Articole

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; enciclopediaromaniei.ro; www.ziare.com

 

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572 – 1574), şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568 – 1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574 – 1579, 1582 – 1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmînd că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 de la turci, cu ajutorul averii strînse în tinereţe, cînd făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului, Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situaţia politică era de aşa natură, încît voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decît cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă  a înfrânt armatele otomano-muntene în Bătălia de la Jiliște şi i-a atacat pe otomanii din Brăila, Bugeac şi Tighina.

Nicolae Costin menționa: “Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (…) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le …

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimîntat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru Șchiopul, frate cu domnitorul valah Alexandru al II-lea Mircea.

Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie. Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574. Sultanul Selim al II-lea (1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea, conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflînd de venirea turcilor, domnitorul a decis să se apere pe rând. Împotriva oastei care venea dinspre Dunăre este trimisă cavaleria comandată de pârcălabul Sucevei, Ieremia Cernăuţeanul,  să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor și i-a spus că ajunsese prea tîrziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.  Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor.

Vrand sa loveasca succesiv toate cele trei osti turcesti inainte sa se uneasca, Ioan al III-lea isi trimite iscoadele la cele mai importante puncte de trecere ale hotarului in Moldova. Primind de veste ca trupele Portii se pregateau sa treaca pe la vadul de Oblucita il trimite pe Ieremia Cernauteanul sa-i intarzie cat putea de mult pe turci, cat timp el se ocupa de tatarii care veneau din rasarit.

Dupa un numar de confruntari intre moldoveni si turci la Isaccea, Petre Schiopul cumpara cu 30.000 de galbeni loialitatea lui Ieremia Cernauteanul. El se retrage si ii lasa pe turci sa treaca in Moldova. Ieremia se intoarce intre timp la voievod si ii spune ca oastea turca nu depaseste 15.000 de oameni. Ioan al III-lea isi ia moldovenii si cazacii si ies in intampinare.

Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche). În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare calibru.

Dupa patru zile de mars ostile se aflau la circa 20 de kilometri una de cealalta, iar cazacii lui Sviercevski sunt trimisi in recunoastere. Ei iau prin suprindere o puternica avangarda turceasca pe care reusesc sa o distruga dupa lupte crancene. Sviercevski isi dadu seama ca Ieremia mintise si-l tradase pe voievod. O oaste atat de mica precum sustinuse Cernauteanul nu avea cum sa aiba o avangarda atat de numeroasa.

Numai ca Ioan al III-lea nu vru sa auda ca Ieremia Cernauteanul l-a putut trada. Era unul dintre cei mai de incredere oameni ai sai si cel care l-a pus in contact cu boierii nemultumiti de vechiul domnitor. Il linisteste pe Sviercevski si se pare ca i-ar fi spus capeteniei cazace ca nu era important numarul turcilor: “Ii vom socoti in lupta!”

Cazacii, conduşi de hatmanul Swierczowski, reuşesc să respingă avangarda coaliţiei, dar aceasta se repliază şi porneşte spre lacul Cahul, unde se găsea tabăra moldoveană.

Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, în seara de 9/10 iunie 1574, o parte dintre boieri, avîndu-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor „o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în preajma vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”.

Bătălia s-a dat la Obluciţa, “lângă iezerul Cahulului”. Pe 10 iunie, „la baltă, la Cahul”, s-au întâlnit cele două oşti. Mai întâi, porneşte cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia care, în loc să atace, trece în tabăra duşmană. “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pîrcălabul, plecă steagurile şi, punînd cuşmele în vîrful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” .

Inainte de lupta voievodul se urca pe o culme sa vada oastea dusmana si isi dadu intr-adevar seama ca Ieremia il tradase. In fata lui erau 60.000 de turci care asteptau sa-l infrunte. El in schimb dispunea de peste 10.000 de calareti, 20.000 de pedestrasi, de cazacii lui Sviercevski si de 110 tunuri. O oaste de doua ori mai mica decat cea a Portii.

Voievodul a trimis dupa boierul tradator, numai ca “indata ce se dete semnalul de resbel, si turcii, asezati in cea mai buna ordine de bataie, sta gata de lupta, tradatorul Cernautianul, el cel dintai, a purces asupra turcilor.

Dar de abia se apropia de inamic si in loc sa inceapa bataia, el, asa precum era inteles cu turcii, a poruncit stegariului de a lasat steagul in gios si si-au luat palariile cu totii, ridicandu-le in sus in sulite si in sabii si plecand capetele la turci. Vazand turcii aceasta inchinare de buna voie, si-arunca sulitele in sus, poftindu-i sa treaca la sine. Iar oastea lui Iuon Voda, inspaimantata de aceasta fapta a Cernautianului, se retrase, alergand cu totii la Iuon si spuindu-i ca totul e pierdut.

Iuon insa, ca om cu inima mare ce era, de loc nu se turbura, ci-i invita pe toti sa nu-si piarda inima pentru Ieremia, ci sa plece indata cu totii asupra turcilor. Iar turcii, vazand turburarea cetelor romane, miscara asupra lor, puind in frunte pre insusi Cernautianul cu ai sai, manandu-i dennapoi ca pre niste vite, asupra ostii Domnului lor, batandu-i si ucigandu-i. Pre care vazandu-i Iuon Voda, cuprins de manie, porunci sa descarce tunurile intr-insii. Astfel perira tradatorii, si cati n-au pierit de focul lui Iuon Voda, ii ucidea turcii den urma, de nu putea acum strabate la oastea lui Iuon Voda, de trupurile lor cazute si de raul de sange ce curgea dintr-insii.

Intr-aceea cazacii, dupa datina lor, lovind pre turci din coaste, ii turburara foarte; de alta parte, venira romanii, care intrecu pe turci fara asemanare in trup si in inima, in arme si in vigoare si facandu-si drum prin turci, ii taia cu mare putere.”

Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore Ureche astfel:

Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.

Otomanii intra in bataia tunurilor moldovene si randurile le sunt nimicite. Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. In acelasi timp o trupa otomana ii ataca in flancul stang lasat descoperit de Ieremia, dar rezista.

Intra in lupta si tatarii, care lovesc tot pe flancul stang. Voda isi ia oastea si se napusteste cu ea peste pozitiile de artilerie inamice. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta.

Lupta a fost cumplită, dupa trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, la un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag pe un deal, în satul Roşcani, unde au fost înconjurati de turci.

Coplesit numeric, situatie ingreunata mai ales dupa tradarea lui Ieremia, care il lasase fara o treime din oaste, voievodul profita de ragazul oferit de aceasta mica victorie sa se dezlege de turci si sa se retraga la Roscani, unde pregateste ultima rezistenta.

Turcii nu ezita si dau foc asezarilor din imprejurimi ca ei sa nu scape in tihna noptii. De-a lungul intregii urmatoarei zile ei ataca, dar de fiecare data sunt respinsi cu pierderi grele. Spre frustrarea comandantilor turci, ostenii lor s-au dovedit neputinciosi in fata cazacilor lui Sviercevski, care in repetate randuri au lovit liniile inamice cu ferocitate.

La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Atît Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cît şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Luptele au tinut pana sambata si ar mai fi continuat, numai ca lipsa apei a fost cea care i-a doborat in cele din urma. Neintrezarind vreo alta solutie, Ioan al III-lea aranjeaza o intalnire cu Ahmed pasa, comandatul turc si cu Petru Schiopul. In urma discutiilor, s-a hotarat ca el sa se predea. In schimb, ostenii lui Ioan al III-lea erau lasati sa plece la casele lor, iar el urma sa fie dus in fata sultanului pentru a da socoteala pentru faptele sale si poate pentru a putea reintra in gratiile sale.

Dand aceasta veste oamenilor sai, multi au privit cu neincredere juramintele turcilor, dar erau nevoiti sa se supuna. Le multumeste pentru curajul aratat de ei si pentru loialitatea aratata, dar trebuiau sa se desparta.

Primii care pleaca sunt cazacii lui Sviercevski, urmati apoi de restul ostii moldovene. In urmataorea zi, pe 14 iunie 1574, el merge impreuna doar cu un slujitor in tabara inamica si se infatiseaza comandantului turc. Dar soarta ii era deja hotarata.

Capugibasa Cighaleg Zade Iusuf “uitandu-si de credinta data si intarita prin juramant militar, lua hangerul si-l taia in fata si in pantece. Vulnerat astfel, il apucara ianiciarii si pan a nu-si da inca sufletul, ii taiara capul, iar trupul il legara de picioarele a doua camile care, gonite intr-o parte si alta, il rupsera in bucati.

Capul il infipsera intr-o sulita lunga, trupul sfasiat si rupt in mici bucati, oasele le impartia intre sine, in sangele lui inca cald isi incrunta sabiele si-l da cailor sa bea, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa le dea si lor inima ca a lui Iuon Voda si asemine maestrie de resbel.

Asa finit avu Iuon Voda, barbat memorabil, care fu omorat prin perfidia turcilor cu atata cruzime si faradelege, lasand intristarea si parerea de rau in inimile tuturor.”

Odata cu moartea voievodului si restul moldovenilor supravietuitori sunt macelariti. La auzul acestei vesti infioratore, cazacii se intorc degraba si se reped iarasi impotriva otomanilor, pentru a razbuna aceasta nemernica tradare. Pier unul dupa altul, ramanand la final in picioare numai 13 dintre ei.

Datorita maiestriei lor in lupta sunt dusi la Constantinopol si se incearca trecerea lor la mahomedanism. Numai ca turcii devin inca o data martorii indaratniciei legendare a cazacilor. Neavand ce sa faca cu ei, sultanul accepta sa fie rascumparati si sunt eliberati.

Dupa infrangerea lui Ioan al III-lea hoardele tataresti pustiiesc Moldova. Decenii la rand cronicarii moldoveni si de prin aiurea isi vor aminti devastarile la care au fost supusi moldovenii. Petru Schiopul se instapaneste in sfarsit pe scaunul domnesc, dar nu era nimic mai mult decat un voievod al pustiului.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comenciclopediaromaniei.rowww.ziare.com
cititi si:
Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Jiliște a avut loc la 24 aprilie 1574, între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, și armata pretendentului la tron, Petru Șchiopul, susținut de fratele său, domnul muntean, Alexandru al II-lea Mircea, precum și de trupele otomane.

 

Context

Intrigile domnului Munteniei Alexandru al II-lea la Poartă, care urmărea înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Petru Șchiopul, susținute cu daruri bogate (100.000 galbeni) marelui vizir Mehmed Sokollu au înrăutățit relațiile sultanului Selim al II-lea cu Ioan-Vodă al Moldovei. Sultanul cere principelui Transilvaniei și pașei de Buda să împiedice refugierea domnului Moldovei pe teritoriul lor și pregătește schimbarea chiar și forțată a domniei în Moldova.

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 - d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române. Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos. Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577; A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578; A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579 și A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591 - in imagine, Petru Șchiopul și fiul său - foto: ro.wikipedia.org

Petru Șchiopul* și fiul său – foto: ro.wikipedia.org

Grigore Ureche, consemna:

Domnul, văzând primejdia, strângându țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri.

Astfel, Ioan vodă a reușit să strângă o „armată mare de băștinași și locuitori ai granițelor care vin din toate părțile” (raportul trimisului austriac la Poartă): 20.000 de pedestrași (formați din răzeși, stăpâni de ocini), 10.000 de călăreți (steagurile de curteni și boierești), la care se adaugă cei 1.200 de cazaci, conduși de hatmanul Sverceavski.

Ioan-Vodă cel Cumplit al Moldovei, nu ascultă se sfatul boierilor şi se pregăteşte de luptă cu turcii. Domnitorul moldav cere ajutorul regelui Uniunii polono-lituaniene, Henric de Valois (1573-1574) şi viitorului rege Henric al III-lea al Franţei (1574-1589) dar este refuzat de ambii. Singurul sprijin Ioan-Vodă l-a obţinut din partea a 1 200 de cazaci polonezi, conduşi de hatmanul Sviercevski.

Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 - aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...] - in imagine, Alexandru al II-lea într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru al II-lea** într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița – foto: ro.wikipedia.org

Desfășurare

Domnul Moldovei dispunea de 20 000 pe pedestraşi, 10 000 de călăraşi (călăreţi) şi de 110 guri de foc, din care 80 tunuri de mare calibru. Gruparea turcă era formată din 40 000 – 50 000 otomani ai beiului de Silistra şi din ostaşi din Muntenia. Armata a urmat cursul Bucureşti – Rîmnicu-Sărat – Milcov (hotarul cu Moldova) şi şi-a instalat tabăra la Focşani, pe malul Rîmnei, afluent al Putnei, lîngă Jilişte. Ioan Vodă a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Focșani. Avangarda oștii sale în frunte cu vornicul Țării de Jos, Dumbravă și a lui Svîrhovskîi, cam 5–6.000 călăreți, a învins în seara zilei de 23 aprilie „straja” munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineața zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Avangarda oştii sale în frunte cu vornicul Ţării de Jos, Dumbravă şi a lui Sviercevski, cam 5 000 -6 000 călăreţi, a biruit în seara zilei de 23 aprilie 1574 straja munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineaţa zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Domnul Munteniei Alexandru II-lea era să-şi piardă capul, iar fratele său Petru Şchiopul, s-a refugiat în cetatea otomană a Brăilei.

Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei - foto: ro.wikipedia.org

Selim al II-lea (1524 –1574) – foto: ro.wikipedia.org

Urmări

Cei doi frați au scăpat cu greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila, așteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă, înaintează spre București, unde-l instalează pe fiul lui Pătrașcu cel Bun, Vintilă Vodă, dar după 4 zile acesta a fost surprins de ostaşii lui Alexandru şi decapitat. Ioan vodă asediază Brăila, cucerind orașul, dar fără cetate. O oaste otomană, venită să restabilească situația, este nimicită în Bugeac, orașul Tighina este ars și o altă oaste otomano – tătară este zdrobită la răsărit de Nistru. Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea turcii urmau să vină cu noi întăriri de peste 60 000 de oameni. Conducătorii otomani din zonă inițiază o expediție de pedepsire a acestuia, încheiată tragic pentru Domnul Moldovei în Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574).

Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 - septembrie 1534; noiembrie 1534 - iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta - in imagine, Vlad Vintilă şi fiul său - foto - ro.wikipedia.org

Vlad Vintilă**** şi fiul său – foto – ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org
cititi si;
- Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574;
- Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

 

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un “record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

** Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 – aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...]

*** Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei.

**** Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 – septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta.

 

 

Roxelana, soția sultanului Soliman I (1506-1558)

Roxelana (1506-1558) – (Portrait by Titian titled La Sultana Rossa, c. 1550)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska și cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (n. 1506 – d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soția sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul.

Roxelana, născută în 1500 (după unii) sau 1505-1506 (după alții), a fost fiica unui preot ortodox ucrainean din Galiția ruteană, aflată în posesia Poloniei la nașterea ei. O alta versiune insista pe originile ei ruteno-moldovenesti ca fiind fiica unui zlotas roxolan moldovean cu o ruteanca din Snyatin-Lujeni ( Bucovina de Nord-Pocutia) si care ar fi cazut in mainile tatarilor in urma unui raid. Tradiția ucraineană îi atribuie numele de Anastasia Lisowska și localitatea de naștere Rohatyn. O legendă spune că tânăra Anastasia ar fi fost capturată chiar în ziua nunții sale.

A fost capturată de tătari pe timpul unui raid de jaf obișnuit în anul 1518 (după unii) sau 1520 (după alții) și dusă pentru început la Caffa, în Crimeea iar apoi la Istanbul în anul 1518. Roxelana se găsea așadar în haremul sultanului Suleiman Legiuitorul cu doi ani înainte ca acesta să ajungă pe tron în 1520. Acolo și-a petrecut primii ani de captivitate citind și cultivându-se, devenind astfel o bună cunoscătoare a lumii noi în care intrase. Creștinele captive vândute turcilor erau luate în haremuri și trebuiau să se convertească la islam. Istoricii otomani menționează că Roxelana (Roxolana) a arătat un zel islamic deosebit. Ea chiar a construit o moschee în Istanbul. Ca o ironie, banii pentru moschee au fost adunati din taxele impuse pelerinilor creștini care vizitau locurile sfinte în Ierusalim. Taxele nu au fost impuse de Suleiman sau Roxelana, ci existau mult înaintea lor. Doar incidental Suleiman a impus taxe de acest gen (aplicate și moscheelor) ori de câte ori era nevoie de bani mai mulți.

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 - d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit ("Magnificul"), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit (“Magnificul”), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Apreciată și protejată de eunucul responsabil de harem și de către mama sultanului, Roxelana a fost prezentată sultanului. S-a străduit să-i câștige afecțiunea și a devenit în curând favorita lui. Suleiman s-a îndrăgostit de ea si a numit-o „Hŭrrem”: “Cea care râde” pentru firea ei veselă și talentul de a spune povești. Legenda spune că în serai nu se râdea, și la începutul captivității Roxelana ar fi plătit pentru că a îndrăznit să râdă, fiind pedepsită cu biciul. Atunci ar fi jurat răzbunare și a făcut-o din plin. Roxelana nu avea înfățișarea fetelor obișnuite din harem; nu avea ochii mari și negri, nu avea buze cărnoase și nu era cochetă. “Giovane, ma non bella” (tânără, dar nu frumoasă), “mică de statură și destul de grațioasă“, o descrie un ambasador venețian în 1526. Cea mai mare bogație a Roxelanei era mintea ei. Avea talentul de a-l întreține pe sultan cu felul său de a povesti, dându-i astfel, fără să pară, sfaturi. În 1533 ambasadorul venețian Navagero scria “Maiestatea sa sultanul o iubește pe Roxelana atât de mult, încât în tot imperiul otoman în nici o dinastie nu a existat femeie mai respectată ca ea. Se spune despre ea că apare ca fiind modestă și draguță, și că știe ce este natura unui adevărat conducător de oameni.” În 1554, când Roxelana avea deja 50 ani, un alt italian, Dominico Trevisano, scrie din capitala otomană: “Maiestatea sa, sultanul, este atât de îndrăgostit de ea, încât se spune că refuză să fie cu vreo altă femeie în afară de ea. Nici unul din predecesorii săi nu a făcut așa ceva, lucru neauzit la turci care au obiceiul de a avea nenumărate femei.

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Câștigând titlul de „Hasseki” (concubina favorită aleasă să dea naștere prinților sultanului, a doua ca importanță în harem după sultana-mamă) i-a dăruit lui Suleiman un moștenitor, Mehmed, în 1521, apoi pe Mihrimah în anul 1522 și pe Abdüllah în 1523. Abdüllah a murit aproape 2 ani mai târziu. Roxelana îl naște pe Selim în anul 1524, apoi pe Bayazid în 1526 și se căsătorește cu Suleiman, încălcând astfel tradiția, în anul 1530. Sub acoperirea convertirii la Islam, a reușit să se emancipeze față de celelalte femei din harem. Ori conform Islamului, o femeie păcătuiește dacă are relații cu un bărbat în afara căsătoriei. Astfel Roxelana-Hŭrrem l-a refuzat pe Suleiman timp de trei zile : în final sultanul a cedat și a acceptat să facă din Hŭrrem singura soție legitimă. Hŭrrem îl naște pe Cihangir în anul 1531 și devine sultană-mamă în anul 1534. Tinerii prinți din acele vremuri nu șovăiau să înfrunte primejdii fizice, la antrenament, la vânătoare sau în război, iar igiena, chiar dacă la Greci și Turci era mult mai eficientă decât la Europenii din apus (toată lumea cunoaște băile moștenite de la bizantini, denumite în Antichitate „Therme” iar în perioada otomană „Hammam”), era totuși insuficientă, mai ales în decursul campaniilor războinice. Astfel, Hŭrrem pierde încă doi băieți : Mehmet moare la vârsta de 22 de ani, în anul 1543, când Hŭrrem avea 37 de ani, iar Cihangir moare la vârsta de 22 de ani, când Hürrem avea 47 de ani.

În 1541, un incendiu a distrus vechiul palat și tot haremul a fost mutat din palatul vechi la Topkapî, unde ea s-a aflat în imediata apropiere de sultan (istoria spune că mutarea se face la cererea Roxelanei) și astfel începe ‘Sultanatul femeilor“. Hŭrrem avea o suita de peste 100 de persoane, 90 fiind numai servitoarele și roabele ei. Deținea o gardă de eunuci, printre care un bucătar și furnizor de merinde de preț, un croitor și furnizor de textile fine. Haremul era acum aproape de Curte (Divan), locul guvernării. Hŭrrem devenise sfatnica de încredere al lui Suleiman și se pare că avea o mare influență în politica externă. Două scrisori ale sale către regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, s-au păstrat. Pe timpul vieții ei, Imperiul Otoman a păstrat relații pașnice cu acel stat. Ambasadorii statelor europene i se adresau Roxelanei și îi trimiteau cadouri. Unii istorici afirmă că ea a intervenit pe lângă soțul său pentru a reglementa traficul de sclavi al tătarilor din Crimeea dinspre țara ei natală, Moldova și Caucaz.

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska şi cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (turcă hyɾˈɾem haseˈci suɫˈtaːn), (n. 1506 - d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soţia sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul - (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roxelana (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe lângă politică, Roxelana s-a ocupat și de alte acțiuni, de la Mecca la Ierusalim, inspirându-se după modelul fundațiilor caritabile create de Zubaida, soția califului Harun al-Rashid. Printre primele ei fundații se află o moschee, două școli coranice, o fântână și un spital pentru femei, alături de piața de sclave din Constantinopol. Ea a construit o baie, Haseki Hŭrrem-Sultan Hamami, pentru a servi comunitatea credincioșilor din cartierul bazilicii Sfânta Sofia. În Ierusalim a întemeiat în 1552 Hasseki-Sultan Imaret, o bucătărie care distribuia mâncare săracilor și nevoiașilor.

Prima cadînă, Gülbehar, era firavă și, deși îi fusese amantă cam 10-11 ani și era mama primului născut, Mustafa, nu reușise să îl zăpăcească așa pe sultan. în final, Hŭrrem îi răpește nu numai statutul de primă-cadână a sultanului, ci chiar dreptul de a rămâne în harem, Gülbehar fiind exilată (fără însă să i se retragă averea și privilegiile). Prin intrigă, Hŭrrem care avea mulți “aliați” și “obligați” (cei mai mulți ajutând-o pentru că ea știa foarte multe despre ei) obținea aproape tot ce dorea. Ea știa să găsească și să exploateze slăbiciunile oricui (și în cazul Sultanului, a dat roade). Ca să-și ocrotească fiii de soarta multor eventuali pretendenți la tron (anume uciderea de către primul născut al sultanului) Hŭrrem i-a creat lui Mustafa o reputație de trădator, deși era un excelent conducator, iubit de ieniceri. Astfel, Suleiman l-a ucis.

Mult timp a circulat legenda că Roxelana l-ar fi vrăjit pe sultan prin descântece și poțiuni. În 1554 ambasadorul Austriei, Busbeck, scria că existau în capitală femei care îi duceau sultanei Hŭrrem cranii de hienă, considerate pe atunci ca un puternic afrodisiac. “Dar nici una din ele nu a acceptat să-mi vândă mie oasele, spunând că sunt destinate exclusiv sultanei Hŭrrem care îl ține astfel atașat de dânsa pe sultan, prin poțiuni de iubire și alte incantații magice.” Se spunea prin tot poporul că sultanul era atât de ascultător de soția sa, numai mulțumită băuturilor ei vrăjite. Populația a crezut-o pe ea și în spatele uciderii lui Ibrahim.

Sultanul i-a permis soției sale să rămână cu el la curte pentru tot restul vieții ei. Roxelana a murit cu 8 ani înaintea soțului său.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Roxelana si pe en.wikipedia.org

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521)

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) – Luther at the diet of Worms, by von Werner, 1877

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dieta de la Worms din 1521 a fost o dietă a Sfântului Imperiu Roman, ce a avut loc în orașul Worms din Germania de astăzi, rămas în istorie pentru edictul de la Worms (Wormser Edikt), referitor la Martin Luther și la efectele Reformei Protestante. S-a ținut între 28 ianuarie și 25 mai 1521, sub conducerea împăratului Carol al V-lea.

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Context

Cu un an în urmă, în 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula papală Exsurge Domine („Ridică-Te, Doamne”), în care sublinia ceea ce considera a fi 41 de greșeli găsite în cele 95 de teze ale lui Martin Luther și în alte scrieri scrise de el sau în legătură cu el. Luther a fost convocat de împărat. Prințul Frederick al III-lea, Elector de Saxonia a obținut un acord, prin care lui Luther i se promitea trecere liberă la întâlnire și pe drum. Această garanție era esențială după cum fusese tratat Jan Hus (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), care a fost judecat și condamnat de conciliul de la Konstanz în 1415 în pofida unor promisiuni de siguranță.

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie - foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Carol al V-lea a deschis Dieta Imperială de la Worms la 28 ianuarie 1521. Lui Luther i s-a cerut fie să dezavueze, fie să-și reafirme convingerile. Când a apărut la 16 aprilie în fața adunării, Johann Eck, asistent al arhiepiscopului de Trier (Richard Greiffenklau zu Vollraths la acea vreme), a fost purtătorul de cuvânt al împăratului.

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - Martin Luther, 1529 - portret de Lucas Cranach cel Bătrân - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia – d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Martin Luther, 1529) – portret de Lucas Cranach cel Bătrân

 

Edictul de la Worms

Edictul de la Worms a fost emis la 25 mai 1521 de împăratul Carol al V-lea, prin care se declara:

“ Din acest motiv, interzicem oricui de astăzi înainte să îndrăznească, fie cu vorba ori cu fapta, să primească, să apere, să ajute sau să favorizeze în vreun fel pe cel numit Martin Luther. Dimpotrivă, îl dorim prins și pedepsit ca notoriu eretic, așa cum merită, să fie adus personal în fața noastră, sau să fie păzit până când cei care-l vor fi prins ne vor da de veste, după care vom porunci cum să procedeze cu cel numit Luther. Cei ce vor ajuta la prinderea lui vor fi răsplătiți pentru osteneală. ”

Nunțiul papal de la Dietă, Girolamo Aleandro, a întocmit și a înaintat dezavuarea lui Luther întrupată în Edictul de la Worms, promulgat la 25 mai. Edictul l-a declarat pe Luther eretic și a interzis citirea sau deținerea scrierilor lui.

A fost punctul culminant al luptei dintre Martin Luther și Biserica Catolică în ce privește reforma, mai ales în ce privește vânzarea de indulgențe. Au existat însă și alte probleme care gravitau în jurul problemelor teologice:

- La nivel teologic, Luther contestase autoritatea absolută a Papei asupra bisericii, susținând că vânzarea de indulgențe, autorizată și promovată de Papă, era greșită.

- Luther a susținut că mântuirea se atinge numai prin credință (sola fide) și nu prin mecanismele legale ale bisericii sau prin acțiunile întreprinse de oameni pentru a o obține.

- El contestase autoritatea bisericii și prin faptul că a susținut că trebuie să se renunțe la toate doctrinele și dogmele bisericii care nu se găsesc în Scriptură (sola scriptura).

Pentru a proteja aurotoritatea papei și bisericii, dar și pentru a păstra instituția indulgențelor, oficialii bisericii l-au convins pe Carol al V-lea că Luther este o amenințare și l-au convins să autorizeze condamnarea sa de către Sfântul Imperiu Roman. Luther a evitat arestarea și a rămas izolat la castelul Wartburg timp de câțiva ani, unde a continuat să scrie și să traducă Biblia în germană.

Deși edictul era dur, Carol a fost prea preocupat de problemele politice și militare imediate din alte zone, iar el nu a fost niciodată aplicat. În cele din urmă, lui Luther i s-a permis să-și reia viața publică și a reușit să pună astfel bazele Reformei Protestante.

Luther la Dieta din Worms (1557) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Luther la Dieta din Worms (1557) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

În ciuda promisiunii că se poate întoarce acasă în siguranță, se înțelesese că Luther avea să fie în curând arestat și pedepsit. Pentru a-l apăra de această soartă, prințul Frederick l-a răpit de pe drumul spre casă și l-a ascuns în castelul Wartburg. În perioada petrecută la Wartburg, Luther a început traducerea Bibliei în germană. Edictul a fost suspendat temporar de către dieta de la Speyer în 1526 dar a fost reinstituit în 1529.

Când Luther a ieșit în cele din urmă din Wartburg, împăratul, prins cu alte probleme, nu a cerut arestarea lui Luther. În cele din urmă, din cauza creșterii susținerii populare pentru Luther în rândul germanilor și a protecției acordate lui de anumiți principi, edictul de la Worms nu a fost niciodată aplicat în imperiu. În Țările de Jos însă (inclusiv Belgia și Luxemburgul de astăzi), edictul a fost la început aplicat împotriva celor mai înfocați susținători ai lui Luther. Aceasta s-a întâmplat deoarece aceste țări se aflau sub autoritatea directă a lui Carol al V-lea însuși. În decembrie 1521, Jacob Probst, starețul mănăstirii augustine de la Anvers, a fost primul susținător al lui Luther care a fost judecat în conformitate cu edictul de la Worms. În februarie 1522, Probst a fost obligat să se dezică public de învățăturile lui Luther. În același an, s-au făcut și alte arestări în rândul augustinilor din Anvers. Doi călugări, Johannes van Esschen și Keneth Milar, au refuzat să se dezică și au fost arși pe rug la 1 iulie 1523 la Bruxelles.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600)

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mirăslău a avut loc la 18/28 septembrie 1600 lângă Mirăslău între valahii conduși de Mihai Viteazul (sprijiniți de secui) și trupele austriece ale generalului italian Gheorghe Basta (sprijinite de sași și de nobilimea din Transilvania).

 

Desfășurare

Conflictul dintre domnul Mihai Viteazu, devenit și principe al Transilvaniei în urma Bătăliei de la Șelimbăr, și nobilii transilvăneni s-a acutizat. Stăpânirea lui Mihai Viteazu în Transilvania a fost considerată nelegitimă de către Dieta de la Turda din 23 august/2 septembrie 1599, convocată de Ștefan Csáki (cel care dorea el însuși să devină principe al Transilvaniei), recunoscându-se autoritatea împăratului german Rudolf al II-lea (1576–1612).

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dieta a cerut ajutorul lui Giorgio Basta, care a răspuns chemării și a pornit din Ungaria de Sus spre Transilvania, iar cavaleria și trupele Dietei Transilvaniei l-au părăsit pe Mihai și au trecut de partea habsburgică. Ajutoarele venite din Muntenia au fost oprite de sașii brașoveni la 2/12 septembrie și 4/14 septembrie 1599.

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timp ce Mihai Viteazul dispunea de aproximativ 10.000 – 12.000 de oameni, armata nobilimii, împreunată cu cea a lui Basta, era formată din aproximativ 18.000 de oameni (din care 6.000 de cavaleri germani și flamanzi, purtători de cuirase, și muschetari valoni și francezi).

Mihai Viteazul și-a așezat oastea la Mirăslău, într-un loc îngust între râul Mureș, dealuri, pârâul Lapad și o pădure întărită prin șanțuri. Lupta a început cu atacurile artileriei, din ambele părți. Giorgio Basta a simulat retragerea pentru a-l obliga pe Mihai să părăsească poziția, iar acesta a căzut în cursa întinsă. Cavaleria sa a fost atacată de muschetari și cuirasați și risipită, tunurile pierdute, în timp ce o mare parte din mercenarii cazaci l-au părăsit.

Înfrângerea a fost catastrofală, murind 4.000 dintre oamenii săi, iar domnul, pentru a se salva, trece Mureșul, pornind spre Alba Iulia. Cu ajutor muntean reușește să ia tezaurul din capitala Transilvaniei și, în contextul pătrunderii oștilor polone în Moldova și Țara Românească, a trecut munții pentru a respinge atacul polon din Țara Românească.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cauzele înfrângerii lui Mihai Viteazul

Trecerea sașilor de partea Casei de Habsburg a fost cauzată de numeroasele jafuri comise de trupele lui Mihai Viteazul, precum cele de la Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc. În plan extern Polonia nu a acceptat trecerea Moldovei sub dominația Țării Românești, iar sprijinul împăratului Rudolf al II-lea față de Mihai Viteazul a scăzut, în contextul suspiciunii că Mihai va trece de partea otomană. Generalul Giorgio Basta a fost trimis în Transilvania pentru a întări cursul antiotoman. În această conjunctură a avut loc bătălia de la Mirăslău din 16 septembrie 1600 între Mihai Viteazul și generalul imperial Basta, care se îndrepta spre Alba Iulia. Mihai, care se afla la Orăștie, l-a întâmpinat lângă satul Mirăslău. Cu toate că-și alesese o poziție întărită în mod natural, Mihai cu firea lui impulsivă, nu a profitat de această așezare strategică și s-a lăsat provocat de Basta, care a simulat o retragere. Mihai considerând această retragere ca un semn de slăbiciune a trupelor lui Basta, părăsește poziția întărită și începe să urmărească pe inamic. Această mare greșeală a fost una din cauzele înfrângerii de la Mirăslău. O altă cauză a fost superioritatea trupelor lui Basta. Trebuie amintit că dincolo de succesele sale militare, poziția lui Mihai era fragilă din cauza precarității mijloacelor sale pecuniare și militare. O altă cauză, după părerea cancelarului polon Ioan Zamoyski, este că „domnului român i-au lipsit cele mai bune unități pe care le avea: mercenarii lui Baba Novac, oastea lui Udrea și oastea română a lui Sava armașul și Radu Buzescu”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org;

 

Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574, Roșcani) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega, fiica lui Basarab cel Tânăr Țepeluș. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului.

 

Domnie

În timpul domniei sale a dus o politică de întărire a autorității princiare, lovind în boierime, care l-a numit „Ioan Vodă cel Cumplit”. A vrut să preia domnia încă de la răsturnarea lui Alexandru Lăpușneanu de către Despot Vodă. Neizbutind și nefiind ajutat nici de tătari, polonezi sau germani, se retrage la Constantinopol. Exilat la Rhodos în urma insistențelor reînscăunatului Alexandru Lăpușneanu, ajunge negustor de pietre scumpe, obținând avere și trecere la Constantinopol . Punându-se în legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia Cernăuțeanul, nemulțumit de prea multa plecare către polonezi a lui Bogdan Lăpușneanu, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, jurând credință turcilor, Ioan Vodă câștigă tronul Moldovei. Bogdan Lăpușneanu e învins și gonit cu tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat și din Polonia.

Văzându-și visul împlinit, caută să-și asigure tronul în exterior, punându-se bine și cu turcii și cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuțindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri și minciuni. Pe plan intern, persecută și chinuie cumplit pe boieri și clerici, de unde și supranumele de „cel Cumplit”. În curând însă se ivesc piedici în domnia lui.

Statuia lui Ioan Vodă cel Cumplit (Ioan Vodă cel Viteaz) - Suceveni - foto preluat de pe www.historia.ro

Statuia lui Ioan Vodă cel Cumplit (Ioan Vodă cel Viteaz) – Suceveni – foto preluat de pe www.historia.ro

Alexandru al II-lea Mircea și fratele său Petru Șchiopul pătrund în primăvara anului 1574 în Moldova, cu sprijin turcesc, pentru a-l instala pe acesta din urma pe tronul principatului în locul lui Ioan Vodă.

Aliat cu cazacii din Zaporoje, se aruncă într-un șir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod. Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susținută și de un contingent otoman îl aducea pe Petru Șchiopul domn în Moldova, învingând-o într-o acțiune fulgerătoare lângă Jiliște, la vadul Râmna (Râmnicu Sărat). Pune la Târgoviște domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul.

Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina și Cetatea Albă. Are loc o nouă expediție în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari și munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge și alungă pe tătari, Golia e trimis să-i țină pe turci la Dunăre. Turcii reușesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oștirea lângă iezerul Cahulului, direcție în care se îndreaptă și oastea turcă.

Aici se dă lupta și călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la dușman. Sosirea tătarilor îi copleșește pe moldoveni, care se retrag în satul Roșcani, în apropiere. După o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca (10-11 iunie). Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Îngrijorați de zvonurile pe care le primeau despre mulțimea dușmanilor, înainte de bătălia de la Iezerul Cahulului, întrebându-și Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: „îi vom socoti în luptă”.

Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski și ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pârcălab de Hotin. După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan “Nicoară” Potcoavă (Crețul), Alexandru Sarpega și Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate și un alt nepot au fost doar pretendenți: Constantin (frate) și Lazăr (nepot)

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult in Ioan Vodă cel Cumplit de Bogdan Petriceicu Hasdeu
cititi si:
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574);
- Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)