Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Protest “NU gratierii coruptilor – OUG 13 revine. Si noi!” (3 mai 2017 – Ziua 93)

foto: Mihuț Savu / Epoch Times România
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 mai 2017

 

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele “mineriadei” din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip “poliţistul bun, poliţistul rău” pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt “eminent” jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la “toamna româneasca” din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Uniţi Salvăm Sibiu, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Matei Sandi, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din “corul USL” din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele “naţionaliste”, precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de “puii” lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să resuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) #rezist, deci #exist

Operatiunea Steagul UE + Revolutia Luminii (Bucuresti, Piata Victoriei, 26 februarie 2017)

foto: Rares Mandu
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 martie 2017

 

Din 2012 încoace, am deschis pe profilul meu de Facebook câte un album anual dedicat evenimentelor civico-politice în care am fost implicat. Când am dat titlul fiecăruia dintre aceste albume, am încercat să estimez care ar putea fi semnificaţia acelui an în tabloul mai mare al realităţii şi, în perspectivă, al istoriei. După protestul din seara zilei de 11 ianuarie împotriva deciziei Avocatului Poporului de a ataca la CCR prevederea legală care l-a împiedicat pe Liviu Dragnea să se înscăuneze prim-ministru după alegerile din decembrie, am deschis albumul pe acest an, pe care l-am numit “2017-An de rezistenţă”. Hashtag-ul #rezist avea să apară de-abia peste aproape trei săptămâni, aşa că aş putea spune că am fost profetic.

Alegerea mea nu a avut însă nimic nostradamian în ea. A fost doar o estimare logică având în vedere evoluţiile din ultimul timp, de la Brexit şi tot mai evidenta criză a Uniunii Europene, la alegerea la 30 octombrie 2016 ca preşedinte al Republicii Moldova a clovnului trădător Igor Dodon, apoi la victoria în alegerile prezidenţiale americane a nu mai puţin insolitului Donald J. Trump, până la propriul nostru dezastru electoral de la 11 decembrie 2016, când exact facţiunea cea mai reacţionară a clasei politice inapte şi corupte consolidată în post-comunism a câştigat categoric alegerile.

Tocmai din perspectiva acestei rezistenţe am participat fără rezerve al coregrafia creării steagului Uniunii Europene de către protestatari, în mijlocul Pieţei Victoriei, duminică, 26 februarie 2017. Desigur că în cei zece ani împliniţi la 1 ianuarie de la integrarea României în UE şi chiar dinainte nu au lipsit motivele de nemulţumire. Că discutăm de preocupările Comisiei Europene faţă de rectitudinea castravetelui cam în perioada în care deveneam şi noi membri cu drepturi depline, de veşnica amânare a integrării noastre în Schengen, de umilirile repetate a peste douăzeci de milioane pentru faptele reale sau imaginare a unei câtimi dintre ele, inclusiv de politicile surprinzător de sovietice care au permis manifestarea pe lângă organismele europene a unor identităţi evident false şi manipulate politic de genul “moldovenilor” şi “vlahilor” sau de promovarea agresivă a noii generaţii de acorduri de liber schimb precum CETA şi TTIP, care sub sloganurile cu care sunt promovate ascund o grămadă de privilegii pentru corporaţii care, oricum, îşi vor exporta profiturile prin paradisuri fiscale. Dar ar fi un semn de orbire totală să nu remarci şi progresul din ultimii zece ani, faptul că de la integrarea în UE faţa României s-a schimbat mult şi în bine, comparativ cu ceea ce era înainte. Sigur că deocamdată suntem penultimii din Uniune din majoritatea punctelor de vedere, că nu prea am profitat de banii care ne-au fost puşi la dispoziţie şi că avem patru milioane de concetăţeni care s-au relocat pentru că în ţară nu găseau locuri de muncă şi condiţii decente, dar principala vină pentru această stare de fapt este a mirobolantei noastre clase politice.

În concluzie, merită rezistat pentru UE. Cu atât mai mult cu cât variantele de viitor al Uniunii ne sunt propuse de Jean Claude Juncker, personajul care s-a dovedit încă de la criza refugiaţilor din 2015 probabil cel mai puţin inteligent preşedinte al Comisiei Europene din istorie. Şi pentru că, până la urmă, de la pactul de la Snagov încoace integrarea europeană a fost proiectul de ţară al României pe parte de politică externă şi ar fi aberant ca acest proiect să se spulbere la zece ani după ce a intrat în linie dreaptă. Sigur, un proiect de ţară mai adânc fundamentat în istorie şi care, odată realizat, ar fi cel mai probabil definitiv, ar fi reunificarea cu statul românesc de peste Prut, dar deocamdată ne lipsesc oamenii de stat vizionari care să dovedească capacitatea testiculară necesară. Deocamdată. Şi, oricum, de fapt una se completează cu cealaltă; confraţilor europeni, confruntaţi cu tot felul de separatisme etnice şi economice de la un capăt la celălalt al continentului (în mare măsură cultivate chiar de latura întunecată- a se citi corectă politic/tâmpită- a Forţei Bruxelles-ului), ar trebui să le explice cineva că o nouă unificare în genul celei germane ar mai pune frână secesionismelor.

Pentru duminica aceasta, 5 martie, pagina Corupţia ucide, care a coordonat ce s-a petrecut în Piaţa Victoriei de-a lungul lunii februarie şi care e administrată de activişti cu ştate cel puţin din 2013, precum Florin Bădiţă, a anunţat un marş de susţinere a DNA şi de depolitizare a CCR. Ei bine, pentru prima dată de la declanşarea protestelor zilnice în #noapteacahoţii, 31 ianuarie 2017, am ezitări. În primul rând pentru că marea problemă a CCR nu este politizarea, ci profesionalismul. Să ne uităm numai la ultimii doi preşedinţi ai acestei instanţe: Augustin Zegrean a fost o viaţă consilier juridic la societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud, cu pile în vechiul PDL, iar Valer Dorneanu este un ins din anturajul criminalului împotriva umanităţii Ion Iliescu, fapt care l-a propulsat la un moment dat, pe vremea guvernării Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Judecătorii CCR ar trebui să fie magistraţi cu ani mulţi de experienţă, somităţi în ale dreptului, constituţional în primul rând, dar nu numai, însă şi capabili să înţeleagă nevoile justiţiabililor şi ale societăţii şi spiritul, nu doar litera legii luată mecanicist. Peste doi ani voi împlini două decenii de practică juridică şi tot nu m-aş pripi să-mi asum răspunderea de judecător CCR…

Apoi, cu tot entuziasmul pe care acţiunile DNA îl stârnesc, simt nevoia să reamintesc două lucruri. Cei care condamnă sunt judecătorii, nu procurorii. Fetişizarea activităţii procurorului este periculoasă; procurorul este magistrat, ceea ce ar trebui să-l oblige la o anumită judecată dreaptă, dar specificul profesiei îl împinge spre postura de avocat al acuzării. Şi, drept urmare, se poate ajunge la erori de genul cazului Ţundrea, când un om nevinovat a fost condamnat şi închis ani de zile pentru o crimă oribilă, dar pe care nu o făcuse, iar tot destinul său i-a fost zdrobit. Şi, din păcate, strict legat de motivul actual de nemulţumire vizavi de CCR, mă tem că hotărârea adoptată în legătură cu modul în care a înţeles DNA să ancheteze faptele sesizate de Elena Ghioc, Mihai Poliţeanu şi Răzvan Patachi nu este cu totul lipsită de fundament. Din păcate, DNA nu s-a limitat la aspectele evident penale din procesul de elaborare şi adoptare a OUG 13, cum ar fi distrugerea şi înlocuirea avizului iniţial al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, ci a comentat şi aspecte care ţineau de oportunitate, aspecte pe care le-a tranşat naţiunea suverană ieşind în stradă, dar care nu intrau în competenţa procurorilor.

Pe de altă parte, trebuie să nu uităm precedentul Mani Pulite (“cu mâinile curate”) din Italia anilor 1986-1994. Procurori eroici, precum Giovanni Falcone şi Pietro Badoglio, au plătit cu viaţa destrămarea sistemului corupt consolidat în zeci de ani sub umbrela democraţiei şi sfârşitul domniei mafiei. Acolo s-a lăsat cu bombe plasate sub asfaltul autostrăzii, faţă de care filmările cu Sebastian Ghiţă spunând poveşti cu cucuvele mov sună a ediţii ale Muppets Show. Şi, cu toate astea, Italia nu s-a vindecat cu adevărat, pentru că a lipsit şi o implicare pozitivă a unor cetăţeni dispuşi să-şi suflece mânecile şi să-şi asume greul guvernării către o nouă direcţie.

Realitatea pură şi simplă e că anti-politica se plăteşte. Unii cred că dacă o ard civic de pe margine vor reuşi prin pisălogeală să determine politicul să facă ceea ce îşi doresc ei. Alţii au impresia că protestând în stradă vor opri orice malversaţiune şi că, în rest, nu e nevoie să meargă la vot, că oricum nu au ce alege. Ceea ce era destul de adevărat până anul trecut. De anul trecut există o alternativă care, chiar dacă are multă nepricepere şi, de aici, multe sincope, nu este din acelaşi aluat cu cei care s-au impus în politică în anii ’90. Iar cei care au refuzat să vadă asta şi nu au votat se confruntă acum cu faptul că, OK, au oprit OUG 13 prin proteste, dar OUG 6 şi 9 au rămas, graţierea continuă, deocamdată, ca proiect de lege etc. Până la urmă, pentru depăşirea impasului actual, existenţa unei opoziţii reale şi viabile e mai esenţială decât aşa-zisa depolitizare a CCR sau activitatea mai mult sau mai puţin lăudată a DNA.

Acum vreo cinci ani am organizat un protest la DNA. Atunci, nu mi s-a părut normal ca un preşedinte să nu poată fi demis cu mai mult de două milioane de voturi peste numărul cu care fusese ales cu trei ani mai devreme (cinci milioane şi un pic versus şapte virgulă două milioane) şi cu o condiţie de cvorum de participare evident nerealistă (50%), mai ales într-un moment în care listele electorale erau încă pline de morţi. În acest moment însă nu mai sunt atât de convins de demersul de atunci. Până la urmă, CCR s-a ţinut de litera legii, aşa cum era aceasta, ori exact asta e de aşteptat din partea unei Curţi Constituţionale. Uneori ne va conveni hotărârea acesteia, alteori nu. Dar nu putem lua selectiv doar ceea ce ne convine.

În fine, ca să închei cu puţin amuzament, amintesc mitingul PSD din Târgovişte, de sâmbătă,25 februarie. Fix aceeaşi şase mii din judeţele Argeş şi Dâmboviţa plimbaţi la mitingul de la Piteşti cu o săptămână înainte, au fost aduşi organizat la Târgovişte. Aşa că revin la întrebarea retorică de acum aproape o lună: asta e tot ce puteţi, #ciumaroşie?

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) “Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

Q.E.D. #rezistam (Cluj-Napoca, 11 februarie 2017)

foto: Stefan Voinea

 

“Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

10 februarie 2017

Înainte, dar în special după manifestaţiile uriaşe de duminica trecută, am putut vedea cum un întreg aparat de comunicare şi de propagandă al celor două partide din coaliţia de guvernare, în special al PSD, s-a pus în mişcare pentru a discredita protestele şi a le nega caracterul de mişcare populară autentică. O teorie a conspiraţiei după alta a fost rostogolită pe rând, tactică deloc nouă, dar înnoită şi dezvoltată în actuala epocă a post-adevărului, în care inclusiv internetul a devenit o armă puternică cu două tăişuri, care poate propaga ştirile reale, dar ignorate de media tradiţională din cauza partipriurilor patronilor şi redactorilor şefi, dar şi minciunile cele mai sfruntate într-o manieră coerentă şi cu aparenţă de realitate, potrivit principiului leninist “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne“. Două exemple clasice de post-adevăr, practicate chiar de cele mai puternice guverne din lume: campania SUA dinainte de invazia Irakului în 2003 despre armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, care de fapt nu mai existau de la primul război din Golf tocmai pentru a nu deveni pretextul unei noi invazii, şi ideea repetată obsesiv de Rusia privind încercuirea ei de către NATO pentru a-şi justifica agresiunile şi subversiunile din ţările vecine, deşi oricine se uită pe o hartă îşi dă seama că toate bazele NATO, poate mai puţin în regiunea baltică din cauze ce ţin de geografie (acel cui al lui Pepelea numit Kaliningrad), sunt la mare distanţă de graniţele Rusiei.

Fac însă o mică digresiune, pentru că la fiecare articol postat în ultimul timp am făcut şi un rezumat al protestelor. Aşadar după ce duminică Guvernul a abrogat infama OUG nr. 13/2017, protestele au continuat în Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară la scară ceva mai mică, coborând de la sute de mii la mii. Este clar însă că dacă vreuna dintre temerile legate de eventuala respingere în Parlament sau declarare neconstituţională a OUG nr. 14/2017, cea care abrogă, vor fi din nou sute de mii de protestatari pe stradă. La rândul lor, câteva sute de protestatari pro-guvernamentali, unii aduşi organizat din ţară de organizaţiile PSD, au continuat să manifeste zi de zi în faţa Palatului Cotroceni. Unii cer demisia Guvernului, ceilalţi demisia Preşedintelui.

Protest ANTI - Iohannis (București, Palatul Cotroceni) - foto: agerpres.ro

Protest ANTI – Iohannis (București, Palatul Cotroceni) – foto: agerpres.ro

Ultimele două zile au fost cele mai interesante. Miercuri, 8 februarie, protestatarii din Piaţa Victoriei au deszăpezit voluntar platoul central, unde se desfăşoară protestul. Seara, la Cotroceni, Preşedintele Klaus Iohannis a ieşit să discute cu protestatarii pro-guvernamentali, dar, evident, cine ştie ce dialog nu a fost posibil, iar angajaţi ai Preşedinţiei au încercat să le dea ceai cald, dar aceştia, în majoritate bătrâni, pare-se că au refuzat. În aceeaşi zi, CCR a respins cererile CSM şi ale Preşedintelui privind constatarea conflictului între puterile statului legat de maniera în care a fost adoptată OUG nr. 13/2017. Joi, 9 februarie, aceeaşi CCR a respins cu majoritate şi nu cu unanimitate ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, pe motiv că OUG 13 este abrogată de OUG 14 şi cererea nu mai are obiect. În acest fel, CCR, al cărei actual preşedinte, Valer Dorneanu, este un fost membru marcant al PSD şi fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi-a contrazis propria practică anterioară, când s-a mai pronunţat pe fond asupra constituţionalităţii unor acte normative abrogate. Tot joi Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, artizanul OUG 13, cel căruia i-am zis încă de la dezbaterea publică din 30 ianuarie că este, de pe atunci, un personaj de tristă amintire, şi-a dat în fine demisia.

Bun, şi acum hai să ne întoarcem la post-adevăr, teoriile conspiraţiei şi încercarea de a compromite ceea ce unii numesc deja “revoluţia luminii” (referire al momentul aprinderii lanternelor telefoanelor mobile la unison de către toţi protestatarii) prin astfel de false realităţi, dar despre care protestatarii pro-guvernamentali au fost convinşi că reprezintă adevărata realitate. Voi încerca să le iau pe rând, cu menţiunea că e posibil să-mi scape una sau două mai absurde, pentru că şi răbdarea mea în faţa stupidităţii are o limită.

Prin urmare, cea mai la modă acum, construită pe constatarea evidentă că foarte mulţi dintre protestatarii antiguvernamentali sunt angajaţi ai multinaţionalelor, dar şi pe prezenţa la proteste a directorului austriac al Raiffeisen Bank România, este că protestele sunt o conspiraţie a acestor multinaţionale, care-şi trimit şi plătesc angajaţii să participe la demonstraţii. Sigur, nimeni nu spune foarte clar şi de ce ar face multinaţionalele asta. A existat o încercare când s-a afirmat că ar fi replica la faptul că guvernul Grindeanu a mărit salariul minim pe economie. Atât doar că asta l-a nemulţumit poate pe Gigi SRL, multinaţionalele oricum plătesc salarii substanţial peste nivelul salariului minim. De fapt, oricine ştie câte ceva despre cum funcţionează o multinaţională, îşi poate da seama că toată această teorie este ridicolă. Scopul multinaţionalelor e să facă cât mai mult profit, iar pentru asta ele preferă contextele liniştite şi predictibile (paradoxal, un motiv al prezenţei lor masive în China este tocmai natura dictatorială a regimului, care menţine mâna de lucru ieftină şi care face protestele şi grevele aproape imposibile). Aşadar, o multinaţională nu va stârni o revoluţie ci, cel mult, se va reloca dacă ceva nu-i mai convine atât de tare.

Nu, toată această nebunie cu multinaţionalele este o continuare şi o upgradare în post-adevăr a campaniei electorale a PSD şi ALDE dinainte de alegerile din 11 decembrie 2016, campanie construită pe sloganuri naţionaliste anti-Bruxelles, anti-multinaţionale etc. Ipocrizia este însă evidentă: tocmai din cauza politicilor perpetuate timp de douăzeci şi şapte de ani de diferitele guverne, majoritatea ale actualului PSD, dar şi cele “de dreapta” precum guvernul Tăriceanu, s-a ajuns ca multinaţionalele să ocupe un loc atât de important în economia românească. Mai bine de două decenii, statul a împilat efectiv întreprinzătorii autohtoni, nelăsându-i să crească (decât cu rare excepţii din domenii mai de frontieră precum IT-ul), încurajându-i doar pe cei abonaţi la contractele cu statul pe baze de corupţie şi care au devenit doar nişte miliardari de carton. În schimb, s-au dat tot felul de facilităţi, unele de-a dreptul nejustificate, investitorilor străini. Cei mai serioşi dintre aceştia au fost multinaţionalele, alţii au fost pur şi simplu nişte piraţi care au vândut fabricile preluate la fier vechi, repede, şi apoi au dispărut. Şi sigur că sunt lucruri în neregulă şi cu multinaţionalele, cât timp acestea practică scheme de optimizare fiscală (în engleză spus de multe ori pe şleau tax avoidance- evitarea impozitelor) şi câtă vreme la aceeaşi muncă angajaţii români sunt mai prost plătiţi decât angajaţii străini. Dar, dacă mâine aceste multinaţionale, aşa cum sunt ele, cu toate defectele lor, ar părăsi România, bugetul consolidat s-ar prăbuşi iar bătrâneii care, în virtutea post-adevărului, protestează la Palatul Cotroceni, nu şi-ar mai putea primi pensiile. Deci, puţină atenţie cât de departe este împins post-adevărul, salvarea unor penali nu merită colapsul economiei româneşti (başca că, într-un astfel de caz extrem, confruntaţi cu mulţimile furioase, respectivii penali ar ajunge repede să regrete că nu sunt la închisoare).

Post-adevărul cu George Soroş este clasic şi folosit nu numai în România. Putin, Orban şi alţii ca ei îl invocă pe faimosul miliardar american drept Antichristul şi, prin urmare, instrumentul perfect pentru compromiterea opoziţiei. În România, primul care a văzut în Soroş răul suprem a fost Corneliu Vadim Tudor. În epoca respectivă, anii ’90, mulţi dintre cei care azi, în PSD, în ALDE sau în presă, acuză protestatarii, de acum, dar şi pe cei din 2013, că ar fi plătiţi de Soroş, USR că ar fi partidul lui Soroş etc., beneficiau de bursele Fundatiei Soroş. Aşa cum a beneficiat şi Viktor Orban. În România, Soroş este în plus dubios şi antipatic pentru că e evreu ungur, iar unii-l suspectează că nu poate să doarmă nopţile din cauză că Transilvania nu e a Ungariei. Soroş este însă mai degrabă un duşman al naţionalismului în general, ceea ce îl face indigest şi în Ungaria criptofascistă din prezent. Faptul că ONG-iştii care au beneficiat sau beneficiază de finanţările lui Soroş au un discurs eminamente de stânga, mai mult sau mai puţin neomarxist, sau măcar progresist, fie el şi de dreapta, secularist, internaţionalist, feminist, pro-LGBT, pro-imigraţie, eventual vegan, şi, oricum, “corect politic” (iar la unii activişti de-a dreptul isteric) pare să creeze aparenţa unei conspiraţii la adresa societăţii şi a valorilor tradiţionale. Pe care, şi ne întoarcem la campania electorală, PSD şi ALDE, care şi-au asumat o retorică conservatoare, pretind că le apără.

Bun, dacă considerăm valorile fanariote ale “peşcheşului” şi “hatârului” valori tradiţionale, putem spune că, într-adevăr, PSD şi ALDE apără valorile sociale tradiţionale. Cât îl priveşte pe Soroş, realitatea despre acesta este, de fapt, mult mai puţina conspirativă. Într-adevăr, Soroş finanţează ONG-uri care îşi propun instaurarea democraţiei şi a drepturilor omului. A făcut-o în Europa de Est fostă comunistă în anii ’90, o face şi acum în America Latină sau în spaţiul ex-sovietic. Unele din susţinerile acestor ONG-uri pot fi într-adevăr discutabile- nici eu nu sunt vreun fan al “corectitudinii politice”, consider neomarxismul reşaparea unei utopii născute moarte, nu văd în naţionalism, cât timp e moderat, răul suprem, iar veganismul chiar îmi repugnă-, dar nu se poate nega că, cel puţin într-o anumită fază a dezvoltării democratice, finanţările lui Soroş au avut un efect pozitiv. Aşadar, omul e şi cu rele, dar şi cu bune. Şi poţi să nu fii de acord cu el şi cu cei finanţaţi la un moment dat de el, dar să presupui că Soroş ar plăti câte 30 de lei pentru fiecare câine adus la protest, că, în general, ar plăti sute de mii de protestatari, este absurd. Păi, dacă Soroş ar fi dat bani şi protestatarilor de la Moscova din 2011-2012, cum susţine Putin, şi celor din România din 2013 şi 2017, şi celor din Polonia din 2016 etc., ar fi dat de mult faliment, oricât de multimiliardar în dolari e el.

Următorul suspect străin e Vladimir Vladimirovici Putin, “ţarul” Federaţiei Ruse. Asta parcă sună o idee mai credibil, este cert că aparatul lui Putin a dus post-adevărul la nivel de artă, ajungând să influenţeze până şi alegerile prezidenţiale din SUA (ceea ce aproape îl aduce la nivelul lui Mircea cel Bătrân, care a reuşit la un moment dat cu succes să se implice în succesiunea lui Baiazid Ildîrîm la tronul Imperiului Otoman). Dar nici Putin nu aveam cum să plătească sutele de mii de protestatari; de fapt, este destul de evident că finanţele Rusiei nu sunt pe măsura ambiţiilor, un adevăr crud de care s-a lovit deja Alexis Tsipras şi urmează Igor Dodon. Trolii lui Putin, cel mult, creează şi încurajează curente de opinie care apoi să producă efectul scontat. De asemenea, nu întotdeauna când ruşii şi activiştii susţin acelaşi lucru, au aceleaşi motive sau sunt în aceeaşi tabără, ori ultimii sunt manipulaţi de primii (a se vedea cazul Campaniei Stop TTIP&CETA, care ridică obiecţii pertinente faţă de aceste acorduri de liber schimb- imaginaţi-vă numai arbitrajul Gabriel Resources contra României cu o CETA intrată în vigoare).

Pe de altă parte însă, este din ce în ce mai clar că dacă Putin e de partea cuiva în conflictul în curs în România, nu este vorba de protestatarii antiguvernamentali, care sunt manifest pro-europeni şi pro-occidentali. Mult mai pe gustul lui este discursul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Călin Popescu Tăriceanu, care de dragul penalilor vrea să denunţăm MCV-ul, să arătăm degetul mijlociu Comisiei Europene şi partenerilor noştri euro-atlantici, eventual să comitem şi un Romexit.

În fine, ajungem şi la principalul suspect intern, SRI. În acest caz, teoria conspiraţiei a fost lansată nu dinspre majoritatea parlamentară, care doar a preluat-o, ci de către Alina Mungiu Pippidi, ONG-istă cu ştate vechi, dar cunoscută şi recunoscută pentru ambiţia ei de a demonstra că orice s-ar întâmpla bun, trebuie să fie meritul domniei sale, precum degetul lui Stalin pe vremuri. Iar dacă domnia sa a fost prinsă complet în offside de evoluţia evenimentelor, atunci trebuie să fie vorba de o forţă ocultă, precum SRI, care a împiedicat-o pe domnia sa să-şi aroge meritul de mastermind al mişcării din stradă. În fine, am mai scris despre asta, nu reiau.

Bun, e greu să ştim exact ce face şi ce nu face un serviciu secret. Dar a presupune că serviciul a scos personal în stradă sute de mii de oameni, care altfel nu ar fi ieşit, ca şi cum nemulţumirea nu ar fi fost acolo, fie că vorbim de “agenturili” din decembrie 1989, fie că discutăm de protestele din ianuarie-februarie 2017, este proba unei minţi paranoice şi nu tocmai raţionale. Acolo unde nu ştim, pentru că timp de decenii vor fi informaţii clasificate, ne mai pot ajuta logica şi bunul simţ. Iar, apropo de SRI, atunci când aflăm, cum a fost cazul cu parangheliile familiilor Ghiţă, Coldea şi Maior, hm, ne putem întreba dacă nu cumva supralicităm noi capacităţile şi puterea acestui serviciu …

“Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) PSD şi simţul ridicolului

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei” (Bucuresti, Piata Victoriei, 5 Februarie 2017, peste 300.000 de stele pe cerul si in sufletul Romaniei)

foto: Dan Mihai Balanescu
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

6 februarie 2017

Aşa cum am anunţat în articolul publicat pe la începutul week-endului tocmai încheiat, manifestaţiile de ieri au bătut toate recordurile de participare. Dar nici ziua de sâmbătă, 4 februarie 2017, nu a fost una lipsită de interes. Protestatarii din Piaţa Victoriei au plecat în marş pe Lascăr Catargiu, prin Piaţa Romană, pe Magheru, Nicolae Bălcescu, Piaţa Universităţii, pe bulevardul I.C. Brătianu, Piaţa Unirii, apoi la Palatul Parlamentului în jurul căruia au făcut un lanţ uman, pentru a doua oară în istorie. Prima dată, un astfel de lanţ a fost format tot într-o zi de sâmbătă, 21 septembrie 2013, în timpul “toamnei româneşti”, adică al amplelor proteste dedicate opririi proiectului minier de la Roşia Montană şi a celor de extragere a gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice de mare volum. Mulţi dintre participanţii din primul lanţ, au fost verigi şi în cel de-al doilea.

Duminică, 5 februarie 2017, au fost însă prezenţi în stradă pentru a opri garantarea legală a corupţiei de către guvernarea PSD+ALDE şi graţierea corupţilor şi a criminalilor comunişti încă în viaţă, aproximativ şase sute de mii de oameni în toată ţara, din care trei sute de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Cu aceste cifre, mişcarea de protest încă în curs a atins proporţiile unui eveniment de falie istorică cum a fost revoluţia din decembrie 1989. Şi, deşi mai este până la Paşti, participanţii la proteste au dat lumină întregii societăţi, în acel moment când toate telefoanele mobile au fost aprinse la unison. Şi, în timp ce adunări de solidaritate se ţineau şi la Chişinău şi Sofia, guvernul GrinDragnea, întrunit în şedinţă extraordinară, adopta o Ordonanţă de Urgenţă care să abroge Ordonanţa de Urgenţă nr. 13/2017, dar într-o manieră care să mai dea o şansă restauraţiei penale prin adoptarea modificărilor dorite la Codul penal şi Codul de procedură penală de către Parlament.

Pe de altă, parte, după zile întregi în care personaje precum Codrin Ştefănescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Lia Olguţa Vasilescu şi, mai ales, Liviu Dragnea însuşi, acest Voldemort de Teleorman care ne-a demonstrat că PSD-ul poate să producă moroi politici şi mai răi decât Victor Ponta sau Adrian Năstase, ne-au tot ameninţat că nu-şi mai pot stăpâni nărăvaşul partid care vrea să iasă la contramanifestaţii (sau să le spunem mineriade? Aşa ar fi logic…), duminică au comis-o. Au reuşit să scoată într-un protest la Palatul Cotroceni maximum o mie cinci sute de oameni, majoritatea bătrâni, speriaţi de teoriile conspiraţiei agitate de Antena 3 şi RTV.

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Şi atât. Ceea ce mă face să-i răspund pe acelaşi ton doamnei ministru Lia Olguţa Vasilescu, care zicea că: “Eu cred că ar trebui să organizăm şi noi un miting! Noi, “ciuma roşie”, care aplicăm cel mai bun program de guvernare de până acum. Pentru că aici mă despart în opinii de Liviu Dragnea. A venit momentul să vorbim şi noi! Cred că trebuie să ieşim în stradă!” Aşa, doamna Vasilescu, aţi ieşit. O mie cinci sute la momentul de vârf contra şase sute de mii. Nu aţi învăţat nimic din experienţa domnului Victor Ponta, care în 2013 a încercat să contrapună zecilor de mii de protestatari câteva zeci de aşa-zişi mineri RMGC? #ciumaroşie, atât puteţi? Sau chiar v-aţi pierdut orice simţ al ridicolului?

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Şi că veni vorba, mă siderează în ultimul timp faptul că unii cunoscuţi monarhişti vorbesc cu ample citate din Badea, Ciuvică şi Gâdea. Unul îmi reproşa ieri că de ce am dus steagul regal la protestul din Piaţa Victoriei. I-am atras atenţia că-l voi duce întotdeauna unde se întâmplă partea corectă a istoriei. Iar dacă unii au interes, fiind angajaţi pe la Avocatul Poporului, alţii sunt oameni oneşti (cel cu steagul este chiar unul din cei mai cumsecade oameni pe care îi cunosc). Toţi aceştia par însă să-şi fi pierdut simţul ridicolului, să fi ajuns să creadă că George Soroş şi nu Ion Iliescu este omul care a asmuţit hoardele de mineri asupra golanilor din Piaţa Universităţii şi care l-a fugărit pe Rege pe şoselele patriei, dându-l afară fără menajamente din propria lui ţară, iar acum este păstrat cu încăpăţânare de PSD în funcţia de preşedinte de onoare. Că ţara au furat-o sistematic timp de douăzeci şi şapte de ani “tinerii frumoşi şi liberi” (care în ’90 erau copilaşi de creşă şi de grădiniţă sau nici măcar în proiect) şi că “moarte intelectualilor” din 29 ianuarie 1990 este un principiu corect dacă este aplicat “tehnocraţilor” şi celor cu mastere şi doctorate în străinătate. Şi, evident, că decât să dăm cumva vreun oscior mişcării LGBT, mai bine ne lăsăm o naţiune întreagă să fim sodomizaţi încă douăzeci şi şapte de ani de urmaşii comuniştilor şi ai securiştilor urcaţi la putere pe bâtele minereşti. Cât despre povestea cu multinaţionalele care-şi plătesc angajaţii ca să participe la proteste, mă întreb unde va fi descoperit de “oamenii de bine” ai PSD xeroxul făcător de dolari care în iunie ’90 se afla în subsol la PNŢCD: la Oracle sau la PriceWaterhouseCooper’s?

Dar nu vreau să închei cu aceşti nefericiţi dezorientaţi. Mă voi adresa din nou, în final, celor care ştiu foarte bine ce fac, acelui grup infracţional organizat din majoritatea parlamentară. Le voi spune că ar trebui să studieze mai aprofundat istoria. În Franţa, 1789 s-a întâmplat pentru că elita politică a refuzat sistematic să renunţe la privilegii şi să iasă din starea sa de aroganţă autosuficientă, a refuzat ceea ce îi cerea restul societăţii. În 1917, în Rusia, istoria s-a repetat. În ambele cazuri, acele elite politice au plătit un preţ groaznic, dar care putea fi evitat dacă ar fi făcut proba realismului (moralitatea, oricum, le lipsea). Doresc doamnele şi domnii din PSD şi ALDE, dar şi complicii lor din aşa-zisa opoziţie de dreapta, să repete istoria la o sută de ani după ultimul episod evocat adineauri?

#Ro-mânia #rezist

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei” (Bucuresti, 3 Februarie 2017, aproximativ 100.000 de oameni in Piata Victoriei)

foto: Dan Mihai Balanescu
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 februarie 2017

 

Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Chiar a doua zi după dezbaterea la care, uitându-mă în ochii săi, îi ceream lui Florin Iordache, Ministrul Justiţiei, să retragă cele două proiecte de OUG şi să demisioneze, Guvernul întrunit în şedinţă şi, din nou, fără să aibă subiectul pe ordinea de zi, nici măcar pe cea suplimentară, a adoptat un proiect de lege pentru graţierea, adică pentru clamata urgenţă, şi un OUG pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, care, fără să mai intrăm în detaliile juridice mult discutate, să scape “gulerele albe”, politicieni şi oameni de afaceri veroşi, de consecinţele juste ale faptelor comise sistematic, timp de aproape treizeci de ani.

#noapteacahoţii

Reacţia oamenilor nu s-a lăsat aşteptată şi imediat Piaţa Victoriei a fost plină de protestatari. În alte oraşe, de asemenea, au avut loc marşuri spontane; chiar de-adevăratelea spontane, că-n seara de marţi, 31 ianuarie (se pare că domnul Iordache, creator şi al “marţei negre” din 2013, are ceva cu ziua asta), nu a mai avut nimeni prea mult timp de creat evenimente şi de share-uit pe tot Facebook-ul. Iar mişcarea de protest a continuat zi de zi, cu protestatari adunându-se în Piaţa Victoriei încă de dimineaţă şi cu organizarea de mitinguri şi marşuri în toate municipiile reşedinţă de judeţ (inclusiv în fieful lui Liviu Dragnea, la Alexandria), în alte oraşe, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău, în diaspora.

Un prim vârf s-a înregistrat la 1 februarie, când au fost trei sute de mii de protestatari, din care o sută cincizeci de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi când activarea aceleiaşi facţiuni din galeria Dinamo care a declanşat violenţele din ianuarie 2012 şi turbulenţele din timpul protestelor #Colectiv nu a reuşit să compromită revolta şi să descurajeze oamenii să mai participe. Un al doilea vârf, poate chiar mai mare, se aşteaptă duminică, 5 februarie. În acest moment, mişcarea de protest în curs a atins dimensiunile protestelor din anul 1990 şi se apropie de nivelul de participare al revoluţiei din decembrie 1989.

#refuzacestabuz

Şi dacă tot am pomenit de 1989, hai să mergem un pic mai departe. În condiţiile în care până ieri, vineri, 3 februarie, pentru abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (ironic să fie tocmai numărul 13), înainte ca aceasta să-şi producă cele mai grave efecte, se pronunţaseră nu doar cetăţenii revoltaţi din stradă, dar şi Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General, procurorii şefi ai DNA şi DIICOT, SUA, Germania, Comisia Europeană, Regatul Unit, Franţa, Olanda, în fine toţi partenerii occidentali ai României, Casa Regală, Biserica Ortodoxă Română şi chiar şi o parte din membrii PSD şi ALDE, precum ministrul demisionar Jianu sau Primarul Muncipiului Iaşi, în condiţiile în care până şi Victor Ciorbea, Avocatul Poporului, a cedat presiunilor Preşedintelui Klaus Iohannis şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, dinspre indivizii imorali care susţin această greţoasă iniţiativă, dinspre propagandiştii lor din anumite televiziuni şi dinspre credulii care se lasă păcăliţi de respectiva propagandă ni se spune că dacă PSD şi ALDE au câştigat alegerile, au dreptul să facă orice, că aşa e democraţia.

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să vedem puţin cum e cu democraţia. Democraţia nu este o dictatură cu mandat care se acordă o dată la patru ani. Decât poate în Rusia lui Putin, care numai democraţie nu e. Într-o democraţie adevărată, cetăţeanul nu are un cuvânt de spus doar atunci când îşi alege reprezentanţii, iar apoi aceştia au puterea să facă în numele cetăţeanului tot ce îi taie pe ei capul. Democraţiile din ziua de azi sunt democraţii reprezentative, dar nu dictaturi reprezentative, iar asta e valabil chiar şi atunci când alegerile sunt câştigate cu 90% din 90% (darmite când victoria a fost de 45% din 40%, adică 18%, ca la 11 decembrie 2016). Câştigătorii alegerilor primesc dreptul de a guverna, mai ales de a aplica măsurile din programul în baza căruia, teoretic, au câştigat alegerile, dar nu dreptul de acţiona discreţionar. Actul lor de guvernare şi de legiferare trebuie să realizeze într-un dialog permanent cu opoziţia parlamentară şi neparlamentară, cu societatea civilă organizată sau informală şi, în general, cu cetăţenii. Mai ales acum, în era internetului şi a telecomunicaţiilor extrem de rapide, consultările publice au devenit mult mai uşoare şi mai relevante, ele nu ar trebuie tratate ca nişte formalităţi organizate în pripă şi în silă, aşa cum s-a întâmplat luni, 30 ianuarie. Niciun guvernant şi nicio majoritate parlamentară nu au voie să uite că suveranitatea statului aparţine naţiunii, nu unor câştigători vremelnici al alegerilor, şi că opoziţia constructivă nu înseamnă să accepţi zâmbind orice ticăloşie a puterii politice. Care, de altfel, mai ales într-o democraţie, nu ar trebui să comită ticăloşii..

#abrogaţiapoiplecaţi

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Restauraţia penală şi protestele, din diverse perspective

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017)

foto preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel *- foto: facebook.com

23 ianuarie 2017

 

Restauraţia penală şi protestele, din diverse perspective

Ieri seară, 22 ianuarie 2017, s-a ieşit din nou în stradă pentru stoparea restauraţiei penale declanşată de PSD şi ALDE din prima secundă a preluării guvernării de la echipa Cioloş. S-a ieşit la Cluj Napoca, la Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Iaşi, la Baia Mare, la Piatra Neamţ etc. Cei mai mulţi protestatari au fost la Bucureşti; conform cifrelor vehiculate în mass media de la câteva mii la peste 28 de mii. După aprecierea mea de la faţa locului şi după pozele făcute de la mare înălţime au fost cel puţin 30 de mii, care s-au adunat în Piaţa Universităţii şi au mărşăluit pe bulevardele Nicolae Bălcescu şi Magheru, apoi pe la Piaţa Romană, pe Lascăr Catargiu, până în Piaţa Victoriei, unde s-a staţionat o vreme, apoi pe Mahatma Ghandi şi Kiseleff până la sediul PSD, unde iar s-a staţionat.

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”,  (București - 22 ianuarie 2017) - foto: Sergiu Nicolae Brega

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017) – foto: Sergiu Nicolae Brega

Am aflat cu această ocazie, dar şi în zilele dintre protestul din 18 ianuarie şi cel de ieri, următoarele:

1. Am luat parte la o lovitură de stat (Antena 3, RTV). Nimic nou sub soare, şi în 2012 am participat la o lovitură de stat, doar că atunci Antena 3 zicea că e de partea noastră, a “puciştilor” (sigur, până am început să pomenim de #aceeaşimizerie şi de Roşia Montană) şi că, oricum, nu e lovitură de stat. Iar cei care ieri ridicau în slăvi protestatarii, eventual se amestecau cu ei, precum doamna Raluca Turcan, preşedintele de moment al actualului PNL vag fuzionat, ne condamnau cu aprigă mânie proletară pentru lovitura de stat.

2. Mai rău, potrivit artizanului principal al restauraţiei penale, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, ieri am comis o mineriadă. Uau. Dacă nu era aia cu câinii (o să zic mai jos), asta ar fi fost supremă. Păi, domnule preşedinte Dragnea, nu sunteţi domnia voastră, în momentul ăsta, hoţul care strigă “hoţii”? Nu preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, este principalul vinovat moral şi faptic pentru cele trei mineriade din 1990 şi pentru cea din 1991, prin care a zdrobit opoziţia anticomunistă din stradă şi, apoi, a scăpat de un guvern cu care nu se mai înţelegea, totul cu un preţ cumplit de sânge şi de ani de izolare pentru ţară? Nu este PSD-ul, pe atunci PDSR, partidul ai cărui lideri locali, împreună cu cei ai PRM, au încurajat şi au sprijinit logistic marşurile minerilor în cele două mineriade din ianuarie şi februarie 1999?

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”,  (București - 22 ianuarie 2017) - foto: Dan Mihai Balanescu

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017) – foto: Dan Mihai Balanescu

3. Un fost vicepreşedinte de la “fetiţa” (în sensul din limbajul de penitenciar, deja familiar multor potenţiali beneficiari ai restauraţiei penale) coaliţiei de guvernare, ALDE, Cătălin Beciu, un domn (?) al cărui nume evocă semantic celulele unei închisori, a declarat că protestatarii sunt “nazişti”, “animale” şi “cretini” care-i provoacă domniei sale “scârba”. Nu ştiu cum naiba la fiecare val important de contestare trebuie să apară cineva plin de inteligenţă şi de bune maniere (nu!), care să insulte aşa, otova, pe toţi cei care-şi exercită dreptul fundamental la întrunire şi la exprimare. În 1989 a fost Ceauşescu cu “huliganii” şi “iredentiştii”, în 1990 Iliescu cu “golanii”, “animalele” şi “legionarii”, în 2012 s-a vorbit de “ciumpalaci” şi de “viermi inculţi”, în 2013 a venit rândul “hipsterilor ecoanarhişti legionari plătiţi de Soroş în ketamină pe banii lui Putin”, iar în 2015 erau nişte periculoşi care doreau să declanşeze un Maidan românesc. Eu nu înţeleg cum nu s-a priceput în aproape treizeci de ani că insultarea cetăţenilor care-şi exercită drepturile fundamentale şi constituţionale nu este nici acceptabilă, nici eficientă pentru combaterea lor. Dar, ca om mai puţin ataşat de un ortodoxism creştin dogmatic, însă mare iubitor de haine de piele, apreciez upgrade-ul de la “legionar” la “nazist”.

4. Dintr-o direcţie aparent opusă (deşi cine i-a citit blogul nu a putut să nu remarce în ultimul timp subtile semnale favorabile lui Liviu Dragnea şi PSD), doamna Alina Mungiu Pippidi, proclamată dar mai ales autoproclamată stâlp al societăţii civile (de fapt, dacă ne luăm după aserţiunile domniei sale, o creatură semidivină care are monopol pe societatea civilă românească, deţine 50% din societatea civilă mondială- celelalte 50% fiind probabil ale lui George Soroş- şi care e alfa şi omega democraţiei), ne asigură că protestele din acest ianuarie 2017 sunt ale serviciilor de informaţii şi ale “acoperiţilor” şi în niciun caz ale societăţii civile, chiar dacă majoritatea protestatarilor sunt sinceri şi oneşti. Argumentul? Că nu au fost organizate de România Curată şi de Societatea Academică Română (SAR), unde guru este domnia sa, şi că la unele proteste se iau mai puţine amenzi decât la altele (eh, în cinci ani de când asist protestatari să atace în instanţă amenzile Jandarmeriei, cred că ştiu mai multe despre subiect decât doamna Mungiu Pippidi…)

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”,  (București - 22 ianuarie 2017) - foto: Dan Mihai Balanescu

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017) – foto: Dan Mihai Balanescu

5. De fapt, cu ultima remarcă, trebuie să mai amintim de o altă cărămidă cu care a ţinut doamna Alina Mungiu Pippidi să facă exerciţii de fitness în preajma pieptului propriu. Am aflat astfel de la domnia sa că protestele pentru Roşia Montană din 2013 au fost iniţiate şi conduse de România Curată şi, desigur, de doamna Alina Mungiu Pippidi şi că eu şi ceilalţi avocaţi care răspundeau solicitărilor, nu puţine, primite prin adresa de email avocatiius@gmail.com (încă activă, aviz amatorilor care ar putea primi prin poştă în zilele următoare procese verbale cu amenzi), lucram de fapt pentru România Curată. Ca să vezi! Şi după patru ani de când am tot acordat asistenţă juridică pro bono protestatarilor pentru diverse cauze, de la cei cu Roşia Montană şi gazele de şist din 2013 la cei contra demiterii ministrului culturii Vlad Alexandrescu şi de la marşul pentru sănătate din 2016, de-abia acum aflu chestia asta? Păi, stimată doamnă Alina Mungiu Pippidi, dacă tot vă prevalaţi de munca noastră, a “avocaţilor Uniţi Salvăm”, ce ar fi să avansaţi şi nişte onorarii, cum avansaţi către avocaţii României Curate cu care vă lăudaţi la televizor, că noi am acordat asistenţă gratuită din simţ civic protestatarilor care şi-au asumat riscuri în stradă, nu unei ONG-iste şi profesoare universitare care beneficiază de tot felul de granturi şi de finanţări, unele deloc de neglijat… Glumesc, duceţi mâna la buzunar, dar nu după portofel, ci ca să lăsaţi acasă mantia invizibilităţii pe care aţi împrumutat-o de la Harry Potter şi care ne-a împiedicat să sesizăm participarea domniei voastre la plenarele şi forumurile Uniţi Salvăm, unde câteva zeci de oameni au organizat protestele “toamnei româneşti” 2013 la nivel de Bucureşti, campania pentru modificarea legii partidelor şi a legilor electorale din primăvara-vara 2014 şi demonstraţiile pentru păduri din mai-iunie 2015.

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”,  (București - 22 ianuarie 2017) - foto: Irina Barla

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017) – foto: Irina Barla

6. Şi, cu asta voi termina cu domnia voastră, doamnă Alina Mungiu Pippidi, profesia de şofer este la fel de respectabilă ca şi cea de profesor universitar. Deci domnia voastră sunteţi cea cu adevărat degradată atunci când îl calomniaţi pe domnul Mihai Poliţeanu, membrul cel mai cunoscut al Iniţiativei România, cum că a fost şoferul domniei voastre transferat doamnei Monica Macovei, totul spus pe tonul unui multimilionar care explică cum şi-a făcut cadou amanta întreţinută unui alt multimilionar, pentru că sunteţi roasă de invidie că site-ul www.alegeriparlamentare2016.ro, pus la punct de Iniţiativa România cu bani de acasă, conţine mult mai multe informaţii relevante decât listele negre pe care România Curată le tot face de ceva legislaturi, cu bani din finanţări.

7. Trebuie însă să ne întoarcem la RTV, de unde ieri seară poporul nostru a putut afla că Preşedintele Klaus Iohannis, opoziţia parlamentară sau miliardarul George Soroş (aici nu au fost foarte clare lucrurile) au plătit toată mulţimea aia din Bucureşti cu următoarele sume: 100 de lei fiecare adult, 50 de lei fiecare copil venit cu părinţii la protest şi 30 de lei fiecare câine aflat în lesa stăpânului protestatar. Mulţumesc Sebastian Ghiţă şi RTV! O să mă caut bine, căci deşi nu ţin minte să fi primit 100 de lei, trebuie să fie pe undeva, dacă ziceţi voi. De asemenea, în calitate de avocat al pisicilor mele, una colecţionată de mine şi alta moştenită de la defuncta mea mamă, voi da în judecată pe cei trei finanţatori menţionaţi mai sus, pentru că ar fi trebuit să plătească şi pisicilor măcar un 10 lei, să aibă şi ele de un lăptic. De asemenea, pentru a evita conflictul de interese, căci nu pot fi avocatul căţelei mele în momentul în care mă dă pe mine în judecată, rog un coleg avocat să-şi asume reprezentarea bietului animal pe care, lăsându-l acasă, l-am privat de beneficiul a 30 de lei cu care se putea duce să roadă nişte oase în Centrul Vechi.

8. Domnule Preşedinte Klaus Iohannis, să ştiţi că între noiembrie 2015 şi 22 ianuarie 2017 au fost câteva diferenţe esenţiale. Atunci, la #Colectiv, mulţimea v-a cerut prezenţa în Piaţa Universităţii. Pretenţia dumneavoastră ca nişte reprezentanţi cumva desemnaţi de miile de protestatari adunaţi de doar câteva zile să se prezinte la consultări la Cotroceni era nerealistă, iar cei care au răspuns invitaţiei primite s-au reprezentat, până la urmă, pe ei înşişi, nu Piaţa în ansamblul său. Aşa că a fost logic să veniţi la Universitate, chiar dacă dialogul cu cei câţiva demonstranţi care au reuşit să se apropie prin cordonul dublu de SPP-işti şi de jandarmi nu a fost cu nimic mai reprezentativ decât dialogul de la Preşedinţie. Ieri, însă, nu prea aveaţi ce să căutaţi la demonstraţie. Altele sunt pârghiile constituţionale şi instituţionale pe care puteţi să le folosiţi pentru a vă opune restauraţiei penale. Venind, aţi reuşit să daţi apă la moară lui Liviu Dragnea, PSD şi ALDE să reînceapă cu ameninţările cu suspendarea domniei voastre şi aţi creat o temă falsă de meliţat în spaţiul public. Şi aţi mai reuşit să determinaţi SPP-iştii şi jandarmii care vă protejau şi vă făceau loc să îmbrâncească câteva zeci de demonstranţi într-o mulţime şi aşa destul de compactă. Nu sunt sigur că este cel mai bun mod nici de a opri restauraţia penală, nici de a vă începe domnia voastră cursa pentru un al doilea mandat pe care să-l obţineţi la alegerile prezidenţiale din 2019.

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”,  (București - 22 ianuarie 2017) - foto: Cristian Vasile

Protest „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”, (București – 22 ianuarie 2017) – foto: Cristian Vasile

9. Consemnez pentru istorie: scandarea “Dragnea nu uita, / Aşteptăm şi cartea ta.” care a avut suficient succes nu numai să fie preluată de mulţime, dar şi citată de o serie de comentatori, a fost propusă de Cătălin Cristian Tăbăcaru, veteran al protestelor pentru Roşia Montană din 2013, activist al Uniţi Salvăm şi inspirator al aplicaţiei Harta Banilor Publici, pentru care Iniţiativa România a primit şi un premiu.

Acest text este pe alocuri doar superficial satiric, dar în ansamblu şi profunzime este, din păcate, indigest de serios.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

Despre autor:

*Alexandru Cristian Surcel

Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Ţara în care trăim şi sexul îngerilor

Protest “NU Legii Gratierii Si Amnistiei” (București – 18 ianuarie 2017)

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel*, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

 

Ţara în care trăim şi sexul îngerilor

19 ianuarie 2017

Ca să înţelegem foarte exact ţara în care trăim, ieri am asistat la două premiere: Preşedintelui Klaus Iohannis i s-a reamintit că, potrivit Constituţiei, are dreptul să prezideze şedinţe de Guvern, un drept pe care din 2014, de când e ficus la Palatul Cotroceni, nu l-a mai exercitat, aşa că le-a făcut premierului Sorin Grindeanu şi miniştrilor săi o vizită surpriză, la propriu. Asta în fapt de dimineaţă. Iar în fapt de seară, mii de oameni s-au adunat la Piaţa Universităţii din Bucureşti şi apoi au mărsăluit pe marile bulevarde spre sediul Guvernului, în timp ce alte sute s-au adunat şi au protestat la Cluj, Timişoara, Sibiu, poate şi în alte oraşe (nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni).

Guvernul “Grindeanu” a devenit atât de “popular”, de primeşte atâtea vizite într-o singură zi, din cauza obstinaţiei adevăratului prim-ministru, Liviu Dragnea, preşedintele PSD, de a înlătura el toate obstacolele din calea devenirii sale ca premier nu doar de facto, ci şi de jure, şi de a scăpa de riscul ca o nouă condamnare să-l arunce după gratii. Şi, colateral, dacă reuşeşte să-i facă scăpaţi şi pe stăpânul credincioaselor şi atât de utilelor Antene, Dan Voiculescu, pe cândva păpuşarul Sorin Ovidiu Vântu, pe fostul “justiţiar” al PSD-ului lui Năstase, Alexandru Popescu Piedone, omul care prin nesimţirea lui a condamnat la moarte sau mutilare publicul de la #Colectiv, pe Adrian Severin, pe vremuri cel mai titrat expert al PSD în afaceri europene, ba chiar, de ce nu, şi pe foştii inamici din famiglia Băsescu-Udrea, acum tovarăşi de nădejde în lupta cu Justiţia, ori pe un bătrânel condamnat pentru crime împotriva umanităţii, Vişinescu, căruia i-ar putea urma curând însuşi preşedintele de on(r)oare al PSD, “cu voia dumneavoastra ultimul pe listă” Ion Iliescu, precum şi pe mulţi alţii, condamnaţi ori urmăriţi penal, cum să nu o facă, să nu fie el “bun creştin” care, dixit Patriarhul Daniel, “vrednic este”? Şi, mai ales, cum să nu facă el şi cu partenerii, a se citi complicii lui, gen Tăriceanu, tot posibilul să dea timpul înapoi în zilele frumoase din anii ’90 şi deceniul 2000, când aşa-zişii politicieni ai României şi “băieţii deştepţi” din anturajul lor puteau să fure şi să ia mită liniştiţi, netulburaţi, fără să rişte să-i ia cineva la întrebări, să-i supună rigorilor legii penale sau, lucrul cel mai grav, să-i execute silit pentru recuperarea prejudiciului.

Aşa că musiu Dragnea, acelaşi om care a manevrat atât de inteligent pregătirea alegerilor din 11 decembrie 2016 încât partidul său a câştigat un categoric 45% din totalul voturilor valabil exprimate, iar principalul tovarăş de drum, ALDE, a trecut şi el pragul electoral, a intrat în faza de “unde nu-i cap, vai de picioare” şi şi-a pus cu o maximă nerăbdare slugile la muncă; pe Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, să atace la CCR legea nr. 90/2001, cea care nu-l lasă pe el să fie prim-ministru din cauza condamnării, iar pe premierul-marionetă, Sorin Grindeanu, şi pe ministrul justiţiei la fel de jucărie, Florin Iordache, să sară rapid cu nişte ordonanţe de urgenţă care să modifice legislaţia penală şi să graţieze categoriile cheie pentru prezent şi viitor, plus, colateral, nişte infractori mai amărâţi, aşa la derută. Prin urmare, Dragnea şi acoliţii săi au reuşit ceea ce nu au reuşit la alegeri Cioloş, USR şi PNL, anume să-i scoată din case pe unii dintre ăia mulţi care în majoritate nu au votat (60% din totalul electoratului), ca să protesteze împotriva lor, mai aşa, de avertisment, în 11 ianuarie, după amorsarea lui Ciorbea, şi masiv aseară. Frumos record, la doar o lună după câştigarea alegerilor şi două săptămâni de la investirea Guvernului! Şi pare a fi doar începutul, pentru că OUG-urile blocate ieri de Iohannis sunt deocamdată în dezbatere publică, deci ar urma să fie adoptate la o dată ulterioară…

În tot acest timp vedem şi faţă hâdă a serviciilor de informaţii construite în tradiţia Securităţii comuniste, mă rog, deocamdată a SRI, alea cu bugete veşnic în creştere şi organigrame tot mai gonflate, de am ajuns acum să avem mai mulţi agenţi de informaţii decât avea dictatura comunistă securişti. Din aşa-zisele dezvăluiri ale fugarului în mod straniu scăpat de sub filaj, Sebastian Ghiţă, difuzate sub formă de înregistrări de televiziunea proprie, fără ca vreun mandat de percheziţie să fi fost totuşi emis (pentru că în legătură cu înregistrările ar putea să existe indicii despre unde se află fugarul), nu aflăm de fapt mari adevăruri, dar vedem cum SRI a creat dintr-un puşti cordit un mare om de afaceri rulând zeci şi sute de milioane, membru al baronimii prahovene, devenit apoi şi mare politician mare la PSD, aproape prim-ministru dacă Victor Ponta ar fi câştigat prezidenţialele din 2014. Şi cum totuşi nu iese fum fără foc şi ceva acolo în zicerile lui Ghiţă, învelit bine într-un strat gros de post-adevăruri, adică de minciuni sfruntate, este adevărat, omul numărul doi din SRI, generalul Florian Coldea, a fost trecut în rezervă, chiar dacă scos formal de nevinovat şi autodeclarat nemulţumit. De asemenea, realizăm că nu comisiile parlamentare, formate din oameni cu certificat ORNISS obţinut în prealabil, deci aprobaţi de servicii, precum însuşi “inculpatul Sebastian Ghiţă” (ca să o citez pe Laura Codruţa Kovesi), le-au controlat vreodată pe acestea, ci serviciile au controlat mereu, de la adoptarea Legii siguranţei naţionale în 1991 încoace, comisiile parlamentare. Uitându-te la povestea asta nu doar că realizezi cât de implicate au fost de fapt serviciile noastre pline, nu-i aşa, de “patrioţi”, în sistemul corupt care a expulzat implicit 4 milioane de cetăţeni români peste hotare şi care menţine România ca a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, dar începi să te întrebi dacă dintre miile de agenţi secreţi mai e vreunul care se ocupă şi cu siguranţa naţională…

Nu de alta, dar în timp ce noi inventăm struţocămile de Caragiale combinat cu Kafka, Putin şi sclavul lui, Igor Dodon, un alt rezultat dezastruos al absenteismului electoral şi, mai ales, al inaptitudinii taberei politice să zicem mai bune, care a lovit grav în 2016 ambele maluri de Prut, ne flutură prin faţă o aşa-zisă hartă a “Moldovei Mari” (de fapt o hartă a unei Moldove extinse pe seama Imperiului Otoman în Bugeac, la gurile Dunării şi în Dobrogea, controlată de Imperiul Rus, ipoteză de lucru a războiului ruso-turc din 1787-1791/1792). Asta ca să pricepem cam ce ne va aştepta din partea Rusiei de azi dacă aceasta va reuşi destrămarea Uniunii Europene şi a NATO şi dacă la împărţirea sferelor de influenţă cu Donald Trump, România va fi adjudecată de Kremlin, ca la Yalta. Şi nu e de glumă, cândva, în interbelic, şi Stalin se gândea să reducă România la o bucată din istorica Valahie…

Şi care ar fi soluţia? Protestele de stradă, precum cel de aseară, sunt bune şi necesare, pot întârzia, bloca, dar nu şi rezolva. Aşa cum s-a văzut în cazul Roşiei Montane, “toamna românească” din 2013 a oprit proiectul RMGC, dar pentru includerea Roşiei Montane în patrimoniul cultural naţional şi pentru începerea demersurilor de înscriere în Patrimoniul Universal UNESCO a fost nevoie de o echipă guvernamentală care să-si asume asta. Altfel, oricând, într-un moment mai propice, se putea trezi cineva că vrea să restarteze proiectul minier, cam cum vor PSD-iştii să reediteze acum “marţea neagră”. Aşadar este nevoie de implicare în politica electorală, iar pe partea asta principala speranţă este, în legislatura actuală, USR. Pentru eficienţă este nevoie însă de stabilirea unei ordini corecte a priorităţilor, ori în momentul de faţă există o dezbatere internă destul de tensionată între progresiştii şi conservatorii din partid. Mărul discordiei este, cum era de aşteptat, chestiunea definirii căsătoriei. Acum, ca să fiu sincer, cu tot respectul faţă de acei membri ai minorităţilor sexuale şi de gen care-şi doresc în mod legitim să-şi rezolve anumite chestiuni juridice asociate vieţii de cuplu, dar şi faţă de credincioşii creştini care nu sunt dispuşi să vadă instituţia căsătoriei, care din punctul lor de vedere este o taină, adică o legătură sacrosanctă sancţionată de divinitate, bagatelizată şi redusă la un simplu contract civil, mie în contextul actual disputa asta îmi aduce aminte mult de tot de o altă dezbatere la fel de încinsă, care făcea carieră în Constantinopolul anului 1453, asediat de turcii lui Mahomed al II-lea: cea despre sexul îngerilor…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

Alexandru Cristian Surcel*Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Fenomenul DJ Trump

Donald J. Trump

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

 

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel*- foto: facebook.com

 

9 noiembrie 2016

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut “corectitudinea politică” încă de când am auzit prima dată de ea prin anii ’90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria “bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi” (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din “Doina” de Eminescu – “Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii“- evident scoase complet din context, nemenţionând că “Mihăiţă, tată” a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de “corectitudinea politică” în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii ’60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii ’90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele “corectitudinii politice”; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a “corectitudinii politice” este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul “jihadului sexual” de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii ’90, când auzeam de “corectitudinea politică” şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai “corectitudinii politice” americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

* Alexandru Cristian Surcel

Avocat, activist civic, fost jurnalist.

Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Marşul Unirii “Luptă pentru Basarabia” explicat

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016)

foto:: Sergiu Nicolae Brega
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

25 octombrie 2016

 

Timp de patru ani, marşurile unioniste au reuşit să aducă tema reunificării celor două state româneşti pe agenda publică, să o transforme eventual într-o temă de campanie electorală, dar nu s-au obţinut cu adevărat şi demersuri concrete ale decidenţilor politici în această direcţie. Sigur, progresul este enorm faţă de perioada anterioară, când discuţia despre reunificare practic nu exista. Dar în al cincilea an trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe această temă, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Altfel, mişcarea unionistă a ultimilor ani ar fi început să stagneze, apoi să-şi piardă treptat din vigoare, exact cum s-a întâmplat în anii ’90, pentru ca o nouă generaţie să reia de la zero peste zece sau douăzeci de ani.

Desigur, Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi alte comunităţii civice de pe cele două maluri ale Prutului, precum Tinerii Moldovei sau ODIP, propun o foaie de parcurs deosebit de ambiţioasă, care ar urma să culmineze cu reunificarea efectivă sau cel puţin cu un referendum în Republica Moldova cu rezultate favorabile reunificării în anul 2018, odată cu Centenarul. La o primă vedere pare nerealist şi mulţi dintre defetiştii şi nihiliştii din clasa politică şi din presă susţin asta, ba chiar s-au dezlănţuit începând din week-endul trecut.

Dar, îmi permit să întreb, este mai realistă mult clamată “integrare europeană” a Republicii Moldova, cu care defilează toţi politicienii de la Bucureşti, având o Uniune Europeană destul de decisă să menţină status quo-ul cu Rusia, deci care nu mai e atât de dispusă să primească în rândurile sale ţări din ceea ce Moscova numeşte “vecinătatea apropiată” şi în care agenţii acesteia sunt foarte activi? Este realist să ne imaginăm că într-o zi partenerii noştri europeni şi atlantici vor avea din proprie iniţiativă revelaţia interesului naţional românesc şi ni-l vor realiza, noi până atunci trebuind doar să stăm sluj şi să nu-i deranjăm nici măcar cu o şoaptă? A fost realist să tot pompăm bani către guverne de la Chişinău evident corupte şi manipulate de tot felul de oligarhi pe tipic post-sovietic precum Vlad Filat sau Vlad Plahotniuc? Iar când a apărut ideea Fondului Moldova, inspirată de ceea ce a fost la o scară mult mai mare Planul Marshall, care ar fi însemnat investiţii directe acolo unde e nevoie în Republica Moldova, fără ca banii să mai aterizeze în buzunarele fără fund ale unor şmecheri, România a mai dat un împrumut guvernului lui Plahotniuc… Ei bine, de va fi ca primul preşedinte ales direct al Republicii Moldova să fie omul Kremlinului, Igor Dodon, aceasta nu va fi din cauza îndrăznelii unioniştilor de a pune între paranteze defetismul şi fatalismul politicii româneşti, ci fix din cauza măsurilor haotice şi prost direcţionate ale diverselor guverne care s-au perindat pe la Palatul Victoria din anul 2009 încoace.

Aşadar, ce s-a întâmplat de fapt sâmbătă, 22 octombrie 2016, şi duminică, 23 octombrie 2016? Platforma Unionistă Acţiunea 2012 a notificat Primăriei Municipiului Bucureşti un marş pe traseul Hanul lui Manuc- bulevardul I. C. Brătianu- Piaţa Universităţii- bulevardul Magheru- Piaţa Romană- bulevardul Lascăr Catargiu- Piaţa Victoriei- Calea Victoriei- Piaţa Universităţii. La discuţia avută în ziua de 11 octombrie 2016 în comisia de ordine publică, unde pe lângă viceprimarul general Aurelian Bădulescu participă reprezentanţi ai Jandarmeriei, poliţiei naţionale, poliţiei rutiere, poliţiei locale, SPP, ISU etc., sub tot felul de pretexte hilare de genul “Calea Victoriei nu are autorizaţie ISU” sau pur şi simplu pe acea atitudine de “nu vor muşchii noştri, noi suntem autoritatea de stat, Dumnezeu pe pământ” pe care Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată o face posibilă în contra Constituţiei României şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, s-a pregătit un protocol care impunea ca punct terminus al marşului Piaţa Victoriei.

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto: (captrura video): Sergiu Nicolae Brega

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto: (captrura video): Sergiu Nicolae Brega

Două zile mai târziu, mă aflam din nou la sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, alături de preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012, deja faimosul George Simion, pentru a susţine o conferinţă de presă, dar şi pentru a continua discuţia legată de traseu; precizez că noi nu semnasem protocolul amintit mai sus, ci cerusem să avem o nouă discuţie cu comisia. Cu această ocazie, era 13 octombrie 2016, am fost invitaţi în biroul viceprimarului general Aurelian Bădulescu cu care am avut o negociere. În faţa argumentului că “vom avea în curând alegeri, Primăria Generală este de o culoare politică, Guvernul de o alta, iar dumneavoastră vreţi să ne forţaţi să ne oprim în faţa sediului Guvernului, vreţi să se spună că totul e o manevră de discreditare a Guvernului de către Primăria Generală?” am ajuns la un compromis, în sensul ca revenirea în Piaţa Universităţii să se facă pe traseul pe care venisem, pe la Piaţa Romană.

Urma aşadar ca în săptămâna următoare să semnăm un nou protocol, cuprinzând traseul astfel negociat (trecem peste amănuntul că drepturile fundamentale ale omului nu ar trebui negociate ca la piaţă şi nici “autorizate”, cum se încăpăţânează să spună o parte a presei, deşi termenul nu apare în Legea 60 şi nimeni nu le cere autorizaţie ca să respire). Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Bun, ne aflam astfel din nou într-o situaţie în care am mai fost puşi şi în 2012, şi când cu protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist, şi la votul din diaspora şi când cu #Colectiv şi în alte împrejurări: atunci când autorităţile abuzează de o lege strâmbă şi ţie nu-ţi rămâne decât fie să te laşi împilat, uitând că pentru acest drept al liberei manifestări şi expresii s-a plătit un preţ de sânge, fie să protestezi fără faimoasa “autorizaţie”, asumându-ţi eventualele amenzi, plimbări cu duba şi agresiuni din partea jandarmilor.

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto:: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto:: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Faptul că sâmbătă secţia 4 poliţie a devenit loc de pelerinaj al unor politicieni controversaţi, cel puţin unul cu serioase probleme penale, că alţii au profitat de ocazie să dea declaraţii în care să atace Guvernul, nu are legătură cu demersul unionist, care e adresat tuturor partidelor şi tuturor cetăţenilor celor două state româneşti. Are legătură cu apropiatele alegeri şi cu o pornire păguboasă a politicienilor români, lipsiţi de scrupule, de a folosi chiar şi cele mai sfinte crezuri în scop meschin personal sau electoral.

Tot la fel, nu este nicio conspiraţie cu corturile care au fost instalate în zona Fântânii din Piaţa Universităţii, unde circa o sută de manifestanţi, majoritatea veniţi de dincolo de Prut, au petrecut noaptea de sâmbătă şi duminică. În primul rând, ele nu au costat nimic şi nici nu au fost puse la dispoziţie de vreun partid, fiind pur şi simplu recuperate de la un festival din Europa, unde fuseseră abandonate. Apoi, ce sens a avut această ocupare de o noapte s-a văzut a doua zi.

Cum spuneam la început, trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe tema reunificării, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Impactul psihologic al marşului de sămbătă şi al ocupării de o noapte din Piaţa Universităţii a permis dialogul unei delegaţii a protestatarilor cu reprezentanţii diferitelor partide care contează (mai puţin în acea zi PNL, toţi liderii fiind la înmormântarea lui Radu Câmpeanu). S-au obţinut astfel o serie de promisiuni concrete. Şi înainte să spuneţi că asta nu înseamnă nimic, că promisiunile în politică se încalcă zi de zi, gândiţi-vă la nuanţa foarte bine sesizată de activistul Mircea Radea: “Una este să pui presiune fără să ai nimic, altceva să pui presiune când ai nişte promisiuni.”

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto:: facebook.com (Basarabia e România)

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto:: facebook.com (Basarabia e România)

 

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(Alexandru Cristian Surcel) “Game of Thrones” de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

Regele-Mihai si Regina Elisabeta a II-a, la Castelul Windsor (18 mai 2012)

“Game of Thrones” de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel*, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

 

28 iunie 2016

Subiectul ultimelor zile cu reverberaţii pe plan mondial este, fără îndoială, Brexitul. Nu degeaba, referendumul prin care 52% din cei 72% de britanici care s-au prezentat joia trecută la vot au decis că Regatul Unit trebuie să se retragă din Uniunea Europeană a pus pe jar pe toată lumea, de la înalţii birocraţi bruxelezi, la fondatorii Uniunii care încep să se poarte din ce în ce mai mult ca un soi de grup Bilderberg sau G7 din interiorul UE şi până la liderii mişcării pro-Brexit înşişi, oameni precum Boris Johnson, care se vede acum tot mai clar că nu-şi doreau victoria efectivă, ci doar un reuşit joc de imagine.

Şi nimeni, poate în afară de finanţatorul UK Independence Party, Vova Putin, nu pare să aibă motive de bucurie. Nu, aia cu România va profita e la categoria “hai să fim serioşi”. Poate când un guvern al României va fi în stare să termine o autostradă care să traverseze ţara fără întreruperi şi fără surpări cauzate de lucrările proaste sau va inaugura un tren de mare viteză care chiar să fie tren de mare viteză şi nu o banală “săgeată albastră”. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, am momente când îmi aduc aminte de o anumită înţelegere pe şerveţel din octombrie 1944, când un anume Winston Churchill a consimţit ca un anume Iosif Visarionovici Stalin să dispună de o cotă de influenţă de 90% asupra României; iar atunci îmi doresc să fiu într-o zi ambasadorul României în Scoţia, şeful serviciului consular însărcinat inclusiv cu acordarea de vize englezilor…

Dar apoi devin raţional, mai ales când mă uit la planurile pe care le croiesc Berlinul şi Parisul, cu refacerea Imperiului Carolingian sub forma unui nucleu al UE cu maximum de integrare şi de drepturi şi cu restul Uniunii oarecum marginală, mai degrabă obligată să furnizeze soldaţi noii armate europene şi să primească imigranţi din afara Europei, dar fără toate beneficiile celor din nucleu. Europa cu mai multe viteze a existat şi până acum, iar cetăţenii unora dintre ţări, mai ales ai celor din fostul Est comunist, au fost de multe ori trataţi drept cetăţeni europeni de mâna a doua, dar nu a fost ceva formal, consfinţit prin lege. Potrivit legii în vigoare, toţi europenii suntem egali şi toate statele UE sunt egale, ceea ce înseamnă că discriminările pot fi mai uşor combătute. Dar dacă aceste discriminări devin lege, Europei îi va trebui într-o zi un Nelson Mandela al ei.

Totuşi, oricât de raţional aş deveni, dacă îl prind pe Nigel Farage în vecinătatea mea, îi sparg în cap o pungă plină cu zeamă de varză. Măcar să aibă de ce să se tot ia de români. Şi dacă tot am ajuns la capitolul şobolani populişti precum liderul UKIP, ieri seară am dat cu ochii în emisiune la Rareş Bogdan de un Marian Munteanu care lăuda Brexitul, îşi exprima toată aprecierea pentru regimul ghidonat de Jaroslav Kaczinsky din Polonia şi pentru guvernarea FIDESZ din Ungaria, în frunte cu faimosul neogrof şovin Viktor Orban. Acest domn pe care, atunci în 1990, l-am apreciat, nu numai că se dezicea de PNL cum nu s-a dezis de fostul său torţionar, Virgil Măgureanu, dar îşi anunţa un măreţ partid cu care ar urma să ia parte la alegerile din toamnă. Şi, apoi, să aducă creştinismul in politică şi în guvernare, deşi locul lui e mai degrabă în suflet, în cultură şi în cuget… Măcar a anunţat clar că nu se va amesteca în “esenţiala” dispută dacă dacii sau romanii!

Şi mai am o curiozitate legată de Brexit: ce se va întâmpla cu Transatlantic Trade and Investement Partnership (TTIP), acordul comercial în negociere dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană? Ca membru al Coaliţiei Stop TTIP&CETA România, la rândul ei parte a coaliţiei de la nivelul întregii Uniuni Europene, cu contacte peste ocean, ştiu cât de implicat era guvernul David Cameron în promovarea intensivă a acestui acord nu doar în Regatul Unit, dar şi în restul Uniunii Europene, inclusiv în România. Şi chiar am avut ocazia să-i întreb, pe la diverse evenmente, de ce atâta agitaţie britanică, când pe de altă parte s-ar putea să aibă loc Brexitul.

Ei bine, în mijlocul valurilor stârnite de Brexit, care de-abia au început, mai este un fapt recent la care vreau să mă refer şi care priveşte o Casă Regală înrudită celei britanice (apropo, urmează să-i impunem vize Prinţului Charles şi să-l obligăm să-şi vândă terenurile din România, pentru că numai cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să deţină pământ în ţara noastră? Sau Prinţul de Wales va aplica pentru obţinerea cetăţeniei române?). Este vorba de acea discuţie care a devenit publică cu o poză a lui Liviu Dragnea, din care nici Principesa Margareta, nici tabloul cu Majestatea Sa Regele Mihai I nu au simţit nevoia să fugă. De cam a doua zi s-a aflat că la discuţiile cu Casa Regală a României, căci evident despre ea este vorba, au luat parte şi Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, Stan şi Bran din fruntea PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga. Iar apoi s-a aflat şi despre ce a fost vorba: acordarea prin lege a unui statut formal Casei Regale, cu finanţare de la bugetul de stat contra prestării unor servicii de reprezentare externă şi contra adresării de către Şeful Casei Regale (în prezent de facto Principesa Margareta) a unui raport anual Parlamentului, precum şi despre concesionarea Palatului Elisabeta pe 99 de ani către Casa Regală (actualmente, acesta e dat în folosinţa Regelui ca fost şef al statului român, numai pe timpul vieţii sale).

Am auzit foarte multe comentarii destul de neinformate (nimic nou, că veni vorba), despre acest aranjament, acordarea statutului formal unei case regale într-o republică, ca fiind o acţiune fără precedent. Precedent există: în Muntenegru, de câţiva ani deja, Şeful Casei Regale (mai precis al familiei regale ce a domnit în Muntenegru până la unificarea cu Serbia din toamna anului 1918) are un statut formal, cu drepturi de reprezentare externă ca oficial al Muntenegrului, deci inclusiv cu o anumită finanţare bugetară, deşi Muntenegrul rămâne o republică cu un preşedinte drept şef al statului. Prin urmare, discutăm de importul în România al modelului muntenegrean; de altfel, discuţii despre acest model existau prin mediile monarhiste cel puţin din anul 2012. Iar semnale potrivit cărora Casa Regală trage spre o astfel de soluţie am primit încă de prin 2013-2014, prin urmare cele întâmplate zilele trecute nu m-au surprins.

Ei bine, cine mă cunoaşte ştie că mi-am asumat în ultimii patru ani activismul pro-monarhic. Cine mă cunoaşte şi mai bine, ştie că, dincolo de un respect pe care i l-am purtat mereu Regelui Mihai I, monarhismul meu este unul de ordin pragmatic, mai puţin adulator şi mai mult interesat de aspectele instituţionale pe care o monarhie constituţională le-ar putea implica, de ameliorările practice pe care un astfel de sistem le-ar determina în funcţionarea statului român şi a clasei politice româneşti. Prin urmare, interesul meu este către restaurarea monarhiei constituţionale, într-o formă modernizată şi perfecţionată faţă de cea care a funcţionat în regimul Constituţiei din 1923. Interesul meu nu este aşadar în asigurarea unui statut excepţional Casei Regale în cadrul republicii, chiar dacă aceasta va implica şi anumite servicii de reprezentare la nivel înalt.

De altfel, consider că modelul muntenegrean, care are o oarecare logică într-o mică ţărişoară care a revenit pe harta lumii după aproape un secol în care s-a aflat într-o uniune cu un vecin mai mare şi care de-abia acum îşi restabileşte contactele cu restul lumii, este vag inutil într-o ţară ca România. Dar nici nu pot spune că implementarea acestui aranjament în România mă deranjează. Doar că nu simt nevoia să militez pentru el şi, oricum, mi se pare că reprezentanţii Casei Regale se descurcă suficient de bine în negocierea cu politicienii, ca să nu mai aibă nevoie şi de eforturile noastre, ale monarhiştilor din societatea civilă. Prin urmare, eu mă voi concentra pe alte proiecte, considerându-l pe acesta, până apar noi elemente, încheiat. În rest, am observat pe Facebook un uşor vânt de republicanism, cum nu mai bătuse el de prin anii ’90; sper că nu e ceva serios, pentru că ar fi chiar păcat şi chiar mai păcat dacă ar fi cauzat direct de acţiunile din ultimul timp ale Casei Regale.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.