Montanus și Maxima din Singidunum († 304)

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima († 304)

Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima au viețuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum (oraș antic roman care se afla pe locul ocupat actualmente de Belgrad, capitala Serbiei), fiind de neam daco-romani [1]

Prăznuirea lor se face în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică pe 26 martie.

Mucenicia

Preotul Montanus și soția sa Maxima trăiau în localitatea Singidunum (Belgradul de astăzi).

Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanșat noi persecuții împotriva creștinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creștin, Montanus a fugit în orașul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitrovița), unde își avea atunci reședința cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-3011), ginerele lui Dioclețian.

La Sirmium, a fost prins și dus la judecată în fața lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses) [2].

Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creștin, preotul Montanus a confirmat că era creștin și preot din Singidunum.

Când guvernatorul i-a cerut să abjure și să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat.

Ca urmare, a fost supus la torturi.

Pentru a-l convinge să se lepede de credința sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului și Maxima, soția preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie și, pentru a-l cruța de chinuri pe soțul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe.

Dar, spre mirarea guvernatorului Probus și a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit la rândul ei că era creștină și a cerut să fie și ea supusă la chinuri, alături de soțul ei, pentru a se bucura și ea de cununa muceniciei pregătită soțului ei.

Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci și presbitera Maxima, însă nici ea, nici soțul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci și-au mărturisit mai departe credința creștină.

Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava.

Aflând sentința, Montanus și Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească și apoi să moară pentru numele Său.

La porunca guvernatorului, sfinților li s-a legat de gât câte o piatră mare și au fost aruncați în râu.

Potrivit altor surse, li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate în râu.

Însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioșii creștini le-au luat în ascuns și le-au îngropat cu cinste.

Sfinte Moaște

Potrivit unor relatări, moaștele Sf. Montanus și ale soției sale Maxima au fost ulterior transportate la Roma și îngropate în Catacombele Sf. Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804.

Printre Sfintele Moaște găsite acolo se găseau și cele ale Sf. Maxima, care se păstraseră în chip minunat.

Moaștele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sf. Laurențiu) din Roma, aparținând ordinului Clariselor.

De acolo, moaștele Sf. Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost așezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii).

Pretutindeni pe unde au călătorit, moaștele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toți cei care i s-au rugat sfintei cu credință. [3]

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cinstirea

În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) poartă hramul Sf. Montanus și Maxima.

Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi îi are și ea drept ocrotitori pe Sfinții Montanus și Maxima.

Aceștia sunt și ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reședința la Vârșeț (Serbia).

Imnografie

Troparul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima

Glasul al 4-lea:

Pe cei ce cu vrednicie au slujit Biserica mântuitoare şi n-au voit să se închine idolilor, să-i cinstim cu cuviinţă cerându-le a mijloci la Stăpânul tuturor să ne mântuiască de orice patimă idolească.

Glasul al 4-lea:

Biserica Domnului cu vrednicie slujind, Montanus și Maxima, cu vitejie au stat în fața tiranului, moartea mucenicească împreună primind-o și dimpreună astăzi s-au mutat la viață, la veșnicele lăcașuri, cu Hristos veselindu-se.

Condacul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima

Glasul al 3-lea

Pătimitori neînfricaţi pentru Domnul Iisus, Sfinte Părinte Montanus şi Preacintită Presbiteră Maxima, rugaţi-vă Tatălui Ceresc să întărească turma cea dreptcredincioasă, ca întru unire să preamărească Viaţa Cea fără de sfârşit.

Note

1 - Teoria acceptată în Biserica Ortodoxă Română a originii daco-romane a Sf. Montanus și Maxima a fost lansată de prof. Nicolae M. Popescu, care a reconstituit actul martiric al Sf. Montanus pe baza martirologiilor latine în care se găseau informații despre viețile acestora și după modelul Actului martiric al Sf. Irineu de Sirmium, în Preoți de mir adormiți în Domnul, „Viața Sfântului Montanus presviterul din Singidunum”, București, 1942, pp. 6-10.

Acesta apreciază că Sf. Montanus și Maxima erau de origine daco-romană pe considerentul că în perioada respectivă provincia Pannonia Inferior ar fi fost locuită de o populație daco-romană, însă nu există dovezi clare în acest sens. Sf. Montanus este considerat a fi primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române.

2 - Actele procesului au fost înregistrate într-un proces-verbal și depuse, probabil, în arhiva tribunalului. Actele s-au pierdut, însă unele informații transcrise după acestea s-au păstrat în unele martirologii latine.

3 - St. Maxima of Singidunum, and her priest-husband, St. Montanus

Viața Sfinților Mucenici Montanus preotul și a soției sale, Maxima

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Edictele de persecutare a creștinilor, de la începutul veacului al IV-lea, prevedeau dărâmarea locașurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărților sfinte și distrugerea arhivelor, pierderea averii și funcțiilor de stat pe care le deținuseră credincioșii, exilul și pedepsirea aspră a clericilor care nu apostaziază de la credința în Hristos.

Al patrulea edict de persecuție, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era și mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creștinismului până la nimicirea lui totală.

Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare strictețe în părțile răsăritene și în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Dioclețian, cu reședința la Nicomidia, în provincia Bitinia, și ginerele său, Galeriu, care-și avea reședința la Sirmium (azi Mitrovița, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea numeroși creștini și clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănțuită de către cei doi împărați.

Măsurile de persecuție ale celor patru edicte s-au aplicat și în cetatea Singidunum (azi Belgrad), așezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoșii noștri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credința în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus și soția sa, Maxima.

Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetății Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, și-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reședința prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii și l-au adus în fața lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.

Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numește, dacă este creștin și ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creștin și preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum.

Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraților și să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «-Cine cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «-Împărații prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte și schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credința sa creștină: «-Eu am primit învățătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La amenințarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «-Mă bucur dacă ai să faci așa ceva, ca să mă aflu și eu părtaș la Patimile Domnului meu, Iisus Hristos».

Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât; și pe când îl schingiuiau cu cruzime, el îl întrebă: «- Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?». Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit».

Atunci Probus, văzând tăria și îndelunga răbdare a desăvârșitului preot, a chemat pe Maxima, soția acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioșa de chinurile soțului ei și-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie și ea dusă la munci, ca să se facă părtașă la Patimile Mântuitorului.

Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul glăsui tulburat: «- Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!». Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «-Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți» (I Cor. 1,27).

Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit și mai rău. Dar acesta a consimțit: «- Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea și stăruința Preotului Montanus și a soției sale, Maxima preoteasa, în credința Domnului și Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «- Poruncesc ca Montanus și Maxima să fie aruncați în râu, fiindcă s-au arătat nesupuși poruncilor împărătești».

Iar fericitul Montanus și soția sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca și cum ar fi primit un dar neprețuit, slăviră pe Dumnezeu: «- Mulțumim Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare și ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veșnică».

Și pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, și le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu ridicându-și mâinile către cer s-a rugat și mai fierbinte: «-Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană».

Astfel, nelegiuiții înecară în râul Sava pe cei doi neînfricați fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaștele lor preacinstite. Iar credincioșii, întru ascuns, le ridicară și păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe niște odoare de mare preț.

În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soția sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Dioclețian și a cârmuitorului Probus, împărățind în veci Domnul Iisus Hristos.

Pomenirea acestora cu laude se face, după rânduiala creștină, în ziua trecerii lor în lumea drepților (Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, Viața Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, în Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942, p. 6-10 ; Pr. prof. I. Rămureanu, Martiriul Sfântului Montanus prezviterul din Singidunum, un preot daco-român, cu bogată bibliografie, în Actele martirice, București, 1982, p. 184-189).

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 141-143 Sfântul Montanus, preotul și soția sa, Maxima.

cititi mai mult despre Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro

S-ar putea sa iti placa de asemenea