(Alexandru Cristian Surcel) Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova (24 februarie 2019)

Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova (24 februarie 2019)

foto preluat de pe www.agerpres.ro
articol de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

25 februarie 2019

Cu tot scandalul din jurul OUG 7/2019, al protestelor magistraţilor şi al protestelor de ieri din mai multe oraşe, toate desigur evenimente semnificative, a trecut aproape neobservat un eveniment de asemenea important pentru noi: alegerile parlamentare din Republica Moldova. Mă veţi întreba de ce ar fi acestea atât de importante? Există trei răspunsuri la care mă pot gândi:

(1) chiar dacă nu din punct de vedere politic la acest moment, Moldova de dincolo de Prut e, după orice alt criteriu istoric, antropologic şi geografic, parte a ţării noastre;

(2) tocmai din cauza afinităţii, o Republică Moldova căzută în mâini greşite ar putea deveni o bază de operaţiuni împotriva României, cum a fost regiunea transnistreană în anii 1924-1940;

(3) similitudinea antropologică, defectele comune mai ales, face ca cele două state româneşti să cunoască provocări foarte asemănătoare, astfel că evoluţiile din spaţiul basarabean pot constitui avertismente pentru ce se întâmplă dincoace de Prut.

Despre ce vorbesc? Păi, hai să vedem: din anii 2015-2016, când la Chişinău au avut loc protestele masive ale Platformei Demnitate şi Adevăr (PDA), actualmente devenită partid politic, în Republica Moldova are loc o continuă dezbatere pe tema anticorupţiei, a justiţiei şi a statului de drept, exact ca şi în România. Dacă momentul declanşator la noi a fost tragedia #Colectiv, dincolo de Prut a fost furtul miliardului (deja un brand în sine, aşa că nu mai dau explicaţii). La Chişinău, ca şi la Bucureşti, puterea e deţinută de plutocraţi îmbogăţiţi din bani publici, după colapsul comunismului, interesaţi să menţină un status quo care-i avantajează, chiar dacă se traduce prin sud-americanizarea statului şi a societăţii. Iar în fruntea sistemului e un personaj care nu-şi poate asuma formal şefia guvernului, din cauza problemelor sale penale, aşa că îşi exercită autoritatea prin interpuşi (Vladimir Plahotniuc, respectiv Liviu Nicolae Dragnea). În ambele state derapajul de la normele democraţiei liberale şi ale statului de drept e tot mai evident şi, de fapt, face parte dintr-o acţiune sistematică de contrareformă (care la noi ţine deja de mai bine de doi ani). Pe de altă parte, pe ambele maluri ale Prutului, tema anticorupţiei şi a statului de drept găseşte ecou doar la o parte din populaţie, cu precădere cea mai educată şi până în vârsta de 50-55 de ani, în timp ce un alt eşalon demografic numeros, în general dar nu exclusiv cel de peste 50-55 de ani, regretă aparenţa de ordine şi de stabilitate din perioada totalitară comunistă şi votează politicieni care fac promisiuni care, într-un fel sau altul, amintesc de acea epocă.

Deci, cum ziceam, ieri, 24 februarie 2019, au avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova, însoţite, în stilul prezidenţialelor româneşti din 2009, şi de un referendum consultativ pentru reducerea numărului de parlamentari (de la 101 la 61). Alegerile au fost parţial fraudate: (i) opozanţii binomului format din oligarhul suprem Vlad Plahotniuc şi preşedintele pro-rus Igor Dodon au fost demonizaţi continuu de canalele TV ruseşti active în Republica Moldova sau controlate de Plahotniuc (care deţine un fel de Trust Intact basarabean); (ii) s-a permis campania electorală inclusiv în ziua votării; (iii) votul din diaspora, eminamente pro-europeană şi/sau pro-unionistă, a fost sabotat prin diferite modalităţi, în timp ce (iv) autocare pline cu alegători din regiunea separatistă de pe Nistru, coordonate în stil cazon, au fost lăsate să facă turism electoral masiv. De asemenea, pentru a crea un avantaj Partidului Democrat din Moldova (PDM), partidul lui Plahotniuc, erodat în 10 ani de guvernare în diferite formule, sistemul de vot proporţional pe liste a fost schimbat cu un sistem de vot mixt, parţial uninominal.

Pe de altă parte, însă, prezenţa la vot a fost de sub 50%, cu participarea cea mai importantă din partea generaţiilor cu vârsta cuprinsă între 50 şi 71 de ani. Adică exact generaţiile care au fost cel mai mult expuse spălării pe creier din perioada sovietică, care eventual au prins şi vremurile de relativ confort material din anii `60-`70, fără însă să fie suficient de bătrâne ca să fi apucat şi România întregită şi să fi trăit în mod nemijlocit ororile perioadei staliniste.

Dacă absenteismul mare din rândurile tinerilor sub 25 de ani nu e chiar o surpriză, fiind întâlnit şi în România (cu motivaţii în speranţa emigrării), ar fi fost de aşteptat o mai mare implicare a categoriilor între 25 şi 50 de ani, la care, potrivit statisticilor, opţiunea pro-europeană şi chiar cea unionistă sunt semnificativ mai frecvente. Parte din absenteismul celor din acest interval de vârstă se poate explica prin locuirea lor în diaspora (unde, aşa cum am menţionat mai devreme, votul a fost sabotat). Dar această explicatie funcţionează doar parţial, aşa că forţa politică care se adresează în special celor între 25 şi 50 de ani ar trebui să-şi facă o analiză serioasă ce a lipsit din campania şi din discursul său ca să determine o mai mare mobilizare. Mă refer la alianţa „ACUM”, constituită din PDA-ul amintit mai devreme, prezidat de Andrei Năstase, cel ales primar al Chişinăului, dar a cărui alegere a fost anulată sub pretextul oferit de o postare pe Facebook în care îndemna electoratul să voteze, şi din Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS), partidul fondat şi condus de un fost ministru al educaţiei, Maia Sandu.

În aceste condiţii, rezultatele alegerilor arată astfel: Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM), adică partidul preşedintelui pro-rus, Igor Dodon, 31,21%; „ACUM” DA şi PAS 26,70%; PDM 23,71%, Partidul „Şor”, pro-rus, al primarului Orheiului, Ilan Şor, unul din autorii furtului miliardului, pentru care a şi fugit la un moment dat în Rusia, 8,34%; Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), al fostului preşedinte Vladimir Voronin, de asemenea pro-rus, din care s-au desprins atât PDM, în 2009, cât şi PSRM, ulterior, 3,75%; Partidul Nostru, pro-rus, al exoticului personaj Renato Usatîi, un amestec de KGB-ist sub acoperire şi de Dan Diaconescu, 2,94%; Partidul Liberal, al lui Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, unionist, 1,25%; restul partidelor sub 1% fiecare. Aceste procente sunt, desigur, din totalul voturilor valabil exprimate, nu din totalul populaţiei cu drept de vot.

Putem observa o creştere a ponderii partidelor pro-ruse, dincolo de treimea din populaţie care care are o opţiune fermă în acest sens (deci, de această dată, au votat astfel de partide şi unii din treimea indecişilor). Nu este un rezultat surprinzător după scufundarea în corupţie a guvernărilor pro-europene care s-au succedat de la destrămarea regimului Voronin în anul 2009 şi după furtul miliardului, dar şi după ce a devenit destul de clar că, în urma crizelor prin care a trecut Uniunea Europeană, extinderea acesteia a îngheţat pentru o perioadă de timp neprecizabilă. Este şi un rezultat al unora dintre politicile României, care finanţând guvernele de la Chişinău declarat pro-europene a finanţat şi corupţia din această republică şi, într-o anumită măsură, l-a creat pe Plahotniuc. Fără a achiesa întru totul la ideea Fondului Moldova, a lui Dan Dangaciu, principiul enunţat de acesta potrivit căreia investiţiile româneşti ar fi trebuit duse direct la obiectul finanţării ar fi fost unul corect. Şi nu imposibil, dovadă grădiniţele, şcolile şi instituţiile culturale construite, renovate şi utilate de către guvernul de la Bucureşti.

O altă eroare de judecată din tabăra celor buni care a servit pro-ruşilor a fost discursul insistent al unei părţi a mişcării unioniste despre cum integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană nu se va realiza niciodată şi despre cum pro-europenismul ar fi o opţiune greşită. Deşi acest discurs era menit să promoveze unionismul, cum România e parte a Uniunii Europene, tratarea pro-europenismului ca pe un curent antagonic doar a dat apă la moară adevăratului curent antagonic, cel care trage spre Rusia şi spre Uniunea Eurasiatică. Cu atât mai mult cu cât alegerile de ieri au contrazis această optică: grosul votului unionist, în măsura în care s-a exprimat (deoarece unii, dezamăgiţi de dihonia dintre partidele unioniste sau chiar de oferta electorală- şi aici mă gândesc în special la PL şi la liderul său erodat, dar care nu se dă dus, Mihai Ghimpu- cel mai probabil nu s-au mai prezentat la vot), s-a îndreptat spre alianţa „ACUM”. Dar să nu luăm nici această alianţă în braţe, să nu uităm că în 2016 unioniştii erau alungaţi din tabăra de corturi a PDA din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, după ce Andrei Năstase se urca pe scenă împreună cu Igor Dodon, încă neales preşedinte, pentru a proclama lupta comună contra oligarhului Plahotniuc, în ciuda orientărilor geopolitice antagonice. O monstruoasă coaliţie care apoi s-a răzbunat copios pe Andrei Năstase şi pe partidele PDA şi PAS.

Şi apropo de erori de judecată, am rămas azi siderat citind declaraţiile europarlamentarului PSD Andi Cristea, copreşedinte al Comitetului Parlamentar de Asociere UE-Republica Moldova, care a proclamat la TVR Moldova „o înfrângere pentru Est” şi „o victorie pentru Vest”, considerând că, prin procentele obţinute de „ACUM” şi de PDM, pro-europenii ar fi obţinut victoria. Problema este că cele trei partide au ADN-uri foarte diferite; în timp ce PDM are origini comune cu PSRM, ambele fiind desprinse, aşa cum arătam, din PCRM, PDA şi PAS sunt partide plecate de la firul ierbii, dintr-un demers pro-european sincer (la cei mai mulţi cel puţin), chiar dacă mai degrabă statalist decât unionist. De asemenea, PDM este partidul condus de Plahotniuc cu un pumn de fier, în stilul în care la noi Liviu Dragnea conduce PSD, în timp ce PDA şi PAS s-au format în contextul protestelor de stradă îndreptate exact contra lui Plahotniuc şi a regimului acestuia. Inclusiv pro-europenismul PDM este foarte discutabil, proclamat verbal, dar contrazis de numeroase fapte, printre care inclusiv ajutorul dat la alegerile prezidenţiale din 2016 candidatului pro-rus Dodon şi anularea alegerilor pentru Primarul Chişinăului. Deci, sincer, nu prea văd cum ar putea PDM, PDA şi PAS să formeze o coaliţie de guvernare.

Oricum, evenimentele din Republica Moldova ar trebui să ne pună pe gânduri şi în România, cu atât mai mult cu cât alegerile se apropie, cele europarlamentare şi prezidenţiale în acest an şi cele locale şi parlamentare în anul următor. În special Alianţa 2020 USR PLUS ar trebui să facă o analiză temeinică a conduitei şi rezultatelor din alegeri ale alianţei „ACUM”, similară ca geneză, ca demers şi ca discurs şi compusă din partide aflate deja în parteneriat cu USR. La rândul său, mişcarea unionistă trebuie să regândească unele din strategiile sale, dacă doreşte să redevină la fel de relevantă cum a fost în anii 2009-2018 şi să caute căi mai subtile de a transforma pro-europenismul basarabean în unionism şi de a converti unionismul civic în unionism propriu-zis politic. În fine, este nevoie ca Bucureştiul să îşi stabilească un capitol în proiectul de ţară, astfel încât politicile faţă de Republica Moldova să devină coerente şi cu obiective clare şi statornice, pe termen scurt, mediu şi lung.

Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova (24 februarie 2019) – Rezultate

articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe www.facebook.com)