Sfinți Mucenici Arhive - Pagina 3 din 16

Articole

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia († 320)

9 martie 2025/0 Comentarii/în Calendar Ortodox /de Uniti Schimbam/4.802 vizite

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia

Sf. 40 de mucenici din Sevastia († 320), icoană din Creta (Philotheos Scoufos, cca. 1665) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320.

Prăznuirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie.

Martiriul

Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia).

Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană se afla la Melitene, în Asia Mică.

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius.

Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor.

Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor.

Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri.

În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei.

Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat.

În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor.

În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele.

Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.

Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.

Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt:

Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Moaște

Moaștele celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei sunt răspândite la diverse mănăstiri și biserici din spațiul ortodox.

Osemintele celor 40 de mucenici din Sevastia, câte au mai rămas în urma arderii, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă subterană aflată în afara zidurilor Constantinopolului, acolo unde fusese odinioară casa și grădina unei diaconițe numite Eusebia și deasupra căreia se construise o biserică mai nouă și mai mare.

Părticele din sfintele moaște ale celor patruzeci de mucenici se găsesc și la Mănăstirea Antim din București.

Imnografie

Troparul Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia

Glasul 1:

Pentru durerile Sfinților care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, și toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne ție.

Alt tropar al Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Glasul 1:

Purtătorilor de chinuri, cinstiți patruzeci de ostași ai lui Hristos, prin foc și apă ați trecut și v-ați arătat împreună-locuitori cu îngerii. Cu care rugați-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credință. Slavă Celui ce v-a dat vouă tărie; slavă Celui ce v-a încununat pe voi; slavă Celui ce a dăruit prin voi tuturor tămăduiri.

Condacul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Glasul al 6-lea:

Împlinind rânduiala…

Toată oștirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-ați lipit, purtătorilor de biruință ai Domnului, sfinților patruzeci. Că prin foc și apă trecând, fericiților, după vrednicie ați primit mărire din ceruri și mulțime de cununi.

- Acatistul Sfinților 40 de Mucenici (9 martie)

Tradiții

Icoană pe sticlă cu tema „Sfinții 40 mucenici”, meșter Savu Moga, datare 1843, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească:

Mucenicii sau Măcinicii. În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară.

În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde.

De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”.

În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă.

În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.

Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor.

Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini.

Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică.

El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.

Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Viața sfinților 40 de Mucenici din Sevastia

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (†320) – foto preluat de pe inpip.gr

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți.

Înștiințându-se voievodul despre trei dintre aceștia, Chirion, Candid și Domnos cât și despre însoțitorii lor cum că sunt creștini, i-au prins și i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânșii voievodul astfel: „Precum în războaie ați fost cu un suflet și cu un cuget și v-ați arătat vitejia voastră, tot așa și acum, cu un cuget și un suflet, să arătați supunerea voastră la împărăteștile legi și să jertfiți zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinții ostași, răspunzând tiranului, au zis: „Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie și am biruit pe vrăjmași, precum singur mărturisești, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte și vom birui a ta răutate și al tău vicleșug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: „Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceți jertfă și să luați mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiți necinstiți și izgoniți din dregătoria ostășească. Gândiți-vă și alegeți ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinții ostași au zis: „Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijește Domnul”. Zis-a voievodul: „Nu grăiți multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiți-vă să jertfiți de dimineață zeilor”. Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniță, unde, intrând sfinții, și-au plecat genunchii la rugăciune și ziceau către Dumnezeu: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită și din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui – zicând și cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârșit. Iar după cântare se rugau și iarăși cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopții.

În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinții Candid și Domnos, împreună cu ceilalți, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopții li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinței voastre, dar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui”. Acel glas al Domnului toți l-au auzit și s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat și n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii și sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniță înaintea sa pe sfinții patruzeci de ostași, către care a zis: „Acestea ce voi zice către voi, nu cu înșelăciune, nici cu vicleșug le voi zice, ci însuși adevărul voi grăi. Câți ostași are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înțelepciune, nici întru tărie, nici întru frumusețe, nici așa de iubiți nu-mi sunt mie ca voi. Așadar, a mea dragoste să nu voiți a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveți”.

A răspuns Sfântul Candid: „Numele tău, Agricolae, se potrivește cu obiceiul, pentru că ești înșelător și sălbatic”. Zis-a voievodul: „Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniți?” Iar Sfântul Candid a zis: „De vreme ce, precum singur grăiești, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că și noi te urâm pe tine și numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă și dragoste. Tu, cel sălbatic și fără de omenie, vrăjmașule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubești pe noi, fiind în fărădelege și zavistnic și cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul și scrâșnind din dinți ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinți în legături și în temniță. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: „Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne muncești, ci numai ca să ne întrebi”. Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniță și să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniței ca să-i păzească cu grijă, căci aștepta venirea voievodului Lisie.

Deci, șezând sfinții în temniță, în toate zilele și nopțile învățau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: „Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraților, căci ne-am întovărășit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărți în veci. Ci, precum am viețuit cu un suflet și cu un cuget, astfel și mucenicia s-o săvârșim împreună și, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel și Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuți”.

După ce au trecut șapte zile, sfinții fiind încă ținuți în temniță, Lisie voievodul a venit în țările acelea și în cetatea Sevastiei. Apoi, șezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinții patruzeci de ostași. Sfinții mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe frații săi: „Fraților, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El și biruim pe vrăjmași? Aduceți-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând și toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmașilor și ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi și, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alții, rănindu-i, i-am izgonit. Și întru atâta mulțime de potrivnici și într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana și voievozii Lisie și Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmașul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuiește-mă și întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Și acum același lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu și ne va ajuta!”.

Atunci cântau sfinții psalmul acela, până ce au fost duși la judecată. La priveliștea aceea se adunase tot poporul cetății. Iar când au stat înaintea lui Lisie și a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânșii, a zis: „Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbații aceștia”. Și a zis către sfinți: „Vrednicii mai mari și mai multe daruri decât alții veți lua de la mine, numai de vă veți supune legilor împărătești, ca să aduceți jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luați mai mari daruri și cinstiri, ori, de vă veți lepăda a face aceasta, îndată vă veți lipsi de dregătoria ostășească și la munci veți fi dați”.

Răspuns-a Sfântul Candid: „Nu numai cinstea ostășească, ci și trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinți peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: „O, boierule al întunericului și învățătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea și vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrâșnind din dinți, a zis către sfinți: „O, răi slujitori! Pentru ce nu faceți mai degrabă cele ce se poruncește vouă?”.

Iar slujitorii idolești, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinților, ei aruncau unul asupra altuia și unii pe alții se ucideau. Iar sfinții mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul și se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră și a aruncat asupra unuia din sfinți; iar piatră aceea a lovit pe voievod în obraz și i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit și au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor și arcele lor se vor sfărâma.

Voievodul a zis: „Așa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânșii”. Iar Sfântul Domnos a zis: „Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca fețele voastre cele fără de rușine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de rușine. Au nu te rușinezi, nebunule și diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu ești cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei și amândoi sunteți slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-ați adus nu v-ați încredințat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeți alte munci”.

Slujitorii tiranului au zis către sfinți: „O, cei mai fără de minte vrăjmași ai zeilor noștri și străini de mila lor, pentru ce nu le aduceți jertfe?” Sfântul Chirion răspunse: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său și pe Sfântul Duh și ne sârguim a săvîrși cu îndrăzneală alergarea nevoinței noastre, ca după ce vom birui înșelăciunea voastră, să primim cununile vieții celei fără de moarte”.

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închiși sfinții în temniță, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii noștri și, precum sunt ochii slugilor la mâinile stăpânilor lor, așa și ochii noștri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al șaselea din noapte, s-a auzit către dânșii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Îndrăzniți și nu vă temeți de muncile cele de puțină vreme, că degrabă vor trece; răbdați puțin, pătimiți după lege ca să primiți cununi”.

Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriți sfinții, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduși din temniță înaintea lui. Și ei au grăit către acei necurați judecători: „Fă-ne orice voiești, că noi suntem creștini și nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinții, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae, ținând în dreapta o sabie iar în stânga un șarpe și îi grăia la ureche: „Al meu ești, îmbărbătează-te”.

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toți sfinții patruzeci de mucenici să-i ducă legați la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejește cele de aici și bucurându-se de cele nădăjduite, sfinții mucenici grăiau unul către altul: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheața care ne topește și să urâm trupul.

Să socotim chinurile ca pe niște desfătări și să alergăm spre lacul cel înghețat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoșăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoșătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănțuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalțe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruință de la Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre”.

Când pătimeau acestea sfinții mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit și vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcați în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; și împrejur au pus ostași și pe străjerul temniței ca să străjuiască pe mucenici. Și era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă și să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întâi din noapte și gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinților înghețau de ger. Atunci unul dintr-înșii, neputând să rabde, s-a despărțit din acea sfântă ceată și a alergat la feredeu. Dar când și-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simțind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinții, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânșii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: „Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat și toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia și numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii și toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheața și duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat și valurile cele sălbatice le alini, prin amenințarea mâinii Tale.

Acum Același ești, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif și l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne și minuni în Egipt împotriva lui Faraon și a poporului său și a despărțit marea și pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinții Tăi Apostoli, ascultă-ne și pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei și ni s-au udat picioarele în sângele nostru; ușurează-ne de sarcină și alinează iuțimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit, strigând către Tine”.

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerișului și a izgonit gerul, iar gheața a topit-o și a încălzit apa. Iar ostașii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniței nu dormea. El, auzind pe sfinți rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceară de căldură, iar ceilalți, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

Și, căutând către dânșii, a văzut o lumină strălucindu-i; și, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânșii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinților, niște cununi prealuminoase, treizeci și nouă la număr; și cugeta, zicând în sine: „Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci și nouă?”

Înțelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinților și pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deșteptat pe străjeri și, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând și zicând cu mare glas: „Și eu sunt creștin!”. Apoi, stând în mijlocul sfinților mucenici, a zis: „Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum și aceștia au crezut, numără-mă în ceata lor și mă învrednicește să pătimesc pentru Tine, împreună cu acești robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Și s-a făcut desăvârșit numărul de patruzeci al sfinților mucenici, căci străjerul temniței a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit și rușinat, s-a prefăcut în asemănare de om și, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: „Vai mie, sunt biruit de bărbații aceștia și acum sunt la toți de râs și de ocară, că n-am avut prieteni și slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei și să ardă trupurile sfinților și să le arunce în râu ca nici moaștele lor să nu rămână?”

Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, și micșorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai rușinat”. Deci au început cu toții a cânta psalmul acesta: Mântuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necurații tirani la iezer și, văzând pe sfinții mucenici în apă fiind vii, neînghețați de frig și de ger, s-au mirat și meșteșug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece și apa în iezer o simțeau că este caldă. După aceea, văzând și pe străjerul temniței stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat și au întrebat despre dânsul pe ostași: „Din ce pricină a făcut așa?” Iar ostașii au răspuns: „Noi am fost cuprinși de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deșteptat și am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se și aruncându-și hainele sale, a sărit la dânșii, strigând așa: „Și eu sunt creștin!”.

Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; și, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinții mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinți, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoșeze și să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-și mâinile, îl învăța grăind: „Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puțin ca să fii desăvârșit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ți!”.

Iar sfinții mucenici, fiind sfărâmați și acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul și pământul!” Și zicând toți „Amin”, și-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinților, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-și slăbiciunea femeiască și având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică sa, bucurându-se, și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos. Iar maică sa, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinților.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostașii au adus o mulțime de vreascuri și de lemne și au făcut un stog foarte mare și, punând pe dânsele muceniceștile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinților. Și au zis între dânșii tiranii: „De vom lăsa așa oasele acestea, le vor lua creștinii și vor umple toată lumea cu dânsele, împărțindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!” Atunci au aruncat rămășițele de la moaștele sfinților în râu, spre pierderea desăvârșită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzește toate oasele plăcuților Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinții, fericitului Petru, episcopul acelei cetăți, zicându-i: „Vino noaptea și ne scoate pe noi din râu!” Iar el, luând clerul său și bărbați cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Și iată că deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele; și oriunde se află cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinților, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos și s-au încununat de El, ca niște lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut și pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat și s-au preamărit de către Preasfânta și Făcătoarea de viață Treime, lăsând pomenirea vieții lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinți Mucenici sunt acestea: „Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie”.

Sfinții patruzeci de Mucenici au fost prinși și au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci și șase zile ale lunii februarie. Și și-au dat sufletele lor Domnului în al șaptelea idiș al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea ca și Tatălui și Sfântului Duh, în veci. Amin.

cititi mai mult despre Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia si pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia – Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961)

8 martie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/924 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961)

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction s-a născut în 16 mai 1898, într-o familie de învățători din Cristian, județul Brașov, și s-a format ca teolog la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov și la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu.

A devenit doctor în Teologie al Universității din Cernăuți.

În 17 februarie 1927, a fost hirotonit preot de către Episcopul Nicolae Ivan, care l-a numit profesor la Academia Teologică din Cluj-Napoca.

Ulterior, a fost și rector al instituției.

În timpul ocupației horthyste, a rămas în Cluj, asigurând împreună cu episcopul Nicolae Colan un nucleu de rezistență românească și ortodoxă.

Cu toate împotrivirile autorităților comuniste de după 1948, episcopul Nicolae Colan l-a menținut pe Sfântul Liviu Galaction la conducerea noului institut teologic, până la desființarea din 1952.

Încercările sale de a-i forma pe studenții teologi pentru a putea răspunde la greutățile impuse de autoritățile statului au atras atenția organelor de Securitate care îl urmăreau permanent, arestându-l în 1952 și supunându-l la presiuni pentru a-și înceta activitatea.

A fost repartizat la o parohie din Bistrița, de această dată aplecându-se asupra catehizării copiilor.

În 1958, a fost numit vicar administrativ de către Episcopul Teofil Herineanu, care avea un proiect de relansare a catehizării în Eparhia Clujului.

Sfântul Liviu Galaction a întocmit o programă pentru catehizarea copiilor și adulților, programă care l-a adus în atenția Securității.

A fost anchetat, iar în 1959 condamnat la opt ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost închis în penitenciarele Aiud și Gherla.

A murit în 8 martie 1961, la Aiud, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus de regimul comunist.

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction Munteanu, slujitor al Cuvântului

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Un articol de: Pr. lect. univ. dr. Răzvan Perșa – 07 Martie 2025 – preluat de pe ziarullumina.ro

Prin Hotărârea sinodală nr. 4.081 din 23 iulie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus ca, din rândul preoților, duhovnicilor și mărturisitorilor din perioada comunistă, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de patriarhat în anul 2025, Biserica Ortodoxă Română să-l canonizeze și pe preotul Liviu Galaction Munteanu, profesor al Academiei Teologice din Cluj și vicar administrativ al Eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului.
La data de 14 iulie 2024, prin Hotărârea sinodală nr. 6.960/2024, s-a aprobat canonizarea Părintelui Liviu Galaction Munteanu cu titulatura „Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj”. Această canonizare a avut loc la data de 4 februarie 2025, împreună cu alți 15 mari duhovnici și mărturisitori ai Ortodoxiei din vremea regimului comunist din România.

În acest sens, a fost necesară o documentare amplă cu privire la viața, opera, activitatea, detenția și moartea Părintelui Liviu Galaction Munteanu, un sfânt prea puțin cunoscut pentru credincioșii ortodocși de astăzi, mai ales pentru generația tânără. De aceea este important să ne întrebăm: de ce este necesară studierea temeinică a vieții acestor martiri și slujitori ai Cuvântului pentru zilele noastre? Cum ar trebui să abordăm aceste vieți ale sfinților, având în vedere multitudinea de documente, mărturii și arhive rămase, dar și a unor acuzații care li se aduc?

În vastul peisaj al aghiografiei și istoriografiei românești, în special al celei bisericești, biografiile clericilor, care au avut un rol semnificativ în perioadele de încercare ale istoriei Bisericii Ortodoxe, ocupă un loc de netăgăduit. Cercetarea vieții și martirajului Părintelui Liviu Galaction Munteanu se impune nu numai ca o necesitate documentară în procesul de canonizare, ci ca o datorie teologică și spirituală a Bisericii Ortodoxe Române față de o persoană care reprezintă, fără nici o îndoială, fundamentul vieții intelectuale, spirituale și duhovnicești a învățământului teologic clujean și nu numai.

Născut la data de 16 mai 1898, în comuna Cristian, județul Brașov, și provenind dintr-o familie cu tradiție în educație, tatăl său, Nicolae Munteanu, fiind învățător în Cristian, tânărul Liviu Galaction a beneficiat de o formare inițială solidă, influențată de contextul multicultural al comunei și de modelele educaționale ale părinților și bunicilor săi. După finalizarea ciclului primar de învățământ în comuna natală, anii petrecuți la Gimnaziul grec-ortodox român din Brașov (1908-1917) și la Institutul Seminarial Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1917-1920), precum și studiile universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți (1920-1922), unde a obținut și doctoratul în teologie (1923) au fost definitorii pentru formarea teologică a lui Liviu Galaction Munteanu.

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Activitatea sa academică a fost influențată de personalități teologice ale vremii, iar legăturile cu colegii săi au contribuit la crearea unor relații de prietenie pe termen lung, cum a fost lunga sa prietenie cu Gheorghe Stănescu, viitorul profesor de Istorie bisericească universală, sau cu Nicolae Colan, viitorul Episcop al Clujului și Mitropolit al Ardealului. Însă perioada cu adevărat importantă pentru biografia sa este legată de regimurile totalitare instaurate în România.

Cercetarea vieții Sfântului Liviu Galaction, mai ales în timpul acestor regimuri, nu ar trebui să elogieze viața și martirajul unuia dintre cei mai remarcabili teologi și preoți ai teologiei transilvănene – acestea se impun prin modul în care Părintele Liviu Galaction Munteanu a trăit și a murit pentru cauza și idealul Bisericii -, ci ar trebui să servească drept un mijloc esențial de conservare a memoriei colective în contextul represiunii totalitare și un model sau o paradigmă pentru noi, cei care nu am trăit acele vremuri de opresiune și care avem nevoie de asemenea modele de verticalitate și mărturisire. De asemenea, cercetarea vieții sale trebuie să constituie o abordare esențială și nealterată a biografiei, prezentând viața și martirajul Părintelui Liviu Galaction Munteanu într-un mod care nu permite cosmetizarea sau simplificarea complexității umane a pătimirii sau portretizarea acesteia într-un șablon specific martiriologiilor bizantine târzii. De aceea, trebuie să abordăm viața Părintelui Liviu Galaction prin fidelitatea față de realitățile crude și adesea dureroase ale existenței în diferite perioade de opresiune a Bisericii, reflectând în mod autentic atât virtuțile, cât și vulnerabilitățile umane ale epocii. Acest tip de cercetare a unei aghiografii trebuie, de asemenea, să ilustreze cum, în ciuda imperfecțiunilor și a neajunsurilor umane, sociale, economice și politice, personalitățile de marcă ale Bisericii pot atinge înălțimi remarcabile ale sacrificiului și dedicării pentru misiunea Bisericii.

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu, a cărui viețuire se întrepătrunde cu perioadele cele mai întunecate ale secolului al XX-lea din România, reprezintă un exemplu al rezistenței duhovnicești în fața dușmanilor exteriori și interiori ai Bisericii.

În timpul dictaturii lui Carol al II-lea, învățământul teologic a suferit „raționalizări” semnificative, precum cele cauzate de legislația din anul 1938, ceea ce a afectat modul în care teologia era predată și practicată în România. Aceasta a impus restricții și a modificat dinamica vieții religioase, context în care Părintele Liviu Galaction Munteanu, ca rector al Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj (1937-1940), a fost nevoit să adapteze activitatea academică, educativă și pastorală a instituției. Biografia sa captează aceste schimbări, arătând modul în care a răspuns provocărilor academice și administrative impuse de regim și cum și-a dedicat viața slujirii Bisericii și pregătirii viitorilor clerici într-o perioadă cu mari schimbări economice și politice.

Perioada ocupației horthyste a Clujului aduce în discuție un alt aspect crucial al mărturisirii Părintelui Liviu Galaction Munteanu, care fusese ales rector al Academiei Teologice din Cluj pentru un nou mandat (1940-1943). În ciuda presiunilor și pericolului constant, el a ales să rămână în Cluj, cu toate că doi dintre copiii săi au părăsit Ardealul ocupat, refugiindu-se la Sibiu, refuzând să părăsească în vreme de criză orașul, comunitatea sa academică, dar și pe Episcopul Nicolae Colan, singurul ierarh ortodox român din Transilvania cedată. Această decizie a evidențiat angajamentul său față de principiile sale și față de teologia clujeană, pe care, în cele din urmă, a încercat să o salveze de la dispariție.

Preotul Liviu Galaction Munteanu împreună cu Episcopul Nicolae Colan la o sfințire de biserică – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Mai departe, sub dictatura comunistă, Părintele Liviu Galaction, ca rector al Institutului (1948-1952), a întâmpinat probabil cele mai dure încercări, de la desființarea Institutului Teologic de grad universitar din Cluj (1952), la expulzarea la Bistrița (1952-1958) și urmărirea zilnică a activității sale, până la condamnarea, detenția și moartea brutală în închisoarea de la Aiud, pentru răspândirea unei programe analitice pentru catehizare (1958), care făcea parte, în cele din urmă, din misiunea fundamentală de propovăduire a Cuvântului de către Biserica Ortodoxă Română.

După cum se poate constata din documentele vremii, preotul Liviu Galaction Munteanu nu a fost un martir al Bisericii doar din pricina unei neșanse de a nu fi supraviețuit în închisoare, ci martirajul său se constată prin educația, felul de a fi, de a viețui și de a se raporta la Adevăr, până la moartea martirică în închisoarea din Aiud. Întreaga sa viață reprezintă un testament al credinței neclintite și al rezistenței împotriva opresiunii de multe feluri.

Chiar și ofițerul de Securitate, văzând atitudinea sa în fața condamnării sau chiar a morții, scrie în raportul său următoarele despre Părintele Liviu Galaction Munteanu:

„Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea și vrea să fie până la urmă credincios jurământului său față de Biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească), la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la Patriarhie, care tot pentru Biserică au fost arestați. Arată că numele acestora, cât și al său, va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat”

(Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 2704, Vol. 1, ff. 62-64)

Părintele Liviu Galaction Munteanu – Mărturisitor în temnițele comuniste

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe doxologia.ro

Protosinghelul Grigorie Benea

articol preluat de pe doxologia.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu s-a născut în ziua de 16 mai a anului 1898, în localitatea Cristian (județul Brașov), în familia învățătorilor Nicolae și Maria (născută Bârsan). Provenind dintr-o veche familie de luptători pentru drepturile românilor (străbunicul său luptase în revoluția din 1821 alături de Tudor Vladimirescu, refugiindu-se în Ardeal după eșuarea ei, bunicul său „luptase pentru ridicarea materială a românilor”, iar tatăl său întemeiase prima școală românească din Cristian), părintele Liviu Galaction avea să ducă mai departe vrednica moștenire a familiei sale. A urmat școala primară în satul natal, apoi Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1909-1917), înscriindu-se la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu. Tânăr student în anul II, este pe punctul de a părăsi studiile teologice pentru a se reprofila spre silvicultură, dragostea puternică pentru natură fiind, de altfel, o trăsătură ce l-a caracterizat întreaga viață. Intervenția viitorului Mitropolit Nicolae Bălan (pe atunci profesor la Institut) se va dovedi decisivă, părintele hotărând în urma unei discuții cu el să se dedice definitiv slujirii lui Dumnezeu. A absolvit Institutul în anul 1920, înscriindu-se apoi la studii doctorale în cadrul Facultății de Teologie din Cernăuți. În anul 1924 obține titlul de doctor.

Cu un an înainte, în 1923, s-a căsătorit cu Silvia Popa, împreună cu care au avut trei copii: Didina (moartă într-un accident tragic, în anul 1948, în timpul unei drumeții în munți, eveniment ce-l va marca profund), Sergiu (absolvent al Facultății de Medicină) și Lia. Odată cu înființarea Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj, în 1924, mai multe posturi de profesori au fost scoase la concurs, condiția înscrierii fiind deținerea titlului de doctor în teologie. Tânărul Liviu Galaction participă și câștigă postul de profesor de Isagogie, Exegeză și Arheologie Biblică. Își va lega aproape întreaga activitate didactică de Academia Teologică din Cluj (devenită în 1948 Institut Teologic de grad universitar): în septembrie 1924 a fost numit profesor de studii biblice pentru catedrele de Vechiul și Noul Testament, secretar al Institutului, apoi duhovnic între 1926-1928 și rector între 1937-1943 și 1946-1952 (până la desființarea Institutului de către autoritățile comuniste). În toată această perioadă a publicat intens, scriind o multitudine de articole, studii și cărți mai ales în domeniile sale de specialitate (Vechiul și Noul Testament).

Apreciind aptitudinile sale deosebite, Episcopul Nicolae Ivan l-a hirotonit diacon în martie 1925 și preot în februarie 1927. La 5 noiembrie 1933, cu ocazia sfințirii Catedralei Ortodoxe din Cluj, a fost hirotesit iconom stavrofor.

Începând cu anul 1924 a făcut parte din Asociația „Credința Ortodoxă” a studenților de la Academia Teologică din Cluj, lucru ce avea să-i fie imputat – în mod destul de neașteptat chiar și pentru justiția comunistă – în cadrul anchetelor de mai târziu. În 22 noiembrie 1939, când regele Carol al II-lea a desființat toate asociațiile studențești și le-a transformat în Cohorta Frontului Național Studențesc, părintele a depus jurământul în calitate de comandant al acestei Cohorte – secțiunea Teologie, divizia Cluj.

Între anii 1934-1944 a fost secretar și redactor al revistei Viața Ilustrată, editată de Episcopia Clujului, publicând o multitudine de articole religioase și culturale, dintre care unele cu pronunțat caracter apologetic anti-comunist și anti-sovietic. A mai publicat și în alte periodice ale vremii. Cităm, de pildă din articolul „Creștinismul ca temelie a vieții sociale”, apărut în revista Renașterea a episcopiei Clujului în ianuarie 1938, cuvinte mai actuale ca niciodată: „Oare poate crede cineva că legătura magică dintre oameni se poate găsi în vreuna din ideologiile sociale, ieșite din nebuneasca încercare de a destrăma tot ceea ce a creat creștinismul până acum? Înșelăciune. La ce rezultate au ajuns socialismul, comunismul, marxismul, bolșevismul? Întronat-au altruismul în lume, sfărâmat-au distanța dintre clase sociale, dintre oameni? Dimpotrivă. [...] Cei mai fanatici propagandiști ai acestor ideologii nu sunt decât niște abili mânuitori ai cuvântului ademenitor, niște vânători după puterea de stăpânire, de încătușare a libertății individuale. Ajunși în fruntea piramidei, societatea pentru ei este o turmă inconștientă bună de mânat cu biciul. Orice drept oprimat, orice părere înghețată pe buze. Da, realizează o legătură în societate, este legătura durerii, a suferinței fără glas, a morții brutale care pândește la fiecare pas. Toate aceste -isme nu pot avea credit, cuvântul lor – opiu amețitor, plin de dezamăgiri”. Inutil să spunem că astfel de cuvinte au constituit unul dintre punctele centrale pentru care părintele a fost nu doar arestat și anchetat, ci și urmărit intens de Securitate, odată cu ajungerea comuniștilor la putere. Prin prisma lor, autoritatea politică avea să se raporteze până la sfârșit la părintele Liviu Galaction ca la un dușman înverșunat, fie că acesta se manifesta public sau nu. Trebuie să menționăm aici că, pentru Securitate, acuzațiile de anti-comunism, anti-materialism și anti-semitism sunt puse aproape constant în „aceeași oală”. Părintele Liviu Galaction va sancționa acest lucru la anchetă, asumându-și deschis acuzația de anti-comunism, însă niciodată pe cea de anti-semitism. „Î: Precizează dacă înainte de 23 august ai scris și publicat articole cu caracter anticomunist, antimaterialist și împotriva evreilor? R: Nu am scris și publicat niciun articol în care să fiu împotriva evreilor. Recunosc faptul că înainte de 23 august 1944 am scris articole care au avut conținut anticomunist și antimaterialist”. Trebuie spus aici că părintele nu a făcut niciodată politică partinică, lucru afirmat de el răspicat inclusiv în cadrul anchetelor de mai târziu. Astfel, nici măcar Securitatea, maestră la așa ceva, nu i-a putut atribui sau nu l-a putut forța să recunoască vreo afiliație politică, toate fișele sale menționând explicit acest lucru.

Odată cu cedarea Ardealului de Nord, părintele alege să rămână la Cluj alături de Episcopul Nicolae Colan, deși familia lui se refugiază în România. Va deveni, astfel, unul din oamenii de nădejde ai episcopului clujean în acele vremuri de mare cumpănă, rămânând astfel până la sfârșitul vieții sale. Acest lucru va constitui, la rândul lui, un alt motiv de suspiciune în ochii Securității de mai târziu: „Este omul cel mai de încredere al Episcopului Nicolae Colan,” găsim scris într-o caracterizare. Merită să menționăm că lucrările sale cele mai importante sunt publicate în perioada stăpânirii horthyste, probabil ca o încercare a părintelui de a întări cultura românească aflată sub asediul ocupației străine. Este vorba mai ales de cărți de popularizare adresate credincioșilor de rând și reunite în colecția „Cărțile vieții”, ca de pildă Viața Mântuitorului Hristos povestită pe înțelesul tuturor (1941), Viața Sfântului Apostol Pavel (1942), Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (1943), Viața Sfântului Apostol Petru (1944) și altele. Tot din această perioadă se păstrează mărturia fiicei părintelui, care vorbește despre încercările tatălui său de a-i ajuta nu doar pe românii aflați sub stăpânire horthystă, ci și pe evreii amenințați cu exterminarea: „Știu că tata a contribuit la înscrierea în Academia Teologică a trei tineri evrei și, în acest fel, la trecerea lor peste graniță, până la Sibiu, scăpându-i de la deportare și de la o moarte aproape sigură”.

Eliberarea Ardealului nu face altceva decât să înlocuiască o ocupație cu alta, mai perfidă și mai periculoasă. Continuăm mărturia fiicei părintelui: „În 1944, la înaintarea trupelor sovietice pe frontul de apus, casa ne-a fost temporar ocupată și folosită întâi ca secție de chirurgie, apoi cantină a trupelor rusești, perioade în care, în vâltoarea războiului, o parte a lucrurilor din casă ne-a fost efectiv spulberată”. În aceste vremuri grele, conștiinciozitatea și hărnicia părintelui se vor dovedi salvatoare, dragostea sa de natură fiind canalizată spre grădinărit, care devenise o necesitate pentru supraviețuire: „Viața sa era de o rigoare extraordinară, bine drămuită între familie, catedră și hobby-ul său, devenit atunci necesitate, grădinăritul și pomicultura. Studia, scria mult, își pregătea cu temei cursurile, lucrările, predicile, conferințele”.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, crucea părintelui Liviu Galaction devine cu atât mai grea, pentru că va trebui să găsească un mod de trai sub un regim pe care-l detesta, îl considera ilegitim și împotriva căruia scrisese vehement. Din informațiile pe care le avem, vedem că părintele a înțeles cu deplină luciditate urgia ce se abătea asupra țării, cât și faptul că, pentru a ieși la liman, Biserica va fi nevoită să se adapteze unei situații imposibile, care presupunea atât asumarea curajului mărturisirii, cât și precauția și discernământul necesare supraviețuirii sub un regim ostil. Experiența vieții sub stăpânire maghiară desigur că îi va fi fost de folos în acest sens.

Semnul văzut al persecuției religioase ce se prefigura vine în anul 1948, când religia este scoasă în afara școlii, academiile teologice sunt desființate, iar Academia Teologică din Cluj este înlocuită de Institutul Teologic cu grad universitar. În calitate de rector, părintele Liviu Galaction va duce o luptă acerbă pentru salvarea tradiției universitare teologice clujene. Pe de o parte, grija sa se va îndrepta asupra profesorilor, pe care va încerca să-i fidelizeze și să-i solidarizeze în fața încercărilor noii Securități de semănare a discordiei și suspiciunii. Totodată, îi va îndemna pe profesori să se poarte cu multă atenție, pentru a nu provoca autoritățile politice, sfătuindu-i: „să-și scrie cursurile, să nu vorbească nimic decât ceea ce au scris, pentru a avea întotdeauna act justificativ [...] și a nu aduce prejudicii Institutului”. Tot din această strategie de a adormi vigilența Securității face parte și înscrierea sa, în anul 1948, în Frontul Plugarilor, alături de mai mulți profesori de la Teologie. Strategia nu va da însă roadele scontate. Pe de o parte, „antenele” organelor erau prea bine puse la punct: „De la instaurarea regimului de democrație populară în țara noastră, Munteanu Liviu a refuzat orice colaborare cu regimul sub pretextul că nu a făcut niciodată politică. În anul 1948 [...] a intrat în Frontul Plugarilor, unde însă nu a depus niciun fel de activitate”. Pe de altă parte, însăși firea demnă și neduplicitară a părintelui îl va „trăda” repede: într-o ședință de lucru va intra în conflict deschis cu însuși conducătorul organizației, pe nume Balomiri, neputând să se abțină de la a combate acuzele pe care acesta le aducea Mitropolitului Andrei Șaguna. Ca urmare a acestei polemici, va înceta complet activitatea în cadrul Frontului. Astfel, încercarea sa de a evita vizorul Securității a avut prea puțin succes, părintele fiind receptat drept unul dintre exponenții principali ai rezistenței anti-comuniste clujene: „Are o atitudine dușmănoasă față de regimul actual. El este centrul reacțiunii care există la Teologie. Nu s-a observat însă până în prezent vreo manifestare fățișă contra regimului. Caută să se abțină de la orice fel de manifestații contra regimului democratic, fiind foarte prudent”. De altfel, paranoia organelor de Securitate era de așa natură, încât până și faptul că în cuvântările sale folosea expresii ca „lupta neamului românesc” sau „Biserica neamului românesc” constituia pentru regim o modalitate de răspândire a „otravei naționaliste”.

Însă, pe lângă profesori, desigur că grija sa s-a îndreptat mai ales asupra tinerilor studenți teologi, viitorii slujitori ai Bisericii. În acest sens, părintele Liviu Galaction a încercat pe cât i-a stat în putință să-i pregătească pentru desfășurarea misiunii preoțești în contextul unor vremuri tulburi și adverse, punându-le înainte rolul decisiv pe care îl aveau în păstrarea ființei creștine a poporului român. „Mai ales în împrejurările de azi”, spune el într-un discurs ținut pe 6 decembrie 1950, „Teologia trebuie să fie conștientă de marele rol pe care trebuie să-l joace în viața neamului românesc. Niciodată în trecutul nostru Biserica nu a fost la așa de mare răspântie de drumuri”. În cuvântările sale adresate studenților, părintele nu va înțelege să facă rabat față de linia de mărturisire a credinței, chiar dacă aceasta a însemnat acutizarea graduală a conflictului dintre el și regim. Un punct de maximă tensiune al acestui conflict îl constituie un discurs pe care părintele Liviu Galaction l-a ținut studenților la începutul anului 1952, atunci când și-a dat seama că Securitatea duce eforturi intense de infiltrare a Institutului Teologic. „În institutul nostru se găsesc 3 grupuri de studenți teologi: prima grupă și aceștia sunt cei mai puțini, sunt studenți serioși, adevărați preoți de mâine în care putem conta. [...] A treia grupă și aceștia sunt cei mai periculoși, sunt uneltele „Securității” care, în calitate de informatori, duc toate știrile care pot duce la desființarea noastră ca institut. Noi trebuie să descoperim pe acești studenți și să-i îndepărtăm, or acest lucru îl putem face dacă toți îmi veți fi în jurul meu și îmi veți da concursul. Până atunci, fiecare să fiți atenți ce vorbiți și în special să fiți solidari. Solidaritatea noastră va fi singurul lucru care ne va menține”. Această informație a pus pe jar autoritățile, fiind necesară intervenția Direcțiunii Generale a Securității înseși, care ceartă organele de la Cluj pentru că lăsaseră ca munca lor să fie deconspirată. Pentru a lua măsuri împotriva acuzației de infiltrare a Teologiei, s-a hotărât „crearea a încă unui informator calificat din rândul profesorilor și a doi informatori din rândul studenților”.

Trebuie spus aici că, din dosarul părintelui, se poate constata disprețul pe care îl avea față de informatori, perspicacitatea în a-i depista și chiar o anumită tendință de a-i confrunta deschis în privința colaborării lor cu poliția politică. Unele momente găsite în dosare sunt de un tragi-comic demn de romanele polițiste, de pildă când părintele îi pune înainte unuia dintre informatorii săi „principali” faptul că știe că multe dintre acțiunile Securității împotriva lui sunt cauzate de notele acestuia. „Munteanu a afirmat față de [sursă] că are o persoană sus pusă la Minister care i-a comunicat că acesta [sursa] l-ar săpa pe el [...], făcând rapoarte că ar fi scris articole anticomuniste în Viața ilustrată. [Sursa] a negat acest lucru, cerându-i admiterea prestării jurământului, singura formă de convingere. Atunci Munteanu și-a cerut scuze și a spus că nu este nevoie, ci probabil din altă parte îi vin atacurile”. Considerăm că este de prisos să comentăm cinismul situației, cu atât mai mult cu cât informatorul se conspiră pe el însuși chiar în nota informativă.

Dosarul dedicat anului 1952 relevă eforturile supraomenești duse de părintele Liviu Galaction (împreună cu episcopul Nicolae Colan) pentru a salva Institutul Teologic de la desființare, prin dese drumuri la București și intervenții la toate forurile competente. Pe lângă dușmanii din afară, părintele avea, cum am văzut, și o multitudine de dușmani dinăuntru, care subminau toate eforturile sale. Cu toate acestea, părintele a luptat eroic, mobilizându-i pe studenți ca să strângă fonduri pentru finanțarea Institutului (în gravă criză economică în urma reformei monetare din 1952) și crezând până la capăt ca va putea evita soarta tristă a închiderii Institutului. Mai multe note din acea perioadă redau dramatismul situației. În cuvântul său de sfârșit de an, pe 22 iunie 1952, rectorul spunea: „Institutul Teologic Ortodox a fost contopit cu acela de la Sibiu, neștiindu-se unde va funcționa, la Cluj sau la Sibiu, și a încurajat pe studenți, asigurându-i că toți vor fi repartizați la celelalte institute din țară, Sibiu sau București, așa că vor avea putința să-și continue studiile”. Încă se credea că institutele vor fi contopite, existând șansa ca activitatea să poată fi continuată la Cluj. Realitatea dură avea să iasă la iveală peste doar patru zile, pe 26 iunie, la sinodul mitropolitan de la Sibiu: „Deși în Sinod[ul B.O.R.] s-a discutat că se contopesc cele două institute, Bălan Nicolae a spus că Institutul din Cluj este pur și simplu desființat [.]. S-a iscat o discuție foarte vehementă, în urma căreia a vrut să ia cuvântul și Dr. Munteanu Liviu, dar i s-a făcut semn din partea celorlalți ca să tacă. Pe la orele 8 seara, Colan și Munteanu s-au ridicat, refuzând să mai participe la discuții și refuzând invitația la masă a Mitropolitului Bălan”.

Părintele Liviu Galaction Munteanu, deși rector și teolog de marcă, nu a fost mutat (spre deosebire de alți profesori de la Cluj) la Institutul Teologic de la Sibiu, exclusiv din cauza „atitudinii lui antidemocratice”. Pentru a fi sigură că o eventuală mutare a sa la Sibiu nu se va realiza, Securitatea chiar i-a înscenat – cu două zile înainte de desființarea Institutului – un proces legat de un aparat de radio pe care și l-ar fi însușit ilegal. Organele de Miliție l-au ridicat chiar în timpul unui examen, reținându-l pentru o zi, cu scopul evident de a-l intimida. Toate acestea au constituit o lovitură puternică pentru părintele Liviu Galaction, o notă menționând că „este foarte abătut și disperat”, „manifestându-se la tot pasul că a fost lovit grav”. Dezamăgirea lui era așa de mare, încât îl băteau chiar gânduri „de a se retrage complet din luptă”. Tot în această perioadă, își pierde peste noapte și casa personală, care a fost naționalizată și preluată ca locuință de un ofițer de armată. Despre aceasta găsim doar o notă vagă la dosar: „A continuat să-și manifeste ura față de regim, pentru că i s-a naționalizat casa proprietate și a fost scos din casă”.

Totuși, a depășit aceste momente grele și, „fiind susținut de episcopul Nicolae Colan”, a fost numit preot slujitor în parohia Bistrița II, „Sfinții Trei Ierarhi”, la 15 septembrie 1952. A rămas acolo vreme de șase ani, timp în care și-a continuat cu aceeași consecvență și dedicare activitatea de slujitor, dar și pe cea de mărturisitor și apologet al credinței în fața asaltului ateist-materialist. Astfel, o primă activitate a fost inițierea unui ciclu de predici, intitulat „Despre crearea omului și a lumii”, în care demonta cu argumente filosofice și științifice teoria evoluționistă. Notele referitoare la aceste predici abundă în dosarele de la Securitate: „După ce a fost mutat la Bistrița ne-a fost semnalat că a ținut mai multe conferințe la biserică, unde a combătut teoria științifică despre apariția și evoluția omului pe pământ, spunând și dând de înțeles că cele spuse de știință sunt minciuni, preamărind teoriile idealiste și mistice”. Desigur că un astfel de discurs, rostit pe față în biserică, a avut darul de a atrage interesul și admirația credincioșilor, care au început să participe la ele în număr tot mai mare („menționez că aceste predici au avut influență asupra credincioșilor întrucât numărul participanților a crescut progresiv”), dar și îngrijorarea organelor represive, care îl receptau pe părintele prin același filtru ideologic neschimbat: „ne-a fost semnalat că ar desfășura activitate ostilă prin îndemnarea credincioșilor de-a nu se supune diferitelor hotărâri ce se i-au [sic!] precum și propagarea misticismului în rândul populației din acest oraș”.

Pentru a contracara și supraveghea această activitate misionară, Securitatea a luat în mod evident măsurile de rigoare, recrutând mai mulți informatori din cercul apropiat al părintelui și stabilind un plan foarte bine pus la punct de măsuri împotriva lui. Doar pentru a ilustra modul de operare a instituției în cauză, o să dăm o notă care arată cum se realiza infiltrarea unui informator: „Va fi instruit informatorul Covaci Vasile, inf. calificat de a intra în anturajul preotului Munteanu L. prin o legendă bine studiată înpreună cu tov. șef al Raionul. Întrucât sa constatat că între preotul Munteanu și preotul G. V. din Bistrița există mari contradicții se va face o reclamație în numele lui G. V. adresată către raionul P.M.R. prin care va demasca pe Obectiv, care la urmă să fie perdută de către G. V., iear inf. să o găsească și cu care va merge la Munteanu arătândui acest lucru. Aceasta va fi făcută cu scopul de a apropiea pe inf. față de Obectiv [sic!]”.

În ciuda tuturor acestor măsuri, părintele își va vedea în continuare de treabă, e drept cu mai multă grijă decât în perioada activității sale la Cluj. O notă din această perioadă a unuia dintre informatorii recrutați îl prezintă într-o lumină pozitivă, preocupat exclusiv de probleme duhovnicești și evitând orice afirmații ce ar fi putut să fie interpretate în sens politic: „Este un om prudent, se ferește de orice conversație ce nu îi convine, preferă mai mult discuțiile biblice, în care este foarte stăpân. Stă mai mult acasă, scriind la o recenzie sau un tratat asupra noului testament, își are planificat în fiecare zi câte pagini să scrie și e de o voință mare. Seara obișnuiește să facă câte o plimbare de o oră. Este foarte pătruns de studiul său biblic, pe care îl aduce mereu în discuțiile ce le are”. Printre interesele sale și activitățile documentate de dosare era și educarea religioasă a tinerilor, cea care avea să-i aducă în puțin timp arestarea. Deși șederea la Bistrița a trăit-o ca pe un exil (familia îi rămăsese în Cluj și se întâlneau doar periodic), părintele aborda situația cu împăcare și liniște sufletească: „Timpul pe care îl stau acum la Bistrița este pentru mine o mare învățătură. Și voi putea răbda încă situația aceasta pentru că știu și eu că, după nori, vine și soare”.

Părintele se va întoarce la Cluj în contextul instalării episcopului Teofil Herineanu ca păstor al urbei ardelene (decembrie 1957) și a dorinței acestuia de a reînviora activitatea misionară și pastorală din Eparhia Clujului. În acest sens, episcopul se înconjoară de oameni energici și capabili, unul dintre ei fiind și părintele Liviu Galaction Munteanu. Pe 1 iunie 1958, acesta este numit vicar administrativ al episcopiei clujene, asumându-și noua responsabilitate cu dedicarea și seriozitatea ce-l caracterizau. Un loc central în planul de măsuri menite să îmbunătățească viața duhovnicească din eparhie era ocupat de educarea religioasă a tinerilor, pe care atât părintele Liviu Galaction, cât și episcopul Teofil, o considerau soluția pe termen lung pentru supraviețuirea Bisericii și contracararea politicii opresive a regimului ateu. În acest sens, pe 20 august 1958 este organizată o conferință cu protopopii eparhiei la care se discută, printre alte subiecte, și problema catehizării credincioșilor – tineri și adulți. Pentru a sistematiza activitatea la nivelul întregii eparhii, se hotărăște organizarea de ore speciale de cateheză în cadrul și perioada prevăzute de lege. Conform informațiilor din dosare și declarațiilor de la anchetă, unul din protopopi ar fi cerut un manual care să-i ajute în desfășurarea lucrării catehetice, la care episcopul Teofil l-a indicat expres pe părintele Liviu Galaction, spunând: „Avem omul cu știință care să vă pună la dispoziție acest material”. Grijii pe care un alt protopop a manifestat-o referitor la legalitatea demersului și la eventualele probleme ce ar fi putut apărea, episcopul i-a răspuns cu aceeași promptitudine: „Precum alte culte au dreptul să facă catehizație, și noi avem dreptul acesta”.

Ca urmare a celor hotărâte și a solicitării protopopilor, părintele Liviu Galaction îi cere părintelui Ioan Bunea, profesor la Seminarul Teologic Ortodox, să redacteze schematic un plan de cateheze atât pentru elevi (pe 3 cicluri de vârstă, pentru clasele I-VI), cât și pentru adulți. Pe baza Catehismului de la Sibiu și a Cărții de învățătură de la București, părintele Bunea redactează în câteva zile programa catehezelor pentru elevi (4 pagini, cuprinzând doar titlurile lecțiilor ce urmau a fi predate), iar peste încă o săptămână definitivează și programa catehezelor pentru adulți. Având materialul pregătit, părintele Liviu Galaction Munteanu trimite pe 3 septembrie 1958 o adresă tuturor protopopiatelor din eparhie, în care – pe lângă planul propriu-zis – dă și indicații pentru folosirea lui: „În adresă le făceam cunoscut că le trimitem «Programa analitică» a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul 1958/1959 și le ordonam să multiplice și să difuzeze pentru toți preoții din protopopiat de urgență această programă, pentru ca învățământul catehetic să se poată organiza și funcționa unitar în toate parohiile noastre. Preoții să fie îndrumați a-și face schița la toate lecțiile ținute. Lecțiile să se țină sâmbăta după masă ori duminecă înainte de Liturghie, la latitudinea preoților”.

Programa apucă să fie răspândită în doar 5 din cele 12 protopopiate, din cauza a două incidente aparent lipsite de importanță, ce s-au petrecut în protopopiatul Năsăud: preotul Cornel Briciu din Tăure a mers cu programa la directorul școlii din sat, cerându-i pe elevi pentru a face cateheză cu ei în curtea școlii, în timp ce preotul Dumitru Hanțiu din Romuli a mers cu ea la Sfatul Popular pentru a vedea cum poate fi pusă în aplicare. În contextul respectiv, fapta se va dovedi de o imprudență maximă (deși, evident, în mod nejustificat), stârnind reacția promptă și vehementă a organelor de Securitate. Intrate în alertă maximă (mai multe note vorbesc de „scandalul cu catehizarea”), acestea găsesc prilejul oportun nu numai de a doborî pe unul dintre oponenții vechi ai regimului, anume pe părintele Liviu Galaction, ci și de a acționa în forță pentru intimidarea Bisericii, dând o lecție exemplară oricăror preoți care ar mai fi cutezat să întreprindă acțiuni de educare religioasă a copiilor și tinerilor. Deși episcopia se sesizează și retrage imediat toate programele distribuite, încercând să prevină dezastrul, acesta nu mai poate fi evitat.

În ziua de 21 noiembrie, părintele Liviu Galaction a fost arestat, intrând în malaxorul dur și distrugător al anchetelor de la Securitate. Contactul dur cu organele de represiune poate fi cu ușurință remarcat până și din documentele acestei instituții, evident nu în mod direct, ci distins „printre rânduri”. Avem astfel o serie de „trei” prime interogatorii, în fapt unul singur despărțit formal în 3, pentru a da o aparență de „umanitate”, care se desfășoară pe parcursul întregii nopți dinspre 21 spre 22 noiembrie (primul, între orele 21.30 și 1.30 noaptea, cel de-al doilea între 1.30 și 7.30, iar cel de-al treilea între 8.45 și 10.00). Anchetat de locotenentul de securitate Constantin Murărețu, părintele descrie evenimentele legate de adoptarea programei de catehizare, exprimându-se simplu și demn (dincolo de limba de lemn impusă de anchetă), fără a adopta vreun ton de auto-demascare specific anchetelor. Declarațiile sale aproape dau impresia de a fi date „pentru posteritate”, respectiv cu conștiința că vor rămâne ca documente istorice. Încercările sale de a arăta că „programa” era menită să fie pusă în aplicare în biserică, nu în școală, între orele prevăzute de Sfântul Sinod, și că acționase în conformitate cu hotărârile conferinței cu protopopii, la inițiativa Episcopului Teofil Herineanu și cu încuviințarea împuternicitului pentru culte, nu numai că se dovedesc zadarnice, ci chiar îi vor fi imputate la proces: „Vrând să scape de răspunderea faptelor sale, în cursul anchetei, învinuitul Munteanu Liviu Galaction a încercat să arunce vinovăția care îi aparține pe seama conferinței cu protopopii și a consiliului eparhial și să se identifice cu biserica”. Vinovatul era deja stabilit și trebuia doar făcut să-și recunoască încadrarea juridică a vinovăției. În acest sens, cel mai interesant dintre interogatorii este „al doilea”, desfășurat noaptea, pe parcursul a șase ore și încheiat printr-un proces verbal de numai 3 file, în care părintele își recunoaște și asumă „vinovăția”. Ne putem doar imagina presiunile la care va fi fost supus. „Î: Cine ți-a dat d-tale dreptul și încuviințarea să inițiezi, să redactezi și să difuzezi „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959? R: Nu mi-a dat niciun for competent dreptul și încuviințarea ca să inițiez, să redactez și să difuzez „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959. Î: Arată scopul pentru care ai inițiat, redactat și difuzat „programa analitică” [...], atât timp cât nu aveai acest drept și în școală nu era ca obiect de studiu această disciplină? R: Am inițiat, redactat și difuzat „Programa analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959 cu scopul de a face educația religioasă a copiilor (s. Securității)”.

După acest prim șoc al contactului contondent cu ancheta, părintele ajunge în arestul Securității, de unde găsim în dosarul lui câteva note extrem de interesante. Ele sunt redate ca niște confidențe ale părintelui, de departe cele mai personale din tot cuprinsul dosarului, însă nu e defel limpede care e contextul în care le-a făcut sau față de cine. Nu sunt semnate cu vreun nume de informator, apar cu titlul simplu de „Notă”, iar la final poartă doar semnătura maiorului de Securitate Gruia Manea. E greu de dedus dacă sunt discuții cu un informator sau înregistrări din celulă dar, chiar și în aceste condiții, e aproape imposibil de înțeles cui să se fi destăinuit părintele în așa măsură și atât de repede. De aceea, trebuie să le tratăm cu destulă circumspecție, deși informațiile oferite sunt de cea mai mare importanță.

Conform acestor note, inițiativa legată de catehizare nu a fost defel una întâmplătoare, ci dimpotrivă, a făcut parte dintr-un demers mult mai amplu și de anvergură, gândit de la Centru și menit să aibă efecte nu doar în eparhia Clujului, ci chiar la nivelul întregii Patriarhii. Ele arată că părintele, dar și forurile superioare ale Bisericii, înțelegeau perfect miza legată de educarea religioasă a tinerilor și de războiul surd dus între Biserică și regimul totalitar ateu. Deși nu putem verifica veridicitatea notelor, ele sunt evident consecvente cu convingerile intime ale părintelui referitor la natura spirituală demonică a comunismului și a politicii dusă de stat. „Numitul arată că, timp de 14 ani, s-a dus o luptă tăcută între biserică și stat, arătând că deznodământul trebuia să se întâmple, deoarece conducătorii statului, cât și politica partidului comunist, văd în biserică și reprezentanții ei pe cei mai mari dușmani. Scopul său, cât și al majorității reprezentanților bisericii, este de a arăta dreptcredincioșilor adevărata stare a lucrurilor, de a-i face să strângă rândurile în jurul bisericii și a-i aduce pe calea credinței în Dumnezeu pe acei care s-au depărtat de la această cale. [...] Este conștient că fețele bisericești nu sunt agreate de conducătorii statului dar, la rândul lor, aceste fețe bisericești caută să arate oamenilor că tocmai acești aprigi prigonitori ai bisericii sunt factorii răului infiltrat între oameni și factori principali în nenorocirile ce s-au întâmplat și se întâmplă în omenire”.

În acest context, al luptei duse de comuniști pentru a pune stăpânire asupra conștiințelor oamenilor, rolul educației religioase a copiilor se dovedește crucial. Atât părintele, cât și securiștii, conștientizează perfect acest lucru: „Dânsul, ca vicar și slujitor al bisericii timp de 35 ani, a socotit de cuviință că singura salvare este aceea ca biserica să înceapă a se ocupa de educarea copiilor și, ocupându-se de această problemă, vor putea mai ușor să atragă populația (părinții copiilor) de partea bisericii, pe calea credinței (s. Securității)”.

În cuprinsul lor, notele prezintă informații ce completează imaginea despre desfășurarea evenimentelor. Se pare că totul făcea parte dintr-un plan mult mai amplu de implementare a unui program național de catehizare a copiilor și chiar de încercare de reintroducere a religiei în școală, având sprijinul patriarhului Justinian și al altor episcopi importanți din țară. În acest sens, Clujul ar fi funcționat ca un fel de loc experimental, ca un spațiu de testare a reacțiilor autorităților, iar dacă rezultatele ar fi fost pozitive, s-ar fi trecut la aplicarea lui și în restul eparhiilor. „Înainte de a pune respectiva problemă (despre educarea copiilor) în cadrul ședinței consistoriale, episcopul i-a dat să înțeleagă că de partea sa este și înalt preasfințitul patriarh al României, Iustinian, dar că această problemă trebuie să fie trecută sub tăcere, deoarece constituie un secret al bisericii și înalt preasfințitul patriarh nu este văzut bine de conducătorii statului și în special de către C.C. al P.M.R., însă l-a asigurat de sprijinul său când va fi timpul. La fel, numitul episcop i-a confiat că această problemă la rândul ei va fi cunoscută și de către ceilalți episcopi din țară, însă ca punte de încercare se va pune în aplicare în cuprinsul regiunii Cluj și dacă va reuși apoi în întregime în cadrul tuturor episcopiilor din țară, apoi se va extinde și în școli, la fel cum a fost în trecut în cadrul învățământului”. În alt loc găsim și modul în care s-ar fi realizat trecerea orelor de religie în învățământul de stat. Sublinierea Securității relevă gradul de importanță acordat subiectului: „Dacă rezultatele ar fi fost bune, de care toți erau siguri, după scurt timp, prin intermediul părinților copiilor, urma să se facă propuneri prin diferite memorii, către conducătorii statului, pentru a se înființa în cadrul școlilor din nou orele de predare a religiei”.

Trecând acum la atitudinea părintelui Liviu Galaction referitor la arestarea sa și la toată situația dramatică în care se afla, observăm două lucruri importante. Pe de o parte, chiar la început părintele avea încă așteptări destul de mari referitor la o eventuală eliberare a sa și la faptul că acțiunea Securității se va întoarce împotriva ei înseși. „Arată că, dacă se va ajunge la un proces, este de știut că cei care vor pierde vor fi însăși comuniștii [...], deoarece numărul credincioșilor ortodocși pe țară este de 16.000.000 [...] și că aceștia, prin intermediul preoților din parohii, în curând își vor arăta nemulțumirea. Numitul arată că pentru prima dată în statul românesc este arestat un vicar și, dacă se va intenta un proces, nu se va intenta dânsului, ci direct bisericii și acest fapt va pune în lumină proastă, în cadrul opiniei mondiale, întreaga politică comunistă a statelor socialiste”. Era, în mod evident, o doză de nerealism în aceste așteptări – firești la urma urmei – care supralicitau grija Securității față de opinia publică, cât și capacitatea/ putința de reacție a Bisericii și credincioșilor.

Părintele își va da în scurt timp seama de aceasta, după cum vedem din notele ulterioare.

Speranțele sale se bazau însă și pe asigurările date de conducerea bisericească, mai ales de preasfințitul Teofil. „După terminarea ședinței, episcopul Herineanu a stat de vorbă cu dânsul (vicar Munteanu) și i-a spus să nu aibă teamă, deoarece catehizarea copiilor dacă va face vâlvă să fie trecută drept o dispoziție a sa personală, deoarece ca episcop [fost] unit, conducătorii statului nu au să aibă curajul să se lege de el, deoarece va periclita unirea”. Atingem aici un punct delicat, și anume cel al responsabilității și asumării episcopului Teofil în ceea ce privește întreg procesul. Problema este cu atât mai dificilă, cu cât sursele istorice ce ne stau la dispoziție sunt mai ales declarațiile de la anchetă (luate în condițiile știute) sau note din arhivele Securității – prin definiție organul represiunii de stat, construit pe intimidare, discreditare, dezinformare, manipulare.

Încercând totuși să elucidăm pe cât posibil situația, declarațiile de anchetă ale părintelui Liviu Galaction lasă să se înțeleagă că legătura dintre el și episcop nu era una strânsă. Dacă ar fi să ne luăm doar după ele, am putea chiar conchide că între cei doi a existat o falie. La o privire mai atentă, însă, constatăm două lucruri. Pe de o parte, părintele nu dă niciodată vina pe episcop, ci doar arată că și acesta a făcut parte din întregul demers și că și l-a asumat chiar oficial. Apoi, în tot cursul anchetei părintele nu dă nicio informație esențială referitor la preasfințitul Teofil sau, în orice caz nimic din ceea ce securiștii nu știau deja. Însă atitudinea reală a părintelui (dincolo de declarații) poate fi văzută din notele pe care le-am citat deja, care dovedesc faptul că părintele încerca cu multă abilitate să gestioneze cursul anchetei căutând, de fapt, să îl protejeze pe episcop: „El a priceput jocul domnului anchetator, dar nu este persoana care să divulge tot ceea ce știe, pentru a face rău episcopului și, odată cu aceasta, multor persoane”. „Numitul arată că aceste probleme dacă ar fi știute ar cauza mult rău episcopului și altor persoane, dar dânsul va căuta pe cât posibil ca să ferească persoana vlădicului, [...] pentru faptul că această cauză a fost comună și nu numai a lor, dar a fost o cauză pentru triumful creștinismului”. Sau, în alt loc: „Numitul arată că nu-l va trăda pe episcop și nu va arăta totul cum știe, deoarece episcopul fiind mai departe liber se va putea ocupa și de familia sa, în special de fiul său care-i doctor și de fiica sa care trebuie să termine medicina”.

La scurt timp după arestare, părintele și-a dat seama de direcția în care se îndreptau lucrurile, cât și de faptul că eliberarea grabnică pe care o aștepta era, de fapt, o falsă speranță. Atitudinea lui în momentul conștientizării acestei situații dure este una exemplară, dovedind profunda sa asumare creștină, dispusă să meargă până la capăt în mărturisirea credinței în Hristos. Cuvintele sale scot la iveală conștiința unui om care știa că suferă pentru credință și care își asuma explicit drama ca pe o jertfă martirică. Nu îți este dat să întâlnești deseori astfel de cuvinte în dosarele Securității: „Nu îi este teamă că va fi condamnat, dacă se va întâmpla aceasta, deoarece numele său va intra în istoria creștinismului alături de ceilalți martiri”. Sau: „Numitul arată că se socotește un martir ce suferă pentru cauza creștinismului, cauză pentru care comunismul luptă pentru desființarea ei [sic!]”. Și, în fine, un alt citat la fel de elocvent: „Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea, și vrea să fie până la urmă credincios jurământului față de biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească) la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la patriarhie, care tot pentru biserică au fost arestați. Arată că numele acestora cât și al său va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat. Numitul arată că nu numai episcopul Herineanu și dânsul, dar toți acei ce au jurat să slujească biserica lui Hristos sunt împotriva comunismului, care caută să păgânească biserica”.

Partea cea mai consistentă a anchetei se va desfășura în aceste prime zile de după arestare, interogatoriile care au urmat (desfășurate pe parcursul mai multor luni), neaducând informații esențiale suplimentare. Pe 2 februarie 1959, părintele Ioan Bunea va fi, la rândul lui, arestat, pentru că se făcuse vinovat de redactarea propriu-zisă a programei catehetice. O informație demnă de semnalat este că tocmai în această zi ancheta părintelui Liviu Galaction este sistată (vreme de o lună), pentru că starea sa de sănătate se înrăutățise atât de mult, încât a fost nevoie să fie operat la stomac.

Până la urmă, cei doi au fost duși la judecată în ziua de 6 mai 1959. Părintele Ioan Bunea în Memorialul său descrie situația dramatică în care au fost puși, fiind purtați în haine de zeghe (în condiția în care încă nu fuseseră formal condamnați) de la penitenciar până la tribunal și înapoi, ca un mijloc de a-i umili public și de a intimida restul clerului clujean. Procesul s-a desfășurat în cadrele specifice mascaradei de justiție comunistă, deliberarea completului de judecată durând nu mai mult de 15 minute. Ca o mică mângâiere pentru cei doi, părintele Florea Mureșan, care era deja arestat și fusese adus ca martor al acuzării, și-a retras public declarația dată împotriva părintelui Galaction Munteanu, menționând că i-a fost luată sub presiune. Până la urmă, conform sentinței nr. 193/1959 a Tribunalului Militar Cluj, avându-l în frunte pe căpitanul de justiție Ioan Țicală, părintele Liviu Galaction Munteanu a fost „condamnat la 17 ani de temniță grea, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”, iar părintele Ioan Bunea la „12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale”, pentru aceeași infracțiune. Recursul făcut de cei doi după proces a fost în parte acceptat (informații ulterioare ne arată că în urma intervențiilor făcute de episcopul Teofil Herineanu la autoritățile locale), ducând la o ușurare a condamnării. Astfel, sentința definitivă nr. 736 din 30 mai 1959 îl condamnă pe părintele Liviu Galaction Munteanu la 8 ani de închisoare, iar pe părintele Ioan Bunea la 5 ani.

Părintele Bunea povestește în Memorialul său un moment emoționant petrecut imediat după procesul lor, când au primit câteva minute dreptul de a vorbi cu familia înainte de a fi duși definitiv la închisoare. Cu acest prilej, părintele Liviu Galaction i-a spus soției sale ultimele cuvinte:

„Dragă Sisi, împacă-te cu gândul că noi nu ne mai vedem în viața aceasta. N-am considerat potrivit că a făcut bine, spunându-i soției ce i-a spus, și i-am împărtășit părerea mea, seara, în celulă, dar el mi-a mărturisit că-l stăpânește presentimentul morții”.

La câteva zile după proces, cei doi au fost duși la Gherla și închiși într-una din faimoasele „șerpării”, celule cu peste 150 de deținuți, în care oamenii trăiau în condițiile cele mai mizerabile cu putință, dormind pe jos, pe rogojini, pe sub paturi și având un singur closet în cameră. La puțin timp după aceasta, cei doi sunt despărțiți, iar părintele Liviu Galaction Munteanu ajunge la Aiud pe 31 octombrie 1959, de unde nu mai avem decât informații disparate despre el. O descriere făcută probabil la începutul anului 1961 menționează că „este caracterizat ca un element liniștit”, însă totodată că deja condițiile de detenție îl afectaseră grav, fiind „internat în spital, netransportabil”, deoarece avea picioarele paralizate. Certificatul de deces descrie pe larg chinurile prin care a trecut părintele înainte de moarte: a fost internat pe 18 ianuarie 1961 „cu tulburări de vorbire, disfazie motorie, cu pareza membrelor inferioare, temperatură generală alterată, [...] septicopioemie cu abcese multiple [...], cu dureri foarte accentuate. [...] Starea generală se înrăutățește progresiv, prezintă pierderea cunoștinței, incontinență sfincteriană, escarele progresează în toate regiunile. Temperatura se menține la valori ridicate [...], bolnavul nu poate ingera nici lichidele, prezintă ulcerații [...] la nivelul limbii și a cavității bucale. Starea generală se alterează și mai mult, intră în comă și decedează după trei zile”. Era 8 martie 1961, ziua în care părintele Liviu Galaction Munteanu, condamnat pentru că încercase să-i educe pe copii în credința creștină, a trecut la cele veșnice.

Ca o reparație morală și istorică a nedreptății la care el și părintele Ioan Bunea au fost supuși, notăm aici casarea condamnării și achitarea lor deplină de către Curtea Supremă de Justiție a României, prin decizia 2620 din 27 noiembrie 1996, ca urmare a recursului în anulare și a memoriilor depuse de copiii părintelui Liviu Galaction Munteanu.

[Ierom. Grigorie Benea (coordonator), Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, pp. 221-236]

Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (69 – 155)

23 februarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.121 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei (69/81 – 155/167) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul, slăvitul și sfințitul mucenic Policarp a fost episcop al Smirnei și unul din Părinții apostolici.

S-a născut între anii 69 și 81 d.Hr. și a mucenicit între anii 155 și 167.

L-a cunoscut personal pe sfântul apostol și evanghelist Ioan.

Prăznuirea lui se face la 23 februarie.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Coloseni 1, 10), s-a născut în secolul I și a trăit în Smirna – Asia Mică (astăzi orașul modern Izmir, în Turcia).

A rămas orfan la o vârstă fragedă și a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger.

După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunțat la toate bunurile sale și a început o viață castă, îngrijind bolnavii și infirmii.

El se simțea sufletește foarte aproape de Sf. Vucol, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredințându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, apoi hirotonindu-l în sfânta preoție.

Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme și, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.

Cu puțin înainte de a muri, Sf. Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei.

Când Sf. Policarp a fost sfințit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.

Sf. Policarp și-a condus turma cu râvnă apostolică și a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit la 20 decembrie și la 29 ianuarie), îi poartă multă dragoste și mult respect sfântului Policarp.

În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aștepta execuția, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele:

„Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, așa cum piloții au nevoie de vânt și marinarii în furtună caută un port.”

Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuție împotriva creștinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creștinilor” și „ademenitorul întregii Asii”.

În acest timp, la rugămințile credincioșilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna.

Când soldații au venit să-l ia, el i-a întâmpinat și i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.

Suferințele și moartea sa sunt prezentate în „Epistola creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine.

La judecată, Sf. Policarp și-a mărturisit cu hotărâre credința în Hristos și a fost condamnat să fie ars de viu.

Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, așa că îl pot lega doar cu niște sfori.

Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă.

Văzând că flăcările nu-și fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările.

Corpul martirului Policarp a fost incinerat.

Creștinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său la 23 februarie.

Sfântul Irineu de Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează și Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie ecleziastică (V, 20):

„Eram foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a șezut și a vorbit, cum a pășit, cum a gândit în viață, cum era înfățișarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan și cum povestea el însuși ceea ce a auzit de la alți mărturisitori ai Domnului despre viața, învățăturile și minunile Sale”.

„Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenție cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în fața lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt și binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat și și-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!”

În timpul vieții, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obștea sa și către alți oameni, dintre care singura care a supraviețuit până astăzi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe.

Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorința Filipenilor de a primi niște scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit la 20 decembrie) care erau în posesia Sf. Policarp.

Imnografie

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Policarpe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Glasul 1:

Podobie: Ceata îngerească…

Roade cuvântătoare aducând Domnului, Înţeleptule Ierarh Policarp, prin fapte Dumnezeieşti, te-ai arătat după vrednicie Dumnezeiesc ierarh, fericite. Pentru aceasta astăzi, luminându-ne cu cuvintele tale, lăudăm pomenirea ta cea vrednică de laudă preaslăvind pe Domnul..

Icos

Adăpându-te cu bunătatea înțelepciunii, ai umplut din ea turma ta de cunoștința lui Dumnezeu; și ai făcut să strălucească întreita lumină a Dumnezeirii, învățând că Tatăl este nenăscut, că Fiul este născut și că Duhul Sfânt este purces; și ai propovăduit în chip lămurit o singură Dumnezeire și o singură slavă; și păgânătatea idolilor din mijloc ai scos-o, aducând ca niște roade coapte, preamărite, sufletele celor ce cred în Sfânta Treime; întru Care ne-am botezat, întru Care și credem preaslăvind pe Domnul.

Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (23 Februarie)

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, pp. 152, 198) precizează că Sf. Policarp trebuie reprezentat un episcop bătrân, cu barba rotundă și despărțită în două.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei (69/81 – 155/167) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.

Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.

Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.

Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.

Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.

Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.

Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.

Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.

Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.

Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.

Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.

Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.

Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.

După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.

În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.

După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.

Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.

Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.

După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.

Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.

Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.

Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.

El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.

Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.

Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.

După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.

Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Cititi si:

- Martiriul Sfântului Policarp

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (240 – 310)

16 februarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.227 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (240 – 310)

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (Pamfil din Cezareea, n. ca. 240, Beirut – d. 309, Caesarea Maritima) a fost un teolog și traducător creștin, personalitate marcantă din secolul al treilea.

A urmat cursurile școlii de drept din Beirut, iar mai târziu a preluat funcții administrative în oraș.

Pleacă la Alexandria, spre a se dedica studiului “cuvintelor sfinte”.

Așa cum ne mărturisește Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viață “profetică și plăcută înaintea lui Dumnezeu“.

Pieriu, conducătorul Didaskaleionului și “noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil.

În Didaskaleion, moștenirea teologică a lui Origen era încă vie.

Se pare că aici se hotărăște Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al IV-lea.

Lucrări

În Cezareea, Pamfil s-a îngrijit de moștenirea lui Origen.

Fericitul Ieronim și Eusebiu de Cezareea relatează cu predilecție despre activitatea de colecționare a operelor lui Origen întreprinsă de Pamfil și despre hirotonisirea acestuia din urmă ca preot.

Cât de însemnată a fost activitatea lui Pamfil ca dascăl nu reiese destul de clar.

Eusebiu însuși se consideră ucenicul lui Pamfil, dacă este să ne luăm după apelativul ce i-a însoțit numele toată viața.

Activitatea științifică a lui Pamfil cuprindea în primul rând copierea lucrărilor lui Origen.

Pe lângă această activitate, este plauzibilă și ipoteza conform căreia Pamfil ar fi redactat împreuna cu Eusebiu unele excerpte din scrierile origeniene.

Mai multe manuscrise dovedesc continuarea activității biblico-critice de către Pamfil: încă aflându-se în închisoare, acesta corecta în colaborare cu un oarecare Antonin textul cărții Estera, așa cum dovedește o notă marginală scrisă de el însuși pe un Codex.

Activitatea de colecționare a literaturii creștine se pare că nu s-a limitat doar la Origen, ci și la alți scriitori ai Bisericii primare, iudei eleniști sau chiar filosofi păgâni.

Biblioteca din Cezareea devenea pentru universul creștin ceea ce reprezenta pentru lumea păgână museion-ul alexandrin.

Iar aceasta și datorită lui Pamfil.

Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar multor credincioşi. (ziarullumina.ro)

Totodată, a întemeiat şi o şcoală publică pentru învăţarea Sfintelor Scripturi. (basilica.ro)

Martiriul

De la Eusebiu aflăm și despre martiriul lui Pamfil.

În anul 303 începea persecuția creștinilor sub Diocletian și Maximian. Pamfil este arestat în jurul anului 307.

Eusebiu ne relatează că prefectul orașului, Urbanus, l-a lăsat să “depună o probă a elocinței și a cunoștințelor sale religioase“, provocându-l ulterior la aducerea jertfelor.

Atunci când acesta respinge propunerea, este aruncat în închisoare.

A fost omorât la 16 februarie 310, sub Firmilian.

Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu dânsul: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură şi Pavel din Iamnia Palestinei. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei pentru curajul mărturisirii credinţei celei adevărate în Mântuitorul Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Tot în acea vreme a pătimit şi un oarecare Iulian, care era din Capadocia. El venind în Cezareea Palestinei a văzut trupurile mucenicilor aruncate afară din cetate spre mâncare fiarelor sălbatice. Atunci, Iulian, plin de milă şi de râvnă duhovnicească, le-a îmbrăţişat şi le-a sărutat cu evlavie. Pentru aceasta a fost prins şi osândit să fie şi el omorât, fiind ars de viu. (ziarullumina.ro)

Pamfil din Cezareea (240 – 309) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Apologia lui Origen

Scrierea apologetică a lui Pamfil din Cezareea în favoarea lui Origen este o lucrare de pionierat, deoarece reprezintă prima încercare de acest fel din Biserică.

Din pacate, lucrarea nu s-a păstrat în limba originală (greaca), ci numai în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea, și acesta la rându-i un asiduu defensor al marelui învățat alexandrin.

Această apologie este rodul colaborării dintre Sf. Pamfil și discipolul său Eusebiu din Cezareea; prima carte a fost scrisa de Pamfil, în timp ce urmatoarele cinci, concepute de el, ar fi primit forma finală din partea lui Eusebiu.

În orice caz, cartea întâi a putut fi transmisă sub numele lui Pamfil, independent de celelalte cărți.

Fericitul Ieronim postulează în anul 393 două apologii, atribuind una lui Pamfil, iar pe cealaltă lui Eusebiu.

Când mai târziu Ieronim deține și citește el însuși această operă – undeva în jurul anului 399 – consideră întreaga lucrare în șase capitole ca fiind scrisă de Eusebiu și îl învinuia pe nedrept pe Rufin de publicarea primului capitol al cărții sub numele fals al Sfântului Pamfil.

Referitor la structura și conținutul întregii opere în șase cărți, se pot constata următoarele aspecte:

Eusebiu amintește că în partea a doua erau scrise informații despre viața și opera lui Origen, în timp ce a șasea carte conținea scrisori către episcopul Romei, Fabian, și către alți capi ai Bisericii, scrisori ce tratau subiectul dreptei credințe origeniene.

Ieronim amintește că în cartea a șasea fusese tematizată printre altele și disputa cu Metodius.

Dintr-o notiță a diaconului Rusticus putem conchide că în discuția învățăturilor lui Origen fuseseră invocate și citate din teologii mai vechi.

Apologia inițiala a lui Pamfil și Eusebiu putea avea următoarea structură:

- Scrisoarea introductivă a lui Pamfil

- Cartea I: Apărare împotriva învinuirilor actuale

- Cărțile II-V: Viața și scrierile lui Origen

- Cartea VI: Scrisori ale lui Origen către capii Bisericii, dispute mai noi

- Cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul.

Din toată această operă nu s-au păstrat decât prima carte ce conținea scrisoarea introductivă a lui Pamfil și cuvântul de mulțumire al lui Grigorie Taumaturgul – și anume exclusiv în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea.

Traduceri în limba română

Sf. Pamfil din Cezareea, “Apologia lui Origen“, în ~, “Apologia lui Origen“, Rufin din Aquileea, “Despre falsificarea cărților lui Origen“, Cuvânt introductiv și posfață: Georg Röwekamp, Traducere din limba latină: Cosmin Daniel Pricop, Editura Herald, Colecția Spiritualitate Creștină, București, 2009, pp. 25-123.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Pamfil şi al celor împreună cu dânsul

Glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pamfil

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (240 – 309) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Pamfil era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos.

În Cezareea Palestinei au pătimit pentru Hristos 12 sfinți mucenici care s-au învrednicit de darul proorocesc și apostolesc. Ei au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar cel întâi, cu numărul și cu rânduiala, era Sfântul Pamfil, presviterul acelei cetăți. El era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valent, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înțelegerea, că deși era bătrân, totuși ascuțit la minte, căci știa pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credință, arzător cu râvnă dreptei credințe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceștia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncați în temniță, au stat într-însa doi ani, până ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniți din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos și osândiți în Cilicia la săparea minelor de aur, niște tineri, frați după trup și după duh, cinci cu numărul, petrecându-i din Egipt până în Cilicia, când se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrând ei pe poarta cetății, i-au întrebat străjerii, cine sunt și de unde vin. Iar ei, netăinuind adevărul, au mărturisit că sunt creștini și patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins și i-au aruncat în temniță ca pe niște tâlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniță pe sfinții tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniți: Pamfil, Valent și Pavel, și i-a pus ighemonul înaintea judecății sale și a păgânului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întâi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoșându-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dânșii, care era mai mare de ani, punându-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dânsul și despre prietenii săi că sunt creștini. Apoi, întrebându-i despre nume, cel dintâi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil și al cincilea Daniil. Căci, lepădând acești sfinți tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli și care li se puseseră de închinătorii lor părinți, în locul acelora s-au numit cu nume proorocești, adeverind la arătare că sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci și cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînțelegând numele celor cinci sfinți, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moștenirea sa netrupească și duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, având în minte cuvântul apostolului către gălăteni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor”. Apoi, de cuvântul cel către Evrei: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu și de Ierusalimul cel ceresc”. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul și în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfânta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea când Adrian, păgânul împărat al Romei, a zidit în locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Țiț, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia și a prihănit toate locurile cele sfinte, astupând Mormântul Domnului cu pietre și cu țarină și punând idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decât Elia. Aceasta o făcuse vrând să piardă de pe pământ pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgânii închinători de idoli aproape 200 de ani, până la venirea credinciosului împărat Constantin și a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăției lui Dioclețian, când sfântul tânăr îi spunea despre Ierusalim, nu știa unde și care este acea cetate ce se numește Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tânăr, care se chema Ilie, să-i lege mâinile înapoi, să-l spânzure gol și să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul și în ce parte a pământului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creștinilor și nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-și arăta razele întâi.

Astfel grăia sfântul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc și nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînțelegând despre Ierusalimul povestit de el, credea că creștinii și-au zidit undeva acea cetate și voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfântul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creștinească, Ierusalimul. Neputând afla de la dânsul nimic mai mult decât numai mărturisirea numelui lui Hristos și spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfântul tânăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea și pe ceilalți tineri: Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil și neauzind altceva de la ei decât ceea ce auzise de la cel dintâi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul și despre Pavel și, aflând că au fost chinuiți destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ținuți în temniță atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecați, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tânăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpânul său prin curăția sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinților mucenici, a strigăt din popor: „Doresc ca trupurile sfinților să se îngroape în pământ”. Aceasta cu mare glas strigând-o, a ieșit din mulțime și a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetând și aflând că este creștin, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol și să-l bată cumplit. Și a bătut pe sfântul tânăr Porfirie atât de mult, încât tot trupul lui s-a zdrobit de răni și a căzut la pământ, încât se vedeau numai oasele goale și cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stâlp sau piatră nesimțitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mânia și cu cârpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osândit spre ardere.

Înfigând un par și legând pe sfânt de dânsul, a pus lemne împrejur și le-a aprins. Dar, când l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemând în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca și stăpânul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceștii cununi, căci Sfântul Pamfil cu soții lui nu erau încă tăiați, când Sfântul Porfirie, sfârșindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoințe, Hristos.

Pe când se ardea Sfântul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaș, anume Selevchie. Acela, după sfârșitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie și, aflându-i încă vii, tocmai când își cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfântului Pamfil despre sfârșitul cel mucenicesc al lui Porfirie și s-a bucurat Sfântul Pamfil, mulțumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinților mucenici, care și-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostașii, văzând aceea și cunoscându-l că este creștin, l-au prins și l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie și pe acela. Deci Sfântul Selevchie, care era din părțile Capadociei, ostaș viteaz și vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creștinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rânduiala ostășească și de cinste și fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncați pe ulițe și se îngrijea de sărmani și de săraci. În acel timp mucenicul, împărtășindu-se cu sfinții mucenici și cu mărturisitorii, s-a dus bucurându-se către Stăpânul Hristos, Domnul.

După Sfântul Selevchie s-a sârguit a se număra în ceata mucenicilor și Sfântul Teodul, bărbat bătrân și frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toți pentru bătrânețile sale, pentru că el a trăit până și-a văzut strănepoții săi. Acela, în taină crezând în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinții mucenici care erau duși la tăiere și l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dânsul lui Hristos Dumnezeul. Văzând aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpânului său că este creștin. Întrebându-l ighemonul și aflând adevărul, s-a mâniat și mai mult asupra lui și a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfântul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca și Sfântul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios și îmbunătățit dar, mergând după o unealtă în Cezareea Palestinei și, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mâncarea câinilor, păsărilor ori fiarelor și, bucurându-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfârșitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieții celei nesfârșite de la Hristos. Ostașii care pândeau de departe și străjuiau trupurile mucenicești, ca să nu fie furate de creștinii cei tăinuiți, văzând pe omul acela străin, căzând pe trupurile cele lepădate și sărutându-le, l-au cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obișnuita cercetare, l-a judecat spre ardere și l-a ars ca și pe Sfântul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci și apostoli, au stat cu proorocii și cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăție, încoronați cu cununile biruinței. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzând paginii că nu se ating de trupurile acelea nici câinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia și să le îngroape. Deci, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie (89 – 202)

10 februarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/7.234 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie

Sfântul sfințit mucenic Haralambie (grec. Χαράλαμπος, Haralambos) a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (în Turcia de astăzi), răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.

Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Haralambie a fost martirizat împreună cu mucenicii Porfirie și Vaptos și alte trei mucenițe, în anul 202. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 februarie.

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (89 – 202) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Martiriul

Haralambie este sfântul care a trăit până la cea mai înaintată vârstă: avea 113 ani atunci când a fost torturat și martirizat.

Lucian, numit de către împăratul Septimiu Sever ca proconsul (guvernator) al cetății Magnezia din Asia Mică și al teritoriului aferent, era foarte supărat de faptul că Haralambie, preot și apoi episcop în Magnezia, reușise să convertească foarte mulți păgâni și să facă din comunitatea creștină de acolo un exemplu și pentru alții.

În plus, Lucian știa prea bine că, dacă voia să se mențină în grațiile împăratului, trebuia să se remarce și prin prigonirea creștinilor.

El a ordonat arestarea episcopului Haralambie și i-a poruncit acestuia să se închine idolilor păgâni (statuile zeilor așezate în temple).

La refuzul categoric al lui Haralambie, Lucian a dat ordin ca acesta să fie torturat până când își va renega credința și se va se închina zeilor păgâni. Torționarii săi au folosit un instrument cu care i-au jupuit pielea de pe tot corpul, supunându-l la chinuri inimaginabile.

I-au rupt carnea cu cârlige de fier și l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulțumea călăilor săi, spunând: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”.

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldați care îl păzeau, Porfirie și Vaptos au mărturisit credința lor în Hristos, dar au fost omorâți pe loc, prin tăierea capului cu sabia.

La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos și au fost și ele imediat martirizate.

Proconsulul Lucian, cuprins de mânie, a apucat el însuși instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului.

Atunci, l-a scuipat în față pe sfânt, dar gura i s-a strâmbat și i s-a întors la ceafă. Lucian, disperat, l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale și să se milostivească de el.

Sfântul martir, în bunătatea lui, s-a rugat pentru Lucian, care s-a vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulți dintre cei prezenți au trecut la creștinism, printre care și Lucian, care a căzut la picioarele sfântului episcop și l-a rugat să-l boteze.

De asemenea, proconsulul Lucian a oprit persecutarea creștinilor din provincia pe care o guverna, intenționând să-i raporteze împăratului toate cele întâmplate.

Între timp, Haralambie a făcut multe alte minuni, ca vindecarea unor bolnavi, redarea vederii unui orb, și chiar și învierea unor morți. Locuitorii întregii regiuni din jurul Magneziei au început să creadă în Iisus Hristos.

Împăratul Septimiu Sever, care se afla atunci la Antiohia (în vestul Asiei Mici), când a auzit toate acestea, a fost cuprins de mânie și a trimis o trupă de trei sute de soldați pentru a-l aresta pe Haralambie și a-l aduce în fața lui.

Soldații nu s-au mulțumit doar cu arestarea sfântului ci l-au supus și la chinuri, legându-i barba în jurul gâtului și trăgându-l de ea pe drum.

Odată ajuns în Antiohia, Sfântul mucenic a fost supus la alte chinuri: soldații împăratului i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup; însă Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.

Împăratul, uimit, a vrut atunci să-l pună la încercare pe Haralambie: a fost adus o persoană care era chinuită de un duh rău timp de 35 de ani, pentru a vedea dacă Haralambie ar putea alunga acest demon.

Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, a făcut și această minune. Împăratul a exclamat: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!”. Apoi împăratul a adus în fața lui corpul unui tânăr băiat care murise cu trei zile în urmă, iar acest tânăr a înviat după rugăciunea făcută de Haralambie.

Văzând toate acestea, mulți oameni au început să creadă în Hristos Mântuitorul. Chiar și fiica împăratului, Galinia, a trecut la creștinism, zdrobind cu mâinile ei idolii dintr-un templu păgân.

Prefectul Crispus l-a îndemnat pe împărat să-l ucidă cât mai grabnic pe Haralambie, pentru a stăvili astfel răspândirea creștinismului în provincia Antiohia.

La noul refuz al Sfântului mucenic de a se închina zeilor păgâni, împăratul a dat ordin să i se zdrobească gura cu pietre și să i se ardă barba, dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.

Plin de răutate drăcească, împăratul Septimiu Sever, Sever împreună prefectul Crispus au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu și să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, „cei mai puternici din lume””.

Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoșător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer și nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult timp și, după ce și-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordin de torturare a sfântului.

În cele din urmă, la insistențele prefectului Crispus, împăratul a pronunțat sentința de condamnare la moarte a lui Haralambie, prin tăierea capului cu sabia.

În timpul rugăciunii pe care a făcut-o înainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Mântuitorul și pe îngerii săi.

Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundență de fructe, roade și vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite.

Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie.

Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat.

Fiica împăratului, Galinia, care trecuse la creștinism, a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

Moaștele

Moaștele Sfântului Haralambie (mai precis, un fragment mare din craniul său) se aflau în altarul bisericii Sf. Gheorghe din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă.

Un alt fragment (chiar mai mare) al craniului Sfântului Haralambie este păstrat în Mănăstirea Sfântul Ştefan de la Meteora. Este demn de remarcat faptul că racla în care se află moaștele datează din secolul XVII.

În biserica Mănăstirii Miclăușeni, din Iași, se afla moaștele a treizeci de sfinți, printre care și ale Sfântului Haralambie.

Părticele din moaștele sale se mai află și la Mănăstirea Rașca, la Catedrala episcopală din Galați, precum și la bisericile bucureștene Stavropoleos, „Sfântul Dumitru” (Poșta), „Sfinții Arhangheli” (Oțetari) și „Sfântul Stelian”.

Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut ca fiind apărător împotriva ciumei și a foametei.

Confirmarea o găsim și în Acatistul închinat lui: „Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“.

Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situații grele, cum au fost „ciuma lui Caragea Vodă“ din 1813, dar și foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai, fericite Haralambie,
ca un stâlp nemișcat Bisericii lui Hristos
și sfeșnic lumii pururea luminos.
Strălucit-ai în lume prin mucenicie, înțelepte
și ai ridicat întunecarea idolilor.
Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuim noi.

Condac, glasul al 4-lea:

Ca o comoară de mult preț Biserica a câștigat capul tău,
Sfințite Mucenice, pătimitorule și purtătorule de biruință, Haralambie.
Drept aceea se și bucură, mărind pe Ziditorul.

Condac, glasul al 4-lea:

Podobie: “Arătatu-Te-ai astăzi…”

Făcutu-te-ai preoților strălucit purtător de lumină și părinților laudă și cinste înveselitoare, sfinte sfințite mucenice Haralambie. Că tu păzești de vătămare pe robii tăi.

Icos

Pe întrarmatul cel tare, pe ostașul lui Hristos și marele între mucenici, pe Haralambie cel mărit, adunându-ne, să-l lăudăm. Că pentru Hristos și pentru adevăr s-a luptat în chip strălucit și a propovăduit lămurit credința ortodoxă; înșelăciunea idolilor a surpat, pe împăratul cel nelegiuit l-a înfruntat și capul i s-a tăiat, bucurându-se și veselindu-se. Drept aceea cunună a luat din dreapta Celui preaînalt și a ajuns cetățean împreună cu îngerii. Pentru aceasta adunarea ortodocșilor sărutând preacinstitul lui cap și încununându-l cu laude și izbăvindu-se de multe necazuri și boli, se bucură, preaslăvind pe Ziditorul.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfințitul mucenic Haralambie, episcop al Magneziei, cel care prin sabie s-a săvârșit, se zugrăvește sub chipul unui bătrân cu barba albă (lungă și ascuțită, despicată în două).

În hagiografia și iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele rusești îl prezintă sub chip de ierarh (episcop).

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sfântul Haralambie

Icoană pe sticlă cu tema „Sfântul Mare Mucenic Haralambie”, meșter Savu Moga, datare 1871, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, clasată în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

- Se spune că în vremea când Dumnezeu împărțea pravila fiecărui sfânt, Haralambie a întârziat. Ca să nu-l lase să plece cu mâna goală, Dumnezeu i-a dat o cățea legată la gât cu un lanț de aur. Sf. Haralambie ținea Ciuma legată de lanț și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința; atunci ciuma decima populația. Fiindcă tămăduia oamenii și animalele fără plată, lumea l-a făcut sfânt pe Haralambie, patron al ciumei, prăznuit în 10 februarie.

- Sfântul Haralambieeste văzut în tradiția populară românească ca făcător de minuni, apărător de boli, dar mai ales de ciumă. Tradiția spune că de Sfântul Haralambie, oamenii cer preotului să facă agheasma la biserică, care apoi este băută pentru sănătate. Aceasta se mai folosește la stropitul gospodăriilor, a vitelor și a pomilor.

- Tot la biserică oamenii obișnuiesc să ducă în această zi colivă și colaci, pentru a le sfinți preotul. Colacii și coliva se dau persoanelor bolnave. Tot din coliva sfințită se ung pomii la tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Se fac turte și se împart pe la vecini.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie – foto preluat de pe doxologia.ro

„Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”. Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?”. Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câştigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”.

Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mântuirii și le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe proroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin proroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câștiga-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrâneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunoscut”.

Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: „Jertfește zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veșminte și dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat și l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulțumesc vouă, fraților, că strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amândoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfântul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând și văzând mâinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei pagini îi va pierde”.

Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rânduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău”.

Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al prorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a și câștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, până ce va înștiința pe împărat.

Într-acea vreme, mulți, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat: „O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoșilor?”. Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie și, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, că singuri să vă sloboziți din legături”.

La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciților, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întâmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostași, s-a adus înaintea împăratului.

Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfântului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever când se va mânia Hristos asupra ta!”. Și, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrânețile tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingându-se focul și slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mâniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Știi să înviezi morții?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncându-l în păduri și bălți și în crăpăturile pământului ca să-l piardă.

Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind bună mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvântul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!”. După trei zile a murit un tânăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzând niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp și schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigașilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pârliți-i fața”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zis: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înțelept ești tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înțeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! Cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc și, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălțime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mâinile!”.

Niște hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și frică mare a căzut peste toți, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoșata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului și Ziditorule al pământului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întâmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ție să-mi spui tâlcul ei.

Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sunt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfânta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întâi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.

După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite și nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! ici că ale mele cuvinte sunt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gât prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? O! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te școli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sârguiești la rău, tot așa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru bună credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine când erai legat și spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăși Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfește zeilor, Galino!”. Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor. Deci vino și tu, Haralambie, cu dânsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi, fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrând în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândești rău nici să batjocorești pe mântuitorii noștri, ca să nu se mânie și să clatine cerul și să răstoarne pământul”. Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăți. Asemenea, apucând și pe Apolon, i-a zis: „Și tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.

Slujitorii, cu sârguință făcând așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capiște, stăpâna, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? Voi merge să-i văd”. Intrând în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: “Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicând-o, iarăși a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăși împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de față pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe când ei sunt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: „Jertfește idolilor, sămânța necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă și îndată stâlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: „Ieși de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau proroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rog ție, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.

A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânșii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul și a crescut copac mare”. Și intrând, găsiră pe sfânt șezând și învățând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?”. Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertați-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!”. Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.

Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrabă să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dânsul și, lăsând pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm până în sfârșit.

Ajungând cu veselie la locul în care avea să-și sfârșească nevoința, a zis: „Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru Împărăția Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.

Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sunt trup și sânge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din rodurile pământului ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.

Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului și, luându-l, l-a învelit în pânze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Haralambie si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sfântul Mucenic Nichifor († 260)

9 februarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.896 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Nichifor († 260)

Sfântul mucenic Nichifor din Antiohia a fost un creștin care și-a dat viața pentru Hristos în secolul al III-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 9 februarie.

Sfântul Nichifor a trăit în Antiohia Siriei pe vremea împăraților Valerian și Galien (253-260).

El era un creștin simplu și avea de prieten pe Sapriciu (sau Sapricius), care era preot al Bisericii creștine. Dar prin lucrarea diavolului între ei s-a însămânțat ura.

După un timp, Nichifor și-a dat seama că dragostea frățească este cel mai prețios lucru al îmvățăturii Domnului Hristos și a trimis de mai multe ori la Sapriciu mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a voit să audă de rugăciunile lui.

Atunci Nichifor s-a dus el însuși la Sapriciu și a căzut la piciorele lui cerându-i iertare. Dar inima lui Sapriciu era împietrită și nu vroia să se împace cu fratele său, ci continua să-i poarte pizmă.

Pe când se îmtâmplau acestea, persecuția împotriva creștinilor a reînceput și Sapriciu a fost prins de slujitorii idolilor și dus în fața tribunalului proconsulului.

Acolo Sapriciu a mărturisit cu tărie că el este preot creștin și că preferă să mai degrabă să fie dat la moarte decât să jertfească idolilor.

Și rămânând neclintit în mărturisirea lui chiar și fiind supus la multe chinuri, a fost condamnat la moarte prin dacapitare.

În timp ce era condus la locul de mucenicie, Nichifor a alergat și a căzut la picioarele lui, cerându-i încă o dată iertare strigând:„Mucenice al lui Hristos, iartă-mi greșalele pentru care te-ai supărat pe mine!” Dar Sapriciu nici de data aceasta nu a vrut să audă de Nichifor.

Și ajungând la locul muceniciei unde urma să fie junghiat pentru Hristos, în clipa în care călăul a ridicat sabia să-i taie capul, pentru că s-a lepădat până în ultima clipă de dragostea creștină și de iertare, harului lui Dumnezeu nu a putut să stea în Sapriciu și găsindu-se lipsit de puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dintr-o dată el s-a muiat și înfricoșându-se a zis călăilor:

„Lăsați-mă, că voi aduce jertfă idolilor.”

Atunci Nichifor l-a implorat, strigând:

„Nu, frate iubit, nu te lepăda de Hristos! Nu pierde cununa pe ți-ai pregătit-o cu atâtea chinuri!”

Dar Sapriciu a rămas împietrit la inimă.

Atunci sfântul Nichifor s-a dat pe sine călăilor și mărturisind pe față pe Hristos, i s-a tăiat capul în locul lui Sapriciu din porunca guvernatorului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 4-lea:

Mucenicul tău, Doamne, Nichifor, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 3-lea:

Fecioara astăzi…

Într-aripându-te, fericite, cu dragostea Domnului şi Crucea Lui pe umeri purtând, mărite, ai ruşinat meşteşugirile diavolului şi te-ai luptat până la moarte pentru adevăr. Pentru aceasta te-ai arătat purtător de biruinţă şi tăinuitor al harului lui Dumnezeu.

Viața Sfântului Mucenic Nichifor

Sf. Mc. Nichifor (†260) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie și un cetățean, anume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare prietenie și dragoste, încât alții îi socoteau că sunt frați de-o mamă. Viețuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmașul, urîtorul binelui, și a semănat între dânșii atâta vrajbă, încât, după aceea, nici nu voiau să se mai întâlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cât de mare era înainte dragostea și prietenia lor, pe atât de mult a crescut, mai pe urmă ura și vrajbă, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă și ură, Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că acea răutate este de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini că, mergând la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăiește și să-l primească în dragostea sa cea dintâi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăși a trimis pe alți prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimiși și, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învârtoșându-și inima sa, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertați și se va ierta vouă. Și iarăși: Deci de vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ți lași darul tău înaintea altarului și, mergând, mai întâi te împacă cu fratele tău. Și iarăși: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greșelile voastre.

Nichifor, văzând că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dânsul, a mers singur la el și, căzând la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dânsul, fiind nemilostiv, neavând dragoste și nici frică lui Dumnezeu, deși era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creștin și preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dânsul rușinat, necâștigând iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creștinilor, în împărăția lui Valerian și a lui Galerie. Și a fost prins Saprichie preotul și l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?”. El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Ești cleric?”. Saprichie a răspuns: „Da, sunt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam ești?”. Saprichie a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a ighemonul: „Împărații noștri, stăpânii acestor țări și ai hotarelor Romei, Valerian și Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creștini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima și va lepăda porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci, va fi osândit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stând înaintea ighemonului, a zis: „Noi creștinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele; iar toți zeii păgânilor, fiind diavoli, să piară de pe fața pământului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mâini omenești”. Atunci, ighemonul mâniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată și să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăție. Apoi, văzându-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărâre de moarte, zicând: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteștile porunci și n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte și nici nu s-a lepădat de creștineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sârguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieșit în cale și s-a aruncat la picioarele lui, zicându-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”. Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfântul Nichifor, alergând pe altă cale, l-a întâmpinat și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfânt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură și fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrând nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvânt n-a zis către fratele care se ruga lui, încât și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să te împaci cu cel ce va muri îndată?”. Sfântul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfântul Nichifor iarăși a zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ți-am greșit ca om, căci este scris: Cereți și se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea și altele asemenea spunând Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atâtea ori, neaducîndu-și aminte de ceea ce s-a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ci și-a închis urechile inimii și ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vânătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în față – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertați și se va ierta vouă” și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată și îndată a căzut de la Dumnezeu și s-a lipsit de cunună cea împletită.

Deci, când i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ți genunchii, ca să ți se taie capul”, Saprichie a zis către dânșii: „Pentru ce voiți să mă tăiați?”. Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor și ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dânșii: „Să nu mă ucideți, că voi face ceea ce poruncesc împărații, mă voi închina zeilor și le voi aduce jertfe”. Așa l-a orbit ura și de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încât el, care mai înainte era în cumplitele chinuri și nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfârșit și așteptând să ia cununa muceniciei și a slavei, s-a lepădat de viața cea veșnică și s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfântul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicând: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ți pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ți-ai împletit-o! Iată, stă lângă ușă Stăpânul Hristos, Care îndată ți se va arăta și Îți va da răsplătire viața veșnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzarea cea veșnică, pierzând viața nesfârșită pe care era să o câștige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzând Sfântul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfânta credință și s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sunt creștin și cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului și toți se mirau că de bună voie se oferă morții, strigând: „Sunt creștin și zeilor voștri nu mă închin și nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergând la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduiește să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voiește să moară pentru Hristos și care strigă cu glas tare: „Sunt creștin și zeilor voștri nu voi jertfi, iar împărăteștile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creștin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, și s-a dus, bucurându-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinței din dreapta Lui și să stea în ceata sfinților mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, slavă și stăpânire în veci. Amin.

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat (281 – 319)

8 februarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.759 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat

Sfântul mare mucenic Teodor Stratilat (281 – 319) este un sfânt militar din secolul al IV-lea, foarte popular în Biserica Ortodoxă.

Prăznuirea lui se face la data de 8 februarie, iar pomenirea aducerii moaștelor lui la Evhaita se face pe 8 iunie.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).

Se trăgea după neam din Evhaita și locuia în Iracleea, care se află lângă Marea Neagră.

El întrecea pe mulți cu podoaba sufletului, cu frumusețea trupului și cu puterea cuvintelor; și toți căutau să-i câștige prietenia.

Chiar și Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creștin și că defăimase pe idoli.

Odată Liciniu a trimis pe câțiva bărbați din Nicomidia, care erau de același rang cu Teodor, și le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic.

Când aceștia s-au întors și i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea.

Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal și i-a ieșit înainte, cinstindu-l precum se cuvine.

Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, și întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, și șezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi.

Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca și cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, și numai după aceasta să le aducă și jertfe de obște, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur și de argint, și la miezul nopții i-a sfărâmat, și făcându-i pe toți mici bucăți, i-a împărțit celor săraci și celor lipsiți.

Şi când s-a făcut ziuă, Maxențiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiței celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac.

De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins și adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri și apoi a fost aruncat în temniță cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat șapte zile.

După aceea iarăși a fost scos și supus la și mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulțimii din care mulți luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu.

Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci și cinci de oameni și după dânșii alți trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatul Chestiu, care fiind trimiși să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos.

Și dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului.

Dar mulțime multă de creștini s-a ridicat să-i oprească și abia potolindu-i sfântul, și făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârșindu-și astfel calea muceniciei sale.

Iar sfintele lui moaște au fost mutate din Iracleea la Evhaita, (care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea Sfântului) și puse în locașul părinților săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă.

Acesta, fiind de față la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit și răspunsurile pe care le-a dat și a mai descris și vremea și chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum și ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi.

Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la 8 iunie.

La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin.

Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat.

Acest loc l-au luat turcii în stăpânire.

Ei au adus în ea dobitoacele lor şi femeile şi copiii lor.

Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Şi, într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană.

Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu.

Şi, văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe.

Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală.

Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi.

Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru.

Tradiţia ortodoxă deosebeşte pe Sfântul Teodor Stratilat de Sfântul Teodor Tiron (pomenit la 17 februarie şi în prima sâmbătă a Postului Mare).

La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri – Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte locaşuri.

De-a lungul veacurilor cei doi sfinţi mucenici, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, au reprezentat modele de iubire, smerenie şi curaj pentru credincioşii de pretutindeni, mărturie fiind și numele lor – Teodor prin traducere din limba greacă înseamnă “Darul lui Dumnezeu” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Imnografie

Troparul mucenicului, glasul al 4-lea:

Strălucit voievod al adevăratei oști a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruință; că înțelepțește te-ai luptat cu armele credinței, și mulțimile demonilor le-ai biruit și adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credință pururea te fericim.

Alt tropar, glasul al 4-lea:

Cu numirea oștirei celei adevărate, purtătorule de chinuri al cerescului Împărat, voievod preabun te-ai făcut, Teodore. Căci cu armele credinței te-ai oștit înțelepțește și ai biruit cetele dracilor și purtător de biruință viteaz te-ai arătat. Pentru aceasta, pe tine cu credință pururea te fericim.

Condacul mucenicului, glasul al 2-lea:
(Podobie: “Căutând la cele de sus…“)

Cu bărbăția sufletului îmbrăcându-te în credință ca într-o platoșă, și în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu ca pe o lance, pe vrăjmașul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Icos

Veniți toți credincioșii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumusețea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmașul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceștia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veșnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toți.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Stratilat se zugrăvește tânăr, cu părul creț, cu barbă mică, creață, împărțită în două și în veșminte militare romane.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește “izvor de oratorie”, și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: “Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: “Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: “Ce groază mare este aici, măicuță?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: “Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă”. Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: “Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: “Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: “Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: “Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: “Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: “Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: “Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească”. Sfântul Teodor le-a zis: “Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: “Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine”. După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: “Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: “Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: “Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine”. Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: “Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: “Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: “Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii”. Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: “Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: “Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?”

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: “Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci”.

Apoi a zis către Sfântul Teodor: “Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule”.

Sfântul i-a răspuns : “Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: “Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat”. Sfântul a răspuns: “Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: “Oare mărtu-risești încă pe Hristos?” Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: “Slavă Ție Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: “Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blând: “Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu”. Apoi, strigând către Domnul, el a zis: “Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta”.

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: “Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție”. Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: “Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia”. Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: “Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: “Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: “Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini”. Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: “Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăși strigau: “Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: “Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc”.

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: “Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: “Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților”. Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: “Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: “Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: “Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea”. Și, rugându-se din nou, a zis: “amin”. După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)

31 ianuarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/497 vizite

foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

articole preluate de pe: sfintisiicoane.wordpress.com; sfantulantoniecelmare.wordpress.com

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul sau Bărbierul din Kalamata, Peloponez, Grecia

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

articol preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

Acesta se născu în Kalamata, Grecia, şi era bărbier în oraşul său unde era mult preţuit ca un om înţelept şi drept.

Însă Ilie avea adesea neînţelegeri cu căpeteniile târgului pentru felul cum se purtau cu fraţii lor ortodocşi, care încă sufereau sub povara grelelor biruri puse asupra lor de către stăpânitorii turci.

Ilie credea că atâta vreme cât nu se vor uşura birurile împovărătoare, mulţi creştini ortodocşi aveau să se convertească la credinţa musulmană, ca să scape de greaua povară.

Însă bătrânii târgului nu-l credeau.

Ca să-şi dovedească spusele, la o întâlnire cu aceştia, Ilie spusă că dacă cineva i-ar da un fes de musulman, el însuşi s-ar converti.

Unul dintre bătrâni se duse şi îi aduse un asemenea fes.

Ilie şi-l puse pe cap şi se dusa înaintea cadiului târgului, mărturisind că este musulman.

Mai târziu, venindu-şi în sine, se căi de fapta sa nechibzuită.

Plecă din Kalamata si se duse cu corabia la Sfântul Munte Athos unde îşi mărturisi apostazia, i se săvârşi Mirungerea şi rămase acolo îmbrăcând haina monahală.

De-a lungul a 8 ani în liniştea mănăstirii, Ilie pururea se aşeza dinaintea lui Dumnezeu cu adâncă umilinţă, vărsând belşug de lacrimi pentru fapta sa.

Însă inima sa neavând pace, hotărî să se întoarcă în Kalamata pentru a-L propovădui pe Hristos.

Părintele său duhovnicesc îl întări în hotărârea sa binecuvântându-i plecarea.

Cei din Kalamata, aflând gândul lui, încercară să îl facă să renunţe, temându-se că va slăbi în chinuri şi nu îşi va duce până la capăt mucenicia.

Însă Ilie era neclintit.

După mult post şi rugăciune, primi Sfânta Împărtăşanie şi îndată merse în cafenelele din împrejurimi, unde fu recunoscut îndată de musulmani care îl strigară pe numele primit cât devenise musulman, Mustafa.

Ilie răspunse:

– Nu mai sunt Mustafa, ci Ilie. Sunt creştin ortodox.

Apoi Ilie începu a ocârî rătăcirea musulmanilor.

Cei de faţă se năpustiră cu sălbăticie asupra lui şi îl ătură rău, apoi îl duseră la cadiu.

Înaintea dinvanului, Ilie fu învinuit că primise islamul de bunăvoie, iar apoi săvârşi apostazie.

În toate cele trei interogatorii, în ciuda bătăilor şi chinuirilor, rămase neclintit în mărturisirea credinţei celei adevărate spunând:

– Chiar de mă veţi supune la zeci de mii de chinuri nu mă veţi putea face să mă lepăd de Domnul Iisus Hristos. Deci faceţi cu mine ce voiţi.

În timpul chinurilor rămase liniştit, cântând psalmi.

În cele din urmă, fu osândit la moarte prin aruncare în foc, primind astfel cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei, la 31 ianuarie 1686.

După moartea sa, creştinii putură să îi cumpere trupul de la musulmani şi îl îngropară în biserică.

Cinstitele sale moaşte se arătară izvor ce picură mângâiere, tămăduire şi izbăvire tuturor celor ce se apropiau de ele.

Mai târziu, capul său fu luat şi păstrat în Mănăstirea Vulkanu de lângă Kalamata, unde se află până astăzi, luminând cu razele minunilor Peloponezul şi întreaga lume.

Noul Mucenic ILIE ARDUNUL din Kalamata, Peloponez, Grecia († 31 ianuarie)– UN SFANT FRIZER

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com

articol preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ilie

Ilie s-a născut în Kalamata.

Meseria lui era frizeria.

Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale.

Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele.

Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie.

Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.

– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa…

N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor.

Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie.

Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa.

Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările?

Pot să facă cele mai mari crime.

Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa?

Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult.

Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul.

A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte.

Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi.

Dar Ilie nu se odihnea.

Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse.

În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos:

“De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”.

Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos.

În Kalamata, creştinii, cărora le spusese secretul său, încercau să-l facă să se răzgândească în ceea ce priveşte demersul său curajos, pentru că se temeau ca nu cumva să se clatine.

Dar Ilie era statornic în hotărârea lui ca diamantul şi nu lua în calcul nicio teamă. După ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, s-a înfăţişat în piaţă şi se plimba pe drumurile cetăţii.

La început, turcii nu-l cunoşteau, însă mai pe urmă, după puţin, l-au recunoscut şi i-au spus:

– Tu nu eşti Mustafa Ardunis?… (Aşa îl numiră când se făcuse turc).

– Eu sunt, răspunse Ilie, dar nu mai sunt Mustafa, sunt Ilie; sunt creştin ortodox…

Şi imediat a început să acuze religia turcilor, că este mincinoasă şi să propovăduiască cu multă putere pe Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu.

Turcii, cum l-au auzit, s-au mâniat. L-au prins, l-au bătut şi l-au dus la judecător, spunându-i:

– Acesta, aici, de unul singur a cerut şi a primit credinţa noastră şi acum se leapădă de ea.

Anchetatorul l-a întrebat dacă cele pe care i le aduc ca pâră sunt adevărate, iar Ilie a mărturisit din nou.

Atunci l-au aruncat în temniţă, ca să se gândească ce să-i facă.

În temniţă l-au chinuit mult, ca să se facă turc din nou, dar niciun chin nu l-a clătinat.

După puţine zile, l-au scos din temniţă şi l-au dus la tribunal pentru o nouă anchetă. Judecătorul l-a întrebat:

– Ce-ai hotărât?

Şi Ilie a răspuns:

– Ce mă mai întrebi? Oricât m-aţi pedepsi, nu mă voi lepăda de Domnul meu Iisus Hristos. Fă cu mine ce vrei.

Judecătorul a emis hotărârea să-l ardă cu lemne verzi.

Călăii l-au apucat şi l-au dus la locul muceniciei.

În timp ce mergea spre mucenicie, unul din călăi i-a dat o lovitură puternică cu sabia şi i-a tăiat spatele.

Dar mucenicul, cu toată durerea, continua să-L mărturisească pe Hristos şi să cânte psalmii lui David.

Au ajuns la locul execuţiei.

Acolo au aprins un foc, ca să-l ardă.

Însă aşa cum mărturiseau creştinii care fuseseră de faţă, focul nu i-a ars nici hainele, nici barba, nici părul.

Dar sufletul său a zburat din trup şi a plecat curat şi neîntinat în cer.

Sfântul lui trup strălucea de o lumină dumnezeiască.

Creştinii l-au luat cu evlavie şi l-au îngropat.

L-au îngropat într-un loc, unde mai târziu au construit o biserică în cinstea mucenicului, dar de teama agarenilor au numit-o a Sfinţilor 40 de Mucenici.

Sfântul lui cap se află acum la Mănăstirea Vulcanu, iar la sărbătoarea sfântului, pe 31 ianuarie, se adună multă lume.

***

Iubiţii mei! Mucenicul Ilie din Kalamata este lauda tuturor, dar în mod desebit este lauda frizerilor.

A demonstrat prin pilda lui că şi un frizer poate să se sfinţească, să mărturisească şi să devină mucenic pentru Hristos.

Meseria nu-l împiedică pe om de la îndatoririle lui creştine.“

Sursa: “Ne vorbeşte Părintele Augustin…” (vol. VI)

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (Secolele III – IV)

13 ianuarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.087 vizite

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc.

Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc).

Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului.

Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia.

Ermil a primit vestea cu bucurie.

Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut.

Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal.

Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat.

Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină.

Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului.

Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri.

Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier.

Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului.

El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului.

Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor.

La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor.

Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe.

În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează.

Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării.

Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314 (1), trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună.

Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie.

Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul. (2)

Imnografie

Troparul Mucenicilor, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Cuvioșilor, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

De zbuciumul cel lumesc ați fugit și la limanul cel lin v-ați mutat, prin sângiurile muceniciei; și cu ostenelile pustniciei v-ați încununat. Pentru aceasta v-ați și arătat cu mucenicii și cuvioșii împreună-locuitori.

Iconografie

Cel mai frecvent, Sfântul Ermil este reprezentat ca un om matur sau bătrân, cu barbă nu foarte lungă, mai degrabă rotunjită, îmbrăcat în veșminte diaconești, ținând într-o mână orarul diaconesc sau crucea care-i arată mucenicia pentru Hristos. Sfântul Stratonic este reprezentat ca un tânăr fără barbă, purtând în mână crucea, sau, mai rar, ca un bărbat matur, doar puțin mai tânăr decât Sf. Ermil (cu barbă mai închisă la culoare). (3)

Note

1 - Unele surse dau anul 303 ca an al martiriului lor, ceea ce ar fi plasat data muceniciei lor chiar înainte de începutul Marii Persecuții din vremea lui Dioclețian și a cezarului Galeriu; dar aceasta nu concordă cu afirmația că evenimentele s-au petrecut în vremea împăratului Liciniu (307-324), succesor al lui Dioclețian (384-305).

2 - Editată de ex. în Migne, Patrologia greacă, vol. 114, Paris, 1964, p. 554-566 (apud T. Bodogae).

3 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 195. ISBN 973-99692-0-8

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org

Viața Sfinților Mucenici Ermil și Stratonic

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Liciniu păgânul (307-324), și sârguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor: ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toți se sârguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor, ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu – pe când el ședea odată și făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostași, zicându-i: „Este aici un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rânduiala diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, râde de zeii noștri și de tine, împărate, și întru nimic te socotește”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l prindă. Deci trimișii aflară pe sfântul rugându-se și ridicându-și mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințându-se că este prins, spre a fi judecat și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu sârguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?”. El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sunt creștin, ci despre aceasta adeveresc că sunt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voștri, care sunt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelându-te, îi cinstești ca pe niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de mâini omenești, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorbă lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat, jertfește zeilor, și te izbăvește de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârșit vei lua și înfricoșata mina a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mântuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei zile, nădăjduind că se va gândi și se va căi de îndrăzneala să. Iar mucenicul mergând, cântă: „Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Și intrând în temniță, a cântat: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte; Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te și vino ca să ne mântuiești pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăznește, grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat mâinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mântuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezând iarăși la judecată, a pus de față pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”.

La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ți-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, și mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer”.

Și îndată a poruncit la șase ostași vârtoși, să-l ia și întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârși această alergare de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veșnice”.

Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ și nu mai puteau să facă nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.

Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniță, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească și făgăduindu-i că va avea sfârșitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul șezând iarăși la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul și râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești? Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?”. Mucenicul i-a răspuns: „Temnița cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câștigarea bunătăților ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăști pe față cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvârșește cu lucrul ceea ce ai gândit”.

Și mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ și să-l bată cu bețe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufletești se rugă: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multă răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie și pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten cu Ermil; căci se milostivește și plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Ești prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrând a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzând că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului îl preamări.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridică ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, și zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu mai presus decât toți chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu și-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoșat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în temniță.

Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomenești fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea ați săvârșit, credința ați păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți lua”. A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ți-am spus, acelea și astăzi îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn și cu cuțitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se rugă: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău”.

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei nebune; și cum aș voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?”. Liciniu a zis: „Atunci voiești să mori cu Ermil?”. Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi și a muri pentru Hristos?”.

Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osândit pe Sfântul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe când duceau pe amândoi sfinții spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Și ducându-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat în adâncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Gordie (Secolul al IV-lea)

3 ianuarie 2025/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/904 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Gordie

Sfântul Mucenic Gordie a trăit în Cezareea Capadociei în timpul împăratului păgân Liciniu (308-324), fiind crescut în credinţa cea dreaptă creştină.

Adult fiind a fost luat în armată şi pus conducător peste o sută de oameni, pentru că întrecea pe mulţi cu tăria trupească şi cu bărbăţia sufletească.

Începând Liciniu prigoana aspră împotriva creştinilor, sutaşul Gordie s-a scârbit de slujba lui, a aruncat brâul ostăşesc, a părăsit toate înlesnirile vieţii din lume şi s-a dus în pustiu să locuiască mai bine cu fiarele decât cu închinătorii la idoli.

Şi întărindu-se cu duhul în pustiu, ca şi altădată proorocul Ilie, a luat îndrăzneală să iasă iar în lume, să lupte împotriva rătăcirii.

Şi aşa, când se ţineau în Cezareea alergări de cai în cinstea zeului Marte, Gordie a mărturisit pe Hristos în mijlocul hipodromului, spre bucuria creştinilor şi spre supărarea păgânilor.

Pe loc a fost adus înaintea eparhului, unde a mărturisit cu tărie credinţa creştină şi a murit ca martir.

Pe acest sfânt mucenic Gordie l-a cinstit cu frumos cuvânt de laudă Sfântul Vasile cel Mare.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Gordie

Glasul al 4-lea:

Mucenicul Tău, Doamne, Gordie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Gordie

Glasul al 2-lea

Pe Născătoarea de Dumnezeu…

Să lăudăm cu toţii pe Încununatul Mucenic Gordie, ostaşul cel nebiruit în lupte şi neînfrânt în încercări, care ne-a strălucit cu adevărat, de la răsărit, ca o stea mare, Dumnezeiască podoabă a mucenicilor lui Hristos.

Viața Sfântului Mucenic Gordie

Sf. Mc. Gordie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut din părinți creștini și crescut în dreapta credință creștinească. Venind în vârstă desăvârșită, a fost chemat la oaste și era sutaș, căci și cu trupească tărie și cu sufletească bărbăție covârșea pe alții. În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creștinilor și a ridicat mâna cea luptătoare contra lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau porunci și cărți împărătești pretutindeni, în toate târgurile și la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut împotriva poruncii împărătești, acela trebuia să moară.

Deci, erau puși înaintea lor idoli de piatră și de lemn, ca oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliți cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încât se jefuiau averile creștinilor, se pustiau casele credincioșilor, iar trupurile lor se sfărâmau; femeile cele drept-credincioase erau târâte în mijlocul cetății, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrâni, ci cei ce nu erau vinovați cu nimic, aceia ca niște tâlhari pătimeau; temnițele erau pline, iar casele vestite și bogate nu mai aveau locuitori.

Pustietățile se umpleau de cei izgoniți pentru credința în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chemă la judecată, fratele se ridica asupra fratelui și sluga asupra stăpânului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omenești, încât unul pe altul, ca în întuneric, nu se cunoșteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mâinile necuraților, sfintele altare răsturnate și nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămâie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristețea, ca un nor întunecat. Plăcuții lui Dumnezeu erau prigoniți, creștinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănțuiau, înșelând toată lumea cu sângele cumplitelor jertfe.

Sfântul Gordie, văzând o primejdie că aceasta, și-a ales izgonirea de bunăvoie, pentru că, lepădând brâul ostășesc și slava vieții, precum și toate câte erau plăcute oamenilor iubitori de lume și de desfătări, voind mai bine să locuiască cu fiarele, în locurile pustii și de oameni neumblate, decât cu închinătorii de idoli, râvnind în acest chip Sfântului prooroc Ilie, care văzând slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb și a intrat în peșteră, căutând să vadă pe Dumnezeu, precum L-a și văzut, atât cât ochiul omenesc putea să-L vadă.

Într-acest chip Gordie a fugit de gâlcevile cetății, de strigătele târgului și a scăpat de măririle boierești, de judecățile clevetitorilor, vânzătorilor, cumpărătorilor, mincinoșilor, grăitorilor de rușine, fugind de jocuri și de glume, de risurile ce se fac prin cetăți, având auzul și ochii curați și, mai înainte de toate, fiindu-i inima curățită, putând să vadă pe Dumnezeu. Apoi s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri și a învățat mari taine, nu de la oameni și nici prin oameni, ci câștigând învățător pe Sfântul Duh al adevărului.

Drept aceea, gândind la viața sa că este deșartă și scurtă, ca visul și că umbră, înseta foarte mult de veșnica petrecere de sus; și, ca un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere, prin rugăciune și prin învățăturile duhovnicești; și mai ales aștepta ziua aceea, în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine zis, diavolului, care iubea războaiele.

Sosind ziua aceea, s-a adunat la priveliște tot poporul să vadă alergările cailor, și din locuri înalte priveau toți, încât nu rămăsese în cetate nici un evreu sau elin, dar și mulți creștini, care viețuiau fără de grijă, nu se fereau de adunarea deșertăciunii, ci priveau foarte mulți la alergarea cailor și la meșteșugul călăreților. Slujitorii erau liberi în acea zi și se adunaseră acolo, iar copiii de la școli alergau la priveliște, unde mai erau și femei desfrânate și fără de rușine; deci era plină priveliștea de mulțimea oamenilor fără de rânduiala, care priveau cu nesaț la alergarea cailor.

Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorându-se din munte la priveliște, nu s-a temut de popor, nici n-a gândit în câte mâini de războinici se va da singur; ci, alergând cu neînfricată inimă, cu netemător suflet – ca prin niște pietre dese sau ca prin copaci mulți – prin poporul cel ce ședea la priveliște, a stat în mijloc, împlinind cuvântul Scripturii: Dreptul ca leul nădăjduiește și de ce să se teamă mai mult? Cu atâta îndrăzneală stând în priveliște, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicând: Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.

Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie se dă spre mucenicească nevoință; și într-aceasta a urmat Domnului Hristos, care S-a dat Însuși evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopții. Apoi, îndată sfântul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoșat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munți, avea capul nespălat și plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul și purtând un toiag. Toate acestea înfricoșau pe cei ce priveau la dânsul, însă și un dar dumnezeiesc strălucea pe fața lui.

După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toți diferite glasuri: credincioșii băteau din palme de bucurie, iar necredincioșii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplându-se de strigăte și de gâlceavă, caii erau defăimați, călăreții de asemenea, și în zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decât numai pe Gordie și să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliștea se umpluse de strigăte, care, sunând ca un vânt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul poporului făcând tăcere, trâmbitele au tăcut, fluierele și organele au încetat, numai singur Sfântul Gordie se auzea și se vedea. Acolo la priveliște stătea și voievodul, rânduind acele alergări și dând plată pentru întreceri, celor ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfântul și l-a întrebat cine și de unde este, din ce parte și neam. El a spus toate despre sine, ce fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o și s-a dus în pustie și pentru ce s-a întors. „M-am întors, zicea el, să-ți arăt că întru nimic nu socotesc poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea și apărarea mea; apoi, auzind că tu ești om mai cumplit decât mulți alții, am ales într-adins această zi și vreme potrivită, pentru împlinirea scopului și făgăduinței mele”.

La aceste cuvinte s-a aprins minia eparhului ca un foc și toată iuțimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfântului Gordie, zicând: „Chemați la mine pe chinuitori! Unde sunt bicele, bețele de plumb și roțile? Îndată să fie întins pe dânsele și să i se zdrobească trupul, apoi să fie spânzurat pe lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morții ca să fie dat fiarelor, să fie tăiat cu sabie și aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sunt puține asupra omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe ori”. Sfântul Gordie a răspuns: „Cu adevărat mare pagubă mi-aș fi făcut de n-aș fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri” La aceste cuvinte ale lui, voievodul s-a pornit mai mult spre mânie și spre iuțimea sa cea firească și cu atât s-a făcut mai cumplit, cu cât Sfântul Gordie se arăta mai îmbărbătat în chinuri; căci cu nici un fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă de la scopul lui, ci spre cer ridicându-și ochii, zicea cântarea psalmistului: Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme, ce-mi va face omul. Și iarăși: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești.

Și altele asemenea zicea, cum învățase din dumnezeieștile cărți, deșteptându-se spre bărbăție și răbdare. Apoi s-a arătat atât de curajos, încât singur cerea asupra sa chinurile, zicând: „Pentru ce întârziați? De ce stați? Strujiți-mi trupul și în bucăți zdrobiți-l; chinuiți-mă, precum voiți, să nu-mi răniți bună nădejde, căci cu cât îmi veți înmulți mai mult chinurile, cu atât mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpânul meu; căci nevoia acestei vieți mijlocește veșnică veselie și voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele luminoase, la învierea cea de obște; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile, în loc de osândirea cu tâlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre sunt semințele pe care voi le semănați în mine, ca, ducându-mă, să merg cu bucurie și să iau cununile mele”.

Neputând voievodul ca prin mânia și chinurile sale să întoarcă de la credință pe Sfântul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înșelătoare spre a-l amăgi; pentru că așa s-a obișnuit diavolul, căci pe cei fricoși îi îngrozește, iar pe cei tari îi slăbește.

Deci, chinuitorul multe daruri dând sfântului și alte măriri îi făgăduia de la împăratul, zicând: „Împăratul voiește să-ți dea un cinstit loc între ostași, averi multe, bogății, măriri și tot ce vei voi”. Sfântul, auzind de toate aceste făgăduințe, a râs de nebunia lui, zicând: „Oare, poți să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decât Împărăția Cerurilor?”. Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de față soldatul care execută sentința, cu mâna și cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfântului Gordie.

Deci, sfântul, având să fie tăiat înaintea adunării poporului, l-au înconjurat prietenii și i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plângând, îl rugau să nu se dea morții de bunăvoie, ca să nu-și piardă floarea vieții sale și să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gură. Și ziceau: ”Cu un cuvânt te izbăvești de la moarte, lepădându-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum voiești; pentru că nu limbă o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gândește și inimă. Și așa dacă vei face, și mânia judecătorului o vei îmblânzi, iar pe Dumnezeu milostiv către tine Îl vei face”. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, lovindu-se și bătându-se de valuri, rămâne neclintită; așa era și el nemișcat, în scopul său cel bun. Precum casa înțeleptului stă pe piatră și nu se risipește de puterea vânturilor ce suflă, a ploilor și a râurilor care năvălesc, tot astfel acest bărbat era tare și nemișcat în credința sa.

Apoi, văzând cu ochii cei duhovnicești pe diavol, înconjurând pe cunoscuții lui și îndemnând pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte și spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plângeau cuvântul Domnului: ”Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru vrăjmașii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creștini; pentru aceia zic să plângeți, care ne pregătesc nouă focul, iar pentru ei gheena și își adună mânia în ziua judecății. Încetați a mai sfărâma inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sunt gata a muri, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvântul, a răspuns astfel: „Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mișc ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfânta credință? Oare nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-și vor ascunde lumina luminătorii cerești înaintea mea? Pământul mă va suferi și nu mă va înghiți de viu? Nu vă amăgiți. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, și tot din cuvinte ne osândește. Oare n-ați auzit îngrozirea cea înfricoșată a Domnului? Cel ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri.

Pentru ce mă sfătuiți să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu? Oare să-mi lungesc viața sau scap de moarte o vreme sau să adaug câteva zile vieții mele? Atunci de viața veșnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile trupești? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătățile drepților. Aceasta este nebunie, ca să-și cumpere cineva viața trecătoare cu viața veșnică și să piară cu sufletul. Așa și pe voi vă sfătuiesc, căci gândiți rău.

Învățați-vă bună înțelegere și adevărul și, lepădând minciuna, să ziceți: „Unul sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. Pentru că aceste cuvinte le rostește limba, când tot genunchiul se pleacă întru numele lui Iisus: al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt”.

Acestea zicându-le Sfântul Gordie, și făcând semnul crucii pe dânsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbându-și fața cea luminoasă. Apoi s-a așezat la locul hotărât pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe care îl vedea ca pe un înger, în mâinile căruia voia să-și dea sufletul său. Fiind tăiat, a câștigat viață fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veșnică, unde, luând răsplătirea nevoinței sale, slăvește în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.