Fraterna Unio (în română Uniunea Frățească), cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum (în română Uniunea celor trei neamuri) deși părțile semnatare au fost patru (1), a fost un pact de alianță mutuală militară și politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) în data de 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii sași și secui (pe atunci aparținând vechiului Regat maghiar).
Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, aflată pe atunci în Comitatul Dăbâca.
Fraterna Unio din 1437 – Teritoriile celor Trei Națiuni – foto preluat de pe en.wikipedia.org
După ce au precizat care va fi modul de aprovizionare a armatei în timp de război, cei care au inițiat pactul au hotărât ca atunci când una dintre părți va fi atacată și va cere ajutor ceilalți să fie datori să-i dea ajutor.
Deși înțelegerea este cunoscută în istorie sub numele de “Unio Trium Nationum“, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca Fraterna Unio.
Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania, deși iobagii formau vasta majoritate a populației transilvane.
Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat.
Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială.
Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul “Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio) o națiune “tolerată”, acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval în timpul împăratului romano-german Iosif al II-lea înainte de 1800.
La 2 februarie 1438, s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).
În data de 6 februarie 1438, la Turda, Lorand Lepeș, vicevoievodul Transilvaniei, a recunoscut la rândul său Unio Trium Nationum.
„Noi, Lorand Lepes de Varaskazy, vicevoievodul Transilvaniei, prin scrisoarea de față facem cunoscut, că, pe când mai de mult, și anume la Sărbătoarea Sfintei Cruci, eram adunați pe moșia numită Căpâlna, dimpreună cu baronii și cu nobilii, precum cu fruntașii sașilor și cele șapte scaune săsești și cu ai secuilor din pomenitele părți ale Transilvaniei, dezbătând, între altele, despre nimicirea și stârpirea răutății și răscoalei nelegiuiților țărani [de la Bobâlna], precum și despre apărarea acestor părți împotriva năvălirii preacruzilor turci, toți nobilii și sașii din pomenitele scaune au făcut între ei, în fața noastră și a baronilor, această unire și frăție, ca atunci când se va întâmpla ca pomeniții turci să încerce a năvăli și a intra în aceste părți în primejdie, atunci pomeniții nobili să fie datori și ținuți în puterea unirii și a frăției făcută între ei fără fățărnicie, a veni în grabă în ajutorul pomeniților sași, iar pomeniții sași să fie datori și ținuți să vină în grabă împotriva vrăjmașilor și dușmanilor nobililor și mai ales pentru a stârpi răutatea mai sus pomeniților țărani nelegiuiți.
La acest lucru, părțile s-au legat de bună voie cu jurământ înaintea noastră.
Iar pomeniții nobili și sași au întărit, în fața noastră, de curând, la Turda, în adunarea noastră obștească, anume la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului acum trecută, hotărârea și rânduiala lor de mai sus, precum și unirea frățească, prin mărturia acestei scrisori a noastre.
Dat în pomenita Turdă, la sărbătoarea fericitei fecioare Doroteia, în anul Domnului o mie patru sute treizeci și opt.”
Sintagma „unio trium nationum” a început să fie folosită în documente de pe la 1500, cu referire la starea juridică a naţiunilor transilvane instaurată prin „înţelegerea frăţească”.
Reînnoită de mai multe ori, înţelegerea a fost până în 1848, un instrument de asuprire socială, naţională şi religioasă a populaţiei româneşti majoritare în Transilvania.
Note
1 – Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 91.
Sfântul Cuvios Simeon și Amfilohie de la Pângărați
Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).
Încă din tinereţe era râvnitor pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa.
După multă nevoinţă şi ascultare, sporind duhovniceşte, s-a retras la linişte, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul 1432, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi.
Aici, Cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni neîncetate, încât aşezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.
Auzind Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504) de nevoinţa Cuviosului, i-a dăruit ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
La sfinţirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.
Aici a adunat în jurul său mulţi ucenici, sporind în nevoinţă şi rugăciune şi învrednicindu-se de darul vindecării bolilor şi al înainte-vederii.
De binecuvântarea lui se bucurau credincioşii, dar şi înalţii dregători şi chiar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care-i cerea sfatul pentru el şi pentru ţară.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra Moldovei şi au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, şi-a luat ucenicii şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşva, în ţinutul Mureşului.
Aici, în toamna aceluiaşi an, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în această mănăstire.
Spre sfârşitul anului 1484, după ce s-a aşezat pacea în ţară, Sfântul Voievod Ştefan i-a adus sfintele moaşte într-o raclă şi le ţinea în vistieria sa cu cinste.
Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru binecuvântare, iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte le-a îngropat în Cetatea Sucevei.
Tropar – Glasul 3
Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Viața Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați
Sf. Cuv. Simeon de la Pângărați (†1476) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.
Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița.
Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie.
Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa.
Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești.
Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.
Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.
Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii.
Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete.
Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.
Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni.
Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți.
După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.
Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod.
Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați:
„După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste.
Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”.
Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.
Şi-a început viaţa monahală de tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi în anul 1508.
Aici a fost ales de toţi vieţuitorii părinte duhovnicesc, conducând obştea Mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre viaţa lui vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Moldoviţa, care l-a cunoscut îndeaproape:
„Din copilăria sa el s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător şi ostenitor în toată nevoinţa duhovnicească”.
Datorită nevoinţelor sale, Stăpânul Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângăraţi o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Aceasta a fost sfinţită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560.
În anul 1566, Sfântul a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti, le-a dat ultimele poveţe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldoviţa.
Aici, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh şi s-a nevoit timp de încă 4 ani.
În anul 1570, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioşii Simeon şi Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Tropar – Glasul 3
Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Viața Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați
Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570) -foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei.
Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal:
„Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta.
Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte.
Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult,
„când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui:
Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…)
Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns:
Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…)
Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat.
Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns.
Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului.
(…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru:
Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie.
Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile.
Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod.
Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel:
„Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați si pe doxologia.ro
Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur.
Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Valahia) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos, precum şi să încheie tratate de alianţă cu alţi vecini.
Ştefan cel Mare a început ostilităţile împotriva lui Radu cel Frumos prin incursiunea din februarie 1469/1470 cînd pradă şi arde Brăila (la 27 februarie, în “marţea brînzei“), Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa.
Reacţia Turcilor a venit prin intermediul tătarilor (aliaţii turcilor) care au năvălit pînă peste Nistru şi au început să prade.
Năvălirea tătarilor
După un obicei deja consacrat, aceştia au pornit expediţia după ce au fost strânse recoltele.
De această dată, oastea tătărască, împărţită în trei grupe, a invadat concomitent Podolia, Lituania și Moldova.
Scopul principal al invaziei era pedepsirea polonezilor, lituanienilor şi a moldovenilor, pentru că l-au sprijinit pe Nur Devlet, unul din fondatorii Hanatului Crimeii, aliat ai regelui polon şi al lui Ştefan.
La 20 august 1470 (după alte surse 20 august 1469), tătarii Hanului Mamac de pe Volga au ajuns la Nistru.
Aici oastea cea mare s-a divizat în trei.
O parte din oaste a atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.
Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova, aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru.
Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic.
Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele.
Fiul și fratele (Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri.
Sunt eliberaţi robii capturaţi de tătari şi recuperate prăzile jefuite de aceştia.
Rămășitele forțelor duşmane vor fi alungate peste Nistru, biruința românilor fiind deplină.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmările bătăliei
După această măreață izbândă, Ștefan cel Mare va porunci, pentru a preîntâmpina alte incursiuni tătare, zidirea cetății Orhei, relativ aproape de malul drept al Nistrului, pe apa Răutului, cu scopul precis de a apăra hotarele de răsărit.
După obținerea victoriei, Ștefan “a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata Maica Sa” (Grigore Ureche).
Cronicarul moldovean Grigore Ureche a relatat în detaliu conflictul:
„Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce se chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, aug. 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pieire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie”.
