Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Marşul Unirii “Luptă pentru Basarabia” explicat

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016)

foto:: Sergiu Nicolae Brega
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

25 octombrie 2016

 

Timp de patru ani, marşurile unioniste au reuşit să aducă tema reunificării celor două state româneşti pe agenda publică, să o transforme eventual într-o temă de campanie electorală, dar nu s-au obţinut cu adevărat şi demersuri concrete ale decidenţilor politici în această direcţie. Sigur, progresul este enorm faţă de perioada anterioară, când discuţia despre reunificare practic nu exista. Dar în al cincilea an trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe această temă, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Altfel, mişcarea unionistă a ultimilor ani ar fi început să stagneze, apoi să-şi piardă treptat din vigoare, exact cum s-a întâmplat în anii ’90, pentru ca o nouă generaţie să reia de la zero peste zece sau douăzeci de ani.

Desigur, Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi alte comunităţii civice de pe cele două maluri ale Prutului, precum Tinerii Moldovei sau ODIP, propun o foaie de parcurs deosebit de ambiţioasă, care ar urma să culmineze cu reunificarea efectivă sau cel puţin cu un referendum în Republica Moldova cu rezultate favorabile reunificării în anul 2018, odată cu Centenarul. La o primă vedere pare nerealist şi mulţi dintre defetiştii şi nihiliştii din clasa politică şi din presă susţin asta, ba chiar s-au dezlănţuit începând din week-endul trecut.

Dar, îmi permit să întreb, este mai realistă mult clamată “integrare europeană” a Republicii Moldova, cu care defilează toţi politicienii de la Bucureşti, având o Uniune Europeană destul de decisă să menţină status quo-ul cu Rusia, deci care nu mai e atât de dispusă să primească în rândurile sale ţări din ceea ce Moscova numeşte “vecinătatea apropiată” şi în care agenţii acesteia sunt foarte activi? Este realist să ne imaginăm că într-o zi partenerii noştri europeni şi atlantici vor avea din proprie iniţiativă revelaţia interesului naţional românesc şi ni-l vor realiza, noi până atunci trebuind doar să stăm sluj şi să nu-i deranjăm nici măcar cu o şoaptă? A fost realist să tot pompăm bani către guverne de la Chişinău evident corupte şi manipulate de tot felul de oligarhi pe tipic post-sovietic precum Vlad Filat sau Vlad Plahotniuc? Iar când a apărut ideea Fondului Moldova, inspirată de ceea ce a fost la o scară mult mai mare Planul Marshall, care ar fi însemnat investiţii directe acolo unde e nevoie în Republica Moldova, fără ca banii să mai aterizeze în buzunarele fără fund ale unor şmecheri, România a mai dat un împrumut guvernului lui Plahotniuc… Ei bine, de va fi ca primul preşedinte ales direct al Republicii Moldova să fie omul Kremlinului, Igor Dodon, aceasta nu va fi din cauza îndrăznelii unioniştilor de a pune între paranteze defetismul şi fatalismul politicii româneşti, ci fix din cauza măsurilor haotice şi prost direcţionate ale diverselor guverne care s-au perindat pe la Palatul Victoria din anul 2009 încoace.

Aşadar, ce s-a întâmplat de fapt sâmbătă, 22 octombrie 2016, şi duminică, 23 octombrie 2016? Platforma Unionistă Acţiunea 2012 a notificat Primăriei Municipiului Bucureşti un marş pe traseul Hanul lui Manuc- bulevardul I. C. Brătianu- Piaţa Universităţii- bulevardul Magheru- Piaţa Romană- bulevardul Lascăr Catargiu- Piaţa Victoriei- Calea Victoriei- Piaţa Universităţii. La discuţia avută în ziua de 11 octombrie 2016 în comisia de ordine publică, unde pe lângă viceprimarul general Aurelian Bădulescu participă reprezentanţi ai Jandarmeriei, poliţiei naţionale, poliţiei rutiere, poliţiei locale, SPP, ISU etc., sub tot felul de pretexte hilare de genul “Calea Victoriei nu are autorizaţie ISU” sau pur şi simplu pe acea atitudine de “nu vor muşchii noştri, noi suntem autoritatea de stat, Dumnezeu pe pământ” pe care Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată o face posibilă în contra Constituţiei României şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, s-a pregătit un protocol care impunea ca punct terminus al marşului Piaţa Victoriei.

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto: (captrura video): Sergiu Nicolae Brega

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto: (captrura video): Sergiu Nicolae Brega

Două zile mai târziu, mă aflam din nou la sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, alături de preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012, deja faimosul George Simion, pentru a susţine o conferinţă de presă, dar şi pentru a continua discuţia legată de traseu; precizez că noi nu semnasem protocolul amintit mai sus, ci cerusem să avem o nouă discuţie cu comisia. Cu această ocazie, era 13 octombrie 2016, am fost invitaţi în biroul viceprimarului general Aurelian Bădulescu cu care am avut o negociere. În faţa argumentului că “vom avea în curând alegeri, Primăria Generală este de o culoare politică, Guvernul de o alta, iar dumneavoastră vreţi să ne forţaţi să ne oprim în faţa sediului Guvernului, vreţi să se spună că totul e o manevră de discreditare a Guvernului de către Primăria Generală?” am ajuns la un compromis, în sensul ca revenirea în Piaţa Universităţii să se facă pe traseul pe care venisem, pe la Piaţa Romană.

