cavaleria comandată de pârcălabul Sucevei, Ieremia Cernăuţeanul,  să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei.

Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor și i-a spus că ajunsese prea tîrziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.  Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor.

Vrand sa loveasca succesiv toate cele trei osti turcesti inainte sa se uneasca, Ioan al III-lea isi trimite iscoadele la cele mai importante puncte de trecere ale hotarului in Moldova. Primind de veste ca trupele Portii se pregateau sa treaca pe la vadul de Oblucita il trimite pe Ieremia Cernauteanul sa-i intarzie cat putea de mult pe turci, cat timp el se ocupa de tatarii care veneau din rasarit.

Dupa un numar de confruntari intre moldoveni si turci la Isaccea, Petre Schiopul cumpara cu 30.000 de galbeni loialitatea lui Ieremia Cernauteanul. El se retrage si ii lasa pe turci sa treaca in Moldova. Ieremia se intoarce intre timp la voievod si ii spune ca oastea turca nu depaseste 15.000 de oameni. Ioan al III-lea isi ia moldovenii si cazacii si ies in intampinare.

Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche). În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare calibru.

Dupa patru zile de mars ostile se aflau la circa 20 de kilometri una de cealalta, iar cazacii lui Sviercevski sunt trimisi in recunoastere. Ei iau prin suprindere o puternica avangarda turceasca pe care reusesc sa o distruga dupa lupte crancene. Sviercevski isi dadu seama ca Ieremia mintise si-l tradase pe voievod. O oaste atat de mica precum sustinuse Cernauteanul nu avea cum sa aiba o avangarda atat de numeroasa.

Numai ca Ioan al III-lea nu vru sa auda ca Ieremia Cernauteanul l-a putut trada. Era unul dintre cei mai de incredere oameni ai sai si cel care l-a pus in contact cu boierii nemultumiti de vechiul domnitor. Il linisteste pe Sviercevski si se pare ca i-ar fi spus capeteniei cazace ca nu era important numarul turcilor: “Ii vom socoti in lupta!”

Cazacii, conduşi de hatmanul Swierczowski, reuşesc să respingă avangarda coaliţiei, dar aceasta se repliază şi porneşte spre lacul Cahul, unde se găsea tabăra moldoveană.

Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, în seara de 9/10 iunie 1574, o parte dintre boieri, avîndu-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor

o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în preajma vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”.

Bătălia s-a dat la Obluciţa, “lângă iezerul Cahulului”. Pe 10 iunie, „la baltă, la Cahul”, s-au întâlnit cele două oşti. Mai întâi, porneşte cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia care, în loc să atace, trece în tabăra duşmană. “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pîrcălabul, plecă steagurile şi, punînd cuşmele în vîrful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” .

Inainte de lupta voievodul se urca pe o culme sa vada oastea dusmana si isi dadu intr-adevar seama ca Ieremia il tradase. In fata lui erau 60.000 de turci care asteptau sa-l infrunte. El in schimb dispunea de peste 10.000 de calareti, 20.000 de pedestrasi, de cazacii lui Sviercevski si de 110 tunuri. O oaste de doua ori mai mica decat cea a Portii.

Voievodul a trimis dupa boierul tradator, numai ca “indata ce se dete semnalul de resbel, si turcii, asezati in cea mai buna ordine de bataie, sta gata de lupta, tradatorul Cernautianul, el cel dintai, a purces asupra turcilor.

Dar de abia se apropia de inamic si in loc sa inceapa bataia, el, asa precum era inteles cu turcii, a poruncit stegariului de a lasat steagul in gios si si-au luat palariile cu totii, ridicandu-le in sus in sulite si in sabii si plecand capetele la turci. Vazand turcii aceasta inchinare de buna voie, si-arunca sulitele in sus, poftindu-i sa treaca la sine. Iar oastea lui Iuon Voda, inspaimantata de aceasta fapta a Cernautianului, se retrase, alergand cu totii la Iuon si spuindu-i ca totul e pierdut.

Iuon insa, ca om cu inima mare ce era, de loc nu se turbura, ci-i invita pe toti sa nu-si piarda inima pentru Ieremia, ci sa plece indata cu totii asupra turcilor. Iar turcii, vazand turburarea cetelor romane, miscara asupra lor, puind in frunte pre insusi Cernautianul cu ai sai, manandu-i dennapoi ca pre niste vite, asupra ostii Domnului lor, batandu-i si ucigandu-i. Pre care vazandu-i Iuon Voda, cuprins de manie, porunci sa descarce tunurile intr-insii. Astfel perira tradatorii, si cati n-au pierit de focul lui Iuon Voda, ii ucidea turcii den urma, de nu putea acum strabate la oastea lui Iuon Voda, de trupurile lor cazute si de raul de sange ce curgea dintr-insii.

Intr-aceea cazacii, dupa datina lor, lovind pre turci din coaste, ii turburara foarte; de alta parte, venira romanii, care intrecu pe turci fara asemanare in trup si in inima, in arme si in vigoare si facandu-si drum prin turci, ii taia cu mare putere.”

Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore Ureche astfel:

Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.

Otomanii intra in bataia tunurilor moldovene si randurile le sunt nimicite. Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. In acelasi timp o trupa otomana ii ataca in flancul stang lasat descoperit de Ieremia, dar rezista.

Intra in lupta si tatarii, care lovesc tot pe flancul stang. Voda isi ia oastea si se napusteste cu ea peste pozitiile de artilerie inamice. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta.

Lupta a fost cumplită, dupa trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, la un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag pe un deal, în satul Roşcani, unde au fost înconjurati de turci.

Coplesit numeric, situatie ingreunata mai ales dupa tradarea lui Ieremia, care il lasase fara o treime din oaste, voievodul profita de ragazul oferit de aceasta mica victorie sa se dezlege de turci si sa se retraga la Roscani, unde pregateste ultima rezistenta.

Turcii nu ezita si dau foc asezarilor din imprejurimi ca ei sa nu scape in tihna noptii. De-a lungul intregii urmatoarei zile ei ataca, dar de fiecare data sunt respinsi cu pierderi grele. Spre frustrarea comandantilor turci, ostenii lor s-au dovedit neputinciosi in fata cazacilor lui Sviercevski, care in repetate randuri au lovit liniile inamice cu ferocitate.

La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Atît Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cît şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Luptele au tinut pana sambata si ar mai fi continuat, numai ca lipsa apei a fost cea care i-a doborat in cele din urma. Neintrezarind vreo alta solutie, Ioan al III-lea aranjeaza o intalnire cu Ahmed pasa, comandatul turc si cu Petru Schiopul. In urma discutiilor, s-a hotarat ca el sa se predea. In schimb, ostenii lui Ioan al III-lea erau lasati sa plece la casele lor, iar el urma sa fie dus in fata sultanului pentru a da socoteala pentru faptele sale si poate pentru a putea reintra in gratiile sale.

Dand aceasta veste oamenilor sai, multi au privit cu neincredere juramintele turcilor, dar erau nevoiti sa se supuna. Le multumeste pentru curajul aratat de ei si pentru loialitatea aratata, dar trebuiau sa se desparta.

Primii care pleaca sunt cazacii lui Sviercevski, urmati apoi de restul ostii moldovene. In urmataorea zi, pe 14 iunie 1574, el merge impreuna doar cu un slujitor in tabara inamica si se infatiseaza comandantului turc. Dar soarta ii era deja hotarata.

Capugibasa Cighaleg Zade Iusuf “uitandu-si de credinta data si intarita prin juramant militar, lua hangerul si-l taia in fata si in pantece. Vulnerat astfel, il apucara ianiciarii si pan a nu-si da inca sufletul, ii taiara capul, iar trupul il legara de picioarele a doua camile care, gonite intr-o parte si alta, il rupsera in bucati.

Capul il infipsera intr-o sulita lunga, trupul sfasiat si rupt in mici bucati, oasele le impartia intre sine, in sangele lui inca cald isi incrunta sabiele si-l da cailor sa bea, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa le dea si lor inima ca a lui Iuon Voda si asemine maestrie de resbel.

Asa finit avu Iuon Voda, barbat memorabil, care fu omorat prin perfidia turcilor cu atata cruzime si faradelege, lasand intristarea si parerea de rau in inimile tuturor.”

Odata cu moartea voievodului si restul moldovenilor supravietuitori sunt macelariti. La auzul acestei vesti infioratore, cazacii se intorc degraba si se reped iarasi impotriva otomanilor, pentru a razbuna aceasta nemernica tradare. Pier unul dupa altul, ramanand la final in picioare numai 13 dintre ei.

Datorita maiestriei lor in lupta sunt dusi la Constantinopol si se incearca trecerea lor la mahomedanism. Numai ca turcii devin inca o data martorii indaratniciei legendare a cazacilor. Neavand ce sa faca cu ei, sultanul accepta sa fie rascumparati si sunt eliberati.

Dupa infrangerea lui Ioan al III-lea hoardele tataresti pustiiesc Moldova. Decenii la rand cronicarii moldoveni si de prin aiurea isi vor aminti devastarile la care au fost supusi moldovenii. Petru Schiopul se instapaneste in sfarsit pe scaunul domnesc, dar nu era nimic mai mult decat un voievod al pustiului.

 

cititi si:
Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) a fost una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului şi a consecinţelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război ţărănesc. Se încadrează în frământările şi răscoalele ţărăneşti europene, cu aceleaşi caracteristici antifeudale, dar cu un program influenţat de situaţia locală.

 

Cauze

După răscoala ţărănească din 1437 – Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), nobilimea victorioasă a continuat procesul de feudalizare. Cauzele răscoalei rezultă din împotrivirea ţăranilor faţă de tendinţele de îmbogăţire accentuată a nobilimii prin creşterea obligaţiilor la prestaţiile în muncă şi dările în produse şi bani.

Datorită dezvoltării circulaţiei mărfurilor şi a economiei monetare, nobilul sporeşte îndatoririle feudale obligând iobagii la mai multe sarcini şi dări. Nobilimea a lezat totodată şi drepturi ale ţărănimii libere şi s-a opus dreptului de strămutare a ţărănimii iobage.

La începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă de expansiune teritorială accelerată a Imperiului Otoman, creşte nemulţumirea ţăranilor faţă de opresiunea feudală. Ţărănimii i se alătură plebea din oraşe, nemulţumită de exploatarea la care este supusă de patriciat. Li se alătură şi lucrătorii de la minele de sare.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) – Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Începutul răscoalei

Răscoala izbucneşte ca urmare a unui pretext, oferit de recrutarea pentru o cruciadă antiotomană de la începutul anului 1514, în curs de organizare în baza unui apel făcut de Papa Leon al X-lea. Datorită promisiunilor de eliberare de iobăgie a ţăranilor participanţi la cruciadă, în tabăra de la Buda se adună zeci de mii de ţărani sub conducerea unor oameni care ulterior devin conducătorii răscoalei antifeudale. Printre ei se află şi micul nobil secui Gheorghe Doja (György Dózsa) cu fratele său Grigore Doja (Gergely Dózsa) şi Laurenţiu Meszaroş (Lörinc Mészáros).

În faţa acestei situaţii, nobilii se opun plecării masive a ţăranilor de pe domeniile lor şi au stârnit nemulţumirea ţărănimii prin măsuri restrictive şi opresive. Din această cauză ţărănimea adunată la Buda refuză să plece în cruciada contra turcilor şi se răscoală.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfăşurare. Programul răscoalei

Ţăranii, împărţiţi în mai multe cete, se răspândesc în câteva direcţii. La Ţegled (Cegléd) fac popas, se organizează şi îşi finalizează platforma-program. Ţăranii îşi exprimă nemulţumirea împotriva asupririi feudale, Doja cerându-le să distrugă nobilimea blestemată şi necredincioasă. Ei se răscoală împotriva dijmei, a robotei şi a tuturor sarcinilor feudale. Programul răscoalei cuprindea ideea recuceririi cu armele a libertăţilor desfiinţate de nobilime.

Oastea ţărănească condusă de Laurenţiu Meszaroş înaintează în Transilvania de nord, cea condusă de Grigore Doja în sud, iar grupul principal de oaste, condus de Gheorghe Doja, înaintează pe valea Crişului Alb. În regiunea Aradului i se alătură ţărani români şi maghiari.

Principala direcţie a răsculaţilor au fost Timişoara şi Cenadul, localităţile de reşedinţă ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csák), principalul adversar al înarmării ţăranilor în vederea cruciadei.[1] Oastea cucereşte târguri şi cetăţi de pe Mureş.

Se alătură şi lucrătorii de la ocnele de sare, orăşenimea şi mica nobilime. Răscoala atinge apogeul cuprinzând tot teritoriul. Înăbuşirea ei a fost înlesnită însă de dispersarea oştilor răsculaţilor. Pe toiul răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaţilor voievodul transilvan Ioan Zapolya, episcopul romano-catolic al Transilvaniei Francisc Várday (Ferenc Várday) şi juristul István Werbőczy.

Armatele ţărăneşti sub comanda lui Gheorghe Doja au fost iniţial victorioase la Cenad şi Nădlac, unde răsculaţii l-au capturat pe episcopul Csáki şi l-au ucis. Şpanul (sau işpanul, jupanul) Báthory a reuşit să fugă şi să-l cheme în ajutor pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya.

A urmat atacul nereuşit din 15 iulie 1514 al armatei ţărăneşti asupra Cetăţii Timişoara, unde se refugiase marea nobilime, şi apoi, la porunca lui Ioan Zápolya, Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar şi executat prin aşezare pe un „tron” încins în foc (20 iulie 1514). Un rol important în ultima fază a răscoalei l-a jucat intervenţia armatei regale ungare contra ţăranilor.

Execuţia lui Gheorghe Doja - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Execuţia lui Gheorghe Doja – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Dieta din 1514, chemată să hotărască apărarea antiotomană, se ocupă de răscoală. Din cele 71 de articole promulgate, doar două prevedeau apărarea împotriva pericolului otoman. Aceste legiuiri, codificate de Ştefan Werbőczy în lucrarea sa Tripartitum din 1517, aveau un profund caracter antiţărănesc.

Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului. Din această cauză, Ungaria, mult slăbită de răscoală a suferit în 1526 o înfrângere zdrobitoare în faţa turcilor în bătălia de la Mohács, după care a urmat o perioadă de 160 de ani de ocupaţie turcească într-o mare parte a teritoriului Ungariei.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Mihai Viteazul si capul lui Bathory – pictura de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) a avut loc pe 18 octombrie (s.v) / 28 octombrie (s.n) 1599 și s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Báthory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei condusă de Mihai Viteazul care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Situația premergătoare

Chiar dacă alianța (din 27 mai 1595) a voievodului Mihai cu Sigismund Báthory era clară, acesta din urmă dăruindu-i la 6 ianuarie 1597 castelul și domeniul Buia, format din 14 comune, toate în județul Sibiu, domeniul Sona din județul Alba și dreptul de a construi în Bălgrad (Alba Iulia), lângă cetate, o mânăstire, care a și fost ridicată în acel an, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat de-a lungul timpului.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572  sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. Sigismund Báthory i-a făcut o vizită împăratului Rudolf al II-lea la Praga. A fost încheiat un tratat bilateral, în baza căruia Báthory ceda imperiului Transilvania în schimbul ducatelor Oppeln (Opole) și Ratibor (Racibórz) din Silezia. Schimbul dădea posibilitate Austriei să-și extindă influența asupra creștinilor din Imperiul Otoman.

Situația l-a determinat pe Mihai Viteazul să reflecteze asupra alianței cu Báthory și să decidă încheierea la rândul său a unui tratat mai favorabil cu împăratul Germaniei, la 9 iunie 1598 la Mănăstirea Dealu. Preambulul tratatului prevedea că Mihai recunoștea suzeranitatea Habsburgilor asupra Țării Românești, împăratul obligându-se să țină pe socoteala sa 5000 de mercenari pe lângă Mihai, voievodul rămânând domn pe viață și cu drept ereditar în familia lui.

Obiceiurile și autonomia țării urmau să rămână intacte, neschimbate, nu se prevedea plata vreunui tribut, iar solii români urmau să fie primiți la curtea imperială cu toate onorurile. Sigismund Báthory, fire schimbătoare și indecisă, și-a dat seama că ducatele sileziene nu făceau cât Transilvania și, în august 1598, s-a reîntors la vechea lui stăpânire, după care i-a expulzat pe reprezentanții împăratului Rudolf.

Revenit în Ardeal, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe vărul său Andrei Báthory, care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul principatului Transilvania, iar Dieta Transilvaniei l-a recunoscut pe cardinal în aprilie 1599 ca principe.

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui Mihai, Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul nemaiavând drepturi în Transilvania. Luându-și măsuri de siguranță spre Dunăre și Moldova, Mihai a început înaintarea spre Transilvania. În câteva zile, Mihai obținu sprijinul sașilor brașoveni.

A continuat marșul din Prejmer, prin Codlea, Făgăraș și satele din Țara Făgărașului, ajungând la Tălmaciu la 15/25 octombrie. Armata sa, întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu și Banul Udrea, înainta spre Sibiu, așezându-și tabăra la Veștem în ziua de 16/26 octombrie. Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri, cardinalul Báthory își stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe malul stâng al Cibinului. La 18/28 octombrie, dimineața, Mihai Viteazul înainta spre Sibiu.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu - foto preluat de pe - ro.wikipedia.org

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe – ro.wikipedia.org

Andrei Báthory, depășit și luat prin surprindere de pregătirile militare ale lui Mihai, fu nevoit să-și dispună oastea (circa 16000 de oameni) într-un loc defavorabil, între zonele Lazarett și Exerzierplatz, având în spate bălțile Cibinului, folosite la apărarea cetății Sibiului, pe laturile de sud și est.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - Prima fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – Prima fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deși amplasate dominant, au avut inițial un tir greșit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziția dispozitivului inamic.

Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ștefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oștii cardinalului reuși să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oștirii sale, formată din mercenari unguri și secui de sub comanda lui Gheorghe Makó.

Aceștia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și acționând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât și împotriva lui Moise Székely, reușind să respingă dreapta și centrul oștirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român își întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci și moldoveni și l-a angajat în bătălie și pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A doua fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A doua fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată din flanc, s-a dezorganizat și a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii sași ai cetății Sibiu urmărind cu atenție, de pe creneluri, desfășurarea bătăliei, au salvat 350 de ostași sași care făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetății.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A treia fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A treia fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”.

Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinația Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.

După bătălia de la Șelimbăr, prin toate localitățile sibiene, prin care a trecut domnitorul român în drumul său spre Alba Iulia, populația l-a primit cu entuziasm.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Troița din lemn

În cinstea victoriei de la Șelimbăr s-a ridicat în anul 1925 o troiță din lemn pe acest câmp de luptă, la „Movila lui Mihai”. Ulterior, în anul 1988 troița din lemn a fost refăcută de Ioan Cozma mai impunătoare, fiind vizibilă de la mare distanță. Troița poate fi observată pe partea stângă a DN1 (E68), la intrarea în orașul Sibiu.

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Șelimbăr si pe en.wikipedia.org/wiki

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531)

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) – Harta bătăliei

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531)

Bătălia de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareş şi hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rareş invadase Pocuţia în 1530. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea trupelor moldovene şi recucerirea Pocuţiei de către polonezi.

Petru Rareş (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia - ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic - dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Rareş (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia – ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Context

În 1490, Ștefan cel Mare a cucerit Pocuția, detașând-o de regatul polonez. El a încercat să obțină recunoașterea unor țări că Pocuția este a Moldovei și a fost susținut de Regatul Ungariei. După moartea lui Ștefan, teritoriul a fost luat înapoi de către polonezi. Între 1529 și 1530, moldovenii au început o campanie în Pocuția. Din moment ce Moldova era un stat vasal Porții otomane, regele polonez Sigismund I a trimis o scrisoare sultanului Suliman Magnificul în care-l întreba care este părerea sa cu privire la acest conflict. Sultanul a răspuns că polonezii pot să se lupte în Pocuția pentru a rezolva acest litigiu, dar nu au voie să pună piciorul pe pământul Moldovei, pentru că acest lucru va fi considerat ca o declarație de război împotriva turcilor. Această restricție a fost dezavantajoasă pentru polonezi, în principal din cauză unei mai mari mobilități a trupelor din Moldova, care erau mai ales unități de cavalerie.

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) - Modovian army Polski Kronika from 1564 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) – Modovian army Polski Kronika from 1564 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Polonezii l-au pus pe Hatmanul Coroanei pentru Recrutarea Oștenilor, Jan Tarnowski, să conducă armata, în timp ce Parlamentul polonez a votat creșterea impozitelor plătite de iobagii polonezi, cu scopul de a avea suficiente fonduri pentru a recruta soldați mercenari. Tarnowski a primit sub comnadă o armată formată din 4800 de cavaleriști, 1200 de infanteriști, 12 tunuri și un vagon de tren Tabor de dimensiuni necunoscute. El a ales orașul Obertyn, la nord de râul Nistru, ca centrul său de operații.

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Între 3 și 5 iunie, Tarnowski a trimis 1000 de călăreți pentru a-i hărțui și a-i alunga pe moldovenii din regiune și apoi s-au întors repede înapoi la Obertyn. El a lăsat 100 de unități de infanterie pentru a apăra orașul Gwoździec (acum cunoscut ca Hvizdets), situat la câțiva kilometri sud de Obertyn. Între 6 iunie și 18 iulie, Petru Rareș a trimis drept răspuns 6000 de unități de cavalerie împotriva cetății Gwoździec și a început să asedieze orașul. Armata poloneză principală s-a mutat de la Obertyn la Gwoździec și a intrat în luptă cu moldovenii care au s-au retras. Între 18 – 21 iulie, moldovenii au avansat cu 20.000 de unități de cavalerie, 50 tunuri și câteva trupe de infanterie împotriva unei armate de 6000 de polonezi bine echipați care tocmai se regrupaseră (inclusiv celebrele “aripi” ale husarilor care au jucat un rol decisiv în victoria poloneză). Tarnowski și-a lăsat infanteria în Gwoździec și a făcut o retragere defensivă într-o pădure la nord de Obertyn, unde și-a fortificat armata în vagoane Tabor. Artileria a fost așezată în trei colțuri ale taberei și o parte din infanterie a fost plasată în vagoane. Celelalte trupe ale sale, împreună cu cavaleria, le-a desfășurat în mijlocul taberei.

Pe 22 august, Rareș a trimis cavaleria ușoară pentru a ataca vagoanele Tabor în pădure, dar ea a fost respinsă de către infanteria poloneză. Apoi tunurile moldovenilor au inceput să tragă în ele, dar fără prea mare succes. În schimb, artileria poloneză a provocat mari daune tunurilor moldovenești. O treime din cavaleria poloneză a lansat apoi mai multe atacuri încununate de succes asupra flancului stâng al moldovenilor, forțându-l pe Rareș să trimită întăriri. Cu toate acestea, Rareș a lăsat câteva trupe de infanterie pentru a-și apăra flancul său drept și pentru a proteja drumul spre Obertyn, în caz că era nevoie să se retragă. Restul cavaleriei poloneze a atacat flancul drept al moldovenilor, dar trupele au suferit pierderi din cauza artileriei moldovenești. Un ultim atac polonez a răvășit întreaga armată moldovenească. Moldovenii au pierdut aproximativ 7.000 de unități de cavalerie, 1.000 de oameni au căzut prizonieri, toate tunurile au căzut în mâna dușmanilor, în timp ce polonezii au pierdut doar 256 de oameni.

 

Urmări

Sultanul l-a îndepărtat din funcție pe Rareș , cu explicația că „el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Porții, pe regele Poloniei”. Moldovenii au mai făcut o altă încercare nereușită de a recuceri Pocuția în 1538.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org