Articole

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat. Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice. În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.

 

Contextul istoric

Relațiile româno-sovietice

În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.

România Mare - Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act).

A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici. Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.

Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.

În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.

La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:

- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;

- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.

La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS. Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.

 

Pactul Molotov-Ribbentrop

Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. - foto preluat de pe istoria.md

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md

Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.

Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:

În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.

Ultima pagină a Protocolul adițional secret - Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul internațional – 1939-1940

Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.

La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.

După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.

 

Ultimatumul sovietic – iunie 1940

La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București.

După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”.

Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret.

Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.

În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).

În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:

Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.

Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

 

Răspunsul românesc la ultimatum

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret oficial, cu bastonul de mareșal) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu

- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)

- o abținere: Victor Antonescu.

Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.

În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”.

La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:

Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.

La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că

Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.

Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

 

Impactul asupra opiniei publice românești

Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:

Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.

Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.

Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…

În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”.

La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.

La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.

 

Reacții internaționale la ultimatum

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”

Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”.

Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.

 

Retragerea administrației civile și a armatei

În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei. Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri.

Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi.

În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)

Ocupația sovietică a Basarabiei - dezarmarea unor soldați români -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie.

După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere. Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Trupe sovietice care traversează un râu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: “În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice“.

Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică.

Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie. În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare.

Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu.

Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.

Ocupaţia sovietică a Basarabiei - cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 3 iulie la ora 12.00 “autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Urmări ale concesiunilor teritoriale

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

 

Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941

Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice. Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură. A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Negocieri între ofițerii sovietici și cei români - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940.

Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze. Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune? În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice.

Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice. Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați germani din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.

Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.

Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419.

Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta. Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSSM au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.

În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.

Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc. Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.

O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov. În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.

În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45. În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.

În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.

La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad. Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.

În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940. Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării.

Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug. În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.

O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă. Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

 

Situația României între 1940-1944

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara.

Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938. Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate. În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.

Imagini document ! Atrocitățile haitelor bolșevice descoperite după dezrobirea Basarabiei de către armata română în 1941

 

Basarabia și Bucovina sovietice după 1944

Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu. După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.

În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).

După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris. Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.

În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.

 

Consecințe pentru populația locală

Prizonierii politici și masacre ale civililor

În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor. În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.

În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă. După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului. Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.

În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa. Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre). Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte. Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.

O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)

 

Deportările

Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc. Perioadele maximă opresiune au fost 1940 – 1941, 1944 – 1950 și, într-o măsură mai redusă 1950 – 1956. Deportările au atins nu numai grupul etnic al românilor, dar și pe cel al ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor sau evreilor. Cele mai importante deportări au fost cuprinse în trei valuri mari:

- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,

- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949

și

- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.

Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.

Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.

Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan. În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană. La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.

Deportari in Siberia (1940-1941) - foto preluat de pe wikimedia.org

Deportari in Siberia (1940-1941) – foto preluat de pe wikimedia.org

După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale. Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.

 

Prizonierii de război români în URSS (1)

Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri. După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni. Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Ocupația sovietică a Basarabiei - Dezarmarea trupelor române în 1940 -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an. În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare. Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții. Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.

Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.

 

Foametea din 1946-1947

În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.

 

Munca forțată și Armata Roșie

Vedeți și: Colonizările forțate în Uniunea Sovietică

Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.

 

Fuga în România și Europa Occidentală

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941. În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice. A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe sociale și demografice

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune. În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.

Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean. Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice.

Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

Consecințe pentru educație și limbă

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.

În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

Ziua ocupației sovietice

Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată “Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu. În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria. Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale

 

(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie.

Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine.

În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944.

Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.

Lagărul SPASSK

Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39. Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri. În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi.

Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941. Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română. La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni.

Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili. Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.

7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda. Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.

Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat.

Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.

Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi si:
- Adevărul despre 28 iunie 1940

 

Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO

 

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992)

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992) - Parte din Războiul din Transnistria

foto preluat de pe www.ziaristionline.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Tighina din 1992 - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Tighina din 1992 - foto – ro.wikipedia.org

Bătălia de la Tighina a avut loc între 19 iunie și 22 iunie 1992, între forțe ale poliției și unităților noi-formate ale armatei Republicii Moldova, pe de-o parte și garda Republicii Moldovenești Nistreene, Armata a 14-a de gardă sovietică/rusă și voluntari ruși (cazaci) și ucraineni pe de altă parte.

Bătălia s-a încheiat odată cu intervenția trupelor armate ruse (mult superioare) de partea forțelor separatiste schimbând raportul forțelor de partea ultimei, după ce anterior forțele combinate moldovene ocupaseră orașul parțial până la Nistru.

 

Context

În a doua jumătate a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

 

Desfășurare

Pe 19 iunie 1992 lângă tipografia orășenească, pe str. Pușkin, o patrulă a poliției îl reține pe comandantul grupului de informații speciale al nerecunoscutei RMN, maiorul Igor Ermakov și pe șoferul acestuia. Poliția i-a ordonat lui Ermakov și șoferului să depună armele și să prezinte actele, în acel moment (sau chiar înainte ca Ermakov să fie arestat) asupra mașinei și polițiștilor a fost deschis focul de către necunoscuți, poliția la rândul său, a tras înapoi, raportându-se uciși de ambele părți, ulterior sunt puse la cale mai multe inscenări si provocări de partea secesioniștilor, care tensionează situația la maxim.

În urma punerii în aplicare a unui atac coordonat, peste 1.200 de gardiști și cazaci vor ataca comisariatul de poliție din oraș. Rachetele Alazan, lansate asupra postului, căzând și asupra gradiniței din apropiere. Noaptea tîrziu, dinspre satul Varnița, sosesc întăriri formate din angajați ai Ministerului de Interne și voluntari, pentru ajutorarea polițistilor asediați.

O martoră astfel relata despre primele zile ale luptei:

„La 19 iunie 1992, în centrul Tighinei au început împușcăturile. A doua zi, asupra orașului au fost lansate rachete. A murit foarte multă lume. Femeile și copii stăteau în subsoluri. Nu aveau nici mâncare, nici apă. Afară nu îndrăzneau să se arate. Când o femeie cu prunc a îndrăznit să iasă, gardiștii au împușcat-o, lăsând doar copilul în viață. Cazacii omorau oameni nevinovați. La 20 iunie, un helicopter a tras o ploaie de gloanțe deasupra satului Varnița”
.
În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Ca rezultat, tancuri grele ale Armatei a 14-a ale Federației Ruse forțează podul peste Nistru dinspre Tiraspol, dar sunt oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continuând tirul asupra orașului.

În același timp, sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armată și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14-a a îi adresează președintelui Mircea Snegur un ultimatum, prin care cere ca forțele moldovene sa se retragă, în caz contrar, trupele rusești vor trece la atac.

Pe 21 iunie, orașul este continuu bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, Boris Elțin acuză Moldova de agresiune, amenințînd ca armata rusă va fi obligată să riposteze. Până în dimineața zilei de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți forțele moldovene sunt nevoite să se retragă. Lupte de intensitate mai mică au continuat încă o lună, până la semnarea între Republica Moldova și Rusia a Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, de facto această convenție nu a dus la rezolvarea conflictului, ci la sprijinirea și supraviețuirea forțelor secesioniste timp de mai mult de 20 de ani, până la ora actuală (2013).

 

Pagube

Bombardamentele au distrus fabrici, rețele de comunicații, locuințe (avariate 1.300, din care peste 60 distruse în totalitate). Atacurile și invaziile secesioniste au determinat un exod în masă al populatiei civile din zona de conflict, potrivit unor estimări circa 100.000 de persoane.

articol preluat de pe  ro.wikipedia.org

cititi si:

- Cronologia conflictului din Transnistria

MASACRUL DE LA TIGHINA. Crimele ruşilor împotriva românilor din Transnistria şi Basarabia. 19 – 22 IUNIE 1992

(ARHIVELE NU ARD) RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1992) Tragedia de la Tighina

CETATEA TIGHINA, STRAJA LA NISTRU A MOLDOVEI. VIDEO

 

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina  - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Moldovan policeman training recruits in use of ZU-23-2 gun. Note the title "Politia" on the back of his jacket, which identifies him as a Moldovan police officer: the Russians in Transnistria still use the designation "Militia". (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) - foto - torrentsmd.com

Moldovan policeman training recruits in use of ZU-23-2 gun. Note the title “Politia” on the back of his jacket, which identifies him as a Moldovan police officer: the Russians in Transnistria still use the designation “Militia”. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

One of Russian T-64BVs as seen after fierce battles on the Benderi bridge - obviously knocked out by Moldovan anti-tank fire while attempting to break through from Tiraspol to Bendery. (via Alexandru Stratulat) -  foto - torrentsmd.com

One of Russian T-64BVs as seen after fierce battles on the Benderi bridge – obviously knocked out by Moldovan anti-tank fire while attempting to break through from Tiraspol to Bendery. (via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

Russian "Cossacks" in Transnistria, with an improvised APC, apparently a KamAZ truck with steel plates for protection and (probably) a RPK machine-gun on the top. The Russian "Cossack" units also used a number of Ural trucks, with ZU-23-2 anti-aircraft guns mounted on flat-beds, similar to ones used by Russian troops in Afghanistan and Chechnya. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) -  foto - torrentsmd.com

Russian “Cossacks” in Transnistria, with an improvised APC, apparently a KamAZ truck with steel plates for protection and (probably) a RPK machine-gun on the top. The Russian “Cossack” units also used a number of Ural trucks, with ZU-23-2 anti-aircraft guns mounted on flat-beds, similar to ones used by Russian troops in Afghanistan and Chechnya. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

 

Masacrul de la Tighina

Un film realizat pe acele vremuri tulbure din 1992. “Masacrul de la Tighina”- un film document, despre primele zile ale razboiului Rusiei contra independentei Republicii Moldova si a cetatenilor ei. Cei mai buni, viteji, patrioti si oameni din acest Pamant au murit primii si s-au intors pamantului. Cine si unde am fi fost noi acum daca nu ar fi existat acesti oameni, ce si-au lasat casele si familiile indurerate, pentru a-si apara Patria, pentru a ne apara noua Viitorul. Un film despre acele tragice evenimente din Transnistria anului 92, ce dor si acum, si mai sangereaza in inimile oamenilor dar si mai dureros pentru parintii, sotiile si copiii celor ce s-au jertfit.

 

Intervenția militară a Republicii Moldova în Transnistria (2 martie 1992)

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

foto si articol preluate de www.istoria.md

 

Intervenția militară a Republicii Moldova în Transnistria

La 2 martie 1992, după ce Republica Moldova a primit statul de membru al ONU, Președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementeleor criminale de pe malul stîng al Nistrului. Ulterior ziua de 2 martie este consemnată drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în cadrul Războiului de pe Nistru (1990-1992) pentru apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Răboiul de la Nistru, provocat și susținut pe toate căile de Rusia nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Războiul Transnistrian începe în realitate la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, cînd au murit primii polițiști și cetățeni din Dubăsari. În acea zi, forțele nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tînărului stat Republica Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

După referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene (R.M.N.), a fost planificată o operație de eliminare din Dubăsari a autorităților legale. La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative.

Pentru restabilirea ordinii în oraș, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai săi) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Puciul eşuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului. „Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestaţi aflîndu-se „preşedintele” separatist Igor Smirnov (1). Populaţia moldovenească din oraşul Dubăsari a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de autorităţile legitime (pînă atunci doar separatiştii organizau mitinguri în oraş).

Moscova a trimis un mediator care a convins autorităţile chişinăuene să elibereze liderii separatişti.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orăşenesc susţinea separatismul, iar consiliul raional susţinea autorităţile de la Chişinău. Separatiştii îşi organizaseră formaţiuni paramilitare de gardişti, cazaci (veniţi din Rusia) şi miliţie, iar autorităţile legitime erau reprezentate de poliţie.

În ianuarie 1992, consiliul orăşenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea oraşului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existenţa pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul oraşului şi a părţii de pe malul stîng a raionului Dubăsari” (1).

O delegaţie de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo faţă de samavolniciile regimului separatist, susţinut de Kremlin. Boris Elţîn refuză să le acorde audienţă, dar se organizează conferinţe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiştilor.

În 2 martie 1992 poliţiştii din Dubăsari, lipsiţi de sprijinul Chişinăului şi cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece, totuși vor fi arestați și duși la Tiraspol. Chișinăul nu a reacționat.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Dacă conducerea de la Chişinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în faţa primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul îngheţat, la Holercani, pentru a cere arme. Cu sprijinul unui ostaş moldovean care-şi satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unităţii toţi ostaşii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmaţi cu un singur pistol şi o grenadă au pătruns în unitate şi au izbutit să sustragă armament. După ce s-au dezmeticit, ofiţerii au opus rezistenţă, dar soldaţii au acceptat propunerea voluntarilor de a părăsi unitatea.

La a 3-a delegaţie trimisă peste Nistru, A. Gămurari (comandantul trupelor cu destinaţie specială,) a hotărît să-şi implice oamenii din subordine în lupte şi a trecut cu aceştia peste gheaţa Nistrului. În acea zi la Cocieri au fost ucişi trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofiţerii şi familiile lor fiind evacuate din sat. Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chişinău şi-a păstrat controlul.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

După ce preşedintele Moldovei Mircea Snegur, a anunţat că introduce în stînga Nistrului starea excepţională pentru restabilirea ordinii constituţionale, „oamenii, obosiţi de atîta aşteptare, au început să se adune entuziasmaţi în incinta şcolii profesionale de cusătorese situată între Corjova şi Cocieri. Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenţiona crearea unui batalion” (1). Conducerea Republicii Moldova nu avea însă un plan clar ce să facă cu aceşti voluntari. Se primeau ordine de tipul „întărim poziţiile, băieţi. Pleacă cinci oameni la o armă” (1).

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor. Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?” (1). Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme. Azi, Coşniţa şi satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chişinăul şi-a păstrat controlul.

Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităților oficiale a Republicii Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forța armată, constituită din: garda republicană, de 8 000 luptători, subordonată “direcției de apărare” a Transnistriei; miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5 000 luptători, se subordona “directiei de interne” a R.M.N.; detașamentele teritoriale de salvare – 4 000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale; regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK); cazacii, în numar de 3 000 – 4 000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “republicii nistrene”.

Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă – cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitățile OMON din Transnistria. De partea separatiștilor s-a situat fățis Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6 500 persoane, și constituită din: o divizie motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În comparație, tînăra Republică Moldova care încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de cîteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, fortele armate. Este de remarcat și participarea voluntarilor moldoveni în conflict.

În cadrul Războiului Transnistrian au murit circa 700 (militari și civili) de partea autorităților oficiale a Republicii Moldova și circa 1300 (transnistrieni, soldați ruși și cazaci) de partea separatiștilor, iar Republica Moldovenească Nistreană pînă astăzi nu este controlată de autoritățile oficiale de la Chișinău.

Trebuie menționat că începînd cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti și dați uitării.

(1) Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005

 

cititi si Conflictul din Transnistria (2 martie−21 iulie 1992)

Protestele de la Chişinău din 2009

foto preluat de pe stiri.tvr.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Protestele de la Chişinău din 2009

Protestele de la Chişinău, începute pe 6 aprilie 2009 şi supranumite Revolta de la Chişinău, reprezintă o serie de manifestaţii de contestare a alegerilor parlamentare din Republica Moldova desfăşurate pe 5 aprilie.

 

Cauze

Ceea ce a determinat protestele a fost anunţarea rezultatelor preliminare din 5 aprilie care au atribuit aprope 50 % din voturi Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Totuşi, raportul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) cu privire la algerile din 5 aprilie a adus calificări pozitive procesului de votare, menţionând calmul relativ din ziua scrutinului, deşi au fost raportate câteva incidente. Cu toate acestea, baroneasa Emma Nicholson, parlamentar european şi observator acreditat la alegerile din Republica Moldova a criticat raportul OSCE cu privire la desfăşurare scrutinului într-un interviu acrodat postului de radio britanic BBC, declarând că ea şi alţi observatori au avut impresia că sistemul a putut fi manipulat, fără însă a avea dovezi:

Problema este că e vorba de un raport al OSCE şi în organizaţie sunt, bineînţeles, ruşii. Iar punctul lor de vedere a fost destul de diferit, substanţial diferit de al meu, spre exemplu.[...] M-am luptat din greu, la fel ca alţii, să introduc o serie de declaraţii ferme în raport, dar punctele noastre de vedere au fost respinse.[...] La ora 1.00 noaptea comuniştii aveau 35% din voturi, iar cele 15-16 partide de opoziţie aveau împreună 40-45%. La ora 8.00 dimineaţa, situaţia s-a schimbat radical. Comuniştii aveau 50%, iar opoziţia înregistra un procent foarte mic.
—Baroneasa Emma Nicholson, europarlamentar britanic, parte a misiunii OSCE de supervizare a alegerilor din Republica Moldova

Pe de altă parte, Coaliţia 2009 pentru alegeri libere şi corecte, o asociaţie de organizaţii neguvernamentale locale care a participat la observarea alegerilor, a calificat scrutinul din 5 aprilie ca fiind incorect şi parţial liber.

O altă cauză este protestul împotriva nivelui de viaţă scăzut. Cu venitul lunar mediu sub 250 USD şi rata şomajului ridicată, Republica Moldova este considerată cea mai săracă ţară din Europa. PCRM, la putere din 2001, n-a reuşit să redreseze economia, iar perspectiva perpetuării situaţiei timp de încă cel puţin patru ani era considerată inacceptabilă.

 

Desfăşurarea evenimentelor

Protestele de la Chişinău din 2009 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Protestele de la Chişinău din 2009 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După publicarea primelor rezultate oficiale de către Comisia Electorală Centrală, conform cărora Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a obţinut pentru a treia oară consecutiv majoritatea în Parlament, reprezentanţi ai societăţii civile—Asociaţia Obştească „Hyde Park” şi Think Moldova— au declarat ziua de 6 aprilie drept „Ziuă Naţională de Doliu” şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.

Vestea despre demonstraţie s-a răspândit rapid prin mesaje text şi pe Internet, prin intermediul serviciilor de mesageriei instantanee şi a reţelelor sociale, adunând circa 15 mii de participanţi. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii principalelor formaţiuni de opoziţie, care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.

În acelaşi context, Vlad Filat, a declarat că nu recunoaşte rezultatul alegerilor din 5 aprilie, anunţând organizarea unor ample acţiuni de protest de comun acord cu Partidul Liberal şi Alianţa „Moldova Noastră”; Serafim Urechean, liderul Alianţei „Moldova Noastră”, a reiterat coordonarea poziţiilor partidelor de opoziţie. Tinerii au scandat sloganuri ca „Alegeri repetate”, „Jos dictatura” sau „Nu fraudării alegerilor”, iar protestele s-au desfăşurat fără incidente.

Natalia Morar, o jurnalistă dizidentă de origine moldoveană, expulzată din Federaţia Rusă, şi totodată una dintre organizatoarele manifestaţiei, a subliniat caracterul apolitic al manifestaţiei. Grupările pro-democraţie au calificat protestele ca o reacţie spontană la rezultatele alegerilor, reacţie care a crescut rapid în intensitate prin intermediul Internetului şi a telefoanelor mobile, în timp ce reprezentanţii principalelor partidelor de opoziţie nu şi-au asumat un rol major în desfăşurarea protestelor.

 

7 aprilie: Violenţe în centrul Chişinăului

Pe 7 aprilie 2009 peste 30 de mii de persoane, susţinători ai opoziţiei au ieşit pe străzile Chişinăului, ca să conteste victoria comuniştilor la alegeri, scandând „Vrem alegeri repetate” şi „Jos comuniştii”. Liderii PLDM, PL şi AMN susţineau că alegerile au fost fraudate, cerând organizarea unui nou scrutin. Unii manifestanţi au pătruns în clădirea Parlamentului şi în cea a Preşedinţiei şi le-au incendiat.

În Preşedinţie, datorită pasivităţii suspecte a forţelor de ordine, manifestanţii au pătruns forţând uşa şi stricând geamurile cabinetelor de unde au sustras documente importante de stat (care au fost mai târziu arse), mobilier şi computerele Aparatului Preşedintelui. În Parlament, manifestanţii au ocupat câteva birouri, iar în celelalte se baricadaseră poliţiştii.

Persoanele care au pătruns în clădirea Parlamentului au aruncat în stradă o parte din mobilier şi i-au dat foc. Poliţia din capitală a intervenit, utilizând tunuri de apă şi gaze lacrimogene. În replică, protestatarii au răspuns acţiunii poliţiei printr-un „bombardament” cu pietre. În timpul demonstraţiilor, unii dintre manifestanţi au agitat steaguri româneşti, precum au şi arborat drapelului României şi al Uniunii Europene pe clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei.

Preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, a acuzat o tentativă de lovitură de stat, sugerând că ar fi orchestrată de anumite organizaţii din România. Liderii partidelor de opoziţie s-au delimitat de violenţe, cerând autorităţilor de stat să nu implice deloc opoziţia în aceste violenţe, motivând că aceştia nu sunt responsabili de acţiunile care au avut loc pe 7 aprilie.

Opoziţia a început negocieri cu guvernul, în urma cărora însă, nu s-a ajuns la niciun acord, iar preşedintele Voronin a continuat să acuze organizatorii de tentativă de lovitură de stat, susţinând că are dovezi ferme că în mulţime s-ar afla şi grupări fasciste de origine română.

În timpul zilei, toate unităţile administrative au fost deconectate de la internet, astfel încât lucrătorii din ministere să fie „protejaţi de ştirile despre proteste”. Autorităţile se temeau că oamenii din ministere ar fi putut ieşi masiv în stradă sau ar fi putut coopera cu protestatarii pentru deschiderea instituţiilor de stat, potrivit Ziarul de Gardă. Totodată, nicio pagină a presei on-line din Republica Moldova nu a putut fi accesată, iar reţeaua de telefonie mobilă a fost blocată în centrul Chişinăului.

 

Calmarea protestelor şi reacţia autorităţilor

În cursul nopţii de 7 spre 8 aprilie, poliţia a făcut uz de arme cu gloanţe oarbe şi a arestat 193 de studenţi, printre care şi jurnalista Natalia Morari, sub acuzaţia de instigare la violenţe.

Imediat după calmarea protestelor—în zilele imediat următoare violenţelor protestele s-au desfăşurat paşnic în Piaţa Marii Adunări Naţionale—jurnaliştii moldoveni au descoperit mai multe indicii suspecte în privinţa protestelor violente de la Chişinău: imagini video în care se vede clar cum persoanele care au arborat drapelul României şi al UE pe clădirea Preşedinţiei au fost ajutate de poliţişti în uniforme, retragerea prematură a forţelor de poliţie din faţa protestatarilor şi pasivitatea pompierilor în stingerea incendiului de la Parlament.

Pe 8 aprilie, liderii opoziţiei s-au desolidarizat de actele de vandalism şi distrugere din Chişinău, considerând că provocările au fost implementate şi organizate de comunişti pentru a deturna atenţia de la fraudarea scrutinului electoral. S-a afirmat că forţele de ordine au permis acţiunile provocatorilor. În legătură cu aceasta, opoziţia de la Chişinău a remis câteva declaraţii de presă în cursul zilei de 9 aprilie în care a reiterat acuzele potrivit cărora puterea comunistă s-a făcut vinovată de provocarea tulburărilor sociale din Moldova.

Reprezentanţii PLDM au afirmat, în acelaşi timp, că printre provocatori s-au aflat şi membri ai „Noii generaţii” a PPCD. Totodată, au apărut relatări despre agresarea mai multor jurnalişti de la Jurnal de Chişinău şi Ziarul de Gardă, precum şi sechestrarea unor cetăţeni de către persoane în civil în prezenţa camerelor de filmat.

La 8 aprilie s-a constituit un Consiliu al Salvării Naţionale similar FSN-ului românesc şi condus de scriitorul Nicolae Dabija. Din CSN fac parte reprezentanţi ai studenţilor moldoveni, membri ai societăţii civile şi niciun politician. În urma protestelor s-au înregistrat 3 victime (Valeriu Boboc, Eugen Ţapu si Ion Ţâbuleac) iar numeroase persoane au fost maltratate în arestul poliţiei.

 

Alte oraşe

Proteste de solidaritate faţă de manifestanţii din Chişinău au avut loc în Cimişlia, Bălţi, Ungheni ş.a., în schimb în unele oraşe (mai ales în regiunea autonomă Găgăuzia) au fost condamnate acţiunile protestatarilor din 7 aprilie.

În România au avut loc proteste în semn de solidaritate cu manifestanţii din Republica Moldova în oraşele Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj Napoca, Braşov, Constanţa, Suceava, Galaţi, Hunedoara, Valea Jiului şi nu numai.

Manifestaţii au avut loc şi în faţa ambasadei Republicii Moldova din Washington, precum şi în Boston, S.U.A. şi Londra în Regatul Unit.

 

Reacţii diplomatice

Republica Moldova – Preşedintele moldovean Vladimir Voronin a cerut ajutorul Occidentului pentru a reinstaura ordinea în Republica Moldova.

Transnistria – Autorităţile de la Tiraspol vor solicita Federaţiei Ruse o suplimentare a trupelor ruse din Transnistria, în contextul protestelor violente care s-au desfăşurat la Chişinău după alegerile legislative.

Rusia – Preşedintele rus, Dmitri Medvedev, în cursul unei conversaţii telefonice cu omologul său moldovean Vladimir Voronin a facut apel „la reglementarea paşnică” a crizei din Republica Moldova, „cât mai rapid”, conform unui comunicat al Kremlinului.

Şeful Comisiei Dumei de Stat pentru relatia cu CSI, Alexei Ostrovski, a afirmat:

Ei (serviciile secrete Occidentale şi Bucureştiul – menţionate anterior în declaraţie) vor să influenţeze asupra acestei poziţii, să o schimbe şi să atragă ţara în structurile euroatlantice. Un ajutor important este acordat de anumite forţe din România, care vrea să înghită Moldova pentru a crea un nou stat în această regiune.”

Vice-ministrul de externe rus, Grigori Karasin, şi-a exprimat îngrijorarea referitor la „protestele provocate în Republica Moldova” şi a reamintit că toţi observatorii de la Comunitatea Statelor Independente la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa au fost de acord că scrutinul din Moldova s-ar fi desfăşurat corect.

Ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a reiterat lipsa unui temei pentru repetarea alegerilor şi şi-a exprimat speranţa „că atât Uniunea Europeană cât şi conducerea României, care a condamnat public violenţa, vor întreprinde acţiuni pentru ca steagurile şi lozincile româneşti să nu fie folosite drept camuflaj pentru subminarea statalităţii Moldovei”.

Uniunea Europeană – Din partea Uniunii Europene, Comisarul European pentru Relaţii Externe, Benita Ferrero-Waldner, s-a declarat ingrijorată de demonstraţiile violente şi a cerut celor implicaţi să înceteze orice acte de violenţă, iar înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitate Comună, Javier Solana, a declarat că nu aprobă demonstraţiile violente din centrul Chişinăului. Parlamentul european a adoptat o rezoluţie în luna iunie 2009 prin care a condamnat “campania masivă de hărţuire, gravele incălcări ale drepturilor omului şi toate celelalte acţiuni ilegale întreprinse de guvernul Republicii Moldova

România – Prim-ministrul român Emil Boc, înainte de asaltul asupra clădirilor statale, a reiterat susţinerea României pentru integrarea Moldovei în UE şi a declarat că politica internă ţine de suveranitate. După apariţia unei poziţii a UE, Ministerul de Externe a transmis autorităţilor de la Chişinău să nu cedeze violenţei şi provocărilor.

 

Relaţiile cu România

În cursul zilei de 8 aprilie, preşedintele Vladimir Voronin, preşedinte în exerciţiu după expirarea mandatului de şef al statului pe 7 aprilie, a reiterat acuzaţiile că România s-ar fi aflat în spatele protestelor violente de la Chişinău, anunţând expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu şi reintroducerea sistemului de vize pentru cetăţenii români.

Într-un comunicat de presă, Ministerul Afacerilor Externe al României a respins categoric acuzaţiile preşedintelui Vladimir Voronin privind presupusa implicare a României în acţiunile de protest, calificând declaraţiile drept provocări. În acelaşi comunicat se menţiona caracterul aberant al măsurilor unilaterale de introducere a sistemului de vize pentru cetăţenii români dornici să intre în Republica Moldova. Pe de altă parte, Mihnea Constantinescu a primit avizul comisiilor de politică externă ale Senatului şi Camerei Deputaţilor ale României pentru postul de ambasador al României în Republica Moldova dar a fost respins de autorităţile de la Chişinău.

Pe 9 aprilie, Uniunea Europeană a cerut Republicii Moldova normalizarea relaţiilor cu România.

 

Comunicatul Ministerului Afacerilor Externe Român

Declaraţia ministrului afacerilor externe, Cristian Diaconescu, pe tema relaţiei bilaterale România – Republica Moldova
Bucureşti

09.04.2009

Măsurile luate de autorităţile din Republica Moldova în ultimele zile sunt arbitrare şi discriminatorii la adresa cetăţenilor români, iar partenerii din UE şi NATO trebuie să manifeste solidaritate pentru contracararea derapajului de la normele democratice şi de drept internaţional, a declarat astăzi ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, în cadrul unei conferinţe de presă.

Măsurile cele mai abuzive sunt introducerea regimului de vize în relaţia cu România şi acţiunile întreprinse de autorităţile moldovene împotriva cetăţenilor români.

Introducerea vizelor, care a intrat în vigoare începând de astăzi, 9 aprilie 2009, ora 00.00, ridică două probleme de fond, a arătat ministrul afacerilor externe: „În primul rând, stabilirea fără niciun fel de fundament juridic a criteriului cetăţeniei române privind obligativitatea introducerii vizelor. Această este o măsură discriminatorie, deoarece, potrivit Acordului dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană, măsura poate fi introdusă numai pentru categorii de vizitatori, şi în niciun caz pe criteriul naţionalităţii sau a cetăţeniei. În al doilea rând, măsura a fost luată cu încălcarea prevederilor Acordului dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană privind facilitarea vizelor şi readmisia, care stipulează necesitatea notificării, la Bruxelles, cu 48 de ore înainte de luarea unei astfel de măsuri. Aceste acţiuni arată distanţa imensă între declaraţiile autorităţilor de la Chişinău şi disponibilitatea reală de a acţiona în spirit european”. Ministrul Diaconescu a precizat că România a sesizat deja Comisia Europeană şi partenerii europeni în legătură cu aceste aspecte.

În ceea ce priveşte măsurile luate de autorităţile moldovene împotriva cetăţenilor români, ministrul a menţionat că, începând din data de 8 aprilie, autorităţile de la Chişinău desfăşoară o operaţiune metodică de identificare a persoanelor care au participat la manifestările din 7 şi 8 aprilie 2009, iar printre cele 200 de persoane despre care se afirmă că sunt deţinute se află şi cetăţeni străini.

Ministerul Afacerilor Externe a făcut o notificare oficială în acest sens şi face un apel insistent şi ferm către autorităţile din Republica Moldova de a preciza oficial numărul cetăţenilor români reţinuţi şi de a permite personalului consular de la Consulatul României de a intra în legătură cu aceştia, pentru a le acorda asistenţa consulară, conform legilor internaţionale.

Ministrul a anunţat că, la întâlnirea pe care astăzi a avut-o cu ambasadorii statelor membre ale Uniunii Europene şi ale NATO, acreditaţi la Bucureşti, aceştia au fost informaţi în legătură cu modul în care România vede relaţia cu Republica Moldova, respectiv faptul că România reiterează principiul continuităţii în relaţia cu ţara vecină. Astfel, pe principiile de cooperare europeană şi de parteneriat, România consideră că relaţiile de bună vecinătate nu se pot întemeia decât pe valorile europene, pe standardele şi pe normele pe care se constituie şi pe care se fundamentează relaţia în cadrul Uniunii Europene, şi al Alianţei Nord-Atlantice. De asemenea, România s-a angajat să promoveze în continuare apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, aceasta reprezentând cea mai bună variantă pentru cetăţenii Republicii Moldova şi pentru consecvenţa politicii externe româneşti din ultimii ani.

„Ca stat membru al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice, România are responsabilitatea şi acţionează constant pentru asigurarea unui climat de stabilitate la frontiera estică a celor două organizaţii; dar evenimentele din ultima vreme arată clar că este nevoie de o solidaritate a tuturor partenerilor strategici din cadrul Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice”, a declarat Cristian Diaconescu.

În urma evoluţiilor situaţiei din Republica Moldova, Ministerul Afacerilor Externe român consideră că situaţia din acest stat ridică probleme severe pentru securitatea cetăţenilor români şi le recomandă cetăţenilor români să evite călătoriile în această ţară în perioada următoare. „Ştim că această solicitare pune pe mulţi deţinători de dublă cetăţenie în situaţii dificile, în special în condiţiile în care urmează sărbătorile Paştelui ortodox. Din păcate însă, suntem puşi în postura de a face şi o asemenea recomandare, în urma acţiunilor şi măsurilor autorităţilor de la Chişinău”, a arătat ministrul de externe.

Referitor la situaţia cu care se confruntă unii jurnalişti români aflaţi în prezent în Republica Moldova, ministrul a menţionat că România a sesizat reprezentanţa OSCE pentru libertatea mass-media şi a solicitat investigarea încălcării libertăţilor de expresie care au avut loc recent în ţara vecină. „Acest demers este normal şi îşi are rădăcinile în modul în care, la nivel comunitar, funcţionează sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fondamentale ale cetăţenilor”, a adăugat ministrul Cristian Diaconescu.

sursă Ministerul Afacerilor Externe al României

 

Urmări

Comisia Electorală Centrală a adoptat în noaptea dintre 8 şi 9 aprilie o decizie privind punerea la dispoziţia formaţiunilor de opoziţie a listelor de alegători, pentru depistarea unor presupuse fraude. Cu toate acestea, secretarul Comisiei Electorale Centrale, Iurie Ciocan, a dezminţit la radio RFI informaţiile apărute în presă potrivit cărora Comisia Electorală Centrală ar fi urmat să iniţieze procesul de renumărare a voturilor din 5 aprilie, motivând inexistenţa unui temei legal pentru iniţierea acestei proceduri. În aceeaşi zi, autorităţile moldovene au transmis o cerere de extrădare pentru omul de afaceri moldovean Gabriel Stati, reţinut pe teritoriul Ucrainei, în cadrul anchetei declanşate privind implicarea sa în presupusa tentativă de lovitură de stat.

 

Sentinţe

Scriitorul şi scenaristul rus, Eduard Baghirov a fost arestat pe 16 iunie 2011. şi posibil va fi condamnat la 4-8 ani de închisoare pentru organizarea evenimentelor din aprilie 2009 Doi ani şi jumătate mai târziu, statul moldovean a fost condamnat la CEDO la plata a 15.000 de euro despăgubiri unui tânăr arestat în timpul protestelor şi agresat fizic de autorităţi.

cititi despre Protestele de la Chişinău din 2009 si pe en.wikipedia.org

Boicotarea primului referendum din U.R.S.S. de către populatia Republicii Moldova (17 martie 1991)

 Adunare împotriva referendumului unional. „Moldova Suverana”, 16.03.1991

foto preluat de pe moldova.europalibera.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Boicotarea primului referendum din U.R.S.S. de către populatia Republicii Moldova (17 martie 1991)

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei sale frământate.

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic, transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S. În urma ciocnirilor stradale dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău. Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991 a avut loc primul referendum desfăşurat în Uniunea Sovietică. În ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS. Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

Întrebarea supusă votului popular a fost :

Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile persoanelor indiferent de naționalitate? „.

Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

Referendumul a fost organizat în Republicile Sovietice Socialiste Rusă, Ucraineană, Belarusă, Uzbecă, Azerbaidjană, Kirghiză, Tadjikă, Turkmenă, Abhază, precum şi în alte regiuni, instituţii şi unităţi militare sovietice.Rezultatele referendumului au fost următoarele:

Rusia: in total au participat 79 701 169 persoane (75.4% din populatie), 75.4% s-au pronuntat pro, 26.4% s-au pronuntat contra

Ucraina: in total au participat 31 514 244 persoane (83.5% din populatie), 70.2% s-au pronuntat pro, 23% s-au pronuntat contra

Belarus: in total au participat 6 126 983 persoane (75.4% din populatie), 82.7% s-au pronuntat pro, 16.1% s-au pronuntat contra

Kazahstan: in total au participat 9 999 433 persoane (88.2% din populatie), 91.1% s-au pronuntat pro, 5% s-au pronuntat contra

Azeibadjan: in total au participat 2 903 797 persoane (75.1% din populatie), 93.3% s-au pronuntat pro, 5.8% s-au pronuntat contra

Turkmenistan: in total au participat 1 804 138 persoane (97.7% din populatie), 97.9% s-au pronuntat pro, 1.7% s-au pronuntat contra

Uzbekistan: 93.7% s-au pronuntat pro, 5.2% s-au pronuntat contra

Tadjikistan: in total au participat 2 407 552 persoane (94.4% din populatie), 96.7% s-au pronuntat pro, 3% s-au pronuntat contra

Kirghistan: in total au participat 2 174 539 persoane (97.9% din populatie), 96.4% s-au pronuntat pro, 4% s-au pronuntat contraIn 6 republici, care anterior si-au proclamat independenta, referendumul nu a fost desfasurat centralizat, dar in mod «partial», la initiativa unor «organizatii locale».

Rezultatul referendumului a fost declarat nul pentru Republica Moldova, Tarile Baltice, Georgia si Armenia.

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută. Referendumul unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS.

 

Cronologia evenimentelor in Republica Moldova

Problema semnării unui nou tratat unional a fost discutată pe larg în URSS în decursul anului 1990. Pe 27 decembrie 1990, Congresul al 4-lea al Deputaţilor de la Moscova a adoptat decizia de organizare a referendumului pentru data de 17 martie 1991. Sovietul Suprem de la Chişinău însă nu a aprobat această decizie, cu trimitere la articolul 74 al Constituţiei RSS Moldova şi la declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990. Boicotarea referendumului a fost decisă de asemenea de alte republici unionale: Ţările Baltice, Georgia şi Armenia.

În ciuda unei scrisori trimise de preşedintele Mircea Snegur lui Grigore Eremei în data de 5 martie 1991 unde atenţiona despre consecinţele încălcării legilor RSSM de către Partidul Comunist al Moldovei, structurile centrale şi locale ale acestui partid au participat activ la organizarea referendumului. Astfel prin complicitatea PCM şi a Moscovei, au fost deschise 506 secţii de votare, inclusiv la Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol. Din cele 48 de raioane, 11 participă masiv la referendum, iar în 13 participă doar anumite localităţi. Asistam la o adevărată dualitate a puterii.

Votarea a început cu câteva zile înainte, pe 14 martie. În prima zi în Chişinău au participat la referendum cca. 38 mii persoane, dintre care 25 mii votaseră în secţiile de votare deschise pe teritoriul unităţilor militare ale armatei sovietice, controlate de Moscova. Organele de drept din RSS Moldova, cu sprijinul Frontului Popular, adoptă imediat măsuri pentru contracararea acestor acţiuni ilegale, ca urmare fiind închise secţii de votare în raioanele Făleşti, Străşeni şi Cantemir. Pe 16 şi 17 martie 1991 au fost pichetate o serie de secţii de votare din capitală şi din teritoriu.

În unele raioane, precum Ungheni, Orhei şi Hânceşti, au avut loc ciocniri violente între susţinătorii referendumului şi cei care se pronunţau împotrivă. Acţiunile cele mai eficiente, fără a se ajunge la aplicarea forţei, au fost întreprinse în Chişinău, unde au fost închise majoritatea secţiilor de votare, cum ar fi cea de la uzina Vibropribor, la direcţia moldovenească a aviaţiei civile etc.

În total, după date inedite din arhiva CC al PCM, la referendum ar fi participat 831 mii persoane, adică cca. 30% dintre cetăţenii cu drept de vot. Cei mai activi au fost locuitorii raioanelor Ciadâr-Lunga (96%), Taraclia (89%), Slobozia (86 %), oraşul Tiraspol (86 %), Bălţi (60%). În raioanele Briceni şi Ocniţa au participat câte 15 mii şi, respectiv, 16 mii de persoane. Dintre aceştia, 98 la sută votaseră pentru perpetuarea Uniunii Sovietice.

Per total însă, referendumul din RSS Moldova a fost declarat nul, întrucât la acesta nu participaseră 70% din alegători, deci majoritatea absolută a cetăţenilor cu drept de vot. În linii mari, referendumul a avut loc doar în raioanele din stânga Nistrului, controlate deja în mare parte de autorităţile de la Tiraspol, dar şi în regiunile din sud cu o majoritate găgăuză şi bulgară, precum şi în unele raioane din nord, cu o pondere importantă a ucrainenilor.

Majoritatea populaţiei titulare a RSSM, românii moldoveni, au fost solidari cu elitele politice şi intelectuale care s-au exprimat pentru boicotarea referendumului, ale carui rezultate puteau fi utilizate de către forţele conservatoare şi şovine, pentru a forţa Moldova să rămână în continuare parte integrantă a imperiului sovietic.

La Bălți în 1991 - foto preluat de pe europalibera.org

La Bălți în 1991 – foto preluat de pe europalibera.org

cititi si:

- 8 martie 1991 – RSSM – chemată la referendum

- 17.03: RSSM şi referendumul cu privire la păstrarea URSS din 17 martie 1991

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor. Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”. În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa. În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”. Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km2 şi era organizată administrativ în 40 de raioane. La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49% votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente. Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi, că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991. Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse. Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi controlul în Transnistria şi proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent graţie ajutorului militar şi economic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE. De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii. Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.

Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană. Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .
Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.

Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918

Generalul Ernest Broșteanu în Basarabia în anul 1918

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918 – Parte a Participarii României la Primul Război Mondial

Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918 a reprezentat o acțiune militară inițiată și derulată cu mijloace specifice de către Armata României, în spațiul geografic al Basarabiei în intervalul decembrie 1917 – martie 1918. Acțiunea s-a derulat în baza unei înțelegeri între aliații Antantei și a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, având de asemenea acordul Puterilor Centrale.

Contextul politic și strategic al acțiunii a fost reprezentat de câteva elemente:

- Primul element a fost asociat cu incapacitatea Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei de a controla situația în nou înființata Republică Democratică Moldovenească. Aceasta era amenințată de presiunile forțelor bolșevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii, iar neputința Consiliului a fost un motiv pentru a solicita ajutor, inclusiv din partea Guvernului României.

- Al doilea element a fost reprezentat de interesul major al Regatului României de a beneficia – cu acordul reprezentanților Antantei și ai Puterilor Centrale de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într-o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus și în contextul în care Moldova Occidentală – amenințată de foamete, nu avea acces la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut și Nistru, ca efect al dezordinii din Basarabia.

- De asemenea, amenințarea – din punct de vedere al Aliaților de extindere a bolșevismului din sudul Ucrainei, precum și interesul Puterilor Centrale de a-i flexibiliza pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani, au favorizat sprijinul ambelor mari grupări beligerante pentru intervenția militară română.

 

Contextul politic și strategic

Securitatea teritoriului rămas liber al Moldovei Occidentale depindea de aceea a spațiului Moldovei Orientale, unde se constituiseră depozite ale armatei române și se aflau căi de comunicații necesare aprovizionării cu muniție și tehnică de luptă. Această securitatea a fost pusă în pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din cadrul Imperiului Rus, a atins și Basarabia.

De asemenea, din punct de vedere politic dispariția autocrației ruse și hotărârea guvernului bolșevic de a recunoaște dreptul la autodeterminare au creat condiții propice pentru Basarabia, de a se desprinde de statul rus și a se uni cu România. În acest context, Puterile Centrale au devenit interesate de acceptarea unor compensații teritoriale pentru România, corelate cu cedările teritoriale pe care urmau să le impună acesteia prin Pacea de la București

.

Republica Democratică Moldovenească

Decembrie 1917

În data de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 7 decembrie a fost investit guvernul (Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei), sub conducerea lui Pantelimon Erhan.

În contextul în care Basarabia se afla la sfârșitul anului 1917 sub teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie și a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Țării nu a avut cum face față anarhiei instalate cu puținele sale unități militare (numite cohorte) – și ele contaminate parțial de bolșevism. Într-o primă încercare datată 8 decembrie 1918, Ion Pelivan și Vladimir Cristi, deputați atât ai Sfatului cât și membri ai Consiliului Directorilor, au solicitat la Iași – fără succes, trupelor aliate ajutor.

În urma unei ședințe închise a Sfatului Țării, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei a primit mandat să ia decizii în ceea ce privește acțiunile necesare salvării Republicii. Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul Directorilor atât generalului Dmitri Șcerbaciov cât și generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate și sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă guvernul Ucrainei nu au avut succes.

Cererile similare făcute Guvernului Brătianu au fost inițial declinate de acesta, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu Puterile Centrale (orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a armistițiului și ocuparea restului de teritoriu rămas liber).

La 22 decembrie 1917, guvernul moldovenesc a solicitat printr-o telegramă (semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan și Vladimir Cristi) Ministerului de Război român ajutor militar, concretizat prin trimitere

a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgență. Totodată, vă rugăm să ordonați ca acest regiment să stea la dispoziția directorului Republicii Moldovenești.”

Pe 24 decembrie în răspunsul său, Ministrul de Război român Constantin Iancovescu a asigurat Sfatul Țării că 1.000 de voluntari ardeleni vor fi trimiși de la Kiev ca sprijin (aceștia fiind destinați inițial doar să tranziteze Chișinăul, spre România).

Constantin Iancovescu (n. 1862 - d. 1945) a fost un politician și general român. În timpul primului război mondial, a fost secretar general al Ministerului de Război (august - septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major – P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916 - 24 iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917 – 5 martie 1918, a îndeplinit funcția de ministru de război. A fost înaintat în anul 1918 la gradul de general de corp de armată - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Iancovescu (n. 1862 – d. 1945) a fost un politician și general român. În timpul primului război mondial, a fost secretar general al Ministerului de Război (august – septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major – P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916 – 24 iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917 – 5 martie 1918, a îndeplinit funcția de ministru de război. A fost înaintat în anul 1918 la gradul de general de corp de armată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima jumătate a lunii decembrie 1917 ca represalii la acțiunile trupelor române asupra trupelor ruse bolșevizate din Moldova, sovietul din Ungheni – stație de cale ferată cheie la granița româno-rusă, a început să rețină eșaloanele feroviare destinate trupelor regale române.

Pe data de 26 decembrie trimiterea de mărfuri pe căile ferate către România a fost blocată de bolșevici, iar încercarea guvernanților basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate, a eșuat, după cum a eșuat și intenția lui Șcerbaciov – la care apelase Sfatul Țării, de a trimite în Basarabia Divizia a 7-a Cavalerie și 61 Infanterie.

Ca urmare a părerilor diferite pe care facțiunile din Sfat le-au avut asupra provenienței ajutorului care ar fi trebuit dat Republicii, s-a ajuns la o situație de criză. Reevaluarea situației s-a făcut în ședința Sfatului din 27-28 decembrie 1917, când a fost abordată posibilitatea unei alianțe cu Ucraina. Cele 3 facțiuni parlamentare au avut următoarele poziții:

- Blocul Moldovenesc și-a afirmat încrederea în guvern, precizând ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la Cartierul General rus de pe frontul din Moldova. Aceasta ar fi trebuit însă făcută sub rezerva obținerii de garanții din partea Aliaților și Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale Republicii, iar trupele ar fi trebuit puse sub comanda ministrului republican de Război.

- Facțiunea socialistă a declinat ideea de a se cere ajutor statului român și a solicitat să se ceară ajutorul Ucrainei.

- Facțiunea minorităților și-a exprimat și ea încrederea în guvern, insistând pe obținerea garanțiilor internaționale.

Poziția facțiunii minorităților a fost cea care a prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnata două delegații oficiale, una care să reprezinte Republica la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și alta pentru a obține garanții din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistență politică, economică și militară.

 

Ianuarie 1918

La 1 ianuarie bolșevicii au preluat controlul asupra Gării din Chișinău, Poștei și Telgrafului.

Ca urmare a refuzului Radei Centrale din Ucraina de a recunoaște regimul bolșevic de la Petrograd, precum și a inițierii tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit condiții favorabile declarării independenței de către Sfatul Țării. Delegația desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6 ianuarie 1918 a fost formată din Ion Inculeț, Pantelimon Erhan și Ion Pelivan. Într-una dintre instrucțiunile acesteia a fost precizat că

Delegația nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al Velicorossiei

Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Atitudinea în cauză a fost punctul de pornire pentru o presiune bolșevică asupra Sfatului Țării, astfel că la 5 ianuarie 1918 subdiviziunea Front-Otdel din Chișinău a organizației militare bolșevice RUMCEROD din Odessa, împreună cu câteva unități militare bolșevizate, au declanșat o operațiune de forță împotriva parlamentului moldovenesc, guvernului și susținătorilor acestuia.

Pe 6 ianuarie, trupele aflate sub autoritatea Front – Otdel-ului au atacat în gara Chișinău detașamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru a sprijini Sfatul Țării. (cititi mai mult despre Incidentul din gara Chișinău din 6 ianuarie 1918. pe ro.wikipedia.org)

Gara Chișinău, astfel cum a existat ea până în 1936 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gara Chișinău, astfel cum a existat ea până în 1936 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Astfel, prima delegație nu a mai putut pleca datorită loviturii de forță a Front-Otdelului, iar delegația ajunsă în Ucraina nu a mai reușit obținerea garanțiilor cerute, ca urmare a deteriorării situației de acolo în contextul amenințării militare ruse. Întrunit într-o ședință secretă în noaptea de 7 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc a decis să trimită la Iași 3 delegații pe trei căi diferite, pentru a solicita ajutor militar român. Cea care a ajuns în capitala Moldovei a fost cea a lui Ion Pelivan, la data de 9 ianuarie.

Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Regatul României

La sfârșitul anului 1917 exista o penurie de alimente pe teritoriul Moldovei Occidentale rămase în afara ocupației germane, într-un context în care în Basarabia se aflau importante stocuri de provizii și teritoriul acesteia devenise amenințat de extinderea bolșevismului din sudul Ucrainei. Ca atare, atât Guvernul României cât și Aliații au devenit progresiv interesați de ceea ce se întâmpla la est de Prut, ultimii îndemnând autoritățile române să trimită trupe în Basarabia.

Același îndemn a venit și din partea generalului rus Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului din Moldova, care a precizat că trupele vor fi retrase după îndeplinirea misiunii. În mod aparent paradoxal, Puterile Centrale au avut aceeași poziție, ele fiind interesate de a-i determina pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani să fie receptivi, acestea oferind în compensație pentru teritoriul dobrogean pe cel basarabean.

Mai mult, luând act de declarațiile lui Woodrow Wilson și ale lui Lloyd George, prim miniștrii Ion I. C. Brătianu și mai apoi Alexandru Averescu au ajuns la concluzia că în cazul unei victorii a Antantei, România nu va obține teritorii suplimentare. Astfel, oferta Basarabiei a devenit deosebit de tentantă ținând cont de condițiile catastrofale de la finele anului 1917.

Având în vedere suprimarea anarhiei în teritoriul dintre Prut și Nistru, Comandamentul german a promis să nu profite de retragerea unor unități române din prima linie, destinate a fi folosite cu acest scop.

 

Preludiul

Situația trupelor ruse
În epocă, teritoriul basarabean devenise teatru de operații al bandelor bolșevice, având drept scop instaurarea puterii sovietice.

În Bugeac se afla cea mai mare densitate de soldați ruși proveniți din descompunerea Armatei a 6-a Ruse, aflată în retragere din Moldova de sud.

 

Situația trupelor moldovenești

Republica nu avea o armată proprie, ci doar câteva unități militare numite cohorte, insuficient organizate. Slab închegate, cu elemente nesigure în efectiv care instigau la anarhie și lipsite de disciplină, ele nu ar fi putut fi în mâna guvernului, un element care să garanteze ordinea în țară.

Republica Democratică Moldovenească a fost un stat efemer a cărui autonomie față de Imperiul Rus a fost proclamată la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Țării din Basarabia, organ reprezentativ al populației din regiune, ales în octombrie-noiembrie 1917, odată cu începuturile Revoluției rusești din februarie a aceluiași an și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus. Inițial, Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 și-a proclamat independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Democratică Moldovenească a fost un stat efemer a cărui autonomie față de Imperiul Rus a fost proclamată la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Țării din Basarabia, organ reprezentativ al populației din regiune, ales în octombrie-noiembrie 1917, odată cu începuturile Revoluției rusești din februarie a aceluiași an și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus. Inițial, Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 și-a proclamat independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Acțiunile militare din decembrie 1917

Relațiile dintre statul român și guvernul de la Moscova au început să se deterioreze. Un număr limitat de unități românești au trecut Prutul în luna decembrie, pentru a urmăririi jefuitorii și revoluționarii din zona unor sate din raionul Cahul, iar orașul de frontieră Leova a trecut de asemenea temporar în stăpânirea trupelor române. Acestei operațiuni au fost limitate ca durată și scop, iar în prealabil, cereri de ajutor din partea unor autorități locale din Cahul și Leova, fuseseră adresate șefilor militari români. Alte cereri similare au venit din satele raionului Reni.

La data de 1/14 decembrie la Leova, garda românească de milițieni, solicitată de președintele Consiliului Municipal local pentru a apăra un depozit de 500 de vagoane de cereale, a fost alungată de bande înarmate iar comandantul ei a fost ucis. Acest lucru a determinat intervenția unui detașament român care a ocupat orașul, a arestat, judecat și executat participanți la acțiune.

Ca efect, Guvernul Sovietic a remis pe 16/29 decembrie – cu referire la incidentele de la Socola și Leova, un protest oficial Guvernului Român, semnat de Lenin. Prin acesta, România era avertizată că nu vor fi tolerate represalii – nu numai împotriva rușilor, ci și împotriva revoluționarilor și a socialiștilor români și că autoritățile ruse nu se vor opri de a lua măsuri din cele mai severe, împotriva contra-revoluționarilor români conspiratori și a complicilor lor: generalii Kaledin și Șcerbaciov, precum și Rada ucraineană.

În răspunsul său remis la Petrograd, Guvernul României a precizat că a nu a fost informat cu privire la evenimentele din Leova, iar cu referire la evenimentele din Iași a fost precizat caracterul defensiv al acestora în raport cu jafurile făcute de trupele ruse aflate în retragere. Relațiile dezvoltate cu Ucraina și cu generalul Kaledin, au fost justificate prin necesitatea de a achiziționa produse alimentare pentru a fi furnizate populației și militarilor, inclusiv din Rusia.

La 26 decembrie/8 ianuarie a avut loc o tentativă de jaf a depozitelor din Cahul ale armatei de către bande de soldați ruși, cu greu respinsă de către garnizoana rusă. Alte bande de soldați au continuat însă să terorizeze ținutul. O delegație din Cahul care a inclus și un membru al Comitetului Revoluționar local, a solicitat Regimentului 47 Infanterie român să intervină cu trupe, pentru a asigura paza orașului și a depozitelor de alimente.

La 28 decembrie/10 ianuarie, succesiv unei înțelegeri cu căpitanul basarabean Crăciunescu din Armata Rusă, aflat la Cahul, 1 escadron de cavalerie, 2 companii de infanterie și o secție de mitraliere române au intrat în Cahul, de peste Prut. Aceasta a determinat atitudini și sentimente diverse, de sprijin din partea ucrainenilor, de contrariere din partea comandantului rus și a soldaților revoluționari și de opoziție din partea bandelor de dezertori.

La 31 decembrie/13 ianuarie 1918 după un ultimatum prin care își rezerva luarea de măsuri militare – mergând până la cele decisive, guvernul bolșevic a decis arestarea ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi și a membrilor ambasadei române, precum și a consulului român de la Odesa și a personalului consulatului. De asemenea, Tezaurul României a fost confiscat de către regimul bolșevic. La solicitarea reprezentanților tuturor ambasadelor străine din Petrograd, arestații însă au fost eliberați a doua zi și expulzați din Rusia.

De la Iași însă nu a venit vreo reacție.

Nu ne-a emoționat deloc această declarație, [...] Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată… Prin urmare, declarația de război a guvernului bolșevic era un gest fără consecințe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem.”
—Conform lui I. G. Duca

Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea

Planul de operații

La 2 ianuarie 1918 , locotenentul-colonel Ion Antonescu, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor formațiuni militare române. Scopul acestei dislocări ar fi urmat să fie asigurarea reaprovizionării trupelor care operau pe frontul român și a populației românești. Pentru aceasta ar fi urmat să se asigure circulația regulată a trenurilor de aprovizionare pe ruta Odesa – Socola, Iași, precum și asigurarea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru prin împiedicarea jafurilor și formarea depozitelor.

Confruntarea eventuală cu unități bolșevice a fost prevăzută, drept care Antonescu a propus trimiterea unei divizii prevăzută cu mijloacele necesare și întărită cu un regiment de cavalerie, pentru a ocupa segmentul de cale ferată Tighina/ Bender – Socola – cu un puternic control al centrelor Bender și Chișinău. De asemenea, trupele diviziei ar fi urmat să aducă ordinea în zona afectată acesteia – pentru a asigura formarea depozitelor și ar fi urmat să se opună bandelor rusești înarmate – în cazul în care acestea ar fi urmat să încerce restabilirea stării de anarhie.

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofiţerii din Secţia Operaţiuni a Marelui Cartier General Român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofiţerii din Secţia Operaţiuni a Marelui Cartier General Român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Planul respectiv a fost defalcat în două acțiuni deosebite.

- Prima ar fi trebuit să fie una rapidă – prin surprindere, pentru a fi ocupat traseul căii ferate dintre Ungheni (centru destinat trupelor române) și Tighina/Bender (destinat unor trupe loiale ucrainene, musulmane sau sârbe, aflate sub ordinul Comandamentului Rus). Cele două capete ale liniei ar fi trebuit ocupate simultan, pentru a se evita aruncarea în aer de către elemente ostile, a podului de peste Nistru. Chișinăul ar fi urmat apoi să fie ocupat cât mai rapid.

- A doua ar fi trebuit să fie trecerea Prutului de către trupele diviziei, pentru a fi concentrate în zona Chișinău-Cărbuna.

Ocuparea Chișinăului ar fi trebuit să revină unui efectiv format din 3 batalioane (două de ardeleni și unul de grăniceri), care după ocuparea Unghenilor ar fi urmat să plece de la Socola în 3 trenuri consecutive și să ajungă în capitala Basarabiei dimineața, pentru a dezarma elementele turbulente și a aresta capii acestora.

Alături de cele 3 batalioane ar fi urmat să fie personal local din Chișinău, pentru a da comandanților informații în legătură cu punctele locale de interes (depozite, locuințe ale conducătorilor, localuri ocupate de trupe). De asemenea, în dotarea transporturilor de trupe ar fi urmat să fie material și echipe de cale ferată, precum și personal și material de poștă și telegraf.

 

Operațiuni premergătoare

La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iași consulului Sarrée de la Chișinău:

„Toți colegii mei, trimișii altor puteri aliate și eu, de asemenea, suntem împuterniciți să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o acțiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante. Din această cauză intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influența nici situația politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei țări”

La 7 ianuarie 1918, trupe românești staționau în continuare în Leova.

Pe 7/21 ianuarie un mic detașament român pornit în recunoaștere în fruntea căruia se afla comandantul Regimentului 47 român – colonelul Dragu, a fost luat prizonier de către soldații bolșevici la Vulcănești. Ca efect al intervenției profesorului universitar Filonov, conducătorul sovietelor din Ismail, militarii detașamentului au fost salvați.

Escadronul de cavalerie – comandat de căpitanul Vasilescu, atacat cu focuri de armă de soldați și de populație a fost împrăștiat, după ce comandantul acestuia a fost ucis. Toate detașamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri și pichetele de grăniceri au fost atacate de soldații ruși. La Bolgrad comandantul Armatei a 6-a Ruse, generalul Kotzebue, a fost arestat de către proprii soldați.

 

Dispozitivul de luptă

La data de 4/17 ianuarie 1918, Consiliul de Miniștri român a luat decizia de a declanșa operațiunea principală, astfel că la 7/20 ianuarie, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinul de operații.

Marele Cartier General român a considerat în instrucțiunile sale adresate trupelor care trebuia trimise peste Prut, că acestea sunt detașate, explicând rațiunea acțiunii inițiate astfel:

Marele Cartier General
17 ianuarie 1918
Nr. 7255
1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armați atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicație ale armatelor ruso-române, precum și depozitele ce se află la producători.
Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front, cum și a populației civile sunt primejduite.
2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia și să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front.
…”
—Șeful Statului Major General însărcinat cu comanda armatei române,General de corp de armată Constantin Prezan: „Instrucțiuni cu privire la linia de purtare a trupelor detașate în Basarabia

 

Dispozitivul terestru

Conform ordinului de operații, o forță formată din 4 divizii române aflate la dispoziția Corpului VI Armată, trebuia să treacă Prutul:

- Divizia 1 Cavalerie spre nordul Basarabiei, în direcția Bălți-Soroca până la marginea regiunii ocupată de Armata Austro-Ungară în ținutul Hotin.

- Divizia 11 Infanterie între Ungheni și Leova, spre Chișinău

- Divizia 2 Cavalerie ca legătură între Diviziile 11 și 13

Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 - 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 – 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Divizia 13 Infanterie pe la Cahul, spre sudul Basarabiei

Ioan I. Popescu - numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume - (n. 27 aprilie 1866 - d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I. Popescu – numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume – (n. 27 aprilie 1866 – d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dispozitivul Marinei Militare

Trecerea Prutului de către marile unități

Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze – generalul Henri Mathias Berthelot, diviziile au avansat peste Prut în baza unei înțelegeri între Aliați. Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, care a asigurat celor 4 divizii ocuparea podurilor și a raioanelor cu vaduri și apărarea flancurilor la treversare. Ulterior grănicerii au rămas în dispozitiv de pază pe malul drept al Prutului.

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța - d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României -  cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Divizia 1 Cavalerie, aflată sub comanda generalului Mihail Schina, a traversat Prutul pe la Țuțora în data de 8/21 ianuarie.

Mihail Schina (n. 14 iunie 1867, București - d. 1945, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Schina (n. 14 iunie 1867, București – d. 1945, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Divizia a 11-a Infanterie, aflată sub comanda generalului Ernest Broșteanu, a trecut râul pe 10/23 ianuarie, pe la Leova (Brigada 22 Infanterie) și pe la Ungheni (Brigada 21 Infanterie). În seara zilei de 13 ianuarie 1918 brigăzile 21 și 22 Infanterie au intrat în Chișinău. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei și comandamentul Diviziei 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broșteanu.

Ernest Broşteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman - d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţii de comandant de regiment şi divizie în campaniile anilor 1916, 1917, şi 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 53 Infanterie în luptele din Dobrogea, de la începutul campaniei din 1916, fiind unul din cei doisprezece ofițeri care au fost primii decorați cu acest ordin (Brevetul nr. 2) - (Generalul Ernest Brosteanu într-o fotografie din 1917, la Chişinău) -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ernest Broşteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţii de comandant de regiment şi divizie în campaniile anilor 1916, 1917, şi 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 53 Infanterie în luptele din Dobrogea, de la începutul campaniei din 1916, fiind unul din cei doisprezece ofițeri care au fost primii decorați cu acest ordin (Brevetul nr. 2) – (Generalul Ernest Brosteanu într-o fotografie din 1917, la Chişinău) - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

Cu trupe ale Diviziei a 13-a Infanterie au fost organizate două detașamente, care au traversat râul la data de 11/24 ianuarie: „Prut” (format dintr-un batalion din Regimentul 48 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Vadul lui Isac și „Bolgrad” (format din 3 batalioane din Regimentul 47 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Oancea.

 

Operațiunile din zona de centru

Înaintarea spre Chișinău

La 12/25 ianuarie 1918 generalul Prezan într-un comunicat către basarabeni, a declarat că armatele române au intrat în provnicie pentru „a aduce rânduială și liniște în satele și târgurile” basarabene, „punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor” și pentru asigura transportul „celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române”. În același comunicat a precizat că România nu dorește să ocupe Basarabia.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Îndreptându-se spre Nistru, trupele române au încercat fără succes, să ocupe la 17 februarie/2 martie 1918 un cap de pod pe malul stâng al acestuia lângă Rîbnița.

 

Înaintarea spre Bender (Tighina) - 

Lupta de la Tighina a avut loc între 20 ianuarie și 25 ianuarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (1918) pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunile din zona de sud

Lupta de la Vâlcov a avut loc între ianuarie și 3 februarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Vîlcov (1918) pe ro.wikipedia.org

Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie-februarie 1918) - foto preluat de pe cristiannegrea.ro

Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie-februarie 1918) – foto preluat de pe cristiannegrea.ro

 

Evoluții politice și diplomatice

La 10/23 ianuarie Comitetul Executiv Central al RUMCEROD într-o declarație oficială făcută către consulatele francez și englez de la Odesa, a calificat drept o „încălcare mișelească a dreptului internațional” acțiunile guvernului regal român, adresând cererea „de a întreprinde pași pentru a influența guvernul român de a-și retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”. Răspunsul diplomaților s-a redus la ideea că au avut loc doar incidente minore. Ulterior, reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei au declarat că intervenția are un caracter pur militar și provizoriu.

La 13/26 ianuarie 1918 guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România. și în aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia. La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România.

La 17 februarie 1918 Lenin a decis să transfere trupele care intraseră în Kiev la dispoziția Colegiului Suprem Autonom din Odesa, cu scopul curățirii Basarabiei de către trupele române. Ofensiva germană împotriva Ucrainei care începuse la 18 februarie 1918 însă, nu a permis realizarea acestui lucru.

La 21 februarie 1918 baronul Fasciotti – decan al corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanților aliați la Odesa în numele reprezentanților diplomatici ai puterilor Antantei o notă oficială, menționând:

Cât privește Basarabia, trebuie să țineți minte că intervenția trupelor române constituie o ocupație militară fără nici un subtext politic, întreprinsă în scopuri evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse și române și, de asemenea, a populației civile.”

La 14/27 februarie 1918 în timpul tratativelor de pace, germanii i-au asigurat neoficial pe români că pozițiile lor în raport cu autoritățile sovietice sunt identice:

Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptați contra bolșevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleași interese.”
—Alexandru Marghiloman

Alexandru Marghiloman (n. 4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – d. 10 mai 1925, Buzău, România) a fost un om de stat conservator român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în anul 1918 (martie–noiembrie) și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial -  foto preluat de pe commons.wikimedia.org

Alexandru Marghiloman (n. 4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – d. 10 mai 1925, Buzău, România) a fost un om de stat conservator român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în anul 1918 (martie–noiembrie) și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe commons.wikimedia.org

Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru. Armata Română urma să rămână mobilizată spre a fi întrebuințată în Basarabia. Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.

Intervenția Armatei Române a provocat disensiuni în Sfatul Țării. Datorită învinuirilor care li s-au adus de către Blocul Moldovenesc în ceea ce privește atitudinea pro-rusă, Pantelimon Erhan și Gherman Pântea și-au dat demisia, provocând criza întregului Directorat. La 19 ianuarie a fost ales un nou Directorat cu misiunea de a restabili ordinea în Basarabia, condus de către Daniel Ciugureanu și care i-a avut drept titulari pe colonelul Brăiescu la Directoratul General de Război și Marină și pe Erhan ca titular al portofoliului Instrucțiunii Publice.

Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Şirăuţi, Briceni – d. 6 mai 1950, Sighet) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru fără portofoliu în patru guverne ale României, deputat şi senator, Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Vicepreşedintele şi Preşedintele Senatului Regatului România Mare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Şirăuţi, Briceni – d. 6 mai 1950, Sighet) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru fără portofoliu în patru guverne ale României, deputat şi senator, Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Vicepreşedintele şi Preşedintele Senatului Regatului România Mare - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O telegramă provenită de la ambasadorul Franței la Iași, în care acesta a argumentat măsura acceptării de către aliați a misiunii trupelor române în Basarabia, a fost trimisă lui Ciugureanu. Aceasta a fost citită în ședința din 22 ianuarie 1918. În aceeași ședință Pantelimon Erhan a primit însărcinarea de a susține o pledoarie în favoarea proclamării independenței, după modelul Ucrainei, iar în noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată

Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor

Republica Democratică Moldovenească - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Democratică Moldovenească – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

.

Acordul Averescu-Racovski

Dorind să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să securizeze depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, pecum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa, generalul Averescu din poziția de prim ministru a deschis negocieri cu RUMCEROD prin intermediul decanului reprezentanților diplomatici de la Iași, italianul Carlo Fasciotti. La 11/24 februarie RUMCEROD a cerut evacuarea progresivă a Basarabiei.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Generalul a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski, atât în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de Ministru de Externe, funcție pe care a ocupat-o temporar. Printre acestea, ar fi fost și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate. De asemenea, Averescu a acceptat existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit, mai târziu. În privința asumării reale a respectivei evacuări există însă o dispută nesoluționată încă între istorici.

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La data de 20 februarie/ 5 martie 1918 RUMCEROD a considerat aplanat conflictul armat între România și Rusia, primind din partea Guvernului României răspuns precum că respectivul conflict este închis, la data de 23 februarie/ 8 martie. Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea.

Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.

Finalizarea acordului a fost urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant, deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat, el dealtfel nefiind nici ratificat. În plus, finalizarea negocierlor privind preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut ca acordul să devină caduc.
cititi mai mult despre Acordul Averescu-Racovski pe ro.wikipedia.org

 

Neclarități și controverse

Disputa privind rolul intervenței române ca factor decisiv al Unirii

Istoriografia sovietică și autoritățile sovietice au susținut că prezența armatei române în Basarabia a fost factorul decisiv al Unirii cu România. O astfel de premisă a stat și la baza unora dintre acuzațiile care i-au fost aduse de către I. G. Duca generalului Averescu, pentru că a semnat acordul cu Racovski în forma respectivă. Conform istoricului Florin Constantiniu însă, Basarabia s-a unit ca urmare a hotărârii organului reprezentativ și democratic care era Sfatul Țării, al cărui vot nu a fost dictat de prezența trupelor române în provincie.

Desfășurarea dezbaterilor din Sfatul Țării, nu avut nimic de-a face – pentru a lua un termen potrivit de comparație, cu cu ședința parlamentului cehoslovac, care după invadarea țării de către trupele Tratatului de la Varșovia – cu excepția României, a legalizat prezența lor pe teritoriul național, în 18 octombrie 1968.”
—Florin Constantiniu în 19 mai 2011 la Academia Română, în prezentarea Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918)

În legătură cu rolul armatei române în Unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeț arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.

 

cititi despre Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918 si pe: www.europalibera.org; en.wikipedia.org

Declarația comună a Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, și a Președintelui Republicii Moldova, doamna Maia Sandu (Chișinău, 29 decembrie 2020)

foto si articol preluate de pe www.presidency.ro

 

Declarația comună a Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, și a Președintelui Republicii Moldova, doamna Maia Sandu (Chișinău, 29 decembrie 2020)

29 decembrie 2020

România și Republica Moldova reafirmă caracterul special al relației bilaterale bazate pe comunitatea de limbă, cultură și istorie și fundamentate pe Parteneriatul Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, de la a cărui semnare aniversăm, în 2020, zece ani. De asemenea, România și Republica Moldova reconfirmă faptul că locul firesc al Republicii Moldova se află în familia europeană.

România subliniază caracterul legitim al așteptărilor cetățenilor Republicii Moldova pentru un trai prosper, într-un stat stabil și democratic, cu instituții publice moderne și cu o justiție independentă, și va continua să susțină îndeplinirea obiectivului fundamental reprezentat de integrarea europeană a Republicii Moldova, singura în măsură să asigure stabilitatea, dezvoltarea economică și socială a Republicii Moldova.

România se angajează să rămână cel mai sincer susținător al cetățenilor Republicii Moldova, așa cum a acționat deja și va continua să o facă în contextul crizei generate de pandemia de COVID-19.

La rândul său, Republica Moldova își reafirmă hotărârea de a continua edificarea unui stat democratic și prosper, inclusiv prin consolidarea parcursului său european și beneficiind de sprijinul și cooperarea oferite în cadrul Parteneriatului Strategic bilateral. Evidențiind importanța implementării depline a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, inclusiv a prevederilor referitoare la Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător, Republica Moldova își reafirmă angajamentul privind continuarea implementării reformelor democratice, cu un accent special pe cele legate de reforma justiției, statul de drept, combaterea corupției și asigurarea independenței mass-media.

Recunoscând contribuția proiectelor de cooperare bilaterală derulate de România în Republica Moldova la eforturile de îmbunătățire a condițiilor de viață ale tuturor cetățenilor Republicii Moldova, indiferent de zona geografică unde locuiesc, limba vorbită, orientarea politică, Republica Moldova subliniază angajamentul pentru continuarea implementării proiectelor de cooperare derulate cu România, inclusiv și mai ales a proiectelor strategice de interconectare și a proiectelor din domeniul infrastructurii, precum și hotărârea de a susține și proteja prezența investițională a României în Republica Moldova.

Reiterând importanța deosebită a promovării respectului pentru limba, cultura și istoria comune, părțile reafirmă valoarea inestimabilă a patrimoniului cultural comun, parte integrantă a patrimoniului european, care fundamentează relația privilegiată dintre România și Republica Moldova.

Având în vedere cele de mai sus, părțile subliniază importanța deosebită a aprofundării cooperării dintre România și Republica Moldova, cu accent pe aspectele de interes strategic, și exprimă hotărârea de a acționa împreună de o manieră coordonată pentru îndeplinirea obiectivelor noastre comune.

articol preluat de pe www.presidency.ro

 

Declarații de presă comune ale Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, cu Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut marți, 29 decembrie a.c., la Chișinău, Republica Moldova, declarații de presă comune cu Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu.

Vă prezentăm în continuare transcrierea declarațiilor de presă comune:

Președintele României, domnul Klaus Iohannis:

Mă bucur să mă aflu astăzi aici, la Chișinău, alături de Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu, pe care doresc să o felicit, și cu acest prilej să subliniez cât de importantă este victoria pe care a obținut-o la alegerile prezidențiale din 15 noiembrie 2020. Îmi permit chiar să spun că este o victorie de o importanță istorică.

Am plăcerea de a fi primul oaspete primit de doamna Președinte Maia Sandu, după preluarea mandatului său. Este, fără îndoială, o confirmare a relației speciale dintre România și Republica Moldova, bazată pe comunitatea de limbă, cultură și istorie și fundamentată pe Parteneriatul Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, de la a cărui semnare am aniversat zece ani, în aprilie 2020.

Mă bucur că această vizită la Chișinău se realizează pe fondul unui vot masiv al cetățenilor Republicii Moldova în favoarea implementării reformelor democratice, în conformitate cu valorile integrării europene.

Acest vot clar în favoarea reformelor reprezintă un semnal în privința direcției în care cetățenii doresc ca Republica Moldova să se îndrepte. Eu sper ca toate forțele politice din Republica Moldova să înțeleagă acest semnal limpede și să nu acționeze în sens contrar.

Numai prin implementarea completă a reformelor la care s-a angajat prin Acordul de Asociere încheiat cu Uniunea Europeană, Republica Moldova poate să devină un stat cu adevărat european, prosper, stabil și rezilient.

Respectarea principiilor și a valorilor democratice, un stat de drept consolidat, o justiție independentă, lupta eficientă împotriva corupției sunt elementele pe care este construită prosperitatea și stabilitatea statelor din Uniunea Europeană. Fără însușirea acestor elemente la nivelul statului, prin reforme, Moldova nu va putea avea o dezvoltare armonioasă și durabilă.

România își dorește ca Republica Moldova să prospere, iar cetățenii săi să se bucure de instituții democratice și puternice, capabile să le asigure securitatea și bunăstarea. Cu aceeași forță și convingere ca și până acum, vom urmări menținerea și promovarea Republicii Moldova ca temă prioritară pe agenda Uniunii Europene și a Statelor Membre ale Uniunii Europene, precum și consolidarea sprijinului Uniunii Europene pentru Republica Moldova.

Doresc să subliniez în mod special că România este și va rămâne prietenul sincer și principalul partener al cetățenilor Republicii Moldova. Prezența mea astăzi aici, investițiile realizate dezinteresat de România și asistența semnificativă pe care România a oferit-o în ultimul an pentru gestionarea pandemiei de COVID-19 dovedesc acest lucru.

Suntem alături de Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu, și suntem pregătiți să furnizăm întreaga asistență de care este nevoie pentru implementarea cu succes a programului său reformator și pentru gestionarea multiplelor crize cu care Republica Moldova se confruntă.

În acest sens, îmi face plăcere să anunț un nou pachet de sprijin din partea României pentru cetățenii Republicii Moldova. Prin acest pachet de sprijin, România are în vedere următoarele:

- Încheierea cât mai rapidă a celui de-al șaselea Protocol adițional la Acordul bilateral privind grantul nerambursabil în valoare de 100 de milioane de euro, vizând prelungirea valabilității Acordului și extinderea domeniilor de cooperare; astfel, vom putea continua și extinde programele bilaterale de asistență de succes de până acum;

- Susținerea procesului de vaccinare anti-COVID-19 a cetățenilor Republicii Moldova, prin furnizarea a până la 200.000 de doze de vaccin și trimiterea, la Chișinău, în etapa imediat următoare, a unei echipe de experți români, care să împărtășească din experiența României și să ajute la pregătirea Strategiei de vaccinare; este însă necesară o cooperare strânsă cu autoritățile de specialitate ale Republicii Moldova și implicarea acestora;

- România va furniza – așa cum a mai făcut-o – medicamente, echipamente medicale și de protecție pentru îngrijirea pacienților COVID-19;

- Totodată, știu cât de afectați au fost agricultorii. De aceea, România are în vedere sprijinirea agricultorilor din Republica Moldova prin acordarea ca ajutor extern a unei cantități de motorină de aproximativ 6.000 de tone.

- Vom continua sprijinul pentru consolidarea societății civile și a independenței mass-media din Republica Moldova, prin realizarea, în 2021, a unei noi contribuții financiare, cel puțin echivalentă cu cea efectuată în noiembrie 2020, respectiv de 250.000 de euro;

- Vom iniția o cooperare aprofundată pe linia justiției şi a luptei anti-corupție;

- De asemenea, avem în vedere semnarea cât mai rapidă a Protocolului de colaborare în domeniul educației pentru perioada 2021 – 2025, care ne va permite să susținem, în continuare, procesul de reformă a sistemului de învățământ din Republica Moldova, precum și acordarea de locuri de studii, cu bursă și fără bursă, în învățământul preuniversitar și superior de stat;

- Totodată, am luat notă de faptul că, la 22 decembrie, s-a aprobat în Republica Moldova inițierea negocierilor pentru Acordul privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și titlurilor științifice și științifico-didactice. Sperăm că semnarea Acordului să se realizeze cât mai repede pentru ca cetățenii Republicii Moldova să poată beneficia de prevederile sale.

De asemenea, Ministerul Apărării Naționale din România va realiza transferul către Republica Moldova a unei donații separate de medicamente și echipamente destinate combaterii pandemiei de COVID-19.

Am convenit cu Președintele Maia Sandu că este importantă continuarea proiectelor comune de interconectare strategică, mai ales în domenii precum energie, infrastructură rutieră și feroviară, comunicații.

Am discutat despre necesitatea continuării, în siguranță, a investițiilor românești în Republica Moldova și am asigurat-o pe doamna Președinte că avem întreaga disponibilitate pentru a realiza investiții în beneficiul tuturor cetățenilor Republicii Moldova, indiferent de zona geografică unde locuiesc, limba vorbită, confesiunea sau orientarea politică, așa cum am făcut și până acum.

Am fost de acord să depunem împreună eforturi pentru consolidarea comunității de limbă, cultură și istorie dintre România și Republica Moldova și pentru promovarea patrimoniului cultural comun, care este parte integrantă a patrimoniului european.

Totodată, în cadrul discuțiilor, am subliniat relevanța majoră acordată de România reglementării conflictului din regiunea transnistreană cu respectarea integrității teritoriale şi a suveranității Republicii Moldova și, mai ales, fără afectarea viitorului său pro-european.

Pentru a continua dialogul nostru, am adresat doamnei Președinte Maia Sandu invitația de a efectua o vizită oficială la București.

Astăzi, am adoptat împreună o Declarație comună care își propune să consolideze parteneriatul nostru strategic.

Declarația reconfirmă relația bilaterală specială la aniversarea a zece ani de la semnarea Parteneriatului Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, precum și angajamentul Republicii Moldova de a urma parcursul european și de a implementa reformele democratice necesare în acest sens.

Am convingerea că preluarea mandatului prezidențial de către doamna Sandu va reprezenta punctul de plecare pentru aprofundarea cooperării bilaterale, în spiritul aspirațiilor europene ale Republicii Moldova, care să ducă la afirmarea sa ca stat modern, european și democratic, în conformitate cu așteptările legitime ale cetățenilor săi.

Vă rog să contați, doamnă Președinte, pe ajutorul meu și al României!

Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu:

Stimate domnule Președinte Klaus Iohannis,

Mă bucur foarte mult să vă găzduiesc aici, la Chișinău, în această primă vizită în Republica Moldova după mulți ani de îngheț la nivelul cel mai înalt al relațiilor dintre țările noastre. Mă bucur că, începând cu ziua de astăzi, Republica Moldova și România reintră într-o interacțiune firească, frățească și deschisă.

În aceste zile, Republica Moldova pășește într-o nouă etapă, atât pe plan intern, cât și pe dimensiunea politicii externe. O etapă a ieșirii din izolarea internațională și de conexiune la spațiul european, la vecinii și partenerii noștri strategici, și, bineînțeles, o etapă de relansare a parteneriatului nostru strategic pentru integrarea europeană.

Astăzi, o spun cu toată încrederea, pornim o nouă etapă în cooperarea bilaterală – o prietenie la nivel înalt între Republica Moldova și România, care va aduce beneficii cetățenilor ambelor state și va contribui la construirea unui viitor mai bun.

România a fost alături de Republica Moldova din prima zi de independență. A fost o susținătoare fermă pe toate planurile – economic, politic, diplomatic, cultural, educațional. Ați fost alături de noi și la bine, și la greu. Țin să vă mulțumesc pentru acest rol jucat de România în dezvoltarea Republicii Moldova.

În acești ani, România a renovat în Republica Moldova grădinițe, obiecte culturale, chiar sate întregi. Zeci de mii de copii și tineri din Republica Moldova au învățat în liceele și universitățile din România, cu burse din partea statului român, și au fost primiți ca acasă. Iar elevii din sute de sate moldovenești pot merge la școală cu unul din autobuzele donate de România.

România a sprijinit programe culturale, schimburi academice, dezvoltarea mass-mediei din Republica Moldova, atât la nivel de guvern, cât și prin investiții private.

În anul care se încheie, România a oferit Moldovei un ajutor foarte generos de echipamente de protecție și sprijin uman pentru gestionarea pandemiei de COVID-19. Medicii români au lucrat, timp de câteva săptămâni, cot la cot cu medicii noștri, pentru a salva vieți în Republica Moldova. Vă mulțumesc frumos pentru acest sprijin.

România a venit și cu investiții în domenii strategice, care ne vor ajuta să consolidăm independența și suveranitatea Republicii Moldova și pe viitor. Mă refer atât la construcția conductei Iași-Ungheni-Chișinău, care va deveni un element important al securității noastre energetice, cât și în plan mai larg – la deschiderea României față de producătorii noștri. România este cel mai important partener comercial al Republicii Moldova, inclusiv pentru multe exporturi agricole. Acest parteneriat cu România a ajutat Republica Moldova să-și consolideze independența, să avanseze spre spațiul european și să se dezvolte în plan economic.

Investițiile românești au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea Republicii Moldova. Vreau să accentuez deschiderea noastră față de investițiile românești, dar și necesitatea ca noi, în Republica Moldova, să fim mai eficienți în protejarea și atragerea investițiilor străine de calitate. Aceste investiții ne ajută să creăm locuri de muncă, să dezvoltăm economia, să modernizăm țara, să motivăm familiile tinere să rămână acasă și să conectăm țara noastră la spațiul valoric și economic european.

Iată de ce, și pe această dimensiune, este atât de important să reformăm justiția și să ducem o luptă eficace împotriva corupției. Instituțiile statului trebuie să servească interesul țării, nu al unor grupuri corupte, iar presiunile abuzive asupra investitorilor trebuie să înceteze.

Vă mulțumesc, în numele cetățenilor Republicii Moldova, pentru sprijinul oferit atât pe parcursul acestor aproape trei decenii, cât și în acest ultim an marcat de pandemie. Cetățenii Republicii Moldova au nevoie, în continuare, de ajutor pentru a ieși cu bine din criza sanitară și economică. Am discutat astăzi despre cooperare și asistență pentru combaterea virusului și ne bucurăm de deschiderea României de a oferi vaccinuri în Republica Moldova cât mai curând. Aceste vaccinuri, destinate în special lucrătorilor din prima linie, lucrătorilor medicali, vor salva vieți și ne vor ajuta să oprim răspândirea infecției.

Desigur, în perioada următoare va trebui să depășim și efectele crizei economice. Și aici, contăm pe sprijinul României atât în plan bilateral, cât și prin vocea foarte importantă a României în deciziile Uniunii Europene față de Republica Moldova.

Republica Moldova și România au o limbă comună, o istorie comună și o cultură comună. Îmi doresc ca în următorii ani relația noastră să se dezvolte și pe proiecte de viitor comune. Îmi doresc să investim următorii ani pentru a consolida și dezvolta legăturile dintre țările noastre. Aș vrea să continuăm dezvoltarea relației noastre pe dimensiunile culturală, educațională și să consolidăm această relație prin și mai multe investiții, printr-o infrastructură care să ancoreze Moldova și mai ferm în spațiul european. Sper să reușim în următorii ani să renovăm și să construim poduri rutiere și feroviare peste Prut. Construcția unui pod nou între Ungheni și Ungheni de pe ambele maluri ale Prutului va conecta cetățenii Republicii Moldova atât de Iași, cât și de autostrada care va lega Estul Europei de Uniunea Europeană. Vreau să organizăm și un Forum de afaceri Republica Moldova-România pentru a dezvolta și aprofunda legăturile economice dintre statele noastre.

Aceste deziderate se conțin și în Declarația comună adoptată astăzi împreună cu domnul Președinte Klaus Iohannis, declarație prin care ne-am exprimat hotărârea de a aprofunda cooperarea dintre Republica Moldova și România și de a acționa împreună pentru îndeplinirea obiectivelor noastre comune.

S-a dat startul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale în Republica Moldova (2 octombrie 2020)

foto preluat de pe http://www.prezident.md/
articol preluat de pe www.agerpres.ro

2 octombrie 2020

 

S-a dat startul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale în Republica Moldova

În Republica Moldova a început vineri campania electorală pentru alegerile prezidenţiale preconizate la 1 noiembrie, într-un context marcat puternic de recrudescenţa epidemiei de COVID-19, în timp ce factorul geopolitic este la fel de important în acest scrutin ca la toate alegerile desfăşurate în Republica Moldova, relatează EFE şi mass-media de la Chişinău.

Chiar dacă în cursa pentru cea mai înaltă funcţie în stat s-au înscris opt candidaţi, doar doi dintre ei sunt creditaţi cu cele mai mari şanse: actualul preşedinte, socialistul Igor Dodon şi lidera Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS), Maia Sandu, fost premier.

Dragi concetățeni, anul acesta a fost foarte dificil pentru noi toți. Totuși, împreună, am rezistat, iar astăzi viața ne…

Publicată de Igor Dodon pe Vineri, 2 octombrie 2020

Ceilalţi şase candidaţi sunt: Renato Usatîi (Partidul Nostru), Andrei Năstase (Platforma DA), Tudor Deliu (Partidul Liberal Democrat), Violetta Ivanov (Partidul Şor), Octavian Ţîcu (Partidul Unităţii Naţionale) şi Dorin Chirtoacă (Unirea).

Potrivit tuturor sondajelor, bătălia decisivă se va da între Igor Dodon, perceput ca un politician pro-Moscova, şi Maia Sandu, considerată proeuropeană, în a doua rundă de scrutin, care a fost stabilită pentru 15 noiembrie.

Ambii candidaţi se vor confrunta pentru a doua oară la urne: în cadrul precedentelor alegeri prezidenţiale din 2016, Igor Dodon a învins-o pe Maia Sandu în turul doi de scrutin, obţinând 52,27% din voturi, iar observatorii anticipează o luptă strânsă între cei doi rivali.

Oameni buni, aș fi vrut să fim împreună cât mai mulți astăzi. Pentru că îi protejăm pe cei din jurul nostru, vom…

Publicată de Maia Sandu pe Joi, 1 octombrie 2020

Preşedintele Igor Dodon a anunţat vineri că şi-a luat concediu fără plată pentru a se putea dedica pe deplin campaniei electorale, în cadrul căreia va avansa o propunere de reformă constituţională pentru reducerea numărului de parlamentari.

Dodon, care a renunţat la şefia Partidului Socialist în 2016 când a câştigat alegerile prezidenţiale, neavând dreptul ca şef al statului să conducă o formaţiune politică, îşi bazează campania electorală pe mai multe iniţiative, între care implementarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, restabilirea parteneriatului strategic cu Rusia şi dezvoltarea relaţiilor cu Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Maia Sandu, prim-ministru între iunie şi noiembrie 2019, şi-a lansat vineri campania cu un program axat pe combaterea corupţiei şi a sărăciei. ‘Aceste alegeri nu sunt despre politicieni, ci despre ţara noastră, despre ţara în care vrem să trăim. Dacă vrem să scăpăm de hoţie, sărăcie, să ne mobilizăm cu toţii’, a spus candidata PAS.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Știri din Republica Moldova – 27 iulie 2020

foto preluat de pe infoprut.ro

 

Știri din Republica Moldova – 27 iulie 2020

Program de cooperare R. Moldova-UE. Când va ajunge prima tranșă a ajutorului financiar

Prima tranșă a ajutorului financiar din partea Uniunii Europene ar putea veni abia la toamnă în Republica Moldova, a comunicat secretarul de stat în cadrul MAEIE, Tatiana Molcean, în timpul dezbaterilor publice la IPN „Integrarea europeană a Republicii Moldova – mit sau realitate?”. Prima tranșă, prevăzută de noul program de cooperare bilaterală, va constitui 50 de milioane de euro și va fi dată sub formă de credit foarte avantajos, a menționat sursa citată.

Cea de-a doua tranșă, în valoare de încă 50 de milioane de euro, este conectată la anumite condiții. Potrivit secretarului de stat în cadrul MAEIE, acestea „se referă la sfera justiției, perfecționarea în continuare a sistemului de achiziții de stat, în special, în sănătatea publică, a Codului vamal, precum și de măsurile menite să stimuleze procesul de declarare a averii, care trebuie să reflecte adevărata valoare a activelor”.
cititi mai mult pe infoprut.ro

 

FMI va oferi Republicii Moldova o asistenţă financiară de circa 558 milioane de dolari (acord la nivel de experţi)

Misiunea Fondului Monetar Internaţional şi autorităţile Republicii Moldova au ajuns la un acord la nivel de experţi privind programul de reforme economice care va fi susţinut printr-un acord pe trei ani, finanţat cu aproape 558 milioane de dolari, în baza Mecanismului extins de creditare (ECF) şi Mecanismului de finanţare extinsă (EFF). Potrivit unui comunicat al FMI, noul program se va baza pe progresul atins în cadrul programului precedent şi va avea ca obiectiv sprijinirea relansării economice a Republicii Moldova după depăşirea pandemiei COVID-19 şi avansarea în implementarea unor reforme instituţionale ambiţioase.

În perioada 7-24 iulie 2020, echipa de experţi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI), condusă de Ruben Atoyan, a purtat din sediul FMI la Washington, discuţii la distanţă cu autorităţile Republicii Moldova privind un program economic susţinut de FMI. La finele consultărilor, Ruben Atoyan a declarat că misiunea FMI şi autorităţile Republicii Moldova au ajuns la un acord la nivel de experţi privind programul de reforme economice care va fi susţinut printr-un acord pe trei ani, finanţat în baza Mecanismului extins de creditare (ECF) şi Mecanismului de finanţare extinsă (EFF). Se propune ca Republica Moldova să acceseze, în baza acestui acord, o finanţare în valoare de 400 milioane de drepturi speciale de tragere (ceea ce constituie 232% din cota Republicii Moldova la FMI sau circa 558 milioane de dolari). Acordul la nivel de experţi se preconizează a fi aprobat de conducerea FMI şi Consiliul de Directori Executivi.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Guvernul de la Chișinău nu renunță la creditul rusesc. Când încep negocierile

Miercuri va fi aprobată hotărârea Guvernului de la Chișinău privind reinițierea negocierilor cu Federația Rusă în vederea acordării unui împrumut în valoare de 200 de milioane de euro. Anunțul a fost făcut de Ion Chicu, premierul Republicii Moldova, după şedinţa de lucru avută cu preşedintele Igor Dodon şi cu speakerul Zinaida Greceanîi. „Sperăm că foarte curând să semnăm un nou acord cu Rusia, care să ia în considerare şi decizia Curţii Constituţionale. Acele 4 miliarde de lei sunt prevăzute în buget şi, în caz că aceşti bani nu vin, vom avea probleme în finanţarea deficitului bugetar”, a menționat sursa.
cititi mai mult pe infoprut.ro

 

În Republica Moldova vor fi create 16 Platforme Industriale Multifuncționale.

Pentru mai multe detalii despre cum vor arăta acestea și în ce localități vor fi amplasate, puteți accesa următorul link: https://bit.ly/301bTMu

 

Declarațiile prim-ministrului Ion Chicu după ședința săptămânală a conducerii țării

 

Analiză despre evoluția COVID-19 în Republica Moldova

În perioada 20-26 iulie 2020, a crescut brusc cu 30% numărul de cazuri noi de COVID-19, de la 1600 la 2054 cazuri pe săptămână. Constatarea a fost făcută de Veaceslav Ioniță, expert de la Chișinău, care a subliniat că acest lucru s-a întâmplat după ce timp de trei săptămâni numărul cazurilor noi depistate de COVID-19 în Republica Moldova s-a stabilizat la puțin peste 1600 de cazuri pe săptămână.
cititi mai mult pe infoprut.ro

 

Burse din România pentru cei mai buni elevi ai școlilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană

Cei mai buni elevi ai şcolilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană vor primi, începând din acest an, burse de merit din partea Societăţii Ştiinţifice „Jaсques Maritain” din Bucureşti. Astfel, în fiecare an, de Crăciun şi Paşti, 20 de elevi selectaţi după rezultatele la învăţătură, vor primi câte 500 de lei românești. Directorii liceelor din regiunea transnistreană spun că sprijinul Asociaţiei Europene de Strategii Politice „Nicolae Costin” este ca o gură de oxigen în contextul presiunilor cărora trebuie să le facă faţă zi de zi.

Bursa ce poată numele scriitorului creştin Ioan Alexandru va fi acordată în urma unei selecţii, transmite TVR Moldova. „În cazul dat noi am analizat cele mai bune rezultate la învăţătură, dar și activitate extracuriculară. Astfel, am propus, la un moment dat, o fetiță care face parte dintr-o familie cu trei copii din Tiraspol, iar părinții îi aduc pe toți deja de nouă ani la liceul nostru. Sunt oameni extraordinar de buni, merită„, a punctat Maria Roibu, directorul liceului „Alexandru Cel Bun” din Bender.
cititi mai mult pe infoprut.ro

Știri din Republica Moldova – 24 iulie 2020

Protest la sediul SIS (24 iulie 2020)

foto preluat de pe pages.md

24 iulie 2020

 

Starea de urgenţă în Republica Moldova se prelungeşte până la 31 august

Starea de urgenţă în Republica Moldova se prelungeşte până la 31 august, a anunţat vineri guvernul de la Chişinău. Decizia a fost aprobată la şedinţa de astăzi a Comisiei Naţionale Extraordinare în Sănătate Publică, condusă de premierul Ion Chicu.

Organizarea ceremoniilor, precum nunţi sau botezuri, va fi în continuare interzisă în localurile publice şi private.

În acelaşi timp, va fi permisă desfăşurarea evenimentelor în cadrul unităţilor de alimentaţie publică cu participarea a cel mult 50 de persoane, cu respectarea strictă a regulilor.

Totodată se va permite desfăşurarea activităţilor de turism şi recreere în aer liber, cum ar fi: ciclism, alergat, canotaj sau pescuit cu participarea grupurilor de cel mult 10 persoane.

Persoanele în vârstă de peste 63 de ani nu vor avea voie în locuri publice, decât dacă se impune dintr-o necesitate stringentă. Vor rămâne închise terenurile de joacă pentru copii, terenurile de sport, parcurile de distracţii sau zonele de agrement. Rămâne suspendată şi activitatea cluburilor de noapte sau disco-baruri, indiferent de denumirea şi tipul unităţii comerciale, a precizat prim-ministrul Chicu, conform unui comunicat de presă al Guvernului Republicii Moldova.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

SIS, pichetat de unioniști: De ce acest serviciu nu se ocupă de prezența militarilor ruși în regiunea separatistă sau de „kuliokul” cu bani primit de Dodon?

Reprezentanții Asociației „UNIREA-ODIP” au protestat astăzi, la sediul Serviciului de Informație și Securitate, manifestându-și astfel dezacordul față de tentativele instituției de a îngrădi libertatea de exprimare. Manifestația a avut loc în contextul în care directorul adjunct al SIS, Artur Gumeniuc, a sesizat Consiliul Audiovizualului, cu privire la o transmisiune televizată a unioniștilor, invocând lipsa dreptului la replică.

Cu megafoane și purtând măști de protecție cu inscripția „Cenzură”, unioniștii au acuzat SIS că în loc să se implice în problemele stringente ale statului, precum prezența militarilor ruși în regiunea separatistă sau „kuliokul” cu bani primit de președintele Dodon, instituția atacă nejustificat unioniștii.

Pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, Serviciul de Informație și Securitate sesizează Consiliul Audiovizualului privind declarațiile unui invitat. Se pare că angajații SIS au uitat de restul amenințărilor cu care se confruntă acest stat și au decis să ia la ochi, în mod nejustificat, unioniștii. Și vorbim aici nu de simpli ofițeri SIS, dar chiar de directorul adjunct al instituției. De ce SIS nu manifestă echidistanță și nu se implică la fel de activ în cazul televiziunilor de propagandă rusești?”, a declarat Vlad Bilețchi, președintele „UNIREA-ODIP”.

cititi mai mult pe infoprut.ro