Urma aşadar ca în săptămâna următoare să semnăm un nou protocol, cuprinzând traseul astfel negociat (trecem peste amănuntul că drepturile fundamentale ale omului nu ar trebui negociate ca la piaţă şi nici “autorizate”, cum se încăpăţânează să spună o parte a presei, deşi termenul nu apare în Legea 60 şi nimeni nu le cere autorizaţie ca să respire). Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Bun, ne aflam astfel din nou într-o situaţie în care am mai fost puşi şi în 2012, şi când cu protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist, şi la votul din diaspora şi când cu #Colectiv şi în alte împrejurări: atunci când autorităţile abuzează de o lege strâmbă şi ţie nu-ţi rămâne decât fie să te laşi împilat, uitând că pentru acest drept al liberei manifestări şi expresii s-a plătit un preţ de sânge, fie să protestezi fără faimoasa “autorizaţie”, asumându-ţi eventualele amenzi, plimbări cu duba şi agresiuni din partea jandarmilor.

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto:: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto:: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Faptul că sâmbătă secţia 4 poliţie a devenit loc de pelerinaj al unor politicieni controversaţi, cel puţin unul cu serioase probleme penale, că alţii au profitat de ocazie să dea declaraţii în care să atace Guvernul, nu are legătură cu demersul unionist, care e adresat tuturor partidelor şi tuturor cetăţenilor celor două state româneşti. Are legătură cu apropiatele alegeri şi cu o pornire păguboasă a politicienilor români, lipsiţi de scrupule, de a folosi chiar şi cele mai sfinte crezuri în scop meschin personal sau electoral.

Tot la fel, nu este nicio conspiraţie cu corturile care au fost instalate în zona Fântânii din Piaţa Universităţii, unde circa o sută de manifestanţi, majoritatea veniţi de dincolo de Prut, au petrecut noaptea de sâmbătă şi duminică. În primul rând, ele nu au costat nimic şi nici nu au fost puse la dispoziţie de vreun partid, fiind pur şi simplu recuperate de la un festival din Europa, unde fuseseră abandonate. Apoi, ce sens a avut această ocupare de o noapte s-a văzut a doua zi.

Cum spuneam la început, trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe tema reunificării, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Impactul psihologic al marşului de sămbătă şi al ocupării de o noapte din Piaţa Universităţii a permis dialogul unei delegaţii a protestatarilor cu reprezentanţii diferitelor partide care contează (mai puţin în acea zi PNL, toţi liderii fiind la înmormântarea lui Radu Câmpeanu). S-au obţinut astfel o serie de promisiuni concrete. Şi înainte să spuneţi că asta nu înseamnă nimic, că promisiunile în politică se încalcă zi de zi, gândiţi-vă la nuanţa foarte bine sesizată de activistul Mircea Radea: “Una este să pui presiune fără să ai nimic, altceva să pui presiune când ai nişte promisiuni.”

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) - foto:: facebook.com (Basarabia e România)

Marșul Unirii: LUPTĂ pentru Basarabia (Bucuresti, 22 octombrie 2016) – foto:: facebook.com (Basarabia e România)

 

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(Alexandru Cristian Surcel) “Game of Thrones” de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

Regele-Mihai si Regina Elisabeta a II-a, la Castelul Windsor (18 mai 2012)

“Game of Thrones” de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel*, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

 

28 iunie 2016

Subiectul ultimelor zile cu reverberaţii pe plan mondial este, fără îndoială, Brexitul. Nu degeaba, referendumul prin care 52% din cei 72% de britanici care s-au prezentat joia trecută la vot au decis că Regatul Unit trebuie să se retragă din Uniunea Europeană a pus pe jar pe toată lumea, de la înalţii birocraţi bruxelezi, la fondatorii Uniunii care încep să se poarte din ce în ce mai mult ca un soi de grup Bilderberg sau G7 din interiorul UE şi până la liderii mişcării pro-Brexit înşişi, oameni precum Boris Johnson, care se vede acum tot mai clar că nu-şi doreau victoria efectivă, ci doar un reuşit joc de imagine.

Şi nimeni, poate în afară de finanţatorul UK Independence Party, Vova Putin, nu pare să aibă motive de bucurie. Nu, aia cu România va profita e la categoria “hai să fim serioşi”. Poate când un guvern al României va fi în stare să termine o autostradă care să traverseze ţara fără întreruperi şi fără surpări cauzate de lucrările proaste sau va inaugura un tren de mare viteză care chiar să fie tren de mare viteză şi nu o banală “săgeată albastră”. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, am momente când îmi aduc aminte de o anumită înţelegere pe şerveţel din octombrie 1944, când un anume Winston Churchill a consimţit ca un anume Iosif Visarionovici Stalin să dispună de o cotă de influenţă de 90% asupra României; iar atunci îmi doresc să fiu într-o zi ambasadorul României în Scoţia, şeful serviciului consular însărcinat inclusiv cu acordarea de vize englezilor…

Dar apoi devin raţional, mai ales când mă uit la planurile pe care le croiesc Berlinul şi Parisul, cu refacerea Imperiului Carolingian sub forma unui nucleu al UE cu maximum de integrare şi de drepturi şi cu restul Uniunii oarecum marginală, mai degrabă obligată să furnizeze soldaţi noii armate europene şi să primească imigranţi din afara Europei, dar fără toate beneficiile celor din nucleu. Europa cu mai multe viteze a existat şi până acum, iar cetăţenii unora dintre ţări, mai ales ai celor din fostul Est comunist, au fost de multe ori trataţi drept cetăţeni europeni de mâna a doua, dar nu a fost ceva formal, consfinţit prin lege. Potrivit legii în vigoare, toţi europenii suntem egali şi toate statele UE sunt egale, ceea ce înseamnă că discriminările pot fi mai uşor combătute. Dar dacă aceste discriminări devin lege, Europei îi va trebui într-o zi un Nelson Mandela al ei.

Totuşi, oricât de raţional aş deveni, dacă îl prind pe Nigel Farage în vecinătatea mea, îi sparg în cap o pungă plină cu zeamă de varză. Măcar să aibă de ce să se tot ia de români. Şi dacă tot am ajuns la capitolul şobolani populişti precum liderul UKIP, ieri seară am dat cu ochii în emisiune la Rareş Bogdan de un Marian Munteanu care lăuda Brexitul, îşi exprima toată aprecierea pentru regimul ghidonat de Jaroslav Kaczinsky din Polonia şi pentru guvernarea FIDESZ din Ungaria, în frunte cu faimosul neogrof şovin Viktor Orban. Acest domn pe care, atunci în 1990, l-am apreciat, nu numai că se dezicea de PNL cum nu s-a dezis de fostul său torţionar, Virgil Măgureanu, dar îşi anunţa un măreţ partid cu care ar urma să ia parte la alegerile din toamnă. Şi, apoi, să aducă creştinismul in politică şi în guvernare, deşi locul lui e mai degrabă în suflet, în cultură şi în cuget… Măcar a anunţat clar că nu se va amesteca în “esenţiala” dispută dacă dacii sau romanii!

Şi mai am o curiozitate legată de Brexit: ce se va întâmpla cu Transatlantic Trade and Investement Partnership (TTIP), acordul comercial în negociere dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană? Ca membru al Coaliţiei Stop TTIP&CETA România, la rândul ei parte a coaliţiei de la nivelul întregii Uniuni Europene, cu contacte peste ocean, ştiu cât de implicat era guvernul David Cameron în promovarea intensivă a acestui acord nu doar în Regatul Unit, dar şi în restul Uniunii Europene, inclusiv în România. Şi chiar am avut ocazia să-i întreb, pe la diverse evenmente, de ce atâta agitaţie britanică, când pe de altă parte s-ar putea să aibă loc Brexitul.

Ei bine, în mijlocul valurilor stârnite de Brexit, care de-abia au început, mai este un fapt recent la care vreau să mă refer şi care priveşte o Casă Regală înrudită celei britanice (apropo, urmează să-i impunem vize Prinţului Charles şi să-l obligăm să-şi vândă terenurile din România, pentru că numai cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să deţină pământ în ţara noastră? Sau Prinţul de Wales va aplica pentru obţinerea cetăţeniei române?). Este vorba de acea discuţie care a devenit publică cu o poză a lui Liviu Dragnea, din care nici Principesa Margareta, nici tabloul cu Majestatea Sa Regele Mihai I nu au simţit nevoia să fugă. De cam a doua zi s-a aflat că la discuţiile cu Casa Regală a României, căci evident despre ea este vorba, au luat parte şi Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, Stan şi Bran din fruntea PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga. Iar apoi s-a aflat şi despre ce a fost vorba: acordarea prin lege a unui statut formal Casei Regale, cu finanţare de la bugetul de stat contra prestării unor servicii de reprezentare externă şi contra adresării de către Şeful Casei Regale (în prezent de facto Principesa Margareta) a unui raport anual Parlamentului, precum şi despre concesionarea Palatului Elisabeta pe 99 de ani către Casa Regală (actualmente, acesta e dat în folosinţa Regelui ca fost şef al statului român, numai pe timpul vieţii sale).

Am auzit foarte multe comentarii destul de neinformate (nimic nou, că veni vorba), despre acest aranjament, acordarea statutului formal unei case regale într-o republică, ca fiind o acţiune fără precedent. Precedent există: în Muntenegru, de câţiva ani deja, Şeful Casei Regale (mai precis al familiei regale ce a domnit în Muntenegru până la unificarea cu Serbia din toamna anului 1918) are un statut formal, cu drepturi de reprezentare externă ca oficial al Muntenegrului, deci inclusiv cu o anumită finanţare bugetară, deşi Muntenegrul rămâne o republică cu un preşedinte drept şef al statului. Prin urmare, discutăm de importul în România al modelului muntenegrean; de altfel, discuţii despre acest model existau prin mediile monarhiste cel puţin din anul 2012. Iar semnale potrivit cărora Casa Regală trage spre o astfel de soluţie am primit încă de prin 2013-2014, prin urmare cele întâmplate zilele trecute nu m-au surprins.

Ei bine, cine mă cunoaşte ştie că mi-am asumat în ultimii patru ani activismul pro-monarhic. Cine mă cunoaşte şi mai bine, ştie că, dincolo de un respect pe care i l-am purtat mereu Regelui Mihai I, monarhismul meu este unul de ordin pragmatic, mai puţin adulator şi mai mult interesat de aspectele instituţionale pe care o monarhie constituţională le-ar putea implica, de ameliorările practice pe care un astfel de sistem le-ar determina în funcţionarea statului român şi a clasei politice româneşti. Prin urmare, interesul meu este către restaurarea monarhiei constituţionale, într-o formă modernizată şi perfecţionată faţă de cea care a funcţionat în regimul Constituţiei din 1923. Interesul meu nu este aşadar în asigurarea unui statut excepţional Casei Regale în cadrul republicii, chiar dacă aceasta va implica şi anumite servicii de reprezentare la nivel înalt.

De altfel, consider că modelul muntenegrean, care are o oarecare logică într-o mică ţărişoară care a revenit pe harta lumii după aproape un secol în care s-a aflat într-o uniune cu un vecin mai mare şi care de-abia acum îşi restabileşte contactele cu restul lumii, este vag inutil într-o ţară ca România. Dar nici nu pot spune că implementarea acestui aranjament în România mă deranjează. Doar că nu simt nevoia să militez pentru el şi, oricum, mi se pare că reprezentanţii Casei Regale se descurcă suficient de bine în negocierea cu politicienii, ca să nu mai aibă nevoie şi de eforturile noastre, ale monarhiştilor din societatea civilă. Prin urmare, eu mă voi concentra pe alte proiecte, considerându-l pe acesta, până apar noi elemente, încheiat. În rest, am observat pe Facebook un uşor vânt de republicanism, cum nu mai bătuse el de prin anii ’90; sper că nu e ceva serios, pentru că ar fi chiar păcat şi chiar mai păcat dacă ar fi cauzat direct de acţiunile din ultimul timp ale Casei Regale.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Localele dau un semnal clar

Localele dau un semnal clar

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

6 iunie 2016

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clothilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clothilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al “talibanismului civic”: nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 “talibanii civici” au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB) . În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) #Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

24 mai 2016

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul “medici pentru România”, care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit “glonţul” şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în “epoca de aur” ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian SurcelAvocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Alexandru Cristian Surcel) Scrisoare deschisă a unui “golan” către Marian Munteanu

Ecuson de “golan” pe care mi l-am confecţionat şi l-am purtat după mineriada din 13-15 iunie 1990, la manifestările pentru eliberarea celor arestaţi şi la primele evenimente comemorative – Alexandru Cristian Surcel

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

15 aprilie 2016

Domnule Marian Munteanu, nu ne cunoaştem personal, dar ne-am intersectat de multe ori în acel tumultuos an 1990. Cred că prima oară am trecut unul pe lângă celălalt la 18 februarie 1990, în Palatul Victoria, pe scară; eu coboram, domnia voastră urcaţi. Apoi, evident, în Piaţa Universităţii, unde domnia voastră făceaţi istorie din balconul Facultăţii de Geografie, iar eu eram unul din zecile de mii care vă ascultau, de cele mai multe ori aflându-mă pe carosabil sau în apropierea Fântânii. Iar mai târziu, când dumneavoastră şi alţi protestatari vă aflaţi în arest, am îmbrăcat cămaşa albă şi am ieşit din nou în stradă pentru a cere eliberarea domniei voastre şi a celorlalţi.

Vă spun toate acestea ca să nu credeţi că această adresare vine fie din partea cuiva care nu a cunoscut Piaţa Universităţii din 1990, fie, eventual, se afla pe vremea aceea în tabăra cealaltă, a „oamenilor de bine”. De altfel, fotografiile care însoţesc acest text sunt dovada că nu mint. Mai simplu decât să mă caut în miile de fotografii şi sutele de ore de filmări din acea vreme, un puşti de 15 ani într-o mare de tineri, am căutat o serie de obiecte pe care le-am pus bine şi le-am păstrat încă de atunci. Majoritatea, aşa cum puteţi observa, sunt manufacturate de mine.

Brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

În 1990 v-am admirat şi rămân în continuare convins că v-aţi înscris definitiv numele în istorie prin ceea ce aţi făcut atunci. Anul următor nu v-am mai admirat, pentru că aţi ieşit în spaţiul public cu acea iniţiativă numită Mişcarea Pentru România. Chiar dacă nu v-aţi asumat direct şi poate nici măcar în sinea domniei voastre, nu puteţi nega, dacă sunteţi sincer, că acea iniţiativă politică avea certe rezonanţe legionaroide, fiind prima formaţiune din anii ’50 încoace cu astfel de trăsături, pe teritoriul României. Ori mi s-a părut de un prost gust extrem faptul că aţi pus în aplicare o astfel de idee la un an după ce, în seara zilei de 13 iunie 1990, la TVR, Ion Iliescu denunţase „rebeliunea legionară”, o minciună murdară care a costat, la propriu, vieţi şi pe care mulţi prin ţară încă o mai credeau; iar asta cu numai un an înainte de primele alegeri de după Duminica Orbului!

Dar, poate că aţi fost sincer, poate că asta e ceea ce credeţi domnia voastră. Din câte am putut să observ în apariţiile din ultimul timp de pe Realitatea TV, punctele de vedere par să vă fi rămas cam tot la nivelul celor din 1991. Şi, deşi ăsta pare să fie curentul dominant zilele acestea, nu am de gând să discut cu domnia voastră ideologie. Constat pur şi simplu că suntem oarecum apropiaţi în câteva puncte şi departe sau foarte departe în toate celelalte; dar cum eu continui să cred în spiritul democratic care a animat acea Piaţă a Universităţii pe care am avut-o în comun, nu mă voi alătura corului celor care vă judecă din perspectiva delictului de opinie. Prin urmare, legat de episodul Mişcarea Pentru România, ca şi de alăturarea bizară pe care aţi avut-o în anul 2000 cu fostul dumneavoastră torţionar, Virgil Măgureanu, ca şi cu Valeriu Tabără, precum şi cu partidele celor doi- PNR şi PUNR-. niciunul tocmai favorabil opoziţiei democratice în anii anteriori, o să plec de la premisa că pe cât sunteţi de charismatic şi de bun orator, pe atât sunteţi de neinspirat ca politician.

De-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

De-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Motivul pentru care vă adresez această scrisoare este însă altul. Nu numai că aţi fost prezentat, dar aţi început să vă asumaţi calitatea de prezumtiv lider al societăţii civile, aţi început să vorbiţi de deschiderea unei relaţii între societatea civilă şi PNL, vă erijaţi practic în candidat al societăţii civile care, iată, a obţinut sprijinul unuia dintre cele două cele mai importante partide din România. Ei bine, domnule Marian Munteanu, asta este impostură şi este infinit mai gravă, mai condamnabilă moral, decât tentaţia extremismului sau lipsa de inspiraţie în politică! După eşecul Mişcării Pentru România şi exceptând acea tentativă de candidatură la preşedinţie din anul 2000, domnia voastră, domnule Marian Munteanu, aţi fost un cetăţean privat, cadru didactic şi om de afaceri. Desigur, cineva care, la un moment dat, a avut o şansă istorică şi s-a aflat în prim planul civismului şi al politicii din România, dar care ulterior, mai bine de două decenii, nu s-a mai implicat în niciun fel. Cu tot respectul, revenirea domniei voastre în spaţiul public în ultimele câteva luni, după tragedia #Colectiv, nu este suficientă ca să vă propulseze într-o poziţie reprezentativă pentru societatea civilă.

Ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990 - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990 – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Poate că domnia voastră aţi rămas mai mult sau mai puţin blocat în nostalgia anului 1990 şi nu aţi fi singurul dintre vechii „golani” care cade în această tentaţie, uitându-se cu desconsiderare, chiar dispreţ, la protagoniştii mişcărilor de protest din ultimii ani. Eu am fost ceva mai norocos fiind născut cu 12 ani în urma domniei voastre: suficient de „bătrân” ca să nu ratez revoluţia din 1989 şi tumultul anului 1990, dar şi suficient de „tânăr” ca să fiu deschis şi să mă pot implica în mişcările civice ale ultimilor patru ani. Aşa că am ajuns să cunosc destul de bine peisajul societăţii civile al zilelor noastre, fie că vorbim de cei mai de stânga sau de cei mai de dreapta, de Coaliţia pentru Familie ori de Coaliţia pentru Mediu sau de Coaliţia contra Discriminării, de Uniţi Salvăm sau de Iniţiativa România, de Campania Salvaţi Roşia Montană sau de Coaliţia Stop TTIP&CETA, de Neam Unit, GISC Bârlad, de feministe ori de dacişti, de unioniştii de la Acţiunea 2012 ori de Politica Fără Bariere, de monarhiştii din ANRM ori de „tinerii mânioşi” cei anarhişti, de ţăranii răsculaţi din Pungeşti, de apărătorii clădirilor istorice sau de doamnele de la oraş cu suflet mare, salvatoare ale câinilor străzii etc. etc. etc.

Un alt ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Un alt ecuson de “golan” pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ei bine, domnule Marian Munteanu, indiferent ce credeţi despre unii sau alţii dintre aceştia, ei sunt cei care formează societatea civilă de azi, în toată complexitatea ei şi cu toate generaţiile sale, iar domnia voastră nu sunteţi în acest peisaj. Nu e suficient să proclame doamna Alina Gorghiu că aţi fi, vai, marele reprezentant al societăţii civile, iar domnia voastră să preluaţi din zbor şi să nu vă puneţi problema că trei-patru luni de apariţii în emisiune la Rareş Bogdan nu sunt suficiente ca să vă recâştigaţi locul în societatea civilă. Săraca doamnă Gorghiu acum vreo lună sau mai puţin a confundat Uniunea Salvaţi Bucureştiul cu Uniţi Salvăm, lucru scuzabil pentru orice altă Alină, mai puţin pentru cea care este la vârful politicii româneşti.

În încheiere, stimate domnule Munteanu, aşa cum am precizat, nu vă chestionez nici trecutul, nici opţiunile ideologice, dar vă chestionez totuşi moralitatea. Vreţi să vă lansaţi în cursa pentru primăria generală ca un om vertical, care-şi asumă candidatura pe baza calităţilor şi cunoştinţelor sale şi nu a unor merite care nu-i revin, sau ca un impostor, care se pretinde a fi ceea ce nu este?

Ecuson de "golan" la care m-a "chinuit" talentul - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Ecuson de “golan” la care m-a “chinuit” talentul – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990 - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990 – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus - Alexandru Cristian Surcel - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus – Alexandru Cristian Surcel – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Initiativa Romania – Consultări cu candidaţii pentru alegerile locale, Hotel Minerva, Bucureşti (21.01.2016)
foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit “talibanismul” civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru “răul cel mai mic”, către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria “Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega”.

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană, continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter “mai social”. După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii “anti-sistem” Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere… Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.

29 martie 2016

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Vivat Alburnus Maior!

Vivat Alburnus Maior!
foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

6 februarie 2016

Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec “amarul” printr-o postare dedicată Roşiei Montane.

Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.

Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.

Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.

Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. “Mioriţa”, cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Dihonia dintre monarhişti – cui îi foloseşte?

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

30 decembrie 2015

Pe lângă faptul că azi e 30 decembrie, o zi de tristă amintire pentru toţi românii, căci a însemnat trecerea regimului comunist din faza autoritară în cea totalitară prin eliminarea ultimei instituţii a democraţiei interbelice care mai stătea în picioare şi începutul perioadei celei mai atroce din istoria regimului, dar mai ales pentru monarhie şi monarhişti, peste două zile intrăm în anul care va marca exact o sută cincizeci de ani de la debutul monarhiei constituţionale din România şi de existenţă a dinastiei care a dat ţării patru regi, din care trei cu merite pe care numai răuvoitorii şi ignoranţii nu vor să le vadă. 1866 a fost anul care a dat ţării principele străin, dorit de oamenii politici ai generaţiei de aur paşoptiste încă de la revoluţia din 1848, aducând toate conexiunile europene atât de necesare (da, şi pe atunci integrarea europeană era un element esenţial al viziunii unei Românii moderne), cât şi prima Constituţie demnă de acest nume şi, în plus, copiată după cea mai avansată Constituţie democratică a momentului, cea belgiană.

Este aşadar un an în care toată suflarea monarhistă, batrâni sau tineri, celebri sau iluştri necunoscuţi, ar trebui să depună eforturi pentru a convinge Parlamentul să facă următorul pas după atât de chinuita recentă recunoaştere a zilei de 10 Mai ca sărbătoare legală- nu de alta, dar este totuşi şi Ziua Independenţei-, însă la acelaşi nivel cu Ziua Pompierilor sau cu Ziua Jandarmeriei. 2016 ar trebui să fie anul în care, pentru prima dată după şapte decenii, 10 Mai ar trebui să fie zi nelucrătoare şi sărbătorită la acelaşi nivel cu 1 Decembrie.

Însă, în loc de asta, de câteva zile parcă a intrat necuratul între monarhişti. Totul a început cu scandalul din interiorul celui mai important ONG monarhist exitent la ora actuală: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Aparent pornit de la nemulţumirile mai vechi al unor lideri de filiale şi sucursale- Galaţi, Dolj, Olt, Dâmboviţa, Bacău, Alba- şi de la o crescândă incapacitate a conducerii bicefale, a celor doi copreşedinţi- Marilena Rotaru şi Cătălin Şerban-, după doi ani de coexistenţă, de a mai discuta civilizat unul cu celălalt. La prima vedere, un conflict clasic românesc, nici măcar primul pentru unii dintre protagonişti, foşti sau actuali membri ai partidelor istorice sau ai societăţii civile a anilor ’90.

Doar că a urmat ceva mult mai grav. Vechi personalităţi ale mişcării monarhiste, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Andrei Bădin şi lista probabil e mai lungă, s-au întors brusc şi concertat împotriva chiar a Casei Regale. Denunţând ceea ce ei consideră un fel de regenţă secretă în jurul unui monarh nonagenar rupt de realitate, manipulată de un fel de ocultă a serviciilor de informaţii prin persoana principelui consort şi a actualilor membri ai staff-ului regal, şi încercând cumva să acrediteze ideea că retragerea titlurilor principelui Nicolae în august 2015 nici măcar nu ar fi cunoscută de Rege, aşadar total nevalidă. Ba, în pasul următor, s-au readus în discuţie lucruri petrecute în anii 1997-2001 pentru a ataca în mod direct persoana Regelui Mihai I, care la acel moment era, în mod evident, prezent şi activ.

Şi, în afară de succesiunea în numai câteva zile, cele două evenimente au foarte multe în comun. Primele articole de presă au apărut pe acelaşi site de ştiri, flux24.ro, iar retorica a fost în mare măsură comună: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei ar fi fost acaparată de „oameni ai serviciilor”, căsătoria Principesei Moştenitoare Margareta şi reconcilierea între Rege şi preşedintele României din păcate reales în anul 2000, Ion Iliescu, ar fi fost lucrătura SIE, în prezent staff-ul Casei Regale ar răspunde comenzilor aceloraşi „servicii”, iar Regele ar fi complet izolat şi irelevant. În ambele cazuri s-au făcut afirmaţii destul de precise, care să sune credibil, dar majoritatea practic nedovedibile iar, unele, unde cunosc lucrurile la prima mână, perfect calomnioase.

Nu voi intra însă în toate amănuntele acestor susţineri. Unele au fost deja demontate, altele vor primi răspunsul cu siguranţă, iar câteva ar putea avea un sâmbure de adevăr. Este destul de clar că oameni suntem cu toţii şi greşeli am făcut cu toţii, chiar şi Regele Mihai I sau ceilalţi componenţi ai Casei Regale ori ai staff-ului. De exemplu, despre scoaterea din linia de succesiune a principelui Nicolae, consecinţele acestui gest şi lipsa de transparenţă din jurul motivaţiilor respectivei decizii am scris la momentul respectiv: Mai este monarhia de actualitate?

Voi pune însă întrebarea pe care încă din antichitate ne-au învăţat romanii că trebuie pusă când astfel de lucruri se întâmplă: cui prodest? Adică cui îi foloseşte? Câştigă ceva monarhismul din încercarea de destructurare sau măcar de scindare a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, ca şi din atacarea directă, chiar de către monarhişti de prestigiu, a Casei Regale şi a însăşi persoanei Regelui? Cu siguranţă că nu. În anul jubileului de o sută cincizeci de ani, instituţia monarhică, cu o valoare şi o funcţie moral simbolică în România republicană cam lipsită de repere etice a zilelor noastre, este mai ameninţată decât a fost până şi la 30 decembrie 1947 şi asta chiar din partea propriilor pretinşi susţinători. Măcar acum şapte decenii era vorba de nişte bande extremiste susţinute de o putere imperială ocupantă.

Îşi fac contestatorii iluzii că vor putea convinge poporul de alternativa monarhică fără a propune şi o dinastie? Dacă da, sunt doar iluzii şi o spun ca unul care ia în serios această alternativă tocmai pentru valenţele instituţiei şi nu din nostalgie pentru trecut sau din idealizarea familiei regale. Pentru republicani e mai simplu, ei pot spune că la X ani se va alege preşedintele, dar pentru monarhişti ideea de a propune monarhia doar ca instituţie, fără a preciza cine ar putea fi primul suveran, este nerealist, ca să nu zic mai rău. Încearcă contestatorii să impună, din exterior, Casei Regale să-l readucă pe principele Nicolae? Dar ce valoare va mai avea o anulare a decretului de la 1 august 2015 dacă Casa Regală va fi percepută de popor drept un cuib de profitori, manipulat de servicii? Ori, aşa cum se citeşte printre unele rânduri, doresc aceştia să forţeze o abrogare a întregului Statut al Casei Regale din 30 decembrie 2007 şi revenirea la Statutul anterior, care ar readuce pe tapet medievala şi desueta lege salică şi ar transfera dreptul de succesiune către ramura germană a Casei de Hohenzollern-Siegmaringen? Da, dar ce te faci cu faptul că şeful acestei Case a negat de ani de zile orice interes pentru coroana României, ca şi cu faptul că în 2016 Casa de Hohenzollern-Siegmaringen nu mai este nici pe departe ceea ce era în 1866. În ziua de azi, discutăm de fapt de o familie privată germană, anonimă, ai cărei membri sunt total necunoscuţi românilor şi pe care nimic nu-i recomandă. Nu mai există un prinţ Carol, nepot de sânge al marelui sprijinitor al României, împăratul francez Napoleon al III-lea, şi meritoriu ofiţer al armatei prusace.

În schimb, adevăraţii beneficiari sunt cei care doresc menţinerea actualei stări de lucruri. Cei pe care creşterea continuă a procentului de încredere în Regele Mihai I, ce a urmat discursului istoric al acestuia din Parlament din 25 octombrie 2011, i-a îngrijorat. Cei pe care i-a deranjat formarea în circa un an a unei organizaţii intitulate, fără perdea şi fără ocolişuri, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, care în circa doi ani a putut scoate în stradă, în marş, aproximativ trei mii de oameni, o cifră remarcabilă pentru o mişcare monarhistă predominată de persoane cu vederi conservatoare, care valorizează protestul public mai puţin decât alte categorii din societatea civilă. O organizaţie care chiar a propus Casei Regale un proiect de Constituţie monarhică, poate nu perfect, dar perfectibil, dar care probabil nu va ieşi niciodată din sertarul în care se află. Poate beneficiază şi unii care au interese ceva mai puţin evidente, vizând administrarea proprietăţilor Casei Regale sau interacţiunile dintre Casa Regală şi clasa politică. De ce nu, inclusiv unii care ar vrea să vadă răzbunată ralierea Casei Regale la cauza Roşiei Montane în 2013 sau la protestele #colectiv din noiembrie 2015.

Deşi nu este exclus, nu voi spune nimic despre servicii. Spre deosebire de detractorii Regelui, ai Casei Regale şi ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, care o dau cu „serviciile” şi „securiştii” în stânga şi în dreapta şi insinuează că oricine îi contrazice sau îi critică trebuie să aibă legături cu zona aia, ba eventual chiar cu „rublele”, adică cu serviciile secrete ruse. Altfel, nişte buni creştini, care-şi iubesc aproapele ca pe ei înşişi …

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(6tv) Interesul national: Reunificarea tarii (video)

Interesul national: Reunificarea tarii

foto (captura) si articol: 6tv – youtube.com

 

27 decembrie 2015

Interesul national: Reunificarea tarii,

Aceasta a fost tema emisiunii Valori Euro-atlantice, difuzată de postul de televiziune 6TV, la care au participat unioniştii George Simon, Constantin Codreanu, Iulia Modiga, Alexandru Cristian Surcel

articol preluat de pe: youtube.com

(Alexandru Cristian Surcel) O investigaţie în scrierea danubiană

Tăblițele de la Tărtăria sunt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie

O investigaţie în scrierea danubiană

foto: adevaruldespredaci.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

24 decembrie 2015

Pentru că tot e ultima zi a sezonului de shopping dinainte de Crăciunul din acest an, vreau să fac şi eu o recomandare, o carte pe care am achiziţionat-o în anul 2011, la una din multele mele vizite la Casa Altenberger din Sibiu, unde funcţionează Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal. Este vorba de lucrarea „An inquiry into the Danube script”, publicată în cadrul Bibliotecii Brukenthal în anul 2009, sub semnătura autorului italian Marco Merlini. Fiind vorba de un tom cu şapte sute cincizeci şi opt de pagini în limba engleză, sunt convins că acesta se mai găseşte la respectivul muzeu şi în prezent, aşa cum se găsea la doi ani de la publicare.

Cum probabil aţi ghicit, este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii „dacopaţi”, să bată efectiv câmpii, făcând un haloimăs de nedescris din amestecarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai târziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele secuieşti, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfârşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii străromâne. De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecând un pic de Cioran cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din câteva ideologii politice mai internaţionaliste ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei naţionaliste şi protocroniste.

O altă tăbliţă ceramică inscriţionată (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

O altă tăbliţă ceramică inscriţionată (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Şi, într-adevăr, nu puţini dintre autorii care au publicat asupra acestui subiect, foarte intens începând de prin anii ’70-’80, dar mai ales după revoluţia din decembrie 1989, justifică criticile cele mai dure. Fără a citi „An inquiry into the Danube script”, la o primă vedere autorul Marco Merlini pare şi el suspect; doar discutăm de un paleograf care şi-a susţinut doctoratul la Sibiu, ori ştim cum se iau de multe ori, din păcate, doctoratele în România. Doar că lectura cărţii sale dezvăluie un demers ştiinţific aprofundat şi serios şi, lucru mai rar, foarte sintetic. Cartea redă opiniile tuturor autorilor serioşi interesaţi de subiect, de la celebra Marija Gimbutas sau Gordon Childe până la Janos Makkay, Shan Winn, Harald Haarman, Andrej Starovic, Gheorghe Lazarovici, M. A. Georgievski etc. şi, de asemenea, nu se concentrează pe un anumit grup de artefacte, de genul tăbliţelor de la Tărtăria, nici pe descoperirile dintr-o anumită ţară, cum tind să facă şi românii, şi sârbii, şi bulgarii ş.a.m.d. De fapt, sunt analizate un număr de 1178 de posibile inscripţii şi 971 de artefacte purtând respectivele inscripţii, provenind de la culturile neolitice şi eneolitice de pe un areal vast, ce include Bulgaria, Serbia, România, nordul Greciei, Balcanii de Vest, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, sudul Germaniei, sudul Poloniei, Republica Moldova şi sud-vestul Ucrainei (adică ceea ce Marija Gimbutas a numit Old European Civilization, iar mai recent se denumeşte Danube Civilization, termen utilizat şi de Marco Merlini).

Vas inscripţionat de la Gradeşniţa (Bulgaria) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Vas inscripţionat de la Gradeşniţa (Bulgaria) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

De altfel, spre deosebire de maculatura comercială protocronistă, „An inquiry into the Danube script” nu este o lectură uşoară nici pentru cineva familiarizat bine cu limba engleză şi cu tomurile care atârnă câteva kilograme. În primul rând, trebuie să te înarmezi cu răbdare, pentru că până să ajungi la capitolele care enumeră artefactele şi semnele proprii diferitelor civilizaţii neolitice şi eneolitice avute în vedere, ai patru sute treizeci şi nouă de pagini în care rezumarea opiniilor cercetătorilor mai vechi, începând de la baronesa Zsofia Torma, corespondentă a lui Heinrich Schliemann, cea care în 1875 a descoperit la Turdaş primele obiecte purtând inscripţii, reprezintă doar un capitol. Restul este dedicat analizării diferitelor tipuri de scriere vechi ale omenirii, a mecanismului genezei scrierii în diverse arii geografice şi în diferite perioade antice, a criteriilor de discernere între ceea ce cel mai probabil este scriere şi ceea ce reprezintă alte sisteme simbolice- grafitti în stare de transă mistică, psihograme, motive ornamentale, simboluri religioase sau de altă natură etc.-, precum şi a metodologiei folosite pentru identificarea prezumtivelor inscripţii şi pentru identificarea şi clasificarea „literelor”. Iar stilul nu este nici pe departe cel apologetic cvasibeletristic al majorităţii lucrărilor protocroniste, ci cel mai degrabă arid şi precis, specific demersului ştiinţific autentic.

Artefact inscripţionat de la Karanovo (Bulgaria) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Artefact inscripţionat de la Karanovo (Bulgaria) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Prin urmare, chiar dacă între timp, ca urmare a descărcărilor arheologice pentru autostrada A1, porţiunea Sibiu-Orăştie, care tranzitează zone cu un bogat patrimoniu neolitic precum Tărtăria, Miercurea Sibiului, Turdaş (unde pentru construcţia autostrăzii au fost desfiinţate o parte din meterezele oraşului preistoric), au fost găsite noi inscripţii, „An inquiry into the Danube script” rămâne o lectură excelentă pentru oricine doreşte să cunoască mai multe despre subiect. Şi, de ce nu, un bun cadou de Crăciun.

Sferă de piatră cu inscripţii de la Lepenski Vir (Serbia) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Sferă de piatră cu inscripţii de la Lepenski Vir (Serbia) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Acum, ca să sintetizez puţin, aşa cum spuneam mai sus, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea. Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtând inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rând tăbliţe ceramice. În România, cea mai importantă descoperire s-a întâmplat în anul 1961, când echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormântul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 până în anii 1960 nimeni nu s-a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice „stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Idol purtând o inscripţie, Rast (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Idol purtând o inscripţie, Rast (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa o mie cinci sute- două mii de ani mai vechi decât primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului. Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să-şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere. O civilizaţie neolitică, oricât de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi-a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i-ar compromite reputaţia. Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de „semne preliterale”. Paradoxal, în anii ’90, când ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvântului, conceptul său politically correct de „semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

Inscripţie cucuteniană, Fărcaşa-Vadu Rău (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Inscripţie cucuteniană, Fărcaşa-Vadu Rău (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de-a face cu un logosilabar, adică un sistem de scriere care conţine atât semne care exprimă cuvinte întregi, cât şi semne care exprimă silabe. De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care-l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte). Numărul de cinci mii două sute patruzeci şi unu de semne identificate până la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sunt inscripţii. Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din România, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspândire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus. O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos. Cert este că de pe la anul 3500 Î.Ch., când Danube Civilization intră în criză, colapsând câteva secole mai târziu, nu s-au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Gravură şi inscripţie pe un ciob cucutenian descoperit în punctul Turbărie, din satul Lozna, comuna Derşca, judeţul Botoşani (România), ilustraţie din lucrarea lui Marco Merlini - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Gravură şi inscripţie pe un ciob cucutenian descoperit în punctul Turbărie, din satul Lozna, comuna Derşca, judeţul Botoşani (România), ilustraţie din lucrarea lui Marco Merlini – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Sigur, şi aici depăşesc conţinutul lucrării „An inquiry into the Danube script”, se poate gândi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rândul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit până spre antichitatea târzie, unele asemănări grafice existând, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decât simpla speculaţie. Cu atât mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz până în vremea dacilor, în epoca fierului; în general, în rarele momente când au scris, dacii au folosit alfabetul grecesc şi apoi pe cel latin. Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea D.Ch., cu semnele de răboj folosite de oierii români sau cu unele din runele secuieşti (despre cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le-au preluat de la români, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibile românilor, originea central asiatică pare mult mai probabilă) poate fi rodul purei întâmplări. Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi dacii). Nu de alta, dar ca să interzici scrierea din motive magico-religioase, trebuie să ai noţiunea.

Piatră cu inscripţii, la Turdaş, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Piatră cu inscripţii, la Turdaş, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Desigur, până la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sunt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre. Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cât mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atât wishful thinking-ul şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cât şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali şi de tendinţa unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decât la adevărul istoric. Este îmbucurător că până şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, până recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, s-a plecat în faţa propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Fragment ceramic cu inscripţii, descoperit în anul 2012 la Miercurea Sibiului, cu ocazia descărcărilor arheologice, de către echipa lui Sabin Luca, posibil cel mai vechi artefact aparţinând scrierii arhaice dunărere cunoscut până în prezent (România) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fragment ceramic cu inscripţii, descoperit în anul 2012 la Miercurea Sibiului, cu ocazia descărcărilor arheologice, de către echipa lui Sabin Luca, posibil cel mai vechi artefact aparţinând scrierii arhaice dunărere cunoscut până în prezent (România) – foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro