Articole

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul (†290)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul au viețuit și au pătimit pentru Hristos în secolul al III-lea, o parte din viața lor trăind-o pe teritoriul Dobrogei de azi, ei fiind originari din Asia Mică. Prima mențiune scrisă, privind martiriul unor creștini pe teritoriul României de azi, se referă la moartea lor din anul 290.
Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe data de 8 iulie.

 

Viața

Sfântul Mucenic Epictet s-a născut din părinți creștini, arătând de mic o mare râvnă pentru Sfintele Evanghelii, iar mai apoi, dorind să slujească lui Hristos pentru totdeauna, și-a părăsit casa și părinții și s-a făcut monah într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia (din Asia Mică), învrednicindu-se de darul preoției, devenind un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.

În calitatea sa de preot, Epictet a convertit la creștinism mulți frigieni, printre aceștia botezându-l în credința lui Hristos și pe Astion. Acesta era un tânăr chipeș, nepot al unui senatorul roman, Iulian. Astion fusese păgân, ca și părinții săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet și ascultându-i cuvintele pline de înțelepciune, a trecut la creștinism. Urmându-i “botezătorului” său, Astion a lăsat cele lumești, luând calea spre Hristos, călugărindu-se și el asemeni părintelui său duhovnicesc, Epictet.

Ducând o viața curată și evlavioasă, Dumnezeu l-a răsplătit pe preotul Epictet cu darul facerii de minuni. Astfel, nu de puține ori, prin puterea rugăciunilor, preotul Epictet putea deschide ochii orbilor, vindeca leproșii și ologii și scotea duhurile necurate din cei îndrăciți.

 

Martiriul

În jurul anului 290, cei doi ai venit în provincia romană Sciția Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în cetatea Halmyris și convertind la credința creștinească un mare număr de păgâni. Cetatea Halmyris se afla în Dobrogea, pe teritoriul actualului sat Dunavățul de Jos, comuna Murighiol, județul Tulcea. Ruinele sale se mai pot vedea și astăzi, pe malul lacului Reazelm, nu departe de brațul Sf. Gheorghe al Dunării.

După ca s-au stabilit aici, și ducând o viață curată în slujba lui Dumnezeu, preotul Epictet și fiul său duhovnicesc Astion au fost învredniciți cu același dar al facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului. Auzind despre faptele celor doi, guvernatorul provinciei, Latronianus, a poruncit ca Epictet și Astion să fie întemnițați, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos.

Deși nu începuse încă Marea Persecuție împotriva creștinilor, Latronianus dorea, prin aceste fapte, să se remarce în fața împăratului Dioclețian. Cei doi sfinți s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile și țara lor de unde veneau (pentru a nu suferi represalii și rudele lor), ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creștini, acesta fiind numele, neamul și patria lor.

A doua zi, cei doi au fost aduși în mijlocul orașului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, fețele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinți mărturiseau credința lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârșeau toate minunile de care erau acuzați, și că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat și mai tare și a poruncit ca cei doi sfinți să fie legați, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu ghiare de fier.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinți mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieși din minte cuvintele lor, așa că în a patra zi de tortură a sfinților, a mărturisit și el că este creștin. Apoi s-a dus la cei doi sfinți în închisoare, pentru a primi însemnul vieții veșnice, devenind și el unul dintre ucenicii Domnului.

În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creștini”, ceea ce l-a înfuriat extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare și oțet, după care să fie aruncați într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinți au rămas nevătămați; după aceasta au fost condamnați ca timp de 30 de zile să nu primească nimic de mâncat și de băut.

Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care l-a recunoscut pe Astion, și s-a întors la părinții acestuia, care nu știau nimic despre soarta lui, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină și ea creștină și, că dacă va fi nevoie, va înfrunta și martiriul pentru aceasta. Apoi, părinții lui Astion s-au îmbarcat în grabă pe o corabie și au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.

După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinți au fost aduși iarăși la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că cei doi nu renunță la credința lor în Hristos, guvernatorul a ordonat să li se taie capetele, cei doi primind martiriul în orașul Halmyris, la data de 8 iulie 290, când este și ziua lor de pomenire. Ei sunt cei mai vechi martiri de pe teritoriul României de azi, despre care există informații scrise amănunțite.

Vigilantius, cel care trecuse la creștinism impresionat de tăria sufletească a celor doi sfinți, a venit împreună cu toată casa sa și cu alți creștini, și au luat trupurile celor doi sfinți martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a treia zi de la înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinți ai săi în cetate. Întâmpinându-i și găzduindu-i, Vigilantius le-a povestit acestora despre moartea martirică a fiului lor; în urma acestor relatări, cei doi părinți ai lui Astion s-au convertit și ei la creștinism.

În actul martiric al Sfinților Mucenici Epictet și Astion (păstrat astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht, Olanda) se spune că după decapitare trupurile celor doi erau albe ca zăpada și că cei bolnavi, suferinzi sau plini de griji, dacă le sărutau cu credință și cu evlavie se atingeau de ele, primeau ajutor și vindecare. Tot în legătură cu martiriul lor, în actul martiric respectiv se face referire la primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, care a venit la Halmyris în acea perioadă.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Pe cei de o cinste cu Ermolae și cu Pantelimon, pe Epictet – dascălul cel înțelept și pe Astion – ucenicul cel mult râvnitor, veniți toți credincioșii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos și podoaba Dobrogei, zicând: bucurați-vă, cei ce de-a pururi mijlociți pentru sufletele noastre.

Condac (din Canonul Sf. Epictet și Astion):

Din cer ați luat dumnezeiescul dar și tuturor v-ați făcut izvor de tămăduiri și sfeșnice prealuminate în calea mântuirii. În dar ați luat, în dar dați-ne nouă, sfinților mucenici și doctori fără de arginți, tămăduind rănile cele trupești și sufletești ale celor ce săvârșesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române (portret de Constantin Lecca) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prezentare generală

Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru apărarea integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația contemporanilor, acesta devenind un erou popular în tradiție.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (Luptător pentru Hristos).

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

 

Începutul domniei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului - foto - ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului - foto – ro.wikipedia.org

După uciderea tatălui său Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Ștefan vine cu oastea sa, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești. După înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.

 

Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare

Voievodatul Moldovei în 1483 - foto: ro.wikipedia.org

Voievodatul Moldovei în 1483 – foto: ro.wikipedia.org

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la “oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie.

Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului.

Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme.

Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre centrul Europei.

 

Relațiile cu Ungaria

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie - foto - ro.wikipedia.org

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie – foto – ro.wikipedia.org

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.

 

Relațiile cu Țara Românească

Țara Româneascǎ între secolele al XIII-lea–al XVI-lea - foto - ro.wikipedia.org

Țara Româneascǎ între secolele al XIII-lea–al XVI-lea – foto – ro.wikipedia.org

Primul conflict cu Țara Românească a avut loc în 1462 când, profitând de faptul ca Vlad Țepeș se afla în război cu turcii, Ștefan atacă cetatea Chilia dinspre uscat și beneficiază de ajutor turcilor care bombardează cetatea de pe corăbii aflate pe Dunăre. Asediul cetății eșuează și Ștefan este rănit de o săgeata în picior, rană care îi va provoca o cangrenă în preajma morții. Ștefan cucerește Chilia și Cetatea Albă în 1465.

Portul Chilia (sec. XV) - foto - ro.wikipedia.org

Portul Chilia (sec. XV) - foto – ro.wikipedia.org

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan dorea să aibă un domn prieten în Țara Românească, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în “marțea brânzei”). Turcii au trimis drept răspuns pe tătari în Moldova dar Ștefan i-a învins în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci. În noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București, și pune în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab. Însa după 2 ani Laiotă Basarab îl trădează.

 

Conflictul cu Imperiul Otoman

Spada lui Ştefan cel Mare -foto - ro.wikipedia.org

Spada lui Ştefan cel Mare -foto – ro.wikipedia.org

Din cei 47 de ani de domnie Ștefan a purtat războaie cu turcii într-un interval de 10 ani (1474 – 1484), iar după 1484 a pierdut definitiv cetățile Chilia și Cetatea Albă și a revenit la plata tributului.

Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Oștirea turcilor se destrămă în învălmășeală.

Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri.

Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri.

Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează și că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan.

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. - pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. – pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

cititi si:

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial - foto preluat de pe historia.ro

Ștefan cel Mare – foto preluat de pe historia.ro

 

Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Locul și data bătăliei Adversarul Rezultatul bătăliei
Bătălia de la Doljești (12 aprilie 1457) oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457) oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ștefan cel Mare
Primul asediu al cetății Chilia (22 iunie 1462) garnizoană maghiaro-munteană înfrângerea lui Ștefan cel Mare
Cel de-al doilea asediu al cetății Chilia (23-25 ianuarie 1465) garnizoană maghiaro-munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Baia (14-15 decembrie 1467) armata condusă de Matei Corvin, regele Ungariei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Lipnic (20 august 1469 sau 1470) oaste tătară victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Soci (7 martie 1471) oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la pârâul Vodna (18-20 noiembrie 1473) oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Dâmbovița (24 noiembrie 1473) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 28 noiembrie 1473 armată otomană și corp de oaste muntean victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Podul Înalt (10 ianuarie 1475) armata otomană condusă de Suleiman pașa, beglerbegul Rumeliei, însoțită de un corp de oaste muntean victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 25 iulie 1476 avangarda otomană condusă de Suleiman pașa victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Valea Albă (26 iulie 1476) armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, însoțită de oastea munteană a lui Laiotă Basarab înfrângerea lui Ștefan cel Mare
Asediul Bucureștiului (16 noiembrie 1476) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din noiembrie 1477 oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 1 iunie 1480 oastea condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Râmnic (8 iulie 1481) oastea condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Munteniei, susținută de armata otomană condusă de Ali-beg și Skender-beg victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Crăciuna (10 martie 1482) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Trembowla (iunie sau iulie 1498) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Buczacz (iunie sau iulie 1498) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Podhajce (iunie sau iulie 1497) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare

 

Sfârșitul domniei

Mormântul lui Ştefan cel Mare şi al soţiei sale Maria Voichiţa, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna -  foto - ro.wikipedia.org

Mormântul lui Ştefan cel Mare şi al soţiei sale Maria Voichiţa, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna – foto – ro.wikipedia.org

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior la care aparuse o cangrena de pe urma ranii capatate la asediul Chiliei din 1462. Exista opinii ca decizia luata de doctori adusi din Italia i-a grabit moartea cu cateva luni. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele vremuri – a decedat la 2 iulie 1504.

Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…(Grigore Ureche)

Mănăstirea Putna (1466) lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu) - foto - ro.wikipedia.org

Mănăstirea Putna (1466) lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu) – foto – ro.wikipedia.org

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Dar odată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova, cu o populație și resurse limitate, nu a mai putut ține pasul cu acești vecinii. În conflictele cu turcii, Ștefan a beneficiat și de faptul că, în cursul domniei lui, Imperiul Otoman a avut de luptat cu adversari puternici și pe alte fronturi: Skanderbeg în Albania, Uzun Hasan în Asia Centrală, cetățile genoveze Caffa și Mangop în nordul Mării Negre etc.

Ştefan cel Mare în tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc Iaşi - foto - ro.wikipedia.org

Ştefan cel Mare în tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc Iaşi – foto – ro.wikipedia.org

 

Familie

S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen țarul”, fiica lui Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii: pe Alexandru și pe Elena (Olena). Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467 și a fost înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava – vechea Mitropolie a Moldovei.

Evdochia din Kiev (n. prima parte a sec. XV – d. 25 noiembrie 1467, Suceava) prima soție a voievodului Ștefan cel Mare, sora cneazului Simion Olelkovici și fiica principelui Olelko - foto - ro.wikipedia.org

Evdochia din Kiev (n. prima parte a sec. XV – d. 25 noiembrie 1467, Suceava) prima soție a voievodului Ștefan cel Mare, sora cneazului Simion Olelkovici și fiica principelui Olelko – foto – ro.wikipedia.org

La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din familia dinaștilor de la Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și Bogdan) au murit la vârste fragede. Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.

Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? - 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare - foto (extras de pe acoperământul de mormânt de la mânăstirea Putna) - ro.wikipedia.org

Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? – 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare – foto (extras de pe acoperământul de mormânt de la mânăstirea Putna) – ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, Domnul Țării Românești, pe care o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din această căsătorie au rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două fiice frumoase”, Ana și Maria.

Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, strănepoata lui Mircea cel Bătrân, mama lