Un pilon de sfințenie și demnitate în istoria noastră
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica rămâne una dintre cele mai luminoase și complexe figuri ale spiritualității românești, un simbol al echilibrului între rugăciunea neîncetată și fapta ziditoare. Episcop al Râmnicului și ctitor al mănăstirii Cernica, el nu a fost doar un păstor sufletesc, ci un adevărat lider de neam, a cărui viață a fost guvernată de o rară integritate morală și o dragoste jertfelnică față de semeni.
Sub pilonul Identitate, recuperăm astăzi profilul unui ierarh care a înțeles că adevărata autoritate nu vine din rang, ci din smerenie și muncă neobosită. Într-o epocă de profunde transformări sociale, Sfântul Calinic a reprezentat o ancoră de stabilitate, împletind asceza monahală cu grija față de orfani, bolnavi și nevoiași. Prin Memoria Timpului, îi cinstim astăzi personalitatea, recunoscând în el un model de verticalitate și o dovadă vie că forța spiritului poate schimba cursul istoriei atunci când este pusă în slujba Adevărului.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului
Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787, București – d. 11 aprilie 1868, Mănăstirea Cernica), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales episcop de Râmnicu-Vâlcea.
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.
„Călugăr smerit la Cernica, apoi cârmuitor al obștii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop de Râmnic timp de peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai desăvârșiți reprezentanți ai spiritualității ortodoxe românești.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (1787 – 1868) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Înainte de stăreție
Viața Sf. Calinic de la Cernica, unul din marii părinți duhovnicești ai secolului al XIX-lea, a fost descrisă pe larg de unul din numeroșii lui ucenici, arhimandritul Anastasie Baldovin. [1]
Copilăria
Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în București, (suburbia Sântul Visarion, ulița Lefterescu). Părinții săi, Antonie și Floarea Antonescu, erau oameni de condiție mijlocie. La botez a primit numele de Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția Marelui Ban Barbu Văcărescu și mama marelui poet român, Ienăchiță Văcărescu. [2] Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia și mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creștin, sub ochii atenți ai unei mame evlavioase și iubitoare de copii, în cinstirea și dragostea de Dumnezeu și de oameni. Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat și el în viața monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.
Constantin Antonescu a urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică (probabil Colțea, sau poate „Sfântul Gheorghe Nou”), aici învățând și limba greacă. [2]
Viața monahală
În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței, refugiat la București din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Țării Românești fiind vacant în acel moment). Îndrumat de duhovnicul său Pimen, Calinic a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți. În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamț din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an. Cu acest prilej a cunoscut vechea ctitorie domnească de la Neamț, cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești. [1]
În anul 1813, după ce epidemia de ciumă („ciuma lui Vodă Caragea”) ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Țării Românești, iar după doi ani a fost hirotesit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al Mănăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sf. Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.
În cursul anului 1817 a plecat la Muntele Athos, stând acolo aproape un an și reușind să cunoască îndeaproape viața călugărilor de la Sfântul Munte și asprele lor rânduieli. A cules astfel o învățătură care i-a fost de folos în ostenelile sale de mai târziu. [1]
Stareț la Cernica
Introducere
Pe 14 decembrie 1818, după moartea starețului Dorotei, întreaga obște de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. [3] Deși avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuți în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică. Doi ani mai târziu a fost hirotesit ca arhimandrit, de către mitropolitul Țării Românești, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).
Cei 32 de ani de conducere a mănăstirii Cernica au fost ani de neîntrerupte strădanii pentru ridicarea vieții călugărești de acolo, pentru buna călăuzire a viețuitorilor, pentru înfrumusețarea sfintei mănăstiri cu noi lăcașuri de închinare sau chilii, pentru luminarea poporului prin școală.
Îndeletnicirile viețuitorilor
Aproape toate ostenelile starețului Calinic au fost închinate ridicării vieții duhovnicești din mănăstirea pe care o cârmuia. Viețuitorii ei se ocupau cu rugăciunea, dar și cu lucrul mâinilor. Pentru a le oferi o activitate practică și folositoare, a întemeiat în mănăstire felurite ateliere, în care călugării își pregăteau singuri cele necesare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.).
Monahii știutori de carte se ocupau cu copierea de lucrări, deși tiparul înlocuise în foarte mare măsură această veche îndeletnicire călugărească.
Obștea monahală
Obștea monahală creștea mereu în 1824 erau 130 de părinți, în 1838 numărul lor s-a ridicat la 300, ca în 1850 să fie de peste 350. între ei s-au remarcat numeroase personalități bisericești, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, așezat către sfârșitul vieții la Cernica († 1839), protosinghelul Naum Rîmniceanu, cunoscut cronicar († 1839), Pimen, fostul egumen de la Tismana, Veniamin Catulescu, unul din ucenicii lui Calinic, mai târziu profesor de religie la „Sfântul Sava” în București, Anastasie Baldovin, un alt ucenic și biograful său, Nicandru, urmașul său în stăreție și alții
Activitate socială
În același timp, starețul Calinic a fost și un bun îndrumător al numeroșilor credincioși care cercetau mănăstirea. El era cunoscut atât prin rugăciunile sale tămăduitoare, cât și prin faptele sale de milostenie. De pildă, în 1821 a hrănit în mănăstire — timp de câteva luni — un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica otomanilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părți ale țării și chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a înființat o școală, cu dascăl plătit de mănăstire.
Ctitoriri
Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță.
În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Ca stareț, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea. Era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor care intraseră în București.
Prin 1827, mănăstirea Cernica primise o moștenire însemnată din partea Marioarei Bujoreanu, soția căminarului Grigorie Bujoreanu. Starețul Calinic, devenind epitrop al întregii moșteniri, a zidit din banii rămași biserica Adormirea din Câmpina și s-a îngrijit de școala de acolo, întemeiată de căminăreasă, înființând și a doua școală. De asemenea, din banii mănăstirii, dar și din propriile sale agoniseli, s-au ridicat unele biserici parohiale în diferite sate: Buești-Ialomița, unde Cernica avea o moșie, Sohatul-Ilfov, Ghergani-Dâmbovița sau a ajutat alte lăcașuri de închinare: mănăstirile Ghighiu și Poiana Mărului, schitul Icoana, bisericile din satele Cernica, Râteșii, Ghenoaia și altele.
Activitate gospodărească
Sub aspect gospodăresc, a sporit mult averea mănăstirii, prin cumpărarea unor moșii și a unor prăvălii în București, prin ridicarea unor mori pe Dâmbovița. În 1838, a obținut un hrisov — din partea domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842) — prin care mănăstirea era scoasă de sub închinarea către Mitropolie.
Episcop de Râmnic
Înscăunarea
În anul 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale de la Cernica, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădicești din Țara Românească rămăseseră vacante, Barbu Știrbei, domnitorul de atunci, având o mare admirație față de starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său (vornicul Cernica Știrbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii. Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.
Activitate gospodărească
Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis și școli pentru pregătirea cântăreților bisericești.
În 1854, după mutarea reședinței episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuși; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.
Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredințat-o pictorului brașovean Mișu Popp. La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de viețuire de la Muntele Athos, pe care el însuși le respecta de când intrase în mănăstire. Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare „Legea secularizării averilor mânăstirești”, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepție aprobată de domn. Sf. Calinic a fost singurul care a reușit să-l convingă pe Cuza să facă o excepție de la legea secularizării, pentru schitul Frăsinei, ctitorit de el. [4]
Activitate culturală
Mare iubitor de carte și sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simțit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareț și apoi ca episcop, a tipărit câteva cărți la București (cum a fost Pravoslavnica mărturisire, tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa). În 1860, a reușit să deschidă („cu bani împrumutați”, după cum mărturisea el însuși) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură, ca: Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.
Calinic intenționa să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintași din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa orașului Râmnic, cu tot inventarul și cu toate cărțile aflate în depozit, cu condiția ca tipografia să-i poarte numele și ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreținerea școlilor din oraș și a elevilor săraci, precum și a seminariștilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreținerea schitului Frăsinei.
Activitate patriotică
Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Țării Românești și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor. Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi și egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voință și cuget, ca să ceară pe cale legiuită viață patriei lor”. A făcut parte și din Adunarea electivă a țării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Într-o pastorală adresată protopopilor și preoților din eparhia sa, îi îndemna pe aceștia să-și cinstească patria și pe cârmuitorii ei și să nu cruțe nici o jertfă pentru binele obștesc pentru că: „cine este un bun creștin, este și un bun patriot”.
Sfințenia vieții
Trebuie subliniată și pusă în lumină sfințenia vieții lui Calinic. Cei care l-au cunoscut au rămas impresionați de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare, de posturile și privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți și chiar bani de drum.
„Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, își da hainele de pe prea Sfinția Sa și plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi ști, ca să aibă ce să dea la frații lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și neputincioși”.
Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meșterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.
Adormirea
Simțind că i se apropie sfârșitul vieții pământești, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unei mari mulțimi de credincioși.
Marele istoric român Nicolae Iorga afirma despre Sfântul Calinic că „el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu și-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu”. [5] Iar Părintele profesor Ene Braniște îl caracteriza „înălțător exemplu de muncă și de împletire a datoriei, de virtute, de omenie și de patriotism”, subliniind întâlnirile Sfântului Calinic cu istoria astfel: „viața acestuia se proiectează, luminoasă, pe fundalul uneia dintre epocile cele mai zbuciumate dar și cele mai glorioase din istoria noastră națională”. [6]
Proslăvirea ca sfânt
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 11 aprilie. [7] Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.
Festivitățile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 – 23 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini, a numeroși călugări, preoți și credincioși. Tot atunci au fost dezgropate și moaștele sale, care au fost așezate spre cinstire și închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaște este păstrată și astăzi în această biserică.
Astfel, smeritul stareț și ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinți ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei și prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstirești și parohiale, iar numele său este purtat de mulți credincioși care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în același timp și o podoabă aleasă a Bisericii Românești și un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea și Însuși Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaște puterea săvârșirii de minuni.
În anul 2012, la iniţiativa IPS Irineu al Olteniei, moaștele sfântului Calinic au fost purtate în pelerinaj pe teritoriul Mitropoliei Olteniei (la Craiova, Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Lainici, Drobeta-Turnu Severin, Slatina și Mănăstirea Clocociov), în semn de respect și recunoștință pentru activitatea sa de păstorire a Episcopiei Râmnicului. [8] Cu această ocazie, PF Părinte Patriarh Daniel a dăruit fragmente din moaștele Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, spre a fi păstrate cu cinste în Catedrala din Râmnicu Vâlcea. [9]
O pildă vie de integritate și dăruire
Moștenirea lăsată de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica depășește granițele timpului, rămânând o sursă de inspirație pentru oricine caută să trăiască în adevăr și demnitate. Viața sa ne demonstrează că spiritualitatea nu este o retragere din fața lumii, ci o forță care o poate regenera prin responsabilitate și jertfă. În viziunea Uniți Schimbăm, sub pilonul Identitate, Sfântul Calinic reprezintă reperul suprem de lider care a slujit cu o verticalitate neclintită atât Biserica, cât și neamul său. Păstrarea sa în Memoria Timpului este un act de recunoștință, dar și un angajament de a ne clădi propriul caracter pe aceleași temelii solide: onestitatea, iubirea de semeni și credința neclintită în triumful binelui.
Note
[1] Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, 1994, p. 55.
[2] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 69.
[3] Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ediția a doua, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 79. ISBN 973-45-0409-6
[4] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 70.
[5] Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. II, București, Editura Ministerului de Culte, 1932, p. 238.
[6] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 72.
[7] Sfinții canonizați de către Biserica Ortodoxă Română, 6 iunie 2010, basilica.ro
Prezentul material a fost documentat și sintetizat folosind informații de pe platforma ro.orthodoxwiki.org. Adaptarea conținutului pentru Uniți Schimbăm (2026) a fost realizată cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.
Credit Foto: Imaginea reprezentativă a fost preluată de peziarullumina.ro.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu (1914 – 2011)
Moștenirea Sfântului Petroniu de la Prodromu, „Dascălul smereniei”
Pe lângă marile evenimente istorice ale zilei, 24 februarie rămâne în memoria contemporană ca ziua în care Muntele Athos și-a luat rămas bun de la unul dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XXI. Recent intrat în rândul sfinților, Cuviosul Petroniu reprezintă puntea vie între școala spirituală a Mănăstirii Antim și asceza athonită.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu (1914 – 2011) -foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Petroniu (Tănase) Prodromitul (1916-2011) a fost un călugăr arhimandrit, mare duhovnic ortodox al secolului XX și stareț al Schitului Prodromu de la Muntele Athos timp de mulți ani (1984-2011).
Arhimandritul Petroniu Tănase este considerat responsabil pentru reînvierea vieții monahale românești în Muntele Athos când dictatura comunistă amenința pustiirea așezămintelor românești din Sfântul Munte. Părintele Petroniu a devenit unul dintre cei mai respectați duhovnici din Sfântul Munte, îndrumarea sa fermă aducând Schitul Prodromu într-o perioadă de apogeu. Până la sfârșitul vieții, Pr. Petroniu a nădăjduit că schitul va deveni într-o zi prima mănăstire românească din Sfântul Munte.
Viața Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu
Arhimandritul Petroniu Tănase în Sfântul Munte – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Formarea și activitatea în țară
Cuviosul Petroniu s-a născut în anul 1914, în comuna Farcașa (județul Neamț). S-a călugărit de foarte tânăr în obștea Mănăstirii Neamțului, unde s-a și format duhovnicește. Mai târziu a fost trimis la București pentru studii, și așa a intrat în obștea Mănăstirii Antim. A studiat Teologia (licență), dar a făcut în paralel și alte studii de matematică și filozofie. La Mănăstirea Antim, din anul 1937, Cuviosul Petroniu a avut drept ascultare de a pune în bună rânduială biblioteca mănăstirii.
Rugul Aprins și plecarea în Grădina Maicii Domnului
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani după (1945-1947), Cuviosul Petroniu a fost funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și chiar la secretariatul patriarhului Nicodim. A făcut parte din mişcarea „Rugul Aprins” și a suferit consecințele acestei afilieri.
În anul 1977, la cererea monahilor români din Sfântul Munte Athos, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis să trimită două grupuri de călugări români ca să întărească efectivul Schitului românesc Prodromu și să revigoreze viața monastică a schitului, în 1977 și 1978. Cuviosul Petroniu a făcut parte din al doilea grup de monahi.
Stăreția la Schitul Prodromu și recunoașterea pan-ortodoxă
Din 1978, Cuviosul Petroniu a trăit neîntrerupt în Sfântul Munte Athos, iar din anul 1984 a fost ales stareț al Schitului Prodromu. A renunțat la stăreție la începutul anului 2011 din cauza vârstei înaintate. A trecut la Domnul în ziua de 22 februarie 2011 și a fost înmormântat după tradiția athonită la 24 februarie 2011 în cimitirul Schitului Prodromu.
Bunul nume al Cuviosului Petroniu era răspândit pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Astfel, când Placide Deseille, stareţul mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare” din Franţa l-a rugat pe părintele Macarie Simonopetritul să-l ducă la un părinte după cuvânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisei şi toată sinaxa mănăstirii, la Avva Petroniu.
Mărturii și Canonizarea
Mitropolitul Serafim Joantă mărturisea despre Cuviosul Petroniu: „În el vedeam chipul ideal al călugărului care îmbina în modul cel mai firesc erudiţia teologică şi laică cu smerenia şi râvnă de rugăciune. Rar mi s-a dat să întâlnesc un om cult şi smerit, în acelaşi timp, cum a fost Părintele Petroniu!”
A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 31 august 2025.
Testamentul Părintelui Petroniu
Părintele Petroniu pe veranda Schitului Prodromu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Trinitas TV prin seria „Biserica Azi” a difuzat o emisiune dedicată Părintelui Petroniu cu ierodiaconul Iustinian Stoica, fost iconom la Prodromu si ucenic al Pr. Papacioc și al Pr. Petroniu. Acolo se discută dorința Pr. Petroniu de pe patul de moarte.
„(…) A avut dorința asta care l-a urmărit moment de moment ca schitul să devină mănăstire. Tot nădăjduia că se va găsi cineva care să ia inițiativa, să pună problema, să se întocmească documentația. Discuțiile astea le-a avut în special cu persoane deosebite care veneau din lumea intelectuală și bisericească, dar în special cu Pr. Prof. Coman Constantin. Săracul se hrănea cu dorința asta ca schitul Prodromu să devină mănăstire. Ori lucrul ăsta nu s-a împlinit. Înainte de sfârșitul său, m-a chemat la patul lui (zicând) «Părinte Iustinian, sfinția ta ești într-o relație apropiată cu patriarhul Daniel, spune-i că-l rog din suflet, cu toată inima, cu smerenie, să facă în așa fel ca schitul Prodromu să rămână românesc și cred că Dumnezeu îl va ajuta să devină mănăstire». Ăsta a fost testamentul lui de sfârșit de viață că la câteva de zile s-a sfârșit.”
(Părintele Iustinian Stoica, Trinitas TV)
Corespondența nepublicată
Pr. Petroniu, menținea o corespondență vie atât cu stareții din Athos cât și cu mulți alți Părinți precum Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Placide Deseille, Teoctist Arăpașu, și alții. Pe lângă corespondența cu clerul, Pr. Petroniu avea o corespondență bogată cu doctori, profesori, și alți oameni „de pe toate continentele lumii”. Astfel, Schitul Prodromu primea ajutor de la apropiații Pr. Petroniu când „alte venituri nu erau”.
Acum, corespondența sa a devenit un tezaur cultural și istoric încă neorganizat și nepublicat, dar Părinții din Prodromu nădăjduiesc că va fi cineva să preia acest proiect și să publice o parte din corespondența Pr. Petroniu, traducând și scrisorile din limba franceză.
Seria „Mărturii Athonite”
În 2023, timp de două luni (perioada 17 septembrie – 19 noiembrie), Trinitas TV a difuzat săptămânal episoade din viața Pr. Petroniu văzută prin mărturiile celor ce l-au cunoscut.
Din cuvintele celor ce l-au cunoscut, Pr. Petroniu este descris ca un om sever, iubitor, și muncitor. Arhim. Antipa Skandalakis spune despre Schitul Prodromu că este acum „într-o perioadă de apogeu”, iar această perioadă este rodul muncii Pr. Petroniu.
În al doilea episod este discutat cum ar trebui să fie credincioșii în biserică: nelipsiți, solemni, și silitori.
Cât despre nevoința sa faimoasă în Sfântul Munte, călugării români ne spun despre o nevoință de care „nu prea mai ai în zilele noastre” (Pr. Pimen). Descris ca un „colonel” de Arhim. Cleopa, venirea lui în Sfântul Munte, „rânduită de la Dumnezeu” (Pr. Matei), a asigurat continuitatea și creșterea prezenței române în Athos. Când călugării se plângeau de severitatea Părintelui Petroniu, Părintele Iulian Lazăr le spunea: „Măi, e stareț, te gândești tu… el răspunde, pentru noi răspunde!”
Pe deasupra, Părintele Petroniu a îndemnat mereu obștea română din Athos să-și iubească țara, să o aiba în suflet până la moarte, și să se comporte ca reprezentanți demni ai țării lor. După mărturiile schimonahilor greci, Pr. Petroniu a devenit un trăitor admirat de toți, iar românii „au dat dovadă de o viață duhovnicească aparte în Sfântul Munte” (Pr. Maxim Nikolopous).
Deși a refuzat să fie vreodata duhovnic, Pr. Petroniu a avut „misiunea lui să-i ajute cu sfaturi pe alții” (Pr. Pimen). Pe un fundament de nevoință „ca în pateric”, „la fel ca unii din bătrânii de demult”, Pr. Petroniu a păstrat corespondența scrisă cu mulți credincioși din țară și a servit ca sfătuitor și învățător pentru mulți părinți. Printre cei care au învățat de la Pr. Petroniu se numără și monahul grec Damaschin Grigoriatul pe care Pr. Petroniu l-a ajutat să învețe limba română. Mon. Damaschin este „unul dintre puţinii părinţi greci athoniţi cunoscători de limba română”, traducând în greacă „cărţi ale Părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase [și] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”[5]. Cum a reușit Părintele Petroniu să facă atâtea într-o viață? Dăruind tot trupește și duhovnicește precum sfinții, după cum mărturisește Pr. Pimen. Această nevoință este foarte rară astăzi: „din bătrânii care mai sunt nu mai întâlnești acum la nimeni nevoințele lor; nu mai au rezistența aceea, ziceai că ei sunt făcuți din alt aluat” (Pr. Pimen).
Deși descris ca „foarte sever”, „foarte retras”, și „foarte interiorizat”, este mărturisit că „părintele Petroniu tot timpul plângea la liturghie, avea lacrimi”. De ce plângea Părintele? Într-o zi, în timpul Sfintei Liturghii, Pr. Petroniu l-a văzut „pe tronul din fața Sfintei Mese pe Mântuitorul.”
În ultimele luni din viața sa, Pr. Petroniu își „continua viața severă pe care o ținea dintotdeauna” și „niciodată nu se văita de vreo durere deși suferea foarte mult”. Când s-a dus la Domnul, slujba înmormântării a fost „foarte foarte liniștită”, „biserica plină de lume”, „tot Athosul a venit la el la înmormântare”, și către mormânt a fost multă „bucurie ca și când nu ar fi fost la înmormantare”.
„Este o mare laudă pentru România Sfântul Gheronda Petroniu (…) Romania se poate mândri cu acest mare corifeu, cu acest om sfânt (…) Aurul nu se poate ascunde, deoarece, odată cu răsăritul soarelui, străluceste cu multe limpezime (…) Îi mulțumim pentru prezența lui, nu numai pentru că este un sfânt român, ci și pentru faptul că este lauda întregii Biserici, iar aceasta nu este o exagerare. Este lauda Bisericii lui Hristos, este lauda intregii Biserici!”
- Schim. Iosif Bairaktaris (starețul chiliei „Sfântul Mina” din Mănăstiera Marea Lavră)
- Schim. Maxim Nikolopoulos (Mănăstirea Iviru)
- Ierom. Damaschin Popa (Prodromu)
- Ierom. Matei Andriucă (Prodromu)
- Mon. Pimen Vlad (starețul chiliei „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Schitul Lacu din Mănăstirea Sfântul Pavel)
- Mon. Tarasie Coșeru (Prodromu)
- Mon. Dometie Hrițcu (Prodromu)
Citate
- Nu există o așa-zisă „întâmplare”. E o rânduială.
- La mine poți să fii cu stea în frunte. Dacă nu ești la biserică, degeaba.
- Cuvântul omenesc are o mare și tainică putere, aduce cu el ceva din ființa celui pe care îl rostește. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși, și cuvântul omului este omul însuși.
- În cine sălășluiește dragostea, însuși Dumnezeu petrece.
- Niciodată nu putem cunoaște adevăratele pricini ale greșelilor altuia.
Scrieri
Părintele Petroniu Tănase numeroase articole, a dat mai multe interviuri și a publicat mai multe cărți:
- “Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului” – Editura Trinitas, Iași 1994
- “Chemarea Sfintei Ortodoxii” – Editura Bizantină, 2006
Canonizarea sa recentă confirmă ceea ce mulți pelerini simțeau deja în prezența sa: Părintele Petroniu nu a fost doar un bibliotecar erudit sau un stareț gospodar, ci un „om al lui Dumnezeu” care a purtat în suflet suferințele și bucuriile neamului românesc până pe culmile Athosului. Pomenirea sa la 24 februarie transformă această zi într-una de mulțumire pentru un model de sfințenie contemporană.
Vineri (06 februarie 2026 n.r.) a avut loc la Catedrala Patriarhală proclamarea generală a canonizării celor 16 Sfinte Femei Românce.
Evenimentul solemn a avut loc spre finalul Sfintei Liturghii oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Actul oficial de proclamare a canonizării sfintelor a fost prezentat de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal și Secretarul Sfântului Sinod.
Tomosul Sinodal
În Tomosul Sinodal de proclamare, sfintele femei sunt numite ca „mame spirituale ale neamului românesc”.
„Astfel, poporul dreptcredincios a cinstit cu mare evlavie pe mucenițele mult răbdătoare, pe cuvioasele monahii mult râvnitoare, pe doamnele și domnițele iubitoare de Hristos, pe mamele evlavioase și pe femeile simple din popor mult rugătoare, care au avut smerenie și credință neclintită, biruind încercările timpului în care au trăit, strălucind astăzi ca niște stele care ne arată calea spre Hristos, Soarele Dreptății”.
În actul solemn este precizat că, prin canonizarea celor 16 sfinte femei românce, Biserica împlinește îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7).
La finalul actului semnat de membrii Sfântului Sinod, se menționează instituirea sărbătorii Soborului Sfintelor Femei Românce, în a treia duminică după Învierea Domnului.
Cuvioasa Evloghia (Ecaterina) Țârlea provenea dintr-o familie aromână din Macedonia, născută în 1908. După o copilărie marcată de suferință – pierderea mamei și o fractură gravă a coloanei –, ea a fost adusă în România, unde a fost vindecată miraculos.
Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana, cu zi de prăznuire 23 decembrie;
Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana (1923 – 2011) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuvântul Părintelui Patriarh Daniel la Proclamarea generală a canonizării celor 16 femei românce cu viață sfântă
06 februarie 2026
Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,
Preacuvioși și Preacucernici părinți,
Preacuvioase maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2026 să fie declarat Anul omagial al familiei creștine și Anul comemorativ al Sfintelor Femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame) în Patriarhia Română. Tematica Anului omagial și comemorativ își propune să sublinieze rolul esențial pe care îl are familia și femeia în formarea și păstrarea identității creștine, precum și în transmiterea credinței ortodoxe de la o generație la alta. Cele 16 Sfinte Femei Românce, canonizate în anul 2025 și proclamate astăzi în Catedrala Patriarhală „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din București sunt repere duhovnicești importante din trecutul istoric al Bisericii Ortodoxe Române, care ne arată, ca niște mame spirituale ale poporului român, calea care duce către Hristos. Ele și-au sfinți viața prin smerenie și dragoste față de aproapele, prin credința lor puternică și curajul mărturisitor, prin răbdarea necazurilor, prin nevoințe și rugăciune.
Sfințenia în viața de familie
Multe dintre aceste sfinte femei au fost soții și mame, transmițând copiilor lor o educație profund creștină care a rodit în sfințenie. De pildă, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a crescut 11 copii – patru băieți și șapte fete – și a cultivat în sufletele lor credința în Dumnezeu și curajul mărturisitor. După ce la 15 august 1714, la Constantinopol, a văzut pe soțul ei, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, și pe cei 4 fii ai săi, decapitați de otomani, ea a fost deportată în exil în Anatolia, de unde a revenit apoi în țară, cu fiicele sale, păstrându-și demnitatea și credința creștină nezdruncinată.
În mod asemănător, Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș, fosta Despina Milița, soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab, și mamă a șase copii, le-a oferit pruncilor ei o educație aleasă, bazată pe învățăturile scripturistice și patristice, după moartea soțului, s-a călugărit la schitul Ostrov, dedicându-se înfrumusețării sfintelor lăcașuri și ajutorării celor nevoiași.
Între aceste sfinte femei, avem și mame devotate care au fost și femei simple, din popor, care și-au crescut pruncii în iubire de Dumnezeu, precum Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Ea a crescut patru copii, iar doi dintre ei au îmbrățișat viața monahală în Mănăstirea Cernica. Un alt exemplu luminos este Sfânta Olimpiada din Fărcașa, mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu, și a altor șapte copii. Ea ajuta săracii, bolnavii și pe cei aflați în suferință din satul ei, practicând nevoințe duhovnicești tainice chiar în mijlocul vieții de familie.
O altă mamă care s-a remarcat prin educația oferită copiilor ei este Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț, mamă a 12 copii, între care și a Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț. Ea a trăit în smerenie adâncă, confruntându-se cu multe lipsuri și necazuri, șapte dintre copiii ei murind la vârste fragede. După ce a rămas văduvă a intrat în obștea Mănăstirii Râmeț. Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul a mărturisit despre ea că după moarte „s-a înălțat ca un serafim la Cer” – deși nu a cunoscut-o personal, în ziua morții a văzut cu duhul că a fost o femeie sfântă. Reflectând la viețile acestor femei duhovnicești, ne dăm seama că ele au fost mame nu doar prin naștere biologică, ci și prin influența benefică în formarea copiilor lor, care la rândul lor, au devenit mari duhovnici și misionari, astfel, ele fiind mame duhovnicești ale poporului român. Dragostea jertfelnică a acestor femei sfinte s-a manifestat prin suferințele asumate cu încredere în Dumnezeu și prin dăruirea totală pentru ajutorarea aproapelui.
Evlavia sfintelor femei românce faţă de Sfânta Biserică
Evlavia sfintelor femei românce față de Sfânta Biserică este o altă trăsătură comună a acestor sfinte femei a căror Proclamare Generală s-a împlinit astăzi. Evlavia profundă față de Biserică reprezintă o trăsătură centrală a vieții sfintelor femei românce. Aceste femei au văzut Biserica nu doar ca un locaș de cult, ci mai ales ca trup tainic și centru al vieții lor spirituale. Devotamentul lor s-a manifestat prin fidelitatea față de învățătura ortodoxă, participare constantă la sfintele slujbe și prin grija lor față de sfintele lăcașuri, soțiile de domnitori remarcându-se și ca mari sprijinitoare ale mănăstirilor și bisericilor din Țările Române și din Sfântul Munte Athos. Monahiile proclamate astăzi ca sfinte și-au arătat evlavia prin smerenie, post și rugăciune. Astfel, Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău, mare povățuitoare isihastă, Sfintele Cuvioase Nazaria și Olimpiada de la Văratec, ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana și Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, povățuite în deplină smerenie și ascultare, dobândind harisma rugăciunii neîncetate și darul facerii de minuni. Sfânta Cuvioasă Elisabeta sau Safta Brâncoveanu de la Văratec a avut mare râvnă în înfrumusețarea sfintelor locașuri și în ajutorarea bolnavilor și a săracilor. La chilie își împlinea cu rigurozitate canonul de rugăciune, ajungând la mare sporire duhovnicească.
Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi, ucenica Cuviosului Orest Baldovin, care a scris viața Sfântului Calinic de Cernica, a luptat împotriva curentului secularizant de la începutul secolului al XX-lea și a reintrodus masa de obște în mănăstirea Hurezi, reorganizând mănăstirea după principiile viețuirii chinoviale sau de obște.
Curajul mărturisitor al sfintelor femei românce
O altă trăsătură, curajul mărturisitor al sfintelor femei românce. Curajul mărturisitor strălucește în viețile sfintelor femei românce, mai ales în perioadele de prigoană. Ele au refuzat lepădarea de Hristos sau ateismul, apărând credința ortodoxă,de pildă, Sfânta Cuvioasă Evloghia de la Sarmucășești, singura muceniță între cele 16 femei proclamate astăzi ca sfinte. A fost o mare mărturisitoare a Asociației Miron Patriarhul. A vestit Evanghelia prin satele din Muntenia, trezind conștiințele, luptând împotriva învățăturilor sectare sau rătăcite și readucând oamenii la comunitățile lor euharistice. În satele în care ea ajungea să vorbească, mulți oameni au părăsit cârciumile și participau la slujbele din biserici.
Sfânta Blandina de la Iași, învățătoare, soție și mamă, care a fost o vreme deportată în Siberia, se atașase atât de mult de Catedrala Mitropolitană din Iași, unde se aflau moaștele Sfintei Parascheva, încât atunci când fiul ei a pus-o să aleagă între familie și Biserică, ea a ales Biserica, fiind alungată din casa fiului ei, care se temea de autoritățile comuniste. Spăla pardoseala Catedralei cu smerenie, zi de zi, iar foștilor colegi, care o judecau considerând că se înjosește, le răspundea curajos: „Mie nu mi-e rușine să spăl picioarele Mântuitorului!”.
Sfânta Anastasia Șaguna, mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, a lucrat mult pentru educația ortodoxă a celor trei copii ai ei, după ce soțul său s-a convertit la catolicism. Ea a rămas neclintită în apărarea ortodoxiei, cu tact și înțelepciune reușind să contribuie decisiv la formarea ortodoxă a copiilor ei în pofida presiunilor exercitate de autoritățile vremii.
Sfânta Magdalena de la Mălainița, o femeie văduvă din Banatul sârbesc, mergea la biserică indiferent de vreme, cânta la strană și mărturisea credința în Dumnezeu în perioada comunistă, încurajându-i pe oamenii care îi cereau sfatul și le spunea adesea, spre mângâierea credincioșilor greu încercați de politicile atee comuniste, „Vede Dumnezeu!”, adică va fi o judecată a lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului, sfintele femei românce au arătat că drumul spre sfințenie nu depinde de apartenența la o anumită categorie socială, ci de conlucrarea persoanei umane cu harul divin. Aceste noi sfinte femei românce ne arată că Biserica Ortodoxă Română a fost totdeauna binecuvântată cu femei credincioase și evlavioase, care au dus lupta cea bună a credinței și au săvârșit în sfințenie călătoria lor pământească, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Timotei, capitolul 4, versetul 7. În multe forme de slujire, mame ai căror copii au devenit sfinți, care și-au sfințit viața prin dragoste și jertfă în mijlocul familiei, al comunității eclesiale și al societății, mucenițe care au apărat credința ortodoxă cu sângele lor, monahii care s-au nevoit în smerenie, post și neîncetată rugăciune în mănăstiri și în pustie, femei mărturisitoare care au îndurat persecuțiile pentru numele lui Hristos și soții de voievozi sau domnitori, care au sprijinit Biserica și neamul românesc.
Astăzi, la acest moment binecuvântat al Proclamării Generale a canonizării celor 16 sfinte femei românce, dorim să exprimăm aprecierea și prețuirea noastră față de ierarhii, clericii, monahiile și credincioșii mireni care cu multă dragoste au venit să le cinstească pe acestea.
Aducem mulțumiri deosebite Sinoadelor Mitropolitane care au contribuit la documentațiile necesare pentru canonizarea celor 16 sfinte femei românce, persoanelor care au întocmit argumentele de canonizare, în mod deosebit d-lui consilier patriarhal Răzvan Clipici, imnografilor care au realizat slujbele sfintelor femei românce, între care îl amintim pe ieroschimonahul Iosif Cismaș de la Mănăstirea Gai, diaconul Sabin Preda și schimonahul Gavriil Bănculescu de la Mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte Athos, pictorilor iconari Răzvan și Mihaela Bădescu, care au realizat icoanele de canonizare și maicilor ostenitoare în atelierul de broderie al Mănăstirii Copou, coordonate de stavrofora Maria-Magdalena Vrânceanu, stareța mănăstirii, care lucrează la realizarea acoperămintelor care vor îmbrăca moaștele Sfintelor Femei Românce.
Totodată, mulțumim și delegațiilor mănăstirilor Pasărea, Samurcășești, Durău, Văratec, Râmeț, Tismana și Hurezi care au fost prezente astăzi în Catedrala Patriarhală, cinstind pe sfintele care s-au nevoit în mănăstirile din care provin. Mulțumim și membrilor familiilor Sfintelor Elisabeta de la Pasărea, Olimpiada din Fărcașa și Filotimia de la Râmeț, care au fost prezenți astăzi aici.
Ne rugăm Sfintelor Femei Românce ca, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții, să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire.
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)
Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.
Viața
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare.
El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360.
Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.
Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.
Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică.
El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.
Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul.
El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică.
Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil.
Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.
Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune).
El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului.
Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisorile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion.
Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.
Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite, Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite, Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre, Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii să părăsim căile păcătoase.
Ca un stâlp de foc ai stat în mijlocul poporului smerit, Și l-ai călăuzit cu toiagul rugăciunii în chip gândit, Acoperă-ne pe noi Sfinte, cu razele rugăciunilor tale, Și ne dă nouă să aducem Stăpânului cinstită închinare.
Iconografie
Sf. Ierarh Bretanion este de obicei reprezentat ca un bărbat între două vârste, cu părul scurt și barbă rotundă, îmbrăcat în veșminte de episcop, purtând în mână Evanghelia închisă.
Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (1908 – 1949)
Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (1908 – 1949) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuvioasa Evloghia (Ecaterina) Țârlea provenea dintr-o familie aromână din Macedonia, născută în 1908. După o copilărie marcată de suferință – pierderea mamei și o fractură gravă a coloanei –, ea a fost adusă în România, unde a fost vindecată miraculos.
În 1927, Ecaterina s‑a dedicat activităților misionare și de colportaj cu revista „Cuvânt Bun”, distribuind cărți și iconițe în sate. Într‑un caz, un tânăr care a ridiculizat munca ei a fost pedepsit – mâneca i-a luat foc. Părintele Nicodim Bujor o descria ca „soră și mamă duhovnicească”, apreciind lupta sa împotriva concubinajului, care domina în societatea vremii.
În 1942, Ecaterina a fost tunsă în monahism la Mănăstirea Ciorogârla și a primit numele de Evloghia. Trăia în asceză – dormea în genunchi, pe zdrențe, fără foc iarna și cu rugăciune neîncetată. În ciuda piedicilor, Cuvioasa Evloghia și-a continuat misiunea până în Cadrilater.
Sfârșitul vieții sale pământești a fost mucenicesc. În localitatea Ulmeni, a fost bătută cu bestialitate, fiind chiar călcată în picioare. Și-a dat sufletul la Mănăstirea Samurcășești‑Ciorogârla, după ce a primit Sfintele Taine, în ziua de 19 decembrie 1949.
În ședința de lucru din 1 iulie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești și cu cinstire în data de 19 decembrie.
Troparul Sfintei Cuvioase Mucenițe Evloghia de la Samurcășești
Glasul al 4-lea
Mielușeaua Ta, Iisuse, Evloghia, strigă cu mare glas: Pe Tine Mirele meu Te iubesc și spre Tine căutând mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop prin botezul Tău și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc cu Tine; și mor pentru Tine, ca să și viez întru Tine, deci, ca o jertfa fără prihană, primește-mă pe mine ceea ce cer dragoste, mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Glasul 1
Celui ce a răsărit din Fecioară, Mai – Marelui Păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Cuvioasă Maică a noastră, Evloghia. Cu înfrânarea, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrătoare fierbinte de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine, slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.
Condacul Sfintei Cuvioase Mucenițe Evloghia de la Samurcășești
Călătorind pe căile mântuirii, Cuvioasă Muceniță Evloghia, prea cinstită, ai fugit de sfatul părintesc și ai intrat în curțile Domnului tău, întocmai ca o fecioară înțeleaptă purtătoare de făclie! Pentru aceasta ai câștigat aur de mult preț, ca să vindeci toată boala oamenilor, Mireasă aleasă și muceniță cuvioasă, care stai împodobită înaintea Mirelui tău Cel prea dorit și îndurat. Dezleagă legăturile patimilor noastre cu rugăciunile tale.
Viața Sfintei Cuvioase Mucenițe Evloghia de la Samurcășești
Cuvioasa Maică Evloghia Țârlea (1908 – 1949) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Evloghia s-a născut în 24 noiembrie 1908, în satul Nevesca (azi Nimfeo), din nordul Greciei, primind la botez numele Ecaterina. Părinții ei, Evanghelița și Panaiot, făceau parte dintr-o comunitate istorică de vlahi care locuiau în acele ținuturi.
De timpuriu s-au abătut asupra acestei copile încercările și suferințele. A rămas orfană de mamă la o vârstă fragedă. Apoi, recăsătorindu-se tatăl ei, a avut de îndurat multe necazuri pricinuite de mama sa vitregă. Într-una din zile, pe când strângea fânul, soția tatălui său a împins-o pe Ecaterina de pe o căpiță de fân. Copila și-a fracturat coloana vertebrală și a fost cuprinsă de o neputință trupească ce a țintuit-o la pat vreme de nouă ani. Invalidă fiind, la vârsta de 10 ani, ea a fost trimisă în București, la familia unchiului ei dinspre mamă, Ioan Ciciu, și la soția acestuia Epifania, în casa cărora a petrecut ani grei de suferință și boală.
În anul 1927, când tânăra Ecaterina s-a îmbolnăvit de peritonită și a fost părăsită de rude, care credeau că nu mai scapă cu viață, i s-a arătat aievea Maica Domnului împreună cu Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, ocrotitoarea ei. Venind ambele la patul de suferință, în chip de doctori, au vindecat-o. Sfânta Ecaterina îi spunea cu multă smerenie Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Maica Domnului, taie aici, coase aici, leagă aici.”. Iar Preacurata Fecioară, cu dulci cuvinte s-a adresat bolnavei, care până atunci era cu pântecele umflat și cu genunchii ghemuiți: „Iată, fiica mea, de acum te vei face sănătoasă.”. Și, arătându-i că pricina bolii a fost înlăturată, i-a zis: „Aceasta a fost toată boala și toată răutatea.”. Apoi i-a zis: „De acum te vei face sănătoasă.”. Și îndată tânăra Ecaterina s-a vindecat, fiind plină de recunoștință către Dumnezeu, către Maica Domnului și către Sfânta Mare Muceniță Ecaterina.
Într-o sâmbătă spre duminică noaptea, pe când se ruga, ea a ațipit și a primit în vis chemarea Mântuitorului, Care i s-a arătat pe norii cerului, zicând de trei ori: „Vai, vai, mare război vine din pricina necredinței oamenilor și nu am pe cine trimite să vestească lumii acest mare prăpăd.”. Iar ea, luând aminte la cea de-a treia chemare, a răspuns cu râvnă: „Mă duc eu, Doamne Iisuse, să vestesc!”.
La scurtă vreme, se alătură Asociației Misionare Ortodoxe – „Patriarhul Miron” și, cu binecuvântarea arhimandritului Teofil Ionescu, la acea vreme slujitor la Catedrala Patriarhală din București, a început propovăduirea Evangheliei din sat în sat, chemând oamenii la pocăință, la milă și la înnoirea vieții. Pe cei bolnavi îi cerceta cu dragoste, pe copiii orfani îi ocrotea, pe fetele pierdute le aducea la viața de curăție, pe cei ce trăiau în păcate îi convingea să primească Sfânta Taină a Cununiei, pe cei ce fumau și pe cei ce se aflau în patima beției îi convingea să renunțe la viciile lor. Glasul ei de trâmbiță se auzea până departe, luptând împotriva dezmățului, a dezbinărilor, crimelor, cruzimii, nemilostivirii, avorturilor, beției, tutunului, vrăjilor, descântecelor, spiritismului și a altor păcate de moarte, depărtând poporul de pericolul sectar și de superstiții.
După adormirea bătrânilor ei protectori, care o crescuseră de la vârsta de 10 ani, simțind chemarea spre viața monahală, sora Ecaterina Țârlea se închinoviază în Mănăstirea Samurcășești în luna septembrie a anului 1939. După trei ani de ucenicie, la 21 noiembrie 1942, primește, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, tunderea în monahism cu numele Evloghia.
Văzând starea jalnică în care se afla Mănăstirea Samurcășești după cutremurul din anul 1940, Cuvioasa Evloghia a organizat colecte prin satele în care propovăduia cuvântul lui Dumnezeu și astfel s-au putut restaura chiliile și biserica mănăstirii.
Sfânta Evloghia se nevoia aspru, fiind plină de smerenie și iubitoare de rugăciune. Nu dormea pe pat, ci în genunchi, stând pe niște zdrențe. Iarna, nu făcea foc în chilie, îngrijindu-se ca celelalte maici să nu ducă lipsă de lemne, purtând mereu grija celor din preajma ei. Nu își odihnea trupul, nu se cruța pe sine, ci cutreiera satele, înfruntând lipsuri, primejdii și prigoniri.
A continuat această activitate misionară și în vremea prigoanei comuniste, suferind bătăi și chinuri pentru că nu înceta a vesti Evanghelia lui Hristos și a împărți oamenilor cărți duhovnicești și icoane. A avut de înfruntat mari pericole puse la cale de oamenii înrăiți, care erau deranjați de cuvintele ei ce îndemnau la schimbarea vieții și apropierea de Hristos. De aceea, niște cârciumari din satul Epurești, județul Giurgiu, care văzuseră că datorită predicilor ei oamenii nu mai veneau să petreacă în beții și desfrânări, au pus la cale uciderea ei. Atunci, cel care fusese tocmit să o omoare, a fost lovit de un fulger. În altă împrejurare, a fost dusă cu forța la o casă de desfrânare spre a fi batjocorită. Și s-a stârnit furtună mare, iar omul desfrânat care a încercat să facă acestea a paralizat și planul lui demonic a eșuat.
În decembrie 1949, predicând prin satele dunărene, ducând cărți de rugăciuni, icoane și broșuri duhovnicești, a fost prinsă în satul Ulmeni, din județul Călărași, de niște huligani comuniști care au călcat-o în picioare și au bătut-o cu bestialitate. A fost internată la Spitalul Brâncovenesc din București. În ziua de 19 decembrie, a fost înștiințată de Maica Domnului și de Sfântul Arhanghel Mihail că va pleca la Domnul. A cerut să fie dusă urgent la mănăstirea sa de metanie. După ce și-a luat rămas bun de la bolnavii din spital și i-a încurajat să aibă încredere în Dumnezeu, a fost dusă la Mănăstirea Samurcășești. Seara, pe când băteau clopotele pentru vecernie, a ajuns la mănăstire. A fost spovedită și a primit Sfânta Împărtășanie, apoi a trecut la Domnul, fiind împodobită cu slăvită cunună mucenicească.
După adormirea sa, Sfânta Evloghia s-a arătat grabnică ajutătoare și făcătoare de minuni celor ce i-au cerut ajutorul, vindecând pe cei bolnavi și pe cei aflați în primejdie de moarte.
Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (1908 – 1949) – foto (pr. Silviu Cluci) preluat de pe doxologia.ro
Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca (județul Botoșani), într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți. Tatăl său, Ioan, era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Din botez a primit numele de Petru.
În anul 1921 a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea din apropiere, luând la călugărie numele de Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1947, preot, fiind pentru puțin timp egumen la schitul de metanie.
În toamna aceluiași an, se retrage la Mănăstirea Sihăstria, devenind duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale. Între anii 1972-l985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani a locuit în chilia sa de la Sihăstria, fiind bolnav, până s-a mutat la Domnul, în noaptea de 18 octombrie 1990.
Posteritatea
Părintele Paisie a lăsat moștenire ucenicilor săi pilda vieții sale de adevărat monah și părinte duhovnicesc.
Părintele Paisie a rămas în sufletul multora, iar după moartea sa o recuperare a memoriei sale a fost făcută de grupul Teognost (Cluj-Napoca), care a reunit fotografii, obiecte, documente și scrisori de-ale părintelui într-o expoziție itinerantă “De dragul Părintelui Paisie“, vernisată inițial la Mănăstirea Nașterea Maicii Domnului din Ciucea (județul Cluj) între 1 și 15 mai 2000.
Diferite texte despre Părintele Paisie:
- „Îmi aduc cu drag aminte de minunatul meu Părinte Paisie!” – Maica Gorgonia de la Agapia (publicat în revista de spiritualitate monahală “Epifania“)
- „Uneori, ți-e tare dor…” – Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei, în revista „Credința străbună”
- „Miresma Ortodoxiei” – interviu cu Horia-Roman Patapievici în “Alfa și Omega”
prohodirea Sfântului Cuvios Paisie Olaru de la Sihăstria – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Scrieri
Deși Părintele Paisie nu a fost un om al cuvântului scris, după el au rămas o serie de ziceri, relatări, cuvinte, scrisori, care au fost publicate în mai multe volume se sine stătătoare sau în reviste.
Texte ale Părintelui Paisie, în volume sau reviste:
- Părintele Paisie Duhovnicul – volum de ziceri, apoftegme și relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan și apărut la Editura Trinitas (Colecția “Credință și cultură”, nr.1) din Iași, în anul 1993
- Părintele Paisie de la Sihla – volum apărut la Editura Bizantină (București); ediția a II-a, cu un Cuvânt introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei
- Viata îmbunătățită a unor monahi necunoscuți nouă – publicat în revista „Scara” (treapta a 4-a)
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Sihăstria s-a născut în anul 1897, la 20 iunie, în satul Stroiești din ținutul Botoșanilor, în familia binecredincioșilor creștini Ioan și Ecaterina Olaru, care au fost binecuvântați de Dumnezeu cu zece copii.
Fiind născut în preajma praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pruncul a primit la botez numele Petru. A urmat școala primară în sat, fiind, în fiecare an, întâiul dintre colegii săi și primind ca premiu cărți cu Viețile Sfinților, care l-au făcut să îndrăgească viața monahală.
În octombrie 1921, la vârsta de 24 de ani, a intrat în obștea Schitului Cozancea, din apropierea satului natal. Aici a deprins rugăciunea, ascultarea, smerenia și dragostea de aproapele, arătându-se dintru început sârguincios în ajutorarea celor din obște și a tuturor pelerinilor.
Nu după mult timp, s-a învrednicit de dorita schimă a călugăriei, fiind tuns în monahism la 9 iunie 1922, primind numele Paisie. Încă din primii ani de mănăstire a fost recunoscut ca un iscusit povățuitor de suflete, căutat de mulți credincioși. Unii dintre aceștia au ucenicit pe lângă el și au sporit foarte mult în viața duhovnicească, printre ei numărându-se și fratele Constantin Ilie, viitorul Arhimandrit Cleopa.
În anul 1931, iubind foarte mult viața de liniște, Cuviosul Paisie a ridicat în pădurea din apropierea schitului o mică chilie cu un paraclis de lemn, unde se retrăgea adesea, nevoindu-se în post și rugăciune. Din această vreme, a fost cunoscut cu numele de Părintele Pustnic.
În anul 1933, a luat asupra sa o rânduială de viață și mai aspră, îmbrăcând schima cea mare. În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit ierodiacon, iar ieromonah la 4 aprilie 1947 și, apoi, numit egumen al Schitului Cozancea, pe care l-a condus aproape un an de zile. În anul 1948, a primit binecuvântarea să se retragă la Mănăstirea Sihăstria, un loc mai pustnicesc de nevoință, unde era stareț ucenicul său din tinerețe, Cuviosul Cleopa Ilie, și unde se păstrau tradițiile moștenite de pe vremea Sfântului Paisie de la Neamț.
Blând și smerit întru toate, Cuviosul Paisie a fost rânduit să povățuiască și să mărturisească pe credincioșii care veneau în număr tot mai mare la Sihăstria, atrași de viața aleasă a Părintelui Pustnic. În anul 1949, Cuviosul Paisie l-a urmat pe ucenicul său, Cuviosul Cleopa, la Mănăstirea Slatina din județul Suceava, unde acesta fusese numit stareț.
În primăvara anului 1954, a revenit la Mănăstirea Sihăstria, unde era mai multă liniște, îndeplinind ascultarea de duhovnic al obștii și a sute și mii de credincioși din toată țara, timp de peste 35 de ani, până la sfârșitul vieții sale. Îndeletnicindu-se cu rugăciunea stăruitoare, cu postul aspru și cu spovedania zilnică a călugărilor și a mirenilor, Cuviosul Paisie a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din întreaga țară, pentru nevoința sa și dragostea jertfelnică față de aproapele și pentru multele daruri duhovnicești.
Era vestit pentru puterea sa harismatică, prin care pătrundea în sufletul și în conștiința oamenilor, pentru mila și iubirea cu care primea pe toți la orice oră din zi și din noapte, pentru smerenia sa unită cu blândețea, prin care cucerea și întorcea la pocăință. Celor ce îl cercetau, Cuviosul Paisie nu le spunea cuvinte mari, ci se ruga, iar rugăciunea și dragostea sa le dădea oamenilor bucurie și îi făcea să reînvie duhovnicește.
Adesea, i se descoperea starea duhovnicească a celor care îl căutau, precum și a ucenicilor săi răspândiți în toate colțurile țării. Cunoștea de departe nevoile și ispitele prin care treceau aceștia și le dădea ajutor, prin rugăciune și bună povățuire. Pe unii, prin darul înainte – vederii pe care îl avea, îi îndruma să se ferească de primejdiile care îi amenințau, în timp ce altora le descoperea voia lui Dumnezeu.
Nici darul tămăduirilor și al izgonirii duhurilor necurate nu i-a lipsit, mulți dobândind sănătate sufletească și trupească în urma binecuvântărilor și rugăciunilor sale. În perioada prigoanei monahale de după decretul din 1959, care i-a îndepărtat pe majoritatea călugărilor tineri din mănăstiri, Cuviosul Paisie, ca un adevărat păstor dreptcredincios și jertfelnic, a întărit duhovnicește pe mulți dintre cei care au fost siliți să plece în lume, până când aceștia au putut reveni la mănăstirile lor de metanie.
Astfel, Cuviosul Paisie a avut un rol însemnat în perioada cea mai grea a secolului al XX-lea, aceea de luptă fățișă a comunismului ateu împotriva credinței. În acele vremuri, prin înțelepciunea sa și prin sfaturile insuflate de Dumnezeu, Cuviosul Paisie s-a remarcat ca un iscusit călăuzitor duhovnicesc. Între anii 1972-1985, fiind iubitor de singurătate, s-a nevoit într-un loc mai retras, la Schitul Sihla, aproape de Peștera Sfintei Teodora. Însă, cei care îl iubeau l-au căutat și acolo, știind că binecuvântarea Cuviosului îi ușura sufletește și le dădea putere să biruiască ispitele vieții.
Cu toate acestea, în puținele momente când nu era asaltat de credincioși, Cuviosul a găsit răgaz să scrie pagini pline de duh și multe versuri de pocăință, dar și să lucreze în grădină făcând-se pildă de hărnicie și slujire smerită. În ultimii ani ai vieții sale pământești, Cuviosul Paisie a fost încercat de multe suferințe trupești, pe care le-a primit cu multă credință, arătând îndelungă și pilduitoare răbdare pentru ucenicii săi.
În anul 1985, a revenit la Sihăstria, unde a continuat să poarte de grijă fiilor săi duhovnicești, dându-le sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale.
În toamna anului 1990, la 18 octombrie, în vârstă de 93 de ani, Cuviosul Paisie și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, numărându-se în ceata Sfinților Cuvioși Părinți.
Imnografie
Troparul Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria
Glas 1
Pe-ai Moldovei luceferi și pe stâlpii smereniei, care pe pământ cu credință într-un gând nevoitu-s-au, pe marele Cleopa cel smerit, pe gura tunătoare-a lui Hristos, și pe Paisie duhovnicul cel preablând cu râvnă să-i cinstim, zicând: Slavă Celui ce v-a slăvit pe voi, slavă Celui ce v-a întărit, slavă Celui ce minunați v-a arătat și rugători pentru noi.
Condacul Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria
Glasul al 8-lea
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Cu-a nevoințelor cunună-mpodobindu-vă, încununat-ați cu viețile Biserica, fericiților Paisie și Cleopa, ci luminii lui Hristos părtași făcându-vă, luminarea pocăinței străluciți-ne, să strigăm: Bucurați-vă, de-a pururi pomeniților.
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873)
Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal.
Andrei Șaguna a fost una dintre cele mai proeminente personalități din trecutul Bisericii române. Realizările sale epocale, legate mai ales de emanciparea politică și bisericească a națiunii românești de restaurarea Mitropoliei și organizarea pe care a dat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de progresul învățământului românesc de toate gradele — dar mai ales poporal —, de înființarea asociației ASTRA și a primei tipografii românești în Sibiu, de editarea ziarului „Telegraful Român”, de tipărirea altor cărți și de toate celelalte, pot să definească epoca lui Șaguna drept „epoca de aur” a Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Din 1846 și până la 16/28 iunie 1873, când o boală necruțătoare l-a coborât în cripta de la Rășinari, marele arhiereu a fost mereu în fruntea vieții naționale a românilor transilvăneni, cu mâna pe cârmă. Sortit să activeze într-un climat politic cu desăvârșire ostil, el a izbutit să înfrângă toate uneltirile, să zdrobească toate acțiunile adversarilor și să ridice Biserica sa din situația în care se găsea, la o strălucire pe care nu o cunoscuse până atunci.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
„Om de cultură superioară, iluminist de mare prestigiu, îndrumător priceput al învățământului românesc și al instituțiilor culturale ale românilor transilvăneni, diplomat iscusit, organizator neîntrecut al Bisericii sale, păstor cu dragoste adâncă față de fiii săi sufletești, mitropolitul Andrei Șaguna, prin marile sale realizări, poate fi considerat unul dintre cei mai străluciți ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Viața înainte de arhierie
Sf. Andrei Șaguna a trecut la Domnul în 28 iunie 1873, dar este sărbătorit o dată cu Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, în 30 noiembrie – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Copilăria
Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Mișcolț (Miskolc, în nordul Ungariei), din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole, în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism, confesiune în care și-a botezat copiii, printre care și pe Anastasie (numele de botez al lui Andrei Șaguna). Această convertire a fost din cauza sărăciei, întrucât i se făgăduise, în schimb, ajutor material din partea arhiepiscopului Ștefan Fischer din Eger (Agria).
În 1816, Anastasie a început școala la Mișcolț, iar în 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta.
La 29 decembrie 1826, prin stăruințele și rugăciunile vrednicei sale mame, la împlinirea vârstei de 18 ani, tânărul Anastasiu a declarat că vrea să rămână în credința strămoșilor săi, așa cum făcuseră și fratele său Evreț și sora Ecaterina.
Perioada de student
Între 1826-1829 a urmat cursuri de filozofie și drept la Universitatea din Pesta. În acel oraș, s-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, un negustor macedoromân, în casa căruia și-a aflat adăpost împreună cu mama, fratele și sora sa (tatăl murise în 1822).
Casa acestuia era locul de întâlnire al fruntașilor români — mai ales oameni de carte — care au trăit în Pesta: Samuil Micu și Petru Maior, apoi Ion Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodori, care au lucrat la marele Lexicon de la Buda (1825), Ștefan Neagoe, editorul unor calendare românești, Zaharia Carcalechi ș.a. Astfel, viitorul mitropolit s-a format într-un mediu cu alese preocupări de limbă, cultură și istorie românească.
În 1829 a plecat la Vârșeț unde a urmat teologia. Acolo păstorea pe atunci episcopul român Maxim Manuilovici (1829—1834), fost președinte al Consistoriului ortodox român din Oradea, care a arătat tânărului student o deosebită afecțiune.
Perioada de călugăr
La 24 octombrie 1833 Anastasie Șaguna s-a călugărit, luând numele Andrei. A fost hirotonit ierodiacon la 2 februarie 1834. Atunci a spus el celebrele cuvinte: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.
A devenit apoi profesor la Seminarul teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al „Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834). La 29 iunie 1837 a devenit ieromonah. Apreciat de ceilalți mitropoliți ai Carlovițului, Ștefan Stancovici (1837—1842) și Iosif Rajačić (1842—1861), tânărul ieromonah a fost hirotesit protosinghel (1838) și apoi arhimandrit (1842). În această perioadă a fost și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și Beșenovo (din 1841). În 1842, era profesor la secția română a seminarului din Vârșeț și asesor al Consistoriului de acolo. În același an, era egumen la mănăstirea Hopovo, iar în 1845 la mănăstirea Covil, amândouă sârbești.
Cu toate că a trăit atâția ani între sârbi, nu și-a uitat sentimentele românești, lucrând pentru poporul său. De pildă, acum a prelucrat Gramatica valahică după Gramatica daco-romană a lui Ioan Alexi, rămasă în manuscris. Tot acum, evlavioasa sa mamă a trecut la cele veșnice (17 ianuarie 1836), în vârstă de numai 51 de ani, mulțumită că strădaniile sale de a-și crește copiii în credința ortodoxă au dat roade bogate, mai ales că fiul ei cel mai mic își închinase întreaga viață slujirii lui Hristos. A fost înmormântată într-un cimitir din Pesta, de către cunoscutul preot-scriitor Ioan Teodorovici.
Perioada de vicar
Anul 1846 a însemnat o piatră de hotar în viața tânărului arhimandrit Andrei, căci de atunci și-a început activitatea în mijlocul românilor transilvăneni. Murind episcopul Vasile Moga de la Sibiu în 1845, Șaguna a fost numit vicar general al eparhiei văduvite, la 15/27 iunie 1846.
În răstimp de un an și jumătate cât a cârmuit eparhia ca vicar, s-a străduit să pună oarecare rânduială în viața bisericească. De pildă, a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an de studii și a trimis felurite dispoziții protopopilor și preoților, îndrumându-i să ducă o viață vrednică de situația lor de păstori de suflete.
Hirotonia ca episcop
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
„Andrei Șaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1846, poporul român într-o stare de adevărată somnolență. Nu exista o idee mare de circulație generală, care să pună inimile în mișcare, nu se lămurise o conștiință națională viguroasă în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voința tuturor. Intelectualii, puțini câți existau, erau de o factură minoră, provincială; incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivității și să aibă curajul și puterea să militeze pentru el și să pună apele amorțite ale cugetelor în mișcare.”
În urma demersurilor vicarului Șaguna, Curtea din Viena a admis să se facă alegerea unui nou episcop, potrivit vechiului obicei, de către protopopii eparhiei. Și astfel, la 2 decembrie 1847, sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales (cu 27 de voturi) și pe vicarul Șaguna, între cei trei candidați, dintre care Curtea din Viena urma să întărească pe unul ca episcop (ceilalți erau profesorii de teologie și protopopii Ioan Moga, care a obținut 33 de voturi, și Moise Fulea, cu 31 de voturi, amândoi nepoți ai fostului episcop Vasile).
Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna (24 ian./5 febr. 1848), căruia nu i s-au mai impus cele 19 condiții umilitoare, așa cum se întâmplase în 1810 la recunoașterea lui Vasile Moga ca episcop. A fost hirotonit în catedrala din Carloviț de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848 (Duminica Tomii).
La 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu, fiind întâmpinat nu numai de clerul și credincioșii săi, ci și de unii români greco-catolici și chiar de unii din tinerii revoluționari moldoveni aflați în Transilvania. În cuvântarea pe care i-a ținut-o atunci Simion Bărnuțiu, i-a cerut să ia asupra-i „conducerea națiunii”. De atunci, timp de 25 de ani, noul ierarh a fost mereu prezent în toate acțiunile culturale, sociale, naționale și bisericești ale românilor transilvăneni.
De aici, activitatea vastă a lui Andrei Șaguna poate fi împărțită în următoarele sfere: organizatorică-bisericească, culturală, gospodărească-economică, social-patriotică, și pastorală. Cele cinci vor fi discutate independent.
Activitate organizatorică-bisericească
Reînființarea Mitropoliei Transilvaniei
„Pășind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române Ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătorește că voi lucra neobosit pentru înființarea ei. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”
(Sf. Andrei Șaguna)
Primele cereri
Cea dintâi problemă care trebuia să fie rezolvată era aceea a organizării bisericești. El intenționa să înceapă această lucrare chiar în 1848. Izbucnind revoluția, a fost împiedicat pentru un timp. Dar îndată după aceasta, în anii 1849—1851, a publicat trei broșuri, prin care căuta să convingă cercurile conducătoare de existența Mitropoliei ortodoxe din Transilvania până la 1701 și de nevoia reînființării ei:
- Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religia răsăriteană (15 p., 1849)
- Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale…” (23 p., 1850)
- Memorial, prin care se lămurește cererea românilor de religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (23 p., 1851)
La 12 martie 1850, a deschis la Sibiu lucrările primului sinod al eparhiei sale, la care au luat parte 24 de preoți și 20 de mireni, între care și Avram Iancu. Sinodul a adresat un memoriu Curții din Viena, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desființată în 1701, precum și convocarea unui sinod (sobor), format din preoți și mireni, care să se ocupe de organizarea ei.
În anii următori, Șaguna a adresat alte numeroase memorii Curții din Viena și mitropolitului sârb Iosif Raiacici, prin care cerea desfacerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de sub jurisdicția Mitropoliei sârbești din Carloviț (sub care ajunsese din 1786) și reînființarea Mitropoliei proprii pentru românii ortodocși. S-a lovit însă de rezistența tuturor: a Curții din Viena (îndeosebi a ministrului cultelor Leo Thun), a Bisericii sârbești, în frunte cu mitropolitul (din 1848 patriarhul) Iosif Raiacici și chiar a uniației din Transilvania.
Șaguna nu era însă omul care să se descurajeze. Și-a reluat strădaniile pentru realizarea acestui ideal după 1859, anul prăbușirii „regimului absolutist” de stat, căruia i-a luat locul un așa-zis „regim liberal”. Împreună cu doi reprezentanți ai românilor din Banat și Bucovina a început – în senatul imperial din Viena, – o nouă și energică acțiune pentru restaurarea Mitropoliei, adresând, în același timp, un nou memoriu împăratului.
După atâția ani de luptă, abia la 27 septembrie 1860, Curtea din Viena a dat un răspuns la nenumăratele sale intervenții în problema Mitropoliei.
Următoarele sinoade
În 24—26 octombrie 1860, a convocat un al doilea Sinod al eparhiei sale la Sibiu, care a întocmit noi memorii, cu exprimarea acelorași doleanțe ale credincioșilor ortodocși transilvăneni. Pentru că Șaguna intenționa să creeze o singură Mitropolie pentru toți românii ortodocși din imperiul austriac, sinodul a adresat o scrisoare și episcopului Eugenie Hacman al Bucovinei, cerând să-și dea adeziunea la planul lui Șaguna. S-a izbit însă de împotrivirea lui Hacman, care urmărea să ajungă el însuși mitropolit (ceea ce s-a și întâmplat în 1873), deși marea majoritate a clerului și credincioșilor bucovineni sprijineau planul lui Andrei Șaguna.
Între 22—28 martie 1864, s-a ținut un nou sinod la Sibiu, care a luat în dezbatere un proiect de regulament de organizare al eparhiei, în 174 de paragrafe, întocmit de Șaguna.
Înființarea mitropoliei
În sfârșit, Sinodul episcopilor sârbi și Congresul național bisericesc sârb, întrunite la Carloviț în toamna anului 1864, sub conducerea noului patriarh Samuil Mașirevici, și-a dat asentimentul la despărțirea ierarhică a Bisericii românești de cea sârbească. Iar la 12/24 decembrie 1864, printr-un autograf imperial, se încuviința reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit. Noua Mitropolie avea ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul, ultima luând ființă abia acum, în fruntea ei fiind ales vrednicul protopop brașovean Ioan Popasu.
Pentru ca să se asigure existența și autonomia Bisericii sale și în cadrul statului dualist austro-ungar, creat în 1867, mitropolitul Andrei a lucrat pentru recunoașterea noii Mitropolii printr-un articol special de lege, hotărât în Dieta constituțională a Ungariei și în Casa Magnaților, ceea ce a și izbutit, în 1868.
Reînființarea Mitropoliei Ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Șaguna, o mare însemnătate, atât sub raportul național, cât și bisericesc. Sub raportul național prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama românilor ardeleni în cadrul unui stat străin și s-au asigurat pe viitor, pe temeiul comunității de credință, legăturile dintre ei și frații din sudul și estul Carpaților. Tot Mitropolia a strâns pe toți românii ortodocși din întreg Ardealul, ca și pe cei din Banat și Crișana sub o conducere unitară. Iar sub raportul bisericesc, autonomia obținută de Șaguna a făcut să se adâncească conștiința de sine a Bisericii, sentimentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Șaguna, care a fost nu numai un mare naționalist, ci în același timp și un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subțiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea și elanul misionar al Bisericii slăbește atunci când devine un departament al statului, mișcată la lucru prin dispoziții ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără conștiința că e trupul mistic al Domnului și are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o deplină și adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Șaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanțial și permanent necesar pentru ființa esențial misionară și spontan dinamică a Bisericii.
Statutul organic
„Istoria noastră națională nu cunoaște lege scrisă, care să fi pătruns așa deodată în conștiința populară în aceeași măsură în care au putut pătrunde dispozițiile fundamentale ale Statutului Organic.”
(Prof. Ioan Lupaș)
Introducere
După realizarea acestui nobil ideal al vieții sale, era necesară întocmirea unui regulament, a unei legi, după care să se conducă Biserica autocefală ortodoxă română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu un Congres național-bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, cu câte 10 preoți și 20 de mireni de fiecare eparhie, deci cu 90 de deputați.
Lucrările Congresului au durat 22 de zile, de la 16/28 septembrie până la 7/19 octombrie 1868, ținându-se 12 ședințe în care s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale organizării noii Mitropolii. O comisie a Congresului — formată din 27 de membri (3 clerici și 6 mireni de fiecare eparhie) — a studiat un proiect prezentat de Șaguna, care, cu ușoare modificări, a fost primit de Congres sub denumirea de Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancționat de autoritatea de stat la 28 mai 1869).
Organizare
Ideile de bază ale Statutului organic erau autonomia și sinodalitatea. Prin autonomia față de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici. Prin sinodalitate, sau colaborarea între clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești, Biserica era apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.
Elementul laic putea să participe la conducerea Bisericii în toate cele trei unități ale administrației bisericești: parohie, protopopiat și eparhie, în probleme bisericești, culturale (școlare) și economice, care, potrivit canoanelor, cădeau și în competența lui. Treburile fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial (adunarea parohială de azi), formată din toți membrii majori ai parohiei, care — între altele — avea misiunea să aleagă comitetul parohial, pe preoții parohiei și pe învățătorii școlilor confesionale. Epitropia parohială administra averea bisericii și a școlii „poporale” confesionale.
Mai multe parohii formau un protopopiat, în fruntea căruia se afla un protopop, ajutat de sinodul protopopesc și comitetul acestui sinod, ambele formate din 1/3 preoți și 2/3 mireni (8 sau 12 preoți și 16 sau 24 de mireni în sinod, 2 sau 4 preoți sau 48 de mireni în comitete, în funcție de numărul credincioșilor).
Afacerile eparhiei (sau diecezei) erau conduse de episcop, iar la Sibiu de arhiepiscop și de sinodul eparhial (adunarea eparhială de azi), format din 20 de clerici și 40 de mireni, convocat o dată pe an, la Duminica Tomii. Organul permanent de conducere era Consistoriul eparhial (Consiliul eparhial de azi) cu trei secțiuni: bisericească, școlară și epitropească (economică).
Conducerea treburilor întregii Mitropolii era încredințată Congresului național bisericesc, format din 90 de membri, câte 10 clerici și 20 de mireni pe fiecare eparhie, convocat o dată la 3 ani. Alegerea episcopilor sufragani se făcea de sinoadele eparhiale respective, iar alegerea mitropolitului de către Congresul național-bisericesc extraordinar, format, în acest caz, din 120 de deputați: 60 din arhiepiscopie și câte 30 din cele două eparhii sufragane, în aceeași proporție de clerici și mireni.
Problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul episcopesc, format din toți vlădicii ortodocși români din Transilvania.
Importanță
Din această lege, care a stat apoi la baza noului statut al întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 și chiar la baza celui actual, se desprinde limpede spiritul de organizator bisericesc și social-politic al lui Andrei Șaguna. El a făcut din Biserică nu numai un lăcaș de închinare, ci și de apărare națională (împotriva încercărilor de maghiarizare), adunând în jurul ei pe toți credincioșii și dându-i rolul de conducătoare a poporului. Iar preoții și învățătorii școlilor confesionale, aleși din popor, au devenit și mai strâns legați sufletește de el.
Astfel, prin Statutul organic, Șaguna a dat Bisericii românești din Transilvania o organizare superioară, democratică, necunoscută în alte Biserici Ortodoxe surori și care o identifica întru totul cu năzuințele păstoriților ei, făcând-o cu adevărat Biserică a poporului.
Pentru toate acestea, Andrei Șaguna trebuie socotit drept cel mai mare legiuitor și organizator bisericesc în Biserica Ortodoxă Română și poate chiar în întreaga Ortodoxie.
Activitate culturală
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Ajutarea școlilor
Mitropolitul Andrei Șaguna a dus o muncă neobosită și pentru ridicarea poporului român prin cultură, mai ales prin școlile elementare confesionale (populare), care erau sub conducerea nemijlocită a Bisericii, învățătorii lor fiind absolvenți ai institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. La venirea sa în Transilvania, lipseau dascăli bine pregătiți, manuale școlare, edificii școlare, la care se adăuga și lipsa de interes din partea poporului. Șaguna a izbutit să înlăture toate aceste neajunsuri.
Organizarea școlilor confesionale
Încă în primul sinod eparhial din 1850, s-a hotărât ca preoții parohi să funcționeze ca directori școlari, protopopii ca inspectori școlari, episcopul fiind „inspectorul suprem” al școlilor poporale din întreaga eparhie (din 1838 ele erau sub controlul episcopului catolic maghiar din Alba Iulia). Aceste prevederi s-au fixat mai târziu și în Statutul organic.
În 1852, Șaguna obliga fiecare parohie să-și ridice un edificiu școlar. Ca manuale școlare puteau fi folosite numai cele apărute în tipografia eparhială din Sibiu. Mitropolitul Andrei a găsit răgazul cuvenit să scrie și câteva studii pedagogice, în care se ocupa de unele principii de didactică generală, precum și de câteva „instrucțiuni” în care expunea datoriile inspectorilor și directorilor școlari:
- Instrucțiune pentru învățători despre didactica generală și specială la predarea cu școlarii a singuraticelor studii (1862)
- Normativul conferințelor învățătorești (1863)
- Instrucțiune pentru directorii școalelor poporale și pentru directorii și inspectorii școalelor capitale, precum și pentru inspectorii distrituali de școală (1865)
- Instrucțiune pentru învățătorii din școlile normale și capitale de religie ortodoxă (1865)
- Drepturile și datoriile civile pentru învățăceii școalelor poporale confesionale (1870) ș.a.
Tot la inițiativa lui s-au convocat conferințe învățătorești în vacanțele de vară (începând din 1863), în diferite părți ale Arhiepiscopiei, în care se dezbăteau felurite probleme de interes didactic.
Manuale
O atenție deosebită a acordat manualelor didactice pentru școlile poporale. Se cunosc peste 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Șaguna de câțiva distinși preoți din preajma sa. De pildă, preotul Sava Popovici-Barcianu din Rășinari a scris un Abecedar românesc, Istoria biblică, Gramatica română, Gramatica germană, Abecedar nemțesc, Gramatica limbii române în limba germană, Ghiduri de conversație și un Dicționar român-german și german-român etc.
Profesorul Zaharia Boiu a scris un Abecedar, Carte de citire, Elemente de geografie, Elemente de istoria naturii și fizică, Elemente de istorie, iar profesorul Ioan Popescu a scris Aritmetica și Cărți de citire, precum și cunoscutul Compendiu de pedagogie (1868). Se mai adaugă la acestea și câteva manuale școlare lucrate de Visarion Roman (Aritmetica și Geografia Austriei), Nicolae Mihălțan (Gramatica română), Dr. Pavel Vasici (Cunoștințe practice despre cultivarea grădinii școlare), precum și unele Bucoavne și Catehisme, tipărite după ediții mai vechi.
La îndemnul lui Șaguna, a apărut primul manual de stenografie în limba română, lucrat de Dimitrie Răcuciu.
Numărul școlilor
În ce privește numărul școlilor confesionale sub Șaguna, e deajuns să menționăm că la sfârșitul arhipăstoririi sale erau în eparhie aproape 800 de școli poporale, dintre care mai mult de jumătate au fost înființate sub el, deci aproape fiecare parohie își avea școala sa. În felul acesta, școlile poporale românești au fost un factor puternic de conservare a limbii împotriva oricăror încercări de înstrăinare.
Alte tipuri de școli
Atenția marelui arhiereu s-a îndreptat și spre alte tipuri de școli. De pildă, în 1870 rânduia ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru toți neștiutorii de carte. La aceste cursuri, care se țineau vara în duminici și sărbători, iar iarna zilnic, se preda scrisul, cititul și aritmetica. Pe lângă învățătorii confesionali, au fost chemați acum și preoții la opera de luminare a poporului.
Și-a îndreptat în aceeași măsură atenția și spre școlile medii. El proiectase încă din 1850 înființarea a 6 gimnazii superioare (licee), la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Cohalm și Brașov, înființarea a 6 gimnazii inferioare (cu 4 clase), la Făgăraș, Alba Iulia, Sighișoara, Brad, Brețcu și Abrud, înființarea a 6 școli reale (tehnice — comerciale), la Tg. Mureș, Hălmagiu, Hațeg, Baia de Arieș, Mijlocenii Bârgaului și Șimleu, toate cu limba de predare română.
Din nenorocire, Șaguna a trebuit să se mulțumească numai cu înființarea gimnaziului din Brașov în 1850, a gimnaziului inferior din Brad, în 1868, devenind mai târziu gimnaziu cu 8 clase și a școlii reale-comerciale din Brașov, în 1869. Liceului din Brașov, care i-a purtat apoi numele, i-a arătat o grijă permanentă, asistând an de an la examene, ajutând profesorii, cumpărând din banii săi o casă pentru director etc. În scurt timp, sub conducerea unor directori și profesori destoinici, cum au fost Gavriil Munteanu, membru al Academiei Române, fost profesor și director al Seminariilor din Buzău și Râmnic, Ioan Meșotă, Ioan Lapedatu ș.a., gimnaziul brașovean a ajuns să fie «o coroană a întregii trebi școlare din Ardeal», după cum s-a exprimat însuși întemeietorul său.
Ajutarea elevilor săraci
S-a îngrijit apoi de soarta elevilor lipsiți de mijloace, dându-le posibilitatea să-și continue studiile, prin acordarea de ajutoare bănești, fie din veniturile sale proprii, fie din fundațiile anume întemeiate în acest scop. Numeroase școli au primit ajutoare bănești substanțiale din partea sa (Săliște, Făgăraș ș.a.).
Concluzie
Astfel, prin râvna sa neobosită pentru organizarea și ctitorirea de școli, numele său va fi legat de-a pururi de organizarea învățământului românesc din Transilvania. Restauratorul Bisericii poate fi considerat, în același timp, unul din ctitorii învățământului românesc de toate gradele.
Cursuri de teologie și pedagogie
Andrei Șaguna a arătat o grijă statornică și cursurilor de teologie și pedagogie de la Sibiu, în vederea ridicării nivelului cultural al preoților și învățătorilor ortodocși.
Andrei Șaguna a cumpărat câteva case pentru nevoile școlii și internatului, iar pentru studenții teologi și preoți a tipărit o serie de manuale didactice (scrise de el însuși sau de profesorii Institutului) și a trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu burse oferite din fondurile și fundațiile create de el.
Crearea institutului teologic-pedagogic
Chiar în anul numirii sale ca vicar, a ridicat cursurile de teologie de la 6 luni, cum erau sub înaintașul său Vasile Moga, la un an, hotărând să nu mai fie primiți decât absolvenți de gimnaziu și introducând materii noi de studiu. În sinodul din 1850, s-a hotărât crearea unui institut teologic-pedagogic (Institut de teologie și pedagogie — cunoscut în epocă și ca „Seminarul Andreian”), urmând ca absolvenții de teologie să funcționeze și ca învățători înainte de hirotonie, lucru ce s-a respectat aproape în toată Biserica ortodoxă din Transilvania până în 1918.
În 1853, a înființat o secție separată de pedagogie, în care se primeau absolvenți ai gimnaziului inferior (cu 4 clase) și care a ajuns, cu timpul, până la 4 ani de studii. În 1852, cursurile de teologie s-au ridicat la doi ani de studii, iar în 1861, la trei ani, cum au rămas până în 1921.
Principiile după care urma să se conducă institutul le-a expus în așa-numita Instrucțiune pentru directorul și profesorii și duhovnicul Institutului arhidiecezan pedagogic-teologic din 1865. Astfel, vechea școală de „bogoslovie” de la Sibiu, înființată în 1811 (deși cursuri sporadice se țineau încă din 1786), a devenit o instituție cu caracter superior, universitar, în care se primeau numai absolvenți de 8 clase de gimnaziu cu examen de bacalaureat. Spre deosebire de seminariile teologice din România (iar mai târziu și de Facultățile de teologie din București și Cernăuți), care erau în grija statului, în eparhiile ortodoxe românești din Transilvania (Sibiu, Arad și Caransebeș), formarea preoților și a învățătorilor confesionali a rămas în permanență în grija Bisericii.
S-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoare pentru Institut. În 1852, a organizat o colectă în eparhie, pentru a strânge banii necesari în vederea cumpărării unei clădiri. Din cei 26.062 florini colectați, s-a cumpărat actuala reședință mitropolitană, folosită ca internat până în 1858. Din banii săi, a cumpărat apoi o altă casă, pe locul actualei clădiri a Institutului teologic universitar, unde s-a mutat Institutul teologic-pedagogic, la începutul anului școlar 1864-1865. Cu timpul, a cumpărat alte patru case în apropiere, care au servit ca internat.
Pregătirea cadrelor didactice
În același timp, mitropolitul Andrei s-a îngrijit și de formarea unor cadre didactice corespunzătoare pentru școala teologică-pedagogică din Sibiu. Aproape an de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din universitățile apusene, ca să-l pregătească pentru munca didactică de la Institut. Dintre ei amintim pe profesorul Grigorie Pantazi (1849—1854), cel mai apropiat ucenic al lui Șaguna, mort de tânăr, Nicolae Popea (1856—1870), mai târziu vicar al lui Șaguna, episcop al Caransebeșului și membru al Academiei Române, Ioan Popescu (1861—1892), personalitate marcantă în pedagogia românească, Zaharia Boiu (1861—1870), cunoscutul predicator, amândoi membri corespondenți ai Academiei Române, Nicolae Cristea (1863—1865 și 1870—1873), fost mult timp redactor al Telegrafului Român, condamnat în 1894 în procesul Memorandului, Ilarion Pușcariu (1870—1878), mai târziu vicar al Arhiepiscopiei și membru de onoare al Academiei Române, Daniil Popovici Barcianu (1876—1901), memorandistul de mai târziu, profesorul de cântări bisericești Dimitrie Cunțan (1864—1910) ș.a.
Astfel, din școala teologică-pedagogică de la Sibiu au ieșit primele serii de preoți și învățători cu pregătire corespunzătoare. Ei au avut apoi un rol hotărâtor în opera de răspândire a culturii în lumea satelor transilvănene în urmă cu o sută de ani. Risipiți pe întreg cuprinsul Transilvaniei, acești modești preoți și învățători au fost adevărații pionieri ai învățământului românesc.
Ei au apropiat pe țărani de școală, de carte și de ziar, familiarizându-i cu gustul pentru citit, cu adunările populare ale Astrei, cu băncile populare, cu serbările și reprezentațiile de teatru sătesc, aranjate de ei cu concursul tinerilor din sat. Munca lor de fiecare zi a contribuit la conservarea limbii și a poporului român în Transilvania.
Scrieri
Pentru studenții secțiunii teologice, dar și pentru preoți, Șaguna a scris câteva manuale didactice, dintre care menționăm: Elementele Dreptului Canonic (Sibiu, 1854), urmat de broșura: Cunoștințe folositoare despre treburile căsătoriilor, Compendiu de Drept Canonic (1868, tradus și tipărit și în nemțește, apoi în rusește și tipărit la Petersburg în 1872), Enhiridion sau cartea manuală de canoane…, cu comentarii (1871, tradusă parțial în nemțește).
Aceste lucrări de drept bisericesc îl așează pe Andrei Șaguna între marii canoniști români.
Tot el a scris Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre (2 vol., 1860; partea privitoare la Istoria Bisericii Ortodoxe din Austria a fost tradusă și în nemțește și tipărită la Sibiu în 1862) și un Manual de studiu pastoral (1872, ed. II, 1878). A retipărit apoi câteva manuale didactice, revăzute de el însuși, cum a fost Teologia Dogmatică, prelucrată după manuscrisul arhimandritului Ioan Raici (1854), Manual de Teologie Morală (1855), Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1855), Teologia Pastorală (1857, care era o reeditare a lucrării pastorale intitulată Datorințele prezbiterilor parohialnici, scrisă de doi ierarhi ruși, tipărită în românește în mai multe rânduri, Tâlcuiala Evangheliilor în duminecile învierii și ale sărbătorilor (1857, ed. II, 1860).
Neizbutind să publice o colecție de predici lucrate de preoții săi, așa cum intenționase, a retipărit în 1855 cunoscuta carte a lui Nichifor Theotochi, Chiriacodromionul, la care a adăugat câteva cuvântări la praznicile împărătești, scrise de el însuși.
După moartea sa, au fost publicate: Memorialul (1889), Memoriile sale (1923), o parte din Scrisorile pastorale și circularele școlare (1938) și o parte din Predici (1945). Bogata sa corespondență — purtată cu fruntașii românilor de pretutindeni — a fost publicată parțial. Printr-o pastorală din 1859, îndemna pe protopopi, preoți și învățători să culeagă poezii, colinde, cântece și povestiri populare, pe care voia să le publice într-un volum, gând pe care nu l-a văzut înfăptuit.
Biblia cu ilustrații
O realizare deosebită a lui Andrei Șaguna a fost și tipărirea Bibliei cu ilustrații, în 1856—1858, prima de acest gen la români. În 1867 a fost tipărit numai Noul Testament. După cum mărturisea el însuși, noua ediție avea la bază vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1648 și edițiile integrale ale Bibliei: București 1688, Blaj 1795, Petersburg 1819 și Buzău 1854—1856), confruntate cu textul grecesc al Septuagintei (ediția de la Atena din 1843) și cu o traducere în limba slavă.
De o reală valoare teologică și literară este și introducerea Bibliei. Între altele, Șaguna arată aici rolul îndeplinit de vechile traduceri ale Sfintei Scripturi în cultura românească și în formarea unei limbi românești unitare.
Deșteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai îndeaproape cu legea lui Dumnezeu, pășirea lui către lumina cea blândă a civilizației și culturii, înfrățirea neamului nostru românesc, pe care mâna Proniei l-au semănat prin atâtea țări deosebite și printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viață a limbii sale naționale; toate aceste binecuvântări neasemuite avem a le mulțumi acestor ediții vechi ale Sf. Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralității și peste tot ale vieții noastre naționale și bisericești… Pentru aceasta au și îmbrăcat traducerea lor în veșmântul limbii aceleia care să fie înțeleasă de toți românii de pretutindeni… Limba acestei cărți nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului și așa traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci al simțirii și peste tot al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară, se pot numi aceste (prime n.n.), ediții, nu numai ale românilor din Ardeal ori din Țara Românească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg.
Se cade să amintim aici că în 1858, Ion Heliade Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii (a tipărit numai Facerea și Ieșirea), în care căuta să înlocuiască cuvintele de origine greacă și slavă prin cuvinte și expresii noi, luate din limba latină și, la nevoie, chiar din italiană. Șaguna s-a ridicat cu înverșunare împotriva noii traduceri, făcute de un mirean, cât și împotriva exagerărilor sale lingvistice.
Periodice
Telegraful Român
O faptă de mare însemnătate a lui Andrei Șaguna, pe plan cultural, a fost înființarea ziarului Telegraful Român, la Sibiu, care de la 3 ianuarie 1853 apare fără întrerupere până azi. Prin întemeierea Telegrafului Român — „gazetă politică, industrială, comercială și literară”, — a înțeles să pună la dispoziția Bisericii Ortodoxe și a poporului nu numai un nou factor de culturalizare, ci în primul rând un organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului român și ale Bisericii.
În paginile Telegrafului Român au apărut multe articole de cuprins bisericesc, școlar și politic, scrise de însuși întemeietorul său. Tot aici au apărut mai întâi pastoralele și circularele sale, discursurile pe care le rostea în Parlamentul din Viena, apoi în cel din Pesta, cuvântările rostite la diferite ocazii. Ziarul a fost redactat de Aron Florian (numai primele 8 numere, în 1853), apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscutul naturalist (1853—1856), Ioan Bădilă, un timp profesor la Institut (1856—1857), Visarion Roman, fost învățător în Rășinari, profesor la Institut, iar către sfârșitul vieții director al Băncii Albina (1857—1858), Ioan Rațiu (1858—1862), Zaharia Boiu (1862—1865) și Nicolae Cristea (1865—1883), toți trei în acel timp, profesori la Institutul teologic-pedagogic. Până în 1863 a apărut de două ori pe săptămână, iar de atunci până după 1918 de trei ori. Din 1859 unele materiale erau tipărite cu caractere latine, iar de la 1 ianuarie 1863 a apărut în întregime numai cu aceste caractere. De notat și faptul că redactorii s-au pronunțat și au adoptat de la început ortografia fonetică, ferindu-se de exagerările etimologice frecvente pe atunci.
Alte periodice
Tot Andrei Șaguna a inițiat apariția altor publicații periodice la Sibiu, dintre care unele apar până azi. De pildă: Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului, care apare fără întrerupere din anul 1852 (azi sub numele de Îndrumătorul bisericesc), Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal (intitulat mai târziu Procesele verbale ale Adunării eparhiale) și Protocolul Congresului Național Bisericesc, amândouă începând din anul 1870.
Pentru nevoile preoților, respectiv ale bisericilor parohiale, a reeditat aproape toate cărțile de cult, între care pot fi menționate cele 12 Mineie (1853—1856, după ediția de la Buda din 1804—1805, care, la rândul ei, reproducea pe cea de la Râmnic, din 1776—1780, inclusiv prefețele episcopilor Chesarie și Filaret), Molitvelnicul bogat (1853), Octoihul mare (1855 și 1860), Liturghierul (1856), Evangheliarul (1859), Penticostarul (1859), Triodul (1860) etc. A tradus el însuși, din slava veche, Hirotesierul și Hirotonierul (1861), Rânduiala sfințirii bisericilor prin arhiereu (1862) și Rânduiala sfințirii de episcop (1865).
Este vrednic de reținut faptul că toate lucrările sale, precum și Telegraful Român, au văzut lumina tiparului în tipografia fondată de el din banii săi — la Sibiu (27 august 1850), cunoscută sub numele de „tipografia diecezană” (mai târziu arhidiecezană), care de atunci funcționează, fără întrerupere, până azi. Primul ei conducător a fost românul Dimitrie Lazarevici, adus de Șaguna de la „tipografia regească” din Buda.
ASTRA
Nu se poate trece cu vederea contribuția mitropolitului Andrei Șaguna la înființarea „Asociației transilvănene pentru cultura și literatura română” („ASTRA”).
La 10 mai 1860, el a înaintat guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171 de fruntași ai românilor, cerând aprobarea pentru convocarea unei adunări consultative. Cerându-i-se un proiect de statute, le-a și întocmit, pe baza altor trei, lucrate de George Barițiu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu.
Adunarea consultativă s-a ținut în clădirea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu, la 9/21 martie 1861, sub conducerea lui Șaguna, discutând și aprobând statutele. În cuvântarea de deschidere, el făcea și această mărturisire:
din partea-mi mă oblig, că voi sprijini scopul Asociațiunii noastre, încât va sta în puterile mele, căci aici voi fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atenție, însă acelea cu atât mai scumpe sunt inimii mele.
După aprobarea statutelor, Șaguna a convocat la Sibiu, pentru ziua de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, pe toți intelectualii români care voiau să facă parte din Asociațiune. Cu ocazia acestei prime adunări, Andrei Șaguna a fost ales președinte, Timotei Cipariu vicepreședinte și George Barițiu secretar, pentru o perioadă de trei ani.
În calitatea sa de președinte al Astrei, a participat la ședințele comitetului și a condus trei adunări generale la Sibiu (1861), Brașov (1862) și Alba Iulia (1866). Alte trei adunări au fost conduse de Timotei Cipariu, în numele său.
Cea mai însemnată dintre adunările conduse de Șaguna a fost cea de la Brașov, din 1862, când s-a deschis și o expoziție cu produse ale „industriei casnice” românești. S-au purtat atunci discuții interesante în chestiunea ortografiei, s-au citit disertații de George Barițiu, Gavriil Munteanu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu, s-au premiat poeziile lui Andrei Mureșanu. Din fondurile Asociațiunii s-au împărțit numeroase ajutoare studenților, elevilor și meseriașilor săraci. Asociațiunea și-a continuat cu rodnicie activitatea și după ce conducerea ei a trecut în alte mâini.
Activitatea gospodărească-economică
Deși eparhia pe care o conducea era săracă, iar la venirea sa în Sibiu n-a găsit aproape nimic (iar puținul care era, a fost distrus în timpul revoluției din 1848-1849), Șaguna a izbutit să creeze eparhiei o stare materială corespunzătoare. Astfel, în 1857, a pus bazele unui fond pentru zidirea unei catedrale în Sibiu, dând el însuși două mii de florini. Aceasta a fost ridicată numai sub mitropolitul Ioan Mețianu, în 1902-1908.
S-a arătat mai sus că a cumpărat o clădire, care servește până azi drept reședință mitropolitană, precum și alte câteva clădiri, în apropiere, pentru Institutul teologic-pedagogic și pentru internatul acestuia. Pentru ajutorarea studenților, elevilor și meseriașilor săraci, a pus bazele mai multor fonduri și fundații. În tot cuprinsul eparhiei, s-au ridicat numeroase biserici parohiale (unele cu ajutorul său, cum a fost cea din Gușterița de lângă Sibiu), precum și clădiri noi pentru școlile „poporale” confesionale sau pentru gimnaziile din Brașov și Brad. Toate acestea s-au făcut mai mult din banii strânși în parohiile eparhiei, în cadrul mai multor colecte, rânduite de Șaguna.
Prin diferite pastorale, îndemna pe protopopi, preoți și credincioși să-și dea ofranda pentru realizarea țelurilor sale, îndemnuri care au găsit întotdeauna înțelegerea cuvenită în sufletele acestora.
Activitatea social-patriotică
Revoluția din 1848
Articol principal: Preoții ortodocși români și revoluția din 1848.
Îndată după sosirea de la hirotonia întru arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj din 3/15 mai 1848.
În cuvântarea ținută cu acest prilej, declara în fața zecilor de mii de români aflați acolo: „Da, sîntem frați, nu din fățărnicie, ci frați în Hristos, frați români, care chemăm pe tot românul să uite neplăcerile trecutului și să se considere toți românii de frați, așa cum frați sunt și episcopii lor”.
Adunarea, după ce a formulat un frumos program național — în 16 puncte — care accentua libertatea și independența poporului român, precum și desființarea iobăgiei, crearea unei singure Mitropolii pentru toți credincioșii români, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții din Viena hotărârile și doleanțele națiunii române.
La 25 iunie 1848, el declara solemn în fața împăratului Ferdinand V (1830—1848) la Innsbruck, că „tezaurul cel mai scump al românilor este legea și limba sa”, protestând împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. De aici, împreună cu Timotei Cipariu și cu protopopul Iosif Ighian din Zlatna, a plecat la Pesta, stăruind pe lângă diferiți miniștri maghiari în favoarea românilor.
În fruntea unei delegații, a dus petiția adoptată la Adunarea din Blaj împăratului Franz Josef, la Viena. La 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a trimis o nouă petiție împăratului. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina”, prezentat tot împăratului Franz Josef.
În ianuarie 1849 a plecat din nou, din Sibiu, prin Țara Românească, Bucovina și Galiția, la Olmütz în Moravia, unde a fost primit în audiență de tânărul împărat Francisc Iosif (1848—1916), înfățișându-i doleanțele națiunii române.
La 25 februarie 1849, a prezentat împăratului la Viena, împreună cu deputații români din Transilvania, Banat și Bucovina, un memoriu, prin care cereau unirea tuturor românilor din statele austriece într-o singură națiune, independentă, cu administrație națională și autonomă, cu un șef politic și unul bisericesc, cu un senat românesc și cu folosirea limbii naționale în toate afacerile privitoare la români. Propunerile lor, însă, nu s-au realizat.
Abia după potolirea revoluției din Transilvania, s-a putut întoarce acasă, unde a găsit totul distrus și risipit.
În perioada „decadei absolutiste” (1849—1859), activitatea politică a lui Andrei Șaguna a fost restrânsă la slabe acțiuni. A reluat-o abia după 1860, an în care a fost ales și membru al Senatului imperial din Viena, demnitate pe care a deținut-o mai mulți ani. În această calitate, a rostit mai multe discursuri, cerând drepturi pe seama românilor transilvăneni și a Bisericii lor.
Tot în 1860, Șaguna, împreună cu câțiva fruntași ai românilor sibieni, a înaintat împăratului un memoriu, cerând numirea unui român în funcția de cancelar al Transilvaniei și recunoașterea limbii române ca a treia limbă oficială aici, pe lângă germană și maghiară, doleanțe care au rămas fără urmări.
În ianuarie 1861, a condus – împreună cu mitropolitul unit Alexandru Sterca-Șuluțiu de la Blaj – lucrările unei conferințe naționale-politice a românilor, la Sibiu. Apoi a luat parte la o conferință mixtă de la Alba Iulia, în februarie 1861, unde s-au întrunit români, maghiari și sași spre a se sfătui asupra problemelor politice ale Transilvaniei. Aici a arătat că dorința cea mai fierbinte a românilor este să ajungă „la acea stare de libertate și luminare, la care celelalte națiuni au fost ajunse mai dinainte”, să li se asigure egala îndreptățire cu privire la naționalitate și religie, precum și folosirea limbii române.
În aprilie 1863 a prezidat, tot împreună cu Șuluțiu, lucrările Congresului național al românilor, întrunit la Sibiu. Congresul a ales o delegație de 10 persoane, în frunte cu Șaguna, care să prezinte împăratului doleanțele națiunii române. Delegația a fost primită de împărat la 4 mai, primind promisiuni, care nu s-au realizat.
În Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu între anii 1863-1865, formată din reprezentanți ai românilor, maghiarilor și sașilor, Șaguna a intrat ca deputat al cercului Săliște. Aici a izbutit să fie admisă prin lege egala îndreptățire a națiunii române cu celelalte națiuni din Transilvania. Evenimentele care au urmat au împiedicat însă punerea în practică a acestei hotărâri.
Peste tot, a apărat cu dârzenie și demnitate drepturile naționale și politice ale românilor.
1865-1871
În 1867 s-a creat „statul dualist” austro-ungar. Prin dualism, Ungaria devenea, de fapt, independentă, existând două state, Austria și Ungaria, împăratul Austriei fiind și rege al Ungariei. În urma acestui fapt, majoritatea fruntașilor vieții românești (George Barițiu, Ioan Rațiu, Visarion Roman, Ilie Măcelariu ș.a.) au adoptat așa-numitul „pasivism”, refuzând să mai ia parte la viața politică a noului stat. În schimb, mitropolitul Șaguna s-a pus în fruntea curentului opus, al „activismului”, militând pentru continuarea luptei românilor în vederea obținerii de drepturi, chiar și în noile condiții create după 1867.
Viitorul a confirmat punctul de vedere al lui Șaguna, căci în 1905 însuși Partidul Național Român din Transilvania a proclamat politica activistă.
Dacă Șaguna s-a înșelat în nădejdile sale că va fi ajutat de Curtea din Viena, în schimb, a găsit un sprijin statornic din partea celor de un neam și de o limbă cu el din Țara Românească și Moldova. Astfel, a purtat corespondență cu mitropoliții Nifon al Ungrovlahiei și Sofronie Miclescu al Moldovei, cu episcopii Calinic cel Sfânt de la Râmnic, Filotei și Dionisie Romano de la Buzău, cu arhiereii Neofit și Filaret Scriban.
În cursul revoluției din anii 1848–1849, numeroși preoți români au fost uciși, 40 de biserici au fost arse și peste 300 jefuite. În fața acestor nenorociri, Șaguna a făcut apel la frații de dincolo de Carpați. Între cei care au răspuns cu mai multă căldură la apelurile sale, s-a numărat vrednicul stareț Neonil de la Neamț, care i-a trimis, în mai multe rânduri, sute de cărți de slujbă ieșite de sub teascurile tipografiei nemțene. Alte ajutoare – în bani, cărți și veșminte – a primit din partea unor credincioși și chiar a domnitorului Grigore Al. Ghica al Moldovei.
Șaguna a fost apreciat și de fruntașii vieții culturale de peste Carpați, care l-au proclamat membru de onoare al Academiei Române, în 1871, președinte de onoare al Societății „Transilvania” din București și membru de onoare al Societății pentru literatura și cultura română din Bucovina.
Activitatea pastorală
Introducere
În sfârșit, se cade să amintim calda iubire pe care mitropolitul Andrei a arătat-o în toate împrejurările față de poporul său. Fără îndoială că numai iubirea de neam l-a făcut să renunțe la toate situațiile pe care le-ar fi putut câștiga cu ușurință în Biserica sârbă și să vină în fruntea unei Biserici oprimate și sărace, unde îl aștepta o muncă și o luptă uriașă. Numai din iubire de neam și de Biserica sa, a refuzat demnitatea de patriarh sârb și de mitropolit unit ce i le ofereau unii.
Pastorale către credincioși
Câteva spicuiri din pastoralele sale vor arăta pe deplin marea dragoste pe care Șaguna o nutrea față de fiii săi sufletești. Chiar prin pastorala din 12 februarie 1848, prin care-și anunța numirea ca episcop, făgăduia „să fiu tatăl clerului și al poporului nostru, tată zic să fiu, tată și încă o dată zic: tată să fiu în înțelesul cel mai adevărat”.
Oricât ar fi fost de departe de reședința sa, el informa mereu pe păstoriții săi de toate demersurile pe care le făcea în interesul românilor transilvăneni. La 18 iulie 1848, trimitea credincioșilor săi o pastorală din Pesta, prin care-i îndruma să trăiască „în dragoste frățească, atît între noi cât și către celelalte nații cu noi locuitoare, …ca să ne putem bucura de bine, să fim frați unul cu altul”.
În august 1848, scria credincioșilor săi din Pesta: „vă încredințez, iubiților, că, deși împrejurările mă silesc a fi departe de voi, inima mea și sufletul meu necurmat cu voi și la voi este. Și nu am cruțat și nu cruț, iubiților mei, nici osteneală, nici cheltuială, întru binele și folosul vostru cel sufletesc și trupesc. Nici un minut, nici un prilej nu-l las fără a fi întrebuințat spre ajutorința voastră”. În noiembrie 1848, trimitea poporului o circulară, cu îndemnul de a ajuta pe românii ale căror case și bunuri au fost prădate în cursul revoluției și erau amenințați să piară de foame.
Pentru întărirea vieții religios-morale a păstoriților săi, a rânduit încă din 1850, ca preoții parohi să facă ore speciale de catehizație, în fiecare duminică după amiază, iar la Liturghie, în loc de priceasnă, cântărețul să citească celor prezenți principalele rugăciuni și învățături ale Bisericii.
Desăvârșita identificare a marelui arhiereu cu poporul său rezultă și din numeroasele îndrumări date credincioșilor de a îmbrățișa meșteșugurile. De pildă, după ce s-au redus privilegiile breslelor, în 1851, acordându-se prioritate principiului liberei concurențe, Șaguna dădea, printr-o pastorală, aceste îndrumări: „Luați meșteșuguri, turmă iubită! La meșteșuguri! Pentru că tu fiind turmă numeroasă, poți forma din fiii tăi oameni învățați, cari să-ți înmulțească și susțină economia națională…”.
Alte numeroase pastorale trimitea preoților și credincioșilor în fiecare an, cu prilejul marilor praznice ale Nașterii și Învierii Domnului, prin care le împărtășea felurite îndemnuri, dar mai ales vești despre toate acțiunile sale în folosul Bisericii și al poporului. Adeseori făcea el însuși vizite canonice în parohii, predicând credincioșilor.
Ajutarea preoțimii
În repetate rânduri, a ridicat problema îmbunătățirii stării materiale a preoțimii sale.
Încă din 1849 a cerut Ministerului Cultelor din Viena o subvenție anuală de două sute de mii de florini pe 10 ani, din care să creeze un fond, din ale cărui venituri să se dea ajutoare preoților. În 1850, la rugămintea sa, guvernatorul Transilvaniei a scutit pe preoți, pe învățătorii confesionali și cântăreții bisericești, „de greutățile publice și comunale”. În 1857, a cerut, împreună cu mitropolitul unit de la Blaj, ca preoții români, ortodocși și uniți, să fie scutiți de impozite către stat, așa cum erau preoții celorlalte culte, dar memoriul a rămas fără răspuns. Abia în 1861 a primit un ajutor anual de 24.000 de florini, din care să se împartă preoților ajutoare de 50—100 florini pe an, precum și o mie de florini pe seama Institutului Teologic-Pedagogic.
Printr-o circulară, din 2 septembrie 1861, înștiința pe preoții săi că de ajutorul respectiv se vor bucura numai aceia, „care sunt mădulare vrednici ai clerului nostru cu cuvântul și cu fapte bune și cari, potrivit circularelor mele, sunt treji cărturari și cucernici și pragul casei lor nu-l trec fără să fie îmbrăcați în reverendă, nu umblă la târguri și orașe în pustiu și nu se amestecă în tot felul de oameni”.
În ce privește disciplina clerului, Șaguna era foarte exigent, mergând până la caterisirea celor nevrednici de chemarea preoțească, spre a servi drept pildă celorlalți, dar și pentru a nu se compromite clerul român în fața celorlalte neamuri și confesiuni din Transilvania.
Dragostea adâncă a marelui arhiereu față de păstoriții săi rezultă și din faptul că toată agoniseala vieții sale, de aproape șase sute de mii de coroane, a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.
Adormirea
Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iunie), la Sibiu.
Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.
Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind înmormântat lângă biserica mare din Rășinarii Sibiului. Locul său de veci, peste care s-a ridicat ulterior un frumos mausoleu, existent și în prezent, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși – cum a scris la un moment dat Nicolae Iorga – din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”.
În toamna anului 2011, în urma consacrării lui în rândul Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, la Sibiu, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care, deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.
Atât de plin este Ardealul de prezența spiritului și puterii lui Șaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituții îi poartă numele, ci se vorbește chiar de un stil de viață șagunian în spiritualitatea română de la noi. Șagunismul este maxima potențare a virtualităților Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificație creștină întregului conținut al vieții poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic și totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indisolubil, fie că răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului șagunian este blocul poporului ce pășește energic și luminat, condus de preoți cu crucea în frunte, spre idealurile de cultură, de libertate, de creștinătate.
Elogii
„Andrei Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”
(ÎPS Antonie Plămădeală)
Pentru toate faptele sale, mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat de aprecieri — aproape unanime — din partea contemporanilor și a celor care i-au cercetat viața și neobositele strădanii.
De pildă, profesorul sas Alois Senz din Sibiu, care i-a tradus Compendiul de drept în nemțește, îl asemăna cu Goethe căci „lozinca amândurora a fost: mai multă lumină! (mehr Licht!)”. Episcopul evanghelic-luteran G. D. Teutsch, în necrologul publicat într-o revistă germană din Sibiu, scria: „Aproape o generație întreagă, Șaguna a fost conducătorul intelectual, — singurul recunoscut — al poporului său și a putut să obțină, în această calitate, astfel de rezultate cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele… Prietenii și dușmanii marelui bărbat, a cărui statură înaltă, impunătoare, cu privirea ageră și cu barba ondulată nu o vor uita curând cei ce au văzut-o vreodată, vor fi toți de aceeași părere, că numele lui Șaguna înseamnă o nouă epocă în viața poporului român și a Bisericii Ortodoxe”.
Nicolae Iorga scria, în 1904:
Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv, că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui.
În 1923, în cuvântarea rostită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, Octavian Goga spunea că: „figura lui s-a introdus definitiv în conștiința populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-și rețeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc”.
„Om de tact și fin diplomat; spirit cizelat de cultură și perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculațiunile abstracte ca și pentru acțiunile pozitive, un temperament revoluționar și conspirator, o reminiscență atavică din sufletul agitat al Macedoniei.”
„Andrei Șaguna, deși s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuși față de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mișca pe deasupra apelor, dându-le viață și formă. Coborât din înălțimi, el aducea un ochi spiritual obișnuit cu vederile largi și cuprinzătoare. Cremenea macedoneană a personalității lui, rafinată în îndeletnicirile comerciale ale familiei, se șlefuise prin cultura juridică și teologică pe care o adâncise în timpul studiilor și prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care îl introdusese unchiul său, Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam și lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepție solid întemeiată și de a găsi cele mai efective căi și arme spirituale în lupta pentru libertatea și drepturile lui. Iar forța și dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a acelorași cauze prestanță suverană care făcea pe orice străin să rămână copleșit de prezența și de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimeni nu-l lua până atunci în seamă.”
Dintre istoricii mai recenți, reținem aprecierile acad. Ștefan Pascu:
Prin calitățile sale intelectuale și prin cele diplomatice, Andrei Șaguna s-a impus ca una dintre personalitățile marcante ale vieții publice românești din Transilvania într-o perioadă lungă de timp. Mai ales în perioada 1848—1868, Șaguna a fost deosebit de activ atît pe tărâm politic, cât și cultural… Trebuie să recunoaștem că activitatea lui Șaguna a avut rezultate pozitive, atît pe tărâm național, cât și școlar și bisericesc.
Elogii asemănătoare i-a adus și profesorul american Keith Hitchins, care a scris mai multe studii despre el în limbile română și engleză.
Scrieri
- Anrede des… an die Geistlichkeit und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt. Olmütz.
- Promemoria – despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religie răsăriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;
- Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale…”, Sibiu, 1850, 23 p.,
- Memoriu prin care se lămurește cererea românilor de religiune răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 și Sibiu 1860, 23 p.
- Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene spre entrebuincarea Preocimei, a clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854;
- Cunoștinție folositoare despre trebile căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz, 1854.
- Teologia dogmatică, scoasă din manuscrisul preacuviosului părinte archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în școalele clericale de legea greco-resăriteana. Olmütz, 1854.
- Manual de teologie morală creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-resăriteni revezut si retiparit sub priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.
- Contra lui Hiliad biblicist din 1858. Olmütz, 1858.
- Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862, făcută de Zaharia Boiu și Ioan Popescu);
- Compendiu de Drept Canonic al sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, Sibiu, 1868, XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a apărut și în traducere germană, făcută de prof. Alois Sentz („Compendium des Canonischen Rechtes…”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV p.);
- Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, cu comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;
- Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).
Proslăvirea ca sfânt
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.
Cu o zi înainte (pe 29 octombrie 2011), pentru ultima oară, un sobor impresionant de preoți a oficiat ultimul parastas la mormântul lui Andrei Șaguna, din localitatea Rășinari.
Rămășițele pământești ale Mitropolitului Transilvaniei au fost puse apoi într-o raclă și purtate în pelerinaj până la Sibiu.
Primul popas al credincioșilor pe străzile Sibiului a fost făcut la „Biserica din Groapă”, unde a slujit mult timp Andrei Șaguna.
„De acolo, din Rășinari, Mitropolitul Șaguna se întoarce în Catedrala pe care și-a dorit-o, a strâns bani pentru ea, a făcut diferite proiecte, dar nu a reușit să se bucure de realizarea ei ca monument”, a spus actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza.
Prăznuirea Sf. Ierarh Andrei Șaguna se face pe 30 noiembrie.
Imnografie
Condacul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei
Glasul al 8-lea:
Apărătorului Ortodoxiei și păstorului care a fost trimis de Dumnezeu poporului nostru să îndrume pe credincioși în vremuri de restriște, Sfântului Andrei Mitropolitul Transilvaniei să-i aducem laude ca unui Apostol, zicând: „Bucură-te Sfinte Andrei înțeleptule, Ierarh al lui Hristos”.
Troparul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei
Apărător înțelept al românilor ortodocși, păstor cărturar al Transilvaniei și mare chivernisitor al vieții bisericești, Sfinte Ierarhe Andrei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (1910 – 1989)
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, jud. Hunedoara – m. 28 noiembrie 1989, Sinaia), a fost un ieromonah, teolog şi artist român din secolul XX.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (1910 – 1989) – foto preluat de pe doxologia.ro
Biografie
S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în județul Hunedoara. Părinții săi, Iosif și Cristina, i-au pus la botez numele de Zian.
Studiile şi formarea
Zian Boca a făcut școala primară în satul natal (4 clase). A urmat apoi Liceul naţional ortodox “Avram Iancu” din Brad, pe care l-a terminat ca şef de promoţie în 1929. În acelaşi an se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primeşte o bursă din partea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti. În paralel, audiază cursurile de medicină (în special cele de anatomie) ţinute de profesorul Francisc Rainer şi pe cele de mistică creştină predate de Nichifor Crainic.
Frecventează și alte cursuri în domeniul culturii și artei.
Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român. Trimis de chiriarhul său, călătoreşte la Muntele Athos pentru documentare şi experienţă duhovnicească.
Arsenie Boca (1910 – 1989) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Hirotonirea şi tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta
Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov), iar la 3 mai 1940, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din acel an, este tuns în monahism, primind acum numele de Arsenie. La 10 aprilie 1942 este hirotonit preot.
Din 1940 declanşează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta“, despre care Nichifor Crainic spunea: “Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!“. Mișcarea de aici capătă o anvergură națională până în 1948, când este obligat să părăsească această mănăstire. La 7 mai 1948, de Izvorul Tămăduirii, este ultimul mare praznic sărbătorit la Sâmbăta.
Tot în 1948 Patriarhul Iustinian se gândește să-l cheme pe Părintele Arsenie la treapta arhieriei, dar renunță în urma violenței cu care Părintele era hărțuit de Securitate.
Arsenie Boca (1910 – 1989) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Mănăstirea Prislop
1948 – în 25 noiembrie Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce personal pe ieromonahul Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop.
1949 – în 8 mai, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, este primul hram la Prislop.
1949 – în 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, Vlădica Andrei săvârşeşte, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie este hirotesit protosinghel.
1950 – Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950. Prislopul devine mănăstire de maici. Părintele rămâne în continuare la Prislop ca duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache.
1951 – în noaptea de 15 spre 16 ianuarie oamenii autorităţii de stat îl „ridică” pe Părintele Arsenie pentru anchetă. Nu se prezintă nici un ordin. Procedeul e brutal. Părintele este dus la Canal.
1952 – în 17 martie este eliberat. Se întoarce la Prislop în aprilie. Participă la slujbe, pictează şi lucrează în grădina mănăstirii. Evită contactul cu pelerinii.
1955 – Este anchetat la Timişoara. Urmează 6 luni de detenţie.
1959 – Prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959 semnat şi parafat de Episcopul Andrei Mageru, este îndepărtat din mănăstire.
București
1959 – Părintele Arsenie îşi începe pribegia în Bucureşti. Este angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu.
1961 – Este angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.
1968 – Iese la pensie. începe pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti.
Între București și Sinaia
1969-1989 – După izgonirea forţată din Mănăstirea Prislop, obştea de maici se reorganizează într-un aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia (acum Metocul Mănăstirii Prislop). În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989. Aici lasă într-o rânduială desăvârşită predici, meditaţii şi desene.
1989 – în 28 noiembrie se mută la Domnul. Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.
Contribuţia la colecţia Filocalia
Începând cu anul 1939, Părintele Arsenie îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi aduce o serie de manuscrise din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, scrie după dictarea Părintelui Stăniloae, realizează coperta colecţiei, susţine lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. Drept pentru care Părintele Dumitru Stăniloae îl numește “ctitor de frunte al Filocaliei româneşti“.
Arsenie Boca şi Filocalia românească – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În prefaţa primei ediţii a Filocaliei, apărută în 1947 sub îngrijirea părintelui Dumitru Stăniloae, se arăta: “Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P. Cuv. părinte ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P. Cuv. Sa a binevoit să scrie, după dictatul meu, cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare.
În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce a pus-o pe lângă mine de a face această traducere, mi-a alimentat curajul, în mod considerabil, ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. (…) Tot P. Cuv. Sa a executat şi coperta“. Acelaşi mare teolog spunea la prefaţa volumului II al Filocaliei: “Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, ieromonahul Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P. Cuv. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P. Cuv. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P. Cuv. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele cele mai curate duhovniceşti, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete“.
Împrejurările politice pe care România le cunoştea după 1948 nu i-au mai permis marelui teolog să continue efortul de a edita una din cele mai alese lucrări duhovniceşti ale Ortodoxiei. Însă numele duhovnicului Arsenie Boca rămâne în istoria Bisericii, alături de cel al părintelui Dumitru Stăniloae, drept ctitor al acestei frumoase opere teologice.
Prigoana
Încă din 1943 intră în vizorul Siguranței, pe baza unor presupuse legături cu Mișcarea Legionară. În 1945 este anchetat la Râmnicu Vâlcea, iar în 1946 la Brașov.
Imediat după instaurarea regimului comunist, Părintele Arsenie a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948 și anchetat la Făgăraș, pentru a-i fi ajutat creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale în creştere printre credincioşii creştini, este anchetat de Securitate, invocându-se pretinse legături cu Mişcarea Legionară. Părintele Arsenie a respins însă acuzaţiile, demonstrând inexistenţa oricărei legături cu lumea politică.
Strămutat forţat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop (1948), devine acolo stareţ; iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas acolo ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliul forţat la Bucureşti.
Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg.
A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu supravegheat de Securitate (iar ultima acţiune de urmărire, consemnată în dosarul său, datează din perioada 5 februarie 1975 – 29 septembrie 1989).
În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu – unde a pictat biserica timp de 15 ani, începând din 1968 – şi Sinaia, unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din ţară, unii considerându-l sfânt pe Părintele Arsenie Boca.
Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate
„Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.
În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.
De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.
Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanță mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.
Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.
Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.
M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).
Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.
Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri și rosturi sunt străin.”
(R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.)
Scrieri
Deşi se pare că ultima dorinţă a Părintelui Arsenie a fost ca opera sa să nu fie publicată, totuşi după căderea comunismului mai multe din scrierile sale care au circulat în manuscris (şi adesea în mai multe forme) au fost publicate:
- Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului şi Mănăstirea Prislop, 1995
- Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002 – ISBN 973-85376-5-7
- Arhim. Serafim Popescu, Mărgăritare duhovniceşti – Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Pelerinul, 2002
- Părintele Arsenie Boca, Trepte spre vieţuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003 – ISBN 973-85376-6-5
- Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Pr. Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2004
- Arsenie Boca – Fotografii şi ziceri (12 fotografii, scurtă biografie, 103 ziceri), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005 – ISBN 973-87255-0-X
- Părintele Arsenie Boca – Biserica de la Drăgănescu: “Capelă Sixtină” a Ortodoxiei româneşti, Deva, 2005
- Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2005
- Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006
Învățătura
Arsenie Boca (1910 – 1989) – foto preluat de pe basilica.ro
Selecție din zicerile Părintelui Arsenie Boca:
- Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
- Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.
- Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
- Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă.
- Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor.
- Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.
- Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om.
- Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
- Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
- Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.
- Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.
- Aşa creşte cel care face ascultare o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
- Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
- Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
- Când ţi-a dat Dumnezeu un dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu.
- Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.
- Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.
- Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.
- Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.
- De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!
- Călugăria slăbeşte în suflete slabe şi se întăreşte în suflete mari.
- Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.
- Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei.
- Un călugăr trist este un călugăr cu luminile stinse.
- Dintre cele trei făgăduinţe monahale, cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care „discută” cu Dumnezeu, în loc să asculte fără discuţie.
- Adevărul este fiinţă vie.
- Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului.
- Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.
- Aşa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare.
- Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.
- Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
- Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.
- Religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă.
- Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar are pedeapsă.
- Nimic mai greu, mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.
- Sunt multe chipuri de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.
- Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da de înţeles că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.
- Păcătoşii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunoşti că eşti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmaşul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.
- E bine ca povăţuitorii să grăiască totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos şi atunci vor fi blânzi întru dojană şi smeriţi întru mustrare.
- Dacă Domnul e ascuns în poruncile Sale, fireşte că este şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor. El este puterea sau sufletul nevoinţelor virtuţii.
- Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.
- Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea este ispitită să se ciocnească de Iisus.
- În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: Nici abuzul, nici refuzul.
- Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
- Naşteţi-vă sfinţi!
- Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.
- Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.
- Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.
- Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.
- Dacă nu poţi vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.
- Cine face curte nu face carte.
- Nu te răspândi cu multe cărţi.
- Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!
- Din cauza avorturilor românilor ne vor stăpâni ţiganii.
- Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea.
- Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
- Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă.
- Să ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia în prigoana de la sfârşit.
- Relele de pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.
- Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea.
- Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.
- În zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână.
- Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
- Gândurile omului nu sunt ca şi gândurile Domnului.
- Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura.
- Dreapta socoteală-i mai mare ca postul.
- Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine.
- Creştinismul reînvie în raport invers proporţional cu încercările de a-l stinge.
- Creştinismul nu e numai o afacere de Duminică, ci e o strădanie de toate zilele.
- Însuşirile copilului atârnă de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternităţii la femeie.
- Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă.
- Neghinele vrăjmaşului vor sălbătici oile împotriva păstorilor.
- Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.
- În veacul al VlII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al Vll-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare, căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?
- Vecinul tău bate crâşmele? Verişoara ta a fugit necununată? Feciorul tău fuge de biserică? Copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot? N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine!
- Nu sunteţi şi voi căutând pe Iisus? Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii.
- Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
- Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
- Mustrarea învinge, dar nu convinge.
- În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
- Sfârşitul beţivului e sau în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul îi este în iad încă de aici. Urmaşii lui, nu mai zic nimic, mila mă opreşte; totuşi, mai am şi o milă preventivă, pentru viitor, care mă face să scriu.
- Nu-l judeca pe cerşetor că fumează.
- Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie.
- Nu da cu bâta în viespile sectare.
- Aşa-i firesc omului păcătos, când îi loveşti dracii, zice că tu eşti drac.
- Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.
- De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.
- Bobul care nu vrea să moară, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nici o roadă.
- Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
- Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber.
- Iubirea trupească de sine şi plină de trufie numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.
- Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.
- Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.
- Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.
- Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi te ascultă.
- Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.
- Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
- Suferinţa acceptată, smerită, face din Lazării acestei lumi un Lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.
- Să nu uităm că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit.
- Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.
- Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere -singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
- Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte.
- Nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop
Glasul 1:
Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, mărturisitorul dreptei credințe, povățuitor înțelept al credincioșilor pe cărarea împărăției, și de minuni făcătorule cel ce în vremuri grele ai strălucit, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop
Glasul al 8-lea:
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Îngerește pe pământ viețuind și prin iubire strălucind, Cuvioase Arsenie, te-ai arătat mare povățuitor al monahilor, credincios călăuzitor spre viața sfântă și grabnic ajutător celor în nevoi și necazuri. Pentru aceasta, strigăm ție: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, călăuzitor pe Cărarea Împărăției!
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii († 1720)
Sfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (sau Antonie de la Schitul Iezeru) a trăit la sfârșitul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea. A fost monah la schitul Iezeru din Vâlcea, nevoindu-se multă vreme într-o peșteră din apropierea acestuia, în muntele Iezeru. Prăznuirea sa se face pe 23 noiembrie.
Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii († 1720) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Acest fericit părinte Antonie era de neam român și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credință mergând de mic la Sfânta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților săi.
Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.
Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala și asprimea vieții mănăstirești. Atât de mare era nevoința sa, încât celorlalți viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătățit și poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în țară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaș.
După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieșit din schit și cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile și plecăciunile genunchilor săi?
Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puțin iute din fire și lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă și numai cele de trebuință purta.
Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai pâine uscată și apă dar și acelea cu măsură. Vin și băutură amețitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niște pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină: „Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră”.
După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit întru Domnul.
Proslăvirea
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuviosului Antonie de la Iezeru-Vâlcea (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 23 noiembrie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea
Glas 1
Purtătorule de dumnezeiescul dor al rugăciunii neîncetate, Sfinte Părinte Noule Antonie, povăţuitorule al călugărilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, locuitorul raiului celui de sus, dar nedespărţit de cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace şi mare milă.
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Glasul al 3-lea:
Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, care cu podoaba faptelor bune și cu raza tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim prealăudată pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.
Istoria Sfintei Mănăstiri Iezer
Sfânta Mănăstire Iezer, una dintre cele mai izolate sihastrii din nordul Olteniei, se află în satul Cheia, orașul Băile Olănești, județul Vâlcea. Loc de aleasă viață călugărească, la Iezer a trăit și a pustnicit Sfântul Cuvios Antonie de la Iezer. Chilia acestuia, săpată în munte, se păstrează și astăzi, mai sus de mănăstire.
În apropierea actualei biserici a existat un schit mai vechi, din lemn, atestat documentar încă din anii 1495-1501. Radu cel Mare a acordat schitului unele venituri. Actuala biserică a fost ctitorită de Mircea Ciobanul și de soția sa, Doamna Chiajna, între anii 1552-1553. Lucrările insa au fost terminate între anii 1567-1568, după moartea ctitorului.
La 1806, Ieromonahul Chiriac Râmniceanu istorisește următoarele, auzite de la Ieromonahul Ștefan, starețul schitului: Fiindcă același domn, mai sus pomenit, Mircea, având două fete și măritând-o pe cea mai mică înaintea celei mari, s-a scârbit cea mai mare fată și, fugind de la tatăl său Mircea Vodă, în țara ungurească, a luat în căsătorie pe un ungur – Nemes – mare păgân.
Mai știa fata că tatăl său, Mircea Vodă, făcuse această mănăstire, înzestrând-o cu moșii și altele ce au trebuit, încă și un cazan cu bani puse în zidul Mănăstirii Iezerul, ca pentru când se va întâmpla de se va strica mănăstirea, găsindu-se, să se facă la loc. Așa că, necăjită fiind pe tatăl său, a spus de cea mănăstire soțului său, unde a îngropat și banii, iar acela, pornindu-se de acolo ca un tiran, venind peste munții Nemțești și sosind la acel loc pustiu, pe părinții călugări și pe cine au găsit i-au tăiat în bucăți și mănăstirea au surpat-o toată la pământ, căutând și acei bani și găsindu-i i-au luat și a plecat în țara lui.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara (Secolul al XVIII-lea)
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara a fost un ieromonah din secolul al XVIII-lea care s-a opus catolicizării forțate a Transilvaniei, în urma nașterii uniației în Transilvania.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 21 octombrie, împreună cu Sf. Visarion Mărturisitorul, Oprea Nicolae, în aceeași zi cu Sfinții Moise Măcinic și Ioan din Galeș.
„Întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Înainte de lupta împotriva uniației
Sfinții Mărturisitori Visarion Sarai, Nicolae Oprea și Sofronie de la Cioara – foto preluat de pe doxologia.ro
Călugărul Sofronie s-a născut în satul Cioara din comitatul Hunedoarei (astăzi Săliștea, jud. Alba), pe la anul 1700 într-o familie preoțească, cu numeleî de Stan Popovici.
Din înscrisurile de pe unele cărți bisericești (regulă aplicată în perioadele respective) de la schitul Afteia – din Plăișorul Ciorii – rezultă că popa Stan din Cioara a fost feciorul răposatului Ioan din Țara Românească, fapt probabil ce justifică și prezența sa dincolo de Carpați.
A fost mai întâi preot de mir în satul Cioara, fiind hirotonit în anul 1728 la Arad de către episcopul Vichente Ioanovici.
În anul 1750, după ce a rămas văduv, a primit cinul monahal în Țara Românească la Mănăstirea Cozia, luând numele de Sofronie, după numele patriarhului Ierusalimului, care a fost un înflăcărat apărător al ortodoxiei, instalându-se la schitul Afteia, situat la o altitudine de cca 600 m, din Plăișorul Cioarei, într-o zonă mirifică. Din însemnările preotului Nicolae Bența, paroh în Cioara între anii 1840-1851 rezultă că mănăstirea din Plaiul Cioarei a fost închinată la Mănăstirea Cozia din Țara Românească.
Acolo, Sofronie și-a făcut „o țîr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil departe de sat, locuind acolo și rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui, în care ținea și câțiva copii pentru învățătură”, cum se arăta într-o plângere a credincioșilor către autorități.
Lupta împotriva uniației
Sfinții Visarion, Sofronie, Oprea, Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel – foto preluat de pe doxologia.ro
Primele arestări
După ce autoritățile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniației, îndemnând pe credincioși să alunge preoții uniți și să declare că vor să stea „sub porunca Bisericii din Ierusalim”.
La Crăciunul anului 1759, a fost arestat și închis în satul Bobâlna lângă Orăștie, dar a fost eliberat de vreo 600 de țărani, conduși de preotul Ioan din Săliște, unul din colaboratorii săi apropiați. De aici, Sofronie a plecat în Munții Apuseni, îndemnând peste tot poporul să alunge preoții uniți și să se întoarcă la Ortodoxie.
A fost arestat din nou la Abrud, dar autoritățile l-au eliberat la scurt timp, căci se temeau de o răzvrătire a moților.
Primele victorii
La 10 august 1760, a convocat un „sinod” de preoți și credincioși la Zlatna, în Munții Apuseni, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza și către guvernul Transilvaniei, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și a sesiilor parohiale, luate de preoții uniți, eliberarea celor închiși pentru credința ortodoxă.
În 1760, țăranii răsculați au năvălit asupra Blajului, încât episcopul Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu de teama poporului.
Mișcarea s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până în Sătmar și Maramureș, unde circulau proclamații și scrisori de la Sofronie. S-au ținut și aici adunări populare, în care preoții și credincioșii hotărau întoarcerea la Ortodoxie (Santău, Dorolț, Corni, Gherdani, Budești ș.a.), încât în 1761, episcopul rutean Manuil Olszavski din Muncaci a fost nevoit să cerceteze satele sătmărene, ajutat de autoritățile de stat și să impună credincioșilor să îmbrățișeze din nou uniația. În Maramureș, mișcarea de revenire la Ortodoxie a fost condusă de preotul Ioan Marinet, pe care autoritățile au încercat să-l aresteze, dar n-au izbutit.
Datorită acestei mișcări generale românești, împărăteasa Maria Tereza și autoritățile din Ardeal au fost nevoite să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înștiința, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestați pentru credință vor fi eliberați.
„Sinodul” de la Alba Iulia
În urma acestei capitulări, Sofronie a început o acțiune energică de organizare a Bisericii Ortodoxe (se intitula chiar vicar al Sfântului Sinod din Carloviț), ajutat de preoții Gheorghe din Abrud, Ioan din Săliște, Rusan din Alba Iulia, călugărul Ioanachie din Veneția de Sus (Făgăraș) ș.a.
Pretutindeni convoca „sinoade”, adică adunări de preoți și credincioși, îndemnindu-i să-și păstreze credința strămoșească. Cel mai însemnat a fost „sinodul” de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761.
Dezbaterile „sinodului” au fost redactate de Sofronie în 19 puncte și înaintate guvernului. În prima parte erau expuse doleanțele credincioșilor ortodocși: eliberarea celor închiși (Oprea Miclăuș, cu preoții Moise Măcinic, Ioaneș din Galeș, Ioan din Sadu, Ioan din Aciliu), încetarea persecuțiilor împotriva credincioșilor ortodocși și libertate deplină Ortodoxiei.
În continuare, se stabileau măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a vieții morale a preoților și credincioșilor: preoții să nu cerceteze cârciumile, să se îngrijească de biserici, să cunoască rânduiala slujbelor, iar credincioșii să se spovedească, să nu înjure, să învețe rugăciunile, să cumpere cele trebuincioase pentru biserică, ș.a.
Astfel, prin conținutul hotăririlor luate, „sinodul” de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie și unul din marile fapte istorice bisericești din secolul al XVIII-lea.
De altfel, întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat.
Proslăvire
Ținând seama de viața și de lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei de către cuvioșii ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii române, în ședința din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiți ca sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe, de către credincioșii ortodocși români din mijlocul cărora s-au ridicat.
Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci, ei sunt prăznuiți după cuviință în fiecare an, în această zi, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei, credincioșii români din Transilvania și-au putut păstra neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Sfântului Mucenic Oprea
Glasul 1
Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca nişte îngereşti trâmbiţe aţi înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credinţe şi ca nişte înţelepţi propovăduitori, pe popor l-aţi hrănit cu dreaptă şi luminată învăţătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare şi osârdia propovăduirii; mare a fost şi rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniţilor ostaşi ai lui Hristos.
Condacul Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Sfântului Mucenic Oprea
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Văzând noi astăzi toate nevoinţele voastre, cu nespusă bucurie facem pomenirea voastră, prealăudaţilor apărători ai Ortodoxiei; căci, cu Puterea lui Hristos fiind într-armaţi, strălucite biruinţe pentru poporul dreptcredincioşilor aţi secerat, voi cei ce aţi fost adevăraţi soli cereşti şi mucenicească pătimire aţi pătimit.