La rândul său cronicarul polonez Jan Długosz scria că în bătălie au fost prinşi fiul hanului Mamak, şi Eminec, fratele Hanului.
Furios pe Ștefan, pentru faptul că-i luase fiul prizonier, Mamak Han va trimite în Moldova o solie alcătuită din 100 dintre cei mai de seamă sfetnici și războinici de la curtea sa, care să-i ceară eliberarea necondiționată a moștenitorului său și să-l amenințe cu o cruntă răzbunare în cazul unui refuz.
Aprigul Mușatin (1) nu se va lăsa impresionat, ci, din contră, el va porunci ca vlăstarul hanului să fie despicat în patru, chiar în fața solilor tatălui său.
Totodată, voievodul moldovean a poruncit ca nouăzeci și nouă dintre solii tătari să fie trași în țeapă și doar unul singur, căruia i s-au tăiat nasul și urechile, să fie lăsat în viață, pentru a-i povesti stăpânului său despre cele petrecute .
Acest teribil gest (de altfel obișnuit în epocă) avea drept scop descurajarea celor care ar fi avut gânduri de cotropire, urmărind să pustiască satele și orașele Moldovei.
Eminec, fratele Hanului Mamac, a reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.
De altfel, după această cumplită lecţie dată de Ştefan, tătarii nu au mai îndrăznit multă vreme să atace Moldova.
Pe locul bătăliei duse de moldoveni cu tătarii la Lipnic a fost înălțată, încă în perioada interbelică, la cimitirul satului cu același nume, o Troiță în memoria celor căzuți în luptă.
Bătălia în amintirea urmașilor
În perioada interbelică a secolului XX, în amintirea bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii, a fost înălțată la cimitirul din satul Lipnic, o “Troiță” în memoria celor căzuți în luptă.
Lângă satul Lipnic mai există și astăzi Fântâna Cadânei, de unde, potrivit localnicilor, a început bătălia lui Ștefan cu Hanul Mamac.
În anul 1927, în revista “Calendarul Basarabiei” a fost publicată de institutorul chișinăuian Ioan Popovici o baladă despre Bătălia de la Lipnic.
Această baladă a fost auzită pe 18 august 1884 de la Mihalache a Ciobăniței din satul Năvârneț, în vârstă de 77 de ani.
Balada basarabeană despre bătălia de la Lipnic
Numai frunză trei măsline
Spre Soroca cine vine
Cu călări și sulițași,
Feciori de casă și arcași?
Cine în fruntea lor ca zmeu
Călărește pe albău,
Strălucește ca un soare
Ș’are pinteni la picioare?!…
Mări-i Ștefan Domn cel Mare,
Al Moldovei mândru soare,
Ce zorește la hotare,
Înspre hoardele tătare,
Ce ne strică satele,
Și ne fur bucatele,
Osândi-i-ar Dumnezeu
Nici mai bine, nici mai rău
Decât numai cum știu eu!…
………………….
Ș’apoi foaie mărărel
La Lipnic pe colincel
Supărat și’ngândurat
Și la față încruntat
Ștefan-Vodă mări s’arată
Cu-a lui oaste’nbărbătată,
Și pe loc că să oprește
Și din gură că grăiește:
- Dragii mei, voinicii mei
De la Dorna, din Orhei,
Din Suceava, de la Putna,
Din Vaslui și din Lăpușna,
Vedeți voi cum satele,
Satele și orașele
Ni le ard ani hoardele
De tătari păgâni și răi?!…
Luați seama, toți odată
În a lor păgână ceată
Ca un fulger să răzbim
Și din viață să-i gătim!…
Iute-acuma, măi flăcăi,
Săriți grabnic dar pe ei
Și mereu la cap să dați,
Sama la arme luați
Înapoi să nu vă dați
Și Moldova s’o-apărați!…
…………………………..
Numai frunză ș’o alună
Urlă buciumul și sună
Și ca leii cei turbați
Moldoveni’nfierbântați
Taie, taie și omoară
Până hăt colo sub sară,
Când tătarii sfărâmați,
‘Nspăimântați și’mpuținați,
Fug mereu pământ mâncând,
Peste Nistru buzna dând!…
1 - MUȘATINII, denumire generică, introdusă de istoriografia modernă (datorită echivalării cuvântului „Mușatin”, din vechile anale slavone, cu „al lui Mușat” în loc de „al Mușatei”) pentru a desemna fie prima generație de urmași ai presupusului eponim, domnii Moldovei:
Petru (c. 1375-c. 1391), Roman (c. 1391-c. 1394) și, cu ascendență nesigură, Ștefan (c. 1394-1399),
fie principala familie domnitoare a țării, de la Bogdan Întemeietorul (1359-c. 1365) până la Aron Tiranul (1591-1592; 1592-1595) – în succesiune directă și relativ continuă la tron (Bogdăneștii), sau Iliaș Alexandru (1666-1668) – numai în succesiune masculină directă.
Înrudiri frecvente cu Basarabii din Țara Românească și, încidental, cu dinastiile din Polonia, Rusia și Serbia.
Prin reprezentanții săi cei mai de seamă: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ș.a., s-a identificat cu aspirațiile de progres și de libertate națională ale poporului. (dexonline.ro)
Cel întru sfinți părintele nostru Nifon al Constantinopolului (Nifon al II-lea al Constantinopolului), a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1497-1498.
În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară pe tronul patriarhal, dar a refuzat invitația.
A fost și mitropolit al Ungro-Vlahiei între anii 1502-1505. Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea la 11 august.
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Preafericitul patriarh Nifon s-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, primind la botez numele de Nicolae.
Mama lui era grecoaică, iar tatăl albanez, amândoi de viță nobilă.
A studiat cu mai mulți dascăli, apoi a intrat în monahism la Epidauros și, după ce ș-a petrecut vremea uceniciei pe lângă mai mulți părinți îmbunătățiți, a plecat la Muntele Athos, stabilindu-se la mănăstirea Dionisiu, unde a primit și marele și îngerescul chip al schimniciei.
Aici a fost hirotonit diacon, apoi preot.
Era iubitor de frați și râvnitor în viața monahală, nevoindu-se în posturi, rugăciuni și privegheri.
Era și un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al teologiei.
Faima lui s-a răspândit atât în Sfântul Munte cât și dincolo de hotarele acestuia.
Arhiepiscop al Tesalonicului
De aceea, la moartea arhiepiscopului Partenie al Tesalonicului, Sf. Nifon a fost cel ales să-i urmeze în scaunul arhiepiscopal.
A păstorit aici vreme de trei ani, între anii 1483 și 1486, purtând mare grijă mai ales de cei sărmani, de cei bolnavi și neputincioși, de orice credință ar fi fost aceștia.
A luat parte și la Sinodul din 1484 care a respins definitiv hotărârile Sinodului unionist de la Ferrara-Florența din 1439.
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Patriarh al Constantinopolului
A fost ales patriarh al Constantinopolului în anul 1486, rămânând în scaun până în 1488, când a fost alungat din scaun datorită intrigilor din sânul Bisericii Constantinopolului.
Afost trimis în exil la Mănăstirea Sozopoli.
De-a lungul întregii sale păstoriri pe scaunul ecumenic a trebuit să se confrunte cu diferitele facțiuni din sânul Bisericii Constantinopolului, ceea ce a făcut mai dificilă încercarea sa de a reorganiza patriarhia, și a condus la depunerea sa repetată din scaunul de patriarh.
După prima depunere, în 1488, el a fost readus în scaun după nouă ani, dar pentru scurtă vreme, între 1497-1498, dar a fost alungat din nou din scaun din pricina acelorași intrigi și exilat la Adrianopol.
În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară să preia tronul ecumenic, dar de data aceasta a refuzat.
Mitropolit al Țării Românești
Probabil în perioada ultimei păstoriri pe scaunul ecumenic l-a întâlnit la Constantinopol pe domnul Țării Românești, Radu cel Mare (1496-1508), care a rămas profund impresionat de înțelepciunea ierarhului.
