Articole

Sfântul Mucenic Fanurie (Secolul al VII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.orgpravila.ro

 

Sfântul Mucenic Fanurie


 

Sfântul Mucenic Fanurie este un sfânt mucenic popular în Bisericile Ortodoxe din Răsărit, care s-a nevoit în primele secole creștine, după tradiție, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc.

Prăznuirea lui se face la 27 august.

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața


 

Prolog

Sfântul, nu se știe când s-a dus spre Domnul, căci nu se știe când i s-a tăiat capul și nici numele cetății nu s-a reținut.

În anul 1500 d.Hr. niște păstori pășteau turmele în valea unor munți prăpăstioși, în tot acest timp, vârful celei mai grozave râpi era luminat de o lumină care nu s-a stins tot timpul.

Când păstorii și-au făcut bani suficienți, s-au gândit să se întoarcă la casele lor, din mare depărtare fiind fiecare, dintre cei mai curajoși, bănuind că în vârful acelui munte era o comoară, s-au legat cu frânghii groase și ceilalți i-au ajutat și s-au suit la acea înălțime.

Era acolo o peșteră, în care erau sfintele moaște, și ardea o făclie mare, aceea pe care o văzuseră tot timpul păstorii, iar pe pieptul sfintelor moaște era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toată viața Sfântului Mare Mucenic Fanurie pe care o redăm mai jos.

 

Copilăria și mama

În cetatea părinților acestui sfânt era un mare negustor – tatăl acestui sfânt – cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 băieți dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.

Şi cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era blând, silitor la carte, foarte milostiv, dar era păgân ca și întreaga lui familie. Mama lui era bună și frumoasă, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia să știe despre treburile și averea soțului ei.

Într-o zi, înapoindu-se cu mulți bani și lucruri, soțul ei a fost atacat, ucis și jefuit, iar datornicii îndată ce au auzit aceasta, deși ei aveau de dat, au venit să ceară ce nu li se cuvenea.

Astfel, în scurt timp, mama lui a rămas săracă, locuind într-o bucătărie, dar și acolo ea era năpăstuită, fără nici un mijloc de a se hrăni cu cei 13 copii.

Într-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, că mama sa era o sfântă pentru că toată ziua plânge și se roagă, dar că ei, copiii, au mâncare și sunt îngrijiți, însă nu știe de ce mama lui se îmbracă în haine tot mai sărăcăcioase.

Ei, copiii nu o supărau, dar ea plângea toată ziua.

Atunci prietenul său i-a spus următoarele: “Bine, bine, păzește tu pe mama ta într-o seară și să-mi spui mie a doua zi când ne vom vedea la școală dacă e sfântă sau nu.”

Atunci copilul Fanurie a pândit-o și seara după ce mama sa le-a dat să mănânce și i-a culcat pe toți, fiind sigură că toți copiii ei dorm, și-a spălat fața, s-a uns cu aromate, și-a pus vălul și haine scumpe cum nu mai văzuse niciodată Sfântul Fanurie și a plecat.

Copilul a urmărit-o și a văzut-o că a intrat într-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beți.

Mama lui juca în acest local și avea primul număr; în timpul jocului cânta plângând, căci n-ar fi vrut copiii să afle prin ce sacrificii le câștigă hrana de toate zilele, ca să fie cu ei.

Iar oamenii din local o credeau beată și în această stare în care se afla era mai mult decât frumoasă.

Atunci Fanurie s-a apropiat de tribună și a strigat o dată tare: “Mamă!”

La glasul copilului, mama, de groază și de durere că a fost descoperită de fiul ei cel mai mare, a căzut jos.

Plecând din local, Fanurie a părăsit cetatea și s-a dus la malul unei ape mari, care curgea în apropierea acelei cetății – nu cu puține greutăți, căci își zdrobise picioarele de pietre în fuga lui disperată.

 

Botezul și pustia

La malul apei, a văzut niște păstori care voiau să treacă pe celălalt mal cu o corabie.

El i-a rugat atunci să-l treacă și pe el dincolo. Păstorii plecând în ale lor, Fanurie a rămas singur pe țărm.

În acea pustietate sălășluia un pustnic bătrân care de 65 de ani nu mai văzuse chip omenesc, fiind foarte îmbunătățit și plăcut Domnului, care dându-i un toiag Domnul, i-a zis:

“Du-te repede la malul apei și ia de acolo pe plăcutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind ales de Domnul, să fie ajutător celor în nevoi.

Deși de la chilia Sfântului și până la malul apei era cale de trei zile, având de coborât un munte foarte aspru – prin puterea lui Dumnezeu – Sfântul a ajuns lângă Fanurie, după o oră și a spus copilului:

“Vino la mine Fanurie!” Iar copilul auzind numele său a răspuns: “Au tu ai cunoscut pe tatăl meu?”

Apoi a mai zis așa:

“Dacă ai fi cunoscut tu pe mama mea; mai bine aș fi rămas aici să mă mănânce fiarele sălbatice”.

Sfântul mirându-se întru sine, a tăcut.

Şi iarăși, prin minune, au suit muntele cel cumplit într-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decât în opt zile, fiind foarte stâncos și prăpăstios.

Aici, în peștera sfântului celui bătrân, a trebuit să se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca să-l facă creștin și totodată, ca să-l facă să ierte pe mama sa.

După botezare, Fanurie a fost slobozit să se ducă în cetate ca să ia iertăciune de la mama sa și să vadă cum este situația fraților săi.

Dar, înapoindu-se în cetate, a aflat că mama lui nu căzuse leșinată, ci chiar moartă în acea noapte, iar frații săi, după ce a fost îngropată ea, s-au împărțit între neamuri, fără să știe unde se găsește fiecare.

Fanurie s-a întors înapoi în pustie, nemaiavând nici o legătură cu cele lumești.

Şi atât a sporit în cele duhovnicești după aceea, întrecând chiar pe acel sihastru cu post și rugăciuni, și era atât de milostiv, că făcând și lucrând ogoarele, alerga adunându-le și hrănea pe drumeți, aducând pe spatele său și apă de băut.

Hrana lui, la început, timp de trei ani, a fost din trei în trei zile, mâncând atâta pâine muiată cât lua cu două degete dintr-o sticlă, stăpânindu-se mult, a nu lua nici apă, iar după aceea, a început a mânca, numai sâmbăta și atunci destul de puțin.

El se împărtășea des cu Dumnezeieștile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, și se ostenea mult, pentru a căra cu mâinile atât rădăcini pentru hrană, cât și să scoată pietre, de pe prea puținul pământ din preajma chiliei lor pustnicești – semănând puține legume și cine va putea spune privegherile lui de toată noaptea, arșița și gerul, căci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperiș, cerând Domnului Dumnezeu, ca prin această răbdare, să-i dea și lui, dincolo de moarte, un acoperiș în cerul Său cel dumnezeiesc.

Şi atâta milostenie avea, încât și pe fiarele care se atacau între ele, le împăca, îngrijindu-le, dacă erau rănite și aranjându-le culcușuri bune, că nu de puține ori, l-a găsit părintele lui (pustnicul), culcat alături de vreun șarpe mare, care în timpul somnului lui Fanurie îl păzea în gura vizuinei ca să nu-l atace vreo altă fiară.

De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacați de multe fiare de prin pustietăți, să le certe pe ele și să le poruncească lor a se sălășlui mai departe într-o prăpastie și să nu mai supere pe vreun om, încât și fiarele cele mai de temut, când erau atacate de om sau de altă fiară mai puternică, deși nu aveau grai, întorceau ochii spre coliba lui Fanurie și îndată erau scăpate.

Deci s-a făcut iubit de toate pustiile, din împrejurimi și mai departe, iară toți locuitorii pustiului mulțumeau lui Dumnezeu că le-a trimis lor pe acel tânăr prea îmbunătățit, care și fiarele le îmblânzește și pe oameni îi tămăduiește.

 

Minuni și vindecări în prima cetate

Era în apropierea acelei pustii, o cetate mare și frumoasă, cu oameni foarte înrăutățiți și plini de boli și lucruri necurate.

La rugăciunea celor buni, a fost chemat să se ducă și să ajute în neputințe și în boli Sfântul, deși nu voia să părăsească pustia, totuși pentru locurile celor nevoiași și pentru rugămintea cuvioșilor pustnici de a-i milui, de a-i mângâia și de a-i tămădui, s-a supus și s-a dus în acea cetate.

Şi cine va spune marea lui bunătate către cei săraci, în special către văduve și orfani, gândindu-se la frații Iui și la mama lui, că niciodată, o rugăminte a acestora nu a rămas neascultată, vindecând bolile cele mai cumplite, dregând și îndreptând ochii orbilor, ajutând surzilor să audă, precum și muților din naștere, numai cu rugăciunea sa, cu lacrimi, către Dumnezeu, nemâncând niciodată până nu se împlinea rugăciunea, neodihnindu-se pe patul său și multe șiroaie de lacrimi vărsa, că și hainele și le uda de la lacrimi.

Căci așa spunea fericitul și preafericitul:

Miluiește, Doamne, pe acești necăjiți, că zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca să vadă frumusețea cerului Tău și lumina zilei, și să nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu rușinea neamului lor“.

Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muți, pentru care spunea:

Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, și cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână și cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslăvească numele Tău cel sfânt“.

Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicând:

Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta, de acum și cercetează și deschide auzul robilor Tai, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele roților și toate sunetele de pe pământ.”

Şi atât de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu și plângerea, că uneori, și păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile și văzându-i lacrimile.

Atât de frumos și de frumoase rugăciuni făcea către Dumnezeu, încât și pruncii cei sugari se apropiau de dansul cu mâinile lor nevinovate și necuvântători fiind îi spuneau:

Mai rabdă puțin Fanurie și Tatăl tău cel din ceruri te va mângâia în curând, împlinind cererile tale“.

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Prima pâră

Deci un an de zile a mers în toate laturile cetății, vindecând, mângâind și botezând și învățându-i dreapta credință, iar diavolul, urâtorul binelui, foarte s-a mâniat, fiindcă toți robii lui îi luaseră și-i îndreptaseră minunatul Fanurie, și prefăcându-se într-un tânăr străin s-a prezentat la împăratul acelei cetății, spunându-i că un tânăr s-a sălbăticit, spunând minciuni, despre Sfântul, că dorește ca toată cetatea să fie de partea lui și pe împărat să-l înlăture și că toate cele făptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el și să poată înlătura pe împărat”.

Aceasta o spuneau răuvoitorii mincinoși, înțelegând buna credință a împăratului, că de când era Fanurie, ei nu mai puteau să fure din visteria statului și nici să mai facă răutățile cinstite.

După multe stăruințe și vorbe mincinoase, ei au hotărât ca împăratul să-l piardă și să-i taie capul, însă poporul, care văzuse atâtea minuni de la Sfântul, văduvele, orfanii și cei tămăduiți, chiar și nevrând Sfântul, l-au trecut la o altă cetate, făcându-se plângere mare cum nu se mai văzuse, pentru că se lipseau de bunătatea Sfântului și de marele lui ajutor, fără de nici o plată.

Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credință prin Sfântul Fanurie – a făcut plângere de patruzeci de zile, cu post și rugăciune și nu se putea mângâia, pentru că Sfântul nu mai era cu dânșii.

 

Minuni și vindecări în a doua cetate

Astfel și în cea de a doua cetate, Sfântul a tămăduit, a povățuit și a mângâiat oamenii, ca și mai înainte, neprimind nici măcar pământ, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini.

Şi iarăși a ridicat război satana și la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte.

Ca și în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă țară, unde în zilele acelea, se întâmplase că unica fiică a stăpânului cetății să moară și să fie chemați de mai multe ori vracii și toți slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărăția sa celui ce o va aduce la viață, însă nu numai că nu au readus-o la viață, dar fiind de mai multe zile moartă, începuse a putrezi și deși se vărsau mirodenii și se ardea multă tămâie, mirosul ajungea până departe.

Una din slugile împăratului i-a spus:

Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba chiar și morții înviază, făcând rugăciuni către Hristos, despre care am auzit că a fost spânzurat pe lemn, dar nu le dă bolnavilor sau morților nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei și nici nu primește ca plată o bucată de pământ“.

Acestea auzindu-le împăratul, degrabă a trimis să-l aducă înaintea sa, trimițându-i carte împărătească și făcând pregătiri de mare ospăț.

Sfântul Fanurie, n-a primit nici măcar călare să vină, deși era drum anevoios și ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat în fața împăratului.

A fost dus în camera moartei, unde poruncind să stea numai părinții, el și moarta, ca să nu vină popor – a lăcrimat către Dumnezeu mult rugându-se de dimineață până Ia miazăzi și era foarte mâhnit întru sine că nu era ascultat de Dumnezeu.

Atâtea lacrimi a vărsat, că se făcuse o băltoacă în jurul lui, încât și împăratul și împărăteasa se mirau de marea lui bunătate și de multa lui rugăciune, în acel ceas, o rază a strălucit deasupra moartei.

Atunci, Sfântul s-a ridicat în picioare, a prins mâna celei moarte și putrede și i-a zis:

În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te și vino înapoi la părinții tăi!

Şi deodată, moarta cea putredă, a sărit drept în picioare, lepădând legăturile de pe dânsa și a strigat cu glas mare:

Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei ce s-au închinat idolilor și eram batjocura și chinul dracilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tată, mare este credința și mare este Dumnezeul creștinilor, iar toți dumnezeii păgânilor sunt draci“.

Împăratul a vrut să-i dea jumătate din împărăție Sfântului, dar el n-a primit nimic, ca întotdeauna.

S-a făcut deci petrecere în toată cetatea împăratului, iertând robii și slobozind pe cei din temniță, căci aceasta a fost plata pe care a cerut-o Sfântul Fanurie.

Iar împăratul cu toți oamenii săi, au cerut botezul și s-au făcut creștini.

Sfântul a plecat din cetate și a vindecat și a tămăduit ca și în celelalte cetății.

Deci s-au mâniat pe el toți vracii și cei ce făceau vrăji, căci i-a rușinat pe ei în fața împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reușit să o învieze, iar Sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

A doua pâră și pătimirea

Pentru aceasta, pâră mare au pornit împotriva lui, “numindu-l mare (vraci) și vrăjitor și spunând împăratului că Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrăjile ca apoi să se prefacă că a înviat-o, ca astfel poporul să-L numească pe el împărat.

Împăratul auzind s-a umplut de mânie și strigând pe toți sfetnicii lui și pe cei necredincioși, care toți erau împotriva lui Fanurie, au hotărât să-i taie capul, dar fiind convins că e așa de mare vrăjitor, a chemat pe toți călăii cetății, și a tras la sorți pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-și mâncau pâinea lor până nu-și muiau mâinile în sânge.

Şi cine va putea spune batjocurile, bătăile cu pietre, scoaterea șuvițelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dinților, loviturile cu palme, scuipările și înțepăturile cu sulița peste tot trupul, peste care s-a turnat sare și oțet, ciuntirea chipului, adică tăierea mâinilor, a degetelor de la picioare și a urechilor, încât sângele de la față se împreuna cu cel de la picioare și uda țărâna drumului pe care trecea.

Fiecare păgân se străduia cum să-l chinuiască mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului, ca și mucenicul Ştefan: “Iartă-le lor păcatele acestea că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească pentru care eu le mulțumesc.”

Pentru aceasta s-a pornit plângere mare de către poporul creștin și de cei tămăduiți de către Sfântul, pentru că l-au chinuit așa de cumplit pe el care nu făcuse decât bine tuturor.

Dar Sfântul era vesel că merge mai degrabă la plăcutul lui, Hristos.

Astfel, a pornit Sfântul Fanurie la locul de osândă având vârsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca să se ajungă cât mai curând către Hristos cel prea iubit, că ii ajungea lui călătoria pe acest pământ.

De o parte mergeau creștinii cei tămăduiți, văduvele și orfanii cetății, cu plângere spunând:

Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi?

Cum se vor închide ochii prea frumoși care au deschis ochii noștri orbi din naștere?

Cum se va închide gura cea de miere curgătoare care ne-a dat graiul, nouă celor muți, fără de glas?

Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plângerea și durerea noastră, miluind pe orfani, mângâind pe văduve și aducând bucurie pe fețele celor ce n-au cunoscut decât întristarea și lacrimile?

Cine va spune la plângerea lor, cuvintele cele cu mare durere, încât și din partea păgânilor au început să se verse lacrimi pentru că cei ce veniseră împotriva lui, erau foarte mulți și strigau să se termine cât mai curând cu acest vrăjitor și vrăjmaș al împăratului.

Sfântul Fanurie a cerut atunci voie să-și facă ultima rugăciune și s-a rugat astfel:

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahăr, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă.”

Şi atunci s-a făcut tunet din cer și s-a auzit glasul Domnului astfel:

Fie Fanurie după cuvântul tău și tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine și tu vei fi ajutorul celor din nevoi.”

Atunci, cei necredincioși care strigaseră asupra lui, văzând minunea, mulți au cerut să fie botezați și să-i facă și pe ei creștini.

Dar Sfântul nu avea nimic cu sine și nici apă primprejur.

Deci, s-a rugat a doua oară Domnului să-i ajute pe cei ce vor să ia credința creștinească.

Şi iată minune mare, că a plouat numai pe cei ce voiau să ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, deși se aflau lângă cei dintâi, nu s-au udat nici măcar cu o picătură de apă.

Între cei ce s-au botezat au fost și cei trei călăi, care acum n-au vrut să-l mai execute pe el.

Sfântul Fanurie le-a făgăduit lor atunci că împlinind porunca împăratului, el le făgăduiește că astăzi vor fi împreună cu el, în Rai, și au tras la sorți, care să-i taie capul.

Plângerea călăilor este mult mai jalnică, decât a poporului creștinesc, pentru că cuvintele lor erau pline de durere, că ei luaseră viața oamenilor, iar Sfântul le dăduse viața, ei luaseră pământul văduvelor și orfanilor, iar Sfântul le purta de grijă și-i miluise.

El vărsase pâraie de lacrimi și ei, sânge nevinovat.

Sfântul a vărsat lacrimi pentru toți cei necăjiți.

Apoi, Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe butuc – dar după tăiere, nu a curs nici sânge, ci lapte și o minune – capul a mers în jurul trupului și limba a grăit astfel:

Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El“.

Deci, întorcându-se poporul, atât cel creștin cât și cel necredincios, unii strigau de bucurie că au scăpat de sfânt, iar cei întorși la dreapta credință, precum și vechii creștini, au făcut plângere mare, ocărând pe împărat, pentru nerecunoștința lui și i-au zis lui:

Au ai uitat învierea fiicei tale? Tămăduirea bolnavilor și a celor îndrăciți? Pentru ce te-ai mâniat asupra lui, care nici răsplată n-a luat și în hotarele tale adusese pace?

Spăimântându-se împăratul pentru acestea, a dat poruncă ca mai întâi să fie omorâți călăii.

Primul nefiind destul de întărit în credință, se temea.

Atunci a apărut Sfântul mucenic Fanurie în văzul tuturor, într-o aureolă asemeni sfinților celor din veacuri, îmbrăcat în armură de roman, cu părul creț și negru, iar în mână ținea o făclie mare aprinsă;

și a căzut frică mare peste împărat și peste toți sfetnicii lui mincinoși, temându-se de Sfântul, să nu-i răpească din lumea aceasta, răsplătindu-le lor .

După tăierea primului călău, din cer s-a pogorât o cunună de trandafir care s-a așezat pe capul lui tăiat, umplându-se tot pământul de mireasmă, iar din trupul lui, (deși cu puțin înainte vărsase sânge nevinovat, dar pentru credința lui și întoarcerea lui la Hristos), a izvorât mir.

Asemeni s-a întâmplat și cu ceilalți doi călăi.

Trupurile lor au fost îngropate pe un maidan și oricine cădea în tâlhării și își întorceau ochii către locurile acestea, era scăpat.

 

Posteritatea

Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortărețe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.

Una dintre aceste icoane (1) era bine păstrată și reprezenta un tânăr militar care ținea în mâna sa dreaptă o cruce.

În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său.

Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripția de pe icoana: “Sfântul Fanurie“.

Acest nume nu se găsește însă în martirologii și sinaxare.

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (1) (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Din secolul al XIV-lea și până astăzi Sfântul Fanurie a săvârșit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor și animalelor dispărute.

După o tradiție populară, răspândită în insula Creta și în alte țări ortodoxe, mama Sfântului era o mare păcătoasă și cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o întoarcă la pocăință. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruință pentru mântuirea mamei sale.

Pe când păgânii îl ucideau cu pietre pe Sfântul Fanurie, el scria: “Din cauza acestor suferințe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie.”

Din cauza aceasta, când credincioșii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie.

În rândul credincioșilor se vorbește și de alte minuni săvârșite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât și în celelalte țări ortodoxe.

De atunci nu s-a știut ce s-a făcut cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când el a vrut să se arate din nou în anul 1500 d. H. după cum s-a spus mai sus.

Mult ajutor a adus creștinilor acest mare sfânt; când au cerut ajutor, făcând turtă și plăcintă, se rugau Sfântului pentru orice nevoie dreaptă ce aveau.

De aceea i se spune Sfântului “arătare”, căci cei ce au credință mare și nu se îndoiesc, sunt ajutați grabnic de către Sfântul mare Mucenic Fanurie.

Turta se face de nouă ori și se împarte numai săracilor, iar după ajutorul primit, se face pentru Sfântul, o plăcintă mai mare, cel în nevoie, ostenindu-se cu mâniile sale – și tot la săraci să fie împărțită cu mulțumită, Sfântului.

Pomenirea acestui sfânt mare Mucenic Fanurie, se săvârșește la 27 august, iar turtele se pot face, în afară de Duminică, în orice zi.

Multe sunt minunile Sfântului după ducerea de la noi, atât celor din veacurile acelea, cât și nouă, care ne-am învrednicit a-l pomeni cu turte și plăcintă, căci cu adevărat – arătare – este că celor ce îl cheamă cu credință, li s-a arătat ori Sfântul, ori împlinire în cererile lor. Amin.

 

Imnografie


 

Tropar

Pre lauda celor din Rodos şi slava mucenicilor pre cel ce luminează pre cei credincioşi cu razele dumnezeieştilor minuni pre Fanuri e să-l cinstim credincioşii ca pre un mare nevoitor al Mântuitorului că izvorăşte tot harul celor ce din suflet strigă către el. Slavă lui Hristos celui ce te-a slăvit; slavă Celui ce te-a arătat minunat; slavă Celui ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.

 

Moaștele Sfântului Mucenic Fanurie în România


 

În București, moaștele lui se află în două biserici: biserica Mihai Bravu (strada Cerceluș numărul 18, sector III – zona Baba Novac) și biserica Dichiu (strada Icoanei numărul 72, colț cu Comănița, sector 2), unde, în fiecare miercuri, se face slujba la icoana Sfântului, de la ora 16.30.

 

Sfântul Fanurie în România (biserici și mănăstiri închinate Sfântului)


 

În anul 1953, preotul David Popescu, împreună cu soția sa, au tradus Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie cu toate indicațiile din limba greacă, inclusiv cea legată de tradiția pâinicilor.

La răspândirea acatistului sfântului în țara noastră a contribuit și fratele Traian Bădărău din Filipeștii de Pădure (jud. Prahova).

Prin efortul acestuia și al altor frați au fost aranjate scăpările din traducerea anterioară și s-au tipărit mai multe exemplare ale acatistului (sursă: cartea “Traian, robul Domnului, omul bisericii și teologul durerii” – Pr. Drd. Alexandru Anastasiu).

Chiar biserica din comuna unde a trăit fratele Traian are hramul Sfântului Fanurie.

La trei ani de la apariția Acatistului în limba română, Olga Greceanu a pictat o icoană a Sfântului Mucenic Fanurie, păstrată permanent spre închinare în Biserica Sfântului Fanurie din Parohia Mihai Bravu (strada Cerceluș) din București.

 

Etimologia / semnificația numelui Fanurie


 

În primul rând “La mulți ani!” tuturor celor care poartă numele Sfântului Mucenic Fanurie!

Fanurie – acest nume fie este un nume grecesc vechi, fie un nume dintr-o altă limbă care s-a elenizat. În cele două cazuri însă, după cum o să vedem mai jos, semnificația numelui este foarte asemănătoare.

În primul caz, primul element din compoziția numelui Phanourios este derivat din grecescul φανός (phanos) care înseamnă „lumină” (adjectiv) precum și „torță, felinar” (substantiv).

Al doilea element este posibil derivat din greaca οὖρος (ouros) care înseamnă „veghetor, păzitor”, care ar putea da denumirii semnificația „veghetor cu o torță”, “păzitorul luminii” sau “păzitorul adevărului”, “păzitorul căii”, “cel ce arată calea”.

În cel de-al doilea caz, numele Phanourios ar putea fi o elenizare a numelui arab Fannur (scris și în forma Fanur), care este, de asemenea, puternic legat de tema luminii.

Sfântul Mucenic Fanurie este considerat aflătorul lucrurilor pierdute și arătătorul căii de urmat în vreme de îndoială.

 

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Fanurie?

Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 27 august când este pomenit Sfântul Mucenic Fanurie.

 

Postul Sfântului Fanurie/ Fanuropita – Turta Sfântului Mucenic Fanurie


 

Cinstit cu mare evlavie în toate țările ortodoxe, nu numai în Grecia, sfântul le dă ajutor în nevoi tuturor celor care i se roagă cu credință și împart săracilor acele turte cu ulei și zahăr pentru iertarea păcatelor mamei sale.

De asemenea, multor credincioși sfântul li se arată chiar în persoană (este numit și sfântul “arătare”) sau le arată calea de urmat.

Creștinii fac timp de nouă zile (mai puțin în ziua de duminică) turte/plăcinte pe care le împart săracilor cerând ajutorul Sfântului.

Când le dau de pomană, spun în gând sau cu voce tare:

Să fie pentru mama Sfântului Fanurie.”

Unii creștini fac acest post nouă zile la rând, alții, miercurea, alții, luni, miercuri, vineri.

După ajutorul primit, se face o plăcintă mai mare de mulțumire și se împarte și aceasta nevoiașilor pentru mântuirea sufletului mamei sfântului Fanurie.

În cele zece zile, se citește totodată și Acatistul Sfântului Fanurie.

 

Rețeta de Fanuropita – Turta Sfântului Fanurie


 

Iată una dintre cele mai răspândite rețete de fanuropita:

se amestecă o cană cu zahăr și una cu ulei, până când compoziția devine ca o cremă.

Se adaugă două căni cu suc de portocale, trei sferturi de cană cu nuci măcinate, o linguriță cu scorțișoară, o linguriță cu praf de copt, zahăr vanilat, patru căni cu făină, trei sferturi de cană cu stafide. Se mai pot adăuga cuișoare sau nucșoară, după gust.

Se amestecă bine și se pune compoziția în tava unsă.

Se coace timp de 45 – 50 de minute și apoi se taie în forme pătrate.

După ce se scoate din cuptor, turta se poate unge cu sirop de apa cu zahăr sau miere de albine.

Se usucă destul de repede și, de aceea, este util să se păstreze în frigider/acoperită.

 

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Fanuropita este o prăjitură grecească , de post, care se aduce ca ofrandă Sfântului Mucenic Fanurie pentru găsirea lucrurilor pierdute, dar nu numai. #bineledestiut

Sfântul mijlocește și pentru găsirea drumului în viață, a unui soț sau soții, a păcii sufletești sau a unei persoane dragi. De altfel, în limba greacă, numele sfântului înseamnă „cel ce arată”. ️

Potrivit tradiției, Sfântul Fanurie a trăit și a fost martirizat în insula grecească Rodos. În secolul al XIV-lea, în timpul unor lucrări la fortăreața din insulă, au fost descoperite ruinele unei biserici. Aici a fost găsită icoana sfântului și 12 scene din martiriul său. Sfintele sale moaște au fost descoperite de niște păstori, câțiva ani mai târziu, într-o peșteră.

De ce se face această prăjitură?

Explicația acestei practici o găsim în viața sfântului. Când acesta a fost martirizat, fiind acuzat pe nedrept că dorește să ia locul unui împărat, a cerut voie să își facă ultima rugăciune.

Sfântul Fanurie s-a rugat ca orice persoană care va face „o turtă cu ulei și zahăr sau o plăcintă și o va da săracilor, să fie ascultat în orice durere va avea”.

De asemenea, sfântul s-a rugat ca această jertfă să fie și pentru iertarea păcatelor mamei sale, care murise păgână. Dumnezeu a răspuns rugăciunii sale și l-a încredințat că oricine îl va chema pe sfânt în ajutor, va fi ascultat de El.

Cum se pregătește Fanuropita: Fanuropita – o prăjitură pentru găsirea lucrurilor pierdute

Rețeta: https://tinyurl.com/2s4kns6j

 

Note


 

1 – Icoana Acatist a Sfântului Mucenic Fanurie 27 august

1 – Sfântul Mucenic Fanurie stă în fața unui magistrat roman și își apără credința creștină.

2 – Soldații îl bat pe sfânt peste cap și peste gură cu pietre pentru a-l sili să-și renege credința creștină.

3 – Sfântul Mucenic Fanurie rămâne liniștit, ceea ce-i înfurie pe soldați. Ei sunt arătați aruncându-l la pământ și bătându-l cu bastoane și pari într-o nouă încercare de a-l sili să-și lepede credința.

4 – Sfântul Mucenic Fanurie se află în închisoare. Este reprezentat complet gol, în timp ce soldații îi smulg carnea cu niște unelte de fier.

5 – Sfântul Mucenic Fanurie este tot în închisoare. Este înfățișat rugându-se lui Dumnezeu, poate ca să-i dea putere să îndure torturile.

6 – Sfântul stă în fața magistratului roman apărându-și din nou convingerile. Expresia feței sfântului este calmă.

7 – Magistratul roman l-a condamnat pe Sfântul Mucenic Fanurie la moarte pentru că a rămas neclintit în credința sa, ca în imaginea a șasea. Sfântul este reprezentat din nou gol, în timp ce torționarii îi ard trupul.

8 Sfântul Mucenic Fanurie este legat de un mecanism care se rotește spre a-i sfărâma oasele. Deși trupul său suferă din greu pentru Domnul, privirea sa este pașnică și răbdătoare.

9 – Chinuitorii lui privesc cum Sfântul Mucenic Fanurie este aruncat într-o groapă cu fiare sălbatice. Fiarele sălbatice merg în jurul lui ca și cum ar fi miei și împărtășesc companie cu el.

10 – Sfântul este scos din groapă pentru a fi zdrobit sub greutatea unui bolovan imens.

11 – Fără succes, chinuitorii pun acum cărbuni fierbinți în palmele sale pentru a-l forța pe Sfântul Mucenic Fanurie să jertfească zeilor. În această imagine, este și un balaur, care îl reprezintă pe diavol, care zboară și plânge la victoria Sfântului și asupra acestor chinuri.

12 – Scena finală arată martiriul său. Este într-un cuptor mare, stând pe un scaun cu flăcări și fum în jurul său. Sfântul este pictat stând în rugăciune.

 

cititi si Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie

 

cititi despre Sf. Mc. Fanurie si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa


 

Sfinții mucenici Adrian și soția sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică)

Ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea.

Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august.

Sf. Mc. Adrian și Natalia, soția sa (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Adrian și Natalia, soția sa (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Martiriul


 

Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311).

La începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Dioclețian însuși, Maximian, Galerius Maximianus și Constantin Chlorus – tatăl Sfântului Constantin cel Mare).

Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor în anii 303-304, edicte care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.

După ce a început această mare persecuție împotriva creștinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanțuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse) și i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credința lor.

Ei au răspuns că ei suferă pentru a câștiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui:

Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit; așa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9).

Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin și a spus oficialilor romani prezenți acolo să scrie și numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc.

Când soția sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalți martiri, s-a dus în fugă la temniță.

Ea era născută din părinți creștini, dar se temea să mărturisească cuiva credința sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se făcea creștinilor de către păgâni.

După ce a auzit că soțul ei a crezut în Hristos și că s-a alăturat sfinților mucenici, a avut și ea îndrăzneala să arate că este creștină.

Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat lanțurile cu care acesta era legat, după care, implorându-i pe ceilalți martiri să se roage lui Dumnezeu și pentru soțul ei, s-a întors acasă, așa cum îi ceruse Adrian.

Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar și s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final și a-și lua rămas bun de la ea.

Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos și astfel a fost eliberat – ea a refuzat să-i deschidă ușa, mustrându-l că a fost un laș.

Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea și-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian și însoțindu-l la tribunalul imperial.

Când Adrian a apărut în fața împăratului și a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu fața în jos și l-au bătut cu toiegele.

Apoi, întorcându-l cu fața în sus, l-au bătut și peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele.

Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar de 28 de ani.

I-au fost apoi retezate mâinile și picioarele, iar în final a fost decapitat.

Aceleași chinuri le-au suferit și ceilalți 23 sfinți mucenici care erau împreună cu el.

După ce sfinții mucenici și-au dat sfârșitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc.

Natalia a reușit totuși să ia una din mâinile soțului ei, ascunzând-o în sân.

Dar și alte moaște ale acestor sfinți mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare și grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creștin, numit Eusebie, a luat aceste moaște și punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului.

Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele cele mucenicești.

 

Unele clarificări istorice


 

În scrierea sa din Sinaxar despre Sfinții mucenici Adrian și Natalia, autorul (Sfântul Nicodim Aghioritul) s-a bazat pe un manuscris grecesc aflat în Mănăstirea Marea Lavră de la Muntele Athos.

El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.

Dar identificarea și cronologia prezintă unele dificultăți.

În primul rând, deși avuseseră loc hărțuiri și persecuții împotriva creștinilor și mai devreme, Marea Persecuție nu a început până în anul 303.

În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la Nicomidia, în Asia Mică – în acest caz, probabil că responsabil a fost împăratul (Cezarul) din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (Augustus) Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeași perioadă a Tetrarhiei.

În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de Cezar la acela de Augustus atunci când Dioclețian a abdicat în anul 305.

Este, totuși posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit Cezar în 293, apoi a căzut în dizgrație după eșecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Dioclețian i-a conferit din nou titlul de Cezar.

În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menționat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor.

Influența sa asupra lui cu Dioclețian se știe că a crescut, și este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creștini încă din 298.

Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea „Marii Persecuții”, așa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât și în 306.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia, soţia sa

Glasul al 3-lea:

Credința cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o și, urmând Stăpânului, te-ai îmbogățit cu darurile cele dumnezeiești. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia, soţia sa

Glasul al 4-lea:

Dumnezeieștile cuvinte ale femeii tale cea cugetătoare de Dumnezeu în inimă punându-le, Adriane, Mucenice al lui Hristos, la chinuri ai alergat, împreună cu soția ta cunună luând.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Dumnezeiască pomenirea mucenicilor strălucind cu lumină, a luminat toate marginile pământului, pentru cei ce cu veselie cântă: Tu eşti, Hristoase, bucuria mucenicilor.

 

Din Acatistul Sfinților Adrian și Natalia:

Condacul 1

Aleșilor slujitori ai lui Dumnezeu și prealăudați mucenici ai lui Hristos,
pentru iubirea Lui ați disprețuit deșertăciunea lumească, punându-vă viața ca o jertfă curată,
dorind să primiți mai degrabă chinuri, decât să vă lepădați de Dumnezeul cel adevărat,
cu dragoste vă lăudăm sfinților Adrian și Natalie.
Deci, ca cei ce stați lângă Tronul cel de har al Domnului desfătându-vă,
rugați-vă pentru cei ce cu credință și evlavie vă implorăm, și cu mulțumire vă cântăm așa:
Bucurați-vă sfinților Adrian și Natalie, prelăudați și neînvinși mucenici ai lui Hristos.

Condacul al 13-lea

O, sfinților mucenici ai lui Hristos, Adrian și Natalie,
fericiți soți și purtători de chinuri străluciți.
Auziți-ne pe noi cei ce ne rugăm cu lacrimi, venind la biserică,
rugați-L pe Stăpânul cel milostiv, Domnul nostru Iisus Hristos, să ne dăruiască noua tuturora
pace în familie, sănătate trupească și sufletească, mântuirea sufletului,
ca întotdeauna să-l cântăm Lui: Aliluia.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că Sf. Adrian se zugrăvește sub chipul unui tânăr cu început de barbă.

Atât el, cât și Sf. Natalia, se zugrăvesc după chipul sfinților mucenici, purtând în mână o cruce.

Atunci când se zugrăvește mucenicia lor, Dionisie arată că Sf. Adrian se săvârșește tăindu-i-se mâinile și picioarele, iar Sf. Natalia se săvârșește după ce călăul îi taie picioarele

 

cititi despre Sf. Mc. Adrian și Natalia, soția sa si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si Sfinţii Adrian şi Natalia sau mucenicia ca virtute a familiei creştine

 

Viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, soția sa


 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția – foto preluat de pe doxologia.ro

Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc și a zis către scriitorii, cei ce scriau numele mucenicilor: „Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin și, bucurându-mă, voi muri și eu cu dânșii pentru Hristos.”

Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgânul împărat Maximian, omorând pretutindeni mulți creștini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, și a intrat mai întâi în capiștea idolească, de s-a închinat necuraților zei. Apoi, căzând cu fața în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toți cetățenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute și să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoșată asupra acelora ce ar ascunde un creștin; iar acelora ce ar ști undeva un creștin ascuns și ar spune sau îl va prinde singur și-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri și cinste.

Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini și tată pe fii; pe de o parte, temându-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, așteptând plata. Pentru aceea, oarecare din păgâni, apropiindu-se de mai marii oștilor, au zis: „Iată, creștinii s-au ascuns în peșteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cântând și rugându-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostași, care, alergând degrabă și ajungând la acea peșteră, au prins pe toți creștinii câți au fost în ea, adică 23 de bărbați, și, legându-i cu lanțuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.

În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiștea idolească. Pe cale l-au întâmpinat ostașii, care duceau pe acei creștini legați, și i-au zis: „O, împărate, iată aceștia sunt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noștri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legați; deci i-a întrebat: „De unde sunteți?”. Iar ei au răspuns: „Suntem născuți aici, iar cu credința suntem creștini”. Zis-a împăratul către ei: „N-ați auzit oare ce fel de chinuri sunt pregătite acelora ce se numesc creștini?”. Răspunseră sfinții: „Am auzit și am râs de nebunia ta și chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredinței și cărora tu le ești începător”.

Mâniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloșilor, îndrăzniți a mă numi pe mine nebun și a râde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărâma trupurile voastre cu chinuri amare”. Și a zis către ostași: „Întindeți-i și bateți-i cu toiege, și atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute și să-i scoată din mâinile mele”. Astfel sfinții mucenici au fost bătuți de ostași.

Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinți cu vine de bou pe trupul gol. Bătându-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaș al lui Dumnezeu, mai pune încă alți trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cât vei înmulți numărul chinuitorilor și vei adăuga chinuri multe, cu atât vei înmulți cununile noastre”. Zis-a împăratul către dânșii: „O, ticăloșilor mai mult decât toți oamenii, eu voi lua capetele voastre și voi mai așteptați cununi! Lepădați-vă de credința voastră cea deșartă și nu vă pierdeți singuri prin nebunia voastră!”. Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuiești pe robii Săi fără vină, care nu ți-au făcut nici un rău!”.

Zis-a împăratul către slujitori: „Bateți-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luând pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dânșii, ci pe ei înșiși; deoarece, înnebunind, își sfărâmau fălcile cu aceleași pietre unul altuia. Sfinții au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ți-am greșit nimic, ne bați fără milă; și pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu și toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule și ocărâtorule de Dumnezeu! Nu poți să te saturi de chinurile cu care ne chinuiești de atâtea ceasuri, mâniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decât acestea te așteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că suntem îmbrăcați și noi cu același trup ca și tine, afară numai că trupul tău este blestemat și necurat, iar al nostru este curățit și sfințit prin Sfântul Botez”.

Chinuitorul Maximian, aprinzându-se cu mânie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca și ceilalți care privesc la voi să se învețe a nu se împotrivi stăpânilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgân, dacă tu urăști și chinuiești acei robi, care sunt potrivnici trupeștilor stăpâni, pentru ce pe noi ne silești ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voiești ca să luăm și noi aceleași chinuri care-ți sunt gătite ție?”.

Chinuitorul a întrebat: „Spuneți-mi ce chinuri îmi sunt pregătite mie?”. Sfinții au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor și îngerilor lui. Acelea sunt pregătite și vouă, care sunteți vase diavolești. Ele sunt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veșnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară și tartarul, unde este plângerea și scrâșnirea dinților, și alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinții au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul și inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dânsul. Asemenea și sângele nostru cel vărsat o să strige ca o trâmbiță către Stăpânul nostru, că pătimim acestea fără vină”.

Astfel grăind sfinții, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare și să-i arunce în temniță; iar numele și cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Când s-au dus sfinții în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curții, bărbat cinstit, anume Adrian, ținând de elineasca păgânătate și privind la răbdătoarea și vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei și le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiți toate acestea, spune-ți-mi adevărul: Ce fel de răsplătire așteptați de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari și minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiți de la Dânsul”. Răspunseră sfinții mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci așteptăm să luăm de la Stăpânul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari și preaslăvite”.

Zis-a Adrian: „Nu v-ați înștiințat de ele prin legea voastră, de la proroci și din cărțile celorlalți pe care-i aveți?”. Dar sfinții au răspuns: „Nici prorocii singuri n-au putut să înțeleagă desăvârșit acele bunătăți veșnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credință, prin fapte bune și prin cele ce au luat de la Duhul Sfânt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă și pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc și a zis către scriitorii, cei ce scriau numele mucenicilor: „Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin și, bucurându-mă, voi muri și eu cu dânșii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducându-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creștin și cere să i se scrie numele lui în numărul celor osândiți”.

Auzind împăratul de acestea, s-a mirat și s-a mâniat și îndată a chemat pe Adrian la dânsul, zicând: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei și tu să sfârșești rău?”. Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoștința cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ți iertare și să mărturisești înaintea tuturor că ai greșit, ca astfel să ștergi numele din numărul celor osândiți”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greșelile pe care le-am făcut petrecând în înșelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mâniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare și să-l arunce în temniță la ceilalți mucenici, hotărând ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalți.

Una din slugile lui Adrian, alergând degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpânei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpânul nostru l-au dus în temniță legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimântat și a plâns cu tânguire. Deci, rupându-și haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soțul meu este aruncat în temniță?”. Sluga a răspuns: „Adrian, stăpânul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numește Hristos, și, nesupunându-se să se lepede de El și să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca și numele lui să-l scrie între acei osândiți la moarte, pentru că voiește să moară cu ei”.

Natalia iarăși a întrebat pe slugă: „Știi bine pentru ce a chinuit pe acei bărbați?”. Răspuns-a slugă: „Ți-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos și că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul și a încetat a plânge. Deci, schimbându-și hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune și a alergat la temniță. Ea era născută din părinți credincioși și sfinți; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credința sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană și tiranie ce se făcea creștinilor de pagini. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos și că s-a numărat cu sfinții mucenici, atunci a luat și ea îndrăzneala să se arate că este creștină.

Fericită Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, ești fericit că ai aflat comoara pe care nu ți-au lăsat-o părinții tăi; pentru că așa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăție în tinerețile tale crezând în Hristos, bogăție pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrânețe în păgânătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viața veșnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuință. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care își adună aici multe bogății și câștigă averi, că atunci nu vor avea vreme să câștige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, când nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veșnică, din iad și din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-și vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulțimea bogăției vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare își va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primești de la Dânsul bunătățile făgăduite și pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dânsul cu îndrăzneală, netemându-te de răutățile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins și peste celelalte chinuri.

Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruțarea tinereților frumuseți, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogățiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pământesc, că toate acelea se învechesc și se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sunt veșnice, nici înapoi să nu cauți la cele vremelnice, care se par a fi bunătăți ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor și prietenilor tăi, să nu-ți fure credința cu sfaturile lor cele viclene. Urăște înșelăciunea lor și leapădă cele ce te sfătuiesc dânșii. Să nu voiești a asculta cuvintele lor cele înșelătoare, ci privește numai către sfinții mucenici care sunt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoșeze minia chinuitorului și să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sunt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veșnică”.

Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dânsa: „Sora mea, acum du-te acasă și mănâncă, iar când vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îți voi da de știre, ca să vii să vezi sfârșitul nostru”. Sculându-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toți cei 23 de sfinți legați și, căzând la dânșii, le săruta lanțurile, zicându-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriți pe această oaie a lui Hristos, sfătuiți-o să rabde până la sfârșit, spuneți-i răsplătirile care li s-au gătit celor care își aduc sângele lor spre jertfă lui Hristos Dumnezeu, precum și voi v-ați adus sângele vostru Aceluia și aveți că rod al pătimirii voastre mântuirea cea veșnică. Câștigați dar și sufletul acestuia cu sufletele voastre și să-i fiți părinți, în locul părinților lui trupești, care au fost pagini. Întăriți-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezând cu neîndoire, să-și săvârșească cu bine alergarea sa cea mucenicească”.

Natalia, zicând astfel, a căzut la picioarele sfinților și, sărutându-le legăturile, s-a întors iarăși la Adrian, care era în temnița cea mai dinăuntru și mai adâncă și a zis către dânsul: „Domnul meu, vezi să nu-ți cruți tinerețile și frumusețile trupului tău, că acest trup de pământ este mâncarea viermilor. Să nu te gândești la averile tale de aur și de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoșatei judecăți, nici poate acolo cineva cu daruri să-și răscumpere sufletul din pierzarea cea veșnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinților, ca pe niște daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.

Trecând câteva zile, Adrian a auzit că împăratul voiește să-l scoată la judecată și la chinuire împreună cu ceilalți legați și a zis către sfinții mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvântarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră și sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinții l-au binecuvântat și s-au chezășuit pentru dânsul. Deci, dând el daruri străjerilor temniței, a ieșit. Pe când era pe cale, l-a văzut unul din cetățeni. Acela îndată a alergat înainte și i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături și vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut și a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinții mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergând, i-a zis: „Doamnă, știi că domnul nostru este liber și vine acasă?”. Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos și a scăpat de la mucenicie, s-a mâhnit foarte și a plâns cu amar.

Văzând pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mâini și a alergat de a închis ușile înaintea lui și strigă, zicând: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai mințit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule și mai ticălos decât toți oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvârșești? Cine te-a despărțit de sfinți? Cine te-a amăgit ca să te desparți de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieșit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici și ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgețile asupra ta și ești rănit? Mă miram, gândind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu și din cetate păgâneasca să fie cineva bun! Mă miram că cineva din seminția de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sângele cel nevinovat, va fi tămâie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoțit cu acest păgân? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea și s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puțină vreme mi-a fost lauda între femei și de acum întotdeauna mă voi rușina între dânsele”.

Deci, fericitul Adrian, stând în urmă, se bucură cu duhul, auzind cuvintele ei și, întărindu-se spre nevoință, mai cu căldură dorea să-și împlinească făgăduința sa cea spre Hristos. El se miră de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoțit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de când se căsătorise. Văzând mâhnirea ei cea mare, a început a bate în ușă, grăind către dânsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi ușa, că n-am fugit de la chinuire precum socotești tu, să nu-mi fie mie această! Eu am venit, precum ți-am făgăduit, ca să te iau și pe tine să vezi sfârșitul nostru”. Dar ea, necrezând cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgește călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”.

Astfel, nevrând ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plânge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezășuit sfinții mucenici și de nu mă voi afla la vremea hotărâtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lângă ale lor chinuri, vor lua și pe ale mele, chinuindu-se și pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morți?”. Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie ușa și au căzut unul în brațele altuia. Apoi Adrian a zis către dânsa: „Fericită ești între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ți mântuiești bărbatul tău. Cu adevărat tu singură ești pe pământ iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că ești părtașă cu mucenicii, măcar că nu pătimești chinuri”. Apoi, luând-o pe ea, s-a dus.

Mergând pe cale, el a zis către dânsa: „Cum vom rândui averea noastră?”. Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pământești, domnul meu, ca să nu ți se întoarcă mintea ta spre dânsele. Singur ia aminte de tine și te îngrijește, ca să-ți săvârșești nevoința la care ești chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumești, stricăcioase și vătămătoare de suflet și sârguiește-te să vezi și să câștigi veșnicile bunătăți, cele pregătite de Dumnezeu ție și sfinților acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele sfinților mucenici și, sărutând legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încât și viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăți din greutatea lanțurilor cu care erau legați; deci s-a plecat la dânșii și le-a șters puroaiele rănilor.

Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pânze curate și basmale de mult preț, că bogăția lor era mare, deoarece amândoi se născuseră din părinți bogați și slăviți. Aducând acelea, cu mâinile sale lega rănile lor, și pe cât putea făcea ușurare durerilor sfinților, slujindu-le în temniță șapte zile; pentru că atâta vreme mai era până când i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor și împăratul Maximian șezând la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legați. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniță și au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzându-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, și neputând să meargă, i-au târât cu un lanț pe toți cei 23, ca pe niște trupuri dobitocești; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legându-i mâinile la spate.

Apropiindu-se ei de divan, au înștiințat pe împărat că i-au adus pe cei legați, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toți împreună, ca să-și vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiți acum spre chin, să fie aduși goi, numai părțile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiți mai înainte, nu mai pot fi aduși acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou și sănătos cu trupul și poate suferi toate chinurile, iar celorlalți le-au putrezit trupurile și oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăși a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca și cum ar fi greșit puțin, ci să li se mai lase puțină vreme până ce se vor însănătoși, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăși chinuri pentru fărădelegile lor”.

Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părțile de jos să-i fie acoperite. Când slujitorii l-au dezbrăcat și încă și uneltele de chin i le-a dat în mâinile lui, sfinții mucenici au zis: „Fericit ești, Adriane, că te-ai învrednicit a-ți duce crucea ta și a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoșezi și să te întorci înapoi, că-ți vei pierde răsplata ta. Păzește-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele așteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală și rușinează pe chinuitor. Să știi că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava care are să se arate întru noi și pe care așteptăm să o câștigăm cu darul Domnului”.

Asemenea și fericită Natalia a zis către dânsul: „Domnul meu, să-ți adâncești mintea către Dumnezeu și de nimic să nu se înfricoșeze inima ta. Osteneală este puțină, iar odihna este fără de sfârșit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veșnică. Puțin vei suferi durerile și degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pământescului împărat, te-ai luptat pentru puțină leafă și nu ți-ai cruțat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăție ți se cade să suferi toate chinurile și să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărățești”.

Deci, Adrian fiind dus înaintea păgânului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dânsul și a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta și voiești ca rău să te lipsești de viața aceasta?”. Adrian a răspuns: „Ți-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înțelepțit și sunt gata ca în viața aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă și nu te închini zeilor, precum eu și toți cei cu mine ne închinăm lor și le aducem jertfe?”. Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce și pe alții îi aduci în aceeași rătăcire?”. Dar nu numai pe ține singur te duci la pierzare, ci și pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeași pierzare îl tragi, sfătuindu-l și silindu-l să se închine zeilor celor ciopliți și fără de suflet și părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul și pământul”. Împăratul a zis: „Oare ți se pare că zeii noștri sunt mici, când ei sunt mari?”. Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sunt nimic”.

Atunci chinuitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Când a auzit fericită Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinților mucenici, zicând: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinții îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceți-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sunt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sunt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu și adevărat?”. Împăratul a zis: „Niște cuvinte ca acestea ai învățat de la cei amăgitori?”. Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numești amăgitori pe povățuitorii spre mântuire și pe conducătorii spre viața veșnică? Voi mai ales sunteți amăgitori, fiindcă amăgiți pe oameni spre pierzare”. Maximian, mâniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cât mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atât îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.

Fericită Natalia spunea sfinților mucenici toate cuvintele câte le zicea împăratul și câte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruță-ți tinerețile tale și mărturisește pe zei. Pentru ce voiești a muri de bunăvoie așa, în deșert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzându-te că te chinuiești și-ți pierzi frumusețile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruți pe mine, ca să pier cu totul?”. Muncitorul a zis: „Mărturisește pe zei ca să te miluiască pe tine și iarăși te vei rândui în cinstea ta cea dintâi. Nu ți se cade ție să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu ești de neam bun, fiu de părinți cinstiți; deși ești tânăr, ești vrednic de mare cinste. Dar cei legați sunt de neam prost, nebuni și necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te știu pe tine că-mi știi neamul și patria, dar, de ai fi știut neamul acelor sfinți și patria lor cea bogată, pe care ei o așteaptă, tu mai întâi ai cădea la picioarele lor și i-ai ruga să se roage pentru tine, și cu mâinile tale ai sfărâma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuțindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostași puternici, să-l bată pe mucenic peste pântece. Deci, sfântul a fost bătut până ce i s-a deschis pântecele și au început a-i ieși măruntaiele. Muncitorul, văzând acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.

Fericitul era tânăr cu vârsta, având numai douăzeci și opt de ani. Împăratul a zis către dânsul: „Vezi cum te cruț pe tine? Deci, măcar cu cuvântul cheamă pe zei, că îndată îți vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ți tămăduiesc rănile și astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deși îmi făgăduiești mie îngrijire de doctori și cinste în palatul tău, și îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc că singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea și ce facere de bine îmi făgăduiesc. Când voi auzi din gura lor cuvântul, atunci le voi aduce lor jertfă și mă voi închina precum voiești”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.

Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muți și fără suflet?”. Împăratul, mâniindu-se și iuțindu-se, a poruncit să lege iarăși pe mucenic cu ceilalți legați și să-l ducă în temniță, hotărând ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostașii luând pe sfinții mucenici, pe unii i-au târât, pe alții i-au dus în căruțe, fiind foarte slabi de durerile trupești și neputând să meargă. Astfel a fost dus Sfântul Adrian în temniță, care a primit iarăși pe legații lui Hristos.

Fericită Natalia, întărind pe Adrian și punând mâna sa pe grumajii lui, îl mângâia și îi zicea: „Fericit ești, domnul meu, că te-ai învrednicit părții sfinților mucenici. Fericit ești, lumina ochilor mei, că pătimești pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui și să fii părtaș aceleia; că cel ce se împărtășește patimilor Lui, va fi părtaș și slavei Aceluia”. Natalia, zicându-i aceasta, îi ștergea sângele și își ungea cu el trupul său, iar sfinții mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian și, apropiindu-se, îl sărutau, zicându-i: „Pace ție, frate!”. Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcând aruncați, aceia, târându-se pe pământ, se apropiau de dânsul ca să-l mângâie și toți ziceau către el: „Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu”. Sfântul Adrian a răspuns: „Bucurați-vă și voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugați-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, că vrăjmașul diavol să nu poată nimic și să nu se scoale împotriva mea”.

Sfinții i-au zis: „Nădăjduiește spre Domnul, că nu te va birui pe ține satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deși noi la început ne temeam pentru tine, gândind la neputința cea omenească din tine; dar acum ai covârșit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine și credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmașul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruiește pe vrăjmaș”. Cu Sfânta Natalia erau și alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinților, tămăduindu-le rănile și legându-le cu feșe. Ele își împărțeau între ele pe sfinții mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.

Păgânul împărat, înștiințându-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniță, că fac slujbă celor legați și pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniță la cei legați. De aceea, Sfânta Natalia, văzând că nu este cu putință femeilor să meargă la mucenici, și-a tuns părul capului și s-a îmbrăcat în haine bărbătești. După săvârșirea slujbei, șezând la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ție, adu-ți aminte de însoțirea noastră, de această zăbovire a mea de față în pătimirea ta, și de dorința ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia și pe mine; și, precum am fost în această viață plină de primejdii și de păcate, tot așa să petrecem nedespărțiți în viața cea fericită. Mă rog ție, domnul meu, când vei sta înaintea lui Hristos, mai întâi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că știu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îți va da ție, că iubește rugăciunea ta și este primită cererea ta. Știi păgânătatea acestor cetățeni și împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem că nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat și închinător de idoli; și astfel patul tău se va întina și se va necinsti sfânta noastră însoțire. Mă rog, păzește pe soția ta, precum învață apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înțelepciuni, ca să mă sfârșesc cu tine”.

Astfel grăind ea, s-a sculat și iarăși a slujit sfinților, hrănindu-i, adăpându-i și curățind rănile lor, le lega. Înștiințându-se și celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujește sfinților în chip bărbătesc, au făcut și ele asemenea, adică s-au tuns și s-au îmbrăcat bărbătește și, intrând în temniță, slujeau sfinților că și mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgânului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înștiințat de aceasta, că legații au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile și sunt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniță la dânșii o nicovală și un ciocan de fier, cu care să le sfărâme fluierele și mâinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obște a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducând ucigașii slujitori ai muncitorilor, nicovala și ciocanul în temniță și văzându-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întâmpinat, rugându-i să înceapă de la Adrian, de teamă că nu cumva să se înfricoșeze bărbatul ei, văzând o chinuire așa de cumplită și sfârșitul celorlalți mucenici.

Ucigașii au ascultat-o și s-au apropiat mai întâi de Adrian, iar ea, ridicând picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărâmat fluierele picioarelor. Atunci fericită, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ție, domnul meu și robul lui Hristos, întinde mâna cât mai ești încă în viață, ca s-o sfărâme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalți mucenici, căci ei au pătimit mai mult decât tine”. Sfântul Adrian, întinzând mâna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigașul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfântul Adrian îndată din acea mare durere și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel omorând ucigașii pe Sfântul Adrian, au mers cu nicovala și ciocanul la ceilalți mucenici, iar ei singuri își întindeau picioarele și mâinile pe nicovală, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!”. Astfel, suferind sfărâmarea mădularelor, și-au dat sufletele în mâinile Domnului.

După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile mucenicilor să le dea focului, zicând că nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfânta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mina bărbatului ei, ascunzând-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzând cuptorul, scoteau trupurile sfinților din temniță și le duceau la cuptor, iar Sfânta Natalia și celelalte cinstite și binecuvântate femei, sângele cel ce pică din trupurile mucenicești îl luau în hainele lor cele de mult preț, ungându-și trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sângele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur și argint. Aruncând trupurile mu-cenicești în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniți-ne și pe noi întru odihna voastră”. Sfânta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrând să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încât toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoșate și s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea și cuptorul s-a stins, umplându-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar paginii slujitori, văzând frica aceea, au fugit. Alții, căzând cu fața în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.

Credincioșii bărbați ce se întâmplaseră să fie acolo cu Sfânta Natalia și cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinților mucenici întregi și nevătămate, încât nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios și cu femeia sa, căzând, au început a ruga pe Natalia și pe ceilalți, zicând: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetății; deci, nemaiputând suferi păgânătatea și vărsările de sânge pe care păgânul împărat le face în cetate, voim acum că, lăsându-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Dați-ne nouă trupurile sfinților mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici și, acolo petrecând, le vom păzi până ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăși aici – de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toți. Dacă vor rămâne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, și vă veți face vânzători de trupurile sfinților, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraților care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, având vintul spre înotare cu bună sporire.

Sfânta Natalia a rămas în casa sa, având mina iubitului ei bărbat, Sfântul Adrian, pe care, ungând-o cu mir și învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătâiul patului său, neștiind nimeni din casă. După câteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată și frumoasă la față ca o fată tânără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-și ia în însoțire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia niște femei cinstite ca să-i zică de însoțire. Sfânta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sunt de vestea aceasta, și cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsați trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am așteptat ca atât de iute să mă ia cineva de soție”. Acestea le grăia fericită Natalia, dar cu mintea se gândea ca să fugă acolo unde sunt duse trupurile sfinților.

Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mâna Sfântului Adrian și, căzând cu fața la pământ, a plâns, zicând către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scârbiți, Cel ce ești aproape de cei zdrobiți cu inima, caută spre mine, roaba Ta, și nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpâne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfânt. Milostive Doamne, adu-ți aminte de zdrobirea fluierelor lui și de tăierea mâinilor. Asemenea și de ale celorlalți robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluiește-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-viețuire cu vrăjmașii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinții Tăi, și izbăvește-mă de așteptarea omului cel necurat”.

Rugându-se așa, sfântă a adormit de multă mâhnire și, dormind ușor, iată în vis i-a stat ei de față unul din acei sfinți mucenici, zicându-i: „Pace ție, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăznește, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe când eram în legături, ci, stând înaintea feței lui Hristos, L-am rugat pe El să-ți poruncească să vii degrabă la noi”. Fericită Natalia a zis către dânsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpânul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?”. Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpânului. Iar tu, sculându-te, nu zăbovi, ci intră în corabie și mergi la locul acela unde sunt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul și te va aduce la noi”. Sfânta Natalia, deșteptându-se din somn, îndată a lăsat toate și, luând numai mâna Sfântului Adrian, a ieșit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca și cum o aștepta, și cu aceea a mers la Vizantia. Intrând într-însa, a văzut în ea bărbați și femei, toți fiind creștini, care fugeau de chinuirea păgânului împărat Maximian, și astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.

Tribunul, înștiințându-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostași în ajutor și, șezând în altă corabie, a plecat după dânsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vânt puternic, încât a întors corabia tribunului înapoi și a aruncat-o iarăși pe același mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulți din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creștinească, în care era Sfânta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopții, s-a arătat duhul vrăjmașului împotriva lor, ca și cum venea în corabie din partea răsăritului, părând că are cu sine oameni călători, și a zis corăbierilor celor creștinești, ca printr-un glas de cârmaci: „De unde veniți și unde mergeți?”. Aceștia au răspuns: „Venim din Nicomidia și mergem în Vizantia”. Vrăjmașul le-a zis: „Ați rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceți corabia spre partea stângă”. Duhul cel necurat, zicând aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire și să-i înece. Creștinii, crezând minciuna și socotindu-i pe ei că sunt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pânzele și corabia spre stânga, dar îndată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, și a strigat cu glas mare, zicând: „Să mergeți înainte pe calea pe care ați început și să nu ascultați glasul dușmanului, care vă meșteșugește pierzarea cu vicleșug”.

Zicând aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericită Natalia, sculându-se, a văzut pe Sfântul Adrian mergând înaintea corăbiei, și s-a bucurat foarte mult și a strigat, zicând: „Iată, domnul meu!”. Atunci îndată sfântul s-a făcut nevăzut. Vântul le suflă cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinților mucenici, și au ieșit pe uscat cu bucurie. Sfânta Natalia, mergând la trupurile sfinților mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzând la dânșii și sărutându-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mâna Sfântului Adrian de trupul lui și plecându-și genunchii, s-a rugat mult.

Sculându-se după multă rugăciune, a sărutat pe frații și pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulți credincioși. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie și, ducând-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puțin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfântul Mucenic Adrian, zicându-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos și fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ție de Domnul! Vino și-ți primește răsplătirea cea cuvenită ție!”. Ea, deșteptându-se din vedenia aceea, a spus fraților și surorilor ceea ce a văzut și a auzit, și i-a rugat să se roage pentru dânsa. După aceasta, iarăși i s-au închis ochii și a adormit. După un ceas, frații au mers ca s-o deștepte și au găsit-o sfârșită; căci sfântul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veșnică.

Astfel, degrabă după săvârșirea pătimirii sfinților mucenici, și-a sfârșit și Sfânta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deși fără de vărsarea sângelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinților mucenici în legături și privind la pătimirea lor, fugind încă din casă și din patria sa pentru întreaga înțelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Andrei Stratilat (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Andrei Stratilat


 

Sfântul Mucenic Andrei Stratilat a fost un sfânt militar care a trăit în zilele împăratului Maximian Galeriu (către anul 305).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 19 august. (1)

Sfântul Andrei Stratilatul, fiind ofițer (tribun) în armata romană, luptând în părțile Răsăritului împotriva puterii perșilor, care intraseră în hotarele romanilor, și chemând pe Hristos în ajutor, și înduplecând și pe ceilalți ostași ca să-i fie în ajutor, înfrânseră pe perși și astfel biruind pe vrăjmași, a întors pe însoțitorii lui la credința în Hristos.

Fiind însă pârât el cu ai lui a fost adus înaintea lui Antioh, mai-marele oștirii, ca un vinovat și întins pe un pat de fier încins cu foc, iar ostașilor ce erau cu dânsul, li s-au băgat mâinile în cătușe.

După aceea, Antioh a rânduit ca alți o mie de ostași să-i scoată din hotarele țării.

Dar și pe aceștia, învățându-i sfântul, îi întoarse la credința în Hristos. Antioh a poruncit atunci să li se taie capetele cu sabia.

Iar cei care au mucenicit împreună cu Andrei Stratilatul erau la număr 2593.

Și pomenirea lor se face în ziua de 19 august.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat

Glasul al 5-lea:

Mărirea cea pământească ai lăsat, și cereasca împărăție ai moștenit; sângele picându-ți, ca și cu o cunună de piatră nestricată, prea minunat te-ai împodobit; și către Hristos ai venit cu sobor, răbdătorule de patimi, cu ceata îngerilor în lumina cea neînserată; și pe Hristos, Soarele cel neapus ai aflat, Sfinte Andrei Stratilat. Aceluia roagă-te pururea, cu cei împreună cu tine purtători de chinuri, să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat

Glasul al 2-lea:

În rugăciuni stând înaintea Domnului ca o stea mergătoare înaintea soarelui, și dorita vistierie a împărăției văzând, de negrăită bucurie te-ai umplut în vecii cei fără de sfârșit la Împăratul cel fără de moarte; și acolo împreună cu îngerii laudă neîncetată cânți, Andrei Stratilate. Cu aceia împreună roagă-te neîncetat pentru noi toți.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că Sf. Mucenic Andrei Stratilat se zugrăvește sub chipul unui bătrân, cu părul creț (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 155, 211).

Se zugrăvește în veșminte militare, pentru că a fost ofițer în armata romană.

Împreună cu dânsul se mai pot zugrăvi și ceilalți sfinți mucenici militari care au ascultat de Sf. Andrei și au primit mucenicia împreună cu el.

Dionisie spune că aceștia trebuie zugrăviți mai tineri, în puterea vârstei.

Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

1 - Părintele Macarie de la Simonos-Petras notează că unele sinaxare menționează pe data de 12 iulie, fără nicio altă mențiune, un alt sfânt mucenic Andrei Stratilat, și cei împreună-pătimitori cu el: Heracleios, Faust și Menas (pomeniți separat și pe 31 august), dar că ar fi vorba tot de sfântul pomenit azi.

 

Viața Sfântului Mucenic Andrei Stratilat


 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Păgânul Maximian împărățind peste stăpânirea Romei și prigonind pretutindeni pe creștini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei și prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire și cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria și luase poruncă să chinuiască și să ucidă pe toți creștinii, având încredințați mulți tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alți tribuni era și Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început și-a păzit în taină credința cea sfântă în Hristos – până la o vreme – după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deși era încă nebotezat, însă avea credință tare și dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, și-I slujea Lui ziua și noaptea în rugăciuni și în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Și i-a dat Dumnezeu mare putere și biruință în războaie, și nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia și cu bărbăția în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, și era slăvit și cinstit între ostași mai mult decât ceilalți conducători de cete.

Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părți, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perșilor, și, aducându-și aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine și i-a încredințat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat – adică să fie mai mare peste ostașii cei mai mari -, și poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmașilor celor ce năvăliseră și să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăția și vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înștiințat; dar și împăratul însuși știe bine de aceea. Pentru aceasta ești cinstit cu cinstea aceasta; deci ție îți încredințez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea și să fii voievod în locul meu și să te sârguiești să înmulțești și mai mult slava pe care o ai”.

Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmașilor, și-a ales pentru război puțini ostași din multa oaste romană – asemănându-se lui Ghedeon cel de demult – știind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voiește, nici în pulpele bărbaților binevoiește; ci în cei ce se tem de El bine voiește, și în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

Deci Andrei și-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, și a ieșit împotriva vrăjmașilor. Și văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, își întărea ostașii săi să se lupte vitejește și să nu se teamă de ostașii cei mulți ai perșilor, ei fiind puțini. Și le-a pus înainte cunoștința Unuia Dumnezeu cel Atotputernic și înfricoșat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostași nu era creștin, ci toți erau închinători la idoli. El a zis către dânșii: „O, fraților și prietenilor, acum să cunoașteți că zeii păgânilor sunt diavoli, și nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioși, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc și Care a făcut cerul și pământul. Acela pe toate le poate și tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie și gonește pe cei potrivnici dinaintea feței lor. Iată, precum vedeți, ostile vrăjmașilor sunt fără număr împotriva noastră, și prin mulțimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veți scuipa pe zeii voștri cei deșerți și veți chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veți vedea pe vrăjmași stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.

Grăind el aceasta, toți ostașii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, și, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; și, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credința și rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persienești, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perșilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruința romanilor asupra perșilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmașii fiind goniți, ostașii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruință neașteptată ca aceea asupra vrăjmașilor, cu ajutorul lui Hristos, toți au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credință, învățându-i la cunoștința căii celei drepte care duce spre mântuire. Și, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

Dar unul din mai-marii peste oști cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie și o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinstește pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie și a trimis la dânsul pe niște bărbați din rânduiala ostașilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Și, înștiințându-se că într-adevăr așa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l și aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creștinilor. Deci i-a grăit prin trimiși: „Știi bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, și pe mulți cu dânsul care urmau credinței creștinești, dintre care nici unul n-am cruțat; iar acum tu cu ce sfat și cu ce nădejde Il proslăvești ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce?”.

Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomenește el, fiind dați la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui și au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu și eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăția Lui”. Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie și a trimis ostași, poruncindu-le să-l aducă legat. Și șezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voiește să slujească Dumnezeului său.

Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor și a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală și cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Și îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, și pe acela să-l așeze pe Andrei, ostașul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat și scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ți se cade ca după atâtea osteneli să te odihnești pe acest pat”.

Iar sfântul mucenic n-a așteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-și hainele, s-a suit cu sârguință pe patul acela și culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un așternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simțind durere la început; și se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată și-a lăsat puterea și nu putea vătăma trupul mucenicului. Și a prins Antioh și pe alți bărbați din ostașii lui Andrei, și, pironindu-le mâinile în patru părți în chipul Sfintei Cruci pe niște lemne, îi batjocorea și îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.

Și iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învățat prin arderea focului și vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că dorește să rabde până la sfârșit, de vreme ce sfârșitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârșit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă și pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toți să-i arunce în temniță, ca și cum le-ar da vreme să se gândească și să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înștiințeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz și cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei și pe prietenii lui, să-i piardă fără știrea și voia împăratului.

Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh și citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaș slăvit ca acela și pe alți viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava și tulburare pentru dânșii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânșii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături și din pedepse pe Andrei și pe tovarășii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei și a însoțitorilor lui, mai așteptând puțină vreme, să scornească cu meșteșugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca și cum nu pentru credință, și astfel să-i prindă pe câte unul și să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbați întru creștinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături și din temniță pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui și i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca și mai înainte.

Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, înștiințându-se din dumnezeiască descoperire de acea meșteșugire a păgânilor și tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toți ostașii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăți, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânșii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarășii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci și trei. Iar după puțină vreme, Antioh, înștiințându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarășii săi în părțile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie și iuțime și, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Știu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărătești. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci și pe mulți din ostași i-a adus la aceeași nebunie, ca să nu se supună împărăteștilor porunci și a fugit cu însoțitorii săi – după cum auzim – în părțile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el și pe toți cei cu dânsul și să-i trimiți legați la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideți pe dânșii cu ostași înarmați”.

Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei și despre tovarășii și următorii lui; și, înștiințându-se că este în Tars, s-a sculat și a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru și pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarășii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă…

Iar Seleuc mergând în Tars cu ostașii săi înarmați ca la război și negăsind pe Andrei și pe tovarășii săi, s-a tulburat și, de mânie, s-a schimbat la față. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinții de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Și trecând sfinții prin muntele acela și prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarășii săi, așteptând pe ucigașii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârșească ei.

Deci Sfântul Andrei a grăit către dânșii: „O, prietenii, tovarășii și copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet și cu bărbăție, precum ne-a poruncit nouă Domnul, și mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulțumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câștiga parte cu toți sfinții care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat și Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, când era ucis de iudei cu pietre și zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale”.

Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarășii săi, a stat în mijlocul lor și, înălțându-și mâinile și ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare și Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului și nevrednicului robului Tău și a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credință cea întru Tine, primește în pace sufletele noastre și le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălașurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, și pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlinești toate cererile lor cele către mântuire, și în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire și izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutățile și să le dai lor sănătate sufletească și trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.

Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei și cei împreună cu dânsul, a venit și Seleuc cu ostașii, care, scoțându-și săbiile și scrâșnind din dinți, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinții ostași ai lui Hristos, deși puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigașilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca niște mielușei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigașilor lor și, plecându-și genunchii, și-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toți. Deci sângele sfinților s-a vărsat ca apa și curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănțuire întru bucuria Domnului lor. Sfinții au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii și dătătoare de tămăduiri.

Iar când acești sfinți au fost uciși, episcopii cei mai sus pomeniți, Petru al Tarsului Ciliciei și Non al cetății Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceștia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârșitul lor. Deci Seleuc cu ostașii săi, după uciderea sfinților mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceștile trupuri, au plâns peste ele și, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Și au văzut și izvorul ce ieșise acolo, după rugăciunea mucenicilor, și, bând dintr-însul, s-au încredințat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat și, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

Iar după îngroparea sfinților, episcopul Petru cu toți cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Și înștiințându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-și neputincioșii; deci, bând apă și spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, și cu ale sfinților mucenici ce au pătimit împreună cu el, și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfinții Mucenici Flor şi Lavru din Iliria (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articoe preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Flor şi Lavru


 

Sfinții frați Flor și Lavru din Iliria au fost mucenici pentru Hristos în secolul al II-lea, în Iliria.

Ei sunt prăznuiți în Biserica Ortodoxă la data de 18 august.

Sf. Mc. Flor şi Lavru (Secolul al II-lea)  - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Flor şi Lavru (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Acești sfinți au fost după trup frați gemeni, și aveau meșteșugul de tăietori sau sculptori în piatră, pe care-l învățaseră de la dascălii lor, sfinții Proclu și Maxim, care mărturisiseră pentru Hristos.

După ce au mărturisit dascălii lor pentru Hristos, ei au părăsit Byzantium și s-au dus în Iliricum, în țara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, își săvârșeau meșteșugul lor pe lângă Licon ighemonul.

Apoi au fost trimiși de acesta către Liciniu feciorul Elpidiei împărăteasa.

Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zidească o capiște idolească, dându-le și planul acesteia.

Dar sfinții luând banii, i-au împărțit la săraci; și noaptea se rugau către Dumnezeu, iar ziua lucrau tare și înfrumusețau locașul.

Preţul pentru osteneală îl împărţeau săracilor, învăţându-i pe aceia şi credinţa în Hristos- Domnul.

Iar ei, luând puţină hrană, petreceau în rugăciune şi postire

Oarecând, cioplind ei în piatră, fiul unui slujitor idolesc s-a apropiat prea mult de Sfinţii Flor şi Lavru şi sărindu-i în ochi o bucăţică dintr-o piatră, l-a vătămat.

Strigând el de durere, tatăl său a venit repede şi, văzându-i faţa plină de sânge şi ochiul rănit, şi-a rupt hainele de jale.

Atunci, slujitorul idolesc a început a-i ocărî pe cei doi, sărind să-i bată, dar a fost oprit de unii oameni care au mărturisit nevinovăţia sfinţilor.

Aşadar, mucenicii Flor şi Lavru l-au luat pe copil la ei şi i-au spus:

„Dacă vei crede din toată inima în Dumnezeul Cel propovăduit de noi, ochiul tău se va tămădui îndată”.

Şi după ce sfinţii s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, au însemnat ochiul copilului cu semnul Sfintei Cruci, iar ochiul îndată s-a făcut întreg şi sănătos.

Atunci, atât copilul, cât şi tatăl său, care se numea Memertin, au crezut în Hristos.

Și peste puține zile l-au și isprăvit, fiind sfinții ajutați și întăriți de îngeri.

Atunci îndată Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte și fiul său Atanasie, căci îi tămăduiseră sfinții ochiul cel orb al lui.

Și strângând mucenicii lui Hristos săracii, cărora le dăduseră banii, au legat idolii cu ștreanguri de grumaji, și i-au tras jos.

“După aceasta, Sfinţii Flor şi Lavru au mers acolo unde erau pregătiţi idolii şi, legându-i cu funii, i-au doborât la pământ şi i-au sfărâmat.”

După aceea, aprinzând lumânări multe, au închinat biserica lui Dumnezeu și o sfințiră lui Hristos, zicând:

Slava Ție, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor și bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar dacă a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit să se aprindă un cuptor și să bage în el pe săracii care luaseră banii și sfărâmaseră idolii; în care aceia și-au dat sufletele.

“Auzind acestea, stăpânitorul locului aceluia a poruncit ca Memertin şi fiul său să fie arşi de vii, iar pe Flor şi pe Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, conducătorul Iliricului.”

Iar Sfinții Flor și Lavru, fiind legați la roata unui car, au fost bătuți, apoi au fost trimiși la ighemonul Licon, care i-a băgat într-un puț adânc, unde se rugau lui Dumnezeu și pentru cei ce aveau să le facă pomenirea, și pentru bunăstarea lumii, pentru încetarea prigoanei; și așa și-au dat sufletele.

Un secol mai târziu, moaștelor lor au fost găsite printr-o minune și anume că caii nu vroiau să bea apă decât din locul acela unde muriseră sfinții.

Și așa au fost scoase cinstitele lor moaște din puț neputrezite, și așezate cu cinste în racle, care izvorau miruri și izvoare de tămăduiri celor ce se apropiau de ele.

Iar mai apoi moaștele au fost mutate la Constantinopol.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru

Glasul 4-lea

Pe prea împodobita și de Dumnezeu înțelepțita doime cea prea luminoasă, pe fericitul Flor și pe prea cinstitul Lavru, după vrednicie să-i lăudăm credincioșii, care cu osârdie au propovăduit întru arătarea tuturor pe Treimea cea nezidită. Pentru aceasta pătimind până la sânge, s-au încununat cu cunună prea luminoasă, și se roagă lui Hristos Dumnezeu, ca să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru

Glasul 8-lea

Ca o pârgă a firii…

Pe Mucenicii cei bine credincioși, și cugetători de Dumnezeu, pătimitorii lui Hristos, lumea cu prea mărire cinstim astăzi pe Flor și pe Lavru, pentru ca să câștigăm prin rugăciunile lor Dar și milă, și să ne mântuim de năpăști, și din primejdii, de urgie și de scârbe, în ziua judecății.

 

Viaţa Sfinților Mucenici Flor şi Lavru


 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Flor şi Lavru (secolul al II-lea)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Flor şi Lavru (secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru au fost fraţi după trup şi după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet şi Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Şi erau cu meşteşugul săpători în piatră, sub nişte sfinţi bărbaţi învăţători, anume Proclu şi Maxim, de la care s-au învăţat nu numai meşteşugul, ci şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a credinţei creştine. Şi mai întâi învăţătorii lor au fost ucişi pentru Hristos, apoi şi ei, după învăţătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moştenitori ai cununii muceniceşti, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Inceputul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea:

Un oarecare stăpânitor al altei ţări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită nişte ziditori de piatră iscusiţi, ca să zidească zeilor celor elineşti o frumoasă capişte de piatră. Iar de vreme ce aceşti sfinţi erau mult mai iscusiţi decât alţii în lucrul acela, Flor şi Lavru au fost trimişi de ighemon la stăpânitorul acela. Şi zidind ei capiştea după porunca aceluia, preţul pentru osteneală l-au împărţit săracilor, învăţându-i pe ei sfânta credinţă cea în Hristos, iar ei înşişi petreceau în postiri, rugăciuni şi osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârşeau lucrul lor, primind puţină hrană, iar pe cei săraci şi flămânzi îi hrăneau din destul.

Dar nu numai pe săracii aceia, ci şi pe un popă elinesc l-au adus la credinţa lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind şi, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucăţică, a lovit pe tânăr în ochi şi, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, şi văzând faţa copilului însângerată şi ochiul sărit, şi-a rupt hainele de jale şi a început a ocări pe sfinţii lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânşii, dar a fost oprit de alţii care au fost acolo şi care spuneau nevinovăţia lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta şi se uita fără să se păzească. Iar sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Flor şi Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului şi au să-l facă să vadă ca întâi.

Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor şi au început a-l învăţa pe el cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui”. Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi aşa precum a fost întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc şi pe cei sănătoşi”.

Şi tânărul acela a povestit sfinţilor acest lucru: „Este între popii noştri un popă, anume Erm. Pe acela cu câţiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiştea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că aşa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mişcând-o din încheietură cu o funie de argint, alţi popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Şi când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată faţa lui, până la oase, iar dinţii lui se văd până astăzi de departe, şi nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporeşte aceluia”. Acel tânăr după ce a spus aceasta, Flor şi Lavru s-au sculat şi au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. Şi după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârşit şi vedea bine ca şi mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci şi tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.

După aceasta, în puţine zile, sfinţii lucrători Flor şi Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârşit capiştea pe care o zideau şi nu au lăsat-o ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de fraţi săraci şi au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cereşti celei negrăite şi a umplut locaşul acela de strălucire minunată. Iar după săvârşirea laudei celei de toată noaptea, toţi au mers în locaşul care era aproape şi în care erau pregătiţi idolii pentru noul locaş. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i şi sfărâmându-i în bucăţi mici.

De toate acestea înştiinţându-se boierul, a prins pe Sfinţii Flor şi Lavru şi pe toţi cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său. Astfel pe toţi cei ce erau cu sfinţii i-a osândit la ardere, iar pe Sfinţii Flor şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânşii şi aflân-du-i nemişcaţi în credinţa creştinească, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a astupat cu pământ. Iar după mulţi ani, s-au găsit sfintele lor moaşte, izvorând tămăduiri de toate bolile, şi au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

cititi despre Sf. Mc. Flor şi Lavru si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Fotie şi Anichit (†306)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinţii Mucenici Fotie şi Anichit


 

Sfinții Mucenici Fotie şi Anichit (†306) – au pătimit în Nicomidia (Bitinia – Asia Mică) în timpul persecuției pornite de Împăratul Dioclețian împotriva creștinilor.

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit.  Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 12 august - Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Anichit era căpitan în armata imperială.

Auzind că este creștin, împăratul a încercat să-l convingă să se aducă jertfă zeilor păgâni, însă sfântul Anichit l-a înfruntat cu mult curaj, fapt pentru care a fost supus supliciilor.

Văzând chinurile la care era supus pentru dragostea sa față de credința creștină, Fotie, nepotul Sfântului Anichit, a mărturisit în văzul tuturor faptul că și el este creștin.

Pentru mărturisirea sa a fost închis alături de Sfântul Anichit.

În ciuda încercărilor de a-i convinge să se lepede de la credința creștină, Sfinții Anichit și Fotie au rămas neclintiți în credința lor și au suferit moarte martirică după numeroase chinuri la care au fost supuși.

Au fost aruncați într-un cuptor de foc, însă au trecut la cele veșnice, prin minune divină, fără să fie atinși de flăcări.

Sfântul Anichit este invocat în rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu şi de la slujba Sfinţirii apei.

 

Troparul Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule”.

 

Viața Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit


 

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit (†306) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

I-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici așa nu au fost biruiți de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziți fără vătămare și, fiind târâți, mergeau ca într-o căruță și cântau puterea cea nebiruită a Domnului și unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Fiind păgânul împărat Dioclețian în Nicomidia, cetatea Bitiniei, s-a mâniat pe creștini înaintea întregului sfat și a pus de față în mijlocul cetății o mulțime de unelte spre muncire: săbii, cuțite, țepi, unghii de fier, tigăi, roate, căldări și toate cele scornite pentru muncirea cea cumplită. Încă a gătit și fiare înfricoșate, voind ca prin toate acelea să înfricoșeze pe cei numiți cu numele lui Hristos. Și a trimis îngroziri înfricoșate și pe la toate marginile împărăției Romei, poruncind ca pretutindeni să gonească, să muncească și să ucidă pe creștini; și multe hule vorbea asupra Unuia născut Fiul lui Dumnezeu.

În cetatea Nicomidiei era pe atunci un bărbat de neam bun, cinstit și cu dregătoria comit, anume Anichit. Acela, umplându-se de râvnă pentru Domnul Dumnezeu, a venit înaintea împăratului și cu îndrăzneală a mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu, vorbind despre nașterea Lui cea dintâi fără de început și despre întruparea cea de pe urmă, pe care a primit-o pentru mântuirea noastră. Toate acestea le-a arătat cu îndrăzneală și a batjocorit înșelăciunea idolească, numind pe zeii păgânilor surzi și nesimțitori și ocărând pe cei ce li se închină lor. Iar la sfârșit a zis: „O, împărate, îngrozirile tale gătite împotriva creștinilor și puse înainte nu ne înfricoșează de fel; pentru că nu luăm în seamă nici o muncă, nici nu ne vom închina idolilor celor fără de suflet”.

Iar împăratul, umplându-se de mânie și nesuferind să audă mai mult cuvintele lui cele despre Dumnezeu, a poruncit ca îndată să-i taie limba. Dar Sfântul Anichit și după tăierea limbii vorbea curat, slăvind pe Hristos. Deci a fost bătut cu vine de bou așa de tare, încât și oasele îi trecuseră prin piele. Iar el, răbdând acea muncire cu bărbăție ca în trup străin, striga cu glas tare către poporul care privea la dânsul, propovăduind pe Hristos că este Unul adevăratul Dumnezeu. După aceea, împăratul a poruncit să-l dea spre mâncare fiarelor. Deci, a dat drumul asupra lui unui leu înfricoșat, care răcnea foarte tare; dar acela, apropiindu-se de mucenic, s-a făcut mai blând ca un miel și se gudura la sfântul, iar sudorile care erau pe fruntea mucenicului le-a șters cu laba ca și cu un burete. Iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Iți mulțumesc că m-ai izbăvit din dinții acestei fiare și mă rog Ție, Stăpâne, ca și în cealaltă nevoință să-mi întinzi ajutorul dreptei Tale, ca să pot birui mânia chinuitorului și să mă învrednicesc a lua cunună de la Tine”.

Astfel rugându-se sfântul, s-a făcut cutremur de pământ și a căzut capiștea lui Eraclie cu idolul lui, iar o parte din zidurile cetății s-au prăvălit și au ucis pe mulți din păgâni. Atunci împăratul a poruncit să i se taie capul mucenicului cu sabia. Și când călăul a ridicat sabia să taie pe mucenic, îndată i-au slăbit mâinile și a căzut la pământ, și astfel stătea nemișcat ca un nesimțitor. Văzând aceasta Dioclețian, a poruncit să lege pe mucenic de o roată de muncire, ce era așezată între niște fiare ascuțite, să pună foc dedesubt și să întoarcă roata ca să fie tăiat bucăți de ascuțișul fiarelor și, arzându-se de foc, să moară. Iar sfântul mucenic, fiind legat de roată, a grăit: „Doamne, Iisuse Hristoase, dezleagă-mă din muncirea aceasta, pentru ca să nu se teamă cei ce privesc la mine; ci, văzând grabnicul Tău ajutor, să se întărească a sta cu bărbăție împotriva muncitorului și să ia de la Tine cununa biruinței”. Atunci îndată s-au dezlegat legăturile cu care era legat, roata a stat nemișcată și focul s-a stins. După aceea chinuitorul a poruncit să umple o căldare cu plumb, s-o fiarbă și să arunce pe pătimitor într-însa. Atunci s-a văzut îngerul Domnului intrând cu mucenicul în căldare și îndată plumbul s-a răcit ca gheața.

Astfel nevoindu-se Sfântul Anichit pentru dreapta credință, o rudenie a lui, anume Fotie, văzând puterea lui Hristos care păzea pe robul Său, a lepădat toată frica și, ieșind din poporul care privea la priveliște, a alergat la sfântul mucenic, cuprinzându-l pe dânsul cu dragoste și sărutându-l; numindu-l părinte și mijlocitor al mântuirii sale și arătându-se gata ca, împreună cu dânsul, să pătimească toate muncile pentru Hristos. Iar către împărat a strigat, zicând: „Rușinează-te, închinătorule de idoli, căci zeii tăi nu sunt nimic!”. Atunci împăratul a strigat către slujitori: „Tăiați-l cu sabia!”. Dar când unul din slujitori și-a scos sabia să lovească pe mucenic, i s-au întors, prin puterea lui Dumnezeu, mâinile cu sabia spre sine și, lovindu-se peste genunchi, a căzut la pământ și a pierit. Iar Sfântul Fotie și cu Sfântul Anichit au fost legați cu lanțuri de fier și împreună închiși în temniță.

Apoi, după trei zile, Dioclețian scoțând pe mucenici, a zis către dânșii: „De mă veți asculta pe mine și de vă veți închina zeilor, vă voi cinsti cu cinste mare și vă voi îmbogăți cu averi”. Iar sfinții au răspuns: „Cinstea și bogăția ta să fie cu tine întru pierzare!”. Atunci muncitorul, mâniindu-se, a poruncit ca să-i spânzure goi la muncire și cu unghii de fier să le strujească trupurile lor; apoi cu lumânări aprinse să le ardă și după aceea să-i ucidă cu pietre. Dar întru toate muncile acelea, sfinții se veseleau, mulțumind lui Dumnezeu, ca și cum nu simțeau nici o durere, căci Domnul îi păzea pe ei nevătămați, pentru slava sfântului Său nume. După aceasta i-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici așa nu au fost biruiți de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziți fără vătămare și, fiind târâți, mergeau ca într-o căruță și cântau puterea cea nebiruită a Domnului și unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Iar caii cei sălbatici deodată stând, picioarele sfinților s-au dezlegat și s-au sculat sănătoși. Atunci chinuitorul iarăși a poruncit ca să-i bată pe ei foarte tare și, amestecând oțet cu sare, să toarne pe rănile lor și după aceea să-i arunce în temniță. Astfel au petrecut sfinții în temnița aceea trei ani. Iar după ce a trecut acel timp, iarăși i-a scos la muncire și chinuitorul a poruncit ca trei zile să ardă baia poporului cea de piatră și să închidă într-însa pe mucenici; dar sfinții rugându-se lui Dumnezeu în baia aceea, deodată baia s-a despicat și, izvorând apă, le-a fost lor spre răcorire.

Iar după două zile, slujitorii deschizând baia, au văzut într-însa pe sfinți vii, umblând și cântând, și au spus despre aceasta împăratului. Dar el, necrezându-i, s-a dus singur ca să-i vadă, iar sfinții, văzând pe împărat, au strigat către dânsul: „Iată noi, o, muncitorule, în toate muncile ne-am arătat biruitori, iar tu ești biruit și rușinat!”. Atunci împăratul, întorcându-se cu rușine, a poruncit să-i prindă pe mucenici și să-i țină legați, până ce va socoti cum îi va pierde. Apoi a făcut un cuptor mare și l-a întărit cu patru stâlpi de fier, în care putea să încapă mulțime de oameni, și l-a ars, precum a ars Nabucodonosor cuptorul Babilonului, vrând să arunce într-însul spre ardere, nu numai pe acești doi mucenici, ci și pe toți creștinii care i-ar fi aflat. Dar creștinii, cu femeile și cu copiii, neașteptând tragerea și aruncarea în cuptor de către păgâni, singuri spre dânsul alergau cu grăbire și cu mare glas strigau: „Creștini suntem și cinstim pe Unul Dumnezeu!”. Iar Sfinții Mucenici Anichit și Fotie au intrat cei dintâi în cuptorul acela; apoi și toată mulțimea creștinească care se adunase acolo, ridicându-și mâinile spre cer și rugându-se, s-au aruncat în mijlocul cuptorului și strigau din văpaie, zicând: „Mulțumim Ție, Atotputernice Dumnezeule Tată, că prin Unul născut Fiul Tău, prin Domnul nostru Iisus Hristos ne-ai adunat pe noi la această cunună mucenicească. Rugămu-ne Ție, Preamilostive, întinde de sus mâinile Tale și primește sufletele noastre întru odihna cea veșnică, pe care ai gătit-o mărturisitorilor Tăi”.

Astfel rugându-se, s-au sfârșit, iar Sfinții Anichit și Fotie au stat vii trei ceasuri în cuptorul acela. Apoi, rugându-se, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Și trăgând slujitorii cu cârlige de fier trupurile celor doi sfinți, i-au văzut că erau atât de nevătămați de foc, încât nici de perii lor nu se atinsese focul. Deci mulți din cei necredincioși au crezut în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Fotie şi Anichit si pe doxologia.ropravila.ro

Sfântul Mucenic Evplu Arhidiaconul (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Evplu Arhidiaconul


 

Acest sfânt a trăit în zilele împăratului Dioclețian și era de neam din cetatea Catania, din Eparhia Siciliei.

Fiind el pârât la guvernatorul Calvisian că este creștin, și nevoind a se lepăda de Hristos a fost supus la nesfârșite și grele chinuri, după care, tăindu-i-se capul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mare Mucenic Evplu Arhidiaconul

Glasulul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Evplu, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Evplu Arhidiaconul

Glasul 1

Ceata îngerească…

Cu arma Crucii bine înotând, ai intrat în limanul cel lin al locaşurilor cereşti. În acelea fiind sălăşluit, Fericite Evplu, roagă pe Ziditorul să izbăvească de toată nevoia şi necazul pe cei ce prăznuiesc cu rugăciune astăzi pomenirea nevoinţelor tale.

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Evplu, diaconul


 

Sf. Mc. Evplu Arhidiaconul  (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Evplu Arhidiaconul (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Evplu, fiind cu rânduiala diacon, purta cartea Evangheliei, din care, citind popoarelor minunile lui Hristos, îi învăța să creadă în El.

Pe vremea împărăției lui Dioclețian și a lui Maximian, fiind mare prigonire împotriva creștinilor de pretutindenea, acești păgâni împărați au trimis în părțile Siciliei un asupritor cumplit, cu numele Pentagur, ca să piardă cu felurite munci pe creștinii pe care îi va afla. Acel asupritor a mers în cetatea Cataniei și a poruncit ighemonului cetății, cu numele Calvisian, ca să adune tot poporul la locul de priveliște, nu numai pe cei din cetate, ci și pe cei din satele dimprejur. Deci priveliștea a fost pregătită la locul ce se numea „al lui Ahilie”. Deci, răsunând trâmbițele și timpanele, s-a adunat mulțime mare de popor, de toate vârstele, bărbați și femei. Și venind acolo boierul Pentagur cu Calvisian și văzând poporul, a întrebat pe Calvisian, ighemonul cetății, zicând: „Oare toți aceștia dau cinste, închinăciune și jertfă zeilor noștri?”. Calvisian a răspuns: „Da, luminate Pentagur. Toți aceștia pe care îi vezi, de la mic până la mare, slujesc cu osârdie marilor zei, cu aducere de multe jertfe, și nici unul nu este potrivnic”. Auzind aceasta boierul Pentagur, s-a umplut de bucurie și a lăudat poporul și pe ighemon.

Apoi, spunându-le porunca împăratului, a dat putere lui Calvisian înaintea tuturor, ca de se va afla cineva care să pomenească numele lui Hristos, pe acela să-l muncească și să-l ucidă. Astfel rânduind Pentagur, s-a dus la alte cetăți; iar Calvisian, chemând slugile de la curte, le-a poruncit să cerceteze în tot chipul, dacă nu cumva se află undeva în cetate sau în vreun sat oameni care să țină măcar în taină credința creștinească; iar de sunt, să-i prindă și să-i dea la muncire. Iar una din slugi, apropiindu-se de el, a zis: „Aici în cetate este un om, anume Evplu, care poartă cu sine o carte. El străbate ulițele, cercetează casele, învață poporul și le spune oamenilor că Dumnezeul creștinilor este mare”. Și era Sfântul Evplu cu rânduiala diacon. El purta cartea Evangheliei, din care, citind popoarelor minunile lui Hristos, îi învăța să creadă în El.

Auzind aceasta ighemonul Calvisian, îndată a trimis să-l prindă și să-l aducă legat înaintea sa. Iar ostașii, ducându-se, au căutat pe Evplu prin toată cetatea și l-au găsit într-o casă săracă, citind Sfânta Evanghelie și învățând pe cei ce ascultau. Deci prinzându-l, i-au legat mâinile înapoi și l-au dus la judecata ighemonului, ducând cu dânsul și Evanghelia. Și văzându-l ighemonul, a zis către dânsul: „Au tu ești ocărâtorul zeilor și neascultătorul poruncilor împărătești?”. Sfântul Evplu a răspuns: „Cine sunt zeii voștri, ca să-i cinstesc?”. Calvisian a zis: „Zeii noștri sunt: Zeus, Asclipie și Artemida”. Sfântul a zis către ighemon: „Tu ești orb, neștiind pe Domnul Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și a zidit pe om din pământ, Care ne-a îmbrăcat pe noi, creștinii, cu haina cea luminoasă și fără de preț, cu haina nemuririi, care este Sfântul Botez”.

Ighemonul a zis: „Vorbești cu mândrie, pentru că nu ai încercat chinurile”. Sfântul a răspuns: „Muncile îmi sunt mie cunună luminoasă, iar ție întuneric și pierzare”. Deci umplându-se de mânie ighemonul Calvisian, a poruncit să-l spânzure gol la muncire și cu piepteni de fier să-i strujească trupul. Iar mucenicul, fiind în această pătimire, și-a ridicat ochii spre cer și se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe mine cel dezbrăcat acum de trupul meu ca de o haină, îmbracă-mă întru nemurire în viața ce va să fie și dă-mi tărie în ceasul acesta, ca să nu mă biruiască chinurile!”. Atunci s-a auzit glas din cer, zicând: „Imbărbătează-te, Evplu, și te întărește! Hainele cele adevărate sunt pregătite ție”.

Și mucenicul fiind strujit mult, i-a zis ighemonul: „Incă nu încetezi cu cuvintele tale cele mincinoase? Pentru ce nu vrei să intri în capiștea zeilor și să le aduci lor jertfă, ca să câștigi de la dânșii iertare de greșelile tale, de la împărați – cinste și bogății, iar de la noi – prietenie; și ai fi luat mult aur și argint?”. Mucenicul a răspuns: „O, om pierdut, slujitor al diavolului și părtașul lui! Au nu cunoști că pentru toți aceia pe care îi amăgești cu aur și cu argint spre închinarea de idoli, groaznic vei fi întrebat în ziua înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu?”. Atunci chinuitorul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să-l bată cu ciocane de fier peste fălci și să-i sfărâme pulpele și gleznele. Iar sfântul fiind astfel bătut, batjocorea pe asupritor și zicea: „Nebunule, nepriceputule și orbitule cu răutatea, pentru ce pui aceste munci asupra mea, pe care eu, cu ajutorul lui Dumnezeu întă-rindu-mă, le socotesc ca pe o pânză de păianjen? De poți, scornește alte munci mai cumplite, căci acestea sunt ca niște jucării pentru trupul meu”.

După aceasta, ighemonul a poruncit să-l dezlege de la muncire pe Sfântul Evplu si să-i spânzure Evanghelia de grumaz și astfel să-l ducă în temniță. Incă a poruncit să închidă și să încuie cu tărie ușile temniței, să le pecetluiască cu inelul său și să pună păzitori, ca nu cumva, venind cineva la dânsul, să-i dea pâine și apă, ci să se muncească de foame și de sete și să moară.

Și a petrecut Sfântul Evplu în temniță șapte zile și șapte nopți, apoi, însetând foarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce dai hrană la tot trupul, Cel ce de demult ai adăpat în pustie pe poporul Tău povățuit prin Moise, izvorându-le apă vie din piatră, și prin apa cea scoasă din osul cel uscat al fălcii măgarului ai răcorit pe Samson; Tu, Cel ce ne-ai spălat cu apa Sfântului Botez, dă-mi, rogu-mă, și mie, celui slăbit de sete, răcorire. Poruncește să izvorască în temnița aceasta izvor de apă și să-mi stingă setea, ca să cunoască toți că Tu ești Unul Dumnezeu și nu este altul afară de Tine”. Sfântul rugându-se astfel, deodată a izvorât în temniță un izvor cu apă. Deci bând el, s-a răcorit și s-a săturat cu acea apă ca și cu niște hrană; și cânta, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.

Iar după trecerea celor șapte zile, ighemonul Calvisian a poruncit să scoată pe mucenic din temniță, dacă este viu; pentru că îl credea mort, pe de o parte din pricina rănilor, pe de alta din pricina foamei și a setei. Și venind ostașii și deschizând ușile temniței, au văzut multă apă în temniță și s-au înspăimântat. Iar Sfântul Evplu, întinzând mâna spre apă, a făcut semn ca și cum i-ar fi poruncit, și îndată apa aceea s-a făcut nevăzută. Atunci ostașii au zis unii către alții: „Cu adevărat mare este Dumnezeul Căruia îi slujește omul acesta!”. Deci, luându-l pe mucenic, l-au dus în casă la ighemon. Și văzându-l ighemonul neslăbit cu trupul, sănătos și vesel la față, ca și cum fusese la ospăț, se mira și a zis către dânsul: „Măcar acum închină-te zeilor, mai înainte de a ți se tăia capul cu sabia”. Sfântul răspunse: „Vicleanule și orbitule prieten al diavolului, cine voiește să lase lumina și să umble după întuneric?”. Deci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-i rupă urechile cu undițe de fier și să-l ducă legat în curte la judecată. Și mergând acolo și chinuitorul însuși, s-a așezat la locul său și l-a silit mult pe sfântul la jertfele păgânești, dar văzând că nu se pleacă, l-a osândit la tăiere cu sabia.

Iar mucenicul auzind de osândirea sa la moarte, a rugat pe ighemon ca, mai înainte de tăiere, să i se dea vreme să se roage; deci ighemonul i-a făcut voia lui. Și când ostașii au adus pe mucenic la tăiere, în urma lui venea mult popor vrând să-i vadă sfârșitul, între oameni fiind și mulți creștini care țineau în taină sfânta credință. Deci mergând la locul de moarte, mucenicul a stat și, întorcându-se spre popor, a luat Sfânta Evanghelie pe care o purta și, deschizând-o, a început a citi minunile lui Hristos și a învăța pe popor cunoștința adevăratului Dumnezeu. Și mulți din cei necredincioși s-au luminat prin cunoștința adevărului, apoi sfântul a început a se ruga lui Dumnezeu. Și a venit un glas de sus către dânsul, zicând: „Fericit ești, Evplu, bunule și credinciosul Meu rob! Vino și intră întru bucuria Domnului tău și te odihnește cu toți cei ce din veac Mi-au bineplăcut Mie!”.

După acest glas, Sfântul Mucenic Evplu diaconul și-a plecat capul sub sabie și, fiind tăiat, s-a dus către Domnul. El și-a săvârșit pătimirea sa în 11 zile ale lunii august. Iar bărbații creștini cei binecredincioși, luând capul și cinstitul lui trup, l-au îngropat într-un loc vestit. De la acel mormânt se făceau multe tămăduiri cu sfintele rugăciuni ale mucenicului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Laurențiu arhidiaconul (225 – 258)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Laurențiu arhidiaconul


 

Sfântul, slăvitul arhidiacon și mucenic Laurențiu sau Lavrentie (Latin: Laurentius, „cel încununat cu lauri”) a fost unul din cei șapte diaconi a Bisericii Romei și împreună-pătimitor cu sfântul ierarh mucenic papa Sixt al II-lea al Romei, suferind mucenicia în timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Valerian în anul 258.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 10 august.

***

Se cunosc puține lucruri despre viața Sfântului Laurențiu.

Actele sale au fost pierdute în vremea lui Augustin.

Legenda spune că era de loc din Nordul Spaniei, care fusese instruit de către Sfântul Sixtus în timp ce era arhidiacon la Roma.

Când Sixtius a devenit Papă în 257, Laurențiu a fost hirotonit ca diacon și a fost însărcinat cu administrarea milosteniilor pentru săraci.

 

Mucenicia


 

La începutul lunii august din anul 258, împăratul Valerian a emis un edict prin care îi condamna la moarte imediată fără proces pe toți episcopii, preoții și diaconii (“episcope et presbyteriet diacones incontinenti animadvertantur” ).

Această poruncă a fost dusă imediat la îndeplinire în întreaga Romă.

În 6 august, Papa Sixtus a fost arestat în catacombe și executat alături de ceilalți doi diaconi ai săi, Felicissimus și Agapitus.

Se spune că Laurențiu ar fi zis în timp ce erau duși să fie torturați:

Unde te duci, Sfânt Părinte, fără fiul tău? Unde, O episcope, fără arhidiaconul tău? Înainte nu te-ai apropiat niciodată de altarul sacrificiului fără slujitorii tăi și acum te duci fără mine?

Se spune că Sfântul Sixtus i-a proorocit că îi va urma în curând.

Autoritățile imperiale s-au întors curând la Sfântul Laurențiu și i-au cerut acces la tezaurul bisericii.

În cursul următoarelor trei zile după moartea Papei și a arhidiaconilor săi, Sfântul Laurențiu s-a grăbit să împartă cât mai mulți posibil din banii bisericești săracilor.

În a treia zi, în fața unui mic tribunal, el s-a prezentat prefectului, iar când i s-a ordonat să predea tezaurul, el i-a condus într-o cameră.

Lawrence before Valerianus, detail from a fresco by Bl. Fra Angelico, c. 1447–50, Pinacoteca Vaticana - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lawrence before Valerianus, detail from a fresco by Bl. Fra Angelico, c. 1447–50, Pinacoteca Vaticana – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Acolo, le-a arătat săracii, ologii și schilodiții, spunând:

Iată odoarele Bisericii! Biserica este bogată cu adevărat, mult mai bogată decât împăratul vostru.”

În 10 august, Sfântul Laurențiu a fost ridicat la sfântă mucenicie, fiind ars pe un grătar pentru credința sa.

Legenda spune că avea o voință așa de puternică încât, în loc să le furnizeze informații romanilor când era pe moarte, el a strigat:

Sunt făcut pe partea aceasta! Întoarceți-mă pe partea cealaltă și mâncați!

În iconografie, el este adesea prezentat ținând grătarul.

Martiriul sfântului Laurenţiu, pictură de Tiţian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul sfântului Laurenţiu, pictură de Tiţian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Laurențiu Arhidiaconul

Glasulul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Laurențiu, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Laurențiu Arhidiaconul

Glasul al 2-lea

Căutând cele de sus…

Cu Foc Dumnezeiesc aprinzându-ţi inima ta, focul patimilor până la sfârşit în cenuşă l-ai întors, întărirea pătimitorilor, de Dumnezeu purtătorule, Mucenice Laurențiu. Şi în chinuri fiind, ai strigat cu credinţă: nimeni nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos.

 

Viața Sfântului Mucenic Laurențiu Arhidiaconul


 

Sf. Mc. Laurenţiu arhidiaconul (225 - 258) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Laurenţiu arhidiaconul (225 – 258) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Laurențiu chemând numele lui Iisus Hristos și punându-și mâinile pe ochii celor orbi în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să vadă.

După războiul romanilor cu perșii, Deciu împăratul s-a întors în Roma cu biruință și cu dănțuire. Atunci preasfințitul Sixt, papa Romei, cu clerul său, a fost prins de Valerian, eparhul Romei, și închis în temnița poporului. Sixt era din Atena, de neam grecesc, și a fost mai întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; și mergând la Roma, a fost de bună trebuință Bisericii lui Hristos; pe de o parte, pentru înțelepciunea sa, iar pe de alta, pentru viața sa cea îmbunătățită. Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat la treptele rânduielilor bisericești; căci, fiind ucis pentru Hristos preasfințitul Ștefan, papa Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca la o moarte sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi ocolit paharul pătimirii.

Deci Sfântul Sixt, șezând în temnița din Roma cu clericii și cu ceilalți creștini, au fost munciți pentru Hristos doi boieri persani, anume Avdon și Senis, pe care Deciu îi adusese cu el legați ca pe niște robi. Iar după uciderea acelora, împăratul Deciu și eparhul Valerian au poruncit ca pe Sixt papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiștea care se numea Teliude. Și când trimișii au venit ca să-l ia din temniță, Sfântul Sixt a zis către cei legați împreună cu el: „Fraților și ostașii mei, nu vă temeți de muncile cele vremelnice. Știți ce fel de chinuri au răbdat sfinții mai înainte de noi, ca să câștige cununile vieții veșnice. Insuși Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru mântuirea noastră, ca să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeți a pătimi pentru Hristos, ca să împărățiți împreună cu Dânsul”.

Odată cu Sfântul Sixt au dus și doi diaconi, anume Felichisim și Agapit, și i-au pus înaintea lui Deciu și a lui Valerian. împăratul a zis către Sixt: „Știi pentru ce ești prins și adus înaintea noastră?” Sixt a răspuns: „Știu prea bine”. Impăratul a zis: „Dacă știi, fă precum fac și ceilalți ca să fii viu tu, iar clerul tău să se înmulțească”. Papa a zis: „Cu adevărat de aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulțească clerul meu”. Zis-a împăratul: „Deci jertfește zeilor și fii mai mare peste toți slujitorii idolești”. Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu întotdeauna aduc jertfă curată și fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic; Fiului Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, și Sfântului Duh”. Zis-a împăratul: „Îți cruțăm bătrânețile, dar cruță-te și tu pe tine însuți și te îngrijește de clerul tău, ca să-l izbăvești de la moarte”. Răspuns-a sfântul: „Până acum m-am cruțat și mă cruț și îngrijesc de clerul meu, ca să pot să-i răpesc și să-i izbăvesc pe toți împreună cu mine din adâncul morții veșnice”.

Zis-a împăratul către ostași: „Duceți-l în capiștea lui Marte, ca să-i jertfească aceluia, iar de nu va voi, să-l închideți în temnița care se numește a lui Mamertin”. Deci dus fiind papa la capiștea lui Marte împreună cu amândoi diaconii și silit fiind spre jertfă, a zis către acei ostași: „O, ticăloșilor și vrednicilor de plâns, pentru ce vă închinați idolilor celor muți și surzi, care nici lor, nici altora, nu pot să le ajute? Ascultați-mă pe mine, fiilor, și vă pocăiți, izbăvindu-vă sufletele voastre de veșnicele munci!” Dar ei, împlinind porunca împăratului, au dus pe papa și pe amândoi diaconii în temnița lui Mamertin. Și văzând Sfântul Laurențiu arhidiaconul pe Sfântul Sixt fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbești fără arhidiaconul tău? Tu niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta părintească neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare pe mine ca să-ți fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaș cu tine întru lucrarea dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu părtaș cu tine și în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine, părinte! Ia, învățătorule, și pe ucenicul tău, și mă dă jertfă lui Dumnezeu înaintea ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, și marele Apostol Petru, pe întâiul arhidiacon Ștefan, și, văzându-mă pe mine săvâr-șindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui și tu însuți pe urmă spre cunună!”

Iar preasfințitul Sixt i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te păzesc spre mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoințe te așteaptă pe tine pentru credința în Hristos. Eu ca un bătrân ies la lupta cea mai ușoară, iar ție ți se cuvine să arăți biruință și dănțuire mai slăvită împotriva chinuitorului. Deci nu plânge; să știi că, după trei zile de la sfârșitul meu, vei merge după preotul tău și nu-ți este de trebuință să fiu și eu de față, ca și cum aș fi spre ajutor. Ilie a lăsat pe Elisei și nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci până la vremea aceea și avuțiile bisericești să le împarți săracilor și celor ce au trebuință după socoteala ta”. Deci ducându-se Sfântul Laurențiu și luând podoabele și vistieriile bisericești, căuta prin cetate pe clericii ascunși și pe creștinii săraci; și, pe câți îi afla, le dădea spre trebuință cele de nevoie.

Și mergând la muntele Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru văduvie de 32 de ani. Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine mulți creștini, împreună cu preoții și clericii lor. Sfântul Laurențiu a adus noaptea acolo argint destul, haine și toate cele de trebuință și a început să spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu și a celorlalți creștini. Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a zis: „Rogu-te, robule al lui Hristos, puneți mâinile tale pe capul meu, deoarece pătimesc o durere cumplită”. Iar sfântul, punând pe mâinile ei fota cu care ștergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, fii sănătoasă”. Și îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea sa.

În aceeași noapte, Sfântul Laurențiu ducându-se la ulița care se numea Canaria, a aflat mulți creștini adunați în casa unui oarecare creștin Narcis. Și intrând înăuntru la ei, le-a spălat picioarele și le-a dat destul spre trebuință din averile bisericești. Acolo era un oarecare orb Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna ta pe ochii mei, ca să-ți văd fața”. Iar Sfântul Laurențiu a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din naștere, Acela să te lumineze și pe tine”. Și a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului și îndată acela a văzut și a privit fața lui Laurențiu, bucurându-se.

Ieșind sfântul de acolo, s-a înștiințat că în peșterile lui Nepotian s-au adunat o mulțime de creștini și s-au ascuns; deci a mers acolo, ducându-le cele de hrană și altele de trebuință. Acolo a aflat 70 de suflete, bărbați și femei, între care și pe Sfântul Iustin preotul. Deci spălându-le picioarele și dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a dus.

Și a auzit că sfințitul Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la judecată în capiștea Teliudei și a mers acolo, vrând să vadă ce o să fie. Deci papa a fost pus înaintea lui Deciu și a lui Valerian, și Deciu a zis către el: „Te sfătuim cele folositoare pentru bătrânețile tale, ascultă-ne și adu jertfe zeilor”. Sfântul a răspuns: „Sfătuiți-vă pe voi singuri cele de folos și nu huliți pe Dumnezeul ceresc. Pocăiți-vă pentru vărsarea sângelui sfinților, ca să nu pieriți cumplit!”

Auzind Deciu aceste cuvinte, s-a mâniat și a zis către Valerian: „Dacă acesta nu se va pierde din mijlocul celor ce viețuiesc pe pământ, nimeni nu va avea nici frică, nici ascultare de stăpâni”. Și a zis Valerian: „Să se pedepsească cu moarte!” Atunci diaconii au strigat către asupritori: „O, ticăloșilor, dacă ați fi ascultat sfaturile părintelui nostru, ați fi scăpat de muncile cele veșnice ce vă așteaptă pe voi”. Zis-a Valerian: „Până când aceștia trăiesc, îngrozindu-ne pe noi cu munci? Să fie duși în capiștea lui Marte ca să jertfească, iar de nu vor voi, apoi în același loc să li se taie capetele”.

Deci acea capiște a lui Marte era în afară de zidurile cetății, dinaintea porților care se numeau “ale lui Apie”, unde fiind duși sfinții, preasfințitul papă a zis către acea capiște: „Să te sfărâme pe tine Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”; iar creștinii zicând “Amin”, îndată s-a făcut cutremur mare și a căzut o parte din acea spurcată capiște, sfărâmându-se și idolul din ea. Atunci Sfântul Laurențiu a strigat către preasfințitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte, că acum am împărțit vistieria ce mi-ai încredințat-o”. Iar ostașii auzind de vistierie, au prins pe Sfântul Laurențiu și l-au ținut legat. Iar pe papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capiști de sub munte și trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Și după ce s-a făcut noapte, au mers preoții, diaconii și ceilalți creștini și, luând acele cinstite trupuri, l-au pus pe cel al papei în peștera de la mormântul lui Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui Pretextat. Astfel s-au sfârșit pentru Hristos prin mucenicie preasfințitul papă Sixt și cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim și Agapit, în ziua de 6 august.

După uciderea preasfințitului papă Sixt, ostașii au adus la împăratul pe Sfântul Laurențiu, și i-au spus, zicând: „Am prins pe arhidiaconul lui Sixt, care a luat vistieria după al său papă și a ascuns-o”. Iar împăratul, auzind de vistierie, s-a bucurat și, punând pe Laurențiu înaintea sa, a zis către dânsul: „Unde sunt bogățiile bisericești pe care le-ai ascuns?” Dar Sfântul Laurențiu nu i-a răspuns nici un cuvânt. Atunci împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul, zicându-i: „Cercetează-l pentru avuțiile bisericești și silește-l la închinarea zeilor; iar de nu va voi să spună unde sunt avuțiile și să se închine zeilor, să-l pierzi cu munci”. Iar Valerian, luând pe Laurențiu, l-a dat unui mai-mare peste ostași, anume Ipolit, care era păzitorul celor legați, zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a închis pe Laurențiu în temniță, împreună cu ceilalți legați.

Între aceia era un elin, anume Luchilie, ținut legat de mult. Acela își pierduse vederea de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul Laurențiu i-a zis: „Crede în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos și te botează, iar Acela te va lumina”. Orbul a zis: „Eu doresc de mult să mă botez în numele lui Hristos”. Laurențiu a zis: „Dar crezi din toată inima?” Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus Hristos, mă lepăd de idolii cei deșerți și scuip asupra lor”. Iar Ipolit, ascultând cu răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor deschide ochii orbului și cum se va face aceea. Deci Sfântul Laurențiu, învățând pe Luchilie, apoi binecuvântând apa, l-a botezat și îndată i s-au deschis ochii și a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul cel veșnic, Care m-a luminat!”

De această minune înștiințându-se și alți orbi, se duceau în temniță la Sfântul Laurențiu; iar el chemând numele lui Iisus Hristos și punându-și mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să vadă. Și văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către Laurențiu: „Arată-mi mie vistieriile cele bisericești”. Laurențiu a zis către dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic, și în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ți se vor arăta avuțiile și ți se va da viața cea veșnică”. Ipolit a zis: „Dacă se va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea ce poruncești”. Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine și fă degrab ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muți și surzi și primește Sfântul Botez”.

Și s-a învoit Ipolit și l-a scos pe Laurențiu din legături și l-a dus la casa sa. Apoi Laurențiu, învățând pe Ipolit și povățuindu-l la sfânta credință, l-a botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut sufletele cele nevinovate în mare bucurie!” Acelea erau avuțiile despre care Laurențiu îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul botezului i-a arătat Domnul prin minunată vedenie cereștile bucurii. Apoi a zis iarăși către Sfântul Laurențiu: „Te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, să botezi toată casa mea!” Și a botezat sfântul pe cei ce se aflau în casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit poruncă la Ipolit, ca să ducă pe Laurențiu la Valerian. Și a spus Ipolit lui Laurențiu despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că și ție și mie ni s-a gătit cununa mucenicească”.

Și mergând ei înaintea feței lui Valerian, a zis Valerian către Sfântul Laurențiu: „Lasă-ți împotrivirea și ne arată avuțiile, care se zice că sunt la tine”. Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile și ți le voi arăta”. Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ți-l încredințez ție pentru trei zile”. Deci Valerian a eliberat pe Laurențiu și a spus despre aceasta împăratului, că Laurențiu, după trei zile, are să arate avuțiile. Iar Laurențiu, plecând din fața lui Valerian, în trei zile a adunat în casa lui Ipolit mulțime de săraci, de văduve, de sărmani, de orbi, de șchiopi și de neputincioși. Iar a treia zi i-a dus pe toți înaintea lui Deciu și a lui Valerian – ei fiind atunci în palatul lui Salustie – și a strigat cu mare glas către dânșii, zicând: „Iată, aveți vistieriile cele veșnice puse în aceste vase pe care le vedeți și cine își va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăție”.

Atunci împăratul Deciu și eparhul Valerian, văzându-se rușinați, s-au umplut de mânie și acum nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru avuții, cât au început a-l sili la închinarea de idoli. Și a zis Valerian către dânsul: „Pentru ce te chinuiești mult? Jertfește zeilor și leapădă-ți meșteșugurile de farmece, spre care nădăjduiești!” Iar sfântul a răspuns, zicând: „Pentru ce vă învață diavolul să siliți pe creștini să se închine dracilor? Judecați singuri dacă este drept a pleca grumazul la idolul zidit de mâini omenești și la diavolul care petrece într-însul, mai mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul a toată făptura văzută și nevăzută”. Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe Laurențiu, să-l întindă la pământ și să-l bată cu scorpioane (Scorpionul era o unealtă de chinuire – un laț de fier subțire cu dințișori ascuțiți). Și fiind bătut mucenicul cumplit și înroșindu-se pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli pe zei, nu huli!” Iar mucenicul răspundea: „Eu mulțumesc Dumnezeului meu că m-a învrednicit părții robilor Săi, sfinților mucenici; iar tu, ticălosule, te chinuiești cu nebunia și cu iuțimea ta”.

Apoi Deciu a poruncit celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate, să-l ridice de la pământ și să aducă înaintea lui un pat de fier, scânduri, vergi de plumb și alte unelte de muncire, și i-a zis: „Cu toate acestea va fi muncit trupul tău, de nu vei aduce jertfe zeilor”. Iar mucenicul a răspuns: „Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de mult ca pe niște ospețe; pentru că acestea vouă vi se par că sunt chinuri, iar nouă slavă”. Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru tine sunt ospăț și slavă, atunci spune-ne unde se ascund și ceilalți creștini, ca să vină aici să se ospăteze împreună cu tine”. Sfântul a răspuns: „Ochii voștri cei necurați nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia, ale căror nume sunt scrise în cer”.

După aceasta, împăratul a poruncit ca pe Sfântul Laurențiu să-l ducă legat în palatele lui Tiberie, unde voia și el însuși să meargă. Și ajungând acolo și șezând în capiștea lui Die, a pus de față pe mucenic și a zis către dânsul: „Spune-ne nouă pe toți necurații creștini, ca să curățim cetatea de dânșii, iar tu închină-te zeilor și nu nădăjdui spre vistieriile pe care le tăinuiești”. Sfântul a răspuns: „Pe robii lui Hristos nu ți-i voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat și sunt încredințat despre ele”. Impăratul a zis: „Socotești oare că prin aur și prin argint te vei răscumpăra din munci?” Mucenicul a răspuns: „Eu sunt rob al lui Hristos și nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt încredințat de vistieriile cele cerești, pe care Hristos Dumnezeul meu le-a pregătit pentru mine și pentru toți robii Săi”.

Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu bețe și să-i ardă coastele cu scânduri de fier înroșite. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel din Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, robul Tău, pe cel clevetit, dar care nu s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat și care Ți-a mărturisit preasfântul Tău nume”. Apoi muncitorul a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb pe mucenic, iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhul meu!” Atunci a venit de sus un glas, zicând către dânsul: „Incă mai ai mult să pătimești!” Și a fost auzit glasul acela de toți, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a strigat cu glas mare, zicând: „Bărbați romani și adunarea poporului, ați auzit glasul diavolilor care mângâie pe vrăjitorul și pe furul acesta de cele sfinte, care nici pe zeii noștri nu-i cinstește, nici pe mine, împăratul, nu mă ascultă și nici de munci nu se teme”.

După aceea a poruncit ca iarăși să-l întindă la muncire și să-l bată cu scorpioane ascuțite; iar sfântul râdea în acea muncă, batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; mulțumesc Ție că ne arăți mila Ta nouă, nevrednicilor; ci dă-mi și darul Tău, ca să cunoască cei ce stau împrejur și privesc la mine, că Tu mângâi pe robii Tăi”. Astfel rugându-se sfântul, unul din ostașii care erau de față, anume Roman, a crezut în Hristos și a strigat, zicând: „Sfinte Laurențiu, văd un tânăr prealuminos stând lângă tine, ștergându-ți rănile și tot trupul tău cu fota; deci te jur cu Hristos Domnul, Care ți-a trimis pe îngerul Său, să nu mă lași pe mine”.

Și a zis Deciu către Valerian: „Suntem biruiți de vrăjitorul acesta”. Apoi, poruncind să dezlege pe mucenic de la muncire, l-a încredințat lui Ipolit spre pază. Iar Roman ostașul, aducând Sfântului Laurențiu un vas cu apă, a căzut la picioarele lui, plângând cu lacrimi și rugându-l să-l boteze. Deci, fiind botezat, îndată ceilalți ostași l-au apucat și l-au dus la împărat. Iar el, mai înainte până a începe a-l întreba, striga: „Sunt creștin”. Atunci împăratul îndată a poruncit să-i taie capul lui. Deci, scoțându-l pe el din cetate, la porțile Salariei, i-au tăiat capul în 9 zile ale lunii lui august; iar trupul lui luându-l noaptea Iustin preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat cu cinste.

Întru aceeași noapte, împăratul Deciu și Valerian eparhul, stând în băile olimpiești de lângă palatele lui Salustiu, au poruncit să le pregătească divan, ca să aducă pe Laurențiu la întrebarea cea mai de pe urmă; apoi au mai poruncit ca și toate uneltele cele de muncire să le pună de față.

De acest lucru înștiințându-se Ipolit, a început să plângă, iar Sfântul Laurențiu a zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg la slăvita cunună mucenicească, ci mai ales te veselește”. Ipolit a zis: „Pentru ce nu strig și eu lângă tine: «Sunt creștin», ca să mor cu tine?” Sfântul a zis: „Tăinuiește acum mărturisirea lui Hristos în inima ta; iar după puțină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei auzi și vei veni după mine”.

Deci când împăratul cu eparhul au stat la judecată, Sfântul Laurențiu a fost pus de față înaintea lor, iar împăratul a zis către dânsul: „Lasă-ți farmecele tale și ne spune de ce neam ești”. Sfântul a răspuns: „De neam sunt din Ispania și am crescut în Roma. Eu sunt din scutece creștin și am învățat din tinerețe toată legea lui Dumnezeu”. Impăratul a zis: „Oare aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu cinstești pe zei și să nu te temi de munci?” Sfântul a răspuns: „Legea pe care am învățat-o m-a învățat a cunoaște și a cinsti pe Dumnezeul meu, pe Domnul Iisus Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat nu mă tem de muncile tale”. Impăratul a zis: „Jertfește zeilor, că de nu vei jertfi, toată noaptea vei fi muncit”. Sfântul a răspuns: „Noaptea mea nimic nu are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!” Atunci muncitorul a poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar sfântul mai mult se întărea și batjocorea pe muncitor, mulțumind lui Dumnezeu.

Apoi Deciu a zis către slujitori: „Aduceți patul de fier, ca în noaptea aceasta mândrul Laurențiu să se odihnească pe dânsul”. Deci, fiind adus patul care era ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic gol înaintea lui Deciu și a lui Valerian și au pus cărbuni de foc dedesubt. Și strângeau slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier deasupra patului, iar dedesubt îl ardeau ca pe niște carne de mâncare. Iar împăratul a zis către dânsul: „Jertfește zeilor!” Mucenicul a răspuns: „Eu m-am adus pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru miros cu bună mireasmă, întru duh umilit!”

Într-acea vreme slujitorii puneau mai mult foc dedesubt și mai cu dinadinsul ardeau patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi, ticălosule, că acești cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ție, munci veșnice! Căci Domnul meu știe, că pentru sfânt numele Lui fiind pârât, nu m-am lepădat și, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars, Ii mulțumesc Lui”. Vaierian a zis către sfânt: „Unde este focul cu care ne-ai îngrozit pe noi?” Sfântul a răspuns: „O, nebunilor și ticăloșilor, oare nu știți că acești cărbuni cu care mă ardeți pe mine și care sunt răcorirea sufletului meu, aceștia vor fi sufletelor voastre nestinsă ardere?”

Și toți care erau acolo de față se mirau de o muncire ca aceea a împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. Iar Sfântul Laurențiu, cu fața luminoasă, zicea: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine”. Apoi, întorcându-și ochii către Deciu și către Valerian, le-a zis: „Iată, o, ticăloșilor, ați fript o parte a trupului meu; întoarceți-l acum și pe cealaltă parte și mâncați carnea mea cea friptă”. După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în porțile Tale!”

Aceasta zicând, și-a dat duhul; iar împăratul și eparhul, văzând pe mucenic mort, s-au sculat cu rușine de acolo și au plecat, lăsând trupul pe patul acela. Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a luat cinstitul și mult pătimitorul trup al mucenicului și l-a învelit cu pânză curată, ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin preotul, care a venit îndată la Ipolit, și amândoi au dus trupul acela la văduva Chiriachi, cea zisă mai înainte, și l-au pus în casa ei până seara, petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au dus în peștera din satul acelei văduve, adunându-se mulți creștini și plângând mult. Și făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat cu cinste pe mucenic.

Iar Sfântul Iustin preotul a săvârșit Sfânta și dumnezeiasca Liturghie și toți s-au împărtășit cu Preacuratele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Sfântul Mucenic Laurențiu arhidiaconul și-a săvârșit nevoința sa mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar Sfântul Ipolit cu ceilalți au pătimit a treia zi după Sfântul Laurențiu, în care se va vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să fie slavă Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Laurenţiu arhidiaconul si pe: basilica.ro; doxologia.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Sfinții 10 Mucenici care au pătimit pentru icoana lui Hristos (Secolul al VIII)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos


 

Luând sceptrul stăpânirii grecești împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea și Conon, de neam isaurian, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres împotriva icoanelor, numind sfintele icoane idoli, iar pe cei ce se închinau lor cu credință numindu-i închinători de idoli.

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 9 august - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos – foto preluat de pe doxologia.ro

Și a poruncit ca sfintele icoane de pretutindeni – din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele și din locuințele omenești – să fie lepădate, să fie sfărâmate și să li se dea foc sau să se arunce în apă; iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi izgonea în surghiun îndepărtat, iar pe alții îi muncea și îi ucidea în multe feluri.

Iar la început, pe preasfințitul Gherman, patriarhul Constantinopolului (pomenirea lui la 12 mai), care se împotrivea, l-a izgonit de pe scaun cu necinste și cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulți dreptcredincioși stând împotriva răutății ereticești, se făceau mucenici, precum au fost și acești sfinți de care vorbim și a căror pătimire s-a început astfel:

În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea „Poarta de Aramă”, zidită în zilele marelui Constantin.

Deasupra acelei porți era chipul Mântuitorului de aramă, stând de mulți ani acolo.

Pe acel chip, împăratul și patriarhul au poruncit să-l dea jos.

Deci rău credincioșii vrând să-l surpe, au pus o scară pe care s-a suit un ostaș, cu dregătoria spătar.

Iar poporul care se adunase acolo, bărbați și femei, văzând aceea, s-au pornit cu râvnă după dreapta credință și, apucând scara cu ostașul care era pe dânsa, au aruncat-o jos, iar pe ostașul acela l-au dat morții.

De acel lucru aflând împăratul, a scos fără de veste ostași înarmați cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios și au tăiat pe mulți de parte bărbătească și femeiască, bătrâni și tineri, al căror număr numai singur Domnul îl știe; iar pe cei mai mari i-au prins vii.

Și erau numele lor acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru și Leontie.

Pe aceștia bătându-i cu toiege fără de cruțare, i-au aruncat în temniță.

Și au fost ținuți sfinții în legături și bătuți cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înșii i se dădea câte cinci sute de lovituri în fiecare zi.

Iar ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie, neslăbind cu trupurile.

Iar tiranul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă fețele cu fiare arse, apoi să-i scoată în ulițe și să-i ucidă cu sabia.

Astfel și-au sfârșit ei pătimirea.

Încă și una din femeile cele slăvite, anume Maria patriciana, a fost tăiată odată cu ei, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, și trupurile lor au fost aruncate în adâncul mării.

Iar când acești sfinți mucenici au fost prinși pentru chinuri, atunci a fost prinsă și cuvioasa Teodosia monahia, ca una care avea aceeași vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalți.

Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de acești sfinți și pomenirea ei se cinstește la 29 mai, unde s-a pus și viața ei.

Și toți câți au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului, au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. 10 Mc. care au pătimit pentru icoana lui Hristos si pe doxologia.ro

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (Alexandru Baltaga 1861-1941)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (Alexandru Baltaga 1861-1941)


 

Sfântul Preot Mucenic Alexandru Baltaga s-a născut în binecuvântata Basarabie, la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna.

El a făcut parte dintr-o familie binecredincioasă care a dat mulți slujitori vrednici acestui ținut.

Tatăl său, preotul Ștefan Baltaga, slujea la biserica Sfântul Nicolae din Lozova, fiind ajutat în slujirea sa de preoteasa Elena, o femeie plină de evlavie și frică de Dumnezeu, care a sădit aceste virtuți de timpuriu și în sufletul fiului ei.

Copilul Alexandru a urmat cursurile școlii parohiale din Lozova, apoi ale Seminarului Teologic din Chișinău. După terminarea studiilor, i s-a încredințat responsabilitatea de pedagog al Școlii Spirituale de băieți din Chișinău.

S-a căsătorit cu Elena Bivol, și ea fiică de preot, alături de care a înfiat și a crescut doi copii, pe Vsevolod și Margareta.

La scurt timp, în anul 1886, a fost hirotonit pe seama bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Călărași-Sat, în județul Lăpușna, unde a slujit ca preot până la sfârșitul vieții.

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) - foto preluat de pe /ro.wikipedia.org

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Alexandru a dat dovadă de o mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată și tact deosebit de păstor duhovnicesc.

Pentru calitățile sale, a primit o serie de responsabilități administrative în cadrul Arhiepiscopiei Chișinăului.

Totodată s-a ostenit să cultive în inimile tinerilor dragostea de Dumnezeu și de Biserică.

Pentru o mai bună propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu în limba română, pe înțelesul poporului, între anii 1906 și 1917, alături de Arhimandritul Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei, și de Preotul Constantin Popovici, cu multe strădanii, a redeschis Tipografia Eparhială, iar, începând cu anul 1908, a tipărit revista „Luminătorul”, buletinul eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

foto preluat de pe ziarullumina.ro

În anul 1918, a fost ales reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării și, în 27 martie 1918, a votat pentru Unirea Basarabiei cu România.

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un răstimp de pace și bună sporire.

Sfântul Alexandru a intensificat propovăduirea Evangheliei lui Hristos în rândul credincioșilor, a organizat pelerinaje și procesiuni cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kazan, aducând icoana la biserica din Călărași, în care slujea, spre ocrotirea și alinarea credincioșilor.

Astfel, până în 1940, Basarabia a fost ferită de prigonirea credinței, care avea loc în Rusia vecină, unde, începând cu Revoluția Bolșevică din 1917, mulțime de ierarhi, preoți, călugări și credincioși au mărturisit pe Hristos, primind moarte mucenicească.

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Însă, în anul 1940, Basarabia și Bucovina au fost ocupate de Uniunea Sovietică.

Văzând pericolul dictaturii atee, Sfântul a hotărât să îşi salveze soţia şi copiii, trimiţându-i dincolo de Prut, în inima ţării mame-România, iar el a rămas în parohie, stând alături de credincioșii săi și îmbărbătându-i, pentru a face față prigoanei care tocmai începea în Basarabia.

Atunci, Sfântul Alexandru s-a arătat stâlp al credinței, mărturisind că nu-și va lăsa turma să fie înghițită de „lupii roșii”, adică de comuniștii fără de Dumnezeu.

În acele vremuri de grea încercare, Sfântul a aflat singura scăpare la Dumnezeu, și mai cu seamă la Maica Domnului, față de care avea mare evlavie și căreia i-a cerut necontenit mijlocirea.

În ziua de 31 august 1940, necredincioșii au venit să îl aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul i-a rugat stăruitor să îl lase să termine Dumnezeiasca Liturghie, urmând ca apoi să se supună.

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe doxologia.ro

A fost arestat și dus la Chișinău, fiind învinuit că a fost ostil Rusiei Sovietice și a militat pentru unirea cu țara mamă, România.

Atunci fericitul Alexandru, bărbat ales, neclintit în credință, nu s-a lăsat tulburat de lucrarea celor potrivnici, ci a stat drept înaintea acestora, mărturisind că tot ce a făcut, a făcut spre binele credincioșilor, care aveau nevoie să fie împreună cu frații lor de un neam și de o credință, să aibă dreptul să se roage și să învețe în limba lor maternă și să fie păziți de pericolul ateismului.

Auzind acestea, necredincioșii l-au torturat și, în batjocură, i-au zis:

Arată-ne pe Dumnezeul tău!”.

Iar Sfântul, insuflat de Duhul Sfânt, a oferit răspunsul cel înțelept, zicând:

Atunci când voi îmi arătați mintea voastră, atunci vi-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.

Sfântul Alexandru a fost întemnițat până la 22 iunie 1941, când Armata Română a trecut Prutul pentru a elibera Basarabia.

Atunci, pentru că bătrânul mărturisitor nu apucase să fie condamnat, a fost deportat în regim de urgență la închisoarea din orașul Kazan, în actuala Republică Tatarstan din Federația Rusă.

Pe calea spre exil, mucenicul lui Hristos a fost supus multor chinuri.

El a suportat ocara, a fost bătut, dezbrăcat de haine, tras de barbă, în condiții greu de îndurat, dar pe toate le-a răbdat, rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în suferințe.

Din cauza torturilor la care a fost supus, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Kazan, în ziua de 7 august 1941, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

cititi mai mult despre Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia si pe: ziarullumina.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si Protoiereul Alexandru Baltaga, mucenicul iubitor de Hristos și de patrie

Sfinții 7 tineri din Efes (secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții 7 tineri din Efes


 

Biserica Ortodoxă îi sărbătorește astăzi, 4 august, dar și în data de 22 octombrie pe Sfinții 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin și Constantin.

Efesul a fost una din cele 12 cetăți întemeiate de grecii ionieni pe țărmul Asiatic al Mării Egee.

Aici au înflorit din cele mai vechi timpuri comerțul și credința în zei. Foarte multe imperii au râvnit la bogăția Efesului.

Templul zeiței Artemis (Diana) din Efes era de patru ori mai mare decât vestitul Panteon din Acropola Atenei, fiind una din cele șapte minuni ale lumii.

Biserica creștină a Efesului s-a dezvoltat încă din veacul apostolic. Răscoala argintarului Dimitrie și alungarea Sfântului Apostol Pavel din cetate n-au împiedicat progresul ei.

Faptele Apostolilor și Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel dovedesc viața creștină ce s-a întemeiat în Efes.

Aici a păstorit Timotei, pus episcop de Sfântul Apostol Pavel, și tot aici a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul după trecerea Sfintei Fecioare Maria din această viață.

Istoria celor șapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin și de alți scriitori, ca și organizarea aici a celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum și marele număr de mucenici efeseni, arată și mai mult locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creștină.

În timpul împăratului Deciu (249-251) – Caius Messius Quintus Decius -, în toamna anului 249, a fost emis un edict de persecuție generală a creștinilor.

În acest context al declanșării unei persecuții generalizate în Imperiul Roman împotriva creștinilor, Împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes și impune aplicarea imediată a Edictului de persecuție dat împotriva creștinilor.

Între cei identificați ca fiind creștini au fost și cei șapte tineri pe care îi pomenim astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, legionari importanți în trupele imperiale romane.

Unul dintre ei, Maximilian, era chiar fiul guvernatorului orașului Efes. Împăratul Deciu, aflând că acești tineri sunt creștini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceștia refuză, le-a dat un timp de reflecție între a muri pentru Hristos sau a-și păstra funcțiile în cadrul Armatei romane.

Cei șapte tineri s-au retras într-o peșteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană și pentru a aduce haine de schimb.

Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, și aflând că cei șapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns într-o peșteră din imediata apropiere a orașului, a ordonat să fie zidită intrarea în peșteră pentru ca cei șapte tineri să moară prin asfixiere și prin lipsa hranei.

Această sarcină ingrată a revenit unor doi ofițeri din Armata romană, Teodor și Rufin, care erau creștini în ascuns.

Ei s-au aflat între ceilalți soldați romani care au îndeplinit ordinul împăratului și au scris pe două tăblițe de plumb pătimirea celor șapte tineri și le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peșteră.

Sursele siriene ale vieţilor celor şapte sfinţi spun că ei au dormit, prin voia lui Dumnezeu, 200 de ani. Sfântul Simeon Metafrastul descrie acest moment în următorii termeni:

Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi Se îngrijeste de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor“.

Această minune s-a făcut în vremea împăratului Teodosie al II-lea (401-450), când învăţătura ereticilor manihei spunea că nu este înviere.

Atunci Dumnezeu i-a înviat pe cei şapte sfinţi. Piatra cu care fusese zidită gura peşterii era luată de cineva, așa că Iamblichos a putut ieși, crezând că a dormit doar o noapte.

Când a încercat să cumpere pâine cu banii săi, oamenii s-au mirat și astfel a ajuns vestea la proconsul și la Episcopiâul Ștefan al Efesului.

Așa s-a descoperit minunea învierii lor.

Au mai trăit 7 zile pentru a da mărturie, inclusiv Împăratului Teodosie, și au adormit în Domnul în anul 434, fiind înmormântaţi cu mare cinste de către întregul popor.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin

Glasulul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Cel Ce ai minunat pe pământ pe sfinţii Tăi, mai înainte de înfricoşătoarea şi a doua Ta venire, prin preaslăvită scularea celor şapte tineri, Hristoase, descoperind învierea ce va să fie, ai arătat celor ce nu credeau în ea, îmbrăcămintea şi trupurile lor nestricate. Iar pe împăratul l-ai înduplecat a grăi: cu adevărat este învierea morţilor.

 

Viața Sfinților 7 tineri din Efes


 

Icoană rusă reprezentându-i pe cei şapte tineri din Efes (secolul al III-lea) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoană rusă reprezentându-i pe cei şapte tineri din Efes (secolul al III-lea) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol preluat de pe doxologia.ro

În vremea aceea erau în Efes șapte tineri în rânduiala ostășească. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin.

Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăției Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creștinilor de acolo. Atunci toate ținuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deșerților zei. Iar Biserica credincioșilor era în prigonire, încât mulți robi ai lui Hristos, preoți, clerici și ceilalți credincioși se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălțându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetății și le-a făcut jertfelnice spurcate.

Și a poruncit mai întâi celor mai mari ai cetății ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor. Deci se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul și duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârșindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. Iar a treia zi, împăratul a poruncit să prindă pe toți creștinii și să-i silească la jertfele idolești. Deci credincioșii au fost căutați pretutindeni. Și erau trași din case și din peșteri, și împinși, fiind duși cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Și câți din creștini erau fricoși și mici la suflet, aceia temându-se de munci, cădeau din credință și se închinau idolilor înaintea poporului. Deci auzind și văzând acest lucru ceilalți creștini, se tânguiau cu sufletele și plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos și alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credință și mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind felurite morți, punându-și astfel cu bărbăție sufletele pentru Domnul și Mântuitorul lumii. Și erau mulți cei munciți, din a căror trupuri chinuite și zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor uciși, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetății, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porților cetății, încât corbii, pelicanii și celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetății, mâncau trupurile mucenicești. Deci mâhnire era creștinilor celor ascunși, căci nu puteau să ia și să îngroape trupurile fraților lor, care erau mâncate de păsări. Și se rugau tânguindu-se și își ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

În vremea aceea erau în Efes șapte tineri în rânduiala ostășească. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Aceștia, deși erau născuți din feluriți părinți, erau cu un suflet întru credința și în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune și în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor și prin păzirea curăției celei neprihănite. Și văzând în toate zilele răutățile ce se făceau creștinilor și uciderile cele cumplite, își zdrobeau inimile lor, suspinând și plângând. Deci pe când împăratul cu toți păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau și, intrând în biserica creștinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu și, presărându-și țărână pe cap, se rugau cu tânguire.

Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu, și se dădea la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, și fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă îl afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la tiran, i-au zis: „Impărate, în veci să trăiești! Tu chemi pe cei ce sunt departe și îi silești la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească și poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc și se țin de creștineasca credință”.

Iar împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?”. Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetății, și alți șase fii de boieri din Efes, cinstiți în rânduiala ostășească”. Deci îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă și să-i aducă înaintea sa legați cu lanțuri de fier. Astfel au fost puși sfinții înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi și țărâna pe capetele lor. Iar tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu ați fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toată lumea au chemat la închinarea lor? Ci acum, apropiindu-vă, să le aduceți jertfa cea datornică, precum le-au adus toți”. Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Impăratul Cel ce viețuiește la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul și pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire și rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere și jertfe necurate nu vom aduce idolilor voștri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.

Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei brâiele cele ostășești, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostașii împărătești, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor și împăratului. Și privind frumusețea tinereților lor, s-a milostivit de ei și a zis: „Nu este drept ca tinerețea acestora să o pierdem așa iute cu munci; deci, iată, frumoșilor tineri, vă dau vreme să vă gândiți, ca, înțelepțindu-vă, să vă apropiați la zei și astfel să fiți vii”. Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanțurile de fier și să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.

Iar sfinții tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinței lor și, luând aur și argint din casele părinților, le împărțeau la săraci în taină și la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, și să intrăm în peștera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în liniște, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului și, bărbătește pătimind, să câștigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveștejită a slavei, cea pregătită credincioșilor robilor Lui”.

Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânșii arginți ca să le ajungă câteva zile pentru hrană și, ducându-se spre muntele cel dinspre răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peștera dintr-însul. Și au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu și rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate și să aducă cele de trebuință. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel foarte înțelept, mergând în cetate, își schimba hainele sale și se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din argintii pe care îi lua, o parte îi împărțea săracilor, iar cu partea care rămânea cumpăra hrană. Și fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate, dacă se va întoarce degrab.

Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih mergând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului și a auzit și porunca lui, ca toți mai-marii cetățenilor și ai oștilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru că împăratul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Și a mai auzit Iamvlih că împăratul a dat poruncă să fie căutați și cei șapte tineri, eliberați pentru o vreme, ca și aceștia, împreună cu ceilalți cetățeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte și îndată a alergat în peșteră la frați, aducându-le și puțină pâine; și le-a spus lor toate cele ce a văzut și a auzit și cum că ei sunt căutați spre jertfa.

Aceasta auzind-o toți, s-au umplut de frică și, căzând cu fețele la pământ, cu plângere și cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredințându-se pe ei spre ajutorul și mila Lui. Deci Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puțină pâine pe care o adusese, că acum era seară și soarele apunea. Apoi, șezând ei, au mâncat, întărindu-și trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânșii, mângâindu-se unul pe altul și îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Și așa având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

Iar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să adoarmă cu oarecare străină și minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înșii în vremea viitoare o minune preaslavită și să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților. De aceea, sfinții au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca și cum ar fi dormit, zăceau în peșteră, nestricate și neschimbate.

Deci a doua zi împăratul a poruncit să caute pe acești șapte tineri de neam bun și, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acei tineri, deoarece sunt de neam bun și frumoși la chip; deci socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva și s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi și se vor întoarce spre zeii noștri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, o, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ție și zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut și, după ce au împărțit mult aur și argint săracilor de pe ulițele cetăților, s-au făcut nevăzuți. Iar de vei voi, să se cheme părinții lor și cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor”.

Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinți și a zis către dânșii: „Unde sunt fiii voștri, ocărâtorii împărăției mele? Spuneți adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur și argint, i-ați trimis undeva să nu se arate înaintea feței noastre”. Părinții au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătății tale, ascultă-ne pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăției tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci pentru ce să murim? Iar dacă fiii noștri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învățat noi, nici nu le-am dat aur și argint, ci ei singuri, luându-l tâlhărește de la noi, l-au împărțit la cei neputincioși și, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peștera cea mare care este în muntele Ohlon. Și multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo și nu știm dacă mai sunt vii sau au murit”.

Iar împăratul, auzind acestea, a eliberat pe bărbații aceia și a poruncit să astupe ușa peșterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit și nu s-au întors la zei și s-au ascuns dinaintea feței noastre, să nu mai vadă de acum față omenească, ci să piară de foame și de sete în întunericul peșterii”. Căci împăratul și cetățenii nu știau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toți îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peștera, doi din postelnicii împărătești, Teodor și Rufin, creștini tăinuiți, au scris pătimirea și numele acestor șapte sfinți tineri pe două tăblițe de plumb și, pecetluindu-le într-un sicriaș de aramă, le-au pus între pietre la ușa peșterii, zicând între dânșii: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, și se va deschide peștera și arătate vor fi într-însa trupurile sfinților; atunci se vor cunoaște numele și faptele lor din scrisoarea aceasta și va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânșii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupați în peșteră”. Astfel peștera aceea s-a astupat și s-a întărit cu peceți.

După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit și după dânsul alți împărați păgâni și prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Și ridicându-se marele Constantin împărat al creștinilor și, după mulți ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat niște eretici care ziceau că nu este învierea morților, pe care Insuși Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aștepte fără îndoială. Și se îndoiau mulți de aceea; și nu numai mireni, ci și unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioșilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărătești și de la arhiereii cei rătăciți din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.

De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor și cu sufletul, și amândouă se nimicesc. Iar alții ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie și să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găsește. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula, unii spre viața veșnică, iar alții spre ocară și spre înfruntare veșnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.

Neaducându-și aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post și multe lacrimi, ca însuși Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voiește să rătăcească și să piară cineva de la credința cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului și suspinele cu lacrimi ale credincioșilor celor mulți și a descoperit tuturor la arătare taina cea așteptată a învierii morților și a vieții veșnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peștera cea astupată cu tinerii cei adormiți, acela având acolo locuința sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Și începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peștera, însă nu știau că acolo este peșteră, ci socoteau că așa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peșterii cât putea să intre omul.

Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpânește viața și moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat și pe acești șapte tineri, care adormiseră de mulți ani. Și au înviat acești sfinți mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca și cum s-ar fi deșteptat din somn și, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineață. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deșteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înșii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate și cu frumusețile tinereților, și după toate erau în așa chip, ca și cum erau adormiți de seara și sculați de dimineață. Deci șezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le și de prigonirea ce era împotriva creștinilor, și socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit astăzi în cetate, ca să le spună lor iarăși. Iar Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun și acum: împăratul a poruncit ca astăzi toți cetățenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toți, să ne închinăm idolilor înaintea feței lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuiască”.

Atunci Maximilian a zis către toți: „Fraților, să fim gata a ieși și a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să ședem aici ca niște fricoși? Să ieșim și fără de temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Impăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru cinstea Lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoșăm de asupritorul cel muritor și de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viața cea veșnică, pe care o așteptăm întru credința în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguiește-te să ne gătești hrană la ceasul obișnuit. Ia un ban de argint și du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puțină și acum suntem flămânzi. Incă te înștiințează ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră și întoarce-te degrabă, ca, întărindu-ne cu hrană, să ieșim de aici și să ne dăm de bunăvoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci Iamvlih a luat un ban de argint și a ieșit foarte de dimineață, când începea să se lumineze de ziuă.

Și ieșind Sfântul Iamvlih din peșteră, a văzut pietrele zăcând lângă ușă și s-a mirat. Și se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea și când s-au pus? Că aseară nu erau!”. Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică și se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască și să-l ducă la împărat. Și apropiindu-se el de porțile cetății și ridicârtdu-și ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută și s-a minunat mult. Apoi, ori unde își întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri și alte case și se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetății și acolo a văzut chipul crucii pus pe zid și nu pricepea. Deci, înconjurând toate porțile cetății și văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, dacă pe undeva era păzit de credincioși, iar acum se vede pus pe porți și pe zidurile cetății! Văd adevărul sau vreo nălucire? Oare nu este aceasta vreo nălucire din vis?”. Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate și, mergând puțin, a auzit pe mulți jurându-se cu numele lui Hristos și mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe față numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslăvește prin atât de multe guri! Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, căci și zidurile sunt altele și oamenii îmbrăcați cu alte haine!”.

Și mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numește cetatea aceasta?”. Acela a răspuns: „Efesul este aceasta”. Dar Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci mi se cade să cumpăr pâine și să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârșire”. Și apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint și i l-a dat, ca, oprindu-și prețul cuvenit pentru pâini, de celălalt preț al banului să-i dea bani de aramă. Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul și numele împăraților cei mai vechi. Deci vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea și la al patrulea. Apoi s-au apropiat și ceilalți care erau acolo, și, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, și, privind și la Iamvlih, își șopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”.

Iar Sfântul Iamvlih, văzându-i că-și șoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânșii și vor să-l prindă și să-l dea împăratului Deciu. Deci a zis către dânșii: „Rogu-mă vouă, luați-vă banul acesta de argint, pentru că eu nu voiesc nimic”. Dar ei, prinzându-l, îl țineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde ești și cum ai aflat comoara împăraților de mai înainte? Dă-ne și nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai și pe noi părtași la acea comoară, apoi te vom da pe tine judecătorului”.

Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih nepricepându-se, se mira și tăcea. Însă bărbații aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune-ne de voie, mai înainte de a fi chinuit”. Insă el nu știa ce să le răspundă lor și era ca un mut. Atunci bărbații aceia au luat de la dânsul brâul și, punându-l pe grumajii lui, îl țineau în mijlocul târgului. Deci a străbătut vestea în popor că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins. Și s-au adunat la dânsul mulți, care, uitându-se la fața lui, ziceau: „Acest om este străin și nu l-am mai văzut pe el vreodată”. Iar Sfântul Iamvlih voia să spună despre dânsul că n-a găsit nici o comoară, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

Și uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoșteau sau din cei ai casei sale – tată, mamă ori pe cineva din slugi –, dar pe nimeni nu afla sau cunoștea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toți a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nu putea să-l recunoască nimeni și nici el nu putea recunoaște pe cineva. Și s-a vestit despre prinderea lui prin toată cetatea și a ajuns aceasta până la auzul antipatului cetății și al episcopului Ștefan, care, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună în acel ceas, vorbind între dânșii. Deci amândoi au poruncit să aducă la dânșii pe tânărul cel prins împreună cu banul de argint.

Deci fiind dus Sfântul Iamvlih, el socotea că îl duc la împăratul Deciu, și mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cineva din cei știuți; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Și fiind el dus la antipat și la episcop și luând ei banul cel de argint și uitându-se la el, se mirau că era de la împărații foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?”. Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu știu nici un fel de comoară. Aceasta numai știu, că din averile părinților mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Insă mă minunez și nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde ești tu?”. Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu ești tu? Oare este cineva care să te știe? Să vină să mărturisească pentru tine și apoi te vom crede!”. Iar Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moșilor, ale fraților săi și ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i știa pe dânșii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minți; pentru că ne spui nume străine și neobișnuite, de care nu am auzit niciodată”.

Iar sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Și unii ziceau că este nebun, iar alții ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Iar antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este din averea părinților tăi, când pe el este chipul și numele lui Deciu, împăratul cel de demult, și de la moartea lui au trecut mulți ani și argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinții tăi sunt atât de bătrâni, încât să-și aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult și să aibă banii lui? Tu ești tânăr, nu ai nici treizeci de ani și voiești să amăgești cu meșteșugul tău pe bătrânii și înțelepții Efesului? Te voi arunca în temniță, îți voi da bătăi multe și nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, unde este comoara cea găsită de tine!”.

Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului și s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu fața la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneți-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Oare Deciu este împărat în cetatea aceasta și este viu sau nu?”. Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, o, fiule, în vremea de acum și în țările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărătește dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeți cu mine și vă voi arăta în peștera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca să știți de la dânșii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din fața lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea. Iar pe Deciu eu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu știu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”.

Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voiește ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină!”. Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul și antipatul, sculându-se îndată, au mers cu tânărul, iar după dânșii veneau toți mai-marii cetății și mulțime de popor. Și ajungând la muntele acela și la peșteră, a intrat iamvlih întâi în peșteră, iar episcopul și ceilalți, urmându-i lui, au găsit în gura peșterii, între două pietre, sicriașul de aramă, pecetluit cu două peceți de argint. Și deschizând episcopul și antipatul sicriașul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăblițe de plumb pe care era scris că șapte sfinți tineri – Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin – au fugit din fața asupritorului Deciu și s-au ascuns în peștera aceea, care astupându-se din porunca lui Deciu, sfinții tineri s-au sfârșit în ea mucenicește pentru Hristos. Aceasta citind-o toți, s-au minunat și au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare.

Apoi, intrând în peșteră, au găsit pe sfinți șezând plini de bucurie, cu fețele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu și înflorind cu frumusețile ca niște flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetății și poporul, s-au închinat jos la picioarele lor și au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinții tineri le-au spus lor toate cele despre dânșii și despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva credincioșilor. Atunci îndată episcopul și antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul împărat Teodosie, zicând: „Să poruncești stăpânirea ta, ca degrabă să vină de la tine niște bărbați cinstiți, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăție; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinților celor ce au înviat acum”.

Și auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare și îndată s-a sârguit să meargă el însuși la dânșii. Deci s-a dus cu boieri și cu mult popor din Constantinopol la Efes, și a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Iar episcopul, antipatul și ceilalți mai-mari ai cetății l-au dus pe el la peșteră, în care, intrând și văzând pe sfinți ca pe îngerii lui Dumnezeu, a căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-și mâinile, l-au ridicat de la pământ. Și sculându-se împăratul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sărutat și a plâns pe grumajii lor. Apoi, după cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor și, privind spre dânșii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci a grăit către ei: „Stăpânii mei, în fața voastră mi se pare că văd pe Insuși Impăratul Hristos, Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt și care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic, ca să ne adeverească pe noi de învierea morților ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia și vor ieși din mormânt nestricați”.

Iar Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăția ta va fi puternică, pentru credința ta cea tare, și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Și să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu, mai înainte de învierea cea de obște”. Deci multă vreme au grăit sfinții către împărat și multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii și tot poporul ascultau cu dulceață cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericești, Nichifor al lui Calist, adaugă și aceasta, că și la masă împăratul s-a împărtășit șapte zile împreună cu dânșii și le slujea lor. Iar după multe vorbiri, toți privind spre dânșii cu dinadinsul și îndulcindu-se de vederea feței lor, i-au văzut plecându-și iar capetele la pământ și adormind cu somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Deci împăratul, stând lângă dânșii, a plâns foarte împreună cu cei ce erau cu el. Și a poruncit împăratul să se facă șapte racle de argint și de aur, în care să se pună trupurile sfinților.

Iar în noaptea aceea, sfinții s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească așa pe pământ, precum s-au odihnit și mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulți episcopi și, făcând praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfinții mucenici. Iar împăratul, făcând multe milostenii săracilor și scăpătaților țării aceleia, și pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se și slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-i fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă. Câți ani au dormit sfinții tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful și Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăția lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinții au dormit 170 de ani și au înviat în anul 23 al împărăției lui Teodosie.

Iar cel ce va voi să știe adevărul, să caute anii lui Deciu și ai lui Teodosie, care aici de față s-au pus astfel:

Deciu, după adormirea sfinților șapte tineri, a pierit în anul 254 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăția în anul 408. Sfinții șapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos și a noului Hronograf, care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăției lui Teodosie cel Tânăr, iar Prologul povestește în 22 de zile ale lui octombrie, că în anul 38 al împărăției lui s-au sculat. Deci oricine va voi, să numere anii de la împărăția lui Deciu până la împărăția lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, și până la 38 de ani ai împărăției lui, și vor vedea cu adevărat, câți ani au dormit sfinții tineri.

cititi mai mult despre Sf. 7 tineri din Efes si pe doxologia.ro; ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org