Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Localele dau un semnal clar

Localele dau un semnal clar

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

6 iunie 2016

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clothilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clothilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al “talibanismului civic”: nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 “talibanii civici” au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB) . În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) #Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

24 mai 2016

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul “medici pentru România”, care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit “glonţul” şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în “epoca de aur” ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Scrisoare deschisă a unui “golan” către Marian Munteanu

Ecuson de “golan” pe care mi l-am confecţionat şi l-am purtat după mineriada din 13-15 iunie 1990, la manifestările pentru eliberarea celor arestaţi şi la primele evenimente comemorative – Alexandru Cristian Surcel

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

15 aprilie 2016

Domnule Marian Munteanu, nu ne cunoaştem personal, dar ne-am intersectat de multe ori în acel tumultuos an 1990. Cred că prima oară am trecut unul pe lângă celălalt la 18 februarie 1990, în Palatul Victoria, pe scară; eu coboram, domnia voastră urcaţi. Apoi, evident, în Piaţa Universităţii, unde domnia voastră făceaţi istorie din balconul Facultăţii de Geografie, iar eu eram unul din zecile de mii care vă ascultau, de cele mai multe ori aflându-mă pe carosabil sau în apropierea Fântânii. Iar mai târziu, când dumneavoastră şi alţi protestatari vă aflaţi în arest, am îmbrăcat cămaşa albă şi am ieşit din nou în stradă pentru a cere eliberarea domniei voastre şi a celorlalţi.

Vă spun toate acestea ca să nu credeţi că această adresare vine fie din partea cuiva care nu a cunoscut Piaţa Universităţii din 1990, fie, eventual, se afla pe vremea aceea în tabăra cealaltă, a „oamenilor de bine”. De altfel, fotografiile care însoţesc acest text sunt dovada că nu mint. Mai simplu decât să mă caut în miile de fotografii şi sutele de ore de filmări din acea vreme, un puşti de 15 ani într-o mare de tineri, am căutat o serie de obiecte pe care le-am pus bine şi le-am păstrat încă de atunci. Majoritatea, aşa cum puteţi observa, sunt manufacturate de mine.

Brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

În 1990 v-am admirat şi rămân în continuare convins că v-aţi înscris definitiv numele în istorie prin ceea ce aţi făcut atunci. Anul următor nu v-am mai admirat, pentru că aţi ieşit în spaţiul public cu acea iniţiativă numită Mişcarea Pentru România. Chiar dacă nu v-aţi asumat direct şi poate nici măcar în sinea domniei voastre, nu puteţi nega, dacă sunteţi sincer, că acea iniţiativă politică avea certe rezonanţe legionaroide, fiind prima formaţiune din anii ’50 încoace cu astfel de trăsături, pe teritoriul României. Ori mi s-a părut de un prost gust extrem faptul că aţi pus în aplicare o astfel de idee la un an după ce, în seara zilei de 13 iunie 1990, la TVR, Ion Iliescu denunţase „rebeliunea legionară”, o minciună murdară care a costat, la propriu, vieţi şi pe care mulţi prin ţară încă o mai credeau; iar asta cu numai un an înainte de primele alegeri de după Duminica Orbului!

Dar, poate că aţi fost sincer, poate că asta e ceea ce credeţi domnia voastră. Din câte am putut să observ în apariţiile din ultimul timp de pe Realitatea TV, punctele de vedere par să vă fi rămas cam tot la nivelul celor din 1991. Şi, deşi ăsta pare să fie curentul dominant zilele acestea, nu am de gând să discut cu domnia voastră ideologie. Constat pur şi simplu că suntem oarecum apropiaţi în câteva puncte şi departe sau foarte departe în toate celelalte; dar cum eu continui să cred în spiritul democratic care a animat acea Piaţă a Universităţii pe care am avut-o în comun, nu mă voi alătura corului celor care vă judecă din perspectiva delictului de opinie. Prin urmare, legat de episodul Mişcarea Pentru România, ca şi de alăturarea bizară pe care aţi avut-o în anul 2000 cu fostul dumneavoastră torţionar, Virgil Măgureanu, ca şi cu Valeriu Tabără, precum şi cu partidele celor doi- PNR şi PUNR-. niciunul tocmai favorabil opoziţiei democratice în anii anteriori, o să plec de la premisa că pe cât sunteţi de charismatic şi de bun orator, pe atât sunteţi de neinspirat ca politician.

De-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

De-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Motivul pentru care vă adresez această scrisoare este însă altul. Nu numai că aţi fost prezentat, dar aţi început să vă asumaţi calitatea de prezumtiv lider al societăţii civile, aţi început să vorbiţi de deschiderea unei relaţii între societatea civilă şi PNL, vă erijaţi practic în candidat al societăţii civile care, iată, a obţinut sprijinul unuia dintre cele două cele mai importante partide din România. Ei bine, domnule Marian Munteanu, asta este impostură şi este infinit mai gravă, mai condamnabilă moral, decât tentaţia extremismului sau lipsa de inspiraţie în politică! După eşecul Mişcării Pentru România şi exceptând acea tentativă de candidatură la preşedinţie din anul 2000, domnia voastră, domnule Marian Munteanu, aţi fost un cetăţean privat, cadru didactic şi om de afaceri. Desigur, cineva care, la un moment dat, a avut o şansă istorică şi s-a aflat în prim planul civismului şi al politicii din România, dar care ulterior, mai bine de două decenii, nu s-a mai implicat în niciun fel. Cu tot respectul, revenirea domniei voastre în spaţiul public în ultimele câteva luni, după tragedia #Colectiv, nu este suficientă ca să vă propulseze într-o poziţie reprezentativă pentru societatea civilă.

Ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990 - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990 – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Poate că domnia voastră aţi rămas mai mult sau mai puţin blocat în nostalgia anului 1990 şi nu aţi fi singurul dintre vechii „golani” care cade în această tentaţie, uitându-se cu desconsiderare, chiar dispreţ, la protagoniştii mişcărilor de protest din ultimii ani. Eu am fost ceva mai norocos fiind născut cu 12 ani în urma domniei voastre: suficient de „bătrân” ca să nu ratez revoluţia din 1989 şi tumultul anului 1990, dar şi suficient de „tânăr” ca să fiu deschis şi să mă pot implica în mişcările civice ale ultimilor patru ani. Aşa că am ajuns să cunosc destul de bine peisajul societăţii civile al zilelor noastre, fie că vorbim de cei mai de stânga sau de cei mai de dreapta, de Coaliţia pentru Familie ori de Coaliţia pentru Mediu sau de Coaliţia contra Discriminării, de Uniţi Salvăm sau de Iniţiativa România, de Campania Salvaţi Roşia Montană sau de Coaliţia Stop TTIP&CETA, de Neam Unit, GISC Bârlad, de feministe ori de dacişti, de unioniştii de la Acţiunea 2012 ori de Politica Fără Bariere, de monarhiştii din ANRM ori de „tinerii mânioşi” cei anarhişti, de ţăranii răsculaţi din Pungeşti, de apărătorii clădirilor istorice sau de doamnele de la oraş cu suflet mare, salvatoare ale câinilor străzii etc. etc. etc.

Un alt ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Un alt ecuson de “golan” pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ei bine, domnule Marian Munteanu, indiferent ce credeţi despre unii sau alţii dintre aceştia, ei sunt cei care formează societatea civilă de azi, în toată complexitatea ei şi cu toate generaţiile sale, iar domnia voastră nu sunteţi în acest peisaj. Nu e suficient să proclame doamna Alina Gorghiu că aţi fi, vai, marele reprezentant al societăţii civile, iar domnia voastră să preluaţi din zbor şi să nu vă puneţi problema că trei-patru luni de apariţii în emisiune la Rareş Bogdan nu sunt suficiente ca să vă recâştigaţi locul în societatea civilă. Săraca doamnă Gorghiu acum vreo lună sau mai puţin a confundat Uniunea Salvaţi Bucureştiul cu Uniţi Salvăm, lucru scuzabil pentru orice altă Alină, mai puţin pentru cea care este la vârful politicii româneşti.

În încheiere, stimate domnule Munteanu, aşa cum am precizat, nu vă chestionez nici trecutul, nici opţiunile ideologice, dar vă chestionez totuşi moralitatea. Vreţi să vă lansaţi în cursa pentru primăria generală ca un om vertical, care-şi asumă candidatura pe baza calităţilor şi cunoştinţelor sale şi nu a unor merite care nu-i revin, sau ca un impostor, care se pretinde a fi ceea ce nu este?

Ecuson de "golan" la care m-a "chinuit" talentul - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ecuson de “golan” la care m-a “chinuit” talentul – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990 - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990 – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Initiativa Romania – Consultări cu candidaţii pentru alegerile locale, Hotel Minerva, Bucureşti (21.01.2016)
foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit “talibanismul” civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru “răul cel mai mic”, către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria “Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega”.

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană, continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter “mai social”. După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii “anti-sistem” Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere… Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.

29 martie 2016

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Vivat Alburnus Maior!

Vivat Alburnus Maior!
foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

6 februarie 2016

Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec “amarul” printr-o postare dedicată Roşiei Montane.

Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.

Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.

Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.

Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. “Mioriţa”, cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Dihonia dintre monarhişti – cui îi foloseşte?

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

30 decembrie 2015

Pe lângă faptul că azi e 30 decembrie, o zi de tristă amintire pentru toţi românii, căci a însemnat trecerea regimului comunist din faza autoritară în cea totalitară prin eliminarea ultimei instituţii a democraţiei interbelice care mai stătea în picioare şi începutul perioadei celei mai atroce din istoria regimului, dar mai ales pentru monarhie şi monarhişti, peste două zile intrăm în anul care va marca exact o sută cincizeci de ani de la debutul monarhiei constituţionale din România şi de existenţă a dinastiei care a dat ţării patru regi, din care trei cu merite pe care numai răuvoitorii şi ignoranţii nu vor să le vadă. 1866 a fost anul care a dat ţării principele străin, dorit de oamenii politici ai generaţiei de aur paşoptiste încă de la revoluţia din 1848, aducând toate conexiunile europene atât de necesare (da, şi pe atunci integrarea europeană era un element esenţial al viziunii unei Românii moderne), cât şi prima Constituţie demnă de acest nume şi, în plus, copiată după cea mai avansată Constituţie democratică a momentului, cea belgiană.

Este aşadar un an în care toată suflarea monarhistă, batrâni sau tineri, celebri sau iluştri necunoscuţi, ar trebui să depună eforturi pentru a convinge Parlamentul să facă următorul pas după atât de chinuita recentă recunoaştere a zilei de 10 Mai ca sărbătoare legală- nu de alta, dar este totuşi şi Ziua Independenţei-, însă la acelaşi nivel cu Ziua Pompierilor sau cu Ziua Jandarmeriei. 2016 ar trebui să fie anul în care, pentru prima dată după şapte decenii, 10 Mai ar trebui să fie zi nelucrătoare şi sărbătorită la acelaşi nivel cu 1 Decembrie.

Însă, în loc de asta, de câteva zile parcă a intrat necuratul între monarhişti. Totul a început cu scandalul din interiorul celui mai important ONG monarhist exitent la ora actuală: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Aparent pornit de la nemulţumirile mai vechi al unor lideri de filiale şi sucursale- Galaţi, Dolj, Olt, Dâmboviţa, Bacău, Alba- şi de la o crescândă incapacitate a conducerii bicefale, a celor doi copreşedinţi- Marilena Rotaru şi Cătălin Şerban-, după doi ani de coexistenţă, de a mai discuta civilizat unul cu celălalt. La prima vedere, un conflict clasic românesc, nici măcar primul pentru unii dintre protagonişti, foşti sau actuali membri ai partidelor istorice sau ai societăţii civile a anilor ’90.

Doar că a urmat ceva mult mai grav. Vechi personalităţi ale mişcării monarhiste, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Andrei Bădin şi lista probabil e mai lungă, s-au întors brusc şi concertat împotriva chiar a Casei Regale. Denunţând ceea ce ei consideră un fel de regenţă secretă în jurul unui monarh nonagenar rupt de realitate, manipulată de un fel de ocultă a serviciilor de informaţii prin persoana principelui consort şi a actualilor membri ai staff-ului regal, şi încercând cumva să acrediteze ideea că retragerea titlurilor principelui Nicolae în august 2015 nici măcar nu ar fi cunoscută de Rege, aşadar total nevalidă. Ba, în pasul următor, s-au readus în discuţie lucruri petrecute în anii 1997-2001 pentru a ataca în mod direct persoana Regelui Mihai I, care la acel moment era, în mod evident, prezent şi activ.

Şi, în afară de succesiunea în numai câteva zile, cele două evenimente au foarte multe în comun. Primele articole de presă au apărut pe acelaşi site de ştiri, flux24.ro, iar retorica a fost în mare măsură comună: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei ar fi fost acaparată de „oameni ai serviciilor”, căsătoria Principesei Moştenitoare Margareta şi reconcilierea între Rege şi preşedintele României din păcate reales în anul 2000, Ion Iliescu, ar fi fost lucrătura SIE, în prezent staff-ul Casei Regale ar răspunde comenzilor aceloraşi „servicii”, iar Regele ar fi complet izolat şi irelevant. În ambele cazuri s-au făcut afirmaţii destul de precise, care să sune credibil, dar majoritatea practic nedovedibile iar, unele, unde cunosc lucrurile la prima mână, perfect calomnioase.

Nu voi intra însă în toate amănuntele acestor susţineri. Unele au fost deja demontate, altele vor primi răspunsul cu siguranţă, iar câteva ar putea avea un sâmbure de adevăr. Este destul de clar că oameni suntem cu toţii şi greşeli am făcut cu toţii, chiar şi Regele Mihai I sau ceilalţi componenţi ai Casei Regale ori ai staff-ului. De exemplu, despre scoaterea din linia de succesiune a principelui Nicolae, consecinţele acestui gest şi lipsa de transparenţă din jurul motivaţiilor respectivei decizii am scris la momentul respectiv: Mai este monarhia de actualitate?

Voi pune însă întrebarea pe care încă din antichitate ne-au învăţat romanii că trebuie pusă când astfel de lucruri se întâmplă: cui prodest? Adică cui îi foloseşte? Câştigă ceva monarhismul din încercarea de destructurare sau măcar de scindare a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, ca şi din atacarea directă, chiar de către monarhişti de prestigiu, a Casei Regale şi a însăşi persoanei Regelui? Cu siguranţă că nu. În anul jubileului de o sută cincizeci de ani, instituţia monarhică, cu o valoare şi o funcţie moral simbolică în România republicană cam lipsită de repere etice a zilelor noastre, este mai ameninţată decât a fost până şi la 30 decembrie 1947 şi asta chiar din partea propriilor pretinşi susţinători. Măcar acum şapte decenii era vorba de nişte bande extremiste susţinute de o putere imperială ocupantă.

Îşi fac contestatorii iluzii că vor putea convinge poporul de alternativa monarhică fără a propune şi o dinastie? Dacă da, sunt doar iluzii şi o spun ca unul care ia în serios această alternativă tocmai pentru valenţele instituţiei şi nu din nostalgie pentru trecut sau din idealizarea familiei regale. Pentru republicani e mai simplu, ei pot spune că la X ani se va alege preşedintele, dar pentru monarhişti ideea de a propune monarhia doar ca instituţie, fără a preciza cine ar putea fi primul suveran, este nerealist, ca să nu zic mai rău. Încearcă contestatorii să impună, din exterior, Casei Regale să-l readucă pe principele Nicolae? Dar ce valoare va mai avea o anulare a decretului de la 1 august 2015 dacă Casa Regală va fi percepută de popor drept un cuib de profitori, manipulat de servicii? Ori, aşa cum se citeşte printre unele rânduri, doresc aceştia să forţeze o abrogare a întregului Statut al Casei Regale din 30 decembrie 2007 şi revenirea la Statutul anterior, care ar readuce pe tapet medievala şi desueta lege salică şi ar transfera dreptul de succesiune către ramura germană a Casei de Hohenzollern-Siegmaringen? Da, dar ce te faci cu faptul că şeful acestei Case a negat de ani de zile orice interes pentru coroana României, ca şi cu faptul că în 2016 Casa de Hohenzollern-Siegmaringen nu mai este nici pe departe ceea ce era în 1866. În ziua de azi, discutăm de fapt de o familie privată germană, anonimă, ai cărei membri sunt total necunoscuţi românilor şi pe care nimic nu-i recomandă. Nu mai există un prinţ Carol, nepot de sânge al marelui sprijinitor al României, împăratul francez Napoleon al III-lea, şi meritoriu ofiţer al armatei prusace.

În schimb, adevăraţii beneficiari sunt cei care doresc menţinerea actualei stări de lucruri. Cei pe care creşterea continuă a procentului de încredere în Regele Mihai I, ce a urmat discursului istoric al acestuia din Parlament din 25 octombrie 2011, i-a îngrijorat. Cei pe care i-a deranjat formarea în circa un an a unei organizaţii intitulate, fără perdea şi fără ocolişuri, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, care în circa doi ani a putut scoate în stradă, în marş, aproximativ trei mii de oameni, o cifră remarcabilă pentru o mişcare monarhistă predominată de persoane cu vederi conservatoare, care valorizează protestul public mai puţin decât alte categorii din societatea civilă. O organizaţie care chiar a propus Casei Regale un proiect de Constituţie monarhică, poate nu perfect, dar perfectibil, dar care probabil nu va ieşi niciodată din sertarul în care se află. Poate beneficiază şi unii care au interese ceva mai puţin evidente, vizând administrarea proprietăţilor Casei Regale sau interacţiunile dintre Casa Regală şi clasa politică. De ce nu, inclusiv unii care ar vrea să vadă răzbunată ralierea Casei Regale la cauza Roşiei Montane în 2013 sau la protestele #colectiv din noiembrie 2015.

Deşi nu este exclus, nu voi spune nimic despre servicii. Spre deosebire de detractorii Regelui, ai Casei Regale şi ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, care o dau cu „serviciile” şi „securiştii” în stânga şi în dreapta şi insinuează că oricine îi contrazice sau îi critică trebuie să aibă legături cu zona aia, ba eventual chiar cu „rublele”, adică cu serviciile secrete ruse. Altfel, nişte buni creştini, care-şi iubesc aproapele ca pe ei înşişi …

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(6tv) Interesul national: Reunificarea tarii (video)

Interesul national: Reunificarea tarii

foto (captura) si articol: 6tv – youtube.com

 

27 decembrie 2015

Interesul national: Reunificarea tarii,

Aceasta a fost tema emisiunii Valori Euro-atlantice, difuzată de postul de televiziune 6TV, la care au participat unioniştii George Simon, Constantin Codreanu, Iulia Modiga, Alexandru Cristian Surcel

articol preluat de pe: youtube.com

(Alexandru Cristian Surcel) O investigaţie în scrierea danubiană

Tăblițele de la Tărtăria sunt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie

O investigaţie în scrierea danubiană

foto: adevaruldespredaci.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

24 decembrie 2015

Pentru că tot e ultima zi a sezonului de shopping dinainte de Crăciunul din acest an, vreau să fac şi eu o recomandare, o carte pe care am achiziţionat-o în anul 2011, la una din multele mele vizite la Casa Altenberger din Sibiu, unde funcţionează Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal. Este vorba de lucrarea „An inquiry into the Danube script”, publicată în cadrul Bibliotecii Brukenthal în anul 2009, sub semnătura autorului italian Marco Merlini. Fiind vorba de un tom cu şapte sute cincizeci şi opt de pagini în limba engleză, sunt convins că acesta se mai găseşte la respectivul muzeu şi în prezent, aşa cum se găsea la doi ani de la publicare.

Cum probabil aţi ghicit, este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii „dacopaţi”, să bată efectiv câmpii, făcând un haloimăs de nedescris din amestecarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai târziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele secuieşti, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfârşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii străromâne. De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecând un pic de Cioran cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din câteva ideologii politice mai internaţionaliste ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei naţionaliste şi protocroniste.

O altă tăbliţă ceramică inscriţionată (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

O altă tăbliţă ceramică inscriţionată (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Şi, într-adevăr, nu puţini dintre autorii care au publicat asupra acestui subiect, foarte intens începând de prin anii ’70-’80, dar mai ales după revoluţia din decembrie 1989, justifică criticile cele mai dure. Fără a citi „An inquiry into the Danube script”, la o primă vedere autorul Marco Merlini pare şi el suspect; doar discutăm de un paleograf care şi-a susţinut doctoratul la Sibiu, ori ştim cum se iau de multe ori, din păcate, doctoratele în România. Doar că lectura cărţii sale dezvăluie un demers ştiinţific aprofundat şi serios şi, lucru mai rar, foarte sintetic. Cartea redă opiniile tuturor autorilor serioşi interesaţi de subiect, de la celebra Marija Gimbutas sau Gordon Childe până la Janos Makkay, Shan Winn, Harald Haarman, Andrej Starovic, Gheorghe Lazarovici, M. A. Georgievski etc. şi, de asemenea, nu se concentrează pe un anumit grup de artefacte, de genul tăbliţelor de la Tărtăria, nici pe descoperirile dintr-o anumită ţară, cum tind să facă şi românii, şi sârbii, şi bulgarii ş.a.m.d. De fapt, sunt analizate un număr de 1178 de posibile inscripţii şi 971 de artefacte purtând respectivele inscripţii, provenind de la culturile neolitice şi eneolitice de pe un areal vast, ce include Bulgaria, Serbia, România, nordul Greciei, Balcanii de Vest, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, sudul Germaniei, sudul Poloniei, Republica Moldova şi sud-vestul Ucrainei (adică ceea ce Marija Gimbutas a numit Old European Civilization, iar mai recent se denumeşte Danube Civilization, termen utilizat şi de Marco Merlini).

Vas inscripţionat de la Gradeşniţa (Bulgaria) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Vas inscripţionat de la Gradeşniţa (Bulgaria) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

De altfel, spre deosebire de maculatura comercială protocronistă, „An inquiry into the Danube script” nu este o lectură uşoară nici pentru cineva familiarizat bine cu limba engleză şi cu tomurile care atârnă câteva kilograme. În primul rând, trebuie să te înarmezi cu răbdare, pentru că până să ajungi la capitolele care enumeră artefactele şi semnele proprii diferitelor civilizaţii neolitice şi eneolitice avute în vedere, ai patru sute treizeci şi nouă de pagini în care rezumarea opiniilor cercetătorilor mai vechi, începând de la baronesa Zsofia Torma, corespondentă a lui Heinrich Schliemann, cea care în 1875 a descoperit la Turdaş primele obiecte purtând inscripţii, reprezintă doar un capitol. Restul este dedicat analizării diferitelor tipuri de scriere vechi ale omenirii, a mecanismului genezei scrierii în diverse arii geografice şi în diferite perioade antice, a criteriilor de discernere între ceea ce cel mai probabil este scriere şi ceea ce reprezintă alte sisteme simbolice- grafitti în stare de transă mistică, psihograme, motive ornamentale, simboluri religioase sau de altă natură etc.-, precum şi a metodologiei folosite pentru identificarea prezumtivelor inscripţii şi pentru identificarea şi clasificarea „literelor”. Iar stilul nu este nici pe departe cel apologetic cvasibeletristic al majorităţii lucrărilor protocroniste, ci cel mai degrabă arid şi precis, specific demersului ştiinţific autentic.

Artefact inscripţionat de la Karanovo (Bulgaria) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Artefact inscripţionat de la Karanovo (Bulgaria) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Prin urmare, chiar dacă între timp, ca urmare a descărcărilor arheologice pentru autostrada A1, porţiunea Sibiu-Orăştie, care tranzitează zone cu un bogat patrimoniu neolitic precum Tărtăria, Miercurea Sibiului, Turdaş (unde pentru construcţia autostrăzii au fost desfiinţate o parte din meterezele oraşului preistoric), au fost găsite noi inscripţii, „An inquiry into the Danube script” rămâne o lectură excelentă pentru oricine doreşte să cunoască mai multe despre subiect. Şi, de ce nu, un bun cadou de Crăciun.

Sferă de piatră cu inscripţii de la Lepenski Vir (Serbia) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Sferă de piatră cu inscripţii de la Lepenski Vir (Serbia) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Acum, ca să sintetizez puţin, aşa cum spuneam mai sus, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea. Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtând inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rând tăbliţe ceramice. În România, cea mai importantă descoperire s-a întâmplat în anul 1961, când echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormântul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 până în anii 1960 nimeni nu s-a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice „stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Idol purtând o inscripţie, Rast (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Idol purtând o inscripţie, Rast (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa o mie cinci sute- două mii de ani mai vechi decât primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului. Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să-şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere. O civilizaţie neolitică, oricât de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi-a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i-ar compromite reputaţia. Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de „semne preliterale”. Paradoxal, în anii ’90, când ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvântului, conceptul său politically correct de „semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

Inscripţie cucuteniană, Fărcaşa-Vadu Rău (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Inscripţie cucuteniană, Fărcaşa-Vadu Rău (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de-a face cu un logosilabar, adică un sistem de scriere care conţine atât semne care exprimă cuvinte întregi, cât şi semne care exprimă silabe. De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care-l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte). Numărul de cinci mii două sute patruzeci şi unu de semne identificate până la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sunt inscripţii. Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din România, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspândire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus. O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos. Cert este că de pe la anul 3500 Î.Ch., când Danube Civilization intră în criză, colapsând câteva secole mai târziu, nu s-au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Gravură şi inscripţie pe un ciob cucutenian descoperit în punctul Turbărie, din satul Lozna, comuna Derşca, judeţul Botoşani (România), ilustraţie din lucrarea lui Marco Merlini - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Gravură şi inscripţie pe un ciob cucutenian descoperit în punctul Turbărie, din satul Lozna, comuna Derşca, judeţul Botoşani (România), ilustraţie din lucrarea lui Marco Merlini – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Sigur, şi aici depăşesc conţinutul lucrării „An inquiry into the Danube script”, se poate gândi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rândul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit până spre antichitatea târzie, unele asemănări grafice existând, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decât simpla speculaţie. Cu atât mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz până în vremea dacilor, în epoca fierului; în general, în rarele momente când au scris, dacii au folosit alfabetul grecesc şi apoi pe cel latin. Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea D.Ch., cu semnele de răboj folosite de oierii români sau cu unele din runele secuieşti (despre cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le-au preluat de la români, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibile românilor, originea central asiatică pare mult mai probabilă) poate fi rodul purei întâmplări. Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi dacii). Nu de alta, dar ca să interzici scrierea din motive magico-religioase, trebuie să ai noţiunea.

Piatră cu inscripţii, la Turdaş, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Piatră cu inscripţii, la Turdaş, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Desigur, până la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sunt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre. Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cât mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atât wishful thinking-ul şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cât şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali şi de tendinţa unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decât la adevărul istoric. Este îmbucurător că până şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, până recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, s-a plecat în faţa propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Fragment ceramic cu inscripţii, descoperit în anul 2012 la Miercurea Sibiului, cu ocazia descărcărilor arheologice, de către echipa lui Sabin Luca, posibil cel mai vechi artefact aparţinând scrierii arhaice dunărere cunoscut până în prezent (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fragment ceramic cu inscripţii, descoperit în anul 2012 la Miercurea Sibiului, cu ocazia descărcărilor arheologice, de către echipa lui Sabin Luca, posibil cel mai vechi artefact aparţinând scrierii arhaice dunărere cunoscut până în prezent (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Colectiv

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel - foto - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foto – facebook.com

11 noiembrie 2015

Aş dori să nu fi fost nevoie să scriu acest text. Preferam să rămână guvernul Ponta la putere încă un an, până la alegerile parlamentare din 2016, ca Piedone să fie în continuare primarul sectorului 4, dar zecile de oameni ucişi şi răniţi în incendiul de la Clubul Colectiv să fie sănătoşi şi să mai meargă la multe concerte de acum încolo. Un amestec de prostie omenească şi corupţie care ucide a făcut într-o jumătate de oră şi în zilele agonizante care au urmat şi încă urmează mai multe victime decât evenimente traumatice precum mineriada din 1991. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt între noi şi să-i vindece pe cei care suferă de răni adânci, fizice şi sufleteşti.

Cele întâmplate, aşa cum se întâmplă la dezastre, au scos din oameni ce e mai bine şi ce e mai rău. Am văzut profesori de religie, preoţi sau simpli laici care se consideră drept credincioşi dovedind din plin că nu şi-au citit Cartea Sfântă, sau, dacă au făcut-o, n-au înţeles nimic din ea. Mai trist, s-a arătat putreziciunea care domneşte la vârful Bisericii, cu toate meritele de netăgăduit ale multora dintre oamenii smeriţi de la baza ei, din mânăstiri sau parohii. Încă din anii ’90, ierarhii au afirmat cu încăpăţânare că Biserica Ortodoxă Română nu are nevoie de o reformare. Ei bine, meschinăria dovedită de unii dintre ei, în frunte cu I.P.F. Patriarhul Daniel, chiar în faţa unei tragedii de asemenea proporţii, face proba faptului că reforma nu este numai necesară, este chiar urgentă.

Dar majoritare nu au fost acest gen de reacţii. Ceea ce cei mai mulţi au arătat în aceste zile, indiferent ce ar spune cultivatorii complexului naţional de inferioritate, a fost umanitate şi solidaritate, fie prin cozile de la centrele de colectare a sângelui, fie prin colectările de donaţii sau prin constituirea de grupuri de suport pentru victime, fie prin eforturile lor aproape supraomeneşti ca medici, personal medical şi pompieri, îngreunate de obişnuita ineficienţă şi incompetenţă a autorităţilor şi a actualilor politiceni, fie prin diferite alte forme de expresie a solidarităţii, cum sunt menţinerea altarului de lumânări de la intrarea în incinta fostei fabrici Pionierul sau participarea la marşurile către acest loc. Şi, din nou, au existat eroi, oameni precum Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care scăpaţi iniţial din dezastru, şi-au dat viaţa salvându-i pe alţii.

Adrian Rugină şi Claudiu Petre - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Adrian Rugină şi Claudiu Petre – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Apoi a început revoluţia. Mă rog mini-revoluţia sau, de fapt, un nou episod într-o revoluţie care a debutat, de fapt, în ianuarie 2012, a continuat în septembrie-decembrie 2013, apoi în noiembrie 2014. Şi la capătul căreia România va trebui să aibă alţi politicieni şi o democraţie făcută din forme cu fond, nu fără, un proiect de ţară pe termen lung şi, mai ales, în care corupţia să nu mai ucidă.

Duminică, 1 noiembrie, a fost mai întâi un marş tăcut, comemorativ, de la Piaţa Universităţii la Piaţa Bucur, unde se află fabrica Pionierul şi Clubul Colectiv. Iar marţi, 3 noiembrie, 30 de mii de oameni furioşi au pornit în marş de la Piaţa Universităţii către sediile Guvernului, Ministerului de Interne, Primăriei Sectorului 4 Bucureşti, cerând demisii. Unii au ajuns şi la Patriarhie. Cincisprezece kilometri. Alte mii de oameni au ieşit în oraşele din ţară, inclusiv în unele unde aproape niciodată nu au avut loc proteste, şi în diaspora, ajungându-se în total undeva la cincizeci de mii şi, de data asta, fără să fie vorba prin provincie de organizaţii de partid, ca în 2012.

Proteste noiembrie 2015 - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Proteste noiembrie 2015 – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Miercuri, 4 noiembrie, dimineaţa, Victor Ponta a depus mandatul guvernului. A înţeles că are de-a face cu cea mai amplă mişcare socială încă de la finalul anilor ’90, că dacă mai stă întinde coarda prea mult şi aceasta va plezni. Mai puţin capabil să înţeleagă situaţia, primarul Piedone demisionează după ce preşedintele PSD, Liviu Dragnea, întreabă retoric “Oare de câţi lideri europeni este nevoie să demisioneze, ca să demisioneze şi primarul Piedone?”

Seara însă în Piaţa Universităţii sunt 35 de mii de demonstranţi indignaţi. Cu cei din ţară, din Republica Moldova şi din diaspora numărul creşte la cel puţin 60 de mii. Căderea guvernului nu mulţumeşte. Oamenii vor altă clasă politică, sunt scârbiţi şi dezamăgiţi de toate partidele. Mass media cu simpatii mai deschise sau mai camuflate PNL-iste încearcă să acrediteze ideea că ţinta protestelor ar fi alegerile anticipate. Dar oamenii nu vor asta, nu vor rotaţia cadrelor între aceleaşi nume care fac eşicherul politic românesc de un sfert de secol. Vor şanse reale pentru partidele noi, iar până la alegerile la termen, încă un an, un guvern tehnocrat depolitizat.

Proteste noiembrie 2015 - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Proteste noiembrie 2015 – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Joi, 5 noiembrie, şi vineri, 6 noiembrie, sunt două zile mai ciudate. Se încearcă infiltrări, unele grupuri de aşa-zişi ultraşi provoacă mici dezordini. Asociaţia 21 Decembrie, cu ajutorul Naşul TV, instalează vineri o scenă, dar aceasta este prost primită de public. Suspiciunile cauzate de aspectul profesionist al scenei sunt dublate de suspiciunile provocate de câteva vorbe neinspirate rostite de pe aceasta. După ce turbulenţii de care aminteam smulg şi fură cablurile, scena trebuie demontată. În spatele acestor fapte se află, se pare, aceleaşi personaje cu contacte lucrative în UNPR care au stat şi în spatele violenţelor din 15-16 şi 19 ianuarie 2012.

Pe de altă parte, preşedintele Klaus Iohannis încearcă să se urce pe val. Anunţă că în cadrul consultărilor pentru desemnarea unui nou prim ministru nu va chema doar partidele parlamentare, cum cere Constituţia, ci şi societatea civilă organizată şi reprezentanţi ai Pieţei Universităţi. O adresă de email este pusă la dispoziţie pentru solicitări. Pe măsură însă ce trece timpul, se vede că este vorba de o manevră murdară, Piaţa Universităţii neavând cum să aleagă reprezentanţi în timp atât de scurt, provincia şi diaspora fiind complet ignorate, iar cei convocaţi fiind de fapt selectaţi de aparatul Preşedinţiei. Mai mulţi dintre invitaţi, indiferent dacă iniţial doriseră să meargă sau nu, refuză. În cele din urmă, la Palatul Cotroceni ajung câteva dintre ONG-urile abonate la astfel de întâlniri şi doar doi activişti cu un background urcând până la protestele din 2013. Unul dintre ei cel mai probabil din naivitate, celălalt… nu comentez pentru moment. Ulterior, preşedintele anunţă ceea ce trebuia să anunţe de la bun început, fără teatrul aşa-ziselor consultări: că va veni în Piaţa Universităţii să vorbească direct cu demonstranţii. Prin mesajul Regelui Mihai I către demonstranţi şi prin prezenţa Principesei Moştenitoare Margareta la Clubul Colectiv, Casa Regală a României procedează mult mai corect.

Proteste noiembrie 2015 - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Proteste noiembrie 2015 – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Sâmbătă, 7 noiembrie, în timp ce câteva mii de protestatari blochează din nou Piaţa Universităţii, consfătuirea unui mic grup de activişti se tranformă ad hoc în primul forum perfect liber, fără balcoane sau scene unde numai unii au acces, ca în 1990, şi fără decizii comunicate pur şi simplu printr-o pagină de Facebook ori întâlniri la care nu pot asista mai mult de câteva zeci de oameni (numite plenare, apoi forumuri), ca în 2013. Este un moment istoric ratat cu brio de majoritatea televiziunilor, dar filmat în mare parte de Sergiu Brega (Curaj TV), filmare pe care o adaug mai jos. Forumul este repetat tot pe carosabil, în mijlocul Pieţei, duminică, 8 noiembrie. În aceeaşi seară, Klaus Iohannis debarcă, scurt, în Piaţa Universităţii, unde i se transmite că oamenii nu vor alegeri anticipate, că doresc un guvern tehnocrat şi eliminarea barierelor din legea electorală pentru partidele plecate acum de la firul ierbii, pe baza noilor iniţiative, multe ale unora dintre participanţii la proteste.

Începând de luni, 9 noiembrie, în Piaţa Universităţii mai vin câteva sute de oameni şi nu se mai blochează carosabilul. Mişcarea de protest se apropie de sfârşit. Deocamdată. Marţi, 10 noiembrie, preşedintele îl desemnează ca prim ministru pe Dacian Cioloş, neafiliat politic, fost ministru al agriculturii şi fost comisar european pentru agricultură, nici el lipsit de semne de întrebare, care promite să formeze primul guvern pur tehnocrat de la restabilirea unui regim democratic în urma revoluţiei anticomuniste din 1989-1990. Niciun partid nu se mai află, formal, la putere.

#Colectiv

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) 1984?

Stalin (1902)
foto – marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro
4 august 2015

Alexandru Cristian Surcel - foot - facebook.com

Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com

Am tot stat în cumpănă dacă să-mi dau şi eu cu presupusul despre recent adoptata şi promulgata Lege nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Pe scurt, e vorba de aşa-numita lege anti-legionari.
          Am ezitat pentru mai multe motive, iar ordinea în care le voi enumera nu exprimă importanţa lor. În primul rând, când toată lumea vorbeşte despre un subiect, şansele ca părerea ta să nu aibă nimic original, să fii doar o piesă în corul antic, iar opinia ta să se piardă oricum în vacarm, este foarte mare. Apoi, ca adept al principiului potrivit căruia „opusul unei extreme nu este cealaltă extremă, ci moderaţia” (probabil adaptarea unui citat care nu are treabă cu politica, întrucât nu am reuşit să-i găsesc autorul), nu pot să zic că am vreo simpatie pentru acea extremă dreapta pe care o cunosc din istorie mai mult decât am pentru extrema stângă pe care am apucat-o la putere şi i-am trăit abuzurile în primii mei cincisprezece ani din viaţă. Ambele sunt pentru mine numai bune de aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Cu atât mai mult, ştiind isteriile mai sincere sau mai regizate pe care le poate stârni în anumite medii, unele destul de influente politic, orice remarcă care ar putea, fie şi de departe şi forţat, să fie interpretată drept favorabilă dreptei radicale interbelice, nu am simţit nevoia să-mi asumi vreun risc pentru nişte ideologii pe care le resping şi pentru nişte mişcări politice pe care le consider nocive.
          Dar, pe de altă parte, nici nu pot să-mi bag capul în nisip ca struţul şi să nu observ că, prin adoptarea unor astfel de legi, „ceva e putred în Danemarca (William Shakespeare). În primul rând, încă o dată, asistăm la acea dublă măsură aberantă între genocidul nazist sau inspirat altora, inclusiv românilor, de nazişti, aşa-numitul Holocaust, şi genocidul comunist- Holodomor, Gulag-, pentru că doar negaţionismul şi apologia legate de primul sunt incriminate, în timp ce în ce-l priveşte pe al doilea nu există niciun fel de limitări. Ştiu că raţiunile acestei duble măsuri ţin de ideea de a nu deranja cea mai întinsă ţară de pe glob, Rusia, şi nici a doua sau a treia economie a lumii, pe cale să devină prima, China, şi de asemenea de a nu începe o vânătoare de vrăjitoare contra partidelor comuniste care participă de zeci de ani la jocul democratic în Europa Occidentală  şi care au reprezentanţi în Parlamentul European. Prin comparaţie, Germania a fost zdrobită în 1945, mişcările neonaziste şi neofasciste actuale sunt în general nişte adunături de tembeli, fără şanse reale de a ajunge vreodată la putere, iar, cu excepţia partidului Jobbik din Ungaria, ceea ce acum reprezintă dreapta radicală sau populistă europeană este destul de departe de ceea ce erau cândva naţional socialiştii, fasciştii, ustaşii sau, în termeni româneşti, legionarii.
          Faptul că înţeleg raţiunile pragmatice, nu mă face însă să şi accept dubla măsură. În primul rând, prin astfel de atitudini se creează complet imorale clasamente ale morţilor şi genocidurilor. E un fel de a spune că nu există crimă mai mare decât să ucizi pe cineva din cauza identităţii sale rasiale, etnice sau religioase, dar e oarecum acceptabil să omori zeci de milioane de oameni pentru că au altă opinie decât a ta, pentru că s-au născut sau au parvenit în clasa socială căreia tu i-ai declarat război sau pentru că educaţia lor te face să-i consideri o ameninţare. Hitler e răul suprem, Stalin are scuze. Şi oricum, în extrema dreaptă răul vine din ideologie, care e rasistă, xenofobă, homofobă ş.a.m.d., iar în extrema stângă răul a venit doar din pervertire sau prin aplicarea greşită, altfel ideologia e bună şi generoasă.
         Ei bine, nu e. Statul total postulat de fascişti s-a inspirat direct din dictatura proletariatului a marxist-leniniştilor, ura de rasă şi ura de clasă, precum şi lupta de rasă şi lupta de clasă sunt variaţiuni pe aceeaşi temă (să nu uităm că şi antisemitismul şi rasismul de tip colonial au avut fundamente economice, exact ca şi lupta stângii radicale cu burghezia şi moşierimea, fie în ideea de a elimina poziţia socială câştigată de anumite elite, evreieşti în cazul dreptei, determinate social în cazul stângii, eventual preeminenţa lor în anumite profesii, fie pentru a justifica subordonarea economică, socială şi politică a locuitorilor din colonii sau a urmaşilor foştilor sclavi de pe plantaţii). Pentru extrema stângă, exact ca şi pentru extrema dreaptă, revoluţia trebuia să fie violentă şi să conducă la eliminarea completă, fizică sau prin „reeducare”, a duşmanului identificat într-o anumită parte a populaţiei, definită statistic şi nicidecum prin prisma acţiunilor individuale. Din punctul ăsta de vedere, nici măcar anarhiştii nu au fost mult mai buni decât marxiştii; să nu uităm că oricât de simpatici şi frecventabili ar fi anarhiştii zilelor noastre, sunt totuşi urmaşii ideologici ai unora care au scris o pagină clasică din istoria terorismului internaţional.
         Iar dincolo de aspectul moral, dacă timp de decenii o lume întreagă s-a străduit să exorcizeze fiecare nouă generaţie de tentaţia de a reînvia acea dreaptă îndepărtată, totalitară, revoluţionară şi violentă a anilor 1920-1940, cum nimeni nu a depus acelaşi efort legat de crimele celeilalte extreme şi foarte mulţi oameni au rămas ignoranţi faţă de genocidul cauzat de aceasta, vedem acum destul de mulţi tineri care se declară cu nonşalanţă neomarxişti sau anarhişti. Sigur, cei mai educaţi dintre ei îţi vor spune că nu au nicio treabă cu crimele din secolul XX, că acela a fost stalinism ori „capitalism de stat” şi nu comunism, care e altceva şi niciodată nu s-a aplicat de fapt, că ei în realitate sunt democraţi. Şi cei mai mulţi sunt perfect sinceri. Dar la fel de sinceri şi de plini de bune intenţii erau şi idealiştii stângii radicale a secolului XX, iar genocidul practic a început cu exterminarea lor în disputa internă pentru putere; asta pentru că ideologia şi sistemul pe care-l generează odată aplicată sunt defecte, favorizează apariţia personajelor de tip Lenin, Stalin, Beria, Mao, Pol Pot, Kim şi a tuturor ciracilor pe care aceştia îşi întemeiază puterea opresivă. Şi, iată, primul avertisment: chiar anul acesta Uniunea Europeană era să fie destabilizată de venirea la putere în Grecia a unui partid neomarxist, Syriza, iar planul nu a fost dus până la capăt doar pentru că Rusia nu a avut banii cu care să şi-l asume. Lovitura a venit dinspre prea menajata stângă, nu dinspre mult hulita dreaptă.