Aflând de scoaterea lui din scaun, acesta l-a chemat pe sfântul episcop la el, rugându-l să urce în scaunul mitropolitan al Țării Românești.
Devenit mitropolit al Ungrovlahiei (cca. 1502), sfântul Nifon a ținut un sinod de clerici și mireni pentru a pune în rânduială viața bisericească de aici.
La acest sinod s-a hotărât înființarea episcopiilor Râmnicului și Buzăului.
La scurtă vreme însă, între mitropolit și domnitor a izbucnit un conflict.
Un boier pe nume Bogdan, fugit din Moldova, unde era și căsătorit, la curtea lui Radu cel Mare, dorea să o ia de soție acum pe sora domnitorului.
Mitropolitul Nifon, cunoscând situația, a refuzat categoric să accepte o asemenea situație, afurisindu-l pe boierul moldovean și pe toți cei care ajutaseră la o asemenea faptă.
Tot atunci a proorocit și despre necazurile care aveau să se abată asupra domnitorului, a boierului și a țării, și care aveau să se împlinească întocmai.
Toate acestea i-au atras mânia domnitorului, care a poruncit ca sfântul ierarh să fie alungat din țară (pe la anul 1505) și tratat ca un proscris.
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moartea și posteritatea
Mitropolitul a plecat atunci și din Țara Românească și, după un popas la Sofia, s-a retras din nou la Sfântul Munte, la mănăstirea de metanie, Dionisiu, de unde plecase.
A trecut la Domnul în ziua de 11 august 1508, fiind în vârstă de 90 de ani.
După doar șapte ani, în anul 1515, domnitorul Neagoe Basarab al Țării Românești (1512-1521) a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară moaștele sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile domnitorului Radu și ale poporului față de sfântul mitropolit.
Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți călugări de la mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească.
Moaștele sfântului Nifon au ajuns la mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut proslăvirea sfințitului Nifon.
Așezate într-o raclă de argint aurit, moaștele sfântului au fost înapoiate, cu toată cinstea, mănăstirii Dionisiu.
Capul și o mână a sfântului au fost dăruite de monahii de aici domnitorului, care le-a așezat în noua mănăstire ctitorită de el la Curtea de Argeș.
În anul 1949, moaștele sfântului Nifon au fost mutate în Catedrala mitropolitană din Craiova.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sf. Nifon al Constantinopolului în întreaga țară și înscrierea sa în calendarul bisericesc anual.
Sfinte moaște
Părticele din moaștele Sf. Nifon se găsesc și în România:
- în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova
- în Catedrala Mitropolitană din Târgoviște
- în Biserica Mănăstirii Mihai Vodă din București
- la Mănăstirea Curtea de Argeș
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea: Podobie: Cu faptele strălucind…
Cu faptele dreptei credințe strălucind, toată Biserica ai luminat, însoțindu-te cu smerenia cea dătătoare de înălțare, tu, cinstea cea mărită a celor două sfinte locașuri, podoaba și înfrumusețarea patriarhilor, Mărite Nifon. Iar acum umple de dumnezeiești daruri pe cei ce cu credință te măresc pe tine.
Condac, glasul al 4-lea Podobie: Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce…
Pomenirea nevoințelor tale cea strălucită și de lumină purtătoare răsărind în chip luminat, veselește, Părinte, sufletele tuturor celor binecredincioși; iar atingerea de sfintele tale moaște îndulcește simțirile lor, îndulcindu-le. Pentru aceasta, după cuviință te mărim, înțelepte Nifon, de Dumnezeu cugetătorule, părintele nostru.
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504.
A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar.
Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta.
De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova.
A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune.
Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării – în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.
Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475) împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei.
În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476).
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova.
În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia – fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop – din familia imperială bizantină și Maria Voichița – fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii.
Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Primii ani
Binecredinciosul Ștefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiției în localitatea Borzești, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Mușatinilor și al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).
Instalarea pe tron
Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova și probabil cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și îl înfrânge pe Petru Aron în Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457), fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptății, de adunarea boierilor și ostașilor și târgoveților, în frunte cu mitropolitul Teoctist.
A domnit vreme de patruzeci și șapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, după cea a lui Carol I (1866-1914).
Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Politica externă
În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.
Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul.
În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.
Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467.
Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465.
În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia în Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467). Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.
Între 1470-1473, Ștefan pregătește ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș.
În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.
În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei.
Așteptându-se la represalii, Ștefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană.
“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea.
De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.
Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie.
De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.
Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6)”.
Primește scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere.
Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea.
Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei.
Datorită disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476.
Otomanii nu reușesc să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei reușește să taie posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuă luptele de hărțuială.
În acest timp Ungaria pregătește trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda.
Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan își păstrează tronul.
În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare îl reinstalează pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș.
Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.
În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman.
În 1484, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice.
Ștefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat.
Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.
Ca urmare, domnul moldovean a renunțat la alianța cu Ungaria și s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă.
A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal.
Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485.
În timp ce domnul era plecat din țară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent.
Ștefan se întoarce în Moldova cu oastea sa și sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turcești se retrag și sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia.
Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoință, castelul Ciceu și Cetatea de Baltă.
După 1486, domnul avea să facă și el pace cu Imperiul Otoman.
A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat.
După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl așeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ștefan, pe fratele său Sigismund.
Eșuând să îl atragă pe Ștefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediție militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor.
Trupele polone nu reușesc să cucerească Suceava și, ca urmare a hărțuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistițiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră.
Polonii nu au respectat însă prevederile armistițiului, ci au urmat un alt drum.
După înfrângerea polonilor, Ștefan lansează în Polonia o expediție punitivă, în coordonare cu otomanii.
Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta și-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianței cu Ungaria.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alianțele matrimoniale
În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea și respectiv consolidarea influenței sale în zona Mării Negre, Ștefan a contractat o serie de alianțe matrimoniale.
S-a căsătorit mai întâi (1463) cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianței moldo-polone.
Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) și a Elenei, care avea să fie ea însăși măritată (1483) cu fiul țarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ștefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviți și polonezi.
Soțul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena și fiul ei au fost marginalizați și în cele din urmă uciși de a doua soție a lui Ivan al III-lea și de fiul acesteia.
Evdochia din Kiev – extras de pe tabloul votiv al bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianței antiotomane, Ștefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476.
Maria a fost mama lui Petru, precum și a lui Bogdan și Iliaș (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supraviețuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.
Înainte de anul 1480, Ștefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmașul lui Ștefan la tron (1504-1517), și i-a supraviețuit până în 1511.
Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil și un fiu nelegitim, Petru Rareș (domn al Moldovei între 1527-1538 și 1541-1546) și poate un al doilea, Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuși nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).
Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său, având și o parte din calitățile acestuia – ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut și erori, mai ales în politica externă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ștefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 și Maria, care a trecut la Domnul în 1518.
Politica internă
Pe plan intern, Ștefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorității domnești, în defavoarea marii boierimi patrimoniale.
Încearcă și reușește, dar nu fără o intervenție brutală, în fața revoltei unei părți a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuși.
Și l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supraviețuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).
A stimulat ridicarea socială a micii boierimi și a țăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulți dintre aceștia fiind, de exemplu, trecuți în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei).
Le-a oferit acestora și diferite alte recompense (daruri în bani, moșii sau/și diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câștigarea loialității lor directe față de domn.
Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe și de vămi este folosit de domnitor și pentru a favoriza dezvoltarea comerțului.
Negustorii din Brașov, între alții, beneficiază de privilegii importante, iar domnia și Biserica se folosesc la rândul lor de facilitățile comerciale de care dispun pentru a-și consolida proprietățile.
Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii.
Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale.
Stăpânirea temporară a Chiliei și Cetății Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaționale asigură Moldovei o poziție foarte avantajoasă în comerțul internațional, iar pierderea lor va însemna și o pierdere economică importantă.
Sistemul juridic din Moldova lui Ștefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris și cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic.
Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorități intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii orașelor, mitropolia, episcopiile și egumenii mănăstirilor, drepturile obștilor țărănești etc.) și de scutiri și privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieții personale a oamenilor.
Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, și armata țării, periodic decimată de numeroasele războaie și lupte de hărțuială în care este angajată țara.
Deși se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreți) și pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se folosește și de un corp de pedestrime ușoară (feciorii), de cavaleria ușoară (husarii) și chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situații excepționale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din țărani, aceștia din urmă probabil fără pregătire militară.
Sursele atestă faptul că mulți dintre oștenii lui Ștefan erau de origine țărănească (probabil răzeși).
Ștefan încurajează însă ascensiunea socială a țăranilor și a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor și le răsplătește periodic loialitatea.
Ștefan cel Mare a întărit autoritatea și drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) și episcopiilor (de Roman și de Rădăuți), cât și ale mănăstirilor și a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestrați cu autoritate quasi-episcopală).
A înzestrat numeroase biserici și mănăstiri cu bani, moșii, beneficii, privilegii și scutiri de taxe.
A consolidat multe mănăstiri și biserici mai vechi, iar pe locul multor construcții preexistente de lemn a zidit lăcașe de piatră.
A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, și îndeosebi al Mănăstirii Zografu.
Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităților bisericești, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale.
Astfel, este susținut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului și primul citat în toate actele oficiale.
Din punct de vedere bisericesc, și după cum reiese și din pisaniile bisericilor și mănăstirilor zidite de el, precum și din hrisoavele domnești și din diferite alte scrisori și documente emise de Ștefan, aceste ctitorii de biserici și mănăstiri și sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.
Din punct de vedere cultural, perioada lui Ștefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât și a arhitecturii, picturii etc.
Limba cancelariei domnești, ca și a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuși ar fi avut măcar unele cunoștințe de limba rusă.
Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopisețul de la Bistrița, adăpostit la Mănăstirea Bistrița, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domnești și Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii.
Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, și se dezvoltă în același timp și arta miniaturii.
Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meșteșugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea și încurajează schimburile culturale cu meșteșugari și ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecți, meșteșugari îndeosebi din Transilvania și Polonia să participe la proiectele sale de construcție.
În perioada ștefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească și un stil de pictură cu totul distincte și specifice Moldovei.
Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularități, în marea tradiție iconografică bizantină.
Multe mănăstiri și biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcții din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alți particulari.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe doxologia.ro
Ctitor și binefăcător al Bisericii
Dreptcredinciosul Ștefan este cunoscut și pentru ctitorirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri din Moldova și de dincolo de hotarele acesteia.
Potrivit tradiției, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate.
Campania de construcție și reconstrucție de biserici și mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani.
Mănăstiri înzestrate
Astfel, el a început prin a înzestra cu danii și privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintașii săi.
Astfel, el a făcut și confirmat Mănăstirii Moldovița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu pește, prisăci și o serie de privilegii comerciale.
Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit și ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoților din satele închinate mănăstirii.
Domnul a confirmat și privilegiile și daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum și pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstirești de aici fiind scutiți de toate obligațiile față de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăși a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului.
A mai înzestrat și mica mănăstire de la Ițcani, de lângă Suceava.
Nou ctitor la mănăstiri și biserici mai vechi
La Mănăstirea Neamț, ctitorită de Petru I Mușat (1375-1391) și devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii și privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.
Mănăstirea Bistrița, ctitoria și locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun și, poate, și a fiului cel mare al lui Ștefan, Alexandru (+1496) a primit și ea danii și privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme.
Domnitorul a zidit aici o clopotniță cu paraclis în anii 1496-1497.
A înzestrat și mănăstirile de pe râul Dobrovăț, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) și o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există și astăzi.
Mănăstirea a suferit o perioadă de declin în secolul al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstirești și mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugărițe, apoi, din 1992, de călugări.
Ziditor de noi mănăstiri și biserici
Prima și cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor.
Menită să fie locul de îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și danii și sfințită cu mare fast.
La Putna aveau să fie îngropați Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului (+1477) și cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) și Petru (+1480), domnul Ștefan însuși (+1504), doamna Maria Voichița (+1511), ultima soție a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ștefan pe nume Maria (+1518), Ștefăniță Vodă (+1527) prima soție a lui Petru Rareș, doamna Maria (+1529), precum și Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a și înzestrat-o.
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În Țara de Jos, în zona Buhușilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate și prisăci și i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă.
A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.
Domnul a zidit în Moldova și mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuți în 1487, și a început construirea unei biserici la Pătrăuți (inițial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în același timp.
În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost inițial mănăstire de călugări).
În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475.
În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc.
În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzești.
În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi și biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși.
În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 și în același an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuți, azi în Botoșani.
În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, căreia i-a adăugat în 1499 și un turn-clopotniță.
În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăț, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn.
În 1503 a început construcția unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ștefan în septembrie 1504.
Pe lângă acestea, tradiția locală atribuie lui Ștefan cel Mare și bisericile din Scânteia, cheia, Florești, Cotnari, Ștefănești, Șipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamțului, unul la Hotin și poate încă o biserică la Cetatea Albă, și în sfârșit încă o biserică în Suceava.
Ctitorii în afara Moldovei
Dreptcredinciosului Ștefan îi mai sunt atribuite și unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someș și o biserică din Feleac, lângă Cluj.
Se mai crede că a ridicat și o biserică în Țara Românească, la Râmnicu Sărat.
Danii și ctitorii la Muntele Athos
Dreptcredinciosul Ștefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte.
Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun.
Între anii 1466-1471, Ștefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței; în 1475 zidește arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana și mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ștefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijește de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, și de pictarea sa în frescă.
În 1484 dăruiește mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar și un Apostol.
În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum și cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe și cu stema țării.
Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale și ocazionale, pentru pomenirea sa și a familiei sale.
Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod și familia acestuia a mai făcut danii și altor mănăstiri atonite.
Astfel, el mai înzestrează și Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească).
În 1497, domnul Moldovei rezidește din temelii biserica și întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de pirați.
În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanțează noi reparații generale.
Din vremea reparațiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii și turnul-clopotniță. Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.
Binecredinciosul Ștefan a mai făcut danii semnificative și Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua și biserica de pe malul mării care țin de mănăstire (construcții încheiate probabil în 1496).
Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreținere și reparații, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint.
În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii și Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.
Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri și Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia și diferite obiecte de cult.
La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) și a construit un apeduct.
Profilul moral al lui Ștefan cel Mare și posteritatea sa
Personalitatea lui Ștefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât și pe urmașii săi direcți.
Politician și tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice și la granița între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune.
Angajat într-un sistem de alianțe complicat, schimbat în funcție de evoluția situației locale, el a reușit să-și păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.
Reușitele sale militare i-au câștigat respectul și chiar admirația contemporanilor, și au captat imaginația posterității.
A fost numit Ștefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareș[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.
Domnia lui a rămas un reper pentru urmașii săi și legitimarea dinastică de la el a avut o importanță fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.
Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculații, atât din partea contemporanilor cât și a posterității.
Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv și irascibil, dar curajos și altminteri practic, perseverent și mereu gata de acțiune.
Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:
“Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
Totuși, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmație a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospețe”.
Decapitări de boieri sunt puține (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancțiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepționale față de unii dușmani pe care căuta să îi demoralizeze.
O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmași ai lui precum Ștefăniță Vodă sau Ștefan Lăcustă.
Ștefan s-a distins totodată prin realism politic și abilitate diplomatică, după cum o arată și reușita excepțională a unei domnii atât de lungi.
Pentru reușitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, și-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475–1483) și apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulți cronicari contemporani de la curțile polonă și maghiară a fost numit deja „erou”.
A fost apreciat de contemporani, și mai ales de posteritate ca un om drept și un reper în administrarea dreptății, și s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ștefan de-a lungul domniei sale.
De asemeni, se pare că a fost iubit de țară și cinstit ca un părinte al țării încă din timpul vieții, după cum o mărturisește și cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”
Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic și diplomat, ci și ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat și de excepționala dezvoltare a artelor și meșteșugurilor în vremea domniei lui.
Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română și după căderea regimului comunist.
Astfel, este incontestabil faptul că Ștefan a avut cel puțin un fiu ilegitim (Petru Rareș), poate și un al doilea (al doilea fiind Ștefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ștefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite.
Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori.
O primă căsătorie cu Marușca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ștefan și al Evdochiei de Kiev.
Toate căsătoriile lui Ștefan au fost însă parte a rețelei de alianțe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, și fără îndoială au avut ca scop și consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, și de Bogdan Vlad, care i-a supraviețuit, toți fiii legitimi ai lui Ștefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.
Luând în considerare aceste lucruri, precum și evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omenești, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, și mai multe documente în care domnul mărturisește că este pedepsit „pentru păcatele sale”.
De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.
De altfel, binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie.
Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, domnul își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.
Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie) și, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie).
Potrivit unor surse izolate, fiecare din acești trei sfinți i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruința.
Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, și, mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.
Domnul primește înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu:
„cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale și a mulțimii de oșteni căzuți pe acel loc. Iar prin Grigore Țamblac el își vestește cu smerenie înfrângerea Curților europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele”
Astfel, în jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos.
I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.
Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când țara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuși a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie.
Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărți dreptatea, uneori chiar în chip de înger.
Această imagine a domnului a trecut din memoria și evlavia populară în literatura cultă și în discursul istoriografiei naționale, Ștefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia.
Astfel, dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat și extins la nivelul întregii țări după crearea statului românesc modern, și a supraviețuit inclusiv perioadei comuniste.
Viața și personalitatea lui Ștefan cel Mare au făcut și obiectul a numeroase opere literare — poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.
În ultimii ani, a făcut și obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidență complicata conjunctură istorică și inevitabilele rezultate împărțite ale politicii interne și externe a domnitorului
Portretul lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale (Maria Voichița, Alexandru și Bogdan) la Mănăstirea Voroneţ – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri:
“Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire„.
Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine.
Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug împrumutate de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite:
Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte:
Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii.
Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte:
Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul:
iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.
A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: ,,Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne./ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”
Cinstirea și proslăvirea
Ținând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe www.facebook.com
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Condac, glasul al 8-lea:
Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat, pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării și ai credinței creștinești; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.
1486 – Imperiul otoman (Șcheia)1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia)1502 – Regatul Poloniei
Asedii
1462 – Chilia1462 – Chilia
1474 – Teleajen1482 – Crăciuna1485 – Cetate Albă și Chilia
1489 – Camenița
Incursiuni
1461 – Regatul Ungariei1469 – Regatul Ungariei
1470 – Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci)1480 – Țara Românească
1490 – Regatul Poloniei1491 – Regatul Poloniei1493 – Regatul Poloniei (3 incursiuni)
1495 – Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).
Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți din secolele XIV-XV.
Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1 iulie.
Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în orașul Rădăuți, din părinți binecredincioși, care i-au dat o educație creștină.
El iubea de mic slujbele și rânduielile bisericești, precum și rugăciunea.
În anii 1359-1365, când Bogdan I, primul domnitor al Moldovei întemeiază la Rădăuți Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, Leontie intră în viața călugărească în această mănăstire.
Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie.
Mai târziu primește binecuvântarea de a se retrage în sihăstrie în codrii Rădăuților, pe valea Putnei, unde se nevoiau mulți călugări îmbunătățiți, care l-au povățuit pe Lavrentie spre înaintarea în viața duhovnicească.
După o vreme, în jurul chiliei cuviosului încep să se strângă din ce în ce mai mulți ucenici care îi cer lui Lavrentie să îi călăuzească în viața duhovnicească, ca egumen al obștii în creștere.
Cuviosul Lavrentie întemeiază atunci un schit – „Schitul Laura” (Lavra) sau, care avea să fie cunoscut și drept „Schitul lui Lavrentie”, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei.
Construiește o mică biserică din lemn într-o poiană, în jurul căreia avea să se închege noul schit.
Potrivit tradiției, la acest schit avea să se retragă mai târziu și Sfântul Daniil Sihastrul, sub povățuirea egumenului Lavrentie.
Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază în anul 1402 Episcopia Rădăuților, astfel că biserica mănăstirii Bogdana devine catedrală episcopală.
Faima cuviosului Lavrentie se răspândise pe-atunci în Moldova, astfel că domnitorul, împreună cu clerul și cu mitropolitul Sucevei îl aleg să urce pe tronul nou-înființatei episcopii.
Cuviosul Lavrentie, deși nu își dorea aceasta, primește hotărârea și îl lasă în locul său ca egumen al schitului Laura pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său.
Ca episcop al Rădăuților, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii și dragostei de aproapele, făcând milostenie și împărțind sfaturi și cuvinte de mângâiere tuturor.
Când, ajuns la bătrânețe, n-a mai putut face față îndatoririlor episcopale, s-a retras din scaun și s-a retras la schitul pe care îl întemeiase, nevoindu-se mai departe în pustnicie.
Pentru râvna sa duhovnicească, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârșirii, fiind binecuvântat și cu darul înainte-vederii și al vindecărilor.
Cunoscându-și mai dinainte vremea sfârșitului său, cuviosul Lavrentie a cerut să fie tuns în marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de schimonahul Leontie.
Chemându-i la el apoi pe toți frații și ucenicii, și-a luat rămas-bun de la obște, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.
A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa.
Moaștele
La mormântul cuviosului Leontielui veneau mulți oameni să se închine, iar acolo se săvârșeau și multe vindecări de boli.
Auzind despre aceste vindecări, credincioșii și clerul episcopiei de la Rădăuți au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți în catedrala episcopală.
Mitropolitul a încuviințat, astfel că sfintele moaște aduse în catedrala din Rădăuți și așezate în partea dreaptă a naosului.
Şi aici veneau zilnic mulți credincioși și primeau vindecare de boli și ajutor în necazuri.
Vestea despre Sfântul Ierarh Leontie se răspândise dincolo de hotarele Moldovei.
Astfel, într-o carte din anul 1622 numită Palinodia, scrisă de un teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, se amintește că moaștele Sfântului se găseau încă în biserica episcopală din Rădăuți.
În anul 1639, orașul Rădăuți a fost jefuit de o ceată de tâlhari veniți de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei, aceștia furând, între altele, și racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie.
Moaștele sfântului n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din moaștele Sfântului au fost redescoperite ca urmare a unor cercetări arheologice de la sfârșitul secolului trecut.
Apoi, când în anul 1783, Moldova de nord a fost ocupată de trupele austriece, mănăstirea Bogdana a fost desființată, călugării risipiți, iar biserica transformată în biserică de parohie, astfel că, în timp, cultul sfântului Leontie s-a pierdut.
Ulterior, și biserica schitului Laura a devenit biserica parohială a satului Laura.
Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să reînvie cultul Sfântului Leontie de la Rădăuți.
În același an s-a făcut proslăvirea sa ca sfânt, fiind rânduită ca dată de prăznuire a acestuia ziua de 1 iulie.
Moaștele Sfântului Ierarh Leontie, împreună cu cele ale Sfântului Teodosie de la Brazi, au fost puse într-o raclă și reașezate în biserica mănăstirii Bogdana din Rădăuți.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
În nevoințe duhovnicești, toată viața ai petrecut-o și primind harul arhieriei, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 3-lea:
Pe ierarhul lui Hristos, vasul cel prea ales al Duhului Sfânt, care cu înțelepciune și smerenie s-a nevoit cu privegherea sihăstriei și cu povățuirea celor încredințați lui pe calea mântuirii, pe Sfântul Ierarh Leontie cu cântări duhovnicești lăudându-l, îl cinstim.
Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Efrem din Nea Makri sau Sf. Efrem din Muntele Amomon (gr. Άγιος Εφραίμ Νέας Μάκρης / του Όρους των Αμωμών), despre care se crede că a trăit între anii 1384 și 1426, este cinstit ca sfânt mucenic și făcător de minuni de mulți creștini ortodocși. Deși nu există date istorice despre el, credincioșii îl consideră un sfânt “nou-arătat” (gr. “νεοφανείς”) prin descoperire dumnezeiască.
Sfântul Efrem a devenit în ultimii ani unul din cei mai cinstiți sfinți din Grecia, și o mulțime de pelerinaje se fac la moaștele și locul pătimirii lui, Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. Mucenicia sa este prăznuită la data de 5 mai, iar descoperirea moaștelor sale la 3 ianuarie. Moaștele sfântului au fost descoperite prin voia lui Dumnezeu în 1950, 524 ani după moartea sa martirică. Patriarhia Constantinopolului l-a canonizat în martie 2011.
Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou (1384 – 1426) – foto preluat de pe doxologia.ro
Istoric
Numele Sfântului Efrem și biografia sa cu detalii și date exacte au fost revelate monahiei Makaria Desypris (1911-1999) într-o serie de vise de inspirație divină în anul 1950. În urma acestor vise, ea s-a încredințat că voia lui Dumnezeu era ca ea să reconstruiască Mănăstirea Buna Vestire din Nea Makri, mănăstire ce a fost distrusă în secolul al XV-lea de către pirați.
Cu permisiunea episcopului locului, monahia Macaria a luat în grijă ruinele capelei, și în timp ce lucra la îndepărtarea molozului, se ruga să afle mai multe despre călugărul care a trăit cândva acolo. Răspunsul la rugăciune a fost un gând puternic care-i spunea „Sapă pământul aici și vei găsi ceea ce cauți”.
Ajutată de un tânăr muncitor, au descoperit o fostă vatră, cu trei ferestre mici, și un perete parțial distrus, indicii că acel loc fusese cândva o chilie. În pământul din vecinătatea schitului, au fost găsite sfinte moaște despre care s-a presupus că aparțin Sf. Efrem.
După descoperirea Sfintelor sale Moaște, Sfântul Efrem cel Nou s-a arătat de mai multe ori monahiei Makaria, altor maici și multor creștini fie sub chipul unui nevoitor cu fața brăzdată de multe osteneli, fie purtând veșminte preoțești, fie ca un călugăr, mărturisind: „Mă numesc Efrem!” și relatându-le viața, chinurile și torturile la care a fost supus.
Moaștele Sfântului au devenit rapid un loc popular de închinăciune, iar Sfântul a devenit cunoscut ca un grabnic ajutător și mare făcător de minuni. Pe locul unde a trăit și a murit ca martir, a fost reconstruită mănăstirea cu hramul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Mănăstirea este astăzi un loc de pelerinaj foarte frecventat ce atrage vizitatori din toată lumea, în special oameni care se roagă pentru vindecarea de boli.
Viața
Potrivit viselor revelate monahiei Macaria, Sf. Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1384 în Trikala, Thessalia, primind la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată încă de când era mic și evlavioasa lui mamă s-a îngrijit de creșterea lui și a celorlalți șase frați.
La vârsta de 14 ani s-a îndreptat spre mănăstire, a depus votul monahal primind numele de Efrem și s-a mutat în Attica să viețuiască în Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. După ce a trăit 27 de ani în nevoință călugărească aspră, în anul 1424, mănăstirea fost cotropită de otomani.
Turcii au ucis monahii prin decapitare, dar Sf. Efrem a scăpat și timp de un an a viețuit ca pustnic printre ruinele mănăstirii. În 14 septembrie 1425 a fost luat în robie de turcii veniți într-un nou raid, așa începând mucenicia lui. A fost ținut captiv și torturat mai bine de opt luni, iar în ziua de 5 mai 1426 a fost torturat până la moarte.
Sfântul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Dudul de care se presupune că sfântul a fost spânzurat, este astăzi un loc de închinare în interiorul mănăstirii reconstruite.
Imnografie
Troparul și condacul
Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniților și ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ți sufletul sub loviturile necredincioșilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Christos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îți strigă ție: slavă Celui Ce ți-a dăruit putere, slavă Celui Ce ți-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Ce dă tuturor tămăduiri prin tine.
Pe Colina Neprihăniților te-ai întărit viețuind întru nevoință, Părinte de Dumnezeu înțelepțite, și de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Ce dăruiește lumii viață cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice al lui Christos Efrem, și te-a dăruit nouă ca în tot locul să avem ajutător și să ne rugăm cu stăruință: Miluiește-ne pe noi cei ce te cinstim pe tine!
Strălucitu-ne-ai tuturor, ca o nouă stea, când s-au descoperit sfintele tale moaște, Părinte, iar cu strălucirea minunilor tale luminezi întreaga lume. Prin mila și smerenia ta, plinește cererile celor care se apropie cu credință și care îți strigă ție:
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!
Icosul 1
Ca un Înger nemaivăzut ai fost trimis din Cer și ne-ai arătat nouă harul Preasfântului Duh, cu care îi mângâi pe toți credincioșii, Sfinte Mucenice Efrem. Pentru aceasta, ,,Preafericit’’ te numim și îți strigăm ție:
Bucură-te, căci odinioară lupta cea bună ai purtat; Bucură-te, căci acum tu strălucești prealuminat; Bucură-te, cela ce ne dăruiești nouă veselie; Bucură-te, căci pricinuiești în Ceruri bucurie; Bucură-te, stea cu totul nouă a Bisericii lui Christos–Dumnezeu; Bucură-te, sabie cu două tăișuri împotriva nebuniei celui rău; Bucură-te, căci tuturor te-ai făcut pildă de sfântă nevoință; Bucură-te, căci în ale tale lupte ai dobândit cununi de biruință; Bucură-te, întărirea cea nouă a credinței; Bucură-te, rana și surparea necredinței; Bucură-te, că ești putere dăruită celor credincioși; Bucură-te, că preschimbi inimile celor necredincioși; Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!
Iconografie
Sf. Efrem cel Nou apare în iconografie având o înfățișare ascetică și slabă, cu părul negru și barbă, îmbrăcat în rasa neagră de călugăr și având în mână o limbă de foc.
Proslăvirea
La data de 4 martie 2011, Sf. Efrem a fost trecut în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Sfântul este prăznuit pe 3 ianuarie în amintirea descoperirii sfintelor sale moaște și pe 5 mai în amintirea martiriului său.
La șaizeci de ani de la descoperirea moaștelor Sf. Efrem, Sfântul Sinod al Greciei a cerut printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Ecumenic ca Sf. Efrem să fie trecut în rândul sfinților. Scrisoarea preciza faptul că Sf. Efrem este recunoscut ca și sfânt de către ortodocșii din întreaga lume, menționând următoarele: “afluxul de pelerini este masiv, aproape zilnic, iar în duminici și în sărbători mănăstirea este invadată de pelerinii veniți din toată Grecia… Cinstirea Sf. Efrem cel Nou se face atât în Grecia cât și în afara ei… Există biserici dedicate Sfântului în Sitia și Tinos… Icoane ale Sfântului sunt cinstite în întreaga lume ortodoxă.”
Încercări anterioare de proslăvire a Sf. Efrem au avut loc în anul 1997 de către arhiepiscopul Christodoulos al Atenei și a toată Grecia, în timpul Mitropolitului Panteleimon (Bezeniti) de Attica. Mitropolitul a scris într-o scrisoare următoarele: “în conformitate cu Tradiția Ortodoxă, Biserica Ortodoxă proclamă sfinți în conformitate cu conștiința lumii ecleziastice, iar autoritatea administrativă a Bisericii confirmă credința poporului printr-o decizie care este doar declarativă.”
Mitropolitul Panteleimon se referea la minunile săvârșite de Sfânt și la miile de pelerini care vin anual la mănăstire. Un an mai târziu, în timp ce Sfântul Sinod a cerut Patriarhului Ecumenic să-l treacă pe Efrem în rândul sfinților, un conflict a izbucnit între Mitropolitul de Attica și Mănăstirea ce adăpostea moaștele Sf. Efrem, iar subiectul proslăvirii a fost închis, fiind finalizat abia în 2011.
Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a fost cea mai importantă răscoală din Regatul Ungariei înainte de Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja. Răscoala a început atunci când Gheorghe Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranșă.
Mai mult, micii nobili maghiari și locuitorii români (care înainte erau scutiți de plata zeciuielii, fiind ortodocși) au fost și ei obligați să o plătească. Când țăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat.
Țăranii erau nemulțumiți și de faptul că înca din timpul lui Ludovic I cel Mare, regele Ungariei, fuseseră scoși (în 1365) de sub autoritatea comiților regali și puși sub jurisdicția moșierilor. Treptat, aceștia i-au privat pe țărani de dreptul lor de până atunci la strămutare liberă.
Bobâlna (1) în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-
Răscoala a izbucnit în nordul Transilvaniei, dar s-a răspândit cu repeziciune spre comitatele Sătmar și Szabolcs. În iunie, pe dealul Bobâlna s-a adunat o oaste de țărani, și au construit o tabără. Au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor și a românilor). Ei erau conduși de un nobil sărac, Antal Nagy de Buda (2) , și de cinci căpitani (trei țărani unguri, un țăran român (pe nume Ioan Oláh din Vireag) și un “bürger” (burghez) din Cluj).
Răsculații au trimis soli la voievodul Ladislau al IV-lea Csaki (3). Acesta i-a executat imediat, dar după ce răsculații au obținut o victorie asupra trupelor voievodului, acesta s-a prefăcut că dorește să negocieze. Pe 6 iulie, la Cluj-Mănăștur a fost semnat un pact între părți, în care se dădea curs multora din cererile răsculaților. Apoi, cele două părți au trimis soli la împăratul Sigismund de Luxemburg, totodată rege al Ungariei, pentru arbitraj.
Cu toate acestea, pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, fruntașii clerului, sașii și gărzile secuiești au format o alianță de ajutor reciproc împotriva țăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio (5).
Pe 6 octombrie s-a semnat la Apateu (în maghiară Apáti) un nou tratat, care respingea câteva din aspectele prevăzute în tratatul anterior.
La începutul lui decembrie răsculații au cucerit cetatea Aiudului.
În decembrie a murit împăratul Sigismund. Imediat aliații i-au atacat pe răsculați și i-au înfrânt. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz (6) a asediat orașul Cluj, care se alăturase răsculaților, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438.
Conducătorii răscoalei au fost executați la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani. Pe 2 februarie a fost reînnoită alianța de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianța celor trei națiuni (Unio Trium Nationum) prin care s-a reglementat situația socială în Transilvania în următoarele secole, în dauna dreptului strămoșesc românesc, care dispare treptat.
(1) Bobâlna, mai demult Olpret, (în maghiară Bábolna, Alparét sau Olparét, în germană Krautfeld sau Albrecht) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Cluj, Transilvania, România. Se află la poalele de nord ale dealului omonim, pe cursul superior al râului Olpret. Până în data de 21 decembrie 1957 satul Bobâlna s-a numit Olpret.
(2) Antal Budai (cunoscut în istoriografie și ca Budai Nagy Antal, n. ? – d. 14 decembrie 1437, Cluj-M) ănăștur) a fost un nobil maghiar din Comitatul Cluj, conducătorul Răscoalei țărănești de la Bobâlna din 1437. Se pare că familia sa a fost originară din localitatea Vechea (în Evul Mediu Budathelke, Buda, Nagbuda et Obuda etc.), județul Cluj, de unde vine și numele său.
A trăit în zona actualei localități Deușu, România. În protocolul încheiat la 10 octombrie 1437 a fost menționat ca Anthonius magnus de Buda, alături de Thomas similiter magnus de Zeek, Mychael, et Gallus de Kend, alter Mychael Volach de Wyragosberk, et Johannes Mester de Cluswar.
La sfârșitul anului 1437 Budai a căzut în luptă în apropierea fortificațiilor Bisericii Calvaria de la Cluj-Mănăștur, după ce Clujul se alăturase răsculaților. Până în anul 1988 una din principalele străzi clujene i-a purtat numele. Odată cu valul de schimbări ale numelor de străzi care evocau personalități de etnie maghiară, Strada Budai Nagy Antal a devenit Calea Dorobanților.
(3) Ladislau al IV-lea Csaki a fost voievod al Transilvaniei între 1426 și 1435 și din nou din 1436 și 1437 împreună cu Petru Cseh. El era fiul lui Nicolae Csaki și făcea parte din familia Csaki. În 1437 a început răscoala de la Bobâlna. Răsculații au trimis soli la voievod, dar acesta i-a executat imediat. După ce răsculații au înfrânt trupele sale, voievodul a negociat pacea, dar în același an răscoala a fost înfrântă.
(4) Sigismund de Luxemburg (în maghiară Luxemburgi Zsigmond, în cehă Zikmund Lucemburský) (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg şi unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupaţiei otomane.
(5) Fraterna Unio (în română Uniunea Frățească), cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum (în română Uniunea celor trei neamuri) deși părțile semnatare au fost patru, a fost un pact de alianță mutuală militară și politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna în data de 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii sași și secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, aflată pe atunci în Comitatul Dăbâca.
Uniunea a fost încheiată ca o consecință la Răscoala de la Bobâlna. După ce au precizat care va fi modul de aprovizionare a armatei în timp de război, cei care au inițiat pactul au hotărât ca atunci când una dintre părți va fi atacată și va cere ajutor ceilalți să fie datori să-i dea ajutor. Deși înțelegerea este cunoscută în istorie sub numele de Unio Trium Nationum, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca Fraterna Unio.
Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania, deși iobagii formau vasta majoritate a populației transilvane. Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat.
Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială.
Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul Unio Trium Nationum (Fraterna Unio) o națiune “tolerată”, acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval în timpul împăratului Iosif al II-lea înainte de 1800.
La 2 februarie 1438 s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).
(6) Desideriu de Losoncz (în maghiară Losonci Dezső) a fost voievod al Transilvaniei între anii 1438-1440.
Bătălia de la Soci (7 martie 1471), dintre domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475), şi cel al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), pentru Chilia.
Ocuparea Chiliei de către Ştefan a generat un şir de conflicte cu Radu cel Frumos, care a încercat în mai multe rânduri să recupereze această cetate maritimă. După incursiunea domnului moldovean, concretizată în arderea Brăilei, Târgului de Floci şi a ţinutului Ialomiţei, Cazimir IV (1447 – 1492), regele Poloniei, care se temea „ca nu cumva Basarab [Radu cel Frumos] să năvălească fără veste asupra lui [Ştefan cel Mare] cu ajutor turcesc” (Jan Długosz), încearcă o mediere, dar fără nici un rezultat.
Portul Chilia (sec. XV) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fără declaraţie de război, Ştefan atacă Ţara Românească, în 7 martie 1471, incepând astfel un „ război cu Radul voievod la Soci” (Cronicile slavo-române). Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite – fie în Ţara Românească, fie în Moldova –, dar în ultima vreme, cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state (aşa cum a demonstrat istoricul Constantin C. Giurescu).
Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii [munteni] mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” (Ibidem).
Victoria a lui Ştefan cel Mare apare în toate sursele contemporane, moldovenii s-au întors încărcaţi de prăzi şi cu 17.000 de robi ţigani. La 13 iulie 1471 , domnul moldovean scrie suzeranului său, la Cameniţa, relatându-i faptele şi anunţându-l că Radu a construit o fortificaţie la hotarul cu Moldova. Îi cere totodată să medieze pax vera et concordia între cei doi.
Radu cel Frumos construise o cetate pe cursul inferior al Siretului – Crăciuna –, în apropiere de vărsarea Buzăului, pentru a preîntâmpina noi atacuri şi ca sprijin în vederea recuceririi Chiliei.
Multiplele conflicte dintre cei doi domni români se înscriu în dorinţa voievodului moldovean „de a începe războiul cu Radul şi a pune astfel fundamentul unei politici în stil mare, de ofensivă în contra necredincioşilor. Primul pas al acestei noi orientări trebuia să fie readucerea Munteniei în sfera lui Ştefan, recâştigarea Ţării Româneşti pentru politica creştină” (I. Ursu).
Bibliografie orientativă
George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române - cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX
… Al treilea episod al confruntărilor a avut loc în 1471, când Radu a pregătit o campanie în Moldova. Ştefan însă l-a aşteptat pe graniţe, la Soci, unde oastea moldoveană a zdrobit-o pe cea munteană la 7 martie 1471. Faptul că Radu cel Frumos nu a părăsit gândul răzbunării este arătat de iniţiativa acestuia de a ridica o fortificaţie pe cursul inferior al Siretului, dar şi de faptul că Ştefan cere o mediere a conflictului lui Cazimir al Poloniei.
Eşuând tratativele, Stefan preia initiaţiva şi porneşte, însoţit de către pretendentul Laiotă Basarab, către Ţara Românească. Deznodământul se dă între 18-20 noiembrie 1473 lângă cetatea Teleajănului, Radu cel Frumos nepierzând doar oastea şi tronul ci şi tezaurul şi familia.
Revenind la bătalia din 7 martie 1471 şi implicit la denumirea locului – Soci, trebuie să menţionăm trei aspecte:
1. Toată lumea este de acord cu data bătăliei- 7 martie 1471 (6979 de la Facerea Lumii).
2. În zilele noatre există cinci localităţi cu acest nume, câte una în judeţele Iaşi, Vaslui şi Bacău şi două în Neamţ. Nicio localitate nu este situată în apropierea graniţei dintre cele două state din secolul al XVI-lea. Cât despre celebrul Soci (Сочи) din nordul Mării Negre, atât Radu cel Frumos cât şi Ştefan, nu aveau ce cauta acolo cu armata în 1471, decât eventual într-o campanie militară împotriva sau în ajutorul tătarilor.
3. Majoritatea izvoarelor medievale româneşti (Letopiseţul de la Bistriţa, Analele putnene, Letopiseţul lui Grigore Ureche, Letopiseţul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 al lui Nicolae Costin, nu relatează decât data bătăliei şi că ea a avut loc la Soci, fără a face localizarea exactă:
Războiul de la Soci. cându s-au bătut Ştefan vodă cu Radul vodă domnul muntenescu, 6979 martie 7 dni. Radu vodă văzând atâta prăpadu în ţara sa, ce-i făcuse Ştefan vodă, nu vru să lase să nu cerce strâmbătatea sa[…] au venitu asupra lui Ştefan vodă. Iară el ca un leu gata spre vânatu, degrabă sau pornit şi la Soci le-au ieşit înainte şi dându războiu vitejeşte, martie 7 zile, […] Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi[…].
Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475) – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Soci (7 martie 1471)
… Grigore Ureche pune conflictul dintre cei doi pe seama caracteristicilor firii omeneşti „de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era a lui, încă vrea să coprinză” (Grigore Ureche). Chiar dacă rivalitatea personală nu poate fi exclusă, hotărâtoare au fost elementele de natură economică, geopolitică, militară etc.
Nemulţumit de politica lui Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare a executat, în a doua jumătate a lunii februarie 1470, o incursiune rapidă în zona Brăila, devastând principalele localităţi de pe malul Dunării. Războiul dintre cele două ţări era declanşat, dar Ştefan, pentru a evita reacţia lui Radu cel Frumos a solicitat medierea regelui polon, Cazimir al IV-lea. Nu ştim dacă aceasta a avut sau nu loc, cert este că relaţiile bilaterale au rămas explozive.
Dornic să răzbune „strâmbătatea”, după expresia plastică a lui Ureche, Radu cel Frumos „strângându oastea sa şi vecinească” a declanşat o campanie militară împotriva Moldovei. Oastea sa formată din „curteni şi boieri” s-a deplasat pe itinerarul Buzău-Focşani şi de aici pe valea Siretului, spre Suceava. Ştefan vodă, informat de mişcările adversarului său, a surprins forţele muntene, în apropiere de târgul Soci, localitate situată în judeţul Bacău, în apropiere de graniţa dintre cele două ţări.
Confruntarea a fost câştigată categoric de armata moldovenească, datorită pe de o parte vitejiei oştenilor, iar pe de altă parte „meşteşugului” lui Ştefan. „Radul vodă, scrie Grigore Ureche, pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toţi i-au tăiatu şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii doi boieri de acei mari, pre Stan logofătul şi pre Mircea comisul” (Grigore Ureche).
În Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei se consemnează că Ştefan cel Mare a capturat „chiar şi marele schiptru (buzdugan) al lui Radu voievod”. Cel mai probabil că domnul moldovean a reuşit să încercuiască forţele rivalului său, numai aşa putându-se explica faptul capturării steagurilor ţării. De remarcat este că Ştefan nu a trecut la urmărire, prin care se putea exploata succesul obţinut, foarte probabil din cauza temerii că Radu cel Frumos să nu fie ajutat de otomani.
Ştefan cel Mare l-a alungat pe Radu cel Frumos de pe tronul Ţării Româneşti deoarece era un apropiat al turcilor. Domnitorul moldovean a luat-o la curtea sa pe fiica duşmanului său, Voichiţa, cea care avea să-i devină soţie peste câţiva ani.
În primii ani de domnie, voievodul Ştefan cel Mare a reuşit să se apropie într-un fel sau altul de către conducătorii Poloniei şi Ungariei. După ce s-a asigurat de sprijinul celor două ţări în cazul unui război cu turcii, domnitorul moldovean şi-a pus în gând să desemneze la conducerea Ţării Româneşti un voievod apropiat lui, dorind să-l alunge pe Radu cel Frumos, vasalul Imperiului Otoman.
La data de 27 februarie 1470, Ştefan cel Mare pătrunde cu armata sa în Muntenia, unde jefuieşte tot până la Brăila, pe care o arde. Voievodul muntean, Radu cel Frumos a reuşit să întoarcă câţiva boieri moldoveni împotriva lui Ştefan cel Mare, însă domnitorul moldovean află de consipraţie şi îi omoară pe boierii trădători.
„Vă leato 6978 (1470), într-aceia vreme intră zavistiia intre Ştefan vodă şi intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi. (…)Tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul şi pre Negrilă păharnicul şi pre Alexa stolnicul în târgul Vasluiului”, a arătat cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.
Anul următor, în luna februarie 1471, Ştefan cel Mare are o nouă bătălie cu Radu cel Frumos, de această dată la Soci. Domnitorul moldovean iese şi de această dată învingător, reuşind să ia toate steagurile armatei muntene, întorcând-se triumfător în Moldova. La sfârşitul toamnei aceluiaşi an, Ştefan atacă din nou Ţara Românească, la data de 18 noiembrie, reuşind să-l bată din nou pe Radu cel Frumos, la Cursul Apei.
„Radu fuge in cetatea Dîmboviţa, probabil o cetăţuie a Bucureştilor, este incunjurat şi aice de Stefan, dar scapă peste Dunăre, lăsînd in mînele biruitorului pe soţia lui Maria, pe fata lui Vochiţa şi toate avuţiile sale. Stefan pune domn in Muntenia pe Laiot Basarab şi se intoarce biruitor in Suceava”, a arătat istoricul Alexandru D. Xenopol în „Istoria Românilor”.
