Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Represiunea noastră cea de toate zilele

foto – facebook.com/basarabiapamantromanesc
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel - foot - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com

13 iulie 2015

Prin februarie 2012, în contextul lucrurilor care se petreceau atunci în Piaţa Universităţii, l-am întâlnit pentru prima dată pe locotenent colonelul de jandarmi Neagu. Domnia sa mi-a explicat atunci că Jandarmeria Română este o “forţă de represiune”. Sintagma aceasta m-a şocat puţin, prea amintea de nişte realităţi cu ceva mai mult de două decenii mai vechi, aşa că am polemizat puţin cu domnul colonel, încercând să-l determin să facem diferenţa între “represiune” şi “coerciţie, menţinere a ordinii publice etc.”

Se pare însă că cel care avea dreptate în democraţia “originală” românească era domnul Neagu şi nu subsemnatul, cu toate studiile mele juridice care, vrând nevrând, creează o anumită sensibilitate faţă de astfel de nuanţe. Iar o anumită atitudine de crack down, ca să folosesc un barbarism anglicist care exprimă foarte plastic ideea, s-a tot simţit de vreo lună încoace, cam de pe când vicepremierul şi ministrul de interne Gabriel Oprea a devenit şi prim ministru interimar. Şi care persistă şi de când Victor Ponta şi-a reluat exerciţiul funcţiei de şef al Guvernului.

Astfel, amenzi s-au tot dat la diversele proteste din ultimii trei ani, mai ales la cele care s-au folosit de beneficiul articolului 3 din Legea 60/1991 a adunărilor publice, cel cu excepţiile de la condiţia notificării prealabile, sau care, fiind spontane, nu s-au putut circumscrie dispoziţiilor acestei legi vechi, desuete şi restrictive. Dar la manifestaţiile legate de despăduriri din 16 mai şi 7 iunie anul curent s-a forţat o anumită limită, amenzile aplicate fiind determinate excesiv, prin trecere directă către cuantumurile maxime, indiferent de antecedentele contravenienţilor şi prin cumularea chiar şi forţată a unor contravenţii diferite.

Este clar că nu mai avem de-a face cu o aplicare strictă, fie şi mecanică a legii, ci cu o anumită voinţă politică de a intimida oamenii care vin la proteste, astfel încât să nu mai apară vârfuri precum cele din ianuarie 2012, “toamna românească” dintre 1 septembrie şi 21 decembrie 2013, din noiembrie 2014 sau de la marele marş contra despăduririlor din 9 mai 2015. Ei bine, iată că nu scapă de acest “zel” nici măcar o cauză asupra căreia există aproape un consens naţional, cu care marea majoritate a populaţiei, cvasi-integralitatea clasei politice (cel puţin la nivel declarativ) şi înşişi lucrătorii Jandarmeriei Române sunt de acord: refacerea unităţii naţionale prin reunirea Republicii Moldova şi a României.

Amenda

Aşadar, aşa cum se poate vedea din fotografia de mai sus, subsemnatul, în calitate de organizator al manifestării care a încheiat ieri la Bucureşti Marşul lui Ştefan cel Mare, pornit cu o săptămână înainte din Chişinău, din cadrul celei de-a patra Mari Adunări Naţionale a românilor basarabeni, am fost amendat cu 10.000 de lei pentru că nu s-a respectat locul de începere a adunării publice, astfel cum era el stabilit prin protocolul încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu celelalte autorităţi publice reprezentate în cadrul comisiei de ordine publică care funcţionează în cadrul acesteia.

Alexandru Cristian Surcel - foto - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foto – facebook.com

Nu mai revin asupra detaliilor tehnice, întrucât am dedicat o postare anterioară Legii nr. 60/1991 republicată şi diferitelor aspecte tehnice care ţin de declararea/notificarea întrunirilor publice (adică ceea ce în mod greşit se desemnează în mass media prin termenul de “autorizare”). Mă voi limita aici pur şi simplu la a comenta povestea acestei amenzi.

Alexandru Cristian Surcel - foto - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foto – facebook.com

Aşadar, întrucât între momentul notificării iniţiale şi momentul discuţiei din cadrul comisiei de ordine publică am primit semnale că oamenii preferă ca loc de adunare, înaintea plecării în marş, platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti, la negocierea din comisie, în special cu reprezentantul Jandarmeriei, am încercat să obţin această zonă. Ca o paranteză, eu m-am ocupat de partea aceasta legală, dar când Platforma Unionistă Acţiunea 2012 organizează amplele sale marşuri unioniste, există o echipă întreagă, tineri care fac de fapt mult mai mult decât mine şi în faţa cărora trebuie să-mi dau jos pălăria. Revenind, nu a fost cu putinţă să obţin acel loc, pe motiv că după protestele din ianuarie 2012 primarul general, el însuşi Sorin Oprescu, ar fi dat o decizie că sub nicio formă nu se vor aproba adunări publice în cele două puncte cela mai “fierbinţi” ale Pieţei Universităţii: platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti şi zona Fântânii de lângă clădirile Universităţii Bucureşti şi a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”.

Piaţa Universităţii, manifestaţie unionistă (facebook.com/Antonie Popescu)

Piaţa Universităţii, manifestaţie unionistă (facebook.com/Antonie Popescu)

Cum alternativa era să se refuze încheierea protocolului, caz în care ar fi trebuit să chem PMB în contencios administrativ, făra şanse de a obţine o hotărâre judecătorească executorie până la data marşului, 12 iulie 2015, a trebuit să merg pe soluţia compromisului şi să închei protocolul cu zonă de adunare şi pornire în marş platoul statuilor de la Piaţa Universităţii. Numai că această zonă nu are valoarea simbolică pe care evenimentele de acum un sfert de secol, când România a scuturat lanţurile totalitarismului, au conferit-o celorlalte două arii amintite mai sus. Aşa că în duminica cu pricina, lumea a început să se adune spontan pe platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti.

Alexandru Cristian Surcel - "Răzeş, la finalul Marşului lui Ştefan cel Mare" - foto - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – “Răzeş, la finalul Marşului lui Ştefan cel Mare” – foto – facebook.com

Eu am aflat ceea ce se întâmpla când eram în drum spre Piaţa Universităţii şi nu aveam cum să determin o mulţime entuziastă să se mute 200 de metri mai încolo pentru că aşa îmi cereau şefii dispozitivului de jandarmi. De altfel, cum atmosfera era paşnică şi oamenii cooperau foarte bine cu jandarmii care s-au mutat ei, făcându-şi datoria fără probleme, nici nu am ţinut să le stric oamenilor bucuria şi energia, să ruinez momentul sosirii pelerinilor basarabeni aflaţi în marş de o săptămână, insistând cu nişte detalii birocratice care, de altfel, s-au dovedit fără noimă, pentru că nimic negativ nu s-a întâmplat şi lucrurile au decurs foarte frumos.

Marsul lui Stefan cel Mare - foto - facebook.com/tineriiMD

Marsul lui Stefan cel Mare – foto – facebook.com/tineriiMD

Aşadar, le-am spus jandarmilor că asta e, pot să mă amendeze pe mine ca să se acopere din punct de vedere administrativ şi am continuat să cooperez cu ei ca lucrurile să meargă bine. Au sosit tinerii participanţi la Marşul lui Ştefan cel Mare, s-au ţinut discursuri, s-a pornit în marş, la Parlament basarabenii şi-au adresat mesajul deputaţilor ieşiţi să întâmpine coloana, între care Ecaterina Andronescu, Titus Corlăţean, Daniel Gheorghe şi Eugen Tomac, iar la Preşedinţie, nu fără nişte mărunte tensiuni cu o Jandarmerie cuprinsă de exces de zel care dorea să facă controlul corporal în plină stradă, basarabenii au intrat şi au avut o întrevedere cu mai mulţi consilieri ai preşedintelui Klaus Iohannis.

Tinerii Moldovei: Ce loc mai bun pentru un popas pentru Ostașii lui Ştefan cel Mare decăt sala Unirii din Palatul Cotroceni.

Tinerii Moldovei: Ce loc mai bun pentru un popas pentru Ostașii lui Ştefan cel Mare decăt sala Unirii din Palatul Cotroceni.

Când totul era pe sfârşite, am fost abordat şi am primit “cadoul” din fotografie. Cum am spus mai sus, le-am sugerat chiar eu asta jandarmilor la schimb cu a nu începe să încerce să forţeze lumea să se mute de la TNB la statui, aşa că nu am fost deloc surprins. Până la un punct chiar înţeleg, din perspectiva lor de slujbaşi militarizaţi ai statului care ar putea risca probleme disciplinare în cazul în care vreunul dintre şefii lor sau cineva din Guvern ar putea avea impresia că nu au aplicat strict legea.

Ce nu mai înţeleg şi asociez categoric cu tendinţa represivă de care discutam la începutul acestui text, este cuantumul amenzii. Contravenţia pentru care am fost sancţionat, art. 26 alin. (1) lit. b din Legea nr. 60/1991 republicată privind adunările publice, se penalizează potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol cu o amendă în cuantum de la 1.000 la 10.000 de lei. Este aşadar evident că mi s-a aplicat direct amenda maximă. De ce?

Organizez adunări publice declarate (aşa-zis “autorizate”) încă din aprilie 2012 şi niciodată, dar niciodată nu m-am făcut vinovat de “nerespectarea orelor de desfăşurare, traseelor de deplasare sau locului şi perimetrului destinat adunării publice”, cu această primă şi unică excepţie. Aşadar, nu am antecedente, am fost, ca să zic aşa, la prima abatere. Mai mult, “nerespectarea perimetrului destinat” a însemnat doar o diferenţă de aproximativ 200 de metri, într-o altă zonă a aceluiaşi spaţiu urban. Relocarea spontană a locului de adunare nu a produs întreruperi în circulaţie, ocupări ale carosabilului- până în momentul în care a început marşul şi s-a intrat pe carosabil cu sprijinul Jandarmeriei şi Poliţiei Rutiere-, acte de dezordine ale unor participanţi sau vreo problemă pentru jandarmii din dispozitiv. Odată început marşul, protocolul semnat cu Primăria Municipiului Bucureşti a fost respectat în litera şi în spiritul său.

Îmi este aşadar foarte clar, nu atât prin faptul că am fost sancţionat, cât prin cuantumul amenzii impuse, că se doreşte intimidarea mea şi a colaboratorilor mei, ca şi a celorlalţi oameni implicaţi în societatea civilă mai mult sau mai puţin organizată. Dacă ăsta este resortul intim al acelor oameni “de sus”, de la care au venit ordinele pe care le aplică jandarmii, atunci mă văd obligat să-i anunţ că şi-au greşit adresa. Nu au murit peste o mie de oameni acum douăzeci şi cinci de ani ca să mă las eu şi ceilalţi ca mine sau mai buni decât mine atât de uşor trimişi acasă cu coada între picioare şi pumnul în gură. Veţi mai auzi de noi. Cât despre acest proces verbal de constatare a contravenţiei, ca şi despre alte procese verbale similare, haideţi să vedem ce vor spune şi instanţele de judecată, eventual Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Şi aşa sunteţi campioni în a pune România în situaţia de a pierde acolo procese peste procese.

P.S.- Azi se împlinesc exact douăzeci şi cinci de ani de la Marşul Alb din 13 iulie 1990, când multe zeci de mii au mărşăluit pe străzile Bucureştiului pentru a cere eliberarea sutelor de oameni reţinuţi în timpul represiunilor sălbatice din 13-15 iunie 1990.

articol preluat de pe http://marturiilehierofantului.blogspot.ro

Imnul Jandarmilor 2014

sursa – https://www.youtube.com

Ce am mai făcut în ultima vreme

Posted by APADOR-CH on 14 Iulie 2015

(Alexandru Cristian Surcel) Despre unionism în preziua celei de-a patra Mari Adunări Naţionale de la Chişinău

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926
foto – ro.wikipedia.org
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel - foot - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com

4 iulie 2015

Trăim, pare-se, o vară densă în evenimente istorice. Dintre toate, pentru mine cea mai mare rezonanţă o are cea de-a patra Mare Adunare Naţională care începe mâine, 5 iulie 2015, de la orele 14, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul celui de-al doilea mare oraş românesc, Municipiul Chişinău. Nu neg importanţa referendumului din Grecia, nici pe cea a legalizării generale a căsătoriei gay în Statele Unite. Însă pentru noi, pentru români, ambele sunt de importanţă secundară, respectiv terţiară, faţă de ceea ce se va întâmpla mâine dincolo de Prut, când se va cere cu subiect şi predicat Unirea Republicii Moldova cu România.

Rapid, o trecere în revistă, pentru a se înţelege importanţa momentului: la 27 august 1989, urmând un model consacrat în alte părţi ale spaţiului românesc în anii 1821, 1848 şi 1918, avea loc la Chişinău prima Mare Adunare Naţională, care forţa autorităţile încă sovietice să adopte ca limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti limba română (şi nu vreo iluzorie „limbă moldovenească”) scrisă cu grafie latină. Cu ocazia împlinirii a exact un  an de la declanşarea revoluţiei în România, la 16 decembrie 1990, era convocată cea de-a doua Mare Adunare Naţională, la care se cerea obţinerea independenţei Republicii Moldova, ca prim pas către reunificarea românească. Iar la 27 august 1991, cea de-a treia Mare Adunare Naţională declara efectiv independenţa celui de-al doilea stat românesc şi desprinderea sa de URSS.

Independenţa obţinută prin cele trei Mari Adunări Naţionale, care au dat şi numele spaţiului în care s-au desfăşurat, Piaţa Marii Adunări Naţionale, nu era însă gândită pentru perpetuitate, ci doar ca o etapă intermediară şi necesară înainte de reunificarea cu România, după modelul recentei reunificări germane. Contextul geopolitic nu a fost însă cel potrivit, Federaţia Rusă s-a opus din răsputeri, declanşând în anul 1992 războiul de pe Nistru, iar puterile occidentale au preferat să menajeze relaţia cu Moscova decât să dea curs reparaţiei istorice faţă de români. Ulterior, pe fondul deziluziei, a existat un reviriment al forţelor politice de sorginte sovietică, care au dus la un anumit regres de pe calea pe care această România de Est care este Republica Moldova pornise atât de impetuos din martie 1989 şi până-n august 1991.

Cursul firesc al istoriei poate fi însă cel mult întârziat, ceea ce este natural să se întâmple se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. În aprilie 2009, la două decenii după debutul mişcării de emancipare naţională, o nouă revoluţie a unei noi generaţii declanşa procesul prin care forţele post-sovietice aveau să piardă puterea. Mai important decât atât, evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău redeschideau lupta pentru refacerea unităţii naţionale româneşti. Născută în aprilie 2011, Platforma Civică, apoi Unionistă Acţiunea 2012 devenea catalizatorul şi unificatorul mişcării unioniste de pe ambele maluri ale Prutului şi reuşea, prin acţiunile sale, să repună Unirea pe agenda publică din ambele state. Constituit la 16 mai 2015, în cadrul marelui marş unionist cu 25.000 de participanţi de la Chişinău, Blocul Unităţii Naţionale (BUN), o largă coaliţie a societăţii civile din Republica Moldova, organizează acum cea de-a patra Mare Adunare Naţională, care va completa ceea ce au realizat primele trei Mari Adunări Naţionale.

Prin urmare, în acest context şi în ajunul unor evenimente istorice esenţiale, cred că este foarte potrivit să discutăm despre unionism, despre motivele pentru care eu unul, de exemplu, susţin cu tărie această idee. Sper că cele de mai jos îi vor pune pe gânduri şi pe cei care sunt mai neîncrezători.

Primul set de argumente este cel de ordin sentimental. Nu voi insista foarte mult asupra lui. Pur şi simplu, mă simt la fel de în ţara mea şi de o parte şi de cealaltă a Prutului, nu văd de ce ar trebui să existe două state româneşti, când nici cultura, nici limba, nici mentalităţile şi nici istoria nu le despart. Nu am de ce să accept ca pe un dat de neschimbat voinţa celor mai siniştri criminali de război, Hitler şi Stalin, sau concesia liderilor unor naţiuni extenuate de anii de război mondial, precum Churchill, Roosevelt şi Truman.

Sigur, mi s-ar putea răspunde că nu este acesta singurul caz, că uite în ciuda comunităţii de limbă şi cultură ţări ca Germania şi Austria duc o existenţă separată. Se uită însă că Austria are o tradiţie statală foarte veche, că de fapt a fost hegemonul lumii germane timp de secole, până când, pe la 1859, a fost înlăturată de la aspiraţia de unificator al Germaniei de către Prusia lui Bismarck, ceea ce nu se poate spune despre Moldova de Est. Şi se mai uită că şi după aceea austriecii au continuat să se considere germani şi că după primul război mondial şi-au dorit unificarea cu Germania, fiind împiedicaţi numai de voinţa puterilor învingătoare în primul război mondial. În 1938 Anschluss-ul a fost primit cu entuziasm de majoritatea austriecilor, iar dacă Hitler nu ar fi declanşat şi pierdut un nou război mondial Austria ar fi fost şi astăzi o parte a Germaniei. De fapt, cazul Germaniei şi al Austriei trebuie să fie un avertisment pentru toţi naţionaliştii extremişti, pentru toţi şovinii care vor să-i dea afară din ţară ba pe unguri, ba pe ruşi, sau care ar vrea să dispară cumva romii, este exemplul perfect despre cum poate să distrugă naţionalismul prost înţeles o construcţie naţională.

De fapt, dacă ne uităm înapoi în istorie, nu putem decât constata că românii au evoluat treptat către reunirea într-un singur stat. Desigur, nu trebuie să privim această tendinţă in termenii pompieristici ai paşoptiştilor sau ai istoriografiei naţional-comuniste din perioada Ceauşescu, dar negarea ei de către anumiţi „demitizatori” constituie în sine o mistificare a istoriei la fel de gravă.

Chiar dacă ne cunoaştem istoria timpurie destul de fragmentar, este clar că românii, singuri sau împreună cu alte grupuri etnice- slavi, bulgari turcomani- s-au organizat în diferite formaţiuni statale prin secolele VIII-IX. Prefer să le spun statale si nu formaţiuni prestatale sau, şi mai vag, politice, aşa cum fac de multe ori istoricii români, pentru că, indiferent de controversele asupra definirii noţiunii de stat, ele prezentau cele trei caracteristici fundamentale ale oricărui stat, de la oraşele-state sumeriene la republicile şi monarhiile din zilele noastre: teritoriu, populaţie şi o structură organizaţională distinctă in raport cu societatea. Sunt de acord, din acest punct de vedere, cu şcoala de istorie anglo-saxonă.

Multe dintre aceste entităţi statale au fost înglobate ulterior în regatele sau imperiile multietnice ce au dominat regiunea, unele s-au constituit chiar în cadrul unor astfel de structuri (Imperiul Bizantin, Imperiul Mongol), dar prin secolul al XIV-lea cele care nu au fost cucerite sau care s-au eliberat s-au unificat, dând naştere unor structuri mai ample şi mai durabile: Ţara Românească (Valahia), Ţara Moldovei şi Podunavia (Dobrogea). Dacă ultima a avut o existenţă scurtă, fiind ocupată temporar de otomani în 1389, alipită imediat după aceea Ţării Româneşti, pentru a fi cucerită de Imperiul Otoman în 1420 pentru următorii patru sute cincizeci şi opt de ani, Valahia şi Moldova au reuşit să reziste, chiar dacă la un moment dat şi-au pierdut independenţa.

Mai mult, oricât încearcă unii să nege acest lucru, conştiinţa comunităţii a existat şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. O regăsim în instituţiile identice ale celor două voievodate, în dreptul cutumiar comun, în corespondenţa externă a unor lideri de talia lui Ştefan cel Mare, în scrierile umaniştilor, cronicarilor şi iluminiştilor din secolele XVI-XVIII. Desigur că domnitorii cu veleităţi de unificatori precum Petru Rareş, Mihai Viteazul, Vasile Lupu sau până şi unii principi de etnie maghiară ai Transilvaniei, ori cei care au încercat să-şi asigure dinastia în ambele state, ca Movileştii, au acţionat în primul rând în baza unor ambiţii personale, dar făcând asta ei au configurat un proiect pe termen lung, acela al refacerii regatului antic al Daciei, proiect care nu a lăsat indiferente nici marile cancelarii otomane, austriece sau ruseşti.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, aşa cum remarca şi Florin Constantiniu în „Istoria sinceră a poporului român”, lucrare de referinţă a demitizării rezonabile, nu a fost doar un accident, un proces istoric de scurtă durată motivat de un naţionalism ficţional. Mica şi Marea Unire trebuiau să se întâmple şi au avut loc când contextul internaţional a permis-o. De altfel, pentru Basarabia apartenenţa la statul român a durat doar douăzeci şi doi de ani, o perioadă fantastic de scurtă la scara istoriei- în fond, douăzeci şi cinci de ani au trecut deja de la căderea comunismului şi mulţi care am apucat acel regim suntem încă tineri- şi, cu toate astea, putem constata, din pasiunile pe care raportarea la acea perioadă le stârnesc deopotrivă adepţilor şi adversarilor Unirii, ce piatră de hotar istorică au reprezentat cele două decenii şi un pic.

Nu voi comenta pretenţiile „moldoveniste” la o limbă şi o etnie distinctă. Ele sunt pur şi simplu caraghioase. Nu există nici măcar un dialect de care „moldoveniştii” să se poată prevala, aşa cum o fac „macedoniştii” din Skopje când afirmă că ei nu sunt bulgari. Graiul vorbit în Maramureş este mai excentric decât orice se vorbeşte în oricare parte a Moldovei istorice sau de către etnicii români de dincolo de Nistru. Mai sunt cei care afirmă că moldovenii de peste Prut sunt un soi de hibrizi ruso-români, care nu sunt nici una, nici alta, dar, dincolo de caraghioslâcul respectivei afirmaţii într-un stat unde etnicii ruşi reprezintă consistent sub 10% din totalul populaţiei, haideţi să fim serioşi: toţi românii sunt nişte corcituri la câte neamuri s-au perindat prin părţile noastre de-a lungul istoriei şi preistoriei; limba şi cultura sunt cele care contează, nu rasa. Iar faptul că basarabenii introduc în cultura română o anumită influenţă rusă nu trebuie să ne deranjeze, dimpotrivă. Rusia poate să nu ne placă din punct de vedere politic, dar cultura rusă e una dintre marile culturi ale lumii, iar civilizaţia noastra nu are decât de câştigat printr-o astfel de influenţă, aşa cum a câştigat când transilvănenii şi bănăţenii au adus influenţa germană.

Într-o încercare de a-i imita pe austrieci, al căror stat este o ultimă rămăşiţă a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, nu o dată stataliştii de la Chişinău afirmă că Republica Moldova ar continua tradiţia statală moldovenească. Nimic mai greşit. Ţara Moldovei s-a unificat cu Ţara Românească constituind România. Aşadar România continuă statalitatea Moldovei medievale şi toate fostele capitale ale acesteia- Baia, Suceava, Iaşi- sunt în România. Mai mult, din punct de vedere juridic tot România este succesoarea acelei Republici Democratice Moldoveneşti constituită pe teritoriul Basarabiei în zilele revoluţiei din 1917-1918. De fapt, Republica Moldova îşi află rădăcinile într-o creaţie stalinistă menită să pregătească expansiunea sovietică peste Nistru- Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească constituită în 1924 în Transnistria-, pe care românii basarabeni au reuşit să şi-o aproprieze, de bine de rău, în 1989-1991, la destrămarea URSS.

Nu pot încheia partea istorică fără să mă refer la o altă afirmaţie care mai apare prin mediile europene, când discutăm de identităţi şi construcţii naţionale: ideea că o nouă conştiinţă identitară, distinctă, ar putea fi consolidată în câteva decenii, pe un criteriu finalmente strict geografic şi sub presiunea unui ocupant. Am întâlnit această supoziţie în cazul macedonenilor bulgarofoni, dar şi cu referire la moldovenii de peste Prut. Este o idee care are directă legătură cu opinia potrivit căreia naţiunile sunt oricum nişte ficţiuni de secol XIX, fără bază reală. Însă, dacă pornim de la prima doctrină naţională certă din istorie, de care putem lua act deschizând o carte care se află aproape în orice casă, Biblia, şi ajungând până la mişcările separatiste ale catalanilor şi bascilor din Spania sau ale italienilor din Corsica, putem vedea că lucrurile nu stau deloc aşa. Naţiunile moderne, indiferent dacă se definesc pe criteriu etnic, religios, civic sau mixt, au rădăcini adânci şi sunt rezultatul unor procese culturale, politice şi sociale care se întind pe sute de ani. Statul naţional este un progres, nu o fundătură a istoriei, iar cei retrograzi sunt acei europenişti care ar dori să dea timpul înapoi către imperiile multinaţionale, transformând Uniunea Europeană dintr-o Europă a naţiunilor într-o Europă a regiunilor. Cât de falsă este această idee în cazul moldovenilor transpruteni se vede de altfel din permanenta dezbatere identitară de la Chişinău, în care unii, nu neapărat unionişti, îşi asumă identitatea românească, iar alţii nu fac altceva decât să manifeste un sindrom Stockholm vizavi de fostul ocupant.

Nu putem discuta însă tema Unirii numai în termenii sentimentelor şi ai istoriei. Trăim o epocă pragmatică şi materialistă, în care întrebarea „ce ne iese?” reprezintă un leitmotiv general. Unii, egoişti şi înguşti la minte fie vorba între noi, se gândesc că Moldova de Est este săracă, că nu are resurse, că prin Unire doar s-ar importa nişte probleme sociale şi economice într-o Românie deja săracă. Respectivii nu văd în precedentul german un exemplu pozitiv, ci unul negativ, căci „uite cât i-a costat pe vest-germani unificarea”. Ei nu-şi pun întrebarea dacă Germania ar mai fi fost cea mai mare putere economică şi politică a Uniunii Europene fără reunificare. Eu sunt gata să pariez că nu.

În primul rând, România nu este o ţară săracă, ci este o ţară furată. Dacă de mâine clasa politică ar înceta furtul generalizat, ţara noastră nu ar mai avea nevoie nici de FMI şi nici de atâtea politici de austeritate. Iar dacă Republica Moldova este şi mai săracă, este pentru că nu are acces la resursele României. Altfel, decalajul dintre România şi Republica Moldova este departe de a fi atât de mare cât a fost în 1990 cel dintre Germania de Vest, o economie capitalistă de top, şi Germania de Est, o economie socialistă falimentară. La ora actuală avem acelaşi sistem social şi economic, costurile integrării ar fi mult mai mici iar diferenţele ar dispărea mult mai repede.

Cum spuneam, România nu este o ţară săracă, are poate chiar prea multe resurse care fac viaţa relativ uşoară, şi asta explică de ce românii nu şi-au dezvoltat niciodată disciplina specifică germanilor, scandinavilor sau japonezilor. Moldova de Est la rândul său are un potenţial agricol deosebit, era alături de Georgia furnizorul de fructe şi produse viticole al imensei Uniuni Sovietice. De asemenea, există acolo cariere pentru o foarte bună piatră de construcţii. Dacă aceste resurse s-ar adăuga celor ale actualei Românii, puterea economică cumulată a ţării reunificate ar creşte considerabil şi toţi locuitorii, indiferent de pe care parte a Prutului, ar putea beneficia de rezultat.

Mai mult, reunificarea ar permite refacerea legăturilor economice tradiţionale dintre cele două maluri ale Prutului, ceea ce ar conduce deopotrivă la progresul teritoriului actual al Republicii Moldova, dar şi al celor mai sărace judeţe din România. Dinamismul urban al alăturării Chişinăului, Bălţilor şi Cahulului la oraşe ca Iaşi, Bacău şi Galaţi ar permite ca în Moldova istorică să se duplice ceea ce se întâmplă în Transilvania şi Banat, cu salba lor de oraşe dezvoltate, sau în sudul dominat de Bucureşti, Ploieşti, Constanţa şi Craiova.

Dar mai important de mii de ori decât resursele este factorul uman. România nu duce lipsă de talente şi de creiere, chiar dacă, deocamdată, pe acelaşi fond al incapacităţii clasei politice şi al indolenţei birocraţilor, de foarte multe ori le exportă, în loc să le folosească aici. Niciodată însă nu este destul când vine vorba de oameni şi haideţi să ne uităm puţin câte valori se afirmă sau ne vin de peste Prut, în cultură, dar şi în economie. Ce-ar fi dacă şi această bogăţie umană s-ar cumula? Am văzut ce s-a întâmplat şi după Mica Unire, când valorile Moldovei de Vest şi ale Valahiei s-au regăsit în acelaşi cadru, şi mai ales după Marea Unire, care a condus direct la formarea generaţiei de aur a culturii române cu oameni din toate provinciile istorice, precum şi la anii economici de vârf 1934-1939. Să nu ne imaginăm cumva că România de atunci era mai bogată sau mai dezvoltată decât cea de acum, era o Românie mult mai rurală, cu un procent de analfabetism ridicat. Nu prosperitatea economică şi înflorirea culturală au condus la unificare, ci unificarea la prosperitate economică şi înflorire culturală.

Sunt desigur şi cei care susţin că e mai uşor să atingi prosperitatea economică când ai de administrat un  teritoriu mai mic. Cel mai des e citat exemplul Sloveniei, o poveste de succes, fără îndoială, dar în contextul şi în condiţiile Uniunii Europene. Ar fi însă greşit să luăm Uniunea Europeană ca pe o realitate garantată. Sunt departe de a fi eurosceptic, dimpotrivă, dar hai să o recunoaştem: coeziunea Uniunii Europene nu este încă perfectă şi nu se poate şti în ce măsură va rezista diferitelor crize (cum este, de exemplu, chiar zilele acestea, criza grecească). Acestea tind mai degrabă să scoată la suprafaţă discrepanţele dintre membri şi diversele egoisme naţionale. Sunt convins că dacă mâine Uniunea Europeană s-ar dizolva, mai devreme sau mai târziu fostele republici iugoslave ar începe să se gândească la refacerea federaţiei, oricât de mult sânge a curs între ele.

Prin urmare, noi trebuie să fim pregătiţi pentru orice ipoteză, or în condiţiile specifice zonei noastre unitatea este de preferat egoismului regional. Efectele negative ale centralismului pot fi uşor înlăturate printr-o autonomie locală reală; este drept că până acum în România aceasta a beneficiat baronilor locali şi nu populaţiei, dar până în final aceasta este o etapă care începe deja să fie depăşită, pe măsură ce baronii locali înfundă puşcăriile.

De altfel, cel mai bun contraexemplu la cazul Sloveniei este chiar Republica Moldova, unde teritoriul mai mic nu a adus prosperitate, ba chiar a întârziat dezvoltarea economică. În schimb, reunirea cu România ar accelera aceste procese în regiunea dintre Prut şi Nistru.

Trecând de argumentele de ordin economic şi social, ajungem la capitolul securitate. Providenţa sau hazardul au făcut ca românii să locuiască un teritoriu variat, frumos şi destul de bogat, dar în acelaşi timp situat într-o zonă periculoasă a continentului. Cea mai mare parte a istoriei noastre am fost prinşi între vecini puternici şi expansionişti, venind din trei direcţii, care nu o dată şi-au purtat războaiele pe pământul nostru. Cât timp am fost divizaţi, am fost victime sigure.

Părea că această stare de lucruri a încetat odată cu prăbuşirea comunismului. Prin România cel puţin, ne-am imaginat că putem ignora liniştiţi ştirile externe în favoarea cancanurilor şi că singurele războaie pe care soldaţii noştri mai trebuie să le poarte sunt cele din locuri foarte îndepărtate, unde pur şi simplu sprijinim nişte mari puteri de la care sperăm să obţinem diverse lucruri. Numai că evenimentele ultimului an, evenimente ce sunt încă în curs, ne-au dovedit că lucrurile nu stau nici pe departe aşa, că un imperiu care se destramă, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, mai poate trăi revirimente şi mai poate deveni periculos.

Criza ucraineană confirmă ceea ce eu am presupus tot timpul: că cei care cred că Rusia şi-a schimbat nu doar părul, ci şi năravul, că nu mai doreşte decât afirmare economică şi a renunţat la obiectivul geopolitic vechi de trei secole de a ieşi la Marea Adriatică şi de a „elibera” Constantinopolul, pur şi simplu se îmbată cu apă rece. Tare aş fi vrut să mă înşel, ca Moscova să aibă înţelepciunea Berlinului sau a Londrei şi să renunţe la imperialismul de şcoală veche în favoarea unui loc economic fruntaş, pentru care are tot potenţialul necesar, dar anexarea Crimeei şi rebeliunea în curs a coloanei a V-a ruse în regiunile estice ale Ucrainei, după cele întâmplate în 1999-2000 în Cecenia şi în 2008 în Georgia, demonstrează că am avut dreptate.

Apoi, trebuie să fim atenţi şi la Ucraina însăşi, o ţară cu patruzeci şi cinci de milioane de locuitori şi multe frustrări istorice, în care prezenţa ameninţătoare a ultranaţionaliştilor şi neonaziştilor nu poate fi ignorată. Desigur că vreau Ucraina în Uniunea Europeană şi îmi doresc o bună vecinătate cu Kievul, dar starea de fapt de acolo recomandă prudenţă.

Poetul moldovean Vasile Alecsandri a scris în celebra sa „Hora Unirii” că „Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte”. Separat, şi România, şi Republica Moldova se pot apăra mai greu decât o pot face împreună. Şi nu ar trebui să repetăm greşeala României interbelice şi să contăm prea mult pe sistemul de alianţe şi pe garanţiile de securitate externe. La momentul 1940, şi Mica Antantă, şi Antanta Balcanică, şi garanţiile anglo-franceze nu au mai valorat nimic. Aşa cum acum garanţiile de securitate anglo-americane oferite Ucrainei în 1994 nu au valorat nimic când al treilea garant, Rusia, a fost cel care a agresat respectiva ţară. Teoretic, NATO ne oferă o protecţie mult mai solidă decât sistemul de alianţe din perioada interbelică. Practic, vom vedea când se va pune în mod concret problema, ceea ce sper sincer să nu fie vreodată cazul.

Şi mai este o problemă cu umbrela NATO. Ea nu protejează Republica Moldova, stat care sub presiunea Rusiei s-a declarat neutru prin propria sa Constituţie. Sunt astfel trei milioane de români care nu beneficiază de această protecţie, iar eu unul nu mă simt bine cu asta.

Mai este un aspect asupra căruia nu este bine să fim naivi. Coloana a V-a finanţată şi coordonată de la Kremlin şi care face atât de mult rău Ucrainei există şi în Republica Moldova. I-am văzut în acţiune, ştiu cât de violenţi şi de plini de ură viscerală sunt, am constatat cum un enunţ de genul „ouă aveţi, minte nu” îi poate opri din escaladarea agresiunii doar preţ de câteva minute. Nu este nicio diferenţă între aceşti indivizi şi derbedeii din trupele SA ale lui Hitler. Ei bine, este în dezinteresul total al românilor de pe ambele maluri ale Prutului ca dezordinea din Harkov, Lugansk, Doneţk să se extindă până pe teritoriul Basarabiei. Pentru unii pentru că ar însemna haos la ei acasă, pentru ceilalţi pentru că ar fi iar văzuţi ca ataşaţi unei zone de instabilitate şi sancţionaţi economic, aşa cum s-a mai întâmplat în timpul războaielor iugoslave. Or, într-o Românie reunificată, aceste grupuri de fapt puţin numeroase, dar organizate paramilitar şi finanţate cu generozitate din banii plătiţi de Europa pe gazul rusesc, ar putea fi mult mai uşor ţinute sub control.

De altfel, noi, românii, ar fi trebuit să fim lămuriţi cu privire la „noua” Rusie încă demult, din zilele războiului de pe Nistru, în care aşa-zişii „voluntari” ruşi şi Armata a 14-a rusă au jucat rolul primordial. Aşa cum am fost printre primele popoare confruntate cu „deliciile” revoluţiei bolşevice în 1918, tot la noi Rusia a menţinut prin acea aşa-zisă Republică Moldovenească Nistreană ultimul colţ viu al Uniunii Sovietice. Mă rog, viu în felul în care erau zombie-i din filmul „Noaptea morţilor vii”.

În timp Transnistria s-a transformat într-un focar de infecţie, un regim de dictatură ce nu-şi mai are locul în Europa mileniului III şi care a devenit placa turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane. Prima afectată este, evident, Republica Moldova, dar şi România se află foarte aproape. Însă, în anii ’90, când România era foarte slabă, ea a fost exclusă de Rusia din formulele de negociere dintre Chişinău şi Tiraspol. Iar Chişinăul a fost întotdeauna chiar mai slab decât Bucureştiul. Hai să facem aşadar un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi dacă locul Republicii Moldova în formatul de negociere ar fi luat de o Românie reunificată?

Să nu fiu înţeles greşit, cred că nimeni în toate minţile lui, şi din păcare nu pot să-l includ în categoria asta pe Putin, îşi mai doreşte un nou război la Nistru. Dar alta ar fi capacitatea României reunite de a securiza linia de demarcaţie şi de a supraveghea cine şi ce trece pe acolo, de a negocia cu separatiştii şi de a determina respectarea drepturilor celor circa o sută şaptezeci de mii de etnici români trăitori în localităţile controlate de separatişti (34% din totalul populaţiei zonei, adică cel mai numeros grup etnic luat individual). Iar apoi, în timp, probabil împreună cu Ucraina, o Românie unită ar putea găsi soluţia ideală pentru regiunile de dincolo de Nistru şi pentru diferitele segmente de populaţie ale acestora.

Aşa cum am spus de fiecare dată când am fost întrebat de ce susţin ideea Unirii dintre România şi Republica Moldova, motivele sunt multe, multe sunt pragmatice, iar discuţia ar fi foarte lungă. Am încercat să le sintetizez aici şi sper că am şi reuşit. Însă dacă aş începe să rescriu acest text de la zero, probabil că aş mai găsi vreo câteva.

articol preluat de pe http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/

(Alexandru Cristian Surcel) Misterele legii adunărilor de protest

foto – marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel - foot - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com

8 iunie 2015

De fapt, nu sunt niciun fel de mistere. Atunci când, în spaţiul public şi nu numai, se discută despre adunări publice, demonstraţii, mitinguri, manifestaţii, pe scurt cam 90% din conţinutul acelui drept fundamental al omului denumit libertatea de întrunire, aproape dintotdeauna, raportat la existenţa României post-decembriste, auditoriul se loveşte de un de neînţeles amestec de reacredinţă a unor autorităţi precum Jandarmeria Română, de ignoranţă, incompetenţă şi din nou reavoinţă din partea diferiţilor reprezentanţi ai presei, precum şi de enorm de multă ignoranţă din partea unei populaţii neobişnuite să consulte legile şi să-şi cunoască drepturile.

Consacrat prin articolul 39 din Constituţia României, dreptul la libera întrunire este reglementat prin Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Este o lege cu numai treizeci de articole, în forma sa actuală, nu foarte lungă. Aşadar nici pe departe un cod civil cu trei mii de articole, greu de lecturat şi de digerat, o lege pe care toţi ar trebui să o citim pentru că nu se ştie când vom avea nevoie să ne aducem o nemulţumire în stradă.

Este o lege cu destule hibe, mai veche decât Constituţia, o altă emanaţie, din perioada mineriadelor, a regimului politic rezultat din acele nefericite alegeri din Duminica Orbului 1990. Prin urmare este o lege al cărei spirit nu are nimic de-a face cu democraţia autentică, ci doar cu eforturile unei puteri panicate că lucrurile s-ar putea bascula oricând, pentru a pune botniţă contestatarilor săi.

Dar, chiar şi o lege cu o intenţie iniţial antidemocratică poate fi aplicată în spirit democratic dacă există bunăvoinţă. Numai că de douăzeci şi patru de ani de când există această lege, atât autorităţile, inclusiv în comunicate oficiale, cât şi mass-media vorbesc de „autorizarea” sau de „aprobarea” adunărilor publice. Un fel de revoluţie cu voie de la poliţie, ca în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. După marşul pentru păduri din 9 mai 2015, Digi 24 TV a consacrat chiar un întreg reportaj-editorial conceptului de „autorizare” a adunărilor publice, reproşând atât Ministerului Afacerilor Interne, cât şi Jandarmeriei Române că din 2012, după intervenţiile violente din Piaţa Universităţii din ianuarie, nu respectă Legea nr. 60/1991 republicată şi uite cum a fost cuprins în ultimii ani Bucureştiul de marşuri şi de manifestaţii. Un reportaj perfect pentru o televiziune de stat din Federaţia Rusă sau Republica Populară Chineză, dar absolut ruşinos pentru o televiziune privată dintr-un stat democratic, membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Numai că, ce să vezi, Legea nr. 60/1991, în niciunul din cele treizeci de articole ale sale, nu foloseşte nici măcar umbra cuvintelor „autorizare”, „aprobare”, „permis”, pentru că un astfel de concept ar contraveni şi Constituţiei şi legislaţiei internaţionale în materie de drepturi ale omului. „Autorizarea” întrunirilor publice era norma legală înainte de 1989, când, deşi probabil unii funcţionari publici şi jurnalişti ai zilelor noastre, ieşiţi de pe băncile unui sistem de educaţie distrus prin veşnica tranziţie de la hoas către haos, habar n-au, România avea un regim totalitar.
Legea nr. 60/1991 prevede doar obligaţia organizatorului unui protest de a notifica adunarea publică primăriei din localitatea unde urmează să se desfăşoare. Este o altă discuţie că, din cauza concepţiei abuzive a altor părţi din lege şi a normelor metodologice, ceea ce ar trebui să fie o simplă notificare devine o procedură destul de complicată, în care organizatorul trebuie să negocieze toate detaliile în prealabil cu o comisie de ordine publică nu neapărat prietenoasă, reprezentând diferite autorităţi de tipul Jandarmeriei, poliţiei, poliţie rutiere etc., cu care încheie un protocol contrasemnat de primar, că Jandarmeria îi va crea un ţarc din garduri metalice fie că vrea, fie că nu, sub pretextul siguranţei, dar de multe ori cu un anumit efect de ridiculizare a manifestanţilor ş.a.m.d. Dar din moment ce legea nici măcar nu pomeneşte de „autorizare” de ce o fac Ministerul de Interne, Jandarmeria, primăriile, şi, culmea culmilor, acel cerber al democraţiei care ar trebui să fie presa?

Că sub pojghiţa europeană şi plimbată prin mall-urile cele mai moderne ale multora din oamenii noştri din structurile statului, dar din păcate şi din mass media, se ascund acelaşi gen de personaje grobiene stil generalul Pleşiţă, pe umerii, pumnii şi nesimţirea cărora s-au susţinut guvernele dictatoriale timp de mai bine de o jumătate de secol, este demonstrat din plin şi de felul în care sunt tratate, la doisprezece ani de la adoptarea sub presiunea aderării la Uniunea Europeană, modificările aduse Legii nr. 60/1991. Pentru că această lege dintr-o epocă nefericită a fost totuşi ameliorată printr-o serie de modificări aduse în anul 2003.

Astfel, cel mai important, la momentul respectiv a fost introdus articolul 3 cu următorul conţinut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al caror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate.” Acest articol, pe baza căruia în instanţele de judecată s-au câştigat pe bandă rulantă plângeri împotriva proceselor verbale de constatare a contravenţiilor, este pur şi simplu sistematic ignorat de Ministerul de Interne şi de Jandarmeria Română, sau interpretat total aiurea (de exemplu, în optica Jandarmeriei Române, în exteriorul sediului sau imobilului unei persoane juridice înseamnă în curtea instituţiei, ori până şi un student de anul I la drept ştie că orice dependinţă face parte din imobil şi reprezintă incinta acestuia, nicidecum exteriorul).

Regretabil, dacă nu chiar dezgustător, este că nici presa, pentru a cărei libertate au murit oameni în decembrie 1989 şi în iunie 1990, nu citează prea des articolul 3 din Legea nr. 60/1991 republicată. Să fie incompetenţă, să fie reavoinţă? Probabil ambele, de la caz la caz. Apropo, o mică informaţie pentru doamnele şi domnii din presă, despre protestul pentru păduri de ieri după-amiază, la care Jandarmeria Română a arătat încă o dată cât de mult o deranjează- şi am să citez dintr-o întâmpinare depusă de Jandarmeria din Bacău într-un proces contravenţional judecat la Vaslui- „tupeul post-decembrist” al cetăţenilor care-şi exercită drepturile. Acesta s-a desfăşurat într-un spaţiu delimitat de sediile Universităţii Bucureşti şi Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi nu trebuia notificat, reţineţi termenul, notificat, fiind exceptat prin dispoziţiile articolului 3 din Legea nr. 60/1991, citat mai sus. A, şi încă o mică lecţie de drept: normele speciale derogă de la cele generale, aşadar excepţiile au întotdeauna prioritate, vedeţi şi în dreptul roman principiul specialia derogant generalibus.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat ieri după amiază în Piaţa Universităţii, ca de altfel şi în Piaţa Victoriei în faţa sediului Guvernului, nu a constituit un abuz al protestatarilor, care au desconsiderat Legea nr. 60/1991, aşa cum le place anumitor jurnalişti, probabil şi cu alte acoperiri sau dependenţe financiare, să creadă, ci un abuz în serviciu al responsabililor din Ministerul de Interne şi din Jandarmeria Română, care într-adevăr au desconsiderat Legea nr. 60/1991. Apropo de asta, doamnelor şi domnilor de la Jandarmeria Română aş dori să le citez următorul text: „În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (…)” Nu, nu este din „Harry Potter” sau „Lord of the Rings”, este articolul 37 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

În fine, este de fapt foarte clar că România are nevoie de o nouă lege a întrunirilor publice care să elimine odată pentru totdeauna contradicţiile şi procedurile birocratice, intenţionat greoaie şi restrictive, dar şi beţia din jurul unor cuvinte de tipul „autorizare”, „aprobare” etc. Iar un bun exemplu este, culmea, având în vedere decalajul democratic dintre cele două maluri ale Prutului, Legea nr. 26/2008 privind întrunirile din Republica Moldova. Potrivit acestei legi, organizatorii unei adunări publice au doar obligaţia de a notifica primăria. Fără comisii, fără negocieri şi fără protocoale semnate cu toate autorităţile reprezentate în comisie. Dacă primăria are motive să nu permită respectiva adunare publică, îi cheamă în judecată pe organizatori, iar instanţa de judecată este cea care admite sau respinge cererea de interzicere a adunării publice. În România, de exemplu, interzicerea unei întruniri este un act unilateral al primarului, pe care organizatorul întrunirii este cel care trebuie să-l conteste în contencios administrativ. Iar această lege în vigoare la Chişinău, care este de o mie de ori mai potrivită cu reglementarea unui drept fundamental al omului decât omoloaga sa de la Bucureşti, a fost adoptată în plină guvernare comunistă Vladimir Voronin, în timp ce „democraţii” de pe Dâmboviţa, şi de la stânga, şi de la dreapta, fac ce fac şi nu vor să se atingă cu adevărat de Legea nr. 60/1991.

articol preluat de pe – http://marturiilehierofantului.blogspot.ro