(5 august la Bălți) HARTA protestelor violente - Contramanifestanţii au încercat să blocheze Marşul de mai multe ori. Cele mai mari ciocniri au avut loc la intersecţiile străzii Puşkin cu cele a străzilor Voluntarilor şi Ştefan cel Mare.
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
5 august 2022
Protestele violente de la Bălţi (5 august 2012)
Au trecut 10 ani. În dimineața zilei câteva autocare cu unioniști din România treceau Prutul pentru a se alătura mai multor sute de unioniști din Republica Moldova care se pregăteau să mărșăluiască pentru reunirea celor două state românești la Bălți, principalul oraș din nordul Republicii Moldova, dar și orașul cu concentrația cea mai mare de populație rusească (nu rusofonă, ci rusească sadea), undeva la 50%.
Cu vreo două săptămâni mai devreme, la 22 iulie 2012, cam aceiași unioniști participaseră la un marș similar organizat de PNL din Republica Moldova în principalul oraș din sud, Cahul, unde populația românească trece de 50%, dar nu cu foarte mult. Avuseseră parte și de o contramanifestație, câțiva tineri mancurți din partidul Patrioții Moldovei, după termenul folosit în Republica Moldova pentru românii pro-ruși și adepți ai moldovenismului primitiv de extracție sovietică, precum și ceva bătrâni cu steaguri roșii și rusofoni de mai multe vârste. Contramanifestanții recurseseră la a arunca cu ouă și a-i stropi cu apă pe manifestanții unioniști.
La Bălți, marșul unionist era asumat de Platforma Civică Acțiunea 2012, fondată prin aprilie 2011, care la acel moment era o alianță fără personalitate juridică a mai multe zeci de ONG-uri din România, Republica Moldova și diaspora, cu mai multe sute de voluntari proprii pe ambele maluri ale Prutului. Primăria încercase să-l interzică, dar instanța dispusese că nu există temeiuri legale pentru asta. Prin urmare toată suflarea putinist-interlopă din Republica Moldova își anunțase participarea: Patrioții Moldovei, Federația Națională de Lupte “Voievod”, Partidul Social Democrat al lui Victor Șelin, Partidul Socialiștilor al lui Igor Dodon, Partidul Comuniștilor al lui Vladimir Voronin, bașkanul Găgăuziei cu gealații lui, separatiștii transnistreni etc.
Ajunși la fața locului, la sugestia mea, a existat o oprire într-o zonă industrială dezafectată, pentru pipi. Mai târziu se anunța mai dificilă rezolvarea unor astfel de necesități. De după un tufiș luxuriant, crescut direct pe peterele clădirii înalte a unei fabrici abandonate, un Lenin mare se uita la noi plin de înțelegere.
Când ne-am reunit cu localnicii și ne-am îndreptat spre locul de începere al marșului, tineri cercetași se țineau aproape de noi și raportau prin telefoanele mobile mișcările pe care noi le făceam. L-am remarcat în mod special pe unul care purta un tricou cu vulturul bicefal cu trei coroane și icoana Sfântului Gheorghe: stema Rusiei.
Un bătrân a ieșit dintr-un bloc și ne-a abordat sfătos și blând că noi suntem români, ei sunt moldoveni, să mergem acasă. Faptul că ne spunea asta în aceeași limbă nu părea să-l tulbure. Se confirma însă ceea ce auzisem, că, deși cei mai mulți dintre noi erau basarabeni, mass media rusească împrăștiase zvonul că toți participanții la marșul unionist erau veniți din România.
Puțin înainte de a ajunge la punctul final de întâlnire, după ce am fost amuzați să trecem prin strada Decebal, ne-am intersectat cu o nuntă. Noi le-am urat casă de piatră, ei s-au uitat la noi ca la niște extratereștri.
La punctul de întâlnire, noi să fi fost cu totul vreo mie, poate un pic mai mult, poate mai puțin. Contramanifestanții erau vreo 3000, din care unii înarmați cu obiecte contondente, care ne făceau semne amenințătoare de la distanță. Au început scandările. Noi cu unirea, ei cu “Bielțî, Bielțî” (adică Bălți pronunțat rusește). Am trecut la “Noi vă iubim”, unii băieți au încercat să ofere flori unor doamne care au refuzat, ei au răspuns cu ouă, iar apoi, mult mai grav, cu pietre.
Un moment aparte a fost când s-a scandat din tabăra unionistă “Ouă aveți, minte nu!” A urmat un moment brusc de pauză, în care contramanifestanții au deliberat cât de relevant este dacă sunt sau nu inteligenți. Dar cum în acest timp, Victor Șelin, liderul Partidului Social Democrat, de care am amintit și mai devreme, dădea de băut pe banii lui celor care aruncau cu ouă și pietre în unioniști (lucru care a fost filmat și înregistrările există și acum), pauza nu a fost lungă.
Acela a fost momentul în care am decis că unirea, pentru mine, va rămâne un ideal la care nu voi renunța: când am văzut curajul cu care fătuci basarabene de liceu, delicate și firave, îi înfruntau pe contramanifestanții putiniști dezlănțuiți, în timp ce eu, un ditamai bărbatul, nu mai aveam mult să cer pantalonii maro, ca-n bancul cu Ștefan cel Mare. Atunci, m-am jurat că pentru ele și pentru curajul lor și al celor ca ele unirea trebuie făcută, oricât de mult timp ar dura.
Lucrurile au devenit și mai serioase când am pornit în marș, cu fetele la mijloc și bărbații și băieții pe margini. Pe lângă canonada cu ouă și pietre, contramanifestanții veneau pe flancuri și șarjau către noi, la bătaie. S-au împărțit pumni de ambele părți, s-au capturat steaguri de ambele părți (contramanifestanții nu foloseau steagul Republicii Moldova, ci steagurile diferitelor lor grupări). Dacă nu ar fi fost poliția pe tot traseul, s-ar fi lăsat cel puțin cu ceva gen mineriada din 13-15 iunie 1990.
În cele din urmă, ne-am găsit într-un impas. Pe o parte, unioniștii, pe cealaltă parte contramanifestanții, ținuți la câțiva metri unii de ceilalți de două dispozitive ale scutierilor din Brigada “Fulger”, un echivalent basarabean al Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmeriei (BSIJ). Ceilalți scandau, noi scandam.
La un moment dat, am cântat cu toții cât am putut de tare și de corect “Treceți Carpații batalioane române”. Chiar în fața mea era un luptător din Brigada “Fulger”, cu armură, cască, scut dreptunghiular metalic și bulan, mai scund decât mine cu un cap. S-a întors spre mine cu o față mascată, din care se vedeau doar ochii, dar era suficient. Privirea lui siderată spunea totul: “V-ați țicnit?!? Ăștia vor să vă sfâșie și așa și ce le cântați voi?!”
Nu s-a mai ajuns însă la sfâșiere. Au fost aduse niște autocare și toți unioniștii am fost scoși la marginea orașului, unde e făcută poza. Seara eram la Chișinău, unde manifestam în fața sediului Guvernului, cerând pedepsirea celor vinovați de organizarea violențelor de la Bălți.
În ziua aceea a curs sânge, chiar dacă nu pe cât de mult ar fi putut să curgă. Cel mai grav rănită o destul de populară reporteriță de televiziune din Republica Moldova, care, fiind între cele două tabere, fusese lovită cu o piatră a contramanifestanților în cap. Procuratura a deschis un dosar penal și a început urmărirea a 12 persoane pentru împiedicarea libertății întrunirilor și huliganism; în primul rând, a instigatorului Șelin. Nu știu ca acest dosar să fi ajuns în instanță sau să se fi soldat cu vreo condamnare.
În România nu s-a vorbit foarte mult despre violențele de la Bălți. Din toată clasa politică, doar președintele Traian Băsescu și câțiva din acoliții săi manifestau ceva interes pentru unionism.
Asta a fost acum 10 ani, când al doilea val de unionism era tânăr. Campania pentru unire a continuat, în stradă, în conferințe, în birouri oficiale, în media și în online până la declarațiile de unire ale consiliilor locale și raionale, la Marea Adunare Centenară și la Ziua Limbii Române din anul 2018. Apoi drumurile activiștilor civici unioniști s-au dus în diverse direcții, unele mai cușer, altele mai puțin.
Unii dintre protagoniștii evenimentelor de acum 10 ani sunt azi acuzați că sunt prepușii intereselor rusești în România. Este o acuzație frecventă la noi, aproape oricine nu convine unui grup e acuzat de acel grup că e “al rușilor”. S-a spus asta, pe rând, despre opoziția politică din epoca Băsescu, despre activiștii ecologici, mai ales cei cu gazele de șist, despre unii, despre alții. Dar, până în final, nu e imposibil să fie adevărat, pentru că foarte puțini și în general cam idioți își permit să fie rusofili și putiniști pe față în România.
Asta însă contează mai puțin la scara istoriei. Acolo, Bălți 5 august 2012 va rămâne unul din acele momente care țes povestea unui viitor eveniment de anvergură, de destin, în acest caz reunificarea poporului român.
Vizita Președintelui României, Nicușor Dan în Republica Moldova (10 iunie 2025)
Primirea de către Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, la Președinția Republicii Moldova
Nicușor Dan: Mă bucur să mă aflu astăzi la #Chișinău, în prima mea vizită oficială în calitate de Președinte al României.
Sunt aici să reconfirm sprijinul cuprinzător, sincer și constant al României pentru Republica Moldova, într-moment crucial al parcursului său european, al consolidării stabilității și rezilienței sale.
Mesajul meu pentru cetățenii este acesta – Republica Moldova este parte a familiei europene, iar România va fi mereu alături de voi!
Conferința de presă comună a Președintelui României cu Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu
Vizita Președintelui României, Nicușor Dan în Republica Moldova (10 iunie 2025) – foto preluat de pe www.facebook.com/NicusorDan.ro
Vă prezentăm în continuare transcrierea conferinței de presă:
Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu:
Stimate domnule Președinte Nicușor Dan,
Bine ați venit la Chișinău!
Permiteți-mi, mai întâi, să vă felicit din toată inima pentru victoria în alegerile prezidențiale.
Mă bucur că, în fruntea României, avem un partener ferm, un om care respectă Republica Moldova și ne este prieten.
Azi suntem aici pentru că cetățenii noștri și-au adunat vot cu vot, matematic, puterea și au învins în fața unui pericol imens.
Avem de mers împreună pe un drum greu. Război în vecinătatea noastră, incertitudine. Trei ani de atacuri cu rachete și agresiune cu tancuri împotriva Ucrainei. Rusia a ales războiul și crima împotriva unei națiuni – o tragedie care ne amintește că pacea îți poate fi, pur și simplu, furată într-o noapte, că nu este un dat și că trebuie apărată zi de zi.
Acest război nu e doar cu arme. E și un război care ne intoxică mințile și sufletele – un război al manipulării, al dezinformării, al fricii și dezbinării. E un atac sistematic asupra democrațiilor, asupra țărilor, ca ale noastre, care aleg calea libertății. Un atac care exploatează și abuzează chiar principiile democratice, pentru a submina democrația și unitatea din interior.
Este și o ofensivă împotriva celor care susțin Ucraina, menită să slăbească acest sprijin și, în final, să contribuie la slăbirea Uniunii Europene ca proiect de pace și prosperitate.
Atât Republica Moldova, cât și România știu ce înseamnă această amenințare. Am fost ținta unor atacuri grave, menite să ne slăbească și să ne dezbine – să ne rupă în tabere opuse, între adevăr și minciună, să ne erodeze încrederea unii în alții și să ne împiedice să construim, împreună, un viitor pașnic.
Dar noi rezistăm. Aici, în Republica Moldova, am câștigat alegerile prezidențiale, am câștigat referendumul, am fost alături de România în lupta sa.
Am demonstrat că știm să ne unim în momente de cumpănă. Știm să ne protejăm pacea și democrația. Știm să ne apărăm votul.
Pericolul nu a dispărut. Dimpotrivă – se transformă, se adaptează și continuă să pândească, așteptând momentul potrivit să lovească din nou.
De aceea, trebuie să rămânem vigilenți. Să învățăm unii de la alții. Să investim în educație. Să fim uniți, să ne apărăm reciproc. Ca parteneri. Ca prieteni. Ca frați și surori.
Istoria ne-a arătat, cu o durere greu de pus în cuvinte, ce se poate întâmpla atunci când nu reușim să ne apărăm de rău.
Am fost despărțiți cu sârmă ghimpată, ni s-a interzis limba, părinții și bunicii noștri au fost deportați, familiile – destrămate, iar cultura și tradițiile – subminate. Au fost vremuri în care oamenilor li se lua dreptul de a simți, de a vorbi, de a spera.
Astăzi, metodele Kremlinului sunt altele, dar scopul rămâne același – să nu avem încredere unii în alții, să ne urâm între noi. Adică să ne distrugem, pentru că ura și neîncrederea nu au adus niciodată dezvoltare.
Dacă Moldova ar cădea pe mâna Rusiei, nu doar Chișinăul ar fi amenințat. Ci și Bucureștiul. Și Odesa. Și Europa. Mai multe trupe rusești la Nistru. Risc de destabilizare. Insecuritate.
O Moldova care rezistă înseamnă siguranța familiilor noastre, înseamnă liniștea celor 1200 de km de graniță cu Ucraina, dar și a celor 684 de km de hotar cu România.
Adevărul e că nu am putea rezista singuri. Ucraina este scutul nostru. Și al vostru. Cât Ucraina luptă pentru libertatea sa, noi putem trăi în libertatea noastră.
De aceea, fiecare ajutor oferit Ucrainei este și un ajutor pentru Moldova. Pentru că fiecare zi în care Ucraina rezistă e o zi în care Moldova rămâne liberă.
Mulțumim României pentru sprijinul oferit Ucrainei. Este un sprijin care apără nu doar Ucraina, ci și Moldova, și România. Dacă Rusia ar învinge în Ucraina, nu s-ar opri acolo.
Stimate domnule Președinte,
Republica Moldova și România construiesc un viitor comun – prin proiecte concrete care aduc beneficii cetățenilor din ambele țări. Drumuri, poduri, linii electrice, rețele de gaz – toate finanțate cu sprijin european. Toate menite să ne apropie: oameni, comunități, economii.
Energia este, astăzi, securitate. Finalizăm linia electrică Chișinău-Vulcănești care ne va conecta de România. Mai urmează două linii electrice. Din 2027, vom cumpăra gaze românești din Marea Neagră.
Și ne dorim să mergem mai departe: să încheiem un contract pentru livrarea de energie electrică din noile reactoare de la Cernavodă, odată ce acestea vor deveni operaționale.
Economiile noastre sunt deja legate, într-un mod natural și sănătos. 1700 de companii românești investesc în Moldova.
Dar și firmele din Moldova își găsesc locul în România. Chiar mai multe. Sunt în jur de 8000 de companii cu capital moldovenesc, cu o cifră de afaceri de peste 3 miliarde de euro, care asigură peste 20 de mii de locuri de muncă în România. Unele ajung chiar să lege continente – cum e cursa aeriană operată de o companie moldovenească, care leagă Bucureștiul de New York.
Și turismul ne apropie. România a fost mereu o destinație dragă pentru cetățenii noștri, iar acum tot mai mulți români din dreapta Prutului descoperă Republica Moldova.
Anul trecut, ne-au vizitat peste 45.000 de turiști din România – adică aproape două treimi din toți vizitatorii. Oamenii vin acolo unde se simt bine. Acolo unde se simt acasă.
Și totuși, cozile la vamă ne amintesc că mai avem de lucru. Am vorbit cu domnul Președinte despre nevoia de a reduce timpii de așteptare la frontieră. Prutul trebuie să fie o punte, nu o piedică.
Am vorbit azi, mai mult ca oricând, despre viitorul nostru european. Republica Moldova este în mijlocul procesului de aderare la Uniunea Europeană. România a ales acest drum mai demult și a trăit schimbări semnificative spre un trai mai bun.
Oricât s-ar strădui unele voci ale Kremlinului să strige, vedem modernizarea României în toate domeniile – de la salarii și pensii mai mari, la autostrăzi, afaceri de succes, universități moderne, și tot mai multe comunități prospere.
Pentru cei de dincolo de Prut care mai au îndoieli – uitați-vă la cât de vulnerabilă este Moldova tocmai pentru că a rămas în afara Uniunii Europene. Uitați-vă cât de mari sunt încă discrepanțele economice între cele două maluri. Și nu le putem elimina decât împreună, în interiorul aceleiași familii europene, cu sprijinul fondurilor europene – așa cum s-a întâmplat în România.
România ne este alături pe acest drum. Cu experiență, cu sprijin concret, dar mai ales cu o voce fermă la Bruxelles – o voce care ne apără interesele, care ne susține aspirațiile. Pentru asta, vă suntem recunoscători.
Vă mulțumim că ne sprijiniți. Că ne încurajați. Că vorbiți în numele nostru acolo unde, deocamdată, noi nu avem încă un loc la masă.
Dar acel loc va veni. Și nu doar pentru că avem nevoie de sprijin, dar și pentru că avem ce oferi. Moldova poate contribui la o Europă mai sigură – prin stabilitate la granițele Uniunii, prin securitate în regiunea Mării Negre, printr-o voce clară în fața amenințărilor venite din Est.
Suntem pregătiți să susținem eforturile de protecție civilă, de menținere a păcii și de consolidare a valorilor europene. Moldova nu vine doar să primească, ci vine să contribuie. Să fie parte dintr-o Europă mai puternică și mai unită – alături de România, așa cum este firesc.
Domnule Președinte, faptul că ați ales să fiți aici, la Chișinău, la început de mandat, are o mare însemnătate pentru noi.
Este un semn de încredere. Și este o promisiune pentru viitor.
Vă mulțumesc pentru asta!
Președintele României, Nicușor Dan:
Stimată doamnă Președinte,
Doamnelor și domnilor,
E o mare bucurie să fiu azi la Chișinău. E prima mea vizită oficială bilaterală ca Președinte al României și am ținut că ea să fie aici.
Evident că avem o relație specială, de suflet. Prezența mea aici este o garanție a continuării sprijinului pe care România îl acordă Republicii Moldova.
Este un moment important pe care Republica Moldova îl trăiește: începutul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Evident, împărtășim aceleași set de valori și împreună avem aceleași aspirații.
Am discutat azi mai multe chestiuni concrete. Este nevoie să consolidăm relația bilaterală în toate domeniile în care ea a început. Vorbim, cum ați spus, de domeniul energetic, proiectele de interconectare. Vorbim de infrastructură, pentru ca Republica Moldova să fie mai aproape de piața europeană, cea mai importantă. Am vorbit de vamă, bineînțeles. Am vorbit, de asemenea, de necesitatea ca companiile românești să investească mai mult în Republica Moldova și de acel fond de garantare pe care România îl promite mediului privat de mai mult timp pentru asta, de proiecte comune de educație care se continue.
În primul rând, cred că este foarte important să vă felicităm pentru determinarea în a reforma statul și în felul ăsta de a accede la Uniunea Europeană, o garanție și pentru prosperitate, și pentru o predictibilitate instituțională, și pentru securitatea însăși a Republicii Moldova.
Și, așa cum am spus, România susține eforturile dumneavoastră, atât în mod diplomatic, în raport cu partenerii noștri, cât și concret, în măsura în care, pe anumite domenii, este nevoie de expertiza noastră, asta însemnând și toate greșelile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, sunt incluse în expertiză.
Cea mai mare amenințare a prezentului, evident, e Federația Rusă. Dincolo de războiul din Ucraina, care generează insecuritate în toată zona, trebuie să fim foarte atenți și să avem mijloace comune de răspuns la războiul hibrid, și am vorbit azi de colaborarea în această direcție.
Așa cum am spus, proiectul cel mai important al Republicii Moldova este aderarea la Uniunea Europeană, aveți aici sprijinul nostru. Urmează o etapă importantă, 28 septembrie. Sunt foarte optimist că, așa cum au făcut-o de câteva ori în perioada recentă, cetățenii Republicii Moldova vor avea spiritul civic necesar pentru a păstra direcția europeană pe care Republica Moldova și-a construit-o.
Închei prin a vă mulțumi pentru dialogul pe care l-am avut și, în avans, pentru colaborarea viitoare, și vă mulțumesc pentru primirea pe care ne-ați făcut-o și vă invit data viitoare la București.
cititi in continuare Sesiunea de întrebări și răspunsuri pe www.presidency.ro
Alocuțiunea susținută de Președintele României, Nicușor Dan, cu prilejul participării, alături de Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, la evenimentul „Viitorul european comun al României si Republicii Moldova”
Președintele României, Nicușor Dan, a participat marți, 10 iunie 2025, alături de Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, la evenimentul „Viitorul european comun al României si Republicii Moldova”, care a avut loc la Sala cu Orgă din Chișinău, Republica Moldova.
Vă prezentăm în continuare transcrierea alocuțiunii susținute de Președintele României în cadrul evenimentului:
Bună seara!
Este și o mare bucurie, și o mare onoare să fiu cu dumneavoastră în seara asta! S-au întâmplat niște lucruri în România acum trei săptămâni, dar s-au întâmplat câteva săptămâni înainte în multe locuri, și vreau să vă mulțumesc pentru asta!
Mă bucur să fiu în prima vizită oficială la Chișinău, este un gest simbolic care spune că România va continua să fie alături de Republica Moldova.
Este o relație firească, sufletească, de inimă, pe care trebuie să o consolidăm și, mai ales, o relație pe care trebuie să o facem cât mai pragmatică cu putință.
România trebuie să fie alături de Republica Moldova, trebuie să ne mobilizăm cu toții în următoarele luni și, dacă trecem peste hopul acesta, perspectiva europeană rezolvă mare parte din probleme, și chestiunea de securitate, și chestiunea economică, și dă o direcție de prosperitate și o direcție de colaborare cât mai bună între România și Republica Moldova.
Vă mulțumesc încă o dată și, încă o dată, sunt foarte bucuros că sunt aici!
Podul de Flori de peste Prut (6 mai 1990; 16 iunie 1991; 11 Iulie 2015; 31 decembrie 2017)
Podul de Flori este denumirea acțiunilor ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 respectiv 1991, si mai apoi in 2015.
Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte.
În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri.
Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective
Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro
Primul Pod de Flori
A avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acțiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză.
De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.
La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni. „Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii (de la Vest de Prut – n.r.) au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”, povestește ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu.
După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.
Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro
S-a desfășurat pe 16 iunie 1991. De data aceasta, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul în România.
17 iunie 1991 – Moldovenii trec Prutul
articol de Șerban Orescu
24 august, 2016
Făcându-și cu greu drumul prin mulțime, peste poduri supraaglomerate, sute de mii de moldoveni sovietici au intrat ieri în România, pentru o zi, în cadrul unei manifestări cu caracter național denumită „podul florilor”.
Ziua marca republica moldovenilor, 2/3 din ei sunt români etnici, având în vedere că cu un an în urmă românii, numărând de asemenea sute de mii, trecuseră Prutul în Moldova sovietică.
Aruncând flori în Prut, numeroși moldoveni au arborat ieri drapelul roșu-galben și albastru, tricolorul României, care este însă și drapelul Moldovei Sovietice de când au venit naționaliștii acolo la putere.
Mulți călători de o zi purtau pancarte pe care putea fi citit numele rudelor pe care sperau să-i poată întâlni.
La jumătatea zilei, Radio București făcea cunoscut că cca jumătate de milion de oameni luaseră parte la acest eveniment.
Postul de radio anunța totodată perturbări ale circulației, având în vedere că mii de automobile și căruțe pe partea românească a râului complicau traficul, în timp ce oamenii, veniți din toate părțile țării pentru a întâlni pe cei dragi, participau la manifestații folcloristice și luau masa pe iarbă.
Al doi-lea Pod de Flori (17 iunie 1991) – Moldovenii trec Prutul – foto preluat de pe www.europalibera.org
Al treilea Pod de Flori (11 Iulie 2015)
A fost organizat de către Platforma Unionistă ACTIUNEA 2012 și Mișcarea Civică Tinerii Moldovei în data de 11 Iulie 2015.
Motivul organizarii acestui pod de flori a fost de a-i intampina pe cei 1000 de locuitori din Moldova, ce au pornit in mars din Chisinau spre Bucuresti, pentru a cere Unirea Republicii Moldova cu România.
Astfel incepand cu orele 10:00 acestia au trecut pe jos podul de cale ferata, fiind intampinati de locuitorii din România.
Al patrulea Pod de Flori sau „Deschiderea anului centenar la Prut”
Aproape 1000 de persoane s-au adunat la ora 14:00 în fața primăriei Fălciu din județul Vaslui de unde au pornit în marș pe străzile comunei purtând un tricolor lung de 100 de m. Marșul a fost organizat în două etape:
- pe traseul Primăria Fălciu – Monumentul Ostașilor Români, monument dedicat soldaților Armatei Române căzuți în lupta pentru eliberarea Basarabiei, unde aici manifestanții au cântat, au ținut mai multe prelegeri și s-au rugat pentru neamul românesc.
- pe traseul Monumentul Ostașilor Români – Podul feroviar Fălciu, pod feroviar ce leagă România de vechea provincie românească, Basarabia.
Odată ajuns la Prut, tricolorul de 100 de m a fost trecut este râu, acesta fiind ținut atât de manifestanții din stânga Prutului, cât și de cei din dreapta lui, legând ambele maluri.
„„Desfășurarea tricolorului peste Prut va fi urmată de alte evenimente prin care vom atrage atenția asupra necesității reîntregirii țării prin unirea României cu Republica Moldova. Solicităm autorităților centrale și județene refacerea podului de la Fălciu atât de necesar economiei locale. Vrem să trecem Prutul și ca să ne plângem ostașii căzuți la Țiganca””
—a declarat George Simion, președintele Acțiunii 2012, organizație membră a Alianței pentru Centenar.
Manifestanții de pe ambele maluri au cântat într-un glas imnul României „Deșteaptă-te, Române” și au scandat „Jos hotarul de la Prut”, „Basarabia e România”, „Unire”, „Același sânge, aceeași țară, români am fost cu toți odinioară” după care au dat drumul tricolorului în apă, lăsându-l liber, în Prut.
Întregul eveniment s-a desfășurat cu sprijnul autorităților din România și Republica Moldova.
Mărturii
„Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei.”
—Grigore Vieru, într-un interviu difuzat în mai 2008 de Stela Popa și portalul Unimedia
„La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu baiețelul său care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună – în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte – intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ,,Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei? ”
—Grigore Vieru, Primul Testament
Diverse
Evenimentul a fost reflectat și în artă, în filmul Podul de flori de Thomas Ciulei. Subiectul filmului este existența de zi cu zi a familiei Arhir din satul Acui, Republica Moldova, cu tatăl care rămâne acasă să lucreze pământul și mama plecată în străinătate la lucru, totul în perioada când a avut loc evenimentul Podul de flori. Podul de flori este o coproducție româno-germană între Europolis Film, Studioul de Creație Cinematografică a Ministerului Culturii și Ciulei Films Germania.
Filmul regizat de Thomas Ciulei a obținut în anul 2008 Marele Premiu pentru film documentar „Erinnerung und Zukunft” (Amintire și Viitor), precum și premiul „goEast” în memoria lui Reinhard Kämpf la Festivalul de Film goEast din Germania care a avut loc în perioada 9–15 aprilie 2008. Filmul lui Thomas Ciulei a câștigat în același an și Premiul Bibliotecilor, precum și o mențiune la ediția 2008 a Festivalului internațional de filme documentare Cinéma du Réel, desfășurat la Paris în perioada 7–18 martie 2008.
Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918 – Parte a Participarii României la Primul Război Mondial
Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918 a reprezentat o acțiune militară inițiată și derulată cu mijloace specifice de către Armata României, în spațiul geografic al Basarabiei în intervalul decembrie 1917 – martie 1918. Acțiunea s-a derulat în baza unei înțelegeri între aliații Antantei și a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, având de asemenea acordul Puterilor Centrale.
Contextul politic și strategic al acțiunii a fost reprezentat de câteva elemente:
- Primul element a fost asociat cu incapacitatea Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei de a controla situația în nou înființata Republică Democratică Moldovenească. Aceasta era amenințată de presiunile forțelor bolșevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii, iar neputința Consiliului a fost un motiv pentru a solicita ajutor, inclusiv din partea Guvernului României.
- Al doilea element a fost reprezentat de interesul major al Regatului României de a beneficia – cu acordul reprezentanților Antantei și ai Puterilor Centrale de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într-o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus și în contextul în care Moldova Occidentală – amenințată de foamete, nu avea acces la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut și Nistru, ca efect al dezordinii din Basarabia.
- De asemenea, amenințarea – din punct de vedere al Aliaților de extindere a bolșevismului din sudul Ucrainei, precum și interesul Puterilor Centrale de a-i flexibiliza pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani, au favorizat sprijinul ambelor mari grupări beligerante pentru intervenția militară română.
Contextul politic și strategic
Securitatea teritoriului rămas liber al Moldovei Occidentale depindea de aceea a spațiului Moldovei Orientale, unde se constituiseră depozite ale armatei române și se aflau căi de comunicații necesare aprovizionării cu muniție și tehnică de luptă. Această securitatea a fost pusă în pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din cadrul Imperiului Rus, a atins și Basarabia.
De asemenea, din punct de vedere politic dispariția autocrației ruse și hotărârea guvernului bolșevic de a recunoaște dreptul la autodeterminare au creat condiții propice pentru Basarabia, de a se desprinde de statul rus și a se uni cu România. În acest context, Puterile Centrale au devenit interesate de acceptarea unor compensații teritoriale pentru România, corelate cu cedările teritoriale pe care urmau să le impună acesteia prin Pacea de la București
În data de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 7 decembrie a fost investit guvernul (Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei), sub conducerea lui Pantelimon Erhan.
În contextul în care Basarabia se afla la sfârșitul anului 1917 sub teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie și a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Țării nu a avut cum face față anarhiei instalate cu puținele sale unități militare (numite cohorte) – și ele contaminate parțial de bolșevism. Într-o primă încercare datată 8 decembrie 1918, Ion Pelivan și Vladimir Cristi, deputați atât ai Sfatului cât și membri ai Consiliului Directorilor, au solicitat la Iași – fără succes, trupelor aliate ajutor.
În urma unei ședințe închise a Sfatului Țării, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei a primit mandat să ia decizii în ceea ce privește acțiunile necesare salvării Republicii. Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul Directorilor atât generalului Dmitri Șcerbaciov cât și generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate și sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă guvernul Ucrainei nu au avut succes.
Cererile similare făcute Guvernului Brătianu au fost inițial declinate de acesta, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu Puterile Centrale (orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a armistițiului și ocuparea restului de teritoriu rămas liber).
La 22 decembrie 1917, guvernul moldovenesc a solicitat printr-o telegramă (semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan și Vladimir Cristi) Ministerului de Război român ajutor militar, concretizat prin trimitere
„a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgență. Totodată, vă rugăm să ordonați ca acest regiment să stea la dispoziția directorului Republicii Moldovenești.”
Pe 24 decembrie în răspunsul său, Ministrul de Război român Constantin Iancovescu a asigurat Sfatul Țării că 1.000 de voluntari ardeleni vor fi trimiși de la Kiev ca sprijin (aceștia fiind destinați inițial doar să tranziteze Chișinăul, spre România).
Constantin Iancovescu (n. 1862 – d. 1945) a fost un politician și general român. În timpul primului război mondial, a fost secretar general al Ministerului de Război (august – septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major – P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916 – 24 iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917 – 5 martie 1918, a îndeplinit funcția de ministru de război. A fost înaintat în anul 1918 la gradul de general de corp de armată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În prima jumătate a lunii decembrie 1917 ca represalii la acțiunile trupelor române asupra trupelor ruse bolșevizate din Moldova, sovietul din Ungheni – stație de cale ferată cheie la granița româno-rusă, a început să rețină eșaloanele feroviare destinate trupelor regale române.
Pe data de 26 decembrie trimiterea de mărfuri pe căile ferate către România a fost blocată de bolșevici, iar încercarea guvernanților basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate, a eșuat, după cum a eșuat și intenția lui Șcerbaciov – la care apelase Sfatul Țării, de a trimite în Basarabia Divizia a 7-a Cavalerie și 61 Infanterie.
Ca urmare a părerilor diferite pe care facțiunile din Sfat le-au avut asupra provenienței ajutorului care ar fi trebuit dat Republicii, s-a ajuns la o situație de criză. Reevaluarea situației s-a făcut în ședința Sfatului din 27-28 decembrie 1917, când a fost abordată posibilitatea unei alianțe cu Ucraina. Cele 3 facțiuni parlamentare au avut următoarele poziții:
- Blocul Moldovenesc și-a afirmat încrederea în guvern, precizând ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la Cartierul General rus de pe frontul din Moldova. Aceasta ar fi trebuit însă făcută sub rezerva obținerii de garanții din partea Aliaților și Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale Republicii, iar trupele ar fi trebuit puse sub comanda ministrului republican de Război.
- Facțiunea socialistă a declinat ideea de a se cere ajutor statului român și a solicitat să se ceară ajutorul Ucrainei.
- Facțiunea minorităților și-a exprimat și ea încrederea în guvern, insistând pe obținerea garanțiilor internaționale.
Poziția facțiunii minorităților a fost cea care a prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnata două delegații oficiale, una care să reprezinte Republica la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și alta pentru a obține garanții din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistență politică, economică și militară.
Ianuarie 1918
La 1 ianuarie bolșevicii au preluat controlul asupra Gării din Chișinău, Poștei și Telgrafului.
Ca urmare a refuzului Radei Centrale din Ucraina de a recunoaște regimul bolșevic de la Petrograd, precum și a inițierii tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit condiții favorabile declarării independenței de către Sfatul Țării. Delegația desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6 ianuarie 1918 a fost formată din Ion Inculeț, Pantelimon Erhan și Ion Pelivan. Într-una dintre instrucțiunile acesteia a fost precizat că
„Delegația nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al Velicorossiei”
Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Atitudinea în cauză a fost punctul de pornire pentru o presiune bolșevică asupra Sfatului Țării, astfel că la 5 ianuarie 1918 subdiviziunea Front-Otdel din Chișinău a organizației militare bolșevice RUMCEROD din Odessa, împreună cu câteva unități militare bolșevizate, au declanșat o operațiune de forță împotriva parlamentului moldovenesc, guvernului și susținătorilor acestuia.
Pe 6 ianuarie, trupele aflate sub autoritatea Front – Otdel-ului au atacat în gara Chișinău detașamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru a sprijini Sfatul Țării. (cititi mai mult despre Incidentul din gara Chișinău din 6 ianuarie 1918. pe ro.wikipedia.org)
Gara Chișinău, astfel cum a existat ea până în 1936 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Astfel, prima delegație nu a mai putut pleca datorită loviturii de forță a Front-Otdelului, iar delegația ajunsă în Ucraina nu a mai reușit obținerea garanțiilor cerute, ca urmare a deteriorării situației de acolo în contextul amenințării militare ruse. Întrunit într-o ședință secretă în noaptea de 7 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc a decis să trimită la Iași 3 delegații pe trei căi diferite, pentru a solicita ajutor militar român. Cea care a ajuns în capitala Moldovei a fost cea a lui Ion Pelivan, la data de 9 ianuarie.
Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Regatul României
La sfârșitul anului 1917 exista o penurie de alimente pe teritoriul Moldovei Occidentale rămase în afara ocupației germane, într-un context în care în Basarabia se aflau importante stocuri de provizii și teritoriul acesteia devenise amenințat de extinderea bolșevismului din sudul Ucrainei. Ca atare, atât Guvernul României cât și Aliații au devenit progresiv interesați de ceea ce se întâmpla la est de Prut, ultimii îndemnând autoritățile române să trimită trupe în Basarabia.
Același îndemn a venit și din partea generalului rus Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului din Moldova, care a precizat că trupele vor fi retrase după îndeplinirea misiunii. În mod aparent paradoxal, Puterile Centrale au avut aceeași poziție, ele fiind interesate de a-i determina pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani să fie receptivi, acestea oferind în compensație pentru teritoriul dobrogean pe cel basarabean.
Mai mult, luând act de declarațiile lui Woodrow Wilson și ale lui Lloyd George, prim miniștrii Ion I. C. Brătianu și mai apoi Alexandru Averescu au ajuns la concluzia că în cazul unei victorii a Antantei, România nu va obține teritorii suplimentare. Astfel, oferta Basarabiei a devenit deosebit de tentantă ținând cont de condițiile catastrofale de la finele anului 1917.
Având în vedere suprimarea anarhiei în teritoriul dintre Prut și Nistru, Comandamentul german a promis să nu profite de retragerea unor unități române din prima linie, destinate a fi folosite cu acest scop.
Preludiul
Situația trupelor ruse
În epocă, teritoriul basarabean devenise teatru de operații al bandelor bolșevice, având drept scop instaurarea puterii sovietice.
În Bugeac se afla cea mai mare densitate de soldați ruși proveniți din descompunerea Armatei a 6-a Ruse, aflată în retragere din Moldova de sud.
Situația trupelor moldovenești
Republica nu avea o armată proprie, ci doar câteva unități militare numite cohorte, insuficient organizate. Slab închegate, cu elemente nesigure în efectiv care instigau la anarhie și lipsite de disciplină, ele nu ar fi putut fi în mâna guvernului, un element care să garanteze ordinea în țară.
Republica Democratică Moldovenească a fost un stat efemer a cărui autonomie față de Imperiul Rus a fost proclamată la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Țării din Basarabia, organ reprezentativ al populației din regiune, ales în octombrie-noiembrie 1917, odată cu începuturile Revoluției rusești din februarie a aceluiași an și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus. Inițial, Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 și-a proclamat independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Acțiunile militare din decembrie 1917
Relațiile dintre statul român și guvernul de la Moscova au început să se deterioreze. Un număr limitat de unități românești au trecut Prutul în luna decembrie, pentru a urmăririi jefuitorii și revoluționarii din zona unor sate din raionul Cahul, iar orașul de frontieră Leova a trecut de asemenea temporar în stăpânirea trupelor române. Acestei operațiuni au fost limitate ca durată și scop, iar în prealabil, cereri de ajutor din partea unor autorități locale din Cahul și Leova, fuseseră adresate șefilor militari români. Alte cereri similare au venit din satele raionului Reni.
La data de 1/14 decembrie la Leova, garda românească de milițieni, solicitată de președintele Consiliului Municipal local pentru a apăra un depozit de 500 de vagoane de cereale, a fost alungată de bande înarmate iar comandantul ei a fost ucis. Acest lucru a determinat intervenția unui detașament român care a ocupat orașul, a arestat, judecat și executat participanți la acțiune.
Ca efect, Guvernul Sovietic a remis pe 16/29 decembrie – cu referire la incidentele de la Socola și Leova, un protest oficial Guvernului Român, semnat de Lenin. Prin acesta, România era avertizată că nu vor fi tolerate represalii – nu numai împotriva rușilor, ci și împotriva revoluționarilor și a socialiștilor români și că autoritățile ruse nu se vor opri de a lua măsuri din cele mai severe, împotriva contra-revoluționarilor români conspiratori și a complicilor lor: generalii Kaledin și Șcerbaciov, precum și Rada ucraineană.
În răspunsul său remis la Petrograd, Guvernul României a precizat că a nu a fost informat cu privire la evenimentele din Leova, iar cu referire la evenimentele din Iași a fost precizat caracterul defensiv al acestora în raport cu jafurile făcute de trupele ruse aflate în retragere. Relațiile dezvoltate cu Ucraina și cu generalul Kaledin, au fost justificate prin necesitatea de a achiziționa produse alimentare pentru a fi furnizate populației și militarilor, inclusiv din Rusia.
La 26 decembrie/8 ianuarie a avut loc o tentativă de jaf a depozitelor din Cahul ale armatei de către bande de soldați ruși, cu greu respinsă de către garnizoana rusă. Alte bande de soldați au continuat însă să terorizeze ținutul. O delegație din Cahul care a inclus și un membru al Comitetului Revoluționar local, a solicitat Regimentului 47 Infanterie român să intervină cu trupe, pentru a asigura paza orașului și a depozitelor de alimente.
La 28 decembrie/10 ianuarie, succesiv unei înțelegeri cu căpitanul basarabean Crăciunescu din Armata Rusă, aflat la Cahul, 1 escadron de cavalerie, 2 companii de infanterie și o secție de mitraliere române au intrat în Cahul, de peste Prut. Aceasta a determinat atitudini și sentimente diverse, de sprijin din partea ucrainenilor, de contrariere din partea comandantului rus și a soldaților revoluționari și de opoziție din partea bandelor de dezertori.
La 31 decembrie/13 ianuarie 1918 după un ultimatum prin care își rezerva luarea de măsuri militare – mergând până la cele decisive, guvernul bolșevic a decis arestarea ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi și a membrilor ambasadei române, precum și a consulului român de la Odesa și a personalului consulatului. De asemenea, Tezaurul României a fost confiscat de către regimul bolșevic. La solicitarea reprezentanților tuturor ambasadelor străine din Petrograd, arestații însă au fost eliberați a doua zi și expulzați din Rusia.
De la Iași însă nu a venit vreo reacție.
„Nu ne-a emoționat deloc această declarație, [...] Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată… Prin urmare, declarația de război a guvernului bolșevic era un gest fără consecințe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem.”
—Conform lui I. G. Duca
Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea intervenției
Planul de operații
La 2 ianuarie 1918 , locotenentul-colonel Ion Antonescu, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor formațiuni militare române. Scopul acestei dislocări ar fi urmat să fie asigurarea reaprovizionării trupelor care operau pe frontul român și a populației românești. Pentru aceasta ar fi urmat să se asigure circulația regulată a trenurilor de aprovizionare pe ruta Odesa – Socola, Iași, precum și asigurarea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru prin împiedicarea jafurilor și formarea depozitelor.
Confruntarea eventuală cu unități bolșevice a fost prevăzută, drept care Antonescu a propus trimiterea unei divizii prevăzută cu mijloacele necesare și întărită cu un regiment de cavalerie, pentru a ocupa segmentul de cale ferată Tighina/ Bender – Socola – cu un puternic control al centrelor Bender și Chișinău. De asemenea, trupele diviziei ar fi urmat să aducă ordinea în zona afectată acesteia – pentru a asigura formarea depozitelor și ar fi urmat să se opună bandelor rusești înarmate – în cazul în care acestea ar fi urmat să încerce restabilirea stării de anarhie.
Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofiţerii din Secţia Operaţiuni a Marelui Cartier General Român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Planul respectiv a fost defalcat în două acțiuni deosebite.
- Prima ar fi trebuit să fie una rapidă – prin surprindere, pentru a fi ocupat traseul căii ferate dintre Ungheni (centru destinat trupelor române) și Tighina/Bender (destinat unor trupe loiale ucrainene, musulmane sau sârbe, aflate sub ordinul Comandamentului Rus). Cele două capete ale liniei ar fi trebuit ocupate simultan, pentru a se evita aruncarea în aer de către elemente ostile, a podului de peste Nistru. Chișinăul ar fi urmat apoi să fie ocupat cât mai rapid.
- A doua ar fi trebuit să fie trecerea Prutului de către trupele diviziei, pentru a fi concentrate în zona Chișinău-Cărbuna.
Ocuparea Chișinăului ar fi trebuit să revină unui efectiv format din 3 batalioane (două de ardeleni și unul de grăniceri), care după ocuparea Unghenilor ar fi urmat să plece de la Socola în 3 trenuri consecutive și să ajungă în capitala Basarabiei dimineața, pentru a dezarma elementele turbulente și a aresta capii acestora.
Alături de cele 3 batalioane ar fi urmat să fie personal local din Chișinău, pentru a da comandanților informații în legătură cu punctele locale de interes (depozite, locuințe ale conducătorilor, localuri ocupate de trupe). De asemenea, în dotarea transporturilor de trupe ar fi urmat să fie material și echipe de cale ferată, precum și personal și material de poștă și telegraf.
Operațiuni premergătoare
La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iași consulului Sarrée de la Chișinău:
„Toți colegii mei, trimișii altor puteri aliate și eu, de asemenea, suntem împuterniciți să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o acțiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante. Din această cauză intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influența nici situația politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei țări”
La 7 ianuarie 1918, trupe românești staționau în continuare în Leova.
Pe 7/21 ianuarie un mic detașament român pornit în recunoaștere în fruntea căruia se afla comandantul Regimentului 47 român – colonelul Dragu, a fost luat prizonier de către soldații bolșevici la Vulcănești. Ca efect al intervenției profesorului universitar Filonov, conducătorul sovietelor din Ismail, militarii detașamentului au fost salvați.
Escadronul de cavalerie – comandat de căpitanul Vasilescu, atacat cu focuri de armă de soldați și de populație a fost împrăștiat, după ce comandantul acestuia a fost ucis. Toate detașamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri și pichetele de grăniceri au fost atacate de soldații ruși. La Bolgrad comandantul Armatei a 6-a Ruse, generalul Kotzebue, a fost arestat de către proprii soldați.
Dispozitivul de luptă
La data de 4/17 ianuarie 1918, Consiliul de Miniștri român a luat decizia de a declanșa operațiunea principală, astfel că la 7/20 ianuarie, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinul de operații.
Marele Cartier General român a considerat în instrucțiunile sale adresate trupelor care trebuia trimise peste Prut, că acestea sunt detașate, explicând rațiunea acțiunii inițiate astfel:
„Marele Cartier General 17 ianuarie 1918 Nr. 7255 1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armați atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicație ale armatelor ruso-române, precum și depozitele ce se află la producători. Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front, cum și a populației civile sunt primejduite. 2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia și să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front. …” —Șeful Statului Major General însărcinat cu comanda armatei române,General de corp de armată Constantin Prezan: „Instrucțiuni cu privire la linia de purtare a trupelor detașate în Basarabia”
Dispozitivul terestru
Conform ordinului de operații, o forță formată din 4 divizii române aflate la dispoziția Corpului VI Armată, trebuia să treacă Prutul:
- Divizia 1 Cavalerie spre nordul Basarabiei, în direcția Bălți-Soroca până la marginea regiunii ocupată de Armata Austro-Ungară în ținutul Hotin.
- Divizia 11 Infanterie între Ungheni și Leova, spre Chișinău
- Divizia 2 Cavalerie ca legătură între Diviziile 11 și 13
Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 – 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
- Divizia 13 Infanterie pe la Cahul, spre sudul Basarabiei
Ioan I. Popescu – numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume – (n. 27 aprilie 1866 – d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Dispozitivul Marinei Militare
Trecerea Prutului de către marile unități
Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze – generalul Henri Mathias Berthelot, diviziile au avansat peste Prut în baza unei înțelegeri între Aliați. Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, care a asigurat celor 4 divizii ocuparea podurilor și a raioanelor cu vaduri și apărarea flancurilor la treversare. Ulterior grănicerii au rămas în dispozitiv de pază pe malul drept al Prutului.
Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Divizia 1 Cavalerie, aflată sub comanda generalului Mihail Schina, a traversat Prutul pe la Țuțora în data de 8/21 ianuarie.
Mihail Schina (n. 14 iunie 1867, București – d. 1945, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Divizia a 11-a Infanterie, aflată sub comanda generalului Ernest Broșteanu, a trecut râul pe 10/23 ianuarie, pe la Leova (Brigada 22 Infanterie) și pe la Ungheni (Brigada 21 Infanterie). În seara zilei de 13 ianuarie 1918 brigăzile 21 și 22 Infanterie au intrat în Chișinău. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei și comandamentul Diviziei 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broșteanu.
Ernest Broşteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţii de comandant de regiment şi divizie în campaniile anilor 1916, 1917, şi 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 53 Infanterie în luptele din Dobrogea, de la începutul campaniei din 1916, fiind unul din cei doisprezece ofițeri care au fost primii decorați cu acest ordin (Brevetul nr. 2) – (Generalul Ernest Brosteanu într-o fotografie din 1917, la Chişinău) - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org
Cu trupe ale Diviziei a 13-a Infanterie au fost organizate două detașamente, care au traversat râul la data de 11/24 ianuarie: „Prut” (format dintr-un batalion din Regimentul 48 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Vadul lui Isac și „Bolgrad” (format din 3 batalioane din Regimentul 47 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Oancea.
Operațiunile din zona de centru
Înaintarea spre Chișinău
La 12/25 ianuarie 1918 generalul Prezan într-un comunicat către basarabeni, a declarat că armatele române au intrat în provnicie pentru „a aduce rânduială și liniște în satele și târgurile” basarabene, „punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor” și pentru asigura transportul „celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române”. În același comunicat a precizat că România nu dorește să ocupe Basarabia.
Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Îndreptându-se spre Nistru, trupele române au încercat fără succes, să ocupe la 17 februarie/2 martie 1918 un cap de pod pe malul stâng al acestuia lângă Rîbnița.
Înaintarea spre Bender (Tighina) -
Lupta de la Tighina a avut loc între 20 ianuarie și 25 ianuarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (1918) pe ro.wikipedia.org
Operațiunile din zona de sud
Lupta de la Vâlcov a avut loc între ianuarie și 3 februarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Vîlcov (1918) pe ro.wikipedia.org
Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie-februarie 1918) – foto preluat de pe cristiannegrea.ro
Evoluții politice și diplomatice
La 10/23 ianuarie Comitetul Executiv Central al RUMCEROD într-o declarație oficială făcută către consulatele francez și englez de la Odesa, a calificat drept o „încălcare mișelească a dreptului internațional” acțiunile guvernului regal român, adresând cererea „de a întreprinde pași pentru a influența guvernul român de a-și retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”. Răspunsul diplomaților s-a redus la ideea că au avut loc doar incidente minore. Ulterior, reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei au declarat că intervenția are un caracter pur militar și provizoriu.
La 13/26 ianuarie 1918 guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România. și în aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia. La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România.
La 17 februarie 1918 Lenin a decis să transfere trupele care intraseră în Kiev la dispoziția Colegiului Suprem Autonom din Odesa, cu scopul curățirii Basarabiei de către trupele române. Ofensiva germană împotriva Ucrainei care începuse la 18 februarie 1918 însă, nu a permis realizarea acestui lucru.
La 21 februarie 1918 baronul Fasciotti – decan al corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanților aliați la Odesa în numele reprezentanților diplomatici ai puterilor Antantei o notă oficială, menționând:
„Cât privește Basarabia, trebuie să țineți minte că intervenția trupelor române constituie o ocupație militară fără nici un subtext politic, întreprinsă în scopuri evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse și române și, de asemenea, a populației civile.”
La 14/27 februarie 1918 în timpul tratativelor de pace, germanii i-au asigurat neoficial pe români că pozițiile lor în raport cu autoritățile sovietice sunt identice:
„Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptați contra bolșevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleași interese.”
—Alexandru Marghiloman
Alexandru Marghiloman (n. 4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – d. 10 mai 1925, Buzău, România) a fost un om de stat conservator român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în anul 1918 (martie–noiembrie) și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe commons.wikimedia.org
Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru. Armata Română urma să rămână mobilizată spre a fi întrebuințată în Basarabia. Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.
Intervenția Armatei Române a provocat disensiuni în Sfatul Țării. Datorită învinuirilor care li s-au adus de către Blocul Moldovenesc în ceea ce privește atitudinea pro-rusă, Pantelimon Erhan și Gherman Pântea și-au dat demisia, provocând criza întregului Directorat. La 19 ianuarie a fost ales un nou Directorat cu misiunea de a restabili ordinea în Basarabia, condus de către Daniel Ciugureanu și care i-a avut drept titulari pe colonelul Brăiescu la Directoratul General de Război și Marină și pe Erhan ca titular al portofoliului Instrucțiunii Publice.
Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Şirăuţi, Briceni – d. 6 mai 1950, Sighet) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru fără portofoliu în patru guverne ale României, deputat şi senator, Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Vicepreşedintele şi Preşedintele Senatului Regatului România Mare - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
O telegramă provenită de la ambasadorul Franței la Iași, în care acesta a argumentat măsura acceptării de către aliați a misiunii trupelor române în Basarabia, a fost trimisă lui Ciugureanu. Aceasta a fost citită în ședința din 22 ianuarie 1918. În aceeași ședință Pantelimon Erhan a primit însărcinarea de a susține o pledoarie în favoarea proclamării independenței, după modelul Ucrainei, iar în noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată
„Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor”
Republica Democratică Moldovenească – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
.
Acordul Averescu-Racovski
Dorind să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să securizeze depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, pecum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa, generalul Averescu din poziția de prim ministru a deschis negocieri cu RUMCEROD prin intermediul decanului reprezentanților diplomatici de la Iași, italianul Carlo Fasciotti. La 11/24 februarie RUMCEROD a cerut evacuarea progresivă a Basarabiei.
Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Generalul a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski, atât în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de Ministru de Externe, funcție pe care a ocupat-o temporar. Printre acestea, ar fi fost și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate. De asemenea, Averescu a acceptat existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit, mai târziu. În privința asumării reale a respectivei evacuări există însă o dispută nesoluționată încă între istorici.
Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
La data de 20 februarie/ 5 martie 1918 RUMCEROD a considerat aplanat conflictul armat între România și Rusia, primind din partea Guvernului României răspuns precum că respectivul conflict este închis, la data de 23 februarie/ 8 martie. Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea.
Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.
Finalizarea acordului a fost urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant, deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat, el dealtfel nefiind nici ratificat. În plus, finalizarea negocierlor privind preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut ca acordul să devină caduc.
cititi mai mult despre Acordul Averescu-Racovski pe ro.wikipedia.org
Neclarități și controverse
Disputa privind rolul intervenței române ca factor decisiv al Unirii
Istoriografia sovietică și autoritățile sovietice au susținut că prezența armatei române în Basarabia a fost factorul decisiv al Unirii cu România. O astfel de premisă a stat și la baza unora dintre acuzațiile care i-au fost aduse de către I. G. Duca generalului Averescu, pentru că a semnat acordul cu Racovski în forma respectivă. Conform istoricului Florin Constantiniu însă, Basarabia s-a unit ca urmare a hotărârii organului reprezentativ și democratic care era Sfatul Țării, al cărui vot nu a fost dictat de prezența trupelor române în provincie.
„Desfășurarea dezbaterilor din Sfatul Țării, nu avut nimic de-a face – pentru a lua un termen potrivit de comparație, cu cu ședința parlamentului cehoslovac, care după invadarea țării de către trupele Tratatului de la Varșovia – cu excepția României, a legalizat prezența lor pe teritoriul național, în 18 octombrie 1968.”
—Florin Constantiniu în 19 mai 2011 la Academia Română, în prezentarea Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918)”
În legătură cu rolul armatei române în Unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeț arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.”
Referendumul de aderare a Republicii Moldova la UE (20 octombrie 2024)
Pe 20 octombrie 2024, în Republica Moldova a avut loc un referendum la nivel național cu privire la dacă țara ar trebui să modifice constituția pentru a include dorința cetățenilor moldoveni de aderare la Uniunea Europeană (UE), pentru a preveni viitoarele guverne să deraieze țara de la traiectoria pro-europeană.
Președintele Maia Sandu a militat pentru opțiunea „da” la referendum.
Prezența la vot a trebuit să fie de peste 33% pentru ca referendumul să fie considerat valabil.
Context
În martie 2022, în urma invaziei Rusiei asupra Ucrainei vecine, Moldova a depus o cerere de aderare la UE.
Ulterior, în iunie a aceluiași an, Republicii Moldova a primit statutul de țară candidată de către Consiliul European.
În decembrie 2023, Consiliul European și-a anunțat decizia de a deschide negocierile de aderare cu Moldova.
Moldova a stabilit ca dată-țintă 2030 pentru aderarea la UE.
Președintele Maia Sandu și-a anunțat în 2023 intenția de a solicita realegerea.
În plus, Sandu a anunțat lansarea unei platforme online care vizează promovarea referendumului și pledoaria pentru beneficiile aderării la UE pentru țară.
Observatorii au remarcat că Sandu se pregătește să își concentreze eforturile pe integrarea în UE, un domeniu în care ea și partidul ei PAS au înregistrat un succes constant, pentru a fi realeși.
Parlamentul Moldovei urma să stabilească data referendumului, iar Sandu și-a exprimat speranța că acesta va coincide cu alegerile prezidențiale programate pentru toamnă:
„Este important să organizăm un referendum acum pentru că este o ocazie istorică, așteptată de trei decenii.
Statele membre ale Uniunii Europene sunt mai deschise ca niciodată, avem voința politică necesară pentru acest pas, iar cetățenii noștri vor să facă parte din UE.”
Pe 21 martie 2024, Parlamentul a aprobat o rezoluție de 54 la 0 pentru a continua eforturile de aderare la Uniunea Europeană.
Declarația a afirmat:
„Numai aderarea la Europa poate asigura viitorul țării ca stat suveran, neutru și pe deplin democratic”.
În timpul votului, toate partidele de opoziție din parlament au părăsit ședința.
Pe 16 mai, Parlamentul a aprobat organizarea referendumului în același timp cu alegerile prezidențiale din 20 octombrie.
Găgăuzia
Pe 2 februarie 2014, Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia a organizat două referendumuri privind integrarea europeană.
Într-unul, 98,4% au votat în favoarea aderării la Uniunea Vamală a Belarusului, Kazahstanului și Rusiei, în timp ce la al doilea 97,2% s-au opus integrării în continuare în UE. 98,9% au susținut, de asemenea, propunerea că Găgăuzia șă-și declare independența dacă Moldova s-ar unifica cu România.
În Găgăuzia există îngrijorarea că integrarea Moldovei în UE ar putea duce la o astfel de unificare cu România membră UE, care este nepopulară în regiunea autonomă.
Partide politice înregistrate
Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova a înregistrat partidele care vor participa la campania pentru referendum.
Din cele 15 partide înregistrate oficial la 20 septembrie, 13 au fost în favoarea opțiunii DA și două în favoarea opțiunii NU.
De asemenea, unele partide precum PSRM sau PDCM au decis să boicoteze referendumul.
Întrebare
Textul întrebării supus votului a fost:
Susțineți modificarea Constituției în vederea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană?
Opțiunile de vot au fost „da” și „nu”.
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Campanie
La o întâlnire de la Moscova din 21 aprilie 2024, cinci partide de opoziție, și anume Partidul Șor, Partidul Renaștere, Șansă, Victorie și Forța Alternativă pentru Salvarea Moldovei, au anunțat formarea unui bloc politic numit „Victorie” pentru a se opune aderării la UE și a căuta relații mai strânse. cu Rusia.
Liderul Găgăuziei, Evghenia Guțul, și-a exprimat sprijinul pentru mișcare, care se învârte în jurul liderului Partidului Șor, Ilan Șor.
Ministrul Infrastructurii din Moldova, Andrei Spînu, i-a numit pe membrii coaliției „trădători” și a sugerat că aceasta a fost înființată „chiar lângă Kremlin”.
Autoritățile moldovenești au acuzat grupurile pregătite în Rusia că complotează pentru a destabiliza exercițiul democratic.
În septembrie 2024, incidente de vandalism la sediul Curții Supreme de Justiție a Moldovei și la postul public Teleradio-Moldova au fost atribuite acestor grupuri.
În octombrie 2024, autoritățile au anunțat descoperirea unui complot al lui Ilan Șor care implică fonduri de 15 milioane de dolari din Rusia care au fost distribuite la aproximativ 130.000 de persoane pentru a mitui alegătorii pentru a alege opțiuni anti-occidentale și pentru a răspândi dezinformarea împotriva Uniunii Europene pe rețelele de socializare în urma raidurilor în 26 de locații la nivel național.
Rusia a negat acuzațiile.
Controalele de securitate au fost consolidate la Aeroportul Internațional Chișinău în urma unui aflux de pasageri din Rusia care transportau cantități mari de numerar despre care se credea că ar avea legătură cu acest complot.
Mai târziu în aceeași lună, Moldova a acuzat Rusia că complotează să ajungă cu autobuzul alegătorilor către secțiile de votare de la Ambasada Moldovei la Moscova.
Ca răspuns, UE a impus sancțiuni asupra a cinci persoane și unei entități implicate în operațiunea de influență, în timp ce Statele Unite au acuzat Rusia că a cheltuit „milioane de dolari” pentru a-și susține părțile preferate și a răspândi dezinformarea online.
Ministerul rus de externe a acuzat, la rândul său, Moldova că a tipărit doar 10.000 de buletine de vot pentru 500.000 de moldoveni eligibili care locuiesc în Rusia.
Pe 17 octombrie, autoritățile moldovenești au anunțat descoperirea unui alt complot în care 100 de tineri au fost instruiți la Moscova, Serbia și Bosnia de către grupuri militare private pentru a stimula tulburările civile, inclusiv utilizarea armelor neletale pentru a crea „dezordine în masă” în timpul alegerilor și referendumului, adăugând că patru persoane au fost arestate și că unele dintre ele au primit câteva mii de euro ca răsplată.
Poziția partidelor politice
Comisia Electorală Centrală a Moldovei a înregistrat partidele care au participat la campania pentru referendum.
Din cele 15 partide înregistrate oficial pe 20 septembrie, 13 au fost în favoarea opțiunii DA și două în favoarea opțiunii NU.
De asemenea, unele partide precum PSRM sau PDCM au decis să boicoteze referendumul.
Deși sondajele de opinie au proiectat o victorie pentru campania „da”, rezultatul a fost mai strâns decât se aștepta. Analiștii au spus că buletinele de vot din partea diasporei în mare parte pro-UE au fost numărate la sfârșit, dând campaniei „da” un impuls de ultim moment.
Acuzații de cumpărare de voturi
Președintele Maia Sandu a atribuit rezultatul apropiat al referendumului ingerinței străine și l-a descris drept „un atac fără precedent asupra democrației”, adăugând că guvernul ei are dovezi că au fost cumpărate 300.000 de voturi.
Uniunea Europeană a mai spus că cele două exerciții au avut loc „sub o ingerință și intimidare fără precedent din partea Rusiei și a împuterniciților săi”.
Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a lăudat rezultatul referendumului, spunând că
„În fața tacticilor hibride ale Rusiei, Moldova arată că este independentă, este puternică și își dorește un viitor european!”, în timp ce Statele Unite au remarcat și încercările Rusiei pentru a „submina alegerile Moldovei și integrarea sa europeană”.
Între timp, Kremlinul și-a exprimat îndoiala cu privire la modul în care votul „Da” a câștigat în mod restrâns și a reiterat negarea acuzațiilor de interferență.
La începutul anului, o anchetă efectuată de ziarul Ziarul de Gardă a scos la iveală existența unei întreprinderi infracționale conduse de Ilan Șor, care a primit 15 milioane de dolari de la guvernul rus (interceptările au fost înregistrate la camera ascunsă); aceste fonduri au fost apoi distribuite la aproximativ 130.000 de persoane pentru a mitui alegătorii și a răspândi dezinformarea împotriva Uniunii Europene. Rusia a negat acuzațiile.
Un producător BBC de la o secție de votare din Transnistria a găsit dovezi de cumpărare de voturi cu relatarea de primă mână a unei femei care întreabă un monitor electoral unde ar putea colecta banii care i-au promis în schimbul votului ei.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică (28 iunie 1940–3 iulie 1940)
Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina.
În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.
Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul.
Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939.
La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.
Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.
Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.
Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.
România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat.
Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice.
În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.
Contextul istoric
Relațiile româno-sovietice
În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.
România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act).
A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici.
Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.
Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.
În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.
La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:
- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;
- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.
La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS.
Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.
Pactul Molotov-Ribbentrop
Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.
Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md
Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.
Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:
În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.
Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul internațional – 1939-1940
Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940.
Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).
Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.
La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.
După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.
Ultimatumul sovietic – iunie 1940
La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București.
După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”.
Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret.
Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”.
În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.
În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.
La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
Răspunsul românesc la ultimatum
Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.
În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:
1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.
Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret oficial, cu bastonul de mareșal) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
- o abținere: Victor Antonescu.
Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.
În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”.
La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.
Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.
După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:
Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.
La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că
„Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.
Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.
Impactul asupra opiniei publice românești
Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:
„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.
Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.
Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.
E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.
În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…”
În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”.
La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.
La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.
Reacții internaționale la ultimatum
România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.
În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”
Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”.
Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.
Retragerea administrației civile și a armatei
În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului.
În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.
Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.
Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.
Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.
Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare.
Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei.
Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri.
Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi.
În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)
Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie.
După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere.
Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: “În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice“.
Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică.
Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie.
În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare.
Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu.
Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.
Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 3 iulie la ora 12.00 “autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.
Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier.
Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.
Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941
Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească.
Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice.
Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.
Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.
A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940.
Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice.
Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile.
Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.
În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze.
Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune?
În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.
Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin.
Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.
Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale.
Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.
Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate.
În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419.
Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta.
Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.
După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.
În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.
Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”.
Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc.
Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.
O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov.
În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.
În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45.
În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.
În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate.
Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.
La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme.
Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad.
Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.
În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940.
Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării.
Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug.
În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.
O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă.
Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.
Situația României între 1940-1944
Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara.
Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938.
Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.
Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate.
În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.
Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu.
După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.
Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.
În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).
După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris.
Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.
În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.
Consecințe pentru populația locală
Prizonierii politici și masacre ale civililor
În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor.
În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.
În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă.
După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului.
Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.
În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa.
Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre).
Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte.
Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.
O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)
Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc.
- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949
și
- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.
Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.
Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.
Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan.
În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană.
La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.
După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale.
Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.
Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri.
După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni.
Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an.
În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare.
Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții.
Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.
Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.
Foametea din 1946-1947
În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.
Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin.
Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice.
Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.
Fuga în România și Europa Occidentală
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941.
În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene.
Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice.
A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Consecințe sociale și demografice
Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.
Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia.
Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.
După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind.
Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.
Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945.
Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.
Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune.
În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.
În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.
Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.
Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.
După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.
Colonizarea
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate.
Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.
Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.
Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice.
Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică.
Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat.
Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea.
Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.
Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.
Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.
În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.
Consecințe pentru educație și limbă
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.
După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.
Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă.
Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.
În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.
Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.
Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică.
Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.
În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România.
Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni.
Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.
Ziua ocupației sovietice
Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată “Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu.
În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria.
Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale”
(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943.
Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie.
Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici.
În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine.
În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.
În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste.
Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944.
Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.
Lagărul SPASSK
Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39.
Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri.
În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi.
Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941.
Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română.
La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni.
Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili.
Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.
7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda.
Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.
Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat.
Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.
Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.
Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO
Protestele de la Chişinău, începute pe 6 aprilie 2009 şi supranumite Revolta de la Chişinău, reprezintă o serie de manifestaţii de contestare a alegerilor parlamentare din Republica Moldova desfăşurate pe 5 aprilie.
Cauze
Ceea ce a determinat protestele a fost anunţarea rezultatelor preliminare din 5 aprilie care au atribuit aprope 50 % din voturi Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.
Totuşi, raportul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) cu privire la algerile din 5 aprilie a adus calificări pozitive procesului de votare, menţionând calmul relativ din ziua scrutinului, deşi au fost raportate câteva incidente. Cu toate acestea, baroneasa Emma Nicholson, parlamentar european şi observator acreditat la alegerile din Republica Moldova a criticat raportul OSCE cu privire la desfăşurare scrutinului într-un interviu acrodat postului de radio britanic BBC, declarând că ea şi alţi observatori au avut impresia că sistemul a putut fi manipulat, fără însă a avea dovezi:
„Problema este că e vorba de un raport al OSCE şi în organizaţie sunt, bineînţeles, ruşii. Iar punctul lor de vedere a fost destul de diferit, substanţial diferit de al meu, spre exemplu.[...] M-am luptat din greu, la fel ca alţii, să introduc o serie de declaraţii ferme în raport, dar punctele noastre de vedere au fost respinse.[...] La ora 1.00 noaptea comuniştii aveau 35% din voturi, iar cele 15-16 partide de opoziţie aveau împreună 40-45%. La ora 8.00 dimineaţa, situaţia s-a schimbat radical. Comuniştii aveau 50%, iar opoziţia înregistra un procent foarte mic.”
—Baroneasa Emma Nicholson, europarlamentar britanic, parte a misiunii OSCE de supervizare a alegerilor din Republica Moldova
Pe de altă parte, Coaliţia 2009 pentru alegeri libere şi corecte, o asociaţie de organizaţii neguvernamentale locale care a participat la observarea alegerilor, a calificat scrutinul din 5 aprilie ca fiind incorect şi parţial liber.
O altă cauză este protestul împotriva nivelui de viaţă scăzut. Cu venitul lunar mediu sub 250 USD şi rata şomajului ridicată, Republica Moldova este considerată cea mai săracă ţară din Europa. PCRM, la putere din 2001, n-a reuşit să redreseze economia, iar perspectiva perpetuării situaţiei timp de încă cel puţin patru ani era considerată inacceptabilă.
Desfăşurarea evenimentelor
Protestele de la Chişinău din 2009 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După publicarea primelor rezultate oficiale de către Comisia Electorală Centrală, conform cărora Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a obţinut pentru a treia oară consecutiv majoritatea în Parlament, reprezentanţi ai societăţii civile—Asociaţia Obştească „Hyde Park” şi Think Moldova— au declarat ziua de 6 aprilie drept „Ziuă Naţională de Doliu” şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.
Vestea despre demonstraţie s-a răspândit rapid prin mesaje text şi pe Internet, prin intermediul serviciilor de mesageriei instantanee şi a reţelelor sociale, adunând circa 15 mii de participanţi. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii principalelor formaţiuni de opoziţie, care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.
În acelaşi context, Vlad Filat, a declarat că nu recunoaşte rezultatul alegerilor din 5 aprilie, anunţând organizarea unor ample acţiuni de protest de comun acord cu Partidul Liberal şi Alianţa „Moldova Noastră”; Serafim Urechean, liderul Alianţei „Moldova Noastră”, a reiterat coordonarea poziţiilor partidelor de opoziţie. Tinerii au scandat sloganuri ca „Alegeri repetate”, „Jos dictatura” sau „Nu fraudării alegerilor”, iar protestele s-au desfăşurat fără incidente.
Natalia Morar, o jurnalistă dizidentă de origine moldoveană, expulzată din Federaţia Rusă, şi totodată una dintre organizatoarele manifestaţiei, a subliniat caracterul apolitic al manifestaţiei. Grupările pro-democraţie au calificat protestele ca o reacţie spontană la rezultatele alegerilor, reacţie care a crescut rapid în intensitate prin intermediul Internetului şi a telefoanelor mobile, în timp ce reprezentanţii principalelor partidelor de opoziţie nu şi-au asumat un rol major în desfăşurarea protestelor.
7 aprilie: Violenţe în centrul Chişinăului
Pe 7 aprilie 2009 peste 30 de mii de persoane, susţinători ai opoziţiei au ieşit pe străzile Chişinăului, ca să conteste victoria comuniştilor la alegeri, scandând „Vrem alegeri repetate” şi „Jos comuniştii”. Liderii PLDM, PL şi AMN susţineau că alegerile au fost fraudate, cerând organizarea unui nou scrutin. Unii manifestanţi au pătruns în clădirea Parlamentului şi în cea a Preşedinţiei şi le-au incendiat.
În Preşedinţie, datorită pasivităţii suspecte a forţelor de ordine, manifestanţii au pătruns forţând uşa şi stricând geamurile cabinetelor de unde au sustras documente importante de stat (care au fost mai târziu arse), mobilier şi computerele Aparatului Preşedintelui. În Parlament, manifestanţii au ocupat câteva birouri, iar în celelalte se baricadaseră poliţiştii.
Persoanele care au pătruns în clădirea Parlamentului au aruncat în stradă o parte din mobilier şi i-au dat foc. Poliţia din capitală a intervenit, utilizând tunuri de apă şi gaze lacrimogene. În replică, protestatarii au răspuns acţiunii poliţiei printr-un „bombardament” cu pietre. În timpul demonstraţiilor, unii dintre manifestanţi au agitat steaguri româneşti, precum au şi arborat drapelului României şi al Uniunii Europene pe clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei.
Preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, a acuzat o tentativă de lovitură de stat, sugerând că ar fi orchestrată de anumite organizaţii din România. Liderii partidelor de opoziţie s-au delimitat de violenţe, cerând autorităţilor de stat să nu implice deloc opoziţia în aceste violenţe, motivând că aceştia nu sunt responsabili de acţiunile care au avut loc pe 7 aprilie.
Opoziţia a început negocieri cu guvernul, în urma cărora însă, nu s-a ajuns la niciun acord, iar preşedintele Voronin a continuat să acuze organizatorii de tentativă de lovitură de stat, susţinând că are dovezi ferme că în mulţime s-ar afla şi grupări fasciste de origine română.
În timpul zilei, toate unităţile administrative au fost deconectate de la internet, astfel încât lucrătorii din ministere să fie „protejaţi de ştirile despre proteste”. Autorităţile se temeau că oamenii din ministere ar fi putut ieşi masiv în stradă sau ar fi putut coopera cu protestatarii pentru deschiderea instituţiilor de stat, potrivit Ziarul de Gardă. Totodată, nicio pagină a presei on-line din Republica Moldova nu a putut fi accesată, iar reţeaua de telefonie mobilă a fost blocată în centrul Chişinăului.
Calmarea protestelor şi reacţia autorităţilor
În cursul nopţii de 7 spre 8 aprilie, poliţia a făcut uz de arme cu gloanţe oarbe şi a arestat 193 de studenţi, printre care şi jurnalista Natalia Morari, sub acuzaţia de instigare la violenţe.
Imediat după calmarea protestelor—în zilele imediat următoare violenţelor protestele s-au desfăşurat paşnic în Piaţa Marii Adunări Naţionale—jurnaliştii moldoveni au descoperit mai multe indicii suspecte în privinţa protestelor violente de la Chişinău: imagini video în care se vede clar cum persoanele care au arborat drapelul României şi al UE pe clădirea Preşedinţiei au fost ajutate de poliţişti în uniforme, retragerea prematură a forţelor de poliţie din faţa protestatarilor şi pasivitatea pompierilor în stingerea incendiului de la Parlament.
Pe 8 aprilie, liderii opoziţiei s-au desolidarizat de actele de vandalism şi distrugere din Chişinău, considerând că provocările au fost implementate şi organizate de comunişti pentru a deturna atenţia de la fraudarea scrutinului electoral. S-a afirmat că forţele de ordine au permis acţiunile provocatorilor. În legătură cu aceasta, opoziţia de la Chişinău a remis câteva declaraţii de presă în cursul zilei de 9 aprilie în care a reiterat acuzele potrivit cărora puterea comunistă s-a făcut vinovată de provocarea tulburărilor sociale din Moldova.
Reprezentanţii PLDM au afirmat, în acelaşi timp, că printre provocatori s-au aflat şi membri ai „Noii generaţii” a PPCD. Totodată, au apărut relatări despre agresarea mai multor jurnalişti de la Jurnal de Chişinău şi Ziarul de Gardă, precum şi sechestrarea unor cetăţeni de către persoane în civil în prezenţa camerelor de filmat.
La 8 aprilie s-a constituit un Consiliu al Salvării Naţionale similar FSN-ului românesc şi condus de scriitorul Nicolae Dabija. Din CSN fac parte reprezentanţi ai studenţilor moldoveni, membri ai societăţii civile şi niciun politician. În urma protestelor s-au înregistrat 3 victime (Valeriu Boboc, Eugen Ţapu si Ion Ţâbuleac) iar numeroase persoane au fost maltratate în arestul poliţiei.
Alte oraşe
Proteste de solidaritate faţă de manifestanţii din Chişinău au avut loc în Cimişlia, Bălţi, Ungheni ş.a., în schimb în unele oraşe (mai ales în regiunea autonomă Găgăuzia) au fost condamnate acţiunile protestatarilor din 7 aprilie.
În România au avut loc proteste în semn de solidaritate cu manifestanţii din Republica Moldova în oraşele Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj Napoca, Braşov, Constanţa, Suceava, Galaţi, Hunedoara, Valea Jiului şi nu numai.
Manifestaţii au avut loc şi în faţa ambasadei Republicii Moldova din Washington, precum şi în Boston, S.U.A. şi Londra în Regatul Unit.
Reacţii diplomatice
Republica Moldova – Preşedintele moldovean Vladimir Voronin a cerut ajutorul Occidentului pentru a reinstaura ordinea în Republica Moldova.
Transnistria – Autorităţile de la Tiraspol vor solicita Federaţiei Ruse o suplimentare a trupelor ruse din Transnistria, în contextul protestelor violente care s-au desfăşurat la Chişinău după alegerile legislative.
Rusia – Preşedintele rus, Dmitri Medvedev, în cursul unei conversaţii telefonice cu omologul său moldovean Vladimir Voronin a facut apel „la reglementarea paşnică” a crizei din Republica Moldova, „cât mai rapid”, conform unui comunicat al Kremlinului.
Şeful Comisiei Dumei de Stat pentru relatia cu CSI, Alexei Ostrovski, a afirmat:
„Ei (serviciile secrete Occidentale şi Bucureştiul – menţionate anterior în declaraţie) vor să influenţeze asupra acestei poziţii, să o schimbe şi să atragă ţara în structurile euroatlantice. Un ajutor important este acordat de anumite forţe din România, care vrea să înghită Moldova pentru a crea un nou stat în această regiune.”
Vice-ministrul de externe rus, Grigori Karasin, şi-a exprimat îngrijorarea referitor la „protestele provocate în Republica Moldova” şi a reamintit că toţi observatorii de la Comunitatea Statelor Independente la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa au fost de acord că scrutinul din Moldova s-ar fi desfăşurat corect.
Ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a reiterat lipsa unui temei pentru repetarea alegerilor şi şi-a exprimat speranţa „că atât Uniunea Europeană cât şi conducerea României, care a condamnat public violenţa, vor întreprinde acţiuni pentru ca steagurile şi lozincile româneşti să nu fie folosite drept camuflaj pentru subminarea statalităţii Moldovei”.
Uniunea Europeană – Din partea Uniunii Europene, Comisarul European pentru Relaţii Externe, Benita Ferrero-Waldner, s-a declarat ingrijorată de demonstraţiile violente şi a cerut celor implicaţi să înceteze orice acte de violenţă, iar înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitate Comună, Javier Solana, a declarat că nu aprobă demonstraţiile violente din centrul Chişinăului. Parlamentul european a adoptat o rezoluţie în luna iunie 2009 prin care a condamnat “campania masivă de hărţuire, gravele incălcări ale drepturilor omului şi toate celelalte acţiuni ilegale întreprinse de guvernul Republicii Moldova”
România – Prim-ministrul român Emil Boc, înainte de asaltul asupra clădirilor statale, a reiterat susţinerea României pentru integrarea Moldovei în UE şi a declarat că politica internă ţine de suveranitate. După apariţia unei poziţii a UE, Ministerul de Externe a transmis autorităţilor de la Chişinău să nu cedeze violenţei şi provocărilor.
Relaţiile cu România
În cursul zilei de 8 aprilie, preşedintele Vladimir Voronin, preşedinte în exerciţiu după expirarea mandatului de şef al statului pe 7 aprilie, a reiterat acuzaţiile că România s-ar fi aflat în spatele protestelor violente de la Chişinău, anunţând expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu şi reintroducerea sistemului de vize pentru cetăţenii români.
Într-un comunicat de presă, Ministerul Afacerilor Externe al României a respins categoric acuzaţiile preşedintelui Vladimir Voronin privind presupusa implicare a României în acţiunile de protest, calificând declaraţiile drept provocări. În acelaşi comunicat se menţiona caracterul aberant al măsurilor unilaterale de introducere a sistemului de vize pentru cetăţenii români dornici să intre în Republica Moldova. Pe de altă parte, Mihnea Constantinescu a primit avizul comisiilor de politică externă ale Senatului şi Camerei Deputaţilor ale României pentru postul de ambasador al României în Republica Moldova dar a fost respins de autorităţile de la Chişinău.
Pe 9 aprilie, Uniunea Europeană a cerut Republicii Moldova normalizarea relaţiilor cu România.
Comunicatul Ministerului Afacerilor Externe Român
Declaraţia ministrului afacerilor externe, Cristian Diaconescu, pe tema relaţiei bilaterale România – Republica Moldova Bucureşti
09.04.2009
Măsurile luate de autorităţile din Republica Moldova în ultimele zile sunt arbitrare şi discriminatorii la adresa cetăţenilor români, iar partenerii din UE şi NATO trebuie să manifeste solidaritate pentru contracararea derapajului de la normele democratice şi de drept internaţional, a declarat astăzi ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, în cadrul unei conferinţe de presă.
Măsurile cele mai abuzive sunt introducerea regimului de vize în relaţia cu România şi acţiunile întreprinse de autorităţile moldovene împotriva cetăţenilor români.
Introducerea vizelor, care a intrat în vigoare începând de astăzi, 9 aprilie 2009, ora 00.00, ridică două probleme de fond, a arătat ministrul afacerilor externe: „În primul rând, stabilirea fără niciun fel de fundament juridic a criteriului cetăţeniei române privind obligativitatea introducerii vizelor. Această este o măsură discriminatorie, deoarece, potrivit Acordului dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană, măsura poate fi introdusă numai pentru categorii de vizitatori, şi în niciun caz pe criteriul naţionalităţii sau a cetăţeniei. În al doilea rând, măsura a fost luată cu încălcarea prevederilor Acordului dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană privind facilitarea vizelor şi readmisia, care stipulează necesitatea notificării, la Bruxelles, cu 48 de ore înainte de luarea unei astfel de măsuri. Aceste acţiuni arată distanţa imensă între declaraţiile autorităţilor de la Chişinău şi disponibilitatea reală de a acţiona în spirit european”. Ministrul Diaconescu a precizat că România a sesizat deja Comisia Europeană şi partenerii europeni în legătură cu aceste aspecte.
În ceea ce priveşte măsurile luate de autorităţile moldovene împotriva cetăţenilor români, ministrul a menţionat că, începând din data de 8 aprilie, autorităţile de la Chişinău desfăşoară o operaţiune metodică de identificare a persoanelor care au participat la manifestările din 7 şi 8 aprilie 2009, iar printre cele 200 de persoane despre care se afirmă că sunt deţinute se află şi cetăţeni străini.
Ministerul Afacerilor Externe a făcut o notificare oficială în acest sens şi face un apel insistent şi ferm către autorităţile din Republica Moldova de a preciza oficial numărul cetăţenilor români reţinuţi şi de a permite personalului consular de la Consulatul României de a intra în legătură cu aceştia, pentru a le acorda asistenţa consulară, conform legilor internaţionale.
Ministrul a anunţat că, la întâlnirea pe care astăzi a avut-o cu ambasadorii statelor membre ale Uniunii Europene şi ale NATO, acreditaţi la Bucureşti, aceştia au fost informaţi în legătură cu modul în care România vede relaţia cu Republica Moldova, respectiv faptul că România reiterează principiul continuităţii în relaţia cu ţara vecină. Astfel, pe principiile de cooperare europeană şi de parteneriat, România consideră că relaţiile de bună vecinătate nu se pot întemeia decât pe valorile europene, pe standardele şi pe normele pe care se constituie şi pe care se fundamentează relaţia în cadrul Uniunii Europene, şi al Alianţei Nord-Atlantice. De asemenea, România s-a angajat să promoveze în continuare apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, aceasta reprezentând cea mai bună variantă pentru cetăţenii Republicii Moldova şi pentru consecvenţa politicii externe româneşti din ultimii ani.
„Ca stat membru al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice, România are responsabilitatea şi acţionează constant pentru asigurarea unui climat de stabilitate la frontiera estică a celor două organizaţii; dar evenimentele din ultima vreme arată clar că este nevoie de o solidaritate a tuturor partenerilor strategici din cadrul Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice”, a declarat Cristian Diaconescu.
În urma evoluţiilor situaţiei din Republica Moldova, Ministerul Afacerilor Externe român consideră că situaţia din acest stat ridică probleme severe pentru securitatea cetăţenilor români şi le recomandă cetăţenilor români să evite călătoriile în această ţară în perioada următoare. „Ştim că această solicitare pune pe mulţi deţinători de dublă cetăţenie în situaţii dificile, în special în condiţiile în care urmează sărbătorile Paştelui ortodox. Din păcate însă, suntem puşi în postura de a face şi o asemenea recomandare, în urma acţiunilor şi măsurilor autorităţilor de la Chişinău”, a arătat ministrul de externe.
Referitor la situaţia cu care se confruntă unii jurnalişti români aflaţi în prezent în Republica Moldova, ministrul a menţionat că România a sesizat reprezentanţa OSCE pentru libertatea mass-media şi a solicitat investigarea încălcării libertăţilor de expresie care au avut loc recent în ţara vecină. „Acest demers este normal şi îşi are rădăcinile în modul în care, la nivel comunitar, funcţionează sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fondamentale ale cetăţenilor”, a adăugat ministrul Cristian Diaconescu.
sursă Ministerul Afacerilor Externe al României
Urmări
Comisia Electorală Centrală a adoptat în noaptea dintre 8 şi 9 aprilie o decizie privind punerea la dispoziţia formaţiunilor de opoziţie a listelor de alegători, pentru depistarea unor presupuse fraude. Cu toate acestea, secretarul Comisiei Electorale Centrale, Iurie Ciocan, a dezminţit la radio RFI informaţiile apărute în presă potrivit cărora Comisia Electorală Centrală ar fi urmat să iniţieze procesul de renumărare a voturilor din 5 aprilie, motivând inexistenţa unui temei legal pentru iniţierea acestei proceduri. În aceeaşi zi, autorităţile moldovene au transmis o cerere de extrădare pentru omul de afaceri moldovean Gabriel Stati, reţinut pe teritoriul Ucrainei, în cadrul anchetei declanşate privind implicarea sa în presupusa tentativă de lovitură de stat.
Sentinţe
Scriitorul şi scenaristul rus, Eduard Baghirov a fost arestat pe 16 iunie 2011. şi posibil va fi condamnat la 4-8 ani de închisoare pentru organizarea evenimentelor din aprilie 2009 Doi ani şi jumătate mai târziu, statul moldovean a fost condamnat la CEDO la plata a 15.000 de euro despăgubiri unui tânăr arestat în timpul protestelor şi agresat fizic de autorităţi.
cititi despre Protestele de la Chişinău din 2009 si pe en.wikipedia.org
Intervenția militară a Republicii Moldova în Transnistria
La 2 martie 1992, după ce Republica Moldova a primit statul de membru al ONU, Președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementeleor criminale de pe malul stîng al Nistrului.
Ulterior ziua de 2 martie este consemnată drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în cadrul Războiului de pe Nistru (1990-1992) pentru apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.
Răboiul de la Nistru, provocat și susținut pe toate căile de Rusia nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară.
Războiul Transnistrian începe în realitate la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, cînd au murit primii polițiști și cetățeni din Dubăsari.
În acea zi, forțele nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tînărului stat Republica Moldova.
Războiul din Transnistria (1990-1992) – Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com
După referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene (R.M.N.), a fost planificată o operație de eliminare din Dubăsari a autorităților legale.
La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative.
Pentru restabilirea ordinii în oraș, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane.
Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai săi) din trupele cu destinaţie specială.
În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.
Puciul eşuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului.
„Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestaţi aflîndu-se „preşedintele” separatist Igor Smirnov (1).
Populaţia moldovenească din oraşul Dubăsari a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de autorităţile legitime (pînă atunci doar separatiştii organizau mitinguri în oraş).
Moscova a trimis un mediator care a convins autorităţile chişinăuene să elibereze liderii separatişti.
Războiul din Transnistria (1990-1992) – Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com
În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orăşenesc susţinea separatismul, iar consiliul raional susţinea autorităţile de la Chişinău.
Separatiştii îşi organizaseră formaţiuni paramilitare de gardişti, cazaci (veniţi din Rusia) şi miliţie, iar autorităţile legitime erau reprezentate de poliţie.
În ianuarie 1992, consiliul orăşenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea oraşului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existenţa pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul oraşului şi a părţii de pe malul stîng a raionului Dubăsari” (1).
O delegaţie de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo faţă de samavolniciile regimului separatist, susţinut de Kremlin. Boris Elţîn refuză să le acorde audienţă, dar se organizează conferinţe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiştilor.
În 2 martie 1992 poliţiştii din Dubăsari, lipsiţi de sprijinul Chişinăului şi cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece, totuși vor fi arestați și duși la Tiraspol.
Chișinăul nu a reacționat.
Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com
Dacă conducerea de la Chişinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în faţa primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul îngheţat, la Holercani, pentru a cere arme.
Cu sprijinul unui ostaş moldovean care-şi satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unităţii toţi ostaşii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmaţi cu un singur pistol şi o grenadă au pătruns în unitate şi au izbutit să sustragă armament.
După ce s-au dezmeticit, ofiţerii au opus rezistenţă, dar soldaţii au acceptat propunerea voluntarilor de a părăsi unitatea.
La a 3-a delegaţie trimisă peste Nistru, A. Gămurari (comandantul trupelor cu destinaţie specială,) a hotărît să-şi implice oamenii din subordine în lupte şi a trecut cu aceştia peste gheaţa Nistrului.
În acea zi la Cocieri au fost ucişi trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofiţerii şi familiile lor fiind evacuate din sat.
Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chişinău şi-a păstrat controlul.
Războiul din Transnistria (1990-1992) – Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat de pe basarabia.discutfree.com
După ce preşedintele Moldovei Mircea Snegur, a anunţat că introduce în stînga Nistrului starea excepţională pentru restabilirea ordinii constituţionale, „oamenii, obosiţi de atîta aşteptare, au început să se adune entuziasmaţi în incinta şcolii profesionale de cusătorese situată între Corjova şi Cocieri.
Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenţiona crearea unui batalion” (1). Conducerea Republicii Moldova nu avea însă un plan clar ce să facă cu aceşti voluntari.
Se primeau ordine de tipul „întărim poziţiile, băieţi. Pleacă cinci oameni la o armă” (1).
Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor.
Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?” (1).
Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme. Azi, Coşniţa şi satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chişinăul şi-a păstrat controlul.
Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităților oficiale a Republicii Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forța armată, constituită din: garda republicană, de 8 000 luptători, subordonată “direcției de apărare” a Transnistriei; miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5 000 luptători, se subordona “directiei de interne” a R.M.N.; detașamentele teritoriale de salvare – 4 000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale; regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK); cazacii, în numar de 3 000 – 4 000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “republicii nistrene”.
Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă – cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitățile OMON din Transnistria.
De partea separatiștilor s-a situat fățis Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6 500 persoane, și constituită din: o divizie motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere.
În comparație, tînăra Republică Moldova care încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de cîteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, fortele armate. Este de remarcat și participarea voluntarilor moldoveni în conflict.
În cadrul Războiului Transnistrian au murit circa 700 (militari și civili) de partea autorităților oficiale a Republicii Moldova și circa 1300 (transnistrieni, soldați ruși și cazaci) de partea separatiștilor, iar Republica Moldovenească Nistreană pînă astăzi nu este controlată de autoritățile oficiale de la Chișinău.
Trebuie menționat că începînd cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti și dați uitării.
(1) Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005
Boicotarea primului referendum din U.R.S.S. de către populatia Republicii Moldova (17 martie 1991)
În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.
În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.
Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei sale frământate.
Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic, transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.
Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S. În urma ciocnirilor stradale dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.
Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.
În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.
Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.
Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău. Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.
Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.
Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.
Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.
La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.
La 17 martie 1991 a avut loc primul referendum desfăşurat în Uniunea Sovietică. În ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS. Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.
Întrebarea supusă votului popular a fost :
„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile persoanelor indiferent de naționalitate? „.
Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.
Referendumul a fost organizat în Republicile Sovietice Socialiste Rusă, Ucraineană, Belarusă, Uzbecă, Azerbaidjană, Kirghiză, Tadjikă, Turkmenă, Abhază, precum şi în alte regiuni, instituţii şi unităţi militare sovietice.Rezultatele referendumului au fost următoarele:
Rusia: in total au participat 79 701 169 persoane (75.4% din populatie), 75.4% s-au pronuntat pro, 26.4% s-au pronuntat contra
Ucraina: in total au participat 31 514 244 persoane (83.5% din populatie), 70.2% s-au pronuntat pro, 23% s-au pronuntat contra
Belarus: in total au participat 6 126 983 persoane (75.4% din populatie), 82.7% s-au pronuntat pro, 16.1% s-au pronuntat contra
Kazahstan: in total au participat 9 999 433 persoane (88.2% din populatie), 91.1% s-au pronuntat pro, 5% s-au pronuntat contra
Azeibadjan: in total au participat 2 903 797 persoane (75.1% din populatie), 93.3% s-au pronuntat pro, 5.8% s-au pronuntat contra
Turkmenistan: in total au participat 1 804 138 persoane (97.7% din populatie), 97.9% s-au pronuntat pro, 1.7% s-au pronuntat contra
Uzbekistan: 93.7% s-au pronuntat pro, 5.2% s-au pronuntat contra
Tadjikistan: in total au participat 2 407 552 persoane (94.4% din populatie), 96.7% s-au pronuntat pro, 3% s-au pronuntat contra
Kirghistan: in total au participat 2 174 539 persoane (97.9% din populatie), 96.4% s-au pronuntat pro, 4% s-au pronuntat contraIn 6 republici, care anterior si-au proclamat independenta, referendumul nu a fost desfasurat centralizat, dar in mod «partial», la initiativa unor «organizatii locale».
Rezultatul referendumului a fost declarat nul pentru Republica Moldova, Tarile Baltice, Georgia si Armenia.
Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută. Referendumul unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS.
Cronologia evenimentelor in Republica Moldova
Problema semnării unui nou tratat unional a fost discutată pe larg în URSS în decursul anului 1990. Pe 27 decembrie 1990, Congresul al 4-lea al Deputaţilor de la Moscova a adoptat decizia de organizare a referendumului pentru data de 17 martie 1991. Sovietul Suprem de la Chişinău însă nu a aprobat această decizie, cu trimitere la articolul 74 al Constituţiei RSS Moldova şi la declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990. Boicotarea referendumului a fost decisă de asemenea de alte republici unionale: Ţările Baltice, Georgia şi Armenia.
În ciuda unei scrisori trimise de preşedintele Mircea Snegur lui Grigore Eremei în data de 5 martie 1991 unde atenţiona despre consecinţele încălcării legilor RSSM de către Partidul Comunist al Moldovei, structurile centrale şi locale ale acestui partid au participat activ la organizarea referendumului. Astfel prin complicitatea PCM şi a Moscovei, au fost deschise 506 secţii de votare, inclusiv la Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol. Din cele 48 de raioane, 11 participă masiv la referendum, iar în 13 participă doar anumite localităţi. Asistam la o adevărată dualitate a puterii.
Votarea a început cu câteva zile înainte, pe 14 martie. În prima zi în Chişinău au participat la referendum cca. 38 mii persoane, dintre care 25 mii votaseră în secţiile de votare deschise pe teritoriul unităţilor militare ale armatei sovietice, controlate de Moscova. Organele de drept din RSS Moldova, cu sprijinul Frontului Popular, adoptă imediat măsuri pentru contracararea acestor acţiuni ilegale, ca urmare fiind închise secţii de votare în raioanele Făleşti, Străşeni şi Cantemir. Pe 16 şi 17 martie 1991 au fost pichetate o serie de secţii de votare din capitală şi din teritoriu.
În unele raioane, precum Ungheni, Orhei şi Hânceşti, au avut loc ciocniri violente între susţinătorii referendumului şi cei care se pronunţau împotrivă. Acţiunile cele mai eficiente, fără a se ajunge la aplicarea forţei, au fost întreprinse în Chişinău, unde au fost închise majoritatea secţiilor de votare, cum ar fi cea de la uzina Vibropribor, la direcţia moldovenească a aviaţiei civile etc.
În total, după date inedite din arhiva CC al PCM, la referendum ar fi participat 831 mii persoane, adică cca. 30% dintre cetăţenii cu drept de vot. Cei mai activi au fost locuitorii raioanelor Ciadâr-Lunga (96%), Taraclia (89%), Slobozia (86 %), oraşul Tiraspol (86 %), Bălţi (60%). În raioanele Briceni şi Ocniţa au participat câte 15 mii şi, respectiv, 16 mii de persoane. Dintre aceştia, 98 la sută votaseră pentru perpetuarea Uniunii Sovietice.
Per total însă, referendumul din RSS Moldova a fost declarat nul, întrucât la acesta nu participaseră 70% din alegători, deci majoritatea absolută a cetăţenilor cu drept de vot. În linii mari, referendumul a avut loc doar în raioanele din stânga Nistrului, controlate deja în mare parte de autorităţile de la Tiraspol, dar şi în regiunile din sud cu o majoritate găgăuză şi bulgară, precum şi în unele raioane din nord, cu o pondere importantă a ucrainenilor.
Majoritatea populaţiei titulare a RSSM, românii moldoveni, au fost solidari cu elitele politice şi intelectuale care s-au exprimat pentru boicotarea referendumului, ale carui rezultate puteau fi utilizate de către forţele conservatoare şi şovine, pentru a forţa Moldova să rămână în continuare parte integrantă a imperiului sovietic.
În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.
Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.
Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.
În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.
La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.
Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor. Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.
În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.
Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:
„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.
În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).
La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.
La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.
În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.
Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.
De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.
În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.
La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.
Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”. În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.
În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa. În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.
După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.
Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”. Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.
Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.
La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.
La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km2 şi era organizată administrativ în 40 de raioane. La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.
La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49% votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.
În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.
Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.
Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente. Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.
În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.
Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi, că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.
Într-adevăr, R.Moldova se afla într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991. Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.
Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse. Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi controlul în Transnistria şi proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent graţie ajutorului militar şi economic rusesc.
Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE. De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.
Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii. Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.
Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.
Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.
Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană. Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.
Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .
Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.
foto preluat de pe presedinte.md
articole preluat de pe: www.presedinte.md
Declarațiile Președintei Maia Sandu despre situația securității din Republica Moldova
Dragi cetățeni,
În ultimele zile, au apărut în spațiul public discuții cu privire la securitatea țării noastre. Declarațiile Președintelui Zelenski despre planurile Federației Ruse de destabilizare a Republicii Moldova au fost confirmate de instituțiile noastre.
Planul Rusiei de a întreprinde acțiuni subversive pe teritoriul statului nostru nu este unul nou. Tentative de destabilizare a situației și de subminare a statului au existat și în toamna anului trecut, dar ele nu și-au atins obiectivul datorită intervențiilor prompte ale instituțiilor noastre de securitate și de asigurare a ordinii publice. În perioada octombrie-decembrie, poliția și Serviciul de Informații și Securitate au intervenit în mai multe cazuri de organizare a elementelor criminale și au oprit tentativele de violență.
În toamnă, accentul s-a pus pe criza energetică, care trebuia să provoace nemulțumiri majore în rândul populației și să conducă la proteste violente. Planul pentru perioada următoare presupune acțiuni cu implicarea unor diversioniști cu pregătire militară, camuflați în civil, care să întreprindă acțiuni violente, atac asupra unor edificii ale statului și luare de ostatici.
Prin acțiuni violente, mascate sub proteste ale așa-numitei opoziții, ar urma să se forțeze schimbarea puterii de la Chișinău.
Documentele recepționate de la partenerii noștri ucraineni demonstrează o bună documentare a locațiilor și aspectelor logistice pentru organizarea acestor activități subversive. De asemenea, planul presupune folosirea persoanelor din afara țării pentru acțiunile cu caracter violent.
De exemplu, materialele conțin instrucțiuni despre regulile de intrare în Republica Moldova pentru cetățeni ai Federației Ruse, Republicii Belarus, Serbiei și Muntenegru.
Vă asigur că instituțiile statului lucrează la prevenirea acestor provocări și țin situația sub control.
În realizarea planului, autorii mizează pe mai multe forțe interne, dar în special pe grupări criminale cum ar fi formațiunea Șor și toate derivatele ei, pe unii veterani, foști angajați ai forțelor de ordine, și pe mai multe persoane cunoscute pentru legăturile lor cu Plahotniuc.
Așa cum am menționat mai devreme, scopul acestor acțiuni este răsturnarea ordiniii constituționale, schimbarea puterii legitime de la Chișinău pe una ilegitimă, care să pună țara noastră la dispoziția Rusiei, pentru a opri procesul de integrare europeană, dar și pentru ca Moldova să poată fi folosită de Rusia în războiul ei împotriva Ucrainei.
Pentru a preveni acest scenariu, cer tuturor instituțiilor statului să dea dovadă de vigilență maximă.
Parlamentul Republicii Moldova trebuie să adopte, în cel mai scurt timp, proiectele de lege care vor oferi SIS și procuraturii instrumentele necesare pentru a combate mai eficient riscurile la adresa securității țării. Toți cei care participă în aceste acțiuni îndreptate împotriva statului Republica Moldova – elemente externe, membri ai partidelor politice și grupărilor criminale, și toți cei care îi protejează pe aceștia, trebuie să fie trași la răspundere.
Siguranța cetățenilor și securitatea țării este preocuparea noastră principală și în continuare vom face tot ce este necesar pentru a ne proteja statul și cetățenii, pacea și ordinea publică. Vreau să vă rog să rămânem vigilenți, să fim atenți și să credem informațiilor oficiale, pentru că cea mai agresivă formă de atac este atacul informațional.
Încercările Kremlinului de a aduce violența în țara noastră nu vor reuși. Să păstrăm calmul. Să credem în Republica Moldova!
Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
14 februarie 2023
Acest discurs al președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, de ieri, 13 februarie 2023, ar fi putut să-l țină fără probleme în ianuarie 1918 președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, Ion Inculeț. Doar înlocuind referirile la Volodimir Zelensky, Vladimir Plahotniuc, Ilan Șor și organizația Șor, precum și la acoperiții cu pregătire militară din afara Moldovei de Est cu trimiteri la Simon Petliura, Naștarum Kaabac, comitetul Rumcerod din Odesa, Front-ot-del, Cristian Rakowski și dezertorii fostei armate imperiale ruse, paralela dintre februarie 2023 și ianuarie 1918 devenea perfectă.
Ei bine, paralela merge de fapt chiar mai departe și cea mai sigură cale de a stabiliza Republica Moldova și de a îi feri populația de o eventuală și perfect posibilă extindere a războiului din Ucraina este exact soluția care a salvat Basarabia de la a fi înghițită în războiul civil rus, care a făcut cele mai mari ravagii fix în Ucraina vecină, precum și care a ferit-o pentru 22 de ani de la a trăi “binefacerile” comunismului leninist și stalinist: unirea cu România. Este un adevăr pe care, dacă l-a înțeles Ion Inculeț, inițial un statalist mult mai înfocat decât Maia Sandu, sigur îl poate înțelege și ea.
Sigur, în această zi și la această oră este posibil ca astrele să nu se fi aliniat perfect. Este clar că nu se dorește o escaladare scăpată de sub control a conflictului, așa că există niște limite în acțiunea lumii libere față de Rusia. O reunificare românească azi ar putea fi primită la Moscova ca o provocare majoră. Dar evenimentele sunt volatile și momentul propice ar putea să apară chiar și mâine, fie ca urmare a unei noi escaladări din partea Rusiei, fie ca efect al epuizării inexorabile a acesteia într-un război în care Kremlinul a uitat complet de înțelepciunea lui Sun Tsu, care zicea să nu începi niciodată un război pe care nu l-ai câștigat deja.
![Ioan I. Popescu - numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume - (n. 27 aprilie 1866 - d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2014/07/Ioan-Popescu-Sanitarul.jpg)