          Dar, până la urmă, nu dubla măsură este cea mai mare problemă a legii anti-legionari. Sincer nu aş fi cu nimic mai fericit dacă la sintagma „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” s-ar adăuga „comunist, anarhist, neomarxist, promotor al urii de clasă”. Pur  şi simplu, atingerea adusă libertăţii de gândire şi libertăţii de exprimare este lucrul cel mai grav. Întotdeauna voi contrazice un negaţionist al Holocaustului şi voi dispreţui pe oricine va găsi justificări crimei, dar nu cred că istoricului care se întreabă dacă au fost şase milioane de evrei ucişi, sau şase milioane erau toţi cei omorâţi în lagărele naziste, ori dacă nu cumva au fost de fapt cinci milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă, trebuie să i se bage pumnul în gură pentru că prin lege s-au decretat anumite cifre. Adevărul istoric se stabileşte prin mijloace ştiinţifice, nu prin lege.
          Apoi, ce înseamnă toate acele determinative ideologice? Bun, una este să negi sau să vrei să diminuezi cu tot dinadinsul un genocid, ori să faci apologia unor criminali de război şi criminali împotriva umanităţii, altceva să arunci anateme absolute pe criterii ideologice până la urmă destul de vagi. Fascismul, de exemplu, nu este rasist prin natura lui. Salazar şi Franco au fost fascişti sadea până-n anii 1970, dar regimurile lor nu au avut nimic rasist ori antisemit. Spania fascistă a fost una din căile de scăpare ale evreilor europeni, exact ca şi România lui Antonescu, care însă a avut şi rolul ei în Holocaust (România, din păcate, a jucat un rol ambivalent şi, dacă pe o parte are cu ce se lăuda, pe cealaltă trebuie să-şi asume nişte adevăruri istorice foarte neplăcute). Legionarismul nu este de fapt fascism şi, dincolo de antisemitismul în anumite perioade virulent, nu se poate spune că a fost xenofob (doctrina Noii Drepte tinde să fie discriminatorie vizavi de maghiari şi de romi şi, de când cu scandalul cu moscheea, islamofobă, dar în legionarismul anilor 1927-1941 aceste atitudini şi idei au lipsit cu desăvârşire).
          Şi mai grav, ce înseamnă „naţionalismul extremist” care încheie enumerarea din noua formulare a art. 2 lit. a din Ordonanţa de Urgenţă modificată? Nu de alta, dar toate manifestările pe care eu le-aş vedea ca specifice unui naţionalism extremist sunt enumerate tot acolo, înaintea acestei sintagme.  Prin urmare, ce-mi garantează că mâine, pentru că eu militez pentru Unirea Republicii Moldova cu România şi pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor comunităţilor istorice de români din jurul graniţelor, pentru valorificarea patrimoniului istoric şi a moştenirii culturale naţionale, precum şi împotriva separatismului maghiar, nu se va găsi un procuror sau un judecător care să considere că mă fac vinovat de „naţionalism extremist”?
        Mă întreb şi eu aşa, oare am uitat cu toţii cum au fost acuzaţi în bloc revoluţionarii din 1989 de iredentism şi fascism, iar protestarii din 1990, mai ales cei din Piaţa Universităţii, de legionarism, exact ca şi rezistenţii din anii mai timpurii ai comunismului? Chiar ne-a ieşit din cap că şi în timpul protestelor din toamna anului 2013 zecile de mii de oameni ieşiţi din stradă au fost ba „ecoanarhişti”, ba „neofascişti” şi „legionari”? După această lege, nu m-ar mira să se mai introducă şi un Minister al Adevărului, iar apoi am putea să-l proclamăm pe preşedintele Klaus Iohannis drept Fratele Cel Mare  şi cu asta am trece în universul diabolic imaginat de George Orwell în genialul său roman, „1984”.
         Deşi sunt relevante, nu voi mai intra în tehnicalităţile legate de recunoaşterea unor hotărâri judecătoreşti aberante din perioada stalinistă, care au condamnat pentru fascism sau legionarism zeci de mii de oameni care nu avuseseră treabă cu asta, dar participaseră la acţiuni de rezistenţă, ale potenţialelor limitări aduse cercetării istorice ori exprimării artistice (se vor mai putea oare face filme de epocă cu steaguri cu zvastică şi uniforme legionare?), ale clasificării discutabile din punct de vedere filosofic şi istoric a Mişcării Legionare ca organizaţie fascistă sau de alte aspecte ale legii recent promulgate. Au făcut-o alţii deja, aş deveni redundant.
          Voi încheia printr-un alt citat, care exprimă exact motivul care m-a determinat să adopt totuşi o poziţie, în ciuda reticenţelor iniţiale, şi este vorba de un citat care are foarte multă legătură cu subiectul: „La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti şi eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist. Apoi au venit după evrei, şi eu nu am strigat pentru că nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici şi nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist şi nici catolic. Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea”. (Martin Niemöller, pastor luteran german, fost deţinut politic sub regimul nazist- 1892–1984). 
         Aşadar, aştept cu interes o eventuală speţă care să-mi permită să ridic împotriva acestei legi excepţia de neconstituţionalitate. Puţin îmi pasă dacă va fi vorba de cazul unui neolegionar, al unui apologet al lui Nicolae şi Elena Ceauşescu ori al unui nevinovat pe care cineva s-a gândit să-l acuze pe nedrept în baza unei legi stupide, mai mult decât interpretabile.
foto - marturiilehierofantului.blogspot.ro

foto – marturiilehierofantului.blogspot.ro