Secolul al XI-lea Arhive - Uniti Schimbam

Articole

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

27 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/148 vizite

Continuăm astăzi serialul semnat de Alexandru Cristian Surcel. După ce am explorat rădăcinile antice, ne oprim asupra perioadei în care „ideea de Dacia” a supraviețuit prin limbă și credință, culminând cu prima unificare politică a celor trei țări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Un moment scurt în timp, dar etern ca simbol.

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul - Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

27 martie 2026

De la obști la țări

Prezența de 600 de ani a Imperiului Roman la Dunărea de Jos, din care pentru 165 de ani a inclus și mare parte din teritoriul Daciei de la nord de Dunăre (cu două reveniri la nord de Dunăre, de la Constantin cel Mare la migrația hunilor din anii 375-376 și apoi în timpul domniei împăratului Justinian, în prima jumătate a secolului al VI-lea), a lăsat o moștenire de neșters: poporul român, format pe matricea fostelor triburi dacice, getice și moesice, dar vorbitor al unei limbi derivate din latina vulgata, adică din limba efectiv vorbită de locuitorii Romei imperiale, practicant de devreme al religiei creștine, devenită în secolul al IV-lea religia oficială a Imperiului Roman.

Strămoșii românilor nu au existat însă din punct de vedere politic decât mult mai târziu, pentru că în cea mai mare parte a primului mileniu guvernarea romană a fost treptat înlocuită cu hegemonii ale triburilor barbare, aflate într-o amplă migrație care a durat sute de ani. La început, între aceste triburi barbare s-au aflat și triburi ale așa-numiților daci liberi, pe care împărații Traian și Hadrian îi lăsaseră să se guverneze singuri, în calitate de clienți (vasali) ai Romei. Dar, când Imperiul Roman întreprinde marea sa expediție împotriva carpilor, în anii 312-314, dacii liberi practic ies din istorie; o ultimă menționare este a carpilor aliați cu hunii în anul 381.

Așa că timp de secole, romanicii din Carpați și de la Dunărea de Jos și apoi românii timpurii trăiesc organizați în așa-numite obști sătești, o formă străveche de organizare, cu rădăcini în preistorie și care va persista în anumite zone de munte până prin prima jumătate a secolului al XX-lea. Obștile românești erau conduse de juzi, de la latinescul „judex”, „judecător”, deci a căror funcție principală era arbitrarea litigiilor și împărțirea dreptății, asistați de adunarea bărbaților maturi cunoscuți ca „moși”, termen de origine traco-dacică, sau „bătrâni”, de la latinescul „veteranus”. Pe măsură ce, de prin secolul al VII-lea, populațiile slave se vor întrepătrunde cu cele romanice, pe ambele maluri ale Dunării, pentru jude avea să fie folosit uneori și termenul slav de „staroste”.

La final de secol VIII hanatul avar, care avea baza în pusta panonică dar domina o mare parte a Europei Centrale și de Sud-Est, este zdrobit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare, un fel de reconstrucție germanică a Imperiului Roman de Apus, iar la începutul secolului al IX-lea, ultimele hoarde avare sunt învinse fără drept de apel de bulgarii turcici, care-și aveau propriul hanat la sud de Dunăre. Chiar dacă bulgarii revendică stăpânirea unor zone din nordul Dunării, cu siguranță mult mai restrânse decât ce este figurat în tot felul de hărți pe care echivalentul bulgar al protocroniștilor noștri le circulă pe rețelele sociale, înlăturarea hanatului avar și formarea în stepele din nordul Mării Negre a Imperiului Khazar creează o pauză în succesiunea migrațiilor de popoare și ale hegemoniilor efemere ale diferiților migratori.

Asta a permis ca obștile sătești să înceapă să se grupeze în ceea ce românii aveau să numească țări. Iar geografia românească este plină de unități geografice mai mici și mai mari numite astfel. În privința unora, documentele istorice păstrate le arată ca entități politice funcționale în timpul Evului Mediu, în privința altora putem doar presupune, eventual sesiza anumite indicii arheologice. În afară de așa-numitele țări, pe filiere slave și bizantine avem atestate fel de fel de Vlahii, în diferite puncte ale Peninsulei Balcanice, dar și la nord de Dunăre (Vlăsia, Vlașca etc.). Iar în fruntea acestor mici stătulețe, se ridică conducători feudali ale căror titulaturi sunt împrumutate de la slavi (cu excepția regiunilor din sudul Peninsulei Balcanice unde avem și niște „despoți”, titlu bizantin): jupani (de unde și „jupân”), cnezi (cu varianta „chinezi”) și voievozi. Ultimul termen e cel mai interesant prin faptul că la slavi voievodul era subordonat cneazului sau jupanului, el fiind comandantul armatei, nu și conducătorul politic. La români, voievodul devine supremul conducător politic, uneori având drept vasali mai mulți cnezi (cum se întâmplă în Țara Maramureșului, voievodat compus din șapte cnezate de vale), și este desemnat și cu termenul de origine latină de domnitor sau domn, de la „dominus” („stăpân”). De altfel, românii mai folosesc și termenii de sorginte latină de „a domni” și „domnie”.

Acest proces era deja destul de avansat la anii 896-900, când maghiarii conduși de Arpad pleacă din Atelkuz, ținut ce le-a servit de patrie temporară în nordul Mării Negre, ocolesc arcul carpatic și traversează munții pe la pasul Șipka din Carpații Nordici, revăsându-se în pusta panonică. Cuceresc populația locală formată, potrivit Cronicii lui Nestor și lui Simon de Keza, din slavi, bulgari și vlahi (mă rog, români și romanici panonici din cultura Kasztely), apoi încep raidurile asupra vecinilor. La est, maghiarii atacă succesiv patru așa-numite ducate, cel al lui Salanus, dintre Dunărea Mijlocie și Tisa, cel al lui Menumorut, dintre Tisa și Munții Apuseni, cel al lui Glad din viitorul Banat, precum și „terra Ultransilvana”, „țara de dincolo de păduri”, populată de români și de slavi și condusă de „Gelou, quidam Blachus”, „Gelu, un oarecare român”. Campaniile acestea sunt descrise în amănunt în cronica „Gesta Hungarorum”, căreia pentru evenimentele ulterioare din Banat i se adaugă „Legenda Sfântului Gerard” (primul episcop de rit catolic din Banat, martirizat de maghiarii păgâni într-una din marile lor răscoale anticreștine).

Despre aceste țări, ca și despre altele vom mai afla informații prin diferite texte medievale, care privesc evenimente și fapte care se petrec între secolele al X-lea și al XII-lea. Nu avem acum spațiul și timpul necesar să intrăm în toate amănuntele, mai ales că deținem un puzzle incomplet. Știm de exemplu destul de multe despre Transilvania dintre anii 900, când Gelu este uzurpat de căpetenia maghiară Tuhutum, și anul 1000, când urmașul acestuia, Gyula cel Tânăr, intră într-un conflict fatal cu vărul său, regele Ștefan I (Sfântul Ștefan), creștinatorul ungurilor. Iar apoi cronicile și documentele de cancelarie păstrate nu ne mai zic mare lucru până în 1113, când este proclamat un principe al Transilvaniei, într-o primă încercare a coroanei maghiare de a organiza ținuturile tributare ei din interiorul arcului carpatic, iar apoi până în 1176, când este numit primul voievod al Transilvaniei; titlul acesta, unic pentru regiunile cu populație românească, este extrem de relevant pentru realitatea politică a acestei entități autonome din cadrul Regatului Ungariei, la momentul înființării sale.

Unirile ce au generat Țara Românească (Valahia)

În anul 1247, coroana maghiară edicta Diploma Cavalerilor Ioaniți. În contextul în care, după căderea Ierusalimului, diferitele ordine cruciate încercau să se relocheze în Europa, regele Ungariei, care la acea vreme încerca să se extindă în regiunile de la sud și est de Carpați, care în secolele anterioare fuseseră dominate de triburile turcice ale pecenegilor și cumanilor, după o tentativă de a-i coloniza în Țara Bârsei pe cavalerii teutoni, ce se dovediseră însă periculoși, făcea acum o nouă tentativă cu cavalerii ioaniți, adică viitorii cavaleri de Malta. O altă încercare eșuată, dar documentul de la baza ei reprezintă mană cererască pentru istorici.

Descoperim astfel care era peisajul politic exact dintre Carpații Meridionali și Dunăre cu câteva decenii înainte de constituirea statului cunoscut drept Țara Românească sau Țara Rumânească (Țara Muntenească pentru moldovenii cărora nu prea le venea să se refere exclusiv la vecinul lor din sud ca fiind o țară românească), Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), Valahia Transalpina sau, pur, și simplu, Valahia. Diploma enumeră cinci stătulețe, dintre care unul singur sub real control maghiar, de unde și forma lui de organizare: Banatul de Severin. În rest, avem două cnezate mai mici, în sudul Olteniei, ale lui Ioan și Farcaș (probabil Lupu, „farkaș” înseamnă „lup” în maghiară), și două voievodate mai mari: unul în nordul Olteniei, dar cuprinzând și Țara Hațegului, la nord de munți, al lui Litovoi, precum și unul în regiunea Argeș-Muscel, al lui Seneslau (de la acesta probabil derivă denumirea provincială de Muntenia, destul de insolită pentru o regiune în care forma de relief predominantă este câmpia). Aceste stătulețe, vag vasale coroanei maghiare, rezistaseră cu succes Marii Invazii Mongole din anul 1241, o adevărată catastrofă europeană, fapt menționat explicit în Diploma Cavalerilor Ioaniți.

Cronicile muntenești leagă formarea Țării Românești de un eveniment legendar: descălecatul lui Negru Vodă din Țara Făgărașului, care ar fi avut loc pe la anul 1290. Biserica domnească din Câmpulung Muscel, potrivit tradiției prima capitală valahă, păstrează o inscripție în care legendarul Negru Vodă poartă numele de Radu Negru. Stolnicul Constantin Cantacuzino amintea și un al doilea decălecat, cel al Basarabilor, care ar fi trecut Dunărea din Valea Timocului în Oltenia. Toate aceste tradiții nu beneficiază și de confirmări din documente contemporane, ca în cazul Moldovei, ceea ce i-a făcut pe unii istorici să nege existența lui Negru Vodă sau a descălecatului său.

Este însă un lucru neîndoielnic că la rădăcina constituirii Valahiei Transalpine a stat unirea micilor state amintite în Diploma Cavalerilor Ioaniți, fără Țara Hațegului pe care voiedodul Litovoi o pierduse în urma războiului cu Ungaria din anul 1277; în primul rând a celor două voievodate mai mari, cel din nordul Olteniei și cel din Argeș-Muscel. Autonomia ulterioară a Olteniei, cu propriul ban instalat la Severin, apoi la Strehaia și, în final, la Craiova, este un argument în plus privind statutul de stat cândva separat al acestei provincii. Și mai este neîndoielnic că Țara Făgărașului, cu sau fără descălecatul lui Negru Vodă, a fost mare parte din Evul Mediu strâns legată cu Valahia, ba chiar la un moment dat unită cu aceasta.

Pe la 1310, când Basarab I, fiul lui Tochomerius (Tihomir; personaj despre care nu știm mai nimic, dar este amintit pe piatra de mormânt a fiului său), este urcat deja pe scaunul domnesc al noului stat, teritoriile de pe cele două maluri ale Oltului fuseseră deja unite. În 1330, Basarab I obține prin victoria sa spectaculoasă de la Posada independența față de Ungaria, iar până la moartea sa, în anul 1354, reușește să cucerească de la tătari întregul teritoriu până la Dunărea de Jos și chiar mai departe, inclusiv cetatea Chilia, de la nord de gurile Dunării.

Unirile lui Mircea cel Bătrân

Ultimele uniri semnificative ale Valahiei în perioada sa formativă, caracterizată de un adevărat salt istoric pentru populația de la sud de Carpați, sunt realizate de Mircea cel Bătrân (1386-1418), urmaș al lui Basarab I, care, în contextul formării alianței pentru o mare cruciadă împotriva Imperiului Otoman, devenit marea amenințare islamică în cele două-trei decenii anterioare, obține în anul 1389 de la regele Ungariei suveranitatea asupra țărilor autoguvernate românești ale Amlașului și Făgărașului. Acestea erau oricum profund cunectate cu Țara Românească prin tradițiile legate de Negru Vodă, prin economie, prin cultură și prin Legea Țării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval românesc cunoscut și ca Jus Valachicum în documentele de cancelarie din diversele monarhii europene. Una din cele mai complete transpuneri scrise ale acestui sistem de drept tradițional este reprezentat de Statutele Țării Făgărașului.

De asemenea, în primăvara anului 1389, Mircea atacă armata otomană care în toamna anului 1388 invadase despotatul Podunaviei, adică pământul dintre Dunăre și Marea Neagră, care mai târziu avea să fie cunoscut ca Dobrogea.

Gazdă a mai multor colonii grecești și numit în Antichitate Sciția Mică, din cauza sosirii aici în număr considerabil în secolele IV-III î.Ch., dinspre Ucraina de azi, a sciților dislocați de sarmați, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră fusese locuit în principal de geți. Invadat prima dată de romani în contextul războaielor mithridatice, în 72-71 î.Ch., și a doua oară ca parte a războiului daco-roman din 29-28 î.Ch., Dobrogrea fusese anexată Imperiului Roman în anul 46 d.Ch. și părăsită de acesta de-abia în anul 602. Devenită parte a hanatului bulgar, ce se transformă într-un final în țarat, când adoptarea creștinismului transformă statul turcic într-unul slav, Dobrogea este recucerită de Imperiul Roman de Răsărit prin anul 970. Între timp, redus la provincii în care elena avea în mod tradițional rolul de lingua franca, acesta devenise un stat de limbă greacă, pe care modernitatea îl mai numește și Imperiul Bizantin. Teritoriul dintre Dunăre și Marea Negră a fost organizat ca themă (provincie) sub numele de Paristrion sau Podunavion și a rămas sub stăpânirea împăraților din Constantinopol și Niceea (între 1204 și 1261, când cruciații occidentali ocupă Constantinopolul) cu doar o scurtă întrerupere pe vremea lui Asan Ioan al II-lea (1218-1241), când trece temporar la Imperiul Asăneștilor.

Și aici, ca și în restul spațiului românesc, avem atestate diferite mici „țări” feudale, funcționând în cadrul unui Imperiu Roman de Răsărit care tolera tot mai mult diferite seniorii autonome în teritoriile sale. Cea mai imporantă este, în jurul anului 1320, țara Karvunei, cu cetatea de scaun, azi în ruină, la capul Caliacra, nu departe de orașul modern Cavarna. Azi istoricii bulgari consideră Karvuna o construcție politică bulgară. Totuși, o regiune a cărei principală marfă de export este cărbunele de lemn, numit și mangal (de unde denumirea genoveză a vechiului oraș Callatis, întemeiat de coloniștii greci, Mangalia), poartă un nume în care rezonează cuvântul medieval românesc pentru cărbune și mangal: cărvune. La fel de românește sună și multe alte denumiri geografice din regiune, iar la Capidava bizantină, pe malul dobrogean al Dunării, a fost găsit artefactul cu cel mai vechi text în limba română: vasul cu inscripția „Petre”, scris cu ajutorul alfabetului grec (secolul al X-lea sau al XI-lea).

În 1346, sub conducerea lui Balica, personaj al cărui nume în forma Balc apare pe la 1359 și la nepotul și ultimul voievod la Moldovei din familia lui Dragoș Vodă, Karvuna se implică în războiul civil din Imperiul Bizantin. Drept răsplată, Balica este investit despot al Podunaviei. Însă fratele acestuia, Dobrotici, este cel care transformă thema bizantină într-un stat semnificativ. Pe parcursul unei domnii de 32 de ani, Dobrotici obține independența statului său și îi extinde teritoriul de-a lungul Dunării până la Silistra, numită încă Dârstor, după anticul Durostorum, iar pe litoralul Mării Negre de la gurile Dunării la Varna, inclusiv. Turcii otomani vor redenumi fosta Podunavie și fosta Sciție Mică Dobrogea, țara lui Dobrotici. La moartea sa, liderul dobrogean era urmat de fiul său Ivanco, dar nu înainte ca el însuși să fi desprins Silistra, în fruntea căreia îl pusese pe un al doilea fiu.

Însă în toamna anului 1388, o armată otomană îi învinge pe Ivanco și pe fratele său, ceea ce atrage sfârșitul statului dobrogean independent. Vecinul din Valahia, Mircea cel Bătrân, trece în primăvara anului 1389 Dunărea și îi alungă pe otomani, după care se proclamă el însuși despot al Podunaviei și stăpânitor al Dârstorului. Dobrogea se unește astfel cu Țara Românească și va rămâne așal până în 1420, când Mihail I, fiul ce mare al lui Mircea, care poartă și el titlul de despot al Podunaviei, este ucis pe câmpul de luptă, în război cu otomanii. Dobrogea trece atunci, pentru 458 de ani, la Imperiul Otoman, iar un pașă este instalat la Silistra.

Țările Făgărașului și Amlașului, după moartea lui Mircea cel Bătrân, revin și ele în componența Voievodatului Transilvaniei, iar pe vremea lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) le găsim printre adversarii ireductibili ai acestuia.

Unirile ce au generat Țara Moldovei

Numită uneori și Moldo-Vlahia, Moldova este ultimul stat feudal românesc ce se întrupează între Carpații Orientali și râul Nistru, tot printr-un șir de uniri. Cândva patrie a neamului dacic al carpilor, care a dat numele Munților Carpați, Moldova e mult timp sub autoritatea diferitelor triburi migratoare, ultimii dinaintea mongolilor fiind cumanii, care în ciuda eforturilor coroanei maghiare de a-i câștiga pentru creștinismul catolic se convertesc treptat la creștinismul ortodox și se asimilează în populația românească. Concomitent, sursele medievale descriu diferite țări locale, precum țara bolohovenilor, ce include teritorii din nordul Moldovei de mai târziu, dar și din Podolia slavă, și care se află frecvent în conflict cu Rusul Kievean, țara brodnicilor, adică a oamenilor de la vaduri, sau țara berladnicilor, nume derivat de la Bârlad (râu, oraș și ținut). Oguz Name, cea mai veche cronică de limbă turcă, evocă un război între statul Rus, condus de vikingii din Kiev, și cumanii aflați la acel moment în migrație, în care Rus îi au drept aliați pe vlahi (Ulakes), care trăiesc în Ulak ili (țara vlahă), undeva la vest de statul kievean.

Realitatea regiunii este schimbată drastic în 1241, când mongolii năvălesc asupra Europei cu toată ferocitatea lor de apocalipsă călare. Regiunea de la est de Carpați este prinsă în componența Imperiului Mongol, apoi a Hanatului Hoardei de Aur, o capitală provincială fiind amenajată la Orheiul Vechi. Ocupația mongolă (tătară) nu înseamnă dispariția totală a feudalilor locali. Unii, precum „ducii” Olaha (Românul) și Roman, întâlniți de ambasadorii italieni în drum spre curtea imperială mongolă, își găsesc un loc în noua ordine a hanilor tătari. Iar în 1277 mai spre nord avem date despre un război între valahi și ruteni.

Nașterea Moldovei se leagă de două descălecaturi de data aceasta indubitabil atestate de documentele contemporane. Legenda redată de cronicarii moldoveni vorbește de o vânătoare pornită din Maramureș, de urmărirea unui bour, de o cățelușă chemată Molda și râul în care aceasta se îneacă și e numit în amintirea ei Moldova. Un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe, din moment ce Moldova are încă de la fondarea sa drept stemă capul de bour. Dar realitatea redată de documentele de cancelarie nu este cea a unei simple urmăriri prin munți a animalului vânat. Vecinătatea tătară este foarte deranjantă Regatului Ungariei, mai ales că economia tătarilor are ca ramură importantă răpirea oamenilor care să fie apoi vânduți în piețele de sclavi din Asia Mică. Așa că pe la jumătatea secolului al XIV-lea supușii regelui de la Buda participă la expediții peste Carpații Orientali împotriva tătarilor, iar în 1352-1353, un cneaz maramureșean pe nume Dragoș, însoțit de fratele său Drag, de alți membri ai familiei și de ostașii săi primește mandat pentru a întemeia o marcă antitătară pe valea râului Moldova.

Faptul că noua entitate supusă coroanei maghiare ia forma unui voievodat românesc nu e deloc întâmplător. Populația de la est de Carpați era românească și creștin ortodoxă, ca și cea din Țara Maramureșului. Dragoș Vodă este succedat de fiul său, Sas, și de nepotul său, Balc, ultimul în 1359. Este chiar anul în care populația locală se răscoală; revolta este inițial stopată cu ajutorul unui alt cneaz maramureșean, Bogdan din Giulești. Dar ea se reaprinde când un fost voievod al Maramureșului, Bogdan din Cuhea, intrat în conflict cu regele Ungariei Ludovic I de Anjou, împreună cu familia și curtenii săi, săvârșește cel de-al doilea decălecat. Drăgoșeștii, ce vor deveni familia nobiliară maghiară Dragfi, cu urmași până în ziua de azi, sunt alungați înapoi în Maramureș, în timp ce Bogdan I reușește să respingă toate armatele ungurești trimise împotriva lui până în 1365. Moldova devine astfel independentă.

Sub următorii domnitori, statul cu capitala inițială la Baia, apoi la Suceava, se tot unește cu alte și alte entități locale și se extinde până la Nistru. Una din cele mai semnificative este unirea cu Țara Șipenițului, aflată mai spre nord, printr-o căsătorie voievodală. In final, pe la 1395, Roman I Mușat se poate proclama domnitor al întregului teritoriu de la munți până la „marea cea mare”. Ulterior, Moldova apare ca fiind organizată în Țara de Sus și în Țara de Jos, fiecare cu vornicul său. Țara de Jos are un plus de autonomie față de domnie, ceea ce poate fi o reflexie a statalității anterioare proprii a acestei regiuni (unde în secolul al XIII-lea, coroana maghiară susținuse înființarea și funcționarea unei episcopii catolice a cumanilor). Un ultim act de expansiune, în 1462, al lui Ștefan cel Mare (1457-1504), aduce Moldovei cetatea Chiliei și regiunea de la nord de gurile Dunării, numită Basarabia, după ce aparținuse Valahiei timp de un secol.

Unirile Pocuției cu Moldova

Petru Mușat (1377-1393), cel mai important dintre domnitorii timpurii ai Moldovei, din păcate adesea eclipsat de urmașii săi Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, împrumuta regelui Poloniei o sumă importantă de bani, pe care acesta o garanta cu Pocuția, provincie cu capitala la Colomeea, corespunzând azi regiunii Ivano-Frankivsk din Ucraina. Populația acestei regiuni era creștin ortodoxă și parțial volohă/valahă, cum erau multe dintre comunitățile de păstori din Carpații Nordici.

Datoria nu a fost plătită, dar voievozii de la Suceava nu s-au grăbit să execute garanția, preferând să cultive bunele relații cu Polonia. Pe la 1431 însă, Alexandru cel Bun (1400-1432) aflase de tratatul secret prin care regii Ungariei și Poloniei conveneau să ocupe și să împartă Moldova între regatele lor. Ca fost aliat loial care acum se simțea trădat, Alexandru trebuia să-i pedepsească pe polonezi, așa că și-a reamintit de garanția împrumutului niciodată rambursat acordat de Petru Mușat. În ultima sa expediție militară, Alexandru a condus trupele moldovenești până la Liov, prădând întregul ținut traversat, iar la întoarcere a păstrat Pocuția.

Cum între fiii lui Alexandru cel Bun, după moartea acestuia, a izbucnit un fioros război civil, polonezii au găsit ocazia să recupereze Pocuția. Istoria avea însă să se repete în primii ani ai secolului al XVI-lea, când, după decenii de alianță și chiar de vasalitate formală, Polonia avea să atace Moldova lui Ștefan cel Mare. După victoria categorică de la Codrii Cosminului, Ștefan avea să lanseze propria sa expediție de represalii spre Liov, la capătul căreia avea și el să păstreze Pocuția. Și, din nou, Bogdan al III-lea Chiorul, fiul și succesorul imediat al lui Ștefan, dintr-o greșeală de calcul politic, avea să întoarcă Pocuția Poloniei.

Unirea de la 1600

Deși Transilvania, Valahia și Moldova aveau relații strânse, iar Moldova își copiase majoritatea instituțiilor după Valahia, care la rândul său le preluase de la Imperiul Bizantin și de la țaratele bulgare de Târnova și Vidin, problema unei unificări într-un singur stat nu s-a pus destul de mult timp. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și, mai târziu, guvernator (regent) al Ungariei a intervenit în politica internă a Valahiei și Moldovei, impunând domnitori favorabili alianțelor cruciate antiotomane, dar dincolo de vasalitățile specific medievale nu a încercat să contopească cele trei țări românești. Vlad Țepeș a recuperat temporar raiaua Giurgiu și părți din Dobrogea, dar proiectul lui este eliberarea Constantinopolului și restaurarea Imperiului Roman de Răsărit, proaspăt cucerit de otomanii lui Mahomed al II-lea, nu unirea românilor. Ștefan cel Mare a intervenit în mod repetat în Țara Românească, dar nu pentru a o uni cu Moldova, ci doar pentru a impune voievozi care să se alăture alianței antiotomane.

Lucrurile încep însă să se schimbe în secolul al XVI-lea, când vântul Renașterii începe să bată și în Țările Române. Umanistul ardelean Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), o rudă de-a Corvineștilor, scrie despre unitatea etno-lingvistică, culturală și religioasă, ca și despre vechimea și latinitatea românilor din întreaga regiune de la Carpați și Dunărea de Jos. Tipograful valah Coresi, finanțat de principele calvin al Transilvaniei (care se desprinde de Ungaria ca principat vasal Imperiului Otoman, după transformarea în 1541 a unei mari părți a acesteia în pașalâcul de Buda) tipărește traduceri biblice în limba română, evitând în mod voit regionalismele, astfel încât cărțile lui să poată fi ușor citite oriunde în spațiul românesc; este un prim pas spre o limbă literară. În acest context, Petru Rareș (1521-1538, 1542-1546), cel mai capabil dintre fiii lui Ștefan cel Mare, asociat și cu prima utilizare a tricolorului albastru-galben-roșu, încearcă să preia controlul în Transilvania și să o unească cu Moldova. Un alt voievod al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit (numit uneori și cel Viteaz), spre finalul secolului, în cadrul războiului său cu otomanii, obține pentru câteva zile și controlul asupra Valahiei.

Dar să nu ne iluzionăm că Mihai Viteazul (1593-1601) era animat de sentimentul național atunci când a realizat unirea de la 1600. Pretinsul bastard al lui Pătrașcu Vodă cel Bun, ceea ce l-ar face frate cu renascentistul Petru Cercel, ctitorul unei spectaculoase biserici din incinta curții domnești de la Târgoviște, este adesea considerat oltean pentru că a fost la un moment dat ban al Olteniei. Mânăstirea Mihai Vodă de la București a ctitorit-o din această calitate. În realitate, el era fiul unei negustorese din Târgul de Floci, oraș-port la Dunăre numit astfel din cauza comerțului cu lână, în județul Ialomița de azi, care a decăzut și în cele din urmă a fost părăsit. Adevăratul său tată pare să fi fost tot un negustor, un grec. În cariera lui, Mihai a trecut și prin Italia, unde s-a angajat ca mercenar în armatele celebrilor gondotieri, aceasta fiind școala la care și-a dezvoltat extraordinarele aptitudini militare.

Deși a obținut tronul Țării Românești cu sprijinul otomanilor, Mihai s-a alăturat cu convingere alianței antiotomane. În 1595 a acceptat să participe la așa-zisa unire a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, care i-a pus pe domnitorii de la Târgoviște și Suceava să-i jure credință. Apoi s-a dezlănțuit asupra Imperiului Otoman, atacând orașele de pe malul Dunării, respingând contraofensiva otomană prin victoriile de la Călugăreni și Giurgiu și avansând adânc în teritoriul acestuia. Mihai s-a apropiat astfel cel mai mult de realizarea efectivă a visului bizantin al domnitorilor români. Dar, sprijinul insuficient al aliaților și labilitatea lui Sigismund Bathory îl obligă să ajungă la un compromis cu Imperiul Otoman. Voievodul valah renunță să mai continue ofensiva, iar Înalta Poartă îi recunoaște dinastia și acordă independența Valahiei.

Pentru ambițiosul Mihai Viteazul asta nu este suficient. Dacă proiectul unui nou Imperiu Roman de Răsărit este imposibil, proiectul unui nou regat al Daciei devine tentant. Decizia este stimulată și creșterea influenței poloneze, într-un moment în care Polonia e aliată cu Imperiul Otoman, în Transilvania prin accederea pe tron a cardinalului Andrei Bathory și în Moldova prin urcarea în scaunul domnesc a lui Ieremia Movilă. Așa că în anul 1599 curajosul voievod trece munții și trupele sale le zdrobesc pe cele ale principelui Transilvaniei la Șelimbăr, nu departe de Sibiu. Andrei Bathory este ucis de secui, iar Mihai Viteazul intră în Alba Iulia și devine principe al Transilvaniei. În luna mai a anului 1600, domnitorul valah pătrunde în Moldova și avansează spre Suceava. Ieremia Movilă fuge în Polonia, iar Mihai intră în Suceava și este investit ca voievod al Moldovei fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență.

Numită într-un text scris chiar de mâna marelui domnitor „asta-i pohta ce-am pohtit”, unirea de la 1600 a fost o uniune personală, consolidată prin unele măsuri ce anunțau o viitoare fuziune mai completă (acordarea de moșii boierilor valahi în Transilvania și nobililor transilvăneni în Valahia). Atât cât a durat, fiecare din cele trei țări și-a păstrat individualitatea, instituțiile și legile (motiv pentru care majoritatea românească a continuat să fie discriminată în Transilvania, singura ameliorare privind planul religios, în care Mihai Viteazul înființează la Alba Iulia o mitropolie ortodoxă).

În septembrie 1600 începe o revoltă a nobililor maghiari, în timp ce Polonia invadează Moldova și Valahia, pentru a-i înscăuna domnitori pe Ieremia și Simion Movilă. Învins pentru moment, Mihai e obligat să plece la Praga, unde se străduiește să obțină sprijinul împăratului romano-german. Reușește în cele din urmă, revine în anul 1601 în Transilvania, unde este victorios, în timp ce boierii loiali precum frații Buzești îl alungă pe Simion Movilă din Țara Românească. Filmul se rupe atunci când Mihai Viteazul e asasinat de proprii săi aliați, mercenarii de sub comanda generalului imperial Basta, la ordinele acestuia.

Unirea de la 1600 nu supraviețuiește fondatorului său. Dar nu este lipsită de urmări. De-a lungul secolului al XVII-lea au loc repetate tentative ale unuia sau altuia dintre conducătorii celor trei țări de a obține autoritate și asupra celorlalte două. Unele familii domnești aplică și tactica împingerii membrilor săi pe ambele scaune domnești din Moldova și Valahia (gen tatăl sau fratele mai mare pe un tron, iar fiul sau fratele mai mic pe celălalt). Mai spre finalul secolului, începe practica numirii aceluiași domnitor ba în Moldova, ba în Valahia (însă niciodată în același timp). În secolul al XVIII-lea mari cancelarii imperiale croiesc planuri de restabilire a regatului Daciei sub controlul lor. Iar în preajma revoluției de la 1848, Nicolae Bălcescu publică cartea „Românii subt Mihai Voievod Viteazul”, care lansează mitul marelui domnitor unificator și-l transformă într-un precedent istoric pentru aspirațiile unioniste ale generației pașoptiste și urmașilor acesteia.

Unirea de la 1600 nu a fost un eșec, ci o scânteie. Deși efemeră politic, ea a demonstrat pentru prima dată că barierele geografice și interesele marilor imperii pot fi depășite de o singură voință politică românească. Mihai Viteazul nu a lăsat în urmă un stat consolidat, dar a lăsat ceva mult mai greu de distrus: precedentul.

Timp de două secole, ideea „Daciei” a bântuit cancelariile europene și mințile cărturarilor, transformându-se treptat din ambiție domnească în conștiință națională. Fără gestul de la 1600, generația pașoptistă nu ar fi avut pe ce să-și fundamenteze discursul, iar „România subt Mihai Voievod Viteazul” a lui Bălcescu ar fi rămas o simplă cronică, nu un manifest pentru viitor.

În Episodul 3: De la 1812 la „Mica Unire” din 1859, vom explora cum secolele de dominație fanariotă și presiunile imperiale (rusă, austriacă și otomană) au forțat societatea românească să se modernizeze în ritm accelerat. Este perioada în care ideea de unitate coboară din cărțile savanților în stradă, culminând cu alegerea istorică a lui Alexandru Ioan Cuza.

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași (sec al XI-lea)

14 octombrie 2024/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.887 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași

Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria.

În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României.

Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti.

În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri.

Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște.

Nu trebuie confundată cu Sf. Muceniță Parascheva Romana.

Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria. În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României. Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti. În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri. Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Viața pământească

Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Tracia, într-un sat numit Epivata, lângă Constantinopol, din părinți creștini greci, de neam bun și bogați, având multe averi. Ei au botezat-o și au crescut-o pe Parascheva în credința creștină. Evlavioasă fiind, mergea mereu cu maica ei la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Într-o zi, după ce trecuse de vârsta de zece ani, mergând la biserică, a auzit acest cuvânt al Evangheliei: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să ridice Crucea sa și să urmeze Mie” (Luca 9, 23 ). Auzind acestea, s-a aprins inima ei, dorind să împlinească pe dată cuvântul Evangheliei și, ieșind din biserică și întâlnind un sărac, s-a ascuns de maica sa și, dezbrăcându-se de hainele bogate pe care le purta, le-a dat lui, iar ea a îmbrăcat hainele săracului.

Iar când a venit acasă și au văzut-o părinții într-un astfel de chip, s-au îngrozit și au bătut-o, ca să nu mai facă așa ceva. Ea însă a făcut acestea de mai multe ori, neluând în seamă ocările, amenințările și bătaia pe care o lua de la părinți. Iar cele pe care le îndura acasă erau ca niște prevestiri ale roadelor duhovnicești de mai târziu, mai presus de firea omenească.

Sufletul ei ardea însă de dorința de a sluji lui Dumnezeu, după cuvântul auzit. Drept care, într-o bună zi a fugit de acasă fără știrea părinților, plecând la Constantinopol, unde s-a închinat în bisericile lui Dumnezeu, la moaștele Sfinților de acolo și a ascultat povățuirile duhovnicești ale sfinților bărbați de acolo. Întărindu-se cu rugăciunile lor, a plecat din cetate, a trecut în Calcedon și în cele din urmă s-a așezat în Heracleea Pontului, mergând pe jos până acolo.

Iar părinții ei, după ce au căutat-o ei înșiși și cu ajutorul altora multă vreme, negăsind-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, ajungând la Heracleea Pontului, a ajuns la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, s-a așezat la pământ și l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat și, prin rugăciune umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu răbdare, nevoindu-se în acest sfânt locaș, sporind duhovnicește în multe chipuri.

Ea nopțile și le petrecea în rugăciuni neîncetate, iar zilele în ajunări fără număr, în rugăciune cu lacrimi și tânguiri neîncetate; iar pentru puținul somn pe care și-l îngăduia, se culca jos pe pământul gol. Iar ea în toate era smerită, având cugetul cumpătat, inima curată și plină de evlavie către Dumnezeu.

După trecerea celor cinci ani în aceste nevoințe, i-a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau să o ducă la Ierusalim; căci ea își dorea să meargă acolo și ruga pe Dumnezeu și pe Maica Lui pentru aceasta. Astfel pregatită, ea a ieșit din biserică și, îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim, închinându-se la toate Locurile Sfinte, mergând pe acolo “unde și blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au călcat“.

Împlinind acestea, a mers în pustiul Iordanului și a ajuns la niște călugărițe pustnice, alăturându-se lor. Mult s-a nevoit și aici, până l-a biruit pe vrajmasul diavol, care mai înainte năvălise asupra ei cu ispite multe și de tot felul, neputând a le lăsa în scris pe toate. Băutura ei era apa de izvor, și de aceasta foarte puțină; iar în loc de așternut folosea o rogojină; îmbrăcămintea ei era o haină, și aceasta foarte zdrențăroasă; iar cântarea pe buzele sale era neîncetată, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunătățirilor, smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Ea a răbdat ani la rând în această mănăstire de călugărițe. Și nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, ajungând la vârsta de 25 de ani, a plecat de acolo și s-a dus la Iope. Și mergând de acolo pe o corabie, a pornit către patria sa, ajungând acolo după o călătorie plină de primejdii pe mare.

Apoi pururea pomenita a venit iarăși la Constantinopol, și după ce a cercetat dumnezeieștile locașuri și pe sfinții bărbați, a plecat și s-a așezat într-un sat numit Calicratia, în biserica Sfinților Apostoli, nesocotind petrecerea părinților săi de bun neam și batjocorind înțelepțește uneltirile vicleanului înșelător.

Doi ani a petrecut acolo, după care a adormit întru Domnul, încredințându-și sfântul său suflet în mâinile îngerești, spre sălășluirea în locașurile cele veșnice și dumnezeiești; iar trupul său, înfrumusețat cu dumnezeiești îmbunătățiri, l-a ascuns în pământ.

Minuni după moarte

Multă vreme după aceasta, a trecut din această viață un om care își petrecuse viața în răutăți, iar trupul său a fost îngropat aproape de cel al cuvioasei. Dar ea n-a vrut să rabde aceasta, ci, arătându-se în vis unui sfânt bărbat, i-a zis: „Ridică trupul acesta și-l aruncă; că soare fiind și lumină, nu pot suferi întunericul și murdăria”.

Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, pentru că socotise arătarea cuvioasei drept un vis obișnuit, ea i s-a arătat și a doua, și a treia oară, strigându-i aceleași lucruri și mustrându-l cu asprime. Atunci călugărul și-a venit în sine după cum se cuvena și, după cuvântul cuvioasei, care îi arăta cu degetul locul, degrabă s-a sculat și cu sârguință a descoperit poporului vedenia sa.

Atunci au alergat cu toată cetatea să împlinească porunca Sfintei. Și săpând, când s-au apropiat de sicriul ei, i-au aflat trupul cu totul nestricat și plin de bună mireasmă. Atunci i-au luat trupul și cu evlavie l-au adus în biserica Sfinților Apostoli, umplând aerul de miresme și tămâieri, cântând psalmi.

Și este cu neputință a povesti în scris toate minunile care s-au săvârșit după așezarea moaștelor ei aici, din pricina mulțimii lor: șchiopi, surzi, ciungi, ologi și tot felul de bolnavi au fost vindecați; doar atingându-se cei suferinzi de racla ei, pe dată se depărta de la ei toate bolile fără leac și toate neputințele. Iar minunile care se fac prin sfintele sale moaște nu încetează până în ziua de azi a da îmbelșugate tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Cel ce a preamărit-o.

După spusele lui Eftimie și Rafail, precum și ale lui Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului, Sfintele sale Moaște au fost mutate de acolo în cetatea Târnovo, vechea capitală țarilor bulgari; iar de acolo s-au strămutat la Belgrad, apoi la Constantinopol. Iar de la Constantinopol, Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost strămutate la Iași pe vremea voievodului Vasile Lupu al Moldovei.

Acesta, plătind datoriile pe care Patriarhia de Constantinopol le avea către turci, a primit de la Patriarhul Ecumenic Partenie (și cu îngăduința sultanului Murad al IV-lea), drept mulțumire, moaștele Cuvioasei, pe care le-a adus cu mare cheltuială la Iași. Întreaga poveste a strămutării moaștelor Cuvioasei la Iași este zugrăvită pe peretele de sud al bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Această strămutare de atunci este scrisă și în marmură, în locul unde sunt așezate sfintele moaște, astfel: „Cu voința Tatălui, cu bineplăcerea Fiului și cu conlucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh, a Dumnezeului celui mărit și închinat în Sfânta și cea de o ființă și nedesparțită Treime.

Binecinstitorul și de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind râvnitor și apărător al sfintei credințe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire, a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie și prea multă dorință aceste cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova.

Această strămutare a fost a treia. Iar preasfințitul și fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoința și sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaște ca pe o vistierie dumnezeiască, cu prea fericiții trei mitropoliți: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfințitului Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldavia;

iar binecinstitorul și de Hristos iubitorul și cu mila lui Dumnezeu stăpân al nostru și domnitor a toată Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasă ieșind cu evlavie și din tot sufletul primind această neprețuită vistierie, potrivit le-au pus și le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinților Trei Ierarhi și ai lumii dascăli: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, spre cinstea și mărirea lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime și spre veșnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale și a tot strălucit neamul lui.

În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în același an s-a născut și preaiubit fiul lui, Ioan Ștefan Voievod, căuia să-i dea Domnul zile îndelungate și viață de mulți ani. Amin”.

În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate in minunata biserică a mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.

Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte, lumânarea a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezata racla, arzând mocnit toata noaptea, fiind prefăcut totul într-un morman de jar. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse, încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu.

Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi, iar la scurt timp după aceea au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iași (care fusese sfințită la 23 aprilie 1887). Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea dreptcredincioșilor moldoveni, care îi cer să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, fiind socotită ocrotitoarea Moldovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale caror moaște se găsesc în țara noastră. Hotărârea respectivă a fost pusă în aplicare în cadrul unor mari sărbători bisericesti în cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, proclamarea solemnă a generalizării cultului ei s-a făcut în catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români și a unor reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Rusă și Bulgară.

De altfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul. Încă de la sfârșitul veacului al XIV-lea exista o biserică închinată Prea Cuvioasei Parascheva în Rășinari, lângă Sibiu, iar in anul 1408 este atestată existența unei biserici cu hramul „Sfânta Vineri” în Târgul Romanului. Multe alte biserici din Moldova sau din alte părți ale țării sunt închinate Sfintei.

Chipul ei sau scene din viața ei sunt zugrăvite în multe biserici românești. Dreptcredincioșii creștini de pretutindeni o venerează atât prin participarea la slujbele din 14 octombrie din fiecare an, cât și – mai ales cei din Iași și împrejurimi – prin închinarea de fiecare zi în fața cinstitelor ei moaște, toți cerându-i ocrotire și ajutor.

Din tradiție se cunosc foarte multe minuni săvârșite de cuvioasa; dar și în zilele noastre ea nu contenește a face minuni pentru aceia care aleargă la ea cu credință. Căci toți cei neputincioși care au evlavie la sfintele moaște, alergând cu credință la ele, sau chiar cei care poartă lucruri care au fost doar atinse de moaștele Cuvioasei, dobândesc vindecare.

Iar în vreme de secetă sau la altă nevoie mare, făcând creștinii rugăciune și ieșind cu sfintele moaște, îndată primesc răspuns rugăciunile lor. Și în patria ei, la Epivata, unde, se zice, casa ei părintească a fost transformată într-o biserică închinată ei, cuvioasa face multe minuni, cu harul Domnului, căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor.

Minuni recente

cititi pe ro.orthodoxwiki.org

Imnografie

Troparul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi

Glasul al 8-lea:

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.

Condacul Sfintei Cuvioase Parascheva

Glasul al 3-lea:

Pe sfânta folositoare a celor ce sunt în nevoi, toți cu dreaptă credință să o lăudăm, pe preacinstita Parascheva. Că aceasta lăsând viața cea stricăcioasă, pe cea nestricăcioasă a luat-o în veci. Pentru aceasta mărirea a aflat și dar de minuni, cu dumnezeiasca poruncă.

Din Acatistul Cuvioasei, condacul 3:

Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli și primejdii s-a izbăvit țara aceasta, alinând și prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună și milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar și acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuți să scăpăm din primejdie și să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia.

Iconografie

Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva este reprezentată tânără, în veșmântul călugăresc al Sfintelor Cuvioase, purtând în mână o cruce, iar în unele reprezentări este reprezentată și cu un filacter cu zicerea: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“.

Pelerinaj

Sfintele moaște ale sfintei Parascheva se află în orașul Iași, fiind adăpostite în Catedrala Mitropolitană și pot fi cinstite când biserica este deschisă (de obicei zilnic).

De ziua Sfintei Parascheva, coada ce se formează la cinstirea moaștelor sale poate dura în jur de 12 ore și se poate întinde pe 2,5 km. Este interesant cum un Sfânt poate ajuta atâția oameni, le poate îndeplini dorințele și rezolva problemele, însă cu Dumnezeu totul este posibil.

Despre puterea rugăciunii în fața sfintelor moaște ale unui sfânt sunt multe de spus, oricum nimic nu se compară cu experiența proprie deci pentru cei ce au probleme, acestea se pot rezolva și prin rugăciunea de ajutor făcută cu cuvintele proprii și adresată unui sfânt în fața moaștelor sale.

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (sec X-XI) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, viața de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfințenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire și apropiere între toți cei care mărturisesc și viază întru aceeași credință. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Moldova, dar și în Transilvania și în Țara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învățătură în limba română despre viața sfintei o găsim în „Cartea românească de învățătură” a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii și milosteniei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite pentru dragostea față de cele sfinte și pentru cultura sa deosebită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele săracilor. Același lucru l-a făcut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în dorința de a-și petrece restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat duhovnicește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârșire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăția sufletului și de răspuns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfrumuseța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lumina și de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de lacrimi îi erau întunecați pururea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, continuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și nedormire pe sine se înfrumuseța…, cu lacrimi pământul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am călătorit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie și trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creștini să-l îngroape după rânduiala creștinească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creștinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șezând pe un scaun luminat și înconjurată de mulțime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pentru ce n-ați socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumusețea ei și a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spune că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apropierea cinstitelor moaște s-a răspândit curând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinților.

După trecerea ei la viața veșnică și după minunata descoperire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pământească și istoria strămutării moaștelor. Potrivit tradiției, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghiografi de mai târziu, scrierea diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, precum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și slavonești, prelucrate după scrierea patriarhului Eftimie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viața și petrecerea sfinților (4 vol. Iași, 1682-1686), precum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mineielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cercetat viața consemnăm pe cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială, intitulată Viața și minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă și istoricul sfintelor ei moaște (București, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Păvăloiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stănescu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scarlat Porcescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere în țările balcanice, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din sudul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub dominația Imperiului bizantin s-au răsculat împotriva asupritorilor, sub conducerea fraților Petru și Asan, români de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub numele de „Imperiul vlaho-bulgar”, având capitala la Târnovo. Peste câțiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniți în Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apusul Europei. În aceste împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relațiilor prietenești dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împăratul de atunci din Constantinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivata la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Mutarea lor s-a făcut într-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoțit de numeroși clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări și slujbe de către drept-credincioșii români și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și soția sa, Ana, precum și patriarhul de aici. Au fost așezate în Biserica Maicii Domnului. Se spune că împăratul ar fi zidit, în apropierea reședinței sale, o biserică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse diaconul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Peninsula Balcanică. În 1393 au cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, împreună cu capitala Târnovo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a încetat existența.

În astfel de împrejurări dramatice pentru creștini, moștele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cucerit și acest oraș, iar Serbia a fost transformată în pașalâc. Acum moaștele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfântul împărat Constantin cel Mare, cinstitele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc în loc pentru a fi văzute și sărutate de credincioșii ortodocși din Peninsula Balcanică aflați sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost așezate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spune în „scrisoarea sinodicească”. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție, a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fericitul întru pomenire, Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul județului Iași, Leon Negruzzi, și procurorul general al orașului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iași, care fusese sfințită cu puțin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți din neamul nostru, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Hotărârea respectivă a fost transpusă în fapte în cadrul unor mari festivități bisericești din cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut în Catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români, precum și a unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Rusă și Bulgară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din împrejurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocrotire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simțit în viața lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul țării să-și plece genunchii în fața raclei cu cinstitele ei moaște, ca să mulțumească pentru ajutorul și binecuvântarea ce luminează în viața lor.

Viața curată, împletită prin rugăciune și fapte bune, tinerețea care strălucește peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor înțelepte, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune și priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezența Duhului Sfânt. Simbol al frățietății ortodoxe, Sfânta Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea primă jumătate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pământ, nădejdea biruinței asupra patimilor, dezbinărilor și necazurilor din lume, prin iubirea smerită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.

cititi mai mult despre Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași si pe: www.agerpres.ro; basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087)

9 mai 2024/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/648 vizite

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea.

Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei.

Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini.

Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira.

În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni.

Sfântul Ierarh a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.

La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

Imnografie

Troparul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 4

Nepărăsind cu duhul patria ta, cetatea Mira Lichiei, în cetatea Bari cea prea liniştită, preamărit te-ai adus cu trupul, arhiereule Nicolae, şi prin venirea ta ai veselit mulţimea oamenilor celor de acolo, şi pe cei neputincioşi ai tămăduit.

Condacul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Ca o stea de la Răsărit până la Apus au răsărit moaştele tale sfinţite Nicolae, şi marea s-a sfinţit prin trecerea ta, iar cetatea Bari te primeşte pe tine dar, căci pentru noi te-ai arătat făcător de minuni ales, prea minunat şi preamilostiv, mare ierarhe Nicolae.

Aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie și a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpânind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, și Vladimir cel de bun neam, fiul lui, domnul Cernigovului, care după aceea s-a numit Monomah, a fost năvălire a ismailitenilor asupra stăpânirii grecești de pe cealaltă parte de mare, pentru că, începând de la Herson, vrăjmașii Crucii lui Hristos, au robit pământul creștin până la Antiohia și Ierusalim și au pustiit cu foc și cu sabie toate cetățile și satele, bisericile și mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbați, femei și copii, i-au robit și toate părțile acelea le-au luat în stăpânirea lor. Atunci și cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaște ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiași agareni.

Toate acestea s-au făcut însă cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mâniem foarte mult pe Domnul și întărâtăm până la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoși în psalmi:Amărât-au pe Cel Preaînalt… Pentru că atunci când Dumnezeu Se mâhnește prea mult de fărădelegile poporului ce viețuiește fără de pocăință; atunci nu cruță nici sfințeniile sale, nici ascultă rugăciunile plăcuților Săi; pentru că a zis oarecând către Sfântul Prooroc Ieremia:De vor sta Moise și Samuil înaintea feței Mele – rugându-se pentru poporul cel ce Mă urăște -, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dânșii – de la fața Mea -la moarte, la sabie, la foamete și la robie.

Cu o dreaptă mânie ca aceasta a lui Dumnezeu pustiindu-se multe părți grecești de la răsărit, între care a fost și Lichia, cu cetatea ce se numește Mira; a voit Domnul să se aducă cinstitele moaște ale Sfântului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numește Bari, și care este în Italia. Pe de o parte pentru că moaștele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfânt suflet petrece întru cefele cerești cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pământ fără de cinstire și sub obroc, și ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca și Apusul să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.

Iar aducerea acestor sfinte moaște s-a făcut într-acest fel: Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.

După vedenia aceasta sculându-se preotul, a mers în biserică și a spus clerului bisericii și la tot poporul arătarea Sfântului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicând: „Astăzi a mărit Domnul mila Sa spre noi, poporul Său, și spre cetatea noastră”. Deci degrabă au rânduit trei corăbii și au ales niște oameni vestiți și temători de Dumnezeu, dându-le lor din sfințita rânduială câteva fețe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaște ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gândit ca nu fără de minte să se apuce de aceea, ca nu în loc de câștigarea cea dorită a moaștelor celor făcătoare de minuni, să li se întâmple lor ceva împotrivă. Deci, luând asemănare neguță- torească, ca și cum ar face ei o neguțătorie și ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grâu și au plecat, făcându-se că merg la neguțătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întâi la Antiohia unde, vânzându-și grâul după obiceiul neguțătoresc, au cumpărat alte lucruri.

Apoi auzind acolo de alți negustori – care erau venețieni și merseseră mai dinainte din alte părți cum că și aceia au de gând să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaștele Sfântului Nicolae, barenii s-au sârguit, ca să-i întreacă pe dânșii. Deci, mai degrabă călătorind și mai iute înotând, fiindcă vântul sufla cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei și au stat la malul cetății Mirelor și, întrebând cu dinadinsul de biserica sfântului și despre moaștele lui, și-au luat armele, temându-se ca nu cumva să-i oprească pe dânșii cineva, și au mers la biserică. Acolo, aflând patru monahi, i-au întrebat pe dânșii: „Unde se află moaștele Sfântului Nicolae, că voim – ziceau dânșii – să ne închinăm lor”. Iar monahii le-au arătat lor mormântul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pământ, moaștele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.

Deci barenii, dând la o parte pardoseala bisericii și săpând pământul, au găsit racla sfântului; iar când au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorâse din cinstitele lui moaște. Deci mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaștele sfântului, luându-le preoții cu bucurie pe brațele lor, le-au dus la corăbiile lor și le-au pus cu cinste într-una din ele. Și s-au dus cu dânșii și doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lângă biserică. Deci cu o bună neguțătorie ca aceasta și cu câștigul cel fără de preț depărtându-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună și fericită călătorie, barenii au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.

Iar poporul cel din Bari, înștiințându-se de venirea la dânșii a cinstitelor moaște ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, îndată au ieșit toți întru întâmpinarea lor împreună cu episcopii, cu preoții, cu monahii și cu tot clerul bisericesc. Deci bărbați, femei și copii, și mulțimea a tot poporul, de la mic până la mare, cu făclii și cu tămâie, cântau și lăudau pe Dumnezeu, săvârșind cântări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Și luând cu bucurie și cu cinste acea neprețuită și duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfântului Ioan Inaintemergătorul, care era lângă mare. Și se făceau multe minuni la moaștele cele tămăduitoare. Pentru că șchiopii și orbii, surzii și îndrăciții, precum și cei cuprinși de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingându-se de moaștele sfântului; și luni de dimineață erau patruzeci și șapte de bărbați și de femei tămăduiți; marți, douăzeci și doi; miercuri, douăzeci și nouă; joi dimineața a tămăduit pe un om surd și mut, care fusese cinci ani într-acea neputință.

După aceasta, arhiereul lui Hristos, Sfântul Nicolae, arătându-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: „Am venit cu bunăvoirea lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al nouălea din zi și, din darul Domnului, într-același ceas am dat tămăduire la unsprezece oameni”. Această arătare a sfântului, a spus-o monahul acela la toți, spre slava lui Dumnezeu și mărirea plăcutului său. Dar și după aceea, în toate zilele, n-a încetat a da cu minune tămăduire și dă și până acum, celor ce aleargă la dânsul cu credință. Deci, cetățenii Bariului, văzând darul cel făcător de minuni al moaștelor Sfântului părinte Nicolae, curgând ca dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare și frumoasă, și au înfrumusețat-o cu tot felul de podoabe scumpe.

După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preț și au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaște de la Mira Lichiei la Bari, adunându-se arhiepiscopii și episcopii din cetățile și țările cele dimprejur, împreună cu clericii lor, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaște ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeași zi în care mai înainte le aduseseră de la Mira Lichiei în Bari, și le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche, pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, având în ea o parte oarecare mică din sfintele moaște, pentru închinăciunea tuturor celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a așezat praznicul aducerii cinstitelor moaște ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, ca să se prăznuiască în toți anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amândouă aducerile; și pe cea din Mira la Bari și pe cea din biserica Mergătorului înainte, în biserica cea nouă din piatră, pe care barenii au zidit-o în numele Sfântului Nicolae.

Și în aceeași vreme, nu numai într-acea cetate a Apusului, ci și în cetățile și laturile Rusiei, s-a luat obiceiul de a se prăznui cu bună credință și cu bună cucernicie această aducere, din dragostea cea către Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni; de vreme ce și Rusia cea nou luminată atunci s-a învrednicit de multe minuni ale Sfântului Nicolae. După aceea, trecând câțiva ani, după buna voire a Sfântului Nicolae – precum i-a poruncit în vedenie unui oarecare monah cinstitele lui moaște s-au pus sub Sfânta Masă în altar, unde izvorăsc totdeauna mir – precum se vede și acum acolo care se dă spre tămăduirea tuturor bolilor și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfântul Său, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaște ale arhiereului Nicolae, se adaugă și o sfatuire către dreptcredincioși, pe care o pomenim și noi aici, mai pe scurt, în acest fel:

„Să nu te minunezi tu, iubitule, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinților din părțile Răsăritului la Apus – precum și pe Sfântul Nicolae la Bari –, căci năpădeau răutăți de la păgânii agareni asupra dreptei credințe. Pentru că aceasta nu s-a făcut nici pentru mai multa dreaptă credință a apusenilor, nici pentru credința cea rea a răsăritenilor; pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petrec până acum fără de prihană întru buna credință a părinților lor; iar apusenii este arătat că, începând de la anul 809 de la nașterea lui Hristos, pentru purcederea Sfântului Duh au scornit un lucru nou întru mărturisirea credinței. Deci Dumnezeu a trimis trupurile sfinților Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care să sfătuiască cu facerile de minuni pe cei de acolo, să se apuce iarăși de cea dintâi mărturisire neschimbată a credinței, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioși, nici la unii ca aceștia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci la păgâni. Și nu se trimit apostolii în mijlocul celor blânzi, ci ca oile în mijlocul potrivnicilor lor”.

Bătălia de la Levounion (29 aprilie 1091)

29 aprilie 2024/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/3.397 vizite

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Levounion

Bătălia de la Levounion a fost o luptă dusă între Imperiul Bizantin (1) și Pecenegi (2) care a avut loc pe 29 aprilie 1091. Înfrângerea armatei pecenegilor în Bătălia de la Levounion a însemnat eliminarea pericolul peceneg pentru Bizanț.

Animated map of the history of the Byzantine Empire – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Situația premergătoare

În anul 1090, pecenegii au invadat posesiunile din Balcani a Bizanțului. Împaratul Alexios I Comnen însǎ, a constatat ca are forțe prea puține fațǎ de pecenegi care puteau trimite 6.000 de oameni numai după hranǎ, în împrejurimi.

Teritoriul aproximativ ocupat de pecenegi (cca. 1015 AD) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia

Bizantinii atacau scurt, în momente propice, după care se retrǎgeau. Și pe când împaratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul bizantinilor au venit 40.000 cumani de la nordul Dunarii, 5.000 de munteni (identificați de istorici ca valahi din Balcani) si 500 de celți ai contelui de Flandra, aflați în Nicomedia.

Sud-estul Europei ~1000 e.n. (patzinaks=pecenegi) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La apusul soarelui, armata bizantinǎ a început rugǎciunea, care a durat până târziu după miezul nopții, punând în lǎncile lor torțe, de luminau tot cerul și spune Comnena “Rugile fǎcute de armatǎ au ajuns, fara îndoialǎ, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic”.

A doua zi, pe dealul Lebunion, pecenegii au dat ultima lor luptǎ. În zori “când cele doua armate au ajuns fațǎ în fațǎ, s-a putut vedea un macel cum nu a mai pomenit nimeni vreodata”. Se lupta aproape fǎrǎ încetare, de vreme ce sǎtenii din satele din jur îsi încarcau mǎgǎrușii cu burdufuri cu apă si duceau soldaților bizantini.

Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avutul, femeile și copii. Cu toții au fost uciși. Bătălia a încetat seara. “Când soarele s-a apropiat de asfintit si toti sciții (pecenegii.n.n.) au cazut prada sabiei – o repet – împreuna cu copii si mamele lor, în timp ce o mulțime dintre ei au fost luați prizonieri, împaratul a poruncit sa se sune încetarea luptei”. Doar ca nici acea multime de prizonieri nu a supravietuit. În timpul noptii, soldatii bizantini i-au omorât pe toți, temându-se de numarul lor ( aproape fiecare soldat avea în grija treizeci de prizonieri). Împaratul s-a mâniat când a auzit aceasta, pentru ca “erau si ei oameni“.

Pecenegii care au mai scǎpat cu viațǎ au fost colonizați în zona Moglena (3).

Alexios I Comnenul (n. 1048 – d. 1118) împărat bizantin între anii 1081 – 1118) – pictură dintr-un manuscris grecesc din biblioteca Vaticanului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După bătălie

Pecenegii pierd supremația in spațiul românilor și sunt înlocuiți treptat de cumani. Pecenegii au controlat teritorii în Transilvania, Moldova și Muntenia pentru aproape 200 de ani. Românii au fost antrenați de pecenegi în aproape toate bătăliile din jurul acestor teritorii. Cele mai multe lupte s-au dat cu slavii kieveni și au avut ca efect secundar alungarea slavilor din teritoriile românilor.

cititi mai mult despre Bătălia de la Levounion si pe en.wikipedia.org

(1) Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine.

Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit.

Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.

Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Pecenegii au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.

(…)

De Administrando Imperii conţine cinci capitole dedicate pecenegilor. Întrucât reprezentau o forţă redutabilă şi după ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii constituiau o componentă importantă a politicii externe a imperiului bizantin, ei fiind în viziunea Constantinopolului o contrapondere la forţa militară a ţaratului bulgar.

Potrivit împăratului Constantin al VII-lea, pecenegii îşi urmăreau politica de dominare şi prin corespondenţă şi cadouri. Imperiul Bizantin îi încuraja să obţină prin mijloace paşnice bunurile de lux pe care altminteri le-ar fi procurat ca pradă de război. Serviciile pecenegilor, odată cumpărate, erau direcţionate împotriva inamicilor Imperiului Bizantin.

Tot Constantin Porfirogenetul menţionează în lucrarea De ceremoniis că liderii confederaţiilor tribale aveau drepturi egale din punctul de vedere al Imperiului Bizantin. Aceasta demonstrează că pecenegii nu aveau un singur lider, dar că, spre deosebire de alte populaţii, conducătorilor pecenegi le era recunoscut statutul de indepedenţă, ca atare fiind îndreptăţiţi să aibă corespondenţă cu împăraţii din Constantinopol.

Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri. Pecenegii au fost atât de eficienţi, încât i-au determinat pe ungurii aflaţi în ţinutul Atelkuzu (în limba maghiară Etelköz, „Între râuri”) – una dintre patriile temporare ungare înainte de stabilirea în Pannonia pe Dunărea mijlocie – să se strămute pe teritoriul unde este Ungaria.

(…)

Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viaţă nomad. Ei sunt cunoscuti in izvoare cu numele de Bisseni, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (besenyő). Singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în judeţele Braşov şi Covasna.

Cel mai important dintre aceste toponime este chiar Braşov. Deşi sufixul este slav (ceea ce a condus la presupunerea că denumirea ar fi slavă, s-a putut demonstra că Brasso, devenit apoi Braşov, provine din termenul türcic Barasu, care înseamnă „apă albă”. Alte toponime şi hidronime din sud-estul Transilvaniei de origine türcică sunt Arpaş, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz (în română: Mugeni), Borcea, Racoş.

De asemenea, satul Firtuşu din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică „satul pecenegilor”. Un sat Beşeneu al cărui nume actual este Pădureni se află şi în judeţul Covasna, iar un altul, Beşenova, în Timiş, numit actualmente Dudeştii-Vechi. Au rămas în centrul şi sud-estul României unele denumiri geografice legate de pecenegi: satele Beşimbac[12] (azi Olteţ, din judeţul Braşov), Peceneaga (jud. Tulcea), Pecineaga (jud. Constanţa), pădurea Peceneaga (jud. Brăila) şi muntele Picineagul (Jud. Arges).

Desigur, este posibil ca unele dintre aceste toponime să fie de fapt cumane. Totuşi, preluarea unora dintre ele de către saşi arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care înseamnă “satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă păgâni în vremea colonizării săseşti.

Nicolae Drăganu considera că aşezarea pecenegilor în Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de dincolo de Dunare, deşi documentele îi menţionează mai târziu. Nu este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la distanţa cea mai mică de ţara pecenegilor. Dimpotrivă, raţiunile militare impuneau ca aceşti ostaşi pecenegi să nu fie vecini cu fraţii lor, care erau inamici potenţiali.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(3) Meglen este o regiune în Grecia, la granița cu Republica Macedonia, la nord de Salonic.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (1010 – 1075)

30 august 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/724 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului

Ioan al VIII-lea Xiphilinos (în greacă : Ιωάννης Η΄ Ξιφιλίνος) a fost patriarh al Constantinopolului de la 1 ianuarie 1064 și până la 2 august 1075, când a și murit.

A fost precedat de Constantin al III-lea Lihudas si Urmat de Cosma I.

După unii autori este prăznuit la 30 august în Biserica Ortodoxă, fiind Ioan din prăznuirea sfinților „Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului”.

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (†1075) – foto preluat de pe doxologia.ro

Viața

Originar din Trebizonda, Ioan al VIII-lea Xiphilinos s-a născut pe la anul 1010 și a venit la Constantinopol pe la anul 1030 ca să studieze.

Aici s-a împrietenit cu Mihail Psellos (cu câțiva ani mai tânăr decât el), dar fără să împărtășească cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonică, cea care l-a condus pe acesta din urmă la erezie.

Amândoi au făcut parte din tinerii școliți promovați de împăratul Constantin al IX-lea (1042).

Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității imperiale (în 1045), universitate pe care Mihail Psellos se străduia sa o ridice la renumele de altădată.

Această poziție cu titlul de «nomophylax» îl făcea în același timp membru al senatului imperial.

Dar, în urma unor intrigi de la curte, Ioan și Mihail Psellos au fost dizgrațiați în același timp, în 1054.

Nevoiți să părăsească capitala, ei îmbracă haina monahală într-o mănăstire din Olimpul Bitiniei, unde Ioan va trăi nouă sau zece ani.

La moartea Patriarhului Constantin al III-lea Lichoudes (1063), Ioan a fost chemat de împăratul Constantin al X-lea Doukas și numit Patriarh Ecumenic (cu data de 1 ianuarie 1064), în ciuda reținerilor sale.

În acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce în ce mai amenințătoare, patriarhul Ioan, om al păcii și al împăcării, s-a străduit sa refacă legăturile cu Biserica armeană.

A trăit toată viața într-o mare sărăcie ți într-o desăvârșită curăție.

Dădea milostenie tot ce avea, făcea distribuiri publice cu cele necesare vieții și ajuta la întreținerea și refacerea bisericilor.

Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

A fost unchiul istoricului bizantin cu același nume, Ioan Xiphilinos.

Scrieri

A fost autorul unor tratate filosofice în care critica neoplatonismul prietenului său Mihail Psellos (dar aceste tratate sunt pierdute azi).

S-au păstrat de la el câteva decizii juridice, în principal în dreptul matrimonial (publicate înJus Græco-Romanum de Leunclavius), câteva scolii la codul bizantin Basilika, și o viață a sfântului mucenic Evghenie din Trebizonda.

Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Glasul 4

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066)

25 septembrie 2021/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/3.305 vizite

Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066), parte a invaziei vikinge a Angliei, pictură a artistului norvegian Peter Nicolai Arbo (1831–1892)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066)

Bătălia de la Stamford Bridge (lit. de la Podul Stamford) în Anglia este privită adesea ca un reper pentru sfârșitul Erei Vikinge în Marea Britanie Bătălia a avut loc la 25 septembrie 1066, la puțin timp după ce armata norvegiană invadatoare condusă de regele Harald al III-lea a învins armata seniorilor nordici Edwin de Mercia și Morcar de Northumbria în Bătălia de la Fulford cu două mile la sud de York.

Regele Harold Godwinson al Angliei l-a întâmpinat pe Harald cu propria sa armată, luându-l prin surprindere, cu războinicii fără armuri și nepregătiți după un marș forțat intrat în legendă și care a străbătut regatul de la sud la nord.

Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066) – A 19th century illustration for Harald Hardrada saga, Heimskringla – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conform Cronicii Anglo-Saxone (SA 1066), dar nemenționată în versiunile precedente, la apariția englezilor Podul de la Stamford a fost imediat ținut de un berseker norvegian, înarmat cu o secure și fără armură. Era vorba despre un războinic de statură impresionantă, mare chiar și pe lângă Harald Hardrade (deci având peste 2 metri). I-a inspăimântat pe englezi și a ținut podul o oră întragă ucigând pe oricine încerca să treacă. Până la urmă englezii l-au ucis cu lancea dintr-o barca poziționată sub pod.

Dar acest act de curaj solitar i-a dat regelui Harald al III-lea și oamenilor săi destul timp să formeze un cerc pe un promotoriu forțându-i pe englezi să atace în urcare și cu spatele la râu. După o bătălie încrâncenată cu pierderi de ambele părți, dar devastatoare mai ales pentru norvegieni (lipsiți fiind de zale), Harald Hardråde și seniorul Tostig, fratele lui Harold Godwinson, au căzut amândoi.

Venirea de întăriri norvegiene a prelungit bătălia dar nu i-a schimbat cursul. Infrângerea norvegienilor a fost decisivă. Regele Harold Godwinson a acceptat un acord cu supraviețuitorii, inclusiv cu fiul lui Hardråde, Olaf, și le-a dat permisiunea să se întoarcă în Norvegia luând cu ei și trupul regelui lor, după ce au jurat să nu mai atace Anglia niciodată.

Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066) – The Battle of Stamford Bridge and the death of Harald Hardrada (wielding a battleaxe) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dar, deși a câștigat o bătălie, Harold Godwinson urma să piardă în scurt timp un război împreună cu propria viață. La doar două săptămâni după aceea, la 14 octombrie, după ce mărșăluise tocmai din Yorkshire, a fost înfrânt de normanzii ducelui William Cuceritorul, în Bătălia de la Hastings. Cucerirea normandă a Angliei începuse.

cititi mai mult despre Bătălia de la Stamford Bridge si pe en.wikipedia.org

Marea Schismă din 1054

16 iulie 2020/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/10.976 vizite

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

Marea Schismă din 1054

Marea Schismă din 1054 este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Origini

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.

Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat. La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin – cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.

Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic (381 d.Hr – Constantinopol) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Generalități

Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.

De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.

Schisma

Catalizatori

Tensiunile dintre est și vest au avut mai multe cauze:

- Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea. Această abordare a primit numele de iconoclasm, și a provocat tensiuni puternice în Imperiul Bizantin, fiind respinsă complet de papi;

- Inserarea în Apus a Clauzei Filioque în Crezul de la Niceea;

- Dispute în Balcani, Italia de sud și Sicilia, asupra cui avea jurisdicție în acele zone (biserica apuseană sau cea răsăriteană);

- Titlul Patriarhului Constantinopolului de patriarh ecumenic, înțeles la Roma ca patriarh universal, și, deci, disputat;

- Dispute asupra faptului că patriarhul Romei, papa, ar trebui să aibă o mai mare autoritate decât ceilalți patriarhi;

- Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase și politice în mâinile aceleiași persoane;

- După ascensiunea islamului, slăbirea relativă a influenței patriarhilor Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma și Constantinopol;

- Anumite practici liturgice din Occident care erau considerate inovații nedorite în Orient, de exemplu, folosirea pâinii nedospite pentru euharistie;

- Celibatul între preoții din Occident, obligatoriu, față de cel din Orient, unde oamenii căsătoriți aveau, totuși, acces la funcții bisericești;

- Practica în Răsărit a Isihasmului, rugăciunea sincronizată cu ritmul respirator;

Ramurile creştinismului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eveniment premergător

Pe 18 iunie 1053, la Civitate (Civitella del Fortore, lângă Foggia de astăzi), o coaliţie iniţiată de Papa Leon al IX-lea şi formată din mercenari suabi, din italieni şi din lombarzi a fost înfrântă sever de normanzi, iar Suveranul Pontif a fost luat prizonier, captivitatea lui Leon al IX-lea durând aproape nouă luni. Eliberarea a avut loc pe 12 martie 1054, cu puţin înaintea decesului survenit pe 19 aprilie 1054. Marea Schismă s-a petrecut pe 16 iulie 1054, în plin interregn, succesorul său, Papa Victor al II-lea fiind ales la 13 aprilie 1055.

Schisma

În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.

Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie “Patriarh Ecumenic”, iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de “Frate” în loc de “Tată”. Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală.

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.

Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Încercări ulterioare de reconciliere

Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseană și cea răsăriteană, fiind resimțită ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice. „Nu cred că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”.

Primele încercări de reunire

Încercările de reconciliere dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană, au avut nu numai motive religioase ci și politice (cel puțin în Evul Mediu). Împărații bizantini, care cu greu mai puteau înfrunta expansiunea popoarelor turcice, au fost nevoiți să ceară sprijin militar de la puterile apusene; acestea condiționau însă acordarea acestui sprijin de reunificarea celor două Biserici sub autoritatea supremă a papei de la Roma. Astfel, în urma dezastrului de la Manzikert (26 august 1071, când însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, iar bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică) împăratul Mihail al VII-lea Duca (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor și făcând prima încercare de reunire. Papa Grigore al VII-lea, în celebrele sale Dictatus Papae, a impus însă un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că scaunul Romei este ecumenic și deci nu are nevoie de sinoade ecumenice, iar în această calitate el este deasupra puterii politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul papei Inocențiu al III-lea. În fapt, papa Grigore al VII-lea a pus bazele noii atitudini a papalității față de ortodocși. Era o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două moduri de a proceda, ele trebuiau totuși să ducă la același rezultat: unire forțată, cauzată de primejdii creștine sau necreștine. O scrisoare a lui Grigore al VII-lea către împăratul german Henric al IV-lea demonstra clar intențiile sale unioniste: „Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de Constantinopole, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic”.

Papa Grigore al VII-lea nu a reușit însă să-și concretizeze planurile de reunire sub egida papală, atât din cauza conflictelor pe care le avea cu normanzii care se stabiliseră în sudul Italiei și în Sicilia (iar ulterior și cu împăratul german Henric al IV-lea, conflict denumit ulterior „cearta pentru investitură”), cât și opoziției majorității ortodocșilor, care nu acceptau ca episcopul Romei să fie mai mult decât „primus inter pares”. În plus, odată cu urcarea pe tronul Bizanțului a împăratului Alexie I Comnen (1081-1118), are loc o adevărată renaștere a Imperiului Roman de Răsărit, atât de greu încercat în perioada anterioară. Acest împărat a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale, și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi în Asia Mică. Bun diplomat, Alexie I Comnenul a reușit să înlăture dublul pericol normand și papal ce amenința Imperiul Bizantin, printr-o alianță cu împăratul german Henric al IV-lea. În aceste condiții, nu mai exista interesul politic pentru reconcilierea dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană.

În perioada cruciadelor

La doi ani după începutul primei cruciade, papa Urban al II-lea a convocat un sinod la Bari (1098), unde, în urma pledoariei lui Anselm de Canterbury în favoarea lui Filioque, s-a hotărât excomunicarea împotriva celor care ar fi negat această formulare dogmatică. Acest fapt a ridicat noi obstacole în calea unei reconcilieri a Bisericilor.

Tentativele de reconciliere au continuat totuși. Astfel, împăratul Alexie I Comnenul și-a exprimat dorința de a primi coroana imperială din mâinile papei. Papa Pascal al II-lea a fost de acord, dar cu condiția ca patriarhul din Constantinopol să recunoască primatul scaunului apostolic, iar vechile teritorii aflate la început sub jurisdicție romană să-i fie retrocedate. Tratativele purtate au fost însă sortite eșecului.

În timpul primei cruciade (1096-1099) relațiile dintre Imperiul Roman de Răsărit și cruciații apuseni au fost, inițial, de colaborare. Împăratul Alexie I Comnenul, al cărui principal scop era recucerirea de la turcii selgiucizi a teritoriilor pierdute, spera să poată prelua controlul asupra cruciaților. În schimbul sprijinului acordat pentru traversarea Mării Marmara spre Asia Mică și a proviziilor livrate, Alexie le-a cerut conducătorilor cruciați să-i jure supunere și să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turcii selgiucizi. Căpeteniile cruciaților, deși la început au refuzat, au trebuit să respecte aceste condiții, după mai multe compromisuri și după ce aproape că au izbucnit lupte în Constantinopol și în vecinătatea acestuia. Ei (cu excepția contelui Raimond al IV-lea de Toulouse) au depus jurământ de credință împăratului Alexie. Armata bizantină, condusă de generalul Tatikios, s-a alăturat cruciaților în marșul lor prin Asia Mică. Primul obiectiv era Niceea, vechi oraș bizantin, ocupat de turcii selgiucizi. Alexie, temându-se că luptătorii cruciați vor jefui Niceea și o vor distruge, a acceptat în secret predarea orașului; cruciații s-au trezit astfel cu stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetății. Lor nu li s-a permis să ia pradă din oraș, iar accesul în oraș era redus la mici cete, escortate de bizantini. Această situație a dus la o nouă escaladare a tensiunilor dintre cruciați și bizantini.

După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciații nu numai că nu și-au respectat jurământul de de credință față de împăratul Alexie, dar au înființat în orient Regatul Ierusalimului și alte „state cruciate” (la Edessa, Antiohia și Tripoli) pe teritorii care aparținuseră Imperiului Bizantin. Mai mult, la Ierusalim a fost instalat un „patriarh latin”, ceea ce a dus la o rupere aproape completă a relațiilor cu Constantinopolul.

Menținerea schismei a fost profund influențată de evenimentele de la începutul secolului al XIII-lea. Imperiul Bizantin a primit o grea lovitură din partea foștilor aliați apuseni: la 12 aprilie 1204 Constantinopolul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala Imperiul Latin de Constantinopol. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia Duca a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia Lascaris a ajuns la Niceea, recucerind o parte din Asia Mică.

Cruciada a patra (1202–1204) „Intrarea cruciaţilor în Constantinopol”, de Eugène Delacroix – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cele trei sinoade „unioniste”

Împărații din dinastia Lascaridă stabilită la Niceea, care se considerau adevărații succesori ai Imperiului Roman de Răsărit și se aflau în conflict deschis cu „împărații latini” din Constantinopol, au încercat și ei la un moment dat să reconcilieze cele două Biserici. Astfel, între 1232-1254, la inițiativa lui Ioan Duca al III-lea Vatațis (1222-1254) s-au ținut trei sinoade „unioniste” la Niceea. Îndemnat de împărat, patriarhul Gherman al II-lea i-a trimis o scrisoare papei Grigore al IX-lea în care deplângea starea umilă a clerului din „Imperiul latin” de la Constantinopol, exprimându-și în final dorința unei păci între Biserici. În răspunsul său, Grigore al IX-lea insistă pe primatul papal, veșnica obsesie a pontifilor romani. El face o adevărată teorie a „celor două săbii”: bazându-se pe pronumele „a ta” din cuvintele lui Iisus către Petru „bagă sabia în teacă”, papa susține că nu numai sabia spirituală ci și sabia materială îi aparține tot papei de la Roma. Odată cu această scrisoare sosesc la Niceea și trimișii oficiali ai papei: doi călugări dominicani și doi franciscani, care au participat la așa zisele sinoade „unioniste” de la Niceea, sinoade care nu au dus însă la nici un rezultat concret.

Contactele au continuat și în timpul papei Inocențiu al IV-lea, care în lupta sa cu împăratul romano-german Frederic al II-lea (1220–1250), a fost silit să apeleze la ajutorul lui Ioan Duca Vatațis, încercând să-l scoată pe acesta din alianța lui cu Frederic și să realizeze unirea Bisericilor. Ioan Duca Vatațis, fiind însă ginerele lui Frederic, a refuzat o alianță militară cu papalitatea, dar s-a aratat din nou dispus să discute problema unirii Bisericilor. O situția critică avea să apară în anul 1253, când papa a lansat ideea unei cruciade împotriva lui Ioan Duca al III-lea Vatațis. În această situație împăratul a trimis o nouă delegație la Roma; el cerea retrocedarea Constantinopolului și restituirea sediilor patriarhale ortodoxe, oferind în schimb unirea Bisericilor concretizată în opt puncte, printre care și recunoașterea primatului papal. Moartea papei Inocențiu al IV-lea în 1254, a lăsat însă fără urmări această inițiativă. În plus, prin urcarea pe tronul bizantin de la Niceea, în același an, a lui Teodor al II-lea Lascaris, om cu o vastă erudiție și convingeri teologice ferme, care nu accepta unirea Bisericilor decât în urma discutării în sinoade a problemelor dogmatice în litigiu, aceste ultime încercări ale papalității de a-și impune supremația eșuează repede.

După eliberarea Constantinopolului

Dintre formațiunile statale bizantine apărute după cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin: după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit. La 25 iulie 1261 oștile bizantine au eliberat Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, iar la 15 august 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în catedrala Sfânta Sofia, restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin). Abuzurile ocupanților „latini” ai Constantinopolului, din perioada de 57 de ani în care au stăpânit cetatea, au lăsat urme adânci în memoria colectivă a bizantinilor ortodocși; s-a ajuns până acolo încât două secole mai târziu, când capitala era asediată de turcii otomani, unii dintre bizantini să spună: „mai bine turbanul sultanului decât mitra papei!”

După recucerirea Constantinopolului și îndepărtarea pericolului reprezentat de turcii selgiucizi (datorită atât fărâmițării interne a statului acestora cât și invaziilor mongole) se părea că Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a intrat într-o nouă perioadă de pace, propice dezvoltării religiei, artelor și literaturii. Însă, la începutul secolului al XIV-lea, un nou pericol extern a apărut pentru Imperiul Bizantin: turcii otomani. Sub sultanul Osman I (considerat fondatorul imperiului otoman și cel care i-a dat numele), aceștia s-au extins în Asia Mică (Anatolia) până la granițele Imperiului Bizantin. Tot în timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, ceea ce demonstra forța economică și politică a noului stat. Foarte curând, turcii otomani au început să cucerească una după alta majoritatea thémelor (provincii militare) bizantine din Anatolia, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și-au început expansiunea în Europa, cucerind Adrianopolul în 1362 și Tesalonicul în 1387. În 1389, victoria obținută de turci în Bătălia de la Kosovo Polje („Bătălia de la Câmpia Mierlei”) a marcat sfârșitul Țaratului Sârb, iar prin victoria din Bătălia de la Nicopole (1396), obținută în fața unei coaliții formate din cavalerii cruciați apuseni, Regatul Ungariei și Țara Românească, turcii și-au asigurat supremația strategică în sud-estul Europei.

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee. În aceste condiții, împărații bizantini au căutat din nou să obțină sprijin de la creștinii apuseni, dar aceștia au condiționat iarăși sprijinul lor militar de unificarea celor două Biserici. Biserica răsăriteană (bizantină) deși se opunea ferm uniunii „politice” (așa cum o vedea papalitatea), nu era principial opusă ideii unei uniuni negociate și încheiate conform vechilor uzanțe: pentru aceasta, ea cerea întrunirea unui sinod ecumenic în care spera, în ceea ce o privește, să facă să prevaleze Ortodoxia. Multă vreme papii au refuzat ideea unui sinod în care cele două părți să fie reprezentate în mod egal, totuși, ideea a reapărut la începutul secolului al XV-lea. Sinodul, reunit mai întâi la Ferrara, apoi la Florența (1438-1439), constituia astfel, prin el însuși, o adevărată victorie morală pentru Biserica Răsăriteană. Delegația venită de la Constantinopol avea în fruntea ei chiar pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 – 1448) și pe patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului și cuprindea 23 de mitropoliţi şi delegaţi teologi din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Discuțiile teologice purtate în cadrul Sinodul de la Ferrara-Florența au arătat dificultatea unui acord de fond: spiritele nu erau pregătite să-și revizuiască pozițiile adoptate. Mai cu seamă problema relativă la Filioque era blocată de deciziile dogmatice luate deja de Biserică romano-catolică, pe care aceasta refuza să le retracteze. Cât despre problema primatului papal, ea nu a fost nici măcar discutată serios. După câteva luni de dezbateri, bizantinii se găseau în fața unei alternative: să cedeze în fața punctului de vedere papal sau să întrerupă tratativele și să rămână singuri în fața pericolului otoman. Presiunile politice au înclinat balanța în favoarea primei soluții și, în cele din urmă, reprezentanții Bisericii răsăritene au cedat și au semnat actul unificării. Dintre delegați, numai mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos, a refuzat să semneza actul de unire. Un alt teolog răsăritean eminent, Ghenadie Scholarius (viitorul patriarh al Constantinopolului între 1453-1464), părăsise Florența înainte de sfârșitul dezbaterilor, iar patriarhul Iosif al II-lea murise chiar în timpul lucrărilor sinodului.

După revenire acasă, majoritatea delegaților răsăriteni și-au renegat semnătura din actul unificării în fața dezaprobării generale a poporului, care prefera jugul turcesc apostaziei. Mitropolitul Kievului, Isidor, revenit în Rusia, a fost întemnițat; a reușit, cu mare greutate, să se refugieze la Roma. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog și urmașul sau, Constantin al XI-lea, au rămas credincioși unificării, dar nu au îndrăznit să o proclame oficial până în 1452, când Constantin al XI-lea, sub presiunea armatelor turcești care înconjuraseră deja Constantinopolul, a proclamat solemn, în catedrala Sfânta Sofia, unirea celor două Biserici.

La 29 mai 1453 Constantinopolul era cucerit de către forțele Imperiului Otoman. Turcii, conduși de sultanul Murad al II-lea, au pus astfel capăt existenței milenare a Imperiului Roman de Răsărit. Împăratul Constantin al XI-lea a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile cetății. Noul patriarh, Ghenadie Scholarius, a renegat „unirea de la Florența”, iar Marea Schismă a continuat.

Painting by the Greek folk painter Theophilos Hatzimihail showing the battle inside the city, Constantine is visible on a white horse – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În perioada modernă

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi Declaraţia Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II în Roma şi într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declaraţia nu a încheiat schisma, dar a arătat dorinţa de reconciliere dintre cele două biserici.

Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.

În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Marea Schismă din 1054 si pe en.wikipedia.org

Asediul Ierusalimului (1099)

15 iulie 2020/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/4.765 vizite

Capture of Jerusalem (15th July 1099) by the Crusaders (19th-century artist impression)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

Asediul Ierusalimului (1099)

Asediul Ierusalimului a avut loc între 7 iunie – 15 iulie 1099, în timpul primei cruciade (1).

Contextul general

După cucerierea Antiohiei în 1098, cruciații au rămas în zonă pentru restul anului. Legatul papal Adhemar de Le Puy murise, iar Bohemund de Taranto ceruse și căpătase Antiohia pentru sine. Balduin de Boulogne rămăsese în Edessa, cucerită mai devreme, în 1098. printre nobilii cavaleri erau neînțelegeri asupra următoarei mișcări care trebuia întreprinsă. Raymond de Toulouse, nemulțumit, a părăsit Antiohia pentru a cuceri fortăreața Ma’arrat al-Numan. Pe la sfârșitul anului, cavalerii și soldații de rând au amenințat că vor pleca spre Ierusalim fără conducătorii lor.

Robert de Normandia la asediul Antiohiei 1097–1098, pictură de J.J. Dassy, 1850, “Croisades, origines et consequences.” - foto: ro.wikipedia.org

Asediul orașului Arqa

La sfârșitul lunii decembrie ori poate la începutul lui ianuarie, Robert de Normandia și nepotul lui Bohemund, Tancred au acceptat să devină vasalii lui Raymond, care era suficient de bogat să le plătească serviciile. Godfrey de Bouillon, care revenise acum din teritoriul fratelui său din Edessa, a refuzat să devină la rândul lui vasal al lui Raymond.

Pe 5 ianuarie, Raymond a dărâmat zidurile fortăreței Ma’arrat, iar pe 13 ianuarie a început să meargă spre sud, desculț și îmbrăcat în haine sărăcăcioase de pelerin, urmat de Robert și Tancred. Îndreptându-se spre sud pe coasta Mediteranei, au întâmpinat o rezistență redusă, conducătorii musulmani locali preferând să facă pace și să le ofere provizii cruciaților decât să lupte. Se pare că musulmanii suniți locali au preferat probabil să fie sub controlul curuciaților creștini decât sub controlul șiiților fatimizi.

Godefroy de Bouillon (c. 1060, Boulogne-sur-Mer – 18 iulie 1100, Ierusalim[2]) a fost un cavaler medieval, unul dintre liderii Primei Cruciade din 1096 până la moartea sa. Din 1076 a fost Senior de Bouillon, domeniu de unde şi-a luat numele, iar din 1087 a fost Duce al Lotharingiei Inferioare. După Asediul Ierusalimului din 1099, Godefroy a devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului, dar nu a folosit titlul de "Rege". - frescă din Saluzzo, Italia, cca 1420 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Godefroy de Bouillon (2) - frescă din Saluzzo, Italia, cca 1420 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Raymond a plănuit să cucerească orașul Tripoli pentru sine și să formeze un stat cruciat de tipul celui din Antiohia lui Bohemund. Pentru început, Raymond a asediat orașul Arqa. Înte timp, Godfrey și Robert de Flandra, care refuzase la rândul lui să devină vasalul lui Raymond, i s-a alăturat cu cavalerii lor lui Raymond la Latakia și au mărșaluit către sud în februarie. Bohemund a mers alături de ei o vreme, după care s-a reîntors rapid la Antiohia. În acel moment, Tancred l-a părăsit pe Raymond și i s-a alăturat lui Godfrey din motive necunoscute. O altă forță separată, deși legată de cea a lui Godfrey, a fost condusă de Gaston al IV-lea de Béarn.

Godfrey, Robert, Tancred și Gaston au părăsit Arqa în martie, dar asediul a continuat. Situația nu era tensionată doar printre conducători, dar și printre clerici. De la moartea lui Adhemar nu mai exista un adevărat lider religios, și încă de la descoperirea Sfintei Sulițe de căre Pierre Bartholomeo în Antiohia au apărut acuzații de fraudă printre diferitele facțiuni religioase. Până la cele din urmă, călugărul Pierre a fost provocat la o încercare a focului. Călugărul a acceptat, dar a suferit arsuri foarte grave și a murit după o lungă agonie, discreditând astfel Sulița Sfântă și îndepărtând una dintre ultimele piedici din calea lui Raymond spre cucerirea autorității supreme în fața cruciaților.

Asediul Ierusalimului

Sosirea în Orașul Sfânt

Asediul orașului Arqa a durat până pe 13 mai, când cruciații au plecat fără să câștige nimic. Fatimizii au încercat să facă pace, cu condiția ca luptătorii cruciați să nu continue marșul spre sud, spre Ierusalim. Inițiativele egiptenilor nu au fost luate în seamă de cruciați. Iftikhar ad-Dawla, guvernatorul fatimid al Ierusalimului părea că nu înțelege care sunt intențiile cruciaților.

Pe data de 13 mai, guvernatorul orașului Tripoli le-a dat în dar luptătorilor creștini bani și cai. În conformitate cu cele relatate de cronica anonimă Gesta Francorum, acest guvernator a jurat și că se va converti la creștinism dacă luptătorii creștini reușesc să cucerească Ierusalimul de la dușmanii fatimizi. În drumul lor spre sud de-a lungul coastei, cruciații au trecut pe lângă Beirut, Tyr și s-au îndreptat în interiorul teritoriului spre Jaffa și au ajuns la Ramlah pe 3 iunie, orașul fiind abandonat în acel moment de locuitorii săi.

Aici, mai înainte ca luptătorii cruciați să-și continue drumul spre Ierusalim, a fost înființată episcopia de Ramlah-Lydda la biserica Sfântului Gheorghe (un sfânt preferat al cruciaților). Pe 6 iunie, Godfrey i-a trimis pe Tancred și Gaston să cucerească Betleemul. După cucerirea orașului, Tancred și-a ridicat stindardul pe Biserica Nașterii Domnului. Pe 7 iunie, cruciații au ajuns în fața porților Ierusalimului. Mulți soldați-pelerini au izbucnit în lacrimi în fața orașului pentru care străbătuseră un drum atât de lung și greu.

Prise de Jérusalem par les Croisés, le 15 juillet 1099 Emil Signol, Musée du Château Versaille - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La fel ca și în cazul Antiohiei, cruciații au organizat asediul orașului, în timpul căruia asediatorii au suferit mai mult decât asediații, date fiind lipsa apei și a alimentelor din zona înconjurătoare. Ierusalimul era bine pregătit pentru respingerea unui asediu, iar guvernatorul fatimid Iftikar ad-Daula expulzase din oraș majoritatea creștinilor.

Dintre cei aproximativ 7.000 de cavaleri care luaseră parte la Cruciada Principilor, în fața zidurilor Orașului Sfânt mai ajunseseră doar aproximativ 1.500. Alături de ei se mai aflau cam 12.000 de pedestrași din cei cam 20.000 de oameni care începuseră pelerinajul. Godfrey,

Robert de Flandra și Robert de Normandia au asediat zona începând de la zidurile nordice până la Turnul lui David, în vreme ce Raymond și-a așezat tabăra pe partea de vest a fortificațiilor, având în grijă zona de la Turnul lui David până la Muntele Sion. Asaltul direct asupra zidurilor cetății de pe 13 iunie a fost un eșec.

Fără apă și alimente, atât oamenii cât și animalele aveau să moară rapid de sete și foame și asediatorii știau că timpul nu este de partea lor. Din fericire, la scurtă vreme după primul asalt, în portul Jaffa au ancorat mai multe corăbii creștine, iar cruciații au făcut rost de ceva provizii, care le-ar fi ajuns pentru puțin timp.

Cruciații începuseră să aducă bușteni din Samaria pentru construirea unor mașini de asediu. În scurtă vreme, pe la sfârșitul lunii iunie, cruciații au rămas din nou fără alimente și apă, cam în același timp apărând vești despre deplasarea unei armate fatimide dinspre Egipt spre Ierusalim.

Procesiunea cruciaților desculți

În fața unei sarcini aparent imposibil de dus la bun sfârșit, moralul cruciaților a crescut când un călugăr a pretins că a avut o viziune divină în care spiritul lui Adhemar i-ar fi sfătuit pe cruciați să postească trei zile după care să pornească desculți într-o procesiune religioasă în jurul zidurilor orașului, după care Ierusalimul ar fi urmat să fie cucerit în nouă zile, conform exemplului biblic al lui Joshua în timpul asediului Ierihonului.

Deși cruciații sufereau deja de foame, ei au postit totuși, iar pe 8 iulie au pornit în procesiune, în timpul căreia preoții suflau în trompete și cântau psalmi, fiind ținta glumelor apărătorilor musulmani ai Ierusalimului. Procesiunea s-a oprit pe Muntele Măslinilor și au fost ținute predici de mai mulți călugări printre care și Pierre l’Ermite.

Asaltul final și masacrul

În tot timpul asediului, cruciații au încercat de mai multe ori să ia cu asalt zidurile fortificațiilor, dar au fost respinși. Trupele genoveze, conduse de Guglielmo Embriaco, demontaseră deja corăbiile cu care sosiseră în portul Iaffa, folosind lemnul obținut pentru construirea unor turnuri de asediu. Turnurile de asalt au fost împinse până spre zidurile orașului în noaptea de 14 iulie spre marea suprindere a apărătorilor.

În dimineața zilei de 15 iulie, turnul lui Godfrey a atins secțiunea zidului care-i fusese repartizată lângă poarta de nord-est și, în conformitate cu însemnările din Gesta, doi cavaleri flamanzi din Tournai (Lethalde și Engelbert) au fost primii care au intrat în oraș, urmați fiind de Godfrey, de fratele lui Eustace, de Tancred și de oamenii lor. Turnul lui Raymond a fost oprit din înaintare pentru o vreme de un șanț întâlnit în cale, dar între timp cruciații erau deja în oraș.

Asediul Ierusalimului (1099) – Guillaume de Tyr (1130 – 29 septembrie 1186) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a doua zi dimineața. Musulamnii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire.

Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gesta, “…măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne…” După cum scria Raymond de Aguilers “…oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor.”

Tancred a cerut ca pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani de aici, dar nu a putut împiedica uciderea lor de camarazii săi de arme. Guvernatorul fatimid Iftikar ad-Daula s-a retras în Turnul lui David, pe care la predat însă în scurtă vreme lui Raymond în schimbul permisiunii de liberă trecere spre Ascalon pentru el și cei câțiva oșteni care-l urmaseră.

Gesta Francorum afirmă că în Ierusalim au scăpat cu viață câțiva locuitori. Autorul anonim a scis “Când păgânii au înfrânți, oamenii noștri au pus mâna pe mulți dintre ei, atât bărbați cât și femei, ori ucigându-i ori ținându-i prizonieri, după cum au dorit.” Același autor mai aduce următoarea mărturie: “[Conducătorii noștri] au ordonat de asemenea ca toți sarazinii morți să fie aruncați afară datorită duhorii grele, de timp ce întreg orașul era plin de cadavrele lor; și astfel sarazinii vii au târât morții în fața porților de ieșire și i-au aranjat în stive de parcă erau case. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor și nimeni nu știe numărul lor cu excepția lui Dumnezeu.”

Urmări

După masacru, Godfrey de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt) pe 22 iulie, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu, iar Godfrey l-a convins să renunțe și la Turnul lui David. Raymond a plecat în pelerinaj și, în absența sa, Arnulf de Chocques, contracandidatul lui Pierre Bartholomeo susținut de Raymond, a fost ales primul Patriarh latin al Ierusalimului pe 1 august. Revendicarea înaltei funcțiii de către Patriarhul ortodox nu a fost luată în seamă. Pe 5 august, Arnulf, după ce s-a sfătuit cu locuitorii supraviețuitori ai orașului, a descoperit Crucea pe care a fost crucificat Mântuitorul.

“Cruciații descoperă Sfânta Cruce” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 12 august, Godfrey a condus o armată, (soldații din avangardă purtând Crucea), împotriva trupelor fatimide, pe care le-a învins în bătălia de la Ascalon. După această victorie, majoritatea cruciaților au considerat că și-au respectat jurământul și sute de cavaleri și soldați de rând s-au reintors la casele lor. Această victorie a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului.

Asediul Ierusalimului s-a transformat rapid în legendă, iar în secolul al XII-lea a devenit subiect al Chanson de Jérusalem, unul dintre cele mai importante chanson de geste din Ciclul cruciadei.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Asediul Ierusalimului (1099) si pe en.wikipedia.org

(1) Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite în acel moment de musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat repede într-o migrație pe scară largă, și o cucerire de teritorii aflate în afara Europei.

Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celealte state cruciate. Deși acestea au rezistat mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat — care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cei patru lideri ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Taranto – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(2) Godefroy de Bouillon (c. 1060, Boulogne-sur-Mer – 18 iulie 1100, Ierusalim[2]) a fost un cavaler medieval, unul dintre liderii Primei Cruciade din 1096 până la moartea sa. Din 1076 a fost Senior de Bouillon, domeniu de unde şi-a luat numele, iar din 1087 a fost Duce al Lotharingiei Inferioare. După Asediul Ierusalimului din 1099, Godefroy a devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului, dar nu a folosit titlul de “Rege”
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org