Alexandru Cristian Surcel Arhive

Articole

Ungaria după Viktor Orban: Peter Magyar și noul parcurs european sub semnul întrebării

14 aprilie 2026/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/120 vizite

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com

14 aprilie 2026

Într-un moment istoric care a coincis cu sărbătoarea Paștelui, Ungaria a oferit Europei un „festival al democrației” neașteptat. După ani de derivă iliberală, conservatorul pro-european Peter Magyar a reușit să îl detroneze pe Viktor Orban, marcând o schimbare de paradigmă la Budapesta. Însă, dincolo de entuziasmul victoriei, rămân întrebări fundamentale despre cât de adâncă este această transformare și ce înseamnă ea pentru România și flancul estic al NATO.

Sub pilonul Verticalitate, analizăm astăzi nu doar schimbarea de regim, ci și natura noii puteri. În cadrul rubricii Opinii, vă prezentăm analiza integrală a lui Alexandru Cristian Surcel, care pune sub lupă atât speranțele, cât și nuanțele mai puțin optimiste ale acestui „cutremur” politic vecin.

Context: O victorie împotriva curentului

Conform datelor oficiale (Agerpres), mobilizarea la urne a fost excepțională, Peter Magyar reușind să capitalizeze nemulțumirea acumulată față de clanurile corupte de la putere. Această schimbare promite o revenire a Ungariei la masa valorilor europene și o relaxare a tensiunilor cu Ucraina, însă trecutul noului lider în rândurile FIDESZ obligă la o vigilență sporită.

Vă invităm să parcurgeți mai jos perspectiva completă a lui Alexandru Cristian Surcel asupra acestui eveniment:

OPINIE | Alexandru Cristian Surcel: Ungaria la ceasul alegerilor

UNGARIA

Ungaria a fost azi mai prezentă în spațiul public decât Paștele. Și era normal acest lucru, având în vedere că e vecina noastră cu care avem o întreagă istorie în comun, cu bune și cu multe rele. Pe deasupra trăim vremuri în care ca europeni trebuie să strângem rândurile și alegerile din fiecare țară de pe bătrânul continent contează pentru toți, în contextul actual în care războiul hibrid al Rusiei și acțiunea ceva mai ocultă a Chinei s-a amestecat cu trădarea de către SUA sub administrația Donald J. Trump a alianțelor și valorilor pe care le-au susținut ambele maluri ale Atlanticului de Nord de la al doilea război mondial până în urmă cu un an și ceva. Riscăm un nou Ribbentrop-Molotov sau o nouă Yalta și Potsdam, peste capetele noastre, dacă o ardem în continuare cu tribalisme meschine.

Ce s-a întâmplat duminică în Ungaria a fost așadar un clar festival al democrației, cu o mobilizare excepțională la urnele de vot, și va avea cu siguranță efecte pozitive:

Ungaria se va întoarce către Uniunea Europeană și o va mai lăsa cu ambiția de a fi șoarecele leului de la Kremlin, de la a cărui masă poate, poate mai pică niște teritorii din cele pierdute în 1918.
Ungaria nu se va mai opune atât de categoric împrumuturilor către Ucraina, pentru efortul de război al acesteia, având în vedere și rolul ei de a-l ține ocupat pe un Putin care amenință de fapt tot continentul.
Probabil nu va mai exista un veto al Budapestei pentru deschiderea negocierilor de aderare la UE pentru Ucraina și Republica Moldova (însă cum e mult până departe, lipsa unui veto la momentul deschiderii negocierilor nu înseamnă că nu va exista unul la momentul aderării propriu-zise).
O parte cel puțin din legislația prin care Viktor Orban și FIDESZ și-au subordonat justiția și au pus la zid presa independentă și ONG-urile va fi abrogată.

Pe de altă parte, nu pot împărtăși pe deplin optimismul debordant al multor comentatori. Peter Magyar este totuși un fost membru FIDESZ și un fost apropiat al lui Viktor Orban, un disident al acestui partid. Până prin 2024, când a trecut la micul partid Tisza, membru PPE și similar FIDESZ sub aspect ideologic, a cărui conducere a preluat-o, Peter Magyar nu a avut mari probleme nici cu democrația iliberală despre care Orban a vorbit prima dată în 2014 la Zilele Tineretului Maghiar de la Tușnad (da, în România, unde Viktoraș ăsta venea în mod regulat să agite spiritele, iar autoritățile care ar fi trebuit să-i deseneze niște linii roșii se uitau după ploaie), nici cu atacurile la adresa societății civile, a mass media și a justiției, nici cu corupția clanurilor afalte la putere și nici cu transformarea țării sale încă o dată după Rusia Sovietică în 1919 și Germania nazistă în anii interbelici și ai WW2 în calul troian al cotropitorilor Europei. Iar acel fragment de discurs în care a vorbit de Oradea, oraș în Partium, anunță că nu chiar toate obsesiile regimului Orban bazate pe ideea fixă a Trianonului vor fi abandonate de noul regim.

Ca și în alte câteva moment cheie, cum a fost la susținerea candidaturii din 2025 a lui Crin Antonescu, UDMR, care are reputația unui partid serios, inteligent și competent, a demonstrat că în realitate este un partid la fel de toxic ca AUR sau cum era PRM pe vremuri, deloc diferit în esența sa de natura ultranaționalismului de cavernă. Care pozează ipocrit proeuropenismul în România, dar în Ungaria este raliat complet și necondiționat partidului putinist rusofil și eurosceptic FIDESZ. Ceea ce te faci să te întrebi dacă Peter Sijjarto, ministrul de externe al lui Orban, îi raporta lui Serghei Lavrov, ministrul de externe al lui Putin, ce se vorbea pe la Consiliile Europene pe politică externă, oare cui raportează Kelemen Hunor & Comp. ce se mai discută prin Guvernul României sau la ședințele coaliției de guvernare?…

Dincolo de euforie, realism

Pentru noi, cei de pe platforma Uniți Schimbăm, lecția Ungariei este una despre Identitate și vigilență. Schimbarea de la Budapesta este un pas vital pentru stabilitatea europeană, dar analiza lui Alexandru Cristian Surcel ne reamintește că democrația nu se câștigă într-o singură noapte de alegeri. Rămânem atenți la modul în care noul regim își va asuma responsabilitățile față de vecini și față de proiectul comun european, fără a uita că verticalitatea politică se măsoară în fapte, nu doar în discursuri de opoziție.

Nota Editorială: Acest articol a fost redactat prin integrarea știrii Agerpres (13 aprilie 2026) cu analiza semnată de Alexandru Cristian Surcel, publicată integral. Adaptarea a fost realizată cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini, sub pilonii editoriali ai platformei Uniți Schimbăm.

Credit Foto: Imaginea reprezentativă a fost preluată de pe contul oficial de Facebook al lui Péter Magyar.

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

29 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/396 vizite

Dacă unitatea instituțională a Principatelor s-a realizat sub sceptrul lui Cuza și al lui Carol I, destinul milioanelor de români aflați între granițele marilor imperii vecine a rămas, pentru multă vreme, o ecuație a supraviețuirii și a rezistenței culturale.

În Episodul 6 al serialului nostru, Alexandru Cristian Surcel analizează laboratorul identitar în care s-a călit conștiința națională dincolo de Carpați și de Prut. Trecem prin istoria Transilvaniei, de la autonomia voievodatelor medievale la trauma dualismului austro-ungar, explorăm liberalismul paradoxal al Bucovinei și pumnul de fier al rusificării forțate în Basarabia gubernială.

Este povestea unei generații care a transformat „primăvara națiunilor” de la 1848 într-un proiect politic pe termen lung, folosind petiția, școala și cuvântul tipărit ca arme de rezistență în fața deznaționalizării. Descoperiți cum scânteia aprinsă la Blaj, Cernăuți și Lugoj a menținut aprins visul Marii Uniri în cele mai negre perioade ale stăpânirii străine.

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

29 martie 2026

Marea și tripla unire

Am putea trata fiecare din cele trei etape ale Marii Uniri separat, pentru că și istoria din spatele fiecăreia era diferită. Dar, de fapt, ele fac parte dintr-un șir de evenimente cu multiple fațete, dar și cu un numitor comun, care se întind pe o perioadă de zece ani, între 1914 și 1924. Iar fenomenele istorice care au condus către epopeea acestor zece ani se întind, în special în cazul Ardealului, pe sute de ani.

Revoluții. 1848.1905.

Anul 1848 aducea cu sine un seism care avea să cutremure cea mai mare parte a Europei. Îmbinând ideile democrației liberale cu cele republicane și cu aspirațiile de afirmare națională, primul an revoluționar internațional din istorie avea să fie descris de istoricii de mai târziu și cu sintagma de „primăvara națiunilor”. Începută în februarie 1848 la Paris, unde era înlăturat ultimul rege al Franței și era proclamată a doua republică, revoluția avea să se extindă ca o vâlvătaie.

La 15 martie, atingea Budapesta; în amintirea evenimentelor de atunci, datei respective îi corespunde azi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Condus de Kossuth Lajos, guvernul revoluționar proclama reforme democratice, republica și independența Ungariei, pentru care revendica granițele medievale ale Coroanei Sfântului Ștefan. În replică, în mai 1848 delegații românilor se adunau în marea adunare națională de la Blaj, care prin programul adoptat cerea egalitatea în drepturi pentru români, reforme democratice și un statut de autonomie lărgită pentru Transilvania, însă erau respinse pretențiile Budapestei. Se punea chiar problema unirii tuturor provinciilor imperiului locuite de români într-o singură entitate politică și administrativă. Deși contestată chiar și la Viena, autoritatea Habsburgilor nu era însă pusă în discuție la Blaj, pentru că în ciuda divergenței ideologice constituia o pavăză în calea pornirilor anexioniste ale revoluționarilor maghiari, dar și ale grofilor unguri din Transilvania, ultimii de asemenea divergenți ideologic.

Poate cea mai importantă decizie a marii adunări de la Blaj a fost constituirea unei armate revoluționare românești, a cărei comandă a fost încredințată unui tânăr avocat numit Avram Iancu, provenit din Țara Moților, din Munții Apuseni, epicentrul răscoalei din 1784. La acel moment deja nobilimea maghiară organizase execuții sumare, iar armata revoluționară maghiară era pe punctul să declanșeze o invazie totală a Transilvaniei.

Peste destul de puțină vreme, războiul revoluționar cuprindea principatul, cu mari devastări și cu atrocități de ambele părți. Secuii își formaseră și ei propria armată revoluționară, care avea să lupte de partea Budapestei. Tot de partea Budapestei s-au poziționat din rațiuni ideologice și unii români, precum deputatul de Beiuș Ion Dragoș, mic nobil român bihorean, născut la Oradea, care va reprezenta partea maghiară în negocierile cu Avram Iancu, sau George Pomuț, viitorul voluntar al războiului de secesiune din Statele Unite și diplomat al SUA acreditat în Rusia, implicat în cumpărarea Alaskăi în anul 1867. Majoritatea românilor au fost însă de partea armatei lui Avram Iancu, care reușește, fortificată în Munții Apuseni, să reziste cu succes invaziei maghiare timp de aproape un an.

La 20 mai 1848, la câteva zile după Blaj, marea adunare națională a românilor din Bucovina era organizată la Cernăuți, fiind adoptat un program revendicativ care cerea desprinderea de Galiția și ridicarea la statutul de țară de coroană a imperiului, drepturi democratice, scoaterea de sub autoritatea mitropoliei din Karlowitz și înființarea unei eparhii ortodoxe românești etc. În fruntea mișcării revoluționare din Bucovina se plasa Eudoxiu Hurmuzachi, renumitul boier patriot colecționar de documente privind istoria românilor. Subsecvent, se formează gărzi naționale la Cernăuți și la Suceava, după modelul gărzii revoluționare din Viena.

Mari adunări ale românilor au loc și la Lugoj, cea mai importantă fiind cea din iunie 1848, la care românii din Banat și Ungaria (adică celelalte provincii vestice) își afirmau pretențiile pentru o autonomie lărgită, folosirea limbii române în administrație, justiție și educație, propriile scaune episcopale ortodoxe, înarmare în vederea apărării revoluției etc. Dieta Ungariei și guvernul Kossuth vor fi însă refractare, acceptând să facă concesii de-abia în aprilie 1849, când revoluția ungară era pe punctul de a fi reprimată. Liderul charismatic al revoluționarilor români bănățeni a fost Eftimie Murgu, proclamat de oamenii adunați la Lugoj „căpitan al Banatului”.

Spre deosebire de provinciile românești aflate sub controlul Vienei, în Basarabia nu au avut loc evenimente comparabile, deși a existat simpatie pentru evoluțiile din celelalte provincii românești. Probabil și pentru că tot Imperiul Rus a fost foarte puțin afectat de valul revoluționar. În vecinătatea Basarabiei, Frăția Panslavă „Sfinții Chiril și Metodiu” a patrioților ucraineni fusese destructurată de Ohrana (poliția politică a monarhiei Romanovilor) și de celelalte autorități țariste în chiar anul anterior „primăverii națiunilor”, 1847. La Chișinău apare totuși pentru scurt timp un ziar în limba română intitulat „Românul”, suprimat prin intervenția autorităților.

Revoluția de la 1848 marchează însă mutarea epicentrului construcției naționale românești din Ardeal în Valahia și Moldova. Deși în Moldova a avut loc în martie 1848 doar o mișcare petiționară rapid suprimată de abilul și cinicul domnitor Mihail Sturdza, iar în Valahia revoluția va dura din 11 iunie până la 13 septembrie 1848, când este reprimată de intervenția armatei otomane, este momentul definitoriu pentru o întreagă generație de oameni politici și viitori oameni de stat din cele două voeivodate devenit principate, cunoscuți sub denumirea generică de pașoptiști, de a căror carieră ulterioară se leagă unirea Principatelor, modernizarea accelerată, marile reforme ale perioadei Cuza, prima Constituție, independența, unirea Dobrogei, proclamarea regatului și, mai ales, formularea proiectului de țară întins pe șapte decenii ce ducea spre Marea Unire.

Într-o primă fază, forțați să ia calea exilului, înainte de a forma un lobby foarte activ cu epicentrul la Paris, pașoptiștii din Moldova și Valahia ajung în Bucovina și în Ardeal, unde pe lângă încropirea de noi programe de reforme pentru cele două principate dunărene, se implică în evoluțiile locale. În mod special Nicolae Bălcescu, unul dintre fruntașii cei mai de substanță ai revoluționarilor din Valahia, își asumă rolul de a intermedia între armata lui Avram Iancu și guvernul lui Kossuth Lajos, în speranța de a opri războiul revoluționar și de a salva revoluția, care în primăvara anului 1849 se confrunta cu o ofensivă a armatei imperiale ruse, venite în ajutorul monarhiei habsburgice în baza înțelegerilor Sfintei Alianțe, marele pact antirevoluționar și antirepublican agreat în anul 1815, la finalul războaielor napoleoniene. Deși Bălcescu fusese cel care prin celebra sa carte „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” începuse mitologizarea figurii unificatorului de la 1600 și lansase cu subiect și predicat ideea unirii politice a tuturor românilor, el era totodată posesorul unei viziuni internaționaliste revoluționare liberale, avea contacte extinse în mișcarea revoluționară internațională și în special în Franța, unde participase la revoluție în februarie 1848, și preconiza unirea românilor realizându-se sub forma unei uniri a României cu Ungaria.

În cele din urmă însă, armistițiul dintre români și maghiari a intervenit prea târziu, pentru a salva un regim de la Budapesta care, pe lângă confruntarea cu armatele imperiale rusă și austriacă, se împrăștiase în războaie revoluționare cu popoarele pe care încerca să le domine sub pretextul restaurării Ungariei Mari. Revoluția a fost pe deplin înfrântă, iar guvernul noului Kaiser austriac, Franz Joseph, care avea să domnească până în timpul primului război mondial, impunea un regim neoabsolutist dur. În timp ce revoluționarii români, slovaci, croați, sârbi, ruteni din Transcarpatia, care luptaseră împotriva regimului Kossuth, erau decorați de împărat (Avram Iancu a refuzat decorația și a refuzat și întâlnirea cu Franz Josef, când acesta a vizitat Transilvania), un întreg lot de generali maghiari era executat la Arad, iar Ungaria ca țară de coroană a Habsburgilor era micșorată.

Printre altele, Banatul și Voivodina erau desprinse de Ungaria și constituite într-o province separată. Pretențiile sârbești de mai târziu asupra Banatului s-au născut și în urma acestor câțiva ani în care provincia istorică locuită majoritar de români a fost comasată cu provincia istorică învecinată, locuită preponderent de sârbi.

Ideile „primăverii națiunilor” nu aveau însă să moară, ci treptat foștii revoluționari aveau să se transforme în respectabili oameni politici, care își vor promova ideile reformiste pe căi legale. Deși, cu excepția Franței unde s-a produs schimbarea de regim, Sfânta Alianță funcționase și stopase revoluțiile din restul Europei, acest pact avea să fie cel care avea să devină caduc. Iar la doar 8 ani după revoluție marile puteri europene se contrau în primul război continental de după războaiele napoleoniene, războiul Crimeii.

De acesta se leagă, în istoria românilor, momentele cheie despre care am povestit în episoade anterioare: întoarcerea acasă, pentru 22 de ani (1856-1878; exact ca și între 1918 și 1940), a unei părți a sudului Basarabiei, Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, reformele fecundei perioade a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), instaurarea monarhiei constituționale odată cu principele străin, Carol I (1866-1914), și cu prima Constituție a României (1866), declararea independenței (10 Mai 1877), războiul de independenșă și unirea Dobrogei (1877-1878), proclamarea regatului (1881).

Toate aceste evenimente care transformau două principate ce greu își construiau calea dintr-un Ev Mediu mult întârziat către modernitate într-un stat-națiune modern, cu un regim constituțional și cu stat de drept și democrație în stadii incipiente, nu aveau cum să nu reverbereze în provinciile învecinate locuite de milioane de români. În special într-un imperiu al Habsburgilor care-și căuta un nou echilibru.

Regimul neoabsolutist nu era un răspuns pe termen lung. Restabilizase imperiul, dar nu rezolva tensiunile a căror acumulare cauzase explozia socială din anul 1848. Așa că prin 1861 la Viena începea experimentul liberal. Monarhia făcea concesii aspirațiilor popoarelor supuse.

Pentru românii din Transilvania părea să fie o șansă istorică. Se reînființa după 150 de ani o mitropolie ortodoxă românească, la Sibiu, oraș care începea să ia locul Blajului drept centru al românismului din provincie. Iar primul mitropolit, Andrei Șaguna, urmașul unei familii de refugiați aromâni, era un fost protagonist al revoluției de la 1848 în versiunea românilor ardeleni. Noua dietă convocată în 1863 tot la Sibiu, cu participarea românilor, cum nu se mai întâmplase din secolul al XIV-lea, vota ca limba română să devină limbă oficială a Transilvaniei alături de maghiară și germană. Nu avea însă să fie ceva de durată, pentru că o altă dietă, dominată de maghiari, convocată la Cluj în 1865, avea să voteze pentru unirea cu Ungaria.

Regimul liberal nu a fost la fel de promițător pentru românii din Banat. La instaurarea sa provincia creată împreună cu Voivodina în 1849 era din nou absorbită în Ungaria.

Acesta era doar începutul. Kaiserul de la Viena favoriza mai degrabă o ordine conservatoare. Iar un joc diplomatic foarte inteligent al aristocraților maghiari, cu seducția și influențarea împărătesei Sissi, a determinat chiar geneza ideii unei duble monarhii. Practic Ungaria să obțină la masa verde tot ceea ce nu reușise să ia pe calea armelor în 1848: suveranitate, autoguvernare, granițele istorice din perioada de maximă expansiune a vechiului regat maghiar, acceptând în schimb ca împăratul austriac Franz Joseph să fie rege la Budapesta, iar dinastia imperială austriacă să fie și dinastia regală ungară. Cu siguranță că și consolidarea unor state-națiune învecinate, înrudite cu milioane de supuși ai imperiului, precum România și Serbia, a contat.

Austro-Ungaria devenea o realitate constituțională și politică în 1867, chiar anul următor eșecului desfacerii Unirii Principatelor prin revolta antiunionistă de la Iași, instigată de agenții Rusiei, precum și al edificării în România a monarhiei constituționale. În baza rezoluției dietei de la Cluj din 1865, Transilvania era și ea ajudecată Ungariei, însă de data aceasta, pentru prima dată, fără a mai avea un statut de autonomie. În definitiv, marele principat de sub Habsburgi era fostul principat autonom de după 1541, care la rândul său continuase voievodatul întemeiat în cadrul Regatului Ungariei în 1176, care și el își avea rădăcinile în terra Ultransilvana a secolelor IX-X, condusă la sosirea maghiarilor de românul Gelu. Noul regat maghiar era ceea ce vechiul regat medieval nu fusese niciodată: un stat național unitar, deși doar jumătate din populația sa era maghiară și vaste teritorii cuprinse între granițele sale aveau majorități locale românești sau slave.

Românii din Transilvania au refuzat să accepte imediat noua stare de lucruri, așa că atunci când în 1869 a fost constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, acesta a adoptat tactica pasivismului, practicând activismul civic, dar nu și participarea în alegerile pentru parlamentul unui stat pe care refuza să-l recunoască. Situația era întrucâtva diferită în Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, regiuni care în 1867 făceau deja parte din Ungaria; Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, deși constituit tot în 1869 și cu obiective asemănătoare, a adoptat tactica activismului, adică al participării la campaniile electorale și la alegeri.

În principiu, noul Regat al Ungariei era o monarhie constituțională democratică, după standardele predominante în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În practică vorbim însă de un regim hibrid, cu aspecte democratice, dar în care, prin prisma votului cenzitar, cei mai mulți cetățeni nu puteau influența agenda politicienilor. În acest sistem, care excludea din start femeile, dreptul de vot era condiționat pe criterii de avere, cetățenii bărbați fără proprietăți fiind lipsiți de dreptul de a alege și de a fi aleși, iar cei cu proprietăți fiind împărțiți în colegii electorale în funcție de avere. Drept rezultat, săracii nu aveau practic niciun cuvânt de spus, iar bogații și foarte bogații aveau o influență mult peste ponderea lor demografică concretă. În politica maghiară acesta era și un mecanism de menținere a supremației ungurilor, în rândurile cărora, din motivele istorice deja explicate, procentul de proprietari bogați era net superior celui existent în cadrul populațiilor românești sau slave.

Asta a însemnat că, atunci când guvernele de la Budapesta au pus presiune pe români pentru maghiarizarea școlilor cu predare în limba română, pentru limitarea presei și publicațiilor de limbă română și diferite alte măsuri destinate maghiarizării forțate, aceste politici au putut fi întâmpinate cu rezistență civică, dar nu și contracarate eficient și suficient în parlamentul maghiar.

Până în 1881 devenise clar că alipirea Transilvaniei la Ungaria era, din perspectiva Vienei, definitivă. Prin urmare, existența a două partide românești separate era mai degrabă contraproductivă, în condițiile în care interesele comunităților românești din Ardealul în sens larg deveniseră convergente. Așa că, în anul în care România devenea regat, Partidul Național al Românilor din Transilvania fuziona cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, formând Partidul Național Român. Acesta avea să alterneze tacticile pasivismului și activismului, în condițiile limitative ale votului cenzitar.

Probabil cea mai răsunătoare inițativă a PNR dinainte de primul război mondial a fost Memorandumul din 1892. La exact 101 ani după Supplex Libellus Valachorum, românii adresau o nouă petiție privind drepturile lor, cu un număr mare de semnatari din rândurile elitei românești. Deși nu era de natură să producă prin sine efecte juridice, Memorandumul a stârnit reacția isterică a statului maghiar, care s-a tradus prin arestarea, anchetarea și trimiterea în judecată a semnatarilor, în cadrul a ceea ce a intrat în istorie drept Procesul Memorandiștilor. Procedând astfel, guvernul de la Budapesta a reușit să consacre mișcarea memorandistă în istorie, să le confere memorandiștilor o alură eroică și să adauge noi motive de iritare ale populației românești față de guvernarea maghiară. În urma acestei represiuni, aderența și influența PNR a crescut.

Așa cum am precizat deja, în aprilie 1849 românilor din Bucovina li se satisfăcuse cea mai importantă revendicare din timpul revoluției: desprinderea de Galiția și constituirea în țară de coroană sub forma Ducatului Bucovinei. Titlul de duce al Bucovinei s-a adăugat listei de titluri deținute de împăratul Franz Joseph. În 1867, cu prilejul constituirii dublei monarhii Austro-Ungaria, Bucovina, spre deosebire de celelalte teritorii locuite de români, devenea parte a Imperiului Austriei.

În principiu, și în acesta vorbim tot de un regim mixt, cu nuanțe democratice, dar construit pe fundația reprezentată de votul cenzitar. Însă, în chestiunea naționalităților, Viena s-a dovedit mult mai relaxată decât Budapesta, mai conștientă că trebuie să acomodeze un stat multinațional și că germanizarea nu poate fi promovată agresiv. Prin urmare, în 1871, manifestările românești de la Mânăstirea Putna, dedicate împlinirii a 400 de ani de la ctitorirea lăcașului ales de Ștefan cel Mare spre a-i servi de loc de odihnă, nu au fost în vreun fel împiedicate de autorități. În 1875, austriecii au înființat Universitatea din Cernăuți și, în același an, au permis constituirea Mitropoliei Bucovinei, ca mitropolie ortodoxă românească. Aceasta avea să comande construcția Palatului Metropolitan, azi sediu al universității și monument istoric și de arhitectură inclus în Patrimoniul Universal UNESCO.

Represiunea nu a lipsit cu totul. Mărturie stă cazul Soceității studențești „Arboroasa”, interzisă de autoritățile austriece și ai cărei membri au fost arestați și judecați într-un proces celebru în epocă. În urma detenției din timpul acestui proces, remarcabilul compozitor Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care făcea ravagii în secolul al XIX-lea și care avea să determine moartea sa timpurie.

Dar, trăgând linie, cum conchidea un personaj din celebrul roman „Pădurea spânzuraților”, românii din Bucovina, spre deosebire de cei din Ardeal și din Basarabia, se bucurau de „libertate”. Acest fapt a făcut ca membrii Partidului Național al Românilor din Bucovina să găsească spațiul necesar conflictelor intestine, atât de specifice etos-ului românesc. Au apărut două facțiuni, cea zisă a „bătrânilor”, care a păstrat identitatea partidului și care s-a orientat spre o politică de mai deplină colaborare cu Viena, precum și cea a „tinerilor”, mai radicali și mai refractari față de Imperiul Austriac, condusă de cavalerul Iancu de Flondor din Storojineț (pe scurt, Iancu Flondor). Această din urmă grupare s-a scindat într-un partid separat, numit Partidul Național Popular al Românilor din Bucovina.

În Basarabia, autoritățile țariste urmăreau „cu atenție și îngrijorare” cum la vest de Prut se construia un stat-națiune românesc, cu aspirații de modernizare și pro-occidental, care pe deasupra reușea să includă între 1856 și 1878 și o parte din sudul oblastiei desprinse din Moldova istorică. Chiar dacă populația românească nu arăta mari semne de revoltă, guvernul de la Sankt Petersburg a simțit nevoia să strângă șurubul, golind complet de conținut statutul de autonomie. Iar în 1870, după eșecul tentativei instigate de Rusia de desfacere a Micii Uniri, Basarabia era redusă oficial la statutul de gubernie; o simplă provincie, fără niciun dram de autonomie sau de statut personalizat.

Mai mult, nu doar că limba română fusese complet eliminată din școli și din serviciul religios și că nu erau permise niciun fel de publicații decât în limba rusă, dar în anul 1867 la Chișinău au fost strânse și arse toate cărțile vechi, majoritatea religioase, scrise sau tipărite în limba română, pe care autoritățile le-au putut găsi.

Astfel de abuzuri au putut avea loc în condițiile în care Imperiul Rus era o monarhie absolută, de fapt ultima monarhie absolută a Europei, un regim chiar mai închistat decât Austro-Ungaria sau Imperiul Otoman, care în mod obișnuit își deporta disidenții în Siberia, iar pe unii chiar îi executa, în timp ce pentru trupele de cazaci o distracție obișnuită era declanșarea pogromurilor asupra evreilor (unul din cele mai mari, la Chișinău în 1903). „Primăvara națiunilor” o ocolise, însă doar pentru câteva decenii.

În 1905, în urma înfrângerii suferite în războiul cu Japonia, în Rusia izbucnea revoluția. Haotică, formată dintr-un lung șir de acțiuni disparate ce aveau să continue până prin 1907 (când o reflexie a lor avea să fie și răscoala țărănească în stil medieval din România), această primă revoluție rusă nu a avut cum să câștige. Și totuși ea a adus anumite schimbări. O constituție și un prim parlament, Duma, al cărui nume îl reproduce camera inferioară a parlamentului Federației Ruse de azi. Și care avea să fie destul de repede dizolvat de țarul Nicolae al II-lea.

Dar, cel mai important pentru noi, revoluția din 1905 a adus un plus de libertate pentru popoarele încarcerate, obligate să facă parte din Imperiul Rus. În Basarabia au putut apărea un număr de publicații periodice, precum și cărți în limba română, scrise încă cu alfabet chirilic, cel pe care localnicii îl puteau citi, în timp ce restul spațiului românesc trecuse la alfabetul latin. Unele redacții au devenit adevărate organizații civice dedicate cauzei emancipării românilor basarabeni, precum din 1913 redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, din care făceau parte tineri din elita boierească, ca de exemplu Pantelimon „Pan” Halippa.

Pumnul de fier al Rusiei însă doar îmbrăcase o mănușă de catifea. Așa că orice acțiune mai îndrăzneață putea atrage consecințe severe. Tot în 1913, în orașul Balta, azi în partea transnistreană a regiunii Odesa, Ucraina, fostă capitală a RASS Moldovenești între 1924 și 1928, încercării de introducere a serviciului divin în limba română i s-a răspuns cu un atac al cazacilor, soldat cu aproximativ 60 de morți.

***

De la munții Apuseni ai lui Avram Iancu, până la redacțiile cenzurate din Chișinău, perioada 1848-1905 a fost una a rezistenței disperate, dar și a speranței. Românii au învățat să folosească legile imperiilor împotriva propriilor asupritori, pregătind terenul pentru ceea ce părea de neconceput: prăbușirea vechii ordini mondiale.

Cum a transformat Primul Război Mondial acest „butoi de pulbere” într-o oportunitate unică pentru națiunea română? Și cum au reușit elitele din provinciile istorice să se sincronizeze cu Bucureștiul în momentul critic?

Citește în Episodul 7: Epopeea Marii Uniri: De la tranșeele Marelui Război la Alba Iulia – analiza finală a procesului care a reîntregit harta României.

Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

29 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/131 vizite

În timp ce Regatul României își consolida independența și coroana, privirile politicienilor de la București se îndreptau tot mai des către sudul Dunării. Acolo, în inima Peninsulei Balcanice, sute de mii de aromâni și meglenoromâni își căutau un destin sub presiunea unor imperii în agonie și a unor naționalisme vecine tot mai agresive.

În Episodul 5, Alexandru Cristian Surcel ne propune o incursiune în istoria Cadrilaterului – un teritoriu care a reprezentat, pentru o scurtă perioadă, soluția unei „uniri imposibile”. Descoperiți cum a ajuns Dobrogea de Sud să fie „noua patrie” a românilor balcanici, ce a însemnat trauma de la 1913 cunoscută sub numele de „Trinaisi gudina” și cum s-au prăbușit speranțele de colonizare sub povara revizionismului și a jocurilor de putere din cel de-al Doilea Război Mondial.

Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

29 martie 2026

“Trinaisi gudina” sau cum s-a realizat unirea imposibilă

Remarcabilul poet și prozator George Topârceanu povestește în memorialistica lui despre primul război mondial cum, în 1916, militarilor români luați prizonieri în timpul tragicei bătălii de la Turtucaia, bulgarii le strigau de-a lungul drumului lor către lagărele din Pirin, în partea bulgară a Macedoniei, revanșard, „trinaisi gudina” adică „anul 13”. Era ceva ce, trei ani mai târziu, nu fusese uitat și nici iertat.

Primii ani ai secolului XX găseau Peninsula Balcanică cu renumele consacrat de „butoiul de pulbere al Europei”. Izbucnirea aici a unui război mai mare sau mai mic era mai mult o chestiune de când, nu una de dacă. Inclusiv incidentul care a servit de pretext pentru dezlănțuirea în 1914 a „Marelui Război” ce a înghițit întreaga lume s-a petrecut în această regiune tulburată a Balcanilor: atentatul de la Sarajevo împotriva arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, căruia i-au căzut victimă atât el, cât și soția.

Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878 schimbase fundamental balanța de putere din Balcani. Aflate anterior într-o stare de formală dependență față de Imperiul Otoman, României, Serbiei și Muntenegrului li se recunoscuse statutul de state independente și suverane. Bosnia și Herțegovina, inclusiv locul viitorului atentat din 1914, trecuseră sub protecția dublei monarhii Austro-Ungaria, care controla deja cea mai mare parte din Balcanii de Vest și care ulterior avea să le anexeze. Bulgaria trecea de la regimul de pașalâcuri, la statutul deținut anterior de vecinele sale de la nord și de la vest: monarhie autonomă, autoguvernată, dar având încă un statut formal de dependență față de Imperiul Otoman. Acest lucru avea să schimbe după exact treizeci de ani, în 1908, cînd Bulgaria devenea la rândul său un stat suveran și independent.

În primii ani ai secolului XX, teritoriul european al Imperiului Otoman fusese restrâns la un fel panglică orizontală de teritoriu care includea teritoriile locuite preponderent de albanezi, apoi Epirul, Macedonia, Tracia de Sud și Rumelia, regiuni cu o populație pestriță în care creștinismul ortodox coexista cu cel catolic și cu mozaismul, dar mai ales cu islamul sunnit, și în care turcii se intersectau cu grecii, cu bulgarii, cu albanezii, cu pomacii (bulgari musulmani) și cu vlahii vorbitori ai dialectelor aromân (macedoromân) și meglenoromân. Din perspectiva sultanului și a guvernului de la Constantinopol (Istanbul), fiecare religie și confesiune forma un milet, cu un anumit statut de recunoaștere în cadrul Imperiului. În materia etnonațională, Imperiul Otoman era, de departe, dintre cele mai tolerante, căci nu ducea politici de deznaționalizare și asimilare forțată și permitea într-o destul de mare măsură statelor vecine să aibă legături strânse cu comunitățile etnice înrudite.

Chiar și România era un beneficiar al acestor politici. Încă din 1865, la Mânăstirea Sfinții Apostoli din București, fusese inaugurată prima școală pentru aromânii din sudul Peninsulei Balcanice, iar la foarte puțin timp după aceea, în 1867, prima școală românească fusese inaugurată la Avdela, localitate aromână aflată azi în Grecia. Ulterior, aveau să fie construite și inaugurate și alte școli primare și gimnaziale, inclusiv patru licee, la Bitolia (azi Macedonia de Nord), Salonic și Grebena (Grecia actuală), precum și Curcea/Korce (Albania). De asemenea, numărul bisericilor în care se oficia în limba română ajungea în primii ani ai secolului XX la circa treizeci.

Punctul culminant fusese adoptarea la 10 Mai 1905 a unei iradele (edict al sultanului) care recunoștea aromânii și meglenoromânii ca formând un milet românesc separat, cu drepturi de autonomie administrativă și judiciară. Data iradelei nu fusese aleasă întâmplător, ci constituia un gest de curtoazie adresat Regelui Carol I (1866-1914). Singura doleanță care nu se realiza în ciuda tuturor eforturilor era înființarea unei episcopii, arhiepiscopii sau mitropolii a ortodocșilor vorbitori de dialecte ale limbii române din Balcani, așa cum fusese în Imperiul Bizantin Mitropolia Vlahilor (de ce nu, poate chiar o reactivare a acesteia?…).

Azi, această iradea este evenimentul de care se leagă Ziua Națională a aromânilor, pe care unii o celebează la 10 Mai ca Ziua Românității Balcanice, în privința căreia Parlamentul României a adoptat și o lege, iar alții, doritori de statut de minoritate națională în România, o marchează pe 23 mai, profitând de diferența dintre calendarele iulian și gregorian pentru a o decupla în percepția publică de legătura sa cu fosta Zi Națională a Regatului României.

Veți întreba poate ce legătură au toate acestea cu „trinaisi gudina” și cu frustrarea bulgarilor legată de români pentru cele întâmplate în anul 1913? Ei bine, au legătură sub două aspecte: cele întâmplate în anii 1912-1913 au pornit de la dorința statelor balcanice de a pune capăt definitiv prezenței în peninsulă a ocupantului otoman, iar ceea ce a făcut România în contextul respectiv era punerea în practică a unei anumite viziuni privind rezolvarea problemei vlahilor din Balcani (nu exclusiv, dar în mare măsură). Evenimentele Republicii de la Crușova din 1903, insurecție independentistă condusă de aromânul Pitu Guli și sponsorizată de Bulgaria, precum și războiul de gherilă care a izbucnit subsecvent și i-a opus, sub nasul autorităților otomane, pe comitagii bulgari, sprijiniți de guvernul de la Sofia, și aliați cu armatolii vlahi, antarților infiltrați din Grecia, în majoritate cretani, susținuți însă și de localnicii greci sau grecomani (albanezi, bulgari sau vlahi care, interesat sau sincer, susțineau cauza grecească), a convins tot mai mult Bucureștiul că soluția pe termen lung pentru populațiile înrudite din acea parte a lumii nu se găsește acolo.

Pe de altă parte, întorcându-ne la Tratatul de pace de la Berlin din 1878, acesta stabilise alipirea la România a provinciei Dobrogea până la granița care există și azi. Dar Podunavia în care domniseră ca despoți Dobrotici și Mircea cel Bătrân se întindea până la un hotar care lega orașul Silistra, anticul Durostorum, încă numit Dârstor în secolele XIV-XV, de portul maritim Varna. Această extindere spre sud fusese realizată prin campaniile militare ale lui Dobrotici, însă cu siguranță teritoriul istoric al Dobrogei se întindea până la poalele Munților Balcani, incluzând orașul Balcic (anticul Dionyssopolis, unde avea să fie găsită o foarte informativă inscripție despre regele Burebista, dedicația pentru Acornion, cetățean al orașului și sfătuitor de încredere al fondatorului regatului Daciei).

Prin urmare, România nu era foarte fericită cu faptul că în 1878 nu se unise cu ea întreaga Dobroge. Însă la rândul său Bulgaria considera Dobrogea o provincie istorică bulgărească, doar făcuse parte din hanatul bulgar și din primul țarat bulgar și pentru câțiva ani și din Imperiul Asăneștilor. Și, de fapt, naționaliștii bulgari nu visau doar ca și Dobrogea românească să fie alipită Bulgariei, ci proiectau o Bulgarie Mare care să se întindă până în sudul Basarabiei, pe motiv că acolo, după 1812, Rusia țaristă colonizase un număr destul de important de refugiați bulgari.

În anul 1912, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria s-au aliat pentru a elimina o dată pentru totdeauna Imperiul Otoman din Europa. Izbucnea astfel primul război balcanic. De data aceasta nici Rusia, nici Austro-Ungaria nu interveneau direct în conflict; dar ele nu erau nici absente, pentru că Rusia acorda sprijin Serbiei, iar Austro-Ungaria Bulgariei. România nu participa nici ea la ostilități, dar era foarte implicată în proclamarea unui nou stat național suveran și independent: Albania.

Bucureștiul nu susținea numai mișcarea de emancipare națională a populațiilor de vlahi vorbitori de limbă română, ci mai în general mișcările pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Bulgarii fuseseră primii beneficiari înainte de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Apoi, România devenise marea sprijinitoare a mișcării naționale albaneze, iar Bucureștiul principalul centru unde activau ideologii și fruntașii acesteia. În 1912, în contextul înfrângerilor suferite de Imperiul Otoman, cu care albanezii, convertiți în majoritate la islam, conviețuiau destul de mulțumiți, liderii naționaliști albanezi au făcut drumul de la București la Tirana pentru a proclama independența Albaniei.

Noul stat avea drept imn cântecul patriotic românesc „Pe al nostru steag e scris Unire” cu versurile schimbate și reunea teritoriile cu populație albaneză care nu fuseseră adjudecate de Grecia sau de Serbia. Iar România era pe punctul să dea Albaniei și un rege, în persoana prințului Wilhelm de Wied, nepotul Reginei Elisabeta a României, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții la București și care este înmormântat în Biserica Luterană din apropierea Sălii Palatului. Domnia lui, în 1914, ținuse numai câteva luni.

După încheierea luptelor, deși urma să ia partea leului, Bulgaria era profund nefericită că trebuia să împartă teritoriul câștigat, pe care ea îl considera teritoriul său național. Așa că se pregătea să anexeze tot și să provoace astfel un război cu foștii aliați. Însă pentru a-și asigura spatele, în ianuarie 1913, la Sankt Petersburg, guvernul bulgar semna un acord cu guvernul român prin care dădea satisfacție unei vechi doleanțe de la București și ceda României orașul Silistra. România îl cerea demult din motive strategice, de configurație a graniței. În 1878, în ciuda configurației geografice, Silistra fusese lăsată Bulgariei, pentru motivul că orașul ar fi fost populat preponderent de bulgari; deși aici funcționa o școală românească.

Nu mult după aceea izbucnea al doilea război balcanic, între Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, Serbia și Muntenegru, de cealaltă parte. Imperiul Otoman își vedea șansa de a recupera o parte din teritoriul pierdut în 1912 și se alătura coaliției antibulgare. România, în cluda acordului legat de Silistra, decidea să treacă Dunărea împotriva Bulgariei, într-o operațiune ce-și propunea pacificarea Balcanilor. Cum armata bulgară era desfășurată în sud, trupele române nu au întâmpinat rezistență și au avansat rapid spre capitala Sofia. Cele mai mari probleme întâmpinate în această campanie au ținut de slaba aprovizionare și de o epidemie de holeră.

Avansul armatei române a obligat Bulgaria să capituleze. În același an 1913 s-a și organizat conferința de pace la București. Prin tratatul rezultat este consfințită independența Albaniei, în granițele pe care le are și azi. Kosovo devine al Serbiei, Epirul în mare parte și Pindul al Greciei, iar Macedonia este împărțită cu trasarea granițelor actuale între Grecia, Bulgaria și Serbia (azi în locul Serbiei este Macedonia de Nord). Imperiul Otoman își recuperează teritoriul european până la granițele din prezent. Bulgaria păstrează și o ieșire la Marea Egee prin Tracia de Sud, pe care însă o va pierde în favoarea Greciei în urma înfrângerii din primul război mondial.

Țara noastră își realizează și ea în mare obiectivul legat de Dobrogea. Cele două județe de nord-est ale Bulgariei sunt alipite României; unul va fi numit și de români, ca și de bulgari Caliacra, iar celălalt va primi numele de Durostor (de la Durostorum). Regiunea este denumită și Cadrilater, din cauza formei sale de trapez cu patru laturi. Ea a fost identificată cu Dobrogea de Sud, ceea ce e parțial corect, cu mențiunea că o parte din județul Durostor, cu orașul Turtucaia (azi Tutrakan) nu a făcut niciodată parte din thema Podunavion și din despotatul ulterior, din care a făcut în schimb parte și regiunea litorală de la sud de Balcic, până acolo unde încep Munții Balcani.

Planul României cu această regiune era să faciliteze o unire imposibilă. Alipirea ei la România nu a fost lipsită de critici, deoarece situația demografică în anul 1913 nu era prea favorabilă. Comunitatea majoritară era cea a turcilor și tătarilor musulmani, urmați însă nu de români, ca în Dobrogea de nord și centrală în 1878, ci de bulgari. După unele surse, turcii și tătarii reprezentau undeva la 46%, iar bulgarii pe la 42% din totalul populației. Toponimia românească din regiunea Caliacrei arăta că, mai demult, ponderea românilor în această regiune fusese mult mai mare. Însă în 1913 românii, alături de găgăuzi, greci etc. reprezentau doar 12% din populație.

România a decis însă că Dobrogea de Sud va fi pusă la dispoziție aromânilor și meglenoromânilor pentru colonizare. Bucureștiului îi era evident că o unire cu România a acestor populații din sudul Balcanilor estimate ca numărând între 400 de mii și un milion de suflete era practic imposibilă, din cauza lipsei continuității teritoriale. Țări întregi cu populație slavofonă se interpuneau între Regatul României și insulele de vlahi din sudul Balcanilor, iar ideea constituirii unei exclave, așa cum e azi regiunea Kaliningrad a Rusiei, nu era tocmai sustenabilă; deși ea avea să fie prezentată guvernului Antonescu în 1941 de Alcibiade Diamandi, liderul entității statale Principatul Pindului, constituită în timpul ocupației italiene în regiuni cu populație aromână din Albania și Grecia.

În schimb, în viziunea care a prevalat în 1913, unirea aromânilor și meglenoromânilor cu România se putea realiza prin constituirea unei noi patrii a acestora în Dobrogea de Sud. În principiu era o situație win win. Pe de o parte, coloniștii urmau să scape de presiunile asimilaționiste și de discriminarea și șovinismul la care erau supuși în țările balcanice, pe de altă parte, compoziția etnodemografică a Cadrlaterului era modificat în favoarea României. Poate și din acest motiv, drepturile acestor comunități nu au fost incluse în Tratatul de la București propriu-zis, ci într-o serie de scrisori fără mare valoare diplomatică, ce au fost apoi încălcate fără jenă de guvernele balcanice.

Totuși, colonizarea nu a putut începe ani de zile. În 1914 începea primul război mondial. România avea să rămână neutră până în 1916, apoi avea să treacă prin unele din cele mai dramatice perioade din istoria poporului nostru, în timpul cărora partea de sud a țării, inclusiv capitala București, avea să se afle sub ocupație. Bulgaria avea nu doar să reintre în posesia Cadrilaterului, dar și să revendice o mare parte a Dobrogei de Nord, inclusiv zona Babadagului, unde exista o concentrare de populație bulgară. România avea însă să termine războiul său de reîntregire prin 1919-1920, renăscând efectiv din propria sa cenușă, dublată ca populație și ca teritoriu, după ce fusese aproape ștearsă de pe hartă.

În sudul Balcanilor, războaiele au continuat până prin 1925. De-abia în 1926 au început colonizările în Cadrilater. Concomitent, România începea să investească în dezvoltarea turistică a Coastei de Argint, cum denumise spectaculosul relief al Capului Caliacra, precum și în pitorescul oraș Balcic.

Colonizările aromânilor și meglenoromânilor au fost însă oprite în 1933 de guvernul I. G. Duca. Acest fapt a provocat nemulțumirea acestora, iar faptul că prim-ministrul român avea și strămoși greci nu a ajutat. Din echipa de pedepsire de trei legionari care au mers la Gara Regală din Sinaia să-l asasineze pe premier, după ce guvernul său a scos în afara legii Garda de Fier pentru a o împiedica să candideze la alegerile din decembrie 1933, nu întâmplător doi erau aromâni. Chiar dacă glonțul fatal a fost tras de cel de-al treilea membru al echipei, care era de felul lui moldovean.

Pe de altă parte, Dobrogea de Sud a fost alături de Basarabia una din cele două provincii istorice în care state vecine au comanditat numeroase acțiuni subversive, unele chiar teroriste, pentru a șubrezi autoritatea românească și pentru a sabota deplina lor integrare în cadrul Regatului României în așteptarea oportunității pentru anexarea înapoi a teritoriului. Astfel, în Bulgaria s-a constituit Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană, după modelul mult mai faimoasei VMRO, ce acționa în Macedonia încă dinainte de războaiele balcanice. Această organizație infiltra peste graniță comitagii (partizani), care hărțuiau în oarecare măsură autoritățile, dar cel mai mult și mai mult coloniștii din Balcani. Așa că printr-un paradox, foștii aliați din Macedonia din perioada luptelor cu antarții greci se confruntau între ei în Cadrilater.

Distinct de comitagii din prima organizație, dar având același scop al rupturii de România, erau cominterniștii bulgari din Organizația Revoluționară Dobrogeană, care funcționa ca structură atașată Partidului Comunist din România, la rândul său coordonat de la Moscova prin Internaționala a III-a Comunistă (sau, pe scurt, Comintern). Iar dacă în privința Basarabiei PCR vorbea de „restituirea” către URSS, ceea ce i-a și atras interzicerea în 1924, dar acțiunile subversive și teroriste de acolo erau organizate direct de la est de Nistru, prin centrale din Odesa sau Tiraspol și prin structuri bolșevice paralele PCR, în sudul Dobrogei PCR era în mod direct implicat în campania separatistă. Motiv pentru care, cel puțin prin anii 2007-2008, dictatorul și criminalul în masă Gheorghe Gheorghiu Dej (fruntaș comunist de prim rang din 1932-1933, secretar general al PCR din august 1944, la putere între 1948 și 1965) încă era figurat la loc de cinste în Muzeul de istorie din Balcic.

NOTA BENE: Nicolae Ceaușescu, care a condus România ca dictator între 1965 și 1989 și legat de care există în zilele noastre un întreg curent apologetic bazat pe ideea că acesta ar fi fost un mare patriot, a aderat la exact acest PCR antinațional și a fost un activist fervent al partidului, complet netulburat de faptul că organizația din care făcea parte era coordonată de la Moscova și se străduia în mod activ să obțină dezmembrarea României întregite de după Marea Unire din 1918.

Retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria nu s-a produs însă ca efect al acțiunilor de gherilă ale comitagiilor sau subversiunii cominterniștilor, ci al șirului de evenimente conexe declanșării celui de-al doilea război mondial. Ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, Adolf Hilter și Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt partidul nazist, dădea o altă anvergură mișcării internaționale revizioniste, care dorea să distrugă ordinea internațională statuată după primul război mondial și să repună granițele în discuție. Bulgaria era evident unul din aceste state revizioniste, cu revendicări față de toți vecinii și cu acțiuni mărunte, dar agresive transfrontaliere. În mod natural, Bulgaria s-a orientat spre o poziție germanofilă și pro-nazistă.

România în schimb a rămas loială, până practic în ultima clipă, aliaților săi din primul război mondial. Aliați care au tratat pericolul revizionismului cu ușurință, ratând orice șansă de a opri din fașă derapajul spre un nou război mondial. Așa că la 23 august 1939, cei mai mari revizioniști, cel de-al treilea Reich și Uniunea Sovietică, au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, iar la 1 și 17 septembrie atacau împreună Polonia. În iunie 1940 Franța, marele aliat tradițional al României, capitula în fața Germaniei, iar spre finalul aceleiași luni România, complet izolată, devenea victima agresiunii URSS, având de făcut o alegere existențială între o retragere extrem de dureroasă, dar circumscrisă ideii de „live to fight another day”, sau o rezistență imediată care ar fi rezultat într-o invazie din trei direcții și ștergerea de pe hartă.

După momentul crâncen din 26-28 iunie 1940, a venit cel de-al doilea, în care Hitler a cerut României să negocieze cu Ungaria și cu Bulgaria satisfacerea pretențiilor acestora, sub amenințarea că în lipsa unei înțelegeri, Germania nazistă și Italia fascistă vor arbitra și vor dicta o soluție a disputelor teritoriale. Cu Ungaria, România ar fi mers pe o variantă care presupunea relocarea secuimii într-o regiune de lângă graniță, urmând ca acel teritoriu să fie cedat. Budapesta însă dorea mult mai mult, așa că la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a pierdut jumătatea de nord a Ardealului.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin urmare, Ministerul de Externe a decis să evite un arbitraj similar și cu privire la pretențiile bulgare în Dobrogea și în cadrul negocierilor care au avut loc la Craiova a mers pe varianta compromisului. Destul de repede s-a ajuns la concluzia că Sofia este dispusă să își limiteze pretențiile la fostul său teritoriu pierdut în 1913, inclusiv cu orașul Silistra, al cărui transfer către România fusese agreat separat și mai devreme. Delegația română a făcut o încercare să obțină ca Balcicul, cu domeniul regal și cu frumoasele vile românești construite acolo în perioada interbelică, să fie în continuare al României. Bulgarii nu au acceptat.

În timp ce la Craiova aveau loc aceste negocieri, la 31 august 1940 la București izbucneau proteste împotriva regimului de dictatură regală și a cedărilor teritoriale. În următoarele zile acestea luau amploare, iar pe valul străzii revoltate se cocoța Mișcarea Legionară, extremistă și pro-germană. Pentru a nu scăpa situația de sub control la 5 septembrie Regele Carol al II-lea (1930-1940) îl desemna prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, în fapt unul din adversarii săi ireductibili, care chiar a doua zi, 6 septembrie 1940, îi cerea abdicarea în favoarea fiului său, Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947).

Noul dictator, generalul Ion Antonescu, era determinat să recupereze teritoriile cedate manu militari sau pe căi diplomatice. Dar înainte de asta a acceptat o ultimă cedare menită să elimine riscul arbitrajului italo-german și riscul unui atac din spate, odată ce operațiunile militare vor începe, cel mai probabil împotriva URSS. La 7 septembrie 1940 era semnat Tratatul de la Craiova prin care România înapoia Cadrilaterul Bulgariei. Cele două părți agreau și un schimb de populații, între bulgarii din Dobrogea de Nord și românii din Dobrogea de Sud, inclusiv coloniștii sosiți din sudul Peninsulei Balcanice între anii 1926 și 1933. S-au agreat și despăgubiri pentru proprietățile abandonate de oamenii mutați în cadrul schimbului de populații. Această ultimă chestiune s-a soluționat de-abia în zilele noastre, începând cu o lege adoptată în 1998.

Retragerea autorităților și schimbul de populații nu au fost complet lipsit de incidente, având loc unele tâlhării și atacuri ale comitagiilor. Dar, per ansamblu, a fost mult mai civilizat decât ceea ce se întâmplase în Basarabia și Bucovina de Nord sau în Ardealul de Nord. Foștii coloniști din Cadrilater au primit casele și fermele abandonate de etnicii bulgari care, la rândul lor, primeau fostele lor case și ferme ale coloniștilor. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca în locul enclavei bulgare din regiunea Babadagului să existe o concentrare de populație aromână și meglenoromână și ca în anii 1948-1949 în pădurile de aici să se găsească epicentrul grupării de rezistență Haiducii Dobrogei, condusă de celebrul Gogu Puiu.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Epopeea Cadrilaterului rămâne în istorie ca un experiment dureros și fascinant deopotrivă – o încercare de a uni comunități românești despărțite de sute de kilometri de teritoriu străin. Pierderea Dobrogei de Sud în 1940 a închis un capitol, dar a lăsat în urmă o moștenire culturală vie, vizibilă și azi în satele de coloniști din Dobrogea de Nord.

Însă, în timp ce România își juca destinul în Balcani, o altă luptă, mult mai lungă și mai complexă, se ducea în interiorul arcului carpatic și la est de Prut. Acolo, sub vulturii imperiali ai Habsburgilor și ai Romanovilor, rezistența românească se pregătea de marea explozie a secolului XX.

⏭️ În episodul următor: Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare

În Episodul 6, analizăm cum „Primăvara Națiunilor” de la 1848 a trezit conștiința românilor din imperii și cum a supraviețuit identitatea națională în fața dualismului austro-ungar și a rusificării forțate.

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

28 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/116 vizite

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)

28 martie 2026

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Continuăm serialul de analiză istorică semnat de Alexandru Cristian Surcel cu un episod crucial. Dacă primele etape au fost despre supraviețuire și unirea instituțională sub Cuza, Episodul 4 explorează momentul în care Independența României este câștigată cu sânge pe câmpul de luptă și consolidată prin diplomație dură. Este povestea unui schimb teritorial dureros, dar strategic: pierderea sudului Basarabiei și „descălecatul” în Dobrogea, poarta noastră către lume, totul culminând cu încoronarea lui Carol I și nașterea Regatului.

Când independența este și despre unire

Revoluția Junilor Turci, care urmărea oprirea declinului, modernizarea și relansarea Imperiului Otoman, a zădărnicit orice posibilitate ca România să obțină recunoașterea independenței sale pe cale amiabilă. După aducerea prințului străin și adoptarea Constituției din 1866, România devenise tot mai independentă de facto, dependența ei de Imperiul Otoman fiind tot mai mult un fapt juridic lipsit de conținut concret. Dar care chiar și așa era iritant: documentele de călătorie emise de statul român nu erau recunoscute, nu puteau fi stabilite oficial relații diplomatice cu alte state, multe hărți nu figurau distinct România etc. În plus, obținerea independenței era al doilea jalon major din proiectul de țară al revoluției din 1848. La acel moment, după trei decenii și enorme realizări, generația politică pașoptistă se apropia de vârsta senectuții și se pregătea de un final pe măsură pentru remarcabilul său rol istoric. Așa că Bucureștiul încerca să convingă Înalta Poartă să îi acorde benevol independența.

Iar la Constantinopol existau unele opinii în acest sens. Revoltele din Bosnia și Herțegovina din 1875 și din Bulgaria din 1876 arătau că Imperiului Otoman îi venea tot mai greu să-și controleze propriul teritoriu, darmite să mai mențină în sfera sa de influență statele ce se autoguvernau, precum România, Serbia și Muntenegru. Însă venită la putere pe cale revoluționară, mișcarea Junilor Turci nici nu dorea să audă de așa ceva. Constituția adoptată de aceștia, care transforma Imperiul Otoman dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituțională, declara cele trei țări balcano-dunărene provincii privilegiate.

Acest statut va fi corespuns unui adevăr tehnic, dar ea era foarte deranjantă pentru cele trei națiuni care se doreau independente. Așa că Serbia și Muntenegru au început operațiunile militare împotriva Imperiului Otoman, în timp ce România acorda dreptul de tranzit pe teritoriul său armatei imperiale ruse, care se grăbea să sară în ajutorul fraților slavi din Peninsula Balcanică.

Curând, românii și otomanii își adresau reciproc salve de artilerie peste Dunăre, iar la 9 mai 1877, provocat de o interpelare parlamentară, fostul prim-ministru și acum ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citea de la tribuna Adunării Deputaților Declarația de independență a României. Deputații o votau apoi cu entuziasm. A doua zi, la 10 Mai 1877, cu o mică întârziere deliberată, pentru a întări semnificația zilei în care se aniversa sosirea și înscăunarea Principelul Carol I, Declarația de independență era votată favorabil și în Senat, astfel adoptată de Parlament și, imediat după aceea, promulgată de monarhul constituțional.

Mai târziu în comunism și în post-comunism se va încerca decuplarea Zilei Independenței de Ziua Monarhiei și se va insista cu celebrarea independenței la 9 mai. Chiar și președintele „de dreapta” Klaus Iohannis va ține la un moment dat o recepție dedicată independenței României la 9 mai. De-abia mult după revoluția din 1989 și după nesfârșite ping pong-uri verbale se va ajunge ca o lege să reinstituie 10 Mai ca sărbătoare legală, Ziua Independenței. Și chiar și așa, ea va rămâne o zi lucrătoare, în timp ce în majoritatea țărilor lumii sărbătoarea care marchează independența este zi liberă (cum a fost și 10 Mai până în 1947).

Nu mult după declararea independenței, la București sosea o cerere de asistență din partea Rusiei. Junii Turci, care se așteptau să fie atacați de ruși la Dunăre, potrivit tiparului aproape bisecular, consolidaseră această frontieră cu un sistem de redute defensive, iar armata țaristă se împotmolise. Românii erau chemați să asedieze și să elimine aceste redute, în timp ce rușii și-ar fi reluat marșul spre Constantinopol. Era invitația pe care Principele Carol I și guvernul I. C. Brătianu o așteptau. Armata română a trecut Dunărea și ultimul din lunga serie a războaielor ruso-turce a devenit războiul ruso-româno-turc. Noi ni-l amintim mai degrabă ca războiul de independență sau, într-o variantă mai veche, războiul de neatârnare.

Cu toții știm de atacurile eroice și bătăliile aprige de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan etc. Sunt orașele României pline de străzi și bulevarde care poartă numele acestor localități din Bulgaria. Victoria care a dat numele celebrei artere Calea Victoriei și nu mai puțin importantei Piețe a Victoriei este victoria din războiul de independență, marcată si de momentul simbolic în care generalul Osman Pașa, comandantul apărării otomane de la Dunăre, a ales să se predea românilor și nu rușilor.

Ostilitățile s-au încheiat în 1878 și în același an au început negocierile de pace. Acesta a fost primul moment în care guvernul Brătianu și Principele Carol I s-au lovit de duplicitatea Imperiului Rus. Acesta a profitat de faptul că independența României nu fusese încă recunoscută internațional și a exclus prezența diplomaților români la tratativele oficiale. Mai mult, armata țaristă și-a întârziat retragerea și a ocupat practic mare parte din teritoriul țării, forțându-l pe monarhul român, care comandase personal operațiunile militare de la sud de Dunăre, să rămână prin Oltenia câteva luni și să-și întârzie întoarcerea la București.

Sankt Petersburg-ul recurgea astfel la un șantaj menit să oblige România să accepte pacea așa cum o va conveni Rusia cu Imperiul Otoman. Prin tratatul de pace semnat la San Stefano era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, dar România era forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail și primea în compensare o parte din teritoriul Dobrogei, până pe la Constanța. Din fericire pentru noi, acest tratat a stârnit maximă nemulțumire la Viena, căreia în pregătirea războiului Rusia îi promisese protectoratul asupra Bosniei și Herțegovinei în schimbul neutralității sale. Alte capitale europene au avut și ele nefericirile lor.

Drept urmare, o nouă Conferință de pace cu participare extinsă a fost organizată la Berlin.Tratatul de pace rezultat reitera recunoașterea independenței celor trei țări și a autonomiei Bulgariei și anexarea de către Rusia a celor trei județe basarabene. Este chiar ironic că guvernul care cu zece ani înainte vânduse Statelor Unite ale Americii Alaska și Insulele Aleutine pentru echivalentul a trei firfirei, față de valoarea economică și strategică a regiunii cedate, arăta atâta determinare pentru a reocupa un mic teritoriu în regiunea Basarabiei. Desigur că era util Rusiei să fie riverană Dunării, dar era și foarte multă ambiție prostească în această anexiune.

Marea diferență dintre Tratatul de pace de la San Stefano, abandonat, și Tratatul de pace la Berlin se referea, din perspectiva românească, la teritoriul pe care România îl primea la schimb pentru sudul Basarabiei. Nici la Berlin România nu a fost primită în cadrul conferinței internaționale decât pe holuri și încă o dată interesele sale au fost reprezentate de Franța. Țara pe care o tot hulesc astăzi așa-zișii „suveraniști”, preluând din plin din propaganda rusă, a obținut ca România să primească întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră până la o linie ce pornea din apropiere de Silistra și se termina la Vama Veche. Ambasadorul francez a speculat existența unei importante enclave de populație românească în regiunea orașului-port Mangalia pentru a împinge hotarul mult mai la sud decât doreau rușii.

Astfel, la 8 octombrie 1878 se uneau formal cu România, două treimi din Dobrogea, incluzând regiunea foarte importantă a gurilor Dunării și porturile maritime Sulina, Constanța și Mangalia, precum și Insula Șerpilor, cea mai mare bucată de uscat din largul Mării Negre. România, până atunci o țară fără ieșire la mare, obținea o astfel de ieșire, foarte importantă pentru economia și conexiunile comerciale internaționale ale oricărui stat. De asemenea, pe lângă dreptul istoric legat de această regiune, unirea Dobrogei aducea între granițele României și o semnificativă populație românească.

La acel moment însă unirea Dobrogei nu a fost lipsită de controverse, mai ales că era pe nedrept corelată cu pierderea dureroasă a sudului Basarabiei. Cele trei județe făceau parte din teritoriul istoric al Moldovei și legitimitatea apartenenței lor la România era incontestabilă. Dobrogea era în schimb un teritoriu care aparținuse Valahiei doar câteva decenii iar apoi se aflase timp de cinci secole sub otomani, cu o populație multietnică în care, după suprimarea de către Rusia a Hanatului Crimeii în 1783 și refugiul a numeroși tătari crimeeni, elementul cel mai numeros erau musulmanii turci și tătari. Românii formau cea mai mare dintre comunitățile creștine, dar și dintre creștini existau multe alte naționalități și, în primul rând, bulgari, care la rândul lor considerau că au o revendicare legitimă asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Printre vocile critice care considerau că România nu ar fi trebuit să accepte Dobrogea, ci să insiste pentru păstrarea județelor basarabene, era și cea a intransigentului jurnalist conservator Mihai Eminescu.

Uneori întâlnim și azi opinii cum că Dobrogea nu ar fi fost cu adevărat un pământ românesc, deși acum ne este mult mai clar rolul deosebit pe care această regiune l-a jucat în perioadele mai vechi ale devenirii noastre, inclusiv in cadrul etnogenezei românești și al promovării creștinismului ortodox în fosta Dacie prin activitatea misionară a Mitropoliei Tomisului, participantă la conciliile ecumenice începând cu conciliul de la Niceea al împăratului Constantin cel Mare. Și poate că în anii 1870 nu se putea vorbi de o mișcare de emancipare națională a românilor din Dobrogea, dar totuși funcționau un număr de școli românești, frecventate de copiii românilor de acolo, finanțate de la București și în care predau profesori originari din Transilvania, adevărați misionari ai românismului.

După unirea din 1878, România a reușit să investească inteligent în această regiune, integrând-o economic și ca infrastructură, mai ales odată cu construirea revoluționarului pod de la Cernavodă de către inginerul Anghel Saligny, elev al celebrului Gustav Eiiffel, precum și a căii ferate de la București la Constanța, care a devenit în timp unul din marile porturi ale Europei. A fost consolidată populația românească prin încurajarea relocării din alte regiuni, astfel încât aceasta a devenit majoritară. Dar a fost sprijinită și colonizarea unei populații germane, care să dezvolte diferite activități economice.

Pe de altă parte, din chiar proclamația Principelui Carol I către trupele care urmau să intre în noul teritoriu al țării s-a dat tonul unui tratament respectuos și echitabil față de minoritățile din regiune și în primul rând față de turci și de tătari. Mai mult, cea mai mare moschee din Dobrogea a fost ctitorită de Carol I la Constanța, iar în 1906, printre monumentele ridicate cu prilejul jubileului de patruzeci de ani de domnie, a fost inagurată prima moschee din București, oraș care nu avusese moschei nici în veacurile de suzeranitate a Imperiului Otoman.

La 10 Mai 1881, după finalizarea procesului de recunoaștere internațională a independenței României în granițele care includeau Dobrogea, cu excepția treimii sale sudice, Principatul României devenea oficial Regatul României, iar Principele Carol I (1866-1881) își continua domnia în calitate de Regele Carol I (1881-1914).

Actul proclamării Regatului României – foto preluat de pe ro.wikisource.org

Proclamarea Regatului României la 10 Mai 1881 nu a fost doar un act de prestigiu dinastic, ci certificatul de naștere al unui stat modern, suveran și cu o nouă deschidere strategică la mare. Totuși, dobândirea Dobrogei în schimbul sudului Basarabiei a lăsat în urmă o rană diplomatică și o ambiție teritorială care aveau să redefinească relația cu vecinii de la sud.

Cum a încercat România să transforme o regiune multietnică într-o „nouă patrie” pentru românii uitați din restul Peninsulei Balcanice? Și ce a însemnat pentru destinul nostru miza tragică a Cadrilaterului?

Citește în Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel – povestea Războaielor Balcanice, a colonizării aromânilor și a provocărilor care au dus la configurația Dobrogei de Sud.

Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

28 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/144 vizite

27 martie 2026

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Unirea Transnistriei cu Moldova sub Duca Vodă

În timp ce Moldova se constituia între Carpații Meridionali și râul Nistru, teritoriul de la est de această apă curgătoare era partajat între Podolia, provincie a Uniunii Polono-Lituaniene, spre nord, și Herson, spre sud, teritoriu aflat sub autoritatea suverană a Hanatului Crimeii, cel mai durabil dintre cele trei state tătare în care se scindase fostul Hanat al Hoardei de Aur (celelalte două fiind hanatul de Kazan, adică Tatarstanul de azi, și hanatul de Astrahan).

Există atestări documentare că încă din secolul al XI-lea această regiune dintre râurile Nistru și Bug și chiar mai departe spre fluviul Vistula, spre râul Nipru și spre Crimeea era străbătută de păstorii transhumanți volohi, vlahi sau valahi, numiți de unele surse bizantine paseiste și „daci” (se manifesta la unii cărturari bizantini tendința de a echivala popoarele contemporane lor cu popoarele despre care citeau în textele clasice romane, astfel că numeau bulgarii ”moesi”, românii „daci”, rutenii/rusinii- adică ucrainenii de mai târziu- „sciți” etc.). Iar din Caffa și din alte colonii genoveze din Crimeea ne-au parvenit contracte care au printre semnatari persoane cu nume neaoșe românești.

Podolia fusese unită la un moment dat cu nordul Moldovei în cadrul a ceea ce cronicile și legendele Rusului Kievean au desemnat drept țara bolohovenilor, un nume pe care mulți istorici îl consideră derivat din etnonimul „voloh”. După întemeierea Moldovei, românii stabiliți la răsărit de Nistru capătă o identitate moldovenească (fenomen similar cu cel din Valea Timocului, unde raportarea este fie la Oltenia, fie la Banat). Acest fenomen este amplificat atunci când coroana poloneză acordă moșii în teritoriul dintre Nistru și Bug unora dintre domnitorii și boierii moldoveni, care investesc în ele și aduc români moldoveni cu ajutorul cărora să le administreze mai eficient. Movileștii fondează chiar un oraș care există și azi pe malul stâng al Nistrului, în Podolia, numit Moghilev; în românește Moghilău (Movilău).

O adevărată unire se va întâmpla însă de-abia după ce eșecul primei independențe ucrainene aduce o parte a cazacilor zaporojeni sub autoritatea Imperiului Otoman. În 1648, Ucraina poartă cu succes un război de independență împotriva Uniunii Polono-Lituaniene, dar se trezește apoi izolată. Tatonează Imperiul Otoman, care îi oferă un statut de vasalitate identic cu cel al Țărilor Române și al Hanatului Crimeii. Alege însă, la 1655, unirea cu Rusia, care se dovedește destul de rapid a fi fost o gravă eroare. Așa că o parte a cazacilor zaporojeni, nucleul dur al statului ucrainean, revin de partea Poloniei (granița dintre Rusia și Uniunea Polono-Lituaniană va fi fixată pentru peste un secol pe marele râu Nipru), iar alții acceptă suzeranitatea Înaltei Porți.

Intră astfel în scenă grecul Gheorghe Duca, care în cei 65 de ani de viață ai săi a reușit să fie investit de trei ori ca domnitor al Moldovei și o dată al Valahiei. Cea de-a treia domnie moldoveană și ultima dintre domniile lui Duca Vodă s-a consumat între anii 1678 și 1683. În 1680, Înalta Poartă îl investește și hatman al Ucrainei. Hatmanul era conducătorul cazacilor, însă autoritatea efectivă a domnitorului Moldovei nu s-a exercitat în regiunea pragurilor Niprului, unde se afla teritoriul de bază al cazacilor ucraineni, ci între Nistru și Bug.

În cei trei ani în care a guvernat teritoriul ce avea să fie denumit în secolul XX Transnistria, Duca Vodă și-a amenajat două curți domnești, una pe Nistru la Țigănauca și alta pe Bug la Demirov. A introdus o administrație copiată după cea moldovenească, numind șoltuzi ai ținuturilor, cetăților și târgurilor și a încurajat colonizarea în regiune a românilor moldoveni. Când Duca Vodă a pierdut din nou domnia Moldovei, a pierdut concomitent și hătmănia ucraineană. Niciunul dintre succesorii săi nu a mai fost numit să guverneze și Transnistria.

Dezlipirea și reunirea Olteniei

În 1711 când țarul Petru cel Mare și aliatul său Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnitorul savant al Moldovei, erau învinși de otomani în Bătălia de la Stănilești pe Prut, avea loc deznodământul primului conflict armat din lunga serie a războaielor ruso-austro-turce. După eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei în anul 1683, când românii participanți ca vasali ai Înaltei Porți au permis în secret aprovizionarea orașului creștin, devenise clar că Imperiul Otoman, deși încă puternic, gâfâia. Așa că asemenea vulturilor hoitari care se adună în jurul animalului care trage să moară, cele două imperii creștine în ascensiune, statul german al Habsburgilor și Rusia țaristă, deveniseră foarte interesate în a prelua prin orice mijloace teritoriile Înaltei Porți.

Cea mai avansată la acel moment nu era însă Rusia, cu granița de sud-est încă pe râul Nipru, ci Imperiul Habsburgic, care, după victoria de la Viena, reușise să le smulgă otomanilor pașalâcul de Buda, iar în 1699 anexase și Principatul Transilvaniei, pe care îl ocupase militar încă din 1687 și îl atrăsese într-o uniune personală de la sfârșitul domniei ultimului principe în 1691. La Constantinopol, sultanul și vizirii săi erau foarte conștienți de pericol și ajunseseră la concluzia că nu se pot încrede în români. Nu doar Dimitrie Cantemir se aliase cu rușii, dar nici Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu putuse împiedica o parte a tinerilor boieri valahi să formeze un contingent de voluntari care a luptat la Stănilești alături de ruși și de moldoveni împotriva turcilor. Ca să nu mai discutăm că loialitatea lui Brâncoveanu era motivată mai mult de neîncrederea în ruși și în austrieci (cu acesția se și luptase în bătălia de la Zărnești și era în direct conflict din cauza uniației greco-catolice și a apărării cauzei ortodoxiei din Transilvania) și de animozitatea personală cu Cantemir, decât de dragostea față de Înalta Poartă.

Așa că Imperiul Otoman decide că e nevoie de un control mai strict asupra Moldovei și Valahiei și profită de victoria de pe câmpul de bătălie de pe malul Prutului pentru a impune un nou sistem de guvernare, în care țara continuă să se autoguverneze, dar voievozii nu mai sunt aleși de sfatul boieresc dintre candidații cu „os domnesc”, cum fusese încă din secolul al XIV-lea, și recunoscuți de sultan, cum se întâmpla în virtutea relației de vasalitate, ci direct numiți prin firman al sultanului și asimilați ca statut pașilor cu două tuiuri. Armata este desființată și înlocuită cu o simplă gardă de mercenari balcanici, în primul rând albanezi, de unde și apelativul de arnăuți al acestora. Pentru că numirile ca domnitori se cumpărau cu sume mari, la vedere, dar și sub formă de peșcheșuri și bacșișuri, domniile erau scurte, iar candidații motivați de ideea îmbogățirii rapide, acest regim a ajuns să practice o fiscalitate excesivă.

Cum foarte mulți dintre domnitori vor proveni din cartierul grecesc al Constantinopolului otoman, cartierul Fanar, unde și azi se află sediul Patriarhiei Ecumenice, loc predilect de recrutare a funcționarilor care să fie trimiși în regiunile creștine ale imperiului, acest nou sistem de guvernare al Țărilor Române avea să intre în memoria istorică drept regimul fanariot. Inițiat în Moldova în anul 1711, regimul fanariot avea să fie impus și în Valahia după execuțiile succesive ale Brâncovenilor în 1714 și ale Cantacuzineștilor în 1716.

În același an în care regimul fanariot era impus în Valahia, începea războiul între Habsburgi și Imperiul Otoman. Armata austriacă, condusă de strălucitul general Eugeniu de Savoia, obținea o victorie categorică. Prin tratatul de pace încheiat în 1718 mai multe teritorii otomane treceau la învingător, inclusiv pașalâcul de Timișoara, adică Banatul anexat Imperiului Otoman în anul 1552. Alături de aceste teritorii, Înalta Poartă ceda Habsburgilor și Oltenia, deși vechile capitulații prin care Țările Române acceptaseră suzeranitatea otomană nu dădeau sultanului dreptul să dispună liber de teritoriile lor.

Pentru două decenii, agenții Vienei au guvernat această provincie. Oltenia, mai mult decât orice alte teritorii locuite de români intrate în componența Imperiului Habsburgic, s-a dovedit dificil de administrat. Orice tentativă de recensământ a fost sabotată, colectarea taxelor s-a dovedit mai degrabă un eșec, fenomenul haiduciei a luat amploare, iar foștii haiduci angajați pentru a combate haiducii activi s-au înțeles cu aceștia, tăinuindu-i. O moștenire a experienței trăite de coloniștii germani sosiți în Oltenia este cuvântul românesc peiorativ „fraier”, care provine de la „Freiherr”, adică baron sau mic nobil împroprietărit cu o mică moșie de către Kaiser.

În 1736 între Habsburgi și Imperiul Otoman izbucnea din nou războiul. După trei ani încheiați de data aceasta cu victoria turcilor, tratatul de pace semnat la Belgrad în 1739 obliga Viena să retrocedeze o parte din teritoriile câștigate în 1718. Printre ele, Oltenia, la care austriecii au renunțat cu mare ușurință, fără să mai încerce vreodată să o anexeze din nou. Astfel, Oltenia se unea din nou cu Muntenia în cadrul principatului valah.

Întoarcerea raialelor

În anul 1417 avea loc ultimul război al lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Otoman. Singurul voievod român care a reușit să aducă un sultan pe tronul lui Osman era obligat de această dată să accepte un compromis: Valahia devenea vasala Înaltei Porți și accepta să plătească un tribut anual, numit și haraci. De asemenea, compromisul dintre Mircea și sultanul Mahomed I, numit și capitulație, includea și o mică concesie teritorială; mică, dar foarte importantă prin poziționarea strategică: cetatea și orașul-port Giurgiu. Localitatea întemeiată de negustorii genovezi care urcau din Marea Neagră în amonte pe Dunăre sub numele de San Giorgio era portul fluvial cel mai apropiat de capitala Târgoviște și un excelent cap de pod prin care armata otomană să poată traversa marele fluviu și să poată pătrunde în Țara Românească și de acolo mai departe.

Astfel de mici teritorii administrate în mod direct de Imperiul Otoman nu puteau constitui pașalâcuri, dar ele aveau o formă de organizare specifică: raiaua. Giurgiu a fost prima raia de pe teritoriul românesc, situată chiar vizavi de capitala unui pașalâc, cel de Rusciuc (azi Ruse). Ulterior alte raiale erau constituite la periferiile Țărilor Române. În Valahia, otomanii aveau să înființeze alte două raiale, de asemenea porturi importante la Dunăre: Brăila (Ibraila) și Turnu (azi, Turnu Măgurele). Pentru scurt timp domnitori războinici ca Vlad Țepeș și Mihai Viteazul reușeau să recucerească raialele, dar după puțină vreme administrația turcească era restabilită.

În Moldova, primele raiale erau întemeiate în 1484/1488, când otomanii reușeau să cucerească Chlia și Cetatea Albă (numită de ei Akkerman). Acestea erau parte din compromisul impus cu greu lui Ștefan cel Mare, împreună cu reinstituirea capitulației semnate decenii mai devreme de unchiul său fratricid și uzurpator, Petru Aron. Ulterior, otomanii aveau să dobândească o a treia raia la Tighina (redenumită de ei Bender), în timp ce aliații lor tătari primeau tot de la Moldova regiunea de câmpie dintre aceste raiale, adică stepa Bugeacului. Într-un final, o ultimă raia avea să fie creată la Hotin, în anul 1713, la începuturile regimului fanariot.

Raialele din Moldova au dispărut însă la 13 mai 1812, când prin tratatul de pace convenit la Hanul lui Manuc în București, la capătul războiului ruso-turc început în 1806, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus, care în 1792-1793 reușise să atingă aliniamentul Nistrului, întreaga jumătate a Moldovei dintre râurile Nistru și Prut.

Rămâneau în schimb cele trei raiale din Valahia. Însă nu pentru mult timp, căci în anii 1828-1829 un nou război ruso-turc se dezlănțuia pe teritoriul Țărilor Române. Rusia ieșea victorioasă și, prin tratatul de pace negociat și încheiat la Adrianopol, impunea Imperiului Otoman ca putere suzerană să accepte stabilirea unui protectorat rusesc asupra Moldovei și Valahiei. Condominiul era, desigur, un prim pas spre anexare; deși acea ocupație rusească, ce avea să se prelungească până în 1834, a reprezentat sub unele aspecte singurul moment istoric în care Rusia a jucat un rol oarecum benefic (prin introducerea unei prime legislații de factură constituțională, Regulamentele Organice, printr-o serie de măsuri cu scopul modernizării, în care Țările Române jucau rolul de proiect pilot pentru eventuale reforme viitoare ale statului rus, prin lucrări edilitare și prin propagarea culturii franceze de către ofițerii educați, de origine nobiliară).

Ei bine, printre alte prevederi ale Tratatului de la Adrianopol din 1829 era și desființarea raialelor și reunificarea orașelor-port Turnu, Giurgiu și Brăila și a hinterland-urilor lor cu Țara Românească. Moldova primea și ea Lacul Brateș, în apropiere de Galați. Reunificarea efectivă s-a produs în anul următor, 1830, în mod pașnic, fără incidente. Cel mai durabil monument rămas din Giurgiul otoman, foișorul de foc din centrul orașului, era apropriat de locuitorii orașului peste numai câțiva ani prin adăugarea unui ceas, după cum fuseseră montate la majoritatea turnurilor din Europa.

Mica unire dinainte de Mica Unire

Cunoscută și ca Mica Unire, termen care este însă criticat de unii, Unirea Principatelor Române a fost o urmare a revoluției de la 1848 și o consecință directă a războiului Crimeii din 1853-1856. Înainte însă de a ne apleca asupra legăturilor dintre toate aceste evenimente, trebuie să aruncăm o privire asupra unei uniri și mai mici, care a avut loc în urma aceluiași eveniment internațional la care s-a decis cu privire la consultarea populației din Moldova și din Valahia cu privire la eventuala unificare a celor două vechi voievodate, devenite principate în contextul modernizării ce debutase după revoluția din 1821.

Războiul Crimeii, primul conflict armat fotografiat din istorie, a debutat în anul 1853 ca și precedentele războaie ruso-turce de la 1711 încoace printr-o invazie a teritoriului Țărilor Române de către trupele ruse și un asalt la Dunărea de Jos asupra Imperiului Otoman, cu ținta finală, niciodată atinsă, în capitala imperială Constantinopol (azi Istanbul), Țarigrad cum îi mai spuneau rușii.

La acel moment, Imperiul Otoman decăzuse deja suficient de mult ca destrămarea lui să fie previzibilă, motiv pentru care era cunoscut și ca „bolnavul Europei”. Dar, dacă prea puțini se îndoiau cum se va termina povestea visului lui Osman, totuși cât de repede și în beneficiul cui nu era lipsit de importanță, mai ales într-o lume în care o mână de mari imperii coloniale sau continentale se aflau într-o cursă acerbă de a controla cât mai multe dintre teritoriile și resursele planetei. Rusia era obsedată să obțină ieșiri la mările calde și pentru asta presa agresiv atât pe direcția Mării Mediterane, asupra Imperiului Otoman, cât și înspre Oceanul Indian, ceea ce o adusese în concurență cu un Imperiu Britanic bine instalat în subcontinentul indian, de unde încerca și el să se extindă către Asia Centrală. Geopolitica făcea așadar ca Londra să fie foarte interesantă în prezervarea stabilității și a integrității teritoriale a statului otoman și în împiedicarea expansiunii rusești până la Mediterana.

Întâmplarea face însă că, la 1853, nu doar Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, ci și alte mari puteri europene să nu vadă cu ochi buni invazia rusească în Imperiul Otoman, fiecare cu motivele sale. Austria, de exemplu, concura în mod direct cu Rusia pentru a prelua teritoriile otomane. Cel de-al doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea se străduia să se reafirme ca jucător global, din Mexic și Africa până în Europa de Est și în Oceanul Pacific. Și așa mai departe.

Contextul a făcut așadar ca un conflict destul de banal între Imperiile Rus și Otoman să ia proporțiile unui război pan-european, cum nu se mai văzuse de la începutul veacului, de la războaiele napoleoniene. Și ca și atunci s-a constituit o mare coaliție europeană, doar că nu împotriva Franței, ci a Rusiei. Primii care au intervenit în luptă au fost austriecii, care au trecut Carpații în Moldova și în Valahia, obligându-i pe ruși să se retragă și instaurându-și ei regimul de ocupație militară. Se simte în povestea asta proverbul românesc „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, având în vedere că nu trecuse mult din 1849, când regimul imperial al Habsburgilor fusese salvat de intervenția armatelor Rusiei țariste în războiul revoluționar.

Momentul era, desigur, urmărit „cu atenție și îngrijorare” de exilul românesc pașoptist, aflat cu predilecție la Paris și prin Italia. Foștii revoluționari de la 1848 erau însă foarte diferiți de președintele Klaus Iohannis. Ei nu se mulțumeau doar să urmărească evenimentele, ci erau oameni de acțiune cu o agendă foarte ambițioasă. Așa că, dorind să folosească momentul pentru a-și împinge propriile obiective naționale, pașoptiștii au început constituirea unui corp de voluntari români care să se alăture coaliției internaționale împotriva Rusiei. Mai mult, spre deosebire de cum se comunică acum când România participă la operațiunile militare ale NATO sau ale partenerului strategic, pașoptiștii spuneau clar ce-și doreau prin participarea la război: eliminarea protectoratului rusesc asupra Moldovei și Valahiei și eliberarea Basarabiei.

În mod tradițional, Basarabia era denumirea regiunii de la nord de Gurile Dunării, din jurul cetății Chilia, care aparținuse Valahiei condusă de dinastia Basarabilor de pe la mijlocul secolului al XIV-lea până la preluarea ei de către Moldova lui Ștefan cel Mare în anul 1462. După ce, la 13 mai 1812, Imperiul Rus a anexat de la Moldova și de la Imperiul Otoman întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, regiune care pur și simplu făcea parte din Moldova, fără să aibă vreo identitate regională distinctă, numele de Basarabia a fost extins la nivelul întregii oblastii nou constituite. Guvernul de la Sankt Petersburg încerca să decupleze noua sa posesiune de țara din care făcuse parte din secolul al XIV-lea și de poporul de care aparțineau locuitorii săi cel puțin de vreo două milenii.

Coaliția internațională a ales însă o strategie care a îndepărtat războiul de teatrul de operațiuni din Principatele Române. Armatele britanice, franceze ș.a.m.d. au fost debarcate în Peninsula Crimeea, unde se afla cheia de boltă a întregului sistem militar al Rusiei de la Marea Neagră și care a devenit unul din cele mai brutale fronturi ale secolului al XIX-lea. Iar odată cu îndepărtarea epicentrului ofensivei, oferta foștilor revoluționari din Valahia și Moldova nu mai era atât de interesantă pentru aliați.

Rusia și-a recunoscut înfrângerea în anul 1856 și Conferința de pace s-a organizat la Paris. Principatele Române, aflate încă sub ocupație militară austriacă, erau considerate provincii privilegiate ale Imperiului Otoman și nu aveau loc la masă. Dar asta nu înseamnă că ele nu au avut nicio reprezentare. Exilul pașoptist era în elementul lui la Paris și stabilise relații excelente cu Napoleon al III-lea și cu guvernul său, mai ales că împăratul din dinastia Bonaparte avea viziunea unei Franțe devenită lider al țărilor și al popoarelor de gintă latină și-și dorea un stat prieten în partea răsăriteană a Europei. Prin urmare, pașoptiștii au pus la punct un lobby foarte insistent, în timp ce la discuțiile oficiale Franța era prima care argumenta pentru cauza românilor.

Prin urmare, la finalul Conferinței de la Paris din 1856 erau obținute două lucruri: convocarea consultării populației cu privire la unirea celor două principate, printr-o formă de referendum indirect specific secolului al XIX-lea, precum și reunirea unei părți din sudul Basarabiei cu Moldova. Varianta unei retrocedări integrale, așa cum cereau pașoptiștii, căzuse, dar rămăsese totuși cea a unei reunificări parțiale, Rusia fiind obligată să înapoieze Moldovei o porțiune de teritoriu de la nord de gurile Dunării și de-al lungul cursului inferior al râului Prut. Era o configurație menită să protejeze teritoriul Imperiului Otoman, creind o zonă tampon în regiunea graniței dunărene.

Teritoriul revenit astfel la Moldova a fost organizat sub forma a trei județe: Ismail, Bolgrad și Cahul. E vorba de județele de la nivelul acelei perioade, mai mici decât cele interbelice și actuale. Prin urmare, județele Ismail și Cahul de la 1856 nu trebuie confundate cu județele Ismail și Cahul de după Marea Unire. Populația celor trei județe era formată din români, mai ales înspre Cahul și înspre Ismail, dar și din bulgari, găgăuzi sau ucraineni. Deși cam pe atunci în Basarabia și ulterior în Dobrogea a apărut termenul de „găgăuță” pentru cineva care nu înțelege ce i se spune, de la găgăuzii care se refugiaseră din Dobrogea și din Bulgaria otomană după anul 1812 și nu cunoșteau limba română, în 1856 nu au existat probleme de reintegrare a celor trei județe în Principatele Române.

Mica Unire care nu a fost deloc mică

În 1857 în Moldova și în Valahia aveau loc primele alegeri democratice din istoria românilor. Se alegeau deputații pentru Divanurile ad-hoc, un fel de adunări consultative care urmau să voteze dacă cele două Principate Române, sau Dunărene, cum li se mai zicea prin Europa, ar trebui să se unească. Era o formă de referendum indirect, într-un secol și pe un continent care făcea pași spre democrație, dar încă nu se simțea confortabil cu votul universal.

Se ajunsese aici în urma Conferinței de Pace de la Paris din 1856, ce punea capăt războiului Crimeii. Tema unirii românești aterizase pe masa diplomaților participanți prin efortul refugiaților politici români care-și stabiliseră cartierul general la Paris. Aceștia au rămas în istorie sub denumirea generică de pașoptiști din cauza calității lor de protagoniști ai revoluției din 1848, reprimată, dar care lansase totuși un ambițios proiect de țară pe termen lung, care îmbina modernizarea și democratizarea statului și a societății, obținerea independenței și realizarea unității naționale. Unirea celor două principate într-un stat-națiune românesc era un obiectiv cheie în cadrul acestui proiect de țară. Și nu doar pașoptiștii susțineau această idee; chiar dacă existau evident și antiunioniști, în ambele principate numărul unioniștilor nu era de neglijat.

Cauza românească fusese îmbrățișată de Napoleon al III-lea, președintele și apoi împăratul Franței, nepotul de frate al marelui cuceritor de la începutul secolului. Acesta avea viziunea unui leadership francez al gintei latine și sprijinea atât unirea românilor, cât și pe cea a italienilor. În plus, Franța era o putere colonială de talie mondială și îi lipsea un vector de influență în partea răsăriteană a Europei. Iar românii, în acea perioadă, nu erau doar latini, ci și profund francofili. Așa că grație lui Napoleon, subiectul unificării românești a avut și cine să-l pună pe ordinea de zi a conferinței.

Aici a găsit destul de repede câteva delegații care să empatizeze. Sardinia (sau Piemontul), regat care își asumase ca în jurul său să aibă loc unificarea Italiei, era bucuros să susțină producerea unui precedent pentru propriul proiect de țară. La fel și Prusia, care intrase în cursa pentru unificarea Germaniei. Existau însă și puteri care se opuneau. Imperiul Otoman, puterea suzerană a celor două principate, era perfect conștient că unirea ar apropia românii de obținerea independenței, lucru pe care grecii îl realizaseră mai devreme cu un sfert de secol. Regatului Unit îi erau indiferenți românii, dar îl interesa foarte mult Imperiul Otoman pe care dorea să-l mențină în stare de funcționare cât mai mult timp. Austria concura cu Prusia pentru a unifica Germania în jurul său, dar interesul său pentru un precedent european era mai mic decât teama că un stat român unificat ar putea deveni atractiv pentru și influent printre cele câteva milioane de români din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș, Satu Mare și Crișana.

În fine, Rusia făcea un joc dublu. Putere protectoare începând din 1829, Rusia și-ar fi dorit anexarea celor două principate, lucru mai ușor realizabil cu ele ca state separate. În plus, cu o majoritate românească în Basarabia, Sankt Petersburg-ul avea o temere similară Vienei despre influența unui stat român unificat. Pe de altă parte, Rusia, perdanta războiului Crimeii, îl curta pe Napoleon al III-lea ca să obțină sprijinul acestuia ca să-i fie impuse prin tratatul de pace condiții mai blânde. Așa că, la vedere, diplomații ruși s-au pronunțat în favoarea cererilor românilor, în timp de pe din dos agenții ruși din Moldova și Valahia erau instructați să saboteze mișcarea unionistă.

Conferința de la Paris din 1856 nu a luat o decizie privind unirea, ci a agreat doar realizarea unei consultări a populației din cele două principate, urmând ca apoi o nouă conferință să ia deciziile necesare, în cazul în care rezultatul consultării publice avea să fie unul pozitiv. În rest, era menținută suzeranitatea Imperiului Otoman, dar era abolit protectoratul rusesc și era constituită o garanție cu șapte puteri garante.

Divanul ad-hoc din Valahia a dezbătut și a votat unirea fără mari emoții. În schimb, în Moldova, a fost cu peripeții. Caimacamul (regentul) Nicolae Vogoride, un antiunionist fervent, căruia Imperiul Otoman și Austria îi promiseseră domnia, a falsificat rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc, pentru a determina o majoritate antiunionistă. Ecaterina Cocuța Conachi, soția lui, membră a unei vechi familii boierești, era o simpatizantă pașoptistă și o unionistă la fel de ferventă cum era soțul ei antiunionist. Ea a sustras scrisorile care demonstrau acțiunile caimacamului și le-a încredințat unui alt unionist convins, colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care Cocuța avea și o implicare romantică. Drept rezultat, faptele lui Vogoride au fost făcut publice și majoritatea unionistă din Divanul ad-hoc al Moldovei a fost restabilită, astfel că votul delegaților a mers tot în favoarea unirii. Iar Alexandru Ioan Cuza a devenit, dintr-un pașoptist de importanță secundară și un ofițer elegant, cu trecere la doamne, un fel de vedetă a mișcării unioniste.

Cele șapte puteri garante s-au întrunit din nou la Paris în anul 1858. Cu ajutorul Divanurilor ad-hoc, voința românilor fusese stabilită, dar asta nu însemna că orice opoziție față de unire dispăruse. Imperiul Otoman, Regatul Unit și Austria erau în continuare împotrivă, iar Rusia nu mai era la fel de motivată să țină isonul Franței. Iar Franța, Prusia și Sardinia erau în continuare pentru. Așa că s-a ajuns la un compromis, dar care nu era prea favorabil proiectului de țară al pașoptiștilor. Acest compromis a luat forma Convenției de la Paris, document destinat să joace rolul unui fel de constituții a noului stat.

Potrivit Convenției de la Paris din 1858, urma să fie realizată un fel de unire fără unire, goală de conținut. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, deși numele de România începuse să se încetățenească în rândurile elitelor românești și chiar și a celor străine (marele scriitor Victor Hugo, în monumentalul său roman „Les Miserables”, când descrie grupul pestriț de revoluționari alături de care va sfârși eroic, pe o baricadă din Parisul anilor 1830, băiatul străzii Gavroche, amintește de unul preocupat de diferitele cauze internaționale, precum cauza României). Mai mult, unirea urma să se limiteze la denumirea statului și la o comisie comună care urma să aibă sediul în principalul oraș de pe granița moldo-valahă, Focșani. În rest, fiecare din cele două principate urma să aibă în continuare propria capitală, propriul domnitor, propriul guvern și propria armată. Intrarea în vigoare efectivă a Convenției de la Paris urma să coincidă cu alegerea noilor domnitori ai celor două principate.

La Iași, Adunarea Deputaților, adică parlamentul, se întrunea la 5 ianuarie 1859 și-l alegea domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Era o opțiune ultim moment, acesta nefiind unul dintre candidații vehiculați de obicei. Provenea dintr-o familie de boieri de rang mediu, care nu dăduse niciodată un domnitor și nici nu se înrudea cu vreuna din familiile care dăduseră domnitori. Participase la evenimentele din 1848, dar nu fusese unul dintre fruntașii mișcării, precum poetul Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.

Aceste aparente dezavantaje deveniseră însă avantaje în contextul din ianuarie 1859, când din peisaj făceau parte mai multe familii importante- Cantacuzinii, Bibeștii, Sturdzeștii, Ghiculeștii, Văcăreștii etc.-, care dăduseră domnitori în ambele principate, inclusiv câțiva foști domnitori din perioadele anterioare războiului Crimeii. Oricare din aceștia ar fi putut emite pretenții legitime, dar ar fi putut sădi de la bun început semințele loviturilor de stat și ale războiului civil, așa cum se întâmplase deja în Serbia între cele două familii regale autohtone. Nefiind unul dintre conducătorii revoluției din 1848, Cuza nu stârnea în aceeași măsură suspiciunile conservatorilor. În plus, Alexandru Ioan Cuza dovedise deja dedicarea lui pentru cauza unionistă în episodul demascării caimacamului Vogoride și al împiedicării producerii efectelor fraudei electorale din anul 1857.

Urmau alegerile din Adunarea Deputaților de la București, iar facțiunile politice unioniste erau conștiente că unirea, așa cum fusese ea reglementată de puterile garante, era foarte slabă, aproape inexistentă. Însă din examinarea Convenției de la Paris, se evidențiase o scăpare din redactarea acesteia: nu era interzisă alegerea aceluiași candidat în ambele principate. Iar alesul Iașiului, Alexandru Ioan Cuza, deținea toate datele unei alegeri inspirate.

Dubla alegere a acestuia a fost pregătită printr-o serie de întâlniri ce s-au ținut în ceea ce azi numim la București Centrul Vechi, la hotelul Concordia, a cărui clădire există și acum, dar se află în ruină. În cadrul acestor întâlniri s-a agreat strategia unioniștilor pentru ziua alegerilor, dar și o serie de principii pe termen mai lung. În această privință, Cuza a fost pus să se angajeze că domnia lui va fi una temporară și să promită că se va retrage atunci când se va putea pune problema aducerii pe tron a unui prinț străin, dintr-o mare casă domnitoare europeană, care să pună capăt definitiv viselor de domnie ale marilor familii boierești și care să conecteze statul național român de Europa dezvoltată și modernă, prin înrudirile lui cu celelalte case regale și imperiale europene. Problema integrării europene a românilor se punea încă de atunci.

La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Deputaților se întrunea pe Dealul Mitropoliei pentru a-l alege pe noul domnitor al Valahiei. Pentru a evita orice încercare a antiunioniștilor de a derapa lucrurile într-o direcție contrară, liberalii radicali, care încă de la revoluția din 1848 păstraseră capacitatea de a mobiliza strada în proteste masive, umpluseră străzile cu oameni pregătiți să se revolte în caz de necesitate. Astfel organizată, ziua era un succes: Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, era ales și domnitor al Valahiei. Unirea fusese realizată.

De fapt, simpla uniune personală ar fi putut fi insuficientă și trecătoare, dar dubla alegere a lui Cuza Vodă reprezenta începutul unui proces. După un singur domnitor urma o singură armată, precum și alte unificări de instituții, chiar dacă astfel se forțau limitele Convenției de la Paris. După trei ani, la 24 Ianuarie 1862, se finaliza unificarea administrativă prin investirea primului guvern comun, condus de prim-ministrul conservator Barbu Catargiu, devenit după puțină vreme victima unui misterios atentat prin împușcare, niciodată pe deplin lămurit,, comis de un asasin care se urcase în clopotnița Mitropoliei.

Tot atunci, dintre cele două capitale ale Moldovei și Valahiei, Iași și București, cea din urmă era aleasă pentru a servi drept unică capitală a Principatelor Unite. Era alegerea logică în condițiile în care Bucureștiul era mai dezvoltat și avea o populație mai numeroasă decât Iașiul.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurtă și fecundă, plină de reforme, esențială pentru transformarea unui teritoriu încă destul de medieval într-o țară compatibilă cu standardele de modernitate ale secolului al XIX-lea. Pentru a o realiza pe cea mai dificilă, reforma agrară, adică diminuarea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, Cuza și cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu organizau o lovitură de stat, la 2 mai 1864. În urma acesteia, Alexandru Ioan Cuza, devenit lider al unui regim autoritar, edicta așa-numitul Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, care dădea bază constituțională unifircării administrative și adăga Adunării Deputaților o cameră superioară, Corpul Ponderator, din care avea peste puțină vreme să fie derivat Senatul.

De asemenea, în documentele oficiale adoptate în această perioadă apare tot mai des denumirea statului ca fiind România. Adoptarea acestui nume are implicații interesante. Pe lângă faptul că el a fost derivat din felul în care întotdeauna românii s-au autoidentificat limba lor („rumâni” sau „români” în dialectul dacoromân, „armâni” sau „rămăni” în dialectul aromân ori „rumeri”/„rumâri” în dialectul istroromân, de la latinescul „Romanus, Romani” și deci de la orașul Roma), este de observat că de-a lungul Evului Mediu Romania a fost un nume asociat cu Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), în fazele sale mai târzii, care desemna în special regiunea din jurul părții europene a orașului Constantinopol, nume care se păstrează și azi în forma turcizată de Rumelia. Și mai e de observat că legătura civilizațională dintre români și Constantinopolul bizantin, a doua Romă, a fosta una profundă și durabilă.

Prin 1865 apăruseră însă o serie de probleme. Mihail Kogălniceanu fusese înlăturat, marile reforme se încheiaseră, iar regimul lui Cuza aluneca tot mai mult spre dictatură, corupție și încercarea de a-și constitui propria dinastie, uitând de promisiunea de retragere în favoarea prințului străin. Așa că liberalii radicali și conservatorii, partidele cele mai antagonice sub aspect ideologic se aliau în ceea ce a intrat în istorie drept monstruoasa coaliție. La 11 februarie 1866 avea loc o nouă lovitură de stat, de data aceasta împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, forțat să abdice și apoi să părăsească țara.

Cum Imperiul Otoman recunoscuse Unirea Principatelor cu termen extinctiv, pe durata domniei lui Cuza, exista riscul dezunirii impuse din afara țării. Așa că a început o cursă disperată pentru aducerea prințului străin. Prima opțiune, inspirată de francofilia elitei românești, fusese pentru un print din casa regală belgiană, Filip de Flandra, dar acesta a refuzat oferta.

Dintre forțele care doreau dizolvarea unirii, cea mai decisă a fost Rusia, care și-a exercitat influența asupra unora din familiile boierești din Iași și asupra mitropolitului Moldovei. Cum exista o parte a populației care era nemulțumită de pierderea rolului de capitală pentru Iași, colaboratorii Rusiei reușeau să declanșeze o răzmeriță pentru desfacerea unirii, pe parcursul căreia era chiar proclamat un domnitor al Moldovei în persoana lui Nicolae Roznovanu. „Revoluția” aceasta nu a avut însă succes, nu a reușit să atragă o masă critică din populația Moldovei, așa că tânăra armată română nu a avut nevoie de mari eforturi pentru a restabili ordinea când a intrat în Iași. O parte a liderilor mișcării au fugit peste Prut, în Imperiul Rus, ceilalți s-au acomodat apoi foarte bine vieții în România unificată.

Problema prințului străin a fost rezolvată cu ajutorul marelui protector al României, Napoleon al III-lea, care le-a recomandat românilor un nepot de-al său dintr-o foarte prestigioasă familie ducală germană, înrudită prin originile sale și cu casa regală a Prusiei: Hohenzollern-Siegmaringen. Era un tânăr ofițer prusac de artilerie, care călătorea incognito printr-o Austrie care era în război cu Prusia exact pe tema unificării germane și care sosea la București la 10 Mai 1866 pentru a deveni Principele Carol I.

În octombrie 1866 Parlamentul adopta și prima Constituție propriu-zisă, copiată după Constituția Belgiei, una din cele mai avansate ale celui timp, prin care numele statului devenea definitiv România, iar denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei era abandonat.

Așa cum putem vedea, majoritatea evenimentelor cheie ale Unirii Principatelor au avut loc la București, la 24 Ianuarie 1859. Așadar, de ce există deja o tradiție ca principalele festivități să aibă loc la Focșani și la Iași? La Focșani e oarecum logic, era cel mai important oraș de la granița româno-română și fusese destinat prin Convenția de la Paris din 1858 să găzduiască singura instituție comună a Principatelor Unite (și nu prea). Dar la Iași? Acolo răspunsul ține de sacrificiul pe care capitala Moldovei l-a făcut când capitala Valahiei a devenit capitala României unite.

Concluzie: De la Unire la Independență

Episodul 3 ne-a arătat că Unirea Principatelor Române nu a fost un simplu noroc istoric, ci rezultatul unei strategii de lobby strălucite. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Europa în fața faptului împlinit, transformând un „proiect pilot” într-o realitate națională ireversibilă.

Dar cum transformi două principate medievale într-un stat european modern, capabil să-și câștige independența pe câmpul de luptă?

⏭️ În episodul următor:

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului

În Episodul 4, părăsim epoca romantică a lui Cuza și intrăm în era pragmatismului prusac:

Venirea lui Carol I: Un prinț străin pentru stabilitate și recunoaștere.
Războiul din 1877-1878: Cum s-a scris libertatea cu sânge la Plevna.
Sacrificiul teritorial: Schimbul dintre sudul Basarabiei și Dobrogea, poarta noastră către lume.
Nașterea Regatului: România devine o putere regională sub sceptrul primului său rege.

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

27 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/142 vizite

Continuăm astăzi serialul semnat de Alexandru Cristian Surcel. După ce am explorat rădăcinile antice, ne oprim asupra perioadei în care „ideea de Dacia” a supraviețuit prin limbă și credință, culminând cu prima unificare politică a celor trei țări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Un moment scurt în timp, dar etern ca simbol.

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul - Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

27 martie 2026

De la obști la țări

Prezența de 600 de ani a Imperiului Roman la Dunărea de Jos, din care pentru 165 de ani a inclus și mare parte din teritoriul Daciei de la nord de Dunăre (cu două reveniri la nord de Dunăre, de la Constantin cel Mare la migrația hunilor din anii 375-376 și apoi în timpul domniei împăratului Justinian, în prima jumătate a secolului al VI-lea), a lăsat o moștenire de neșters: poporul român, format pe matricea fostelor triburi dacice, getice și moesice, dar vorbitor al unei limbi derivate din latina vulgata, adică din limba efectiv vorbită de locuitorii Romei imperiale, practicant de devreme al religiei creștine, devenită în secolul al IV-lea religia oficială a Imperiului Roman.

Strămoșii românilor nu au existat însă din punct de vedere politic decât mult mai târziu, pentru că în cea mai mare parte a primului mileniu guvernarea romană a fost treptat înlocuită cu hegemonii ale triburilor barbare, aflate într-o amplă migrație care a durat sute de ani. La început, între aceste triburi barbare s-au aflat și triburi ale așa-numiților daci liberi, pe care împărații Traian și Hadrian îi lăsaseră să se guverneze singuri, în calitate de clienți (vasali) ai Romei. Dar, când Imperiul Roman întreprinde marea sa expediție împotriva carpilor, în anii 312-314, dacii liberi practic ies din istorie; o ultimă menționare este a carpilor aliați cu hunii în anul 381.

Așa că timp de secole, romanicii din Carpați și de la Dunărea de Jos și apoi românii timpurii trăiesc organizați în așa-numite obști sătești, o formă străveche de organizare, cu rădăcini în preistorie și care va persista în anumite zone de munte până prin prima jumătate a secolului al XX-lea. Obștile românești erau conduse de juzi, de la latinescul „judex”, „judecător”, deci a căror funcție principală era arbitrarea litigiilor și împărțirea dreptății, asistați de adunarea bărbaților maturi cunoscuți ca „moși”, termen de origine traco-dacică, sau „bătrâni”, de la latinescul „veteranus”. Pe măsură ce, de prin secolul al VII-lea, populațiile slave se vor întrepătrunde cu cele romanice, pe ambele maluri ale Dunării, pentru jude avea să fie folosit uneori și termenul slav de „staroste”.

La final de secol VIII hanatul avar, care avea baza în pusta panonică dar domina o mare parte a Europei Centrale și de Sud-Est, este zdrobit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare, un fel de reconstrucție germanică a Imperiului Roman de Apus, iar la începutul secolului al IX-lea, ultimele hoarde avare sunt învinse fără drept de apel de bulgarii turcici, care-și aveau propriul hanat la sud de Dunăre. Chiar dacă bulgarii revendică stăpânirea unor zone din nordul Dunării, cu siguranță mult mai restrânse decât ce este figurat în tot felul de hărți pe care echivalentul bulgar al protocroniștilor noștri le circulă pe rețelele sociale, înlăturarea hanatului avar și formarea în stepele din nordul Mării Negre a Imperiului Khazar creează o pauză în succesiunea migrațiilor de popoare și ale hegemoniilor efemere ale diferiților migratori.

Asta a permis ca obștile sătești să înceapă să se grupeze în ceea ce românii aveau să numească țări. Iar geografia românească este plină de unități geografice mai mici și mai mari numite astfel. În privința unora, documentele istorice păstrate le arată ca entități politice funcționale în timpul Evului Mediu, în privința altora putem doar presupune, eventual sesiza anumite indicii arheologice. În afară de așa-numitele țări, pe filiere slave și bizantine avem atestate fel de fel de Vlahii, în diferite puncte ale Peninsulei Balcanice, dar și la nord de Dunăre (Vlăsia, Vlașca etc.). Iar în fruntea acestor mici stătulețe, se ridică conducători feudali ale căror titulaturi sunt împrumutate de la slavi (cu excepția regiunilor din sudul Peninsulei Balcanice unde avem și niște „despoți”, titlu bizantin): jupani (de unde și „jupân”), cnezi (cu varianta „chinezi”) și voievozi. Ultimul termen e cel mai interesant prin faptul că la slavi voievodul era subordonat cneazului sau jupanului, el fiind comandantul armatei, nu și conducătorul politic. La români, voievodul devine supremul conducător politic, uneori având drept vasali mai mulți cnezi (cum se întâmplă în Țara Maramureșului, voievodat compus din șapte cnezate de vale), și este desemnat și cu termenul de origine latină de domnitor sau domn, de la „dominus” („stăpân”). De altfel, românii mai folosesc și termenii de sorginte latină de „a domni” și „domnie”.

Acest proces era deja destul de avansat la anii 896-900, când maghiarii conduși de Arpad pleacă din Atelkuz, ținut ce le-a servit de patrie temporară în nordul Mării Negre, ocolesc arcul carpatic și traversează munții pe la pasul Șipka din Carpații Nordici, revăsându-se în pusta panonică. Cuceresc populația locală formată, potrivit Cronicii lui Nestor și lui Simon de Keza, din slavi, bulgari și vlahi (mă rog, români și romanici panonici din cultura Kasztely), apoi încep raidurile asupra vecinilor. La est, maghiarii atacă succesiv patru așa-numite ducate, cel al lui Salanus, dintre Dunărea Mijlocie și Tisa, cel al lui Menumorut, dintre Tisa și Munții Apuseni, cel al lui Glad din viitorul Banat, precum și „terra Ultransilvana”, „țara de dincolo de păduri”, populată de români și de slavi și condusă de „Gelou, quidam Blachus”, „Gelu, un oarecare român”. Campaniile acestea sunt descrise în amănunt în cronica „Gesta Hungarorum”, căreia pentru evenimentele ulterioare din Banat i se adaugă „Legenda Sfântului Gerard” (primul episcop de rit catolic din Banat, martirizat de maghiarii păgâni într-una din marile lor răscoale anticreștine).

Despre aceste țări, ca și despre altele vom mai afla informații prin diferite texte medievale, care privesc evenimente și fapte care se petrec între secolele al X-lea și al XII-lea. Nu avem acum spațiul și timpul necesar să intrăm în toate amănuntele, mai ales că deținem un puzzle incomplet. Știm de exemplu destul de multe despre Transilvania dintre anii 900, când Gelu este uzurpat de căpetenia maghiară Tuhutum, și anul 1000, când urmașul acestuia, Gyula cel Tânăr, intră într-un conflict fatal cu vărul său, regele Ștefan I (Sfântul Ștefan), creștinatorul ungurilor. Iar apoi cronicile și documentele de cancelarie păstrate nu ne mai zic mare lucru până în 1113, când este proclamat un principe al Transilvaniei, într-o primă încercare a coroanei maghiare de a organiza ținuturile tributare ei din interiorul arcului carpatic, iar apoi până în 1176, când este numit primul voievod al Transilvaniei; titlul acesta, unic pentru regiunile cu populație românească, este extrem de relevant pentru realitatea politică a acestei entități autonome din cadrul Regatului Ungariei, la momentul înființării sale.

Unirile ce au generat Țara Românească (Valahia)

În anul 1247, coroana maghiară edicta Diploma Cavalerilor Ioaniți. În contextul în care, după căderea Ierusalimului, diferitele ordine cruciate încercau să se relocheze în Europa, regele Ungariei, care la acea vreme încerca să se extindă în regiunile de la sud și est de Carpați, care în secolele anterioare fuseseră dominate de triburile turcice ale pecenegilor și cumanilor, după o tentativă de a-i coloniza în Țara Bârsei pe cavalerii teutoni, ce se dovediseră însă periculoși, făcea acum o nouă tentativă cu cavalerii ioaniți, adică viitorii cavaleri de Malta. O altă încercare eșuată, dar documentul de la baza ei reprezintă mană cererască pentru istorici.

Descoperim astfel care era peisajul politic exact dintre Carpații Meridionali și Dunăre cu câteva decenii înainte de constituirea statului cunoscut drept Țara Românească sau Țara Rumânească (Țara Muntenească pentru moldovenii cărora nu prea le venea să se refere exclusiv la vecinul lor din sud ca fiind o țară românească), Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), Valahia Transalpina sau, pur, și simplu, Valahia. Diploma enumeră cinci stătulețe, dintre care unul singur sub real control maghiar, de unde și forma lui de organizare: Banatul de Severin. În rest, avem două cnezate mai mici, în sudul Olteniei, ale lui Ioan și Farcaș (probabil Lupu, „farkaș” înseamnă „lup” în maghiară), și două voievodate mai mari: unul în nordul Olteniei, dar cuprinzând și Țara Hațegului, la nord de munți, al lui Litovoi, precum și unul în regiunea Argeș-Muscel, al lui Seneslau (de la acesta probabil derivă denumirea provincială de Muntenia, destul de insolită pentru o regiune în care forma de relief predominantă este câmpia). Aceste stătulețe, vag vasale coroanei maghiare, rezistaseră cu succes Marii Invazii Mongole din anul 1241, o adevărată catastrofă europeană, fapt menționat explicit în Diploma Cavalerilor Ioaniți.

Cronicile muntenești leagă formarea Țării Românești de un eveniment legendar: descălecatul lui Negru Vodă din Țara Făgărașului, care ar fi avut loc pe la anul 1290. Biserica domnească din Câmpulung Muscel, potrivit tradiției prima capitală valahă, păstrează o inscripție în care legendarul Negru Vodă poartă numele de Radu Negru. Stolnicul Constantin Cantacuzino amintea și un al doilea decălecat, cel al Basarabilor, care ar fi trecut Dunărea din Valea Timocului în Oltenia. Toate aceste tradiții nu beneficiază și de confirmări din documente contemporane, ca în cazul Moldovei, ceea ce i-a făcut pe unii istorici să nege existența lui Negru Vodă sau a descălecatului său.

Este însă un lucru neîndoielnic că la rădăcina constituirii Valahiei Transalpine a stat unirea micilor state amintite în Diploma Cavalerilor Ioaniți, fără Țara Hațegului pe care voiedodul Litovoi o pierduse în urma războiului cu Ungaria din anul 1277; în primul rând a celor două voievodate mai mari, cel din nordul Olteniei și cel din Argeș-Muscel. Autonomia ulterioară a Olteniei, cu propriul ban instalat la Severin, apoi la Strehaia și, în final, la Craiova, este un argument în plus privind statutul de stat cândva separat al acestei provincii. Și mai este neîndoielnic că Țara Făgărașului, cu sau fără descălecatul lui Negru Vodă, a fost mare parte din Evul Mediu strâns legată cu Valahia, ba chiar la un moment dat unită cu aceasta.

Pe la 1310, când Basarab I, fiul lui Tochomerius (Tihomir; personaj despre care nu știm mai nimic, dar este amintit pe piatra de mormânt a fiului său), este urcat deja pe scaunul domnesc al noului stat, teritoriile de pe cele două maluri ale Oltului fuseseră deja unite. În 1330, Basarab I obține prin victoria sa spectaculoasă de la Posada independența față de Ungaria, iar până la moartea sa, în anul 1354, reușește să cucerească de la tătari întregul teritoriu până la Dunărea de Jos și chiar mai departe, inclusiv cetatea Chilia, de la nord de gurile Dunării.

Unirile lui Mircea cel Bătrân

Ultimele uniri semnificative ale Valahiei în perioada sa formativă, caracterizată de un adevărat salt istoric pentru populația de la sud de Carpați, sunt realizate de Mircea cel Bătrân (1386-1418), urmaș al lui Basarab I, care, în contextul formării alianței pentru o mare cruciadă împotriva Imperiului Otoman, devenit marea amenințare islamică în cele două-trei decenii anterioare, obține în anul 1389 de la regele Ungariei suveranitatea asupra țărilor autoguvernate românești ale Amlașului și Făgărașului. Acestea erau oricum profund cunectate cu Țara Românească prin tradițiile legate de Negru Vodă, prin economie, prin cultură și prin Legea Țării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval românesc cunoscut și ca Jus Valachicum în documentele de cancelarie din diversele monarhii europene. Una din cele mai complete transpuneri scrise ale acestui sistem de drept tradițional este reprezentat de Statutele Țării Făgărașului.

De asemenea, în primăvara anului 1389, Mircea atacă armata otomană care în toamna anului 1388 invadase despotatul Podunaviei, adică pământul dintre Dunăre și Marea Neagră, care mai târziu avea să fie cunoscut ca Dobrogea.

Gazdă a mai multor colonii grecești și numit în Antichitate Sciția Mică, din cauza sosirii aici în număr considerabil în secolele IV-III î.Ch., dinspre Ucraina de azi, a sciților dislocați de sarmați, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră fusese locuit în principal de geți. Invadat prima dată de romani în contextul războaielor mithridatice, în 72-71 î.Ch., și a doua oară ca parte a războiului daco-roman din 29-28 î.Ch., Dobrogrea fusese anexată Imperiului Roman în anul 46 d.Ch. și părăsită de acesta de-abia în anul 602. Devenită parte a hanatului bulgar, ce se transformă într-un final în țarat, când adoptarea creștinismului transformă statul turcic într-unul slav, Dobrogea este recucerită de Imperiul Roman de Răsărit prin anul 970. Între timp, redus la provincii în care elena avea în mod tradițional rolul de lingua franca, acesta devenise un stat de limbă greacă, pe care modernitatea îl mai numește și Imperiul Bizantin. Teritoriul dintre Dunăre și Marea Negră a fost organizat ca themă (provincie) sub numele de Paristrion sau Podunavion și a rămas sub stăpânirea împăraților din Constantinopol și Niceea (între 1204 și 1261, când cruciații occidentali ocupă Constantinopolul) cu doar o scurtă întrerupere pe vremea lui Asan Ioan al II-lea (1218-1241), când trece temporar la Imperiul Asăneștilor.

Și aici, ca și în restul spațiului românesc, avem atestate diferite mici „țări” feudale, funcționând în cadrul unui Imperiu Roman de Răsărit care tolera tot mai mult diferite seniorii autonome în teritoriile sale. Cea mai imporantă este, în jurul anului 1320, țara Karvunei, cu cetatea de scaun, azi în ruină, la capul Caliacra, nu departe de orașul modern Cavarna. Azi istoricii bulgari consideră Karvuna o construcție politică bulgară. Totuși, o regiune a cărei principală marfă de export este cărbunele de lemn, numit și mangal (de unde denumirea genoveză a vechiului oraș Callatis, întemeiat de coloniștii greci, Mangalia), poartă un nume în care rezonează cuvântul medieval românesc pentru cărbune și mangal: cărvune. La fel de românește sună și multe alte denumiri geografice din regiune, iar la Capidava bizantină, pe malul dobrogean al Dunării, a fost găsit artefactul cu cel mai vechi text în limba română: vasul cu inscripția „Petre”, scris cu ajutorul alfabetului grec (secolul al X-lea sau al XI-lea).

În 1346, sub conducerea lui Balica, personaj al cărui nume în forma Balc apare pe la 1359 și la nepotul și ultimul voievod la Moldovei din familia lui Dragoș Vodă, Karvuna se implică în războiul civil din Imperiul Bizantin. Drept răsplată, Balica este investit despot al Podunaviei. Însă fratele acestuia, Dobrotici, este cel care transformă thema bizantină într-un stat semnificativ. Pe parcursul unei domnii de 32 de ani, Dobrotici obține independența statului său și îi extinde teritoriul de-a lungul Dunării până la Silistra, numită încă Dârstor, după anticul Durostorum, iar pe litoralul Mării Negre de la gurile Dunării la Varna, inclusiv. Turcii otomani vor redenumi fosta Podunavie și fosta Sciție Mică Dobrogea, țara lui Dobrotici. La moartea sa, liderul dobrogean era urmat de fiul său Ivanco, dar nu înainte ca el însuși să fi desprins Silistra, în fruntea căreia îl pusese pe un al doilea fiu.

Însă în toamna anului 1388, o armată otomană îi învinge pe Ivanco și pe fratele său, ceea ce atrage sfârșitul statului dobrogean independent. Vecinul din Valahia, Mircea cel Bătrân, trece în primăvara anului 1389 Dunărea și îi alungă pe otomani, după care se proclamă el însuși despot al Podunaviei și stăpânitor al Dârstorului. Dobrogea se unește astfel cu Țara Românească și va rămâne așal până în 1420, când Mihail I, fiul ce mare al lui Mircea, care poartă și el titlul de despot al Podunaviei, este ucis pe câmpul de luptă, în război cu otomanii. Dobrogea trece atunci, pentru 458 de ani, la Imperiul Otoman, iar un pașă este instalat la Silistra.

Țările Făgărașului și Amlașului, după moartea lui Mircea cel Bătrân, revin și ele în componența Voievodatului Transilvaniei, iar pe vremea lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) le găsim printre adversarii ireductibili ai acestuia.

Unirile ce au generat Țara Moldovei

Numită uneori și Moldo-Vlahia, Moldova este ultimul stat feudal românesc ce se întrupează între Carpații Orientali și râul Nistru, tot printr-un șir de uniri. Cândva patrie a neamului dacic al carpilor, care a dat numele Munților Carpați, Moldova e mult timp sub autoritatea diferitelor triburi migratoare, ultimii dinaintea mongolilor fiind cumanii, care în ciuda eforturilor coroanei maghiare de a-i câștiga pentru creștinismul catolic se convertesc treptat la creștinismul ortodox și se asimilează în populația românească. Concomitent, sursele medievale descriu diferite țări locale, precum țara bolohovenilor, ce include teritorii din nordul Moldovei de mai târziu, dar și din Podolia slavă, și care se află frecvent în conflict cu Rusul Kievean, țara brodnicilor, adică a oamenilor de la vaduri, sau țara berladnicilor, nume derivat de la Bârlad (râu, oraș și ținut). Oguz Name, cea mai veche cronică de limbă turcă, evocă un război între statul Rus, condus de vikingii din Kiev, și cumanii aflați la acel moment în migrație, în care Rus îi au drept aliați pe vlahi (Ulakes), care trăiesc în Ulak ili (țara vlahă), undeva la vest de statul kievean.

Realitatea regiunii este schimbată drastic în 1241, când mongolii năvălesc asupra Europei cu toată ferocitatea lor de apocalipsă călare. Regiunea de la est de Carpați este prinsă în componența Imperiului Mongol, apoi a Hanatului Hoardei de Aur, o capitală provincială fiind amenajată la Orheiul Vechi. Ocupația mongolă (tătară) nu înseamnă dispariția totală a feudalilor locali. Unii, precum „ducii” Olaha (Românul) și Roman, întâlniți de ambasadorii italieni în drum spre curtea imperială mongolă, își găsesc un loc în noua ordine a hanilor tătari. Iar în 1277 mai spre nord avem date despre un război între valahi și ruteni.

Nașterea Moldovei se leagă de două descălecaturi de data aceasta indubitabil atestate de documentele contemporane. Legenda redată de cronicarii moldoveni vorbește de o vânătoare pornită din Maramureș, de urmărirea unui bour, de o cățelușă chemată Molda și râul în care aceasta se îneacă și e numit în amintirea ei Moldova. Un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe, din moment ce Moldova are încă de la fondarea sa drept stemă capul de bour. Dar realitatea redată de documentele de cancelarie nu este cea a unei simple urmăriri prin munți a animalului vânat. Vecinătatea tătară este foarte deranjantă Regatului Ungariei, mai ales că economia tătarilor are ca ramură importantă răpirea oamenilor care să fie apoi vânduți în piețele de sclavi din Asia Mică. Așa că pe la jumătatea secolului al XIV-lea supușii regelui de la Buda participă la expediții peste Carpații Orientali împotriva tătarilor, iar în 1352-1353, un cneaz maramureșean pe nume Dragoș, însoțit de fratele său Drag, de alți membri ai familiei și de ostașii săi primește mandat pentru a întemeia o marcă antitătară pe valea râului Moldova.

Faptul că noua entitate supusă coroanei maghiare ia forma unui voievodat românesc nu e deloc întâmplător. Populația de la est de Carpați era românească și creștin ortodoxă, ca și cea din Țara Maramureșului. Dragoș Vodă este succedat de fiul său, Sas, și de nepotul său, Balc, ultimul în 1359. Este chiar anul în care populația locală se răscoală; revolta este inițial stopată cu ajutorul unui alt cneaz maramureșean, Bogdan din Giulești. Dar ea se reaprinde când un fost voievod al Maramureșului, Bogdan din Cuhea, intrat în conflict cu regele Ungariei Ludovic I de Anjou, împreună cu familia și curtenii săi, săvârșește cel de-al doilea decălecat. Drăgoșeștii, ce vor deveni familia nobiliară maghiară Dragfi, cu urmași până în ziua de azi, sunt alungați înapoi în Maramureș, în timp ce Bogdan I reușește să respingă toate armatele ungurești trimise împotriva lui până în 1365. Moldova devine astfel independentă.

Sub următorii domnitori, statul cu capitala inițială la Baia, apoi la Suceava, se tot unește cu alte și alte entități locale și se extinde până la Nistru. Una din cele mai semnificative este unirea cu Țara Șipenițului, aflată mai spre nord, printr-o căsătorie voievodală. In final, pe la 1395, Roman I Mușat se poate proclama domnitor al întregului teritoriu de la munți până la „marea cea mare”. Ulterior, Moldova apare ca fiind organizată în Țara de Sus și în Țara de Jos, fiecare cu vornicul său. Țara de Jos are un plus de autonomie față de domnie, ceea ce poate fi o reflexie a statalității anterioare proprii a acestei regiuni (unde în secolul al XIII-lea, coroana maghiară susținuse înființarea și funcționarea unei episcopii catolice a cumanilor). Un ultim act de expansiune, în 1462, al lui Ștefan cel Mare (1457-1504), aduce Moldovei cetatea Chiliei și regiunea de la nord de gurile Dunării, numită Basarabia, după ce aparținuse Valahiei timp de un secol.

Unirile Pocuției cu Moldova

Petru Mușat (1377-1393), cel mai important dintre domnitorii timpurii ai Moldovei, din păcate adesea eclipsat de urmașii săi Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, împrumuta regelui Poloniei o sumă importantă de bani, pe care acesta o garanta cu Pocuția, provincie cu capitala la Colomeea, corespunzând azi regiunii Ivano-Frankivsk din Ucraina. Populația acestei regiuni era creștin ortodoxă și parțial volohă/valahă, cum erau multe dintre comunitățile de păstori din Carpații Nordici.

Datoria nu a fost plătită, dar voievozii de la Suceava nu s-au grăbit să execute garanția, preferând să cultive bunele relații cu Polonia. Pe la 1431 însă, Alexandru cel Bun (1400-1432) aflase de tratatul secret prin care regii Ungariei și Poloniei conveneau să ocupe și să împartă Moldova între regatele lor. Ca fost aliat loial care acum se simțea trădat, Alexandru trebuia să-i pedepsească pe polonezi, așa că și-a reamintit de garanția împrumutului niciodată rambursat acordat de Petru Mușat. În ultima sa expediție militară, Alexandru a condus trupele moldovenești până la Liov, prădând întregul ținut traversat, iar la întoarcere a păstrat Pocuția.

Cum între fiii lui Alexandru cel Bun, după moartea acestuia, a izbucnit un fioros război civil, polonezii au găsit ocazia să recupereze Pocuția. Istoria avea însă să se repete în primii ani ai secolului al XVI-lea, când, după decenii de alianță și chiar de vasalitate formală, Polonia avea să atace Moldova lui Ștefan cel Mare. După victoria categorică de la Codrii Cosminului, Ștefan avea să lanseze propria sa expediție de represalii spre Liov, la capătul căreia avea și el să păstreze Pocuția. Și, din nou, Bogdan al III-lea Chiorul, fiul și succesorul imediat al lui Ștefan, dintr-o greșeală de calcul politic, avea să întoarcă Pocuția Poloniei.

Unirea de la 1600

Deși Transilvania, Valahia și Moldova aveau relații strânse, iar Moldova își copiase majoritatea instituțiilor după Valahia, care la rândul său le preluase de la Imperiul Bizantin și de la țaratele bulgare de Târnova și Vidin, problema unei unificări într-un singur stat nu s-a pus destul de mult timp. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și, mai târziu, guvernator (regent) al Ungariei a intervenit în politica internă a Valahiei și Moldovei, impunând domnitori favorabili alianțelor cruciate antiotomane, dar dincolo de vasalitățile specific medievale nu a încercat să contopească cele trei țări românești. Vlad Țepeș a recuperat temporar raiaua Giurgiu și părți din Dobrogea, dar proiectul lui este eliberarea Constantinopolului și restaurarea Imperiului Roman de Răsărit, proaspăt cucerit de otomanii lui Mahomed al II-lea, nu unirea românilor. Ștefan cel Mare a intervenit în mod repetat în Țara Românească, dar nu pentru a o uni cu Moldova, ci doar pentru a impune voievozi care să se alăture alianței antiotomane.

Lucrurile încep însă să se schimbe în secolul al XVI-lea, când vântul Renașterii începe să bată și în Țările Române. Umanistul ardelean Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), o rudă de-a Corvineștilor, scrie despre unitatea etno-lingvistică, culturală și religioasă, ca și despre vechimea și latinitatea românilor din întreaga regiune de la Carpați și Dunărea de Jos. Tipograful valah Coresi, finanțat de principele calvin al Transilvaniei (care se desprinde de Ungaria ca principat vasal Imperiului Otoman, după transformarea în 1541 a unei mari părți a acesteia în pașalâcul de Buda) tipărește traduceri biblice în limba română, evitând în mod voit regionalismele, astfel încât cărțile lui să poată fi ușor citite oriunde în spațiul românesc; este un prim pas spre o limbă literară. În acest context, Petru Rareș (1521-1538, 1542-1546), cel mai capabil dintre fiii lui Ștefan cel Mare, asociat și cu prima utilizare a tricolorului albastru-galben-roșu, încearcă să preia controlul în Transilvania și să o unească cu Moldova. Un alt voievod al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit (numit uneori și cel Viteaz), spre finalul secolului, în cadrul războiului său cu otomanii, obține pentru câteva zile și controlul asupra Valahiei.

Dar să nu ne iluzionăm că Mihai Viteazul (1593-1601) era animat de sentimentul național atunci când a realizat unirea de la 1600. Pretinsul bastard al lui Pătrașcu Vodă cel Bun, ceea ce l-ar face frate cu renascentistul Petru Cercel, ctitorul unei spectaculoase biserici din incinta curții domnești de la Târgoviște, este adesea considerat oltean pentru că a fost la un moment dat ban al Olteniei. Mânăstirea Mihai Vodă de la București a ctitorit-o din această calitate. În realitate, el era fiul unei negustorese din Târgul de Floci, oraș-port la Dunăre numit astfel din cauza comerțului cu lână, în județul Ialomița de azi, care a decăzut și în cele din urmă a fost părăsit. Adevăratul său tată pare să fi fost tot un negustor, un grec. În cariera lui, Mihai a trecut și prin Italia, unde s-a angajat ca mercenar în armatele celebrilor gondotieri, aceasta fiind școala la care și-a dezvoltat extraordinarele aptitudini militare.

Deși a obținut tronul Țării Românești cu sprijinul otomanilor, Mihai s-a alăturat cu convingere alianței antiotomane. În 1595 a acceptat să participe la așa-zisa unire a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, care i-a pus pe domnitorii de la Târgoviște și Suceava să-i jure credință. Apoi s-a dezlănțuit asupra Imperiului Otoman, atacând orașele de pe malul Dunării, respingând contraofensiva otomană prin victoriile de la Călugăreni și Giurgiu și avansând adânc în teritoriul acestuia. Mihai s-a apropiat astfel cel mai mult de realizarea efectivă a visului bizantin al domnitorilor români. Dar, sprijinul insuficient al aliaților și labilitatea lui Sigismund Bathory îl obligă să ajungă la un compromis cu Imperiul Otoman. Voievodul valah renunță să mai continue ofensiva, iar Înalta Poartă îi recunoaște dinastia și acordă independența Valahiei.

Pentru ambițiosul Mihai Viteazul asta nu este suficient. Dacă proiectul unui nou Imperiu Roman de Răsărit este imposibil, proiectul unui nou regat al Daciei devine tentant. Decizia este stimulată și creșterea influenței poloneze, într-un moment în care Polonia e aliată cu Imperiul Otoman, în Transilvania prin accederea pe tron a cardinalului Andrei Bathory și în Moldova prin urcarea în scaunul domnesc a lui Ieremia Movilă. Așa că în anul 1599 curajosul voievod trece munții și trupele sale le zdrobesc pe cele ale principelui Transilvaniei la Șelimbăr, nu departe de Sibiu. Andrei Bathory este ucis de secui, iar Mihai Viteazul intră în Alba Iulia și devine principe al Transilvaniei. În luna mai a anului 1600, domnitorul valah pătrunde în Moldova și avansează spre Suceava. Ieremia Movilă fuge în Polonia, iar Mihai intră în Suceava și este investit ca voievod al Moldovei fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență.

Numită într-un text scris chiar de mâna marelui domnitor „asta-i pohta ce-am pohtit”, unirea de la 1600 a fost o uniune personală, consolidată prin unele măsuri ce anunțau o viitoare fuziune mai completă (acordarea de moșii boierilor valahi în Transilvania și nobililor transilvăneni în Valahia). Atât cât a durat, fiecare din cele trei țări și-a păstrat individualitatea, instituțiile și legile (motiv pentru care majoritatea românească a continuat să fie discriminată în Transilvania, singura ameliorare privind planul religios, în care Mihai Viteazul înființează la Alba Iulia o mitropolie ortodoxă).

În septembrie 1600 începe o revoltă a nobililor maghiari, în timp ce Polonia invadează Moldova și Valahia, pentru a-i înscăuna domnitori pe Ieremia și Simion Movilă. Învins pentru moment, Mihai e obligat să plece la Praga, unde se străduiește să obțină sprijinul împăratului romano-german. Reușește în cele din urmă, revine în anul 1601 în Transilvania, unde este victorios, în timp ce boierii loiali precum frații Buzești îl alungă pe Simion Movilă din Țara Românească. Filmul se rupe atunci când Mihai Viteazul e asasinat de proprii săi aliați, mercenarii de sub comanda generalului imperial Basta, la ordinele acestuia.

Unirea de la 1600 nu supraviețuiește fondatorului său. Dar nu este lipsită de urmări. De-a lungul secolului al XVII-lea au loc repetate tentative ale unuia sau altuia dintre conducătorii celor trei țări de a obține autoritate și asupra celorlalte două. Unele familii domnești aplică și tactica împingerii membrilor săi pe ambele scaune domnești din Moldova și Valahia (gen tatăl sau fratele mai mare pe un tron, iar fiul sau fratele mai mic pe celălalt). Mai spre finalul secolului, începe practica numirii aceluiași domnitor ba în Moldova, ba în Valahia (însă niciodată în același timp). În secolul al XVIII-lea mari cancelarii imperiale croiesc planuri de restabilire a regatului Daciei sub controlul lor. Iar în preajma revoluției de la 1848, Nicolae Bălcescu publică cartea „Românii subt Mihai Voievod Viteazul”, care lansează mitul marelui domnitor unificator și-l transformă într-un precedent istoric pentru aspirațiile unioniste ale generației pașoptiste și urmașilor acesteia.

Unirea de la 1600 nu a fost un eșec, ci o scânteie. Deși efemeră politic, ea a demonstrat pentru prima dată că barierele geografice și interesele marilor imperii pot fi depășite de o singură voință politică românească. Mihai Viteazul nu a lăsat în urmă un stat consolidat, dar a lăsat ceva mult mai greu de distrus: precedentul.

Timp de două secole, ideea „Daciei” a bântuit cancelariile europene și mințile cărturarilor, transformându-se treptat din ambiție domnească în conștiință națională. Fără gestul de la 1600, generația pașoptistă nu ar fi avut pe ce să-și fundamenteze discursul, iar „România subt Mihai Voievod Viteazul” a lui Bălcescu ar fi rămas o simplă cronică, nu un manifest pentru viitor.

În Episodul 3: De la 1812 la „Mica Unire” din 1859, vom explora cum secolele de dominație fanariotă și presiunile imperiale (rusă, austriacă și otomană) au forțat societatea românească să se modernizeze în ritm accelerat. Este perioada în care ideea de unitate coboară din cărțile savanților în stradă, culminând cu alegerea istorică a lui Alexandru Ioan Cuza.

Unirea la români – episodul 1: Regatul Daciei și rădăcinile antice ale unității – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

27 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/150 vizite

Începem astăzi publicarea unei analize de o amploare deosebită, semnată de Alexandru Cristian Surcel. „Unirea la Români” este un studiu riguros al unui tipar geopolitic care se repetă de milenii. În acest prim episod, explorăm modul în care s-a format Regatul Daciei, de la influența tracilor odrisi până la construcția politică monumentală a lui Burebista.

Unirea la români – episodul 1: Regatul Daciei și rădăcinile antice ale unității – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

27 martie 2026

Tracia Odrisă

Regatul Odris: Prima încercare majoră de centralizare a lumii trace la sud de Dunăre.

În anul 470 î.Ch., când Persia Ahemenidă bătea la porțille Balcanilor și sciții lansau raiduri din stepele din sudul Ucrainei, regele Teres I al neamului trac al odrisilor îți impunea autoritatea asupra majorității triburilor din Tracia dintre Munții Balcani și Marea Egee. Sigur, nu era ceva neobișnuit ca diferitele triburi ale Europei așa-zis barbare să formeze confederații mai mult sau mai puțin efemere, dar de data aceasta a fost mai mult decât atât. De data aceasta însă această unire a tracilor a fost diferită. Era vorba de un regat în toată puterea cuvântului, la standardul din epoca fierului, desigur. În perioada sa de apogeu, pe vremea regilor Sitalces I (431-424 î.Ch.) și Cotys I (424-405 î.Ch.), autoritatea regilor odrisi s-a întins chiar și asupra geților din sud, până la Dunăre, inclusiv din Dobrogea. Regatul odrisilor a fost în cele din urmă cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei, în anul 341 î.Ch.; după moartea lui Alexandru cel Mare s-a încercat refacerea lui de către regele Seuthes al III-lea, dar în anul 313 î.Ch. învingător a fost macedoneanul Lysimachos, proclamat rege al Traciei. Apoi și regatul lui Lysimachos s-a dizolvat sub loviturile migrației celtice din anii 279-278 î.Ch.

Sigur, Tracia odrisă este un episod care ține mai mult de istoria Bulgariei. Iar tracii de la sud de Munții Balcani se vor fi înrudit cu dacii și cu geții, dar contribuția lor la formarea poporului român a fost marginală. Totuși, acest regat a stabilit un model care avea să fie preluat de un unificator de mai târziu, de data aceasta categoric aparținând istoriei noastre.

Regatul Daciei

Regatul lui Burebista: Dimensiunea continentală a primului mare proiect politic daco-getic.

Prin anul 82 î.Ch., potrivit corelării pe care geograful antic Strabon o face cu dictatura lui Sulla la Roma, pe scaunul regal al unei mari uniuni de triburi getice urca un prinț cu numele de Burebista și la destul de puțină vreme acesta se asocia cu un lider religios foarte influent, cu studii în Egipt, cel mai probabil la Marea Bibliotecă din Alexandria, un fel de profet zeificat cunoscut ca Deceneu. Iar după un număr de ani cei doi reușesc să unifice toate triburile geților și dacilor, ba chiar să supună noului regat toți vecinii, până la hotarele Republicii Romane (care înghițise deja Macedonia și mare parte din Illyria). Sigur, concentrarea de putere în lumea dacilor și geților de la nord de Dunăre, aflată sub tripla amenințare a raidurilor celților și sarmaților și a expansiunii romane, începuse mai demult. Un indiciu stă în faptul că centrele care bat monedă, destul de numeroase în secolele IV-III î.Ch., se restrâng la patru prin secolul al II-lea î.Ch. Unii regi de uniuni de triburi ajung suficient de semnificativi ca să fie consemnați în istoriile scrise ale grecilor și romanilor. Dar ceea ce se întâmplă după marea unificare realizată de Burebista și de Deceneu- mari construcții edilitare în zona unei capitale, reforme religioase, edictarea, spune Jordanes, a unor legi scrise, organizarea unei adevărate mașini de război și altele sunt congruente cu formarea unui regat propriu-zis, peste nivelul obișnuitelor confederații efemere barbare. Evident că nu a fost „statul dac centralizat”, adică un soi de Republica Socialistă România antică, despre care aberau istoricii lui Ceaușescu. Dar, totuși, o astfel de construcție politică avea să mai apară în lumea barbarilor europeni de-abia pe la regatele vandalilor și goților din Africa de Nord, Peninsula Iberică și Italia, secole mai târziu.

Regatul întemeiat de Burebista și Deceneu printr-o unire completă a dacilor, geților și moesilor, adică a strămoșilor direcți ai românilor, a intrat în istorie ca regatul Daciei și a continuat să se dezvolte, în ciuda unor fragmentări efemere în primii 15 ani de după moartea prin asasinare a lui Burebista în anul 44 î.Ch. și a faptului că niciodată nu avea să mai atingă dimensiunile cvasi-imperiale de la apogeul domniei primului rege, până la marile confruntări cu Imperiul Roman din anii 85-89 și 101-106 d.Ch., când eroul a fost marele rege Diurpaneus-Decebal. Care a făcut și un pas suplimentar către consolidarea statală, copiindu-i pe romani și numind prefecți ai cetăților și prefecți responsabili cu producția agricolă. Iarăși vor trece secole până când undeva în Europa vreun conducător barbar va mai adopta o astfel de măsură. Istoria scrisă a mai consemnat și lista completă sau aproape completă a regilor care s-au succedat în fruntea Daciei între Burebista și Decebal, în timp ce regii altor entități desprinse după moartea întâiului rege sunt amintiți doar în contextul evenimentelor ce se consumă în primii 15 ani, culminând cu primul război daco-roman din anii 29-28 î.Ch.

Trebuie însă să fac aici legătura cu odrisii. Când Burebista și Deceneu și-au început unirea, conceptul de Dacia nu exista. Geții, dacii erau bine cunoscuți, dar lumea antică vedea în ei niște traci. Burebista nu apare în niciuna din inscripțiile contemporane dedicate lui drept rege al Daciei. Omagiul sfetnicului său grec Acornion din Balcicul de azi îl numește pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia, stăpânitor de ambele părți ale Dunării”. Cu alte cuvinte, Burebista preluase tradiția regilor odrisi de pe vremuri ca regi ai Traciei și titulatura de sorginte ahemenidă de rege al regilor, cum în general se intitulau toți regii elenistici din Orientul Apropiat, regatul său copiind în fond modelul acestor state construite pe ruinele imperiilor ahemenid și al lui Alexandru cel Mare. Pe măsură însă ce dominația romană se consolidează la sud de Dunăre, unde aceștia înființează chiar pentru mai multe decenii un regat al Traciei controlat de ei, iar puterea regală de la nord de Dunăre supraviețuiește crizei interne și își reafirmă autoritatea în teritoriile dacice și în cele getice mai nordice, regatul Daciei devine un reper am putea spune geopolitic al antichității târzii. Și chiar dacă Dacia este cucerită și desființată ca stat de împăratul Traian (98-117), devenind ultima cucerire durabilă a Imperiului Roman, începând din Renașterea târzie și din perioada iluministă va inspira anumite proiecte ale marilor cancelarii europene pentru o construcție politică în Carpați și la Dunărea de Jos.

***

Chiar și după cucerirea romană, spiritul acestei unități geografice și politice a refuzat să dispară, devenind un reper care a inspirat marile cancelarii europene peste secole. Moștenirea Daciei nu s-a pierdut odată cu retragerea aureliană, ci a rămas fundamentul pe care s-au clădit viitoarele structuri politice românești.

Cum a supraviețuit ideea de unitate în haosul migrațiilor și cum a reapărut ea în planurile marilor puteri din epoca medievală? Rămâneți alături de Uniți Schimbăm pentru Episodul 2: Visul Medieval și prima încercare a lui Mihai Viteazul.

Legea Femicidului: Între Protecția Necesară și Riscul Discriminării Juridice

27 martie 2026/0 Comentarii/în Va vedem /de Uniti Schimbam/189 vizite

27 martie 2026

Legea Femicidului: Între Protecția Necesară și Riscul Discriminării Juridice

În spatele unanimității politice cu care a fost votată Legea Femicidului, se ascund dileme juridice profunde care riscă să submineze principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii. „Vă Vedem” analizează astăzi, printr-o opinie semnată de [Nume Autor], miza fragilă dintre nevoia urgentă de protecție a victimelor și integritatea statului de drept.

„DIN NOU DESPRE FEMICID

Apropo de legea femicidului și de lăudabila cvasiunanimitate cu care a fost votată, îmi mențin o anumită rezervă până când va fi disponibilă forma finală.

Pentru că o lege care să combată fenomenul violenței domestice care are ca victime predilecte femeile și copiii e un lucru și e clar din statistici că situația din România impune un pachet consistent de măsuri, deopotrivă punitive și preventive (cu mențiunea totuși că violența domestică față de copii afectează sistematic și băieții, nu doar fetițele și că, e drept că mult mai rar, există violență domestică sistematică fizică și psihică și asupra bărbaților).

Dar o lege care se incrimineze uciderea și tentativa de ucidere a femeilor și fetelor în general, indiferent în ce condiții și de către cine, separat, așa cum susținea cu seninătate reprezentanta unui ONG care a lucrat la redactarea proiectului, ar fi greșită din punct de vedere juridic. Pentru că după ce epoca luminilor și școala dreptului natural, împreună cu generații de activism civic și politic care au construit democrația liberală și statul de drept, au reușit cu mare greutate să impună principiul egalității tuturor oamenilor în fața legii, intrarea în vigoare acum a unei legi care să valorizeze separat viața membrelor sexului feminin de viața membrilor sexului masculin, ca și cum viața unora ar fi mai importantă decât a celorlalți și dreptul fundamental la viață al unora mai justificat decât al altora, ar însemna un regres și poate chiar o deschidere a cutiei Pandorei, servind de precedent și altor discriminări viitoare, mult mai nocive decât aceasta.”

Analiza autorului ne pune în față o oglindă necesară: legislația nu trebuie să devină un instrument de fragmentare a drepturilor omului. În timp ce susținem fără rezerve pedepsirea drastică a violenței domestice și a crimelor bazate pe ură de gen, avertizăm asupra pericolului ierarhizării valorii vieții.

Adevăratul succes al unei legi nu stă în „cvasiunanimitate” politică, ci în capacitatea ei de a proteja vulnerabilitatea umană fără a sacrifica egalitatea universală. Vă vedem pe cei care, din dorința de capital politic rapid, riscați să creați precedente juridice periculoase pentru democrația liberală.

Semnat: Alexandru Cristian Surcel

Contribuție editorială: Echipa Uniți Schimbăm & Gemini AI

(Alexandru Cristian Surcel) – Înțelegerea cu Zelenski (12 martie 2026) – Prima reușită a Președintelui Nicușor Dan

22 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/216 vizite

Primirea Președintelui Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, la Palatul Cotroceni, cu ocazia vizitei oficiale în România (12 martie 2026)

foto preluat de pe www.presidency.ro

autor: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

22 martie 2026

Înțelegerea cu Zelenski (12 martie 2026) – Prima reușită a Președintelui Nicușor Dan

Până acum, exceptând însăși foarte salutara câștigare a alegerilor prezidențiale care a barat cursa spre Cotroceni a lui Iurie Roșca de București sau a hahalerei mezozoice scoase din diorama de la Muzeul “Antipa” de sordidele grupuri de interese care au băgat România cu deficitul în gard, președintele Nicușor Dan nu a avut, la vedere cel puțin, prea mari succese. O parte a electoratului lui e chiar destul de (legitim) supărat pentru ceea ce a transmis până acum pe subiectul justiției, altă parte pe încă neacceptarea ofertei franceze privind umbrela nucleară, iar unii, mult mai puțini și mai puțin relevanți decât se cred ei, sunt enervați că funcția l-a dezinhibat un pic pe conservatorul interior al președintelui, ce părea să fi intrat în comă indusă de vreo 20 de ani, din motive de bună vecinătate cu unii colegi din societarea civilă, lucru care a devenit vizibil cu vizitele la Sâmbăta de Sus și la Arsenie Boca și cu respingerea repetată a legii Vexler (și în mai mică măsură cu declarația din iunie 2025 privind unirea cu Republica Moldova; aceasta nu însă neapărat o temă conservatoare).

Dar ieri (12 martie 2026 n.r.), prin semnarea acordului de parteneriat strategic cu Ucraina, președintele a punctat la modul istoric. Unii o să sară în sus cu marotele propagandei rusești din România sau pur și simplu în baza antipatiei tradiționale dintre români și ucraineni, dar realitatea este că acordul semnat ieri are greutatea unui eveniment istoric cu consecințe profunde. Spun asta deoarece:

1. Ucraina și România sunt destinate să fie vecine pentru totdeauna, așa că au nevoie de o bună vecinătate. Ironic, acesta e un argument rostogolit de propaganda rusă și de idioții utili ai Rusiei în cap cu “guru” Georgescu pentru raportul dintre România și Rusia. Dar în realitate Rusia se îndepărtează de România pe măsură ce imperiul său se topește. Să nu uităm că până în 1792-1793 Nistrul era un râu între Moldova și Polonia, respectiv Hanatul tătar al Crimeii/Imperiul Otoman (un râu interior ar fi spus otomanii). Că prima descindere a muscalilor (adică a moscoviților) pe pământ românesc a fost în 1711. Și că primele relații diplomatice, însoțite de niște căsătorii politice, între Țările Române (Moldova mai precis) și Cnezatul Moscovei s-au petrecut în domnia lui Ștefan cel Mare. Mai devreme vorbim doar de relații cu vikingii de la Kiev, de la care și-a luat numele Rusia și cu cnezatele ulterioare ale rutenilor/rusinilor, adică ale ucrainenilor (care și ei și-au luat numele inițiale de la vikingii din Kiev), așadar nimic pe relația cu slavii din pădurile de la marginea de răsărit a Europei.

2. Pentru prima dată avem semnătura Ucrainei pe un acord care consacră clar drepturile numeroase minorități românești: păstrarea școlilor și liceelor cu predare în limba română, dreptul la folosirea limbii române și la exprimarea culturii române, introducerea Zilei Limbii Române la 31 august (oficială în Republica Moldova din 1990 și în România din 2011), dreptul la serviciu religios în limba română. După recenta excludere a limbii “moldovenești” de pe lista limbilor minoritare vorbite în Ucraina, acesta e un pas major, de-a dreptul istoric. Sigur că rămân probleme de rezolvat legate de folosirea limbii române în administrație și justiție, de reprezentarea parlamentară, de dubla cetățenie, de înregistrarea legală a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina (aici acordul semnat ieri sugerează BOR că ar cam fi cazul să recunoască biserica ortodoxă ucraineană autocefală, deja recunoscută de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, patriarhia mamă a întregii ortodoxii provenite din Imperiul Roman de Răsărit, pentru ca înființarea filialei sale din Ucraina să nu mai fie șicanată), de proprietățile comunității românești preluate abuziv de statul sovietic, dar s-a făcut un mare pas înainte. Anterior, promisiunea verbală a președintelui Volodimir Zelenski în fața Parlamentului României că statutul minorității române va fi agreat împreună cu România fusese urmată de fapte mai degrabă contrare, mai ales la nivel local. Acum însă, vorbim de un instrument juridic cu forță obligatorie.

3. Stabilirea parteneriatului strategic între cele două cele mai mari țări din regiunea Europei de Sud Est (cu excepția Turciei, care însă e geografic mai mult în Asia) este un eveniment major pentru întreaga regiune. Sigur, pică prost Rusiei și se creează o mare breșă în politica acesteia de divide et impera, desparte și cucerește. Așa că se vor isteriza alde Diana Șoșoacă, Dumitru Coarnă și alții ca ei, familiarizați cu atmosfera din toaletele de la Ambasada Rusiei.

4. Deloc de neglijat este că România își asigură accesul la tehnologia dronelor ieftine și eficiente pe care ucrainenii au dezvoltat-o și inovat-o sub presiunea celor patru ani de război total purtat de Rusia împotriva sa și că acestea vor fi fabricate la noi. Sigur că unii vor urla că Rusia ar privi asta drept un gest ostil și ar putea retalia, organiza sabotaje etc. Dar adevărul este că Rusiei oricum îi stăm în drum și în gât și că va găsi motive să ne saboteze și că la orice ocazie se va prăvăli peste noi, cum a mai făcut-o de 13 ori în ultimii 300 de ani. Tocmai ca să ne putem apăra de Rusia și să meźnținem pacea prin intimidare avem nevoie să ne consolidăm militar și să obținem ce au bun vecinii în materie.

Primirea Președintelui Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, la Palatul Cotroceni, cu ocazia vizitei oficiale în România (12 martie 2026) – foto preluat de pe www.presidency.ro

Este un pas cu adevărat istoric și dacă ținem seama și de cum au decurs relațiile cu acest vecin important cam de pe când s-a născut pe Nipru conceptul de Ucraina, în ciuda unor momente luminoase cum au fost participarea unor români la formarea formațiunii cazacilor zaporojenj, epopeea lui Ioan Vodă cel Cumplit sau marea operă culturală și educațională a Sfântului Petru Movilă, Mitropolitul Kievului:

I. Hatmanul cazacilor de pe Nipru, Bogdan Hmelnițki, care în 1648 a câștigat efemer independența Ucrainei, a invadat Moldova și a devastat Iașiul ca să-l oblige pe Ieremia Movilă să i-o dea de soție pe frumoasa domniță Ruxandra.

II. Între 1786 și 1848 Bucovina a fost alipită de austrieci Galiției ceea ce a dăunat populației românești.

III. La 22 ianuarie 1918 Republica Democratică Ucraina și-a declarat independența revendicând Basarabia printre guberniile sale, ceea ce a precipitat declarația de independență a Republicii Democratice Moldovenești la 24 ianuarie. Ulterior, militari ucraineni aveau să efectueze o incursiune la Noua Suliță.

IV. În noiembrie 1918, haidamacii din Republica Populară a Ucrainei de Vest (din Galiția/Halici și Volînia) au avansat în Bucovina, pe care o revendica (existând și o adunare rutenească la care s-a cerut alipirea Bucovinei la Ucraina de Vest). Aceasta a determinat intrarea armatei române în provincie și retragerea ucrainenilor (la acel moment, Ucraina de Vest începea un război cu Polonia, ce avea să fie pierdut în ciuda declarației de unire a celor două state ucrainene și a implicării militare și a guvernului atamanului Simon Petliura).

V. În ianuarie 1919 dinspre Podolia are loc un atac peste Nistru, în regiunea Hotinului, unde exista o concentrare de populație ucraineană. O parte a populației locale ucrainene pactizează cu invadatorii, motiv pentru care episodul este cunoscut și drept revolta de la Hotin. Atacul își are originile în planul lui Cristian Rakovski, bolșevicul bulgaro-român care conducea comitetul bolșevic din Odesa, al unui dublu atac asupra României, dinspre Ucraina și dinspre Ungaria Sovietică. Așadar este o acțiune preponderent bolșevică, dar totuși, deși Ucraina și Rusia Sovietică se află în război (parte a războiului civil rus), în incursiune se implică și haidamacii ucraineni. Cele două forțe, bolșevici și naționaliști ucraineni, nu se vor coordona, ceea ce va fi în avantajul armatei române. Totuși, o conducere inițială incompetentă a trupelor române va rezulta într-o retragere neinspirată din orașul Hotin, care va fi ocupat de bolșevici pentru câteva zile, iar în cursul ripostei va fi ucis și un general român, Stan Poteraș. Armata română va prevala la capătul celor câteva zile ale așa-zisei revolte. Din păcate, generalul vinovat de retragerea neinspirată din orașul Hotin, într-un exces de zel menit să-l reabiliteze în ochii Bucureștiului, a comis excese de brutalitate și crime în mai multe sate ucrainene din nordul Basarabiei, ceea ce a îngreunat eforturile României la Conferința de pace de la Paris pentru recunoașterea internațională a actului Unirii de la 27 martie 1918.

VI. În septembrie 1924, agenții sovietici infiltrați în sudul Basarabiei și coordonați de la Odesa au reușit să instige o parte a populației minoritare din localitatea Tatar Bunar (în special ucraineni, bulgari și găgăuzi) să se revolte împotriva autorităților române. Contrar așteptărilor sovietice, rebeliunea nu s-a extins și, mai ales, nu a inflamat populația majoritară românească. Acest eșec avea să ducă la o schimbare de strategie la Moscova și la crearea RASS Moldovenești în Transnistria.

VII. Dacă faptele dintre 1940 și 1941, respectiv dintre 1944 și 1991 în teritoriile românești adjudecate RSS Ucrainene sunt ale URSS, care până la urmă era un avatar al imperialismului rusesc, cele petrecute între 1941 și 1944 în Transnistria au fost răspunderea statului și armatei române, care preluase guvernarea ținutului dintre Nistru și Bug. Deși Mihai Antonescu s-a exprimat într-un celebru discurs pentru epurarea ucrainenilor, ca și a evreilor, în realitate populația ucraineană nu a fost supusă acelorași persecuții. Totuși, au existat abuzuri, mai ales ale unor militari români, așa că ocupația românească nu a lăsat multe amintiri plăcute.

VIII. În 1990, Ucraina cu aspirații deja de independență s-a aflat în spatele naufragiului deliberat al navei “Rostok” pentru a bloca brațul Sulina, principala cale de navigație de la gurile Dunării, pentru a determinat mutarea traficului pe brațul Chilia, mult mai avantajos pentru Kiev.

IX. Războiul de pe Nistru din anul 1992, menit să blocheze iminenta, la acel moment, reunificare a Republicii Moldova cu România, a fost prima agresiune prin care Federația Rusă a dat semnalul că dorește să continue tradiția hegemonică a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice și că spațiul ex-sovietic continuă să-i aparțină. Dar Ucraina s-a implicat și ea de partea separatiștilor. Voluntarii ucraineni au avut conflicte cu rușii, dar au participat la lupte de partea lor. La acel moment Ucraina se temea mai mult de revendicările teritoriale ale unei Românii reunificate decât de expansionismul Rusiei.

X. Între 1991 și 2022 Ucraina independentă a folosit fiecare pretext ca să ucrainizeze școlile românești, unele funcționând de pe vremea Principatului Moldovei, precum și pe cele mixte, ba chiar în 2018 a adoptat o legislație care ar fi urmat să ducă la o ucrainizare totală până în 2020, termen prorogat pentru 2022 și abandonat apoi din cauza războiului. Au fost blocate la graniță donațiile de carte românească și activiștii în domeniul minorităților au primit adesea interdicție de intrare în țară. Legea limbilor minoritare și regioale adoptată în 2013 a fost prima lege abrogată în 2014, după victoria Euro-Maidanului.

XI. Tratatul bilateral din 1997 a lăsat deschise o serie de dosare grele, cum ar fi cel legat de împărțirea zonelor economice exclusive din Marea Neagră, o dispută încă de pe vremea URSS și a RSR, adăugând doar agrementul celor două țări de a se adresa în lipsa unei soluții negociate Curții Internaționale de Justiție de la Haga. Iar euroregiunile prevăzute în tratat nu au funcționat cam deloc. În cele din urmă, chestiunea s-a tranșat în februarie 2009 la Haga, 80% în favoarea României. Înainte de asta au avut loc tentative ale Ucrainei de a “coloniza” Insula Șerpilor și de a obține pentru ea statutul de teritoriu locuit, ceea ce ar fi mărit substanțial felia Ucrainei din zona disputată.

XII. În 2005 Ucraina a efectuat lucrări de dragare pe canalul Bâstroe, în aceeași idee de a deschide brațul Chilia pentru mai multă navigație. Lucrările au încălcat statutul Deltei Dunării de rezervație a biosferei și au violat teritoriul românesc. Aceste lucrări au provocat opoziția României. În 2022-2023 s-a încercat o reactivare a acestei crize în relațiile bilaterale.

XIII. După declanșarea războiului cu Rusia în 2014 au avut loc în comunitatea românească din regiunile Cernăuți și Transcarpatia tulburări legate de politica de recrutări a statului ucrainean, percepută ca în defavoarea etnicilor români, în timp ce bărbați de vârstă recrutabilă din Donbas erau aduși ca refugiați în Ucraina de Vest. Indiscutabil Rusia, inclusiv prin unii preoți români subordonați Patriarhiei Moscovei, a jucat un rol în aceste proteste.

XIV. După 24 februarie 2022, când a început războiul total, în ciuda sprijinului oferit de România și promisiunii președintelui Zelenski, au apărut noi inițiative pentru comasarea și ucrainizarea liceelor românești, au început presiunile pentru mutarea parohiilor și mânăstirilor românești de la Patriarhia Moscovei la autocefalia ucraineană, cu trecerea serviciului religios la limba ucraineană (ceea ce a fost speculat de Rusia pentru a trezi emoții și sentimente antiucrainene local, dar și în România) și s-a blocat înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, supusă păstoriei Patriarhiei de la București. S-a ajuns chiar ca gloate înarmate cu bâte să ia cu asalt lăcașe de cult, așa cum s-a întâmplat la Catedrala din Cernăuți, de drept lăcaș de cult al comunității românești.

Acum se deschide calea ca această relație eminamente negativă să-și deschidă calea spre un curs istoric viitor predominant pozitiv.

Declarațiile de presă comune susținute de Președintele României, Nicușor Dan, cu Președintele Ucrainei, Volodîmîr Zelenski (12 martie 2026)

Alexandru Cristian Surcel: Azi e oficial Ziua Culturii Române, care deloc întâmplător coincide cu aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu

15 ianuarie 2025/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei /de Uniti Schimbam/507 vizite

foto preluat de pe www.gandul.ro

articol de Alexandru Cristian Surcel, preluat de pe www.facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

15 ianuarie 2025

Alexandru Cristian Surcel: Azi e oficial Ziua Culturii Române, care deloc întâmplător coincide cu aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu

Azi e oficial Ziua Culturii Române, care deloc întâmplător coincide cu aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu.

Titanul literar pe care, în ciuda românismului său fervent, nici măcar Uniunea Sovietică, în strădania ei de a reinventa identitatea etnică a moldovenilor, nu a putut să-l înlăture din fruntea panopliei de autori a așa-zisei literaturi „moldovenești”.

În mod tradițional, aș fi marcat această zi cu o redifuzare a documentarului „Teama de Eminescu”, realizat de Romania Vie acum 11 ani.

De data aceasta însă, în contextul în care turul I al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024 a fost câștigat de Calin Georgescu, cel care crede că „șansa noastră poate fi înțelepciunea rusească”, iar pe 10 și 12 ianuarie 2025 zeci de mii de oameni care se consideră patrioți, naționaliști și suveraniști au protestat în stradă ca domnului Georgescu să nu i se fure ocazia de a deveni președintele României, cred că e nevoie de altceva.

Hai să vedem ce scria jurnalistul Mihai Eminescu, indiscutabil un conservator, patriot, naționalist și suveranist, articulat, incisiv și erudit (ceea ce, din păcate, nu e deloc cazul pentru mulți din conservatorii, patrioții, naționaliștii și suveraniștii de azi) în iunie 1878 despre Rusia.

Atenție, acea Rusie dinainte de 1917, ortodoxă și pan-ortodoxă, din care regimul lui Vladimir Putin îți extrage mare parte din ideologie, comună cu a multora dintre suveraniștii de pe la noi, nu Uniunea Sovietică cea comunistă, atee și progresistă!

„România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu!

Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare. De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare.

Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti “Hristos a înviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română.

Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”

Articole

​Context: O victorie împotriva curentului

​OPINIE | Alexandru Cristian Surcel: Ungaria la ceasul alegerilor

​Dincolo de euforie, realism

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Marea și tripla unire

Revoluții. 1848.1905.

Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

“Trinaisi gudina” sau cum s-a realizat unirea imposibilă

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Când independența este și despre unire

Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Unirea Transnistriei cu Moldova sub Duca Vodă

Dezlipirea și reunirea Olteniei

Întoarcerea raialelor

Mica unire dinainte de Mica Unire

Mica Unire care nu a fost deloc mică

Concluzie: De la Unire la Independență

⏭️ În episodul următor:

Unirea la români – episodul 2: De la Voievodate la Prima Unire a lui Mihai Viteazul - Analiză de Alexandru Cristian Surcel

De la obști la țări

Unirile ce au generat Țara Românească (Valahia)

Unirile lui Mircea cel Bătrân

Unirile ce au generat Țara Moldovei

Unirile Pocuției cu Moldova

Unirea de la 1600

Unirea la români – episodul 1: Regatul Daciei și rădăcinile antice ale unității – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Tracia Odrisă

Regatul Daciei

Context: O victorie împotriva curentului

OPINIE | Alexandru Cristian Surcel: Ungaria la ceasul alegerilor

Dincolo de euforie, realism