Articole

Revolta lui Asan şi Petru (1185 – 1187)

Spaţiile ocupate de vlahi şi bulgari în timpul Revoltei lui Asan şi Petru (sau Revolta vlaho-bulgară) 1185 – 1187

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; adevarul.ro

 

Revolta lui Asan şi Petru

La începutul mileniului al II-lea, Imperiul Bizantin era considerat drept cea mai mare forţă a Europei.

Astfel, mai multe state ce au fost ocupate de către bizantini erau obligate să plătească taxe reprezentanţilor imperiului.

Revolta vlaho-bulgară (sau Revolta lui Asan şi Petru) a fost o revoltă a vlahilor care trăiau în Imperiul Bizantin, revoltă cauzată de o creştere a taxelor dar mai ales de refuzul împăratului de a satisface cererile vlahilor.

Revolta a început în 1185/1186 şi s-a încheiat cu crearea regatului Vlaho-bulgar, cunoscut şi ca Ţaratul Vlaho-Bulgar, condus de dinastia Asăneştilor.

Conducătorii vlahilor din spaţiul munţilor Hemus şi din zona cetăţii Anchialos, Petru şi Asan au fost primiţi în audienţă de împărat în 1185, în tabăra de la Kypsella, datorită funcţiilor militare locale dar şi datorită contribuţiei la luptele lui Isaac al II-lea Angelos împotriva normanzilor şi a altor duşmani.

Ei cereau pământ şi dreptul de a exploata resursele locale şi de a fi scutiţi de unele impozite ca urmare a participării la războaie.

Cererea lor, destul de minoră, a fost respinsă.

Choniates a scris că vlahii intenţionau să unească Mysia şi Bulgaria într-un singur imperiu şi că vina rebeliunii o poartă Isaac Angelos

Iar după ce s-au potolit şi neamurile din Răsărit, primind atât daruri întâmplătoare, cât şi dări anuale, căci aşa ştiu cârmuitorii romeilor din zilele noastre să-şi câştige bunăvoinţa străinilor, năzuind după tihnă, asemenea slujnicelor tinere care se indeletnicesc cu torsul, <> vru să-şi ia soţie de neam străin, căci pe aceea pe care o avusese o pierduse prin moarte. Intrând dar în tratative, prin solii, cu Bela, regele Ungariei, ia de soţie pe fiica acestuia, care nu împlinise încă zece ani.

Dar zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruţare din propriile-i ţinuturi; şi a jegmănit, din meschinărie, şi alte oraşe din părţile Anhialosului, pe furiş, dar mai ales şi i-a făcut sieşi şi romeilor duşmani pe barbarii din muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi.

Aceştia, încredinţaţi de inaccesibilitatea ţinutului în care locuiau şi bizuindu-se pe fortăreţele lor, care sunt şi foarte numeroase şi ridicate pe stânci abrupte, s-au sumeţit şi altădată împotriva romeilor; atunci însă, găsind aşa-numitul pretext al lui Patroclu în răpirea turmelor lor şi în oprimarea lor înşile, au dezlănţuit o răscoală violentă. Şi erau izvoditori ai nenorocirii şi agitatori ai întregului neam, unul Petru şi cu Asan, de acelaşi neam şi obârşie”,

a arătat cronicarul bizantin Niketas Choniates conform traducerii din volumul Izvoarele Istoriei României.

Spaţiile ocupate de vlahi şi bulgari în timpul Revoltei lui Asan şi Petru (sau Revolta vlaho-bulgară) 1185 - 1187 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Spaţiile ocupate de vlahi şi bulgari în timpul Revoltei lui Asan şi Petru (sau Revolta vlaho-bulgară) 1185 – 1187 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Isaac a pornit imediat o campanie împotriva vlahilor, în primăvara anului 1186, reuşind să-i alunge pe rebeli peste Dunăre.

După retragerea trupelor romane, vlahii au revenit şi, cu ajutorul cumanilor, au reocupat poziţiile din munţii Hemus.

Isaac a revenit cu trupele sale împotriva vlahilor în 1187, 1188, 1190 şi 1192 dar vlahii răsculaţi reveneau mereu împreună cu bulgarii şi cumanii.

În 1191 Isaac a atacat răsculaţii din Serbia lui Stefan Nemanja, aducându-i sub suzeranitatea romanilor.

În 1194 vlahii înving armata romană condusă de Alexios Gidos şi Basil Vatatzes la Arkadiopolis.

Isaac a plănuit un contraatac cu sprijinul ungurilor dar în primăvara anului 1195 este înlăturat de la domnie.

Următorul împărat a fost Alexios al III-lea care a pierdut teritorii în favoarea vlahilor şi a bulgarilor până la linia Philippopolis, Beroe, Anchialos şi Varna.

În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit şi a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat in mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi. Liderii insurecţiei Petru şi Asen aparţineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor”, a explicat istoricul rus Aleksandr Aleksandrovic Vasiliev.

Din 1197 vlahii şi bulgarii au fost conduşi de Ioniţă Caloian, care a acaparat noi teritorii.

Tot în 1197, Alexios al III-lea a trebuit să lupte împotriva vlahului Dobromir Chrysos, care dorea autonomie în zona Strumiţa (Macedonia).

Luptele s-au încheiat cu un compromis.

În 1200 Alexios al III-lea a trebuit să lupte împotriva vlahului Ivancu care ocupase Mosynopolis, Xantheia, Abdera şi apoi thema Smolena în valea Strymon.

În final revolta lui Ivancu a fost înăbuşită.

În 1200 un raid vlaho-cuman a ajuns până la zidurile Constantinopolului, dar atacatorii s-au retras în urma unei incursiuni a unei armate din Galiţia în teritoriile vlahilor şi cumanilor.

Ioniţă Caloian a cerut şi a primit de la papă în 1202 titulatura de rex Bulgarorum et Blachorum (rex Bulgarie et Blachie), dar nu pe cea imperială aşa cum dorea.

Ţaratul vlaho – bulgar a dispărut în jurul anului 1260, după ce s-a împărţit în mai multe state, care la rândul lor au fost cucerite de către Imperiul Otoman la sfârşitul anilor 1300.

 

cititi mai mult despre Revolta lui Asan şi Petru si pe en.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137)

Hartă indicând locația Bătăliei de la Rignano

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137)

Bătălia de la Rignano a constituit cea de a doua mare înfrângere suferită în cariera sa de regele Roger al II-lea al Siciliei și, ca și prima, Bătălia de la Nocera, ea s-a datorat aceluiași oponent: Rainulf al II-lea de Alife.

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei - Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei – Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Prima diferență față de confruntarea de la Nocera constă în poziția avută de adversarul regelui Roger al II-lea. La Nocera, în 24 iulie 1132, Rainulf, aliat cu principele Robert al II-lea de Capua și cu ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, era nu mai mult decât un simplu rebel, care se opunea regelui Siciliei. În 30 octombrie 1137, Rainulf tocmai fusese numit duce de Apulia, și beneficia de sprijinul unui contingent de 800 de trupe germane împrumutate de la împăratul Lothar al III-lea, iar adversar al său era, alături de regele Roger, fostul său aliat Sergiu de Neapole.

În 1134, Roger îl numise pe cel mai mare fiu legitim al său, Roger, ca duce de Apulia. Numirea lui Rainulf ca duce în 1137 de către împărat și de papa Inocențiu al II-lea intra în directă contradicție atât cu regele Roger, cât și cu tânărul duce Roger al III-lea. Rainulf ridicase o armată de 800 de cavaleri pe cont propriu, pentru a completa forțele trimise din Germania, precum și o infanterie pe măsură. El nu își dorea cu adevărat confruntarea militară, însă Roger și fiul său, alături de proaspăt supusul Sergiu al VII-lea, au pornit în marș împotriva sa. Regele Roger a hotărât să atace la Rignano, supranumit Balcone delle Puglie, unde Monte Gargano coboară abrupt către câmpia Apuliei.

Bătălia a început prin atacurile succesive ale tânărului Roger. El a împins înapoi armata lui Rainulf de-a lungul drumului către Siponto. Regele a fost atras și el în aceste confruntări, însă șarja sa a fost respinsă, din motive necunoscute. El a dat înapoi și curând armata regală s-a retras cu totul. Cu toate că cei doi Rogeri au supraviețuit în a ajunge la Salerno, Sergiu a căzut în luptă, iar pretenția lui Rainulf asupra ducatului de Apulia era apărată.

Ca și confruntarea de la Nocera, bătălia de la Rignano nu a avut efect de durată, dat fiind că orașele din Campania nu s-au răsculat împotriva regelui, așa cum Rainulf s-ar fi așteptat, însă poziția lui Ranulf în Apulia a rămas în deplină stabilitate până când, doi ani mai târziu, s-a stins din viață.

Oarecum curios pentru o înfrîngere, bătălia de la Rignano a avut un efect pozitiv asupra lui Roger al II-lea: dat fiind că ducele Sergiu al VII-lea a murit fără a avea urmași, iar aristocrația napolitană nu a putut ajunge la un acord asupra persoanei care să succeadă în Napoli, Roger și-a putut stabili controlul direct asupra ducatului, numindu-l pe fiul său, Alfons ca nou duce.

cititi despre Bătălia de la Rignano si pe en.wikipedia.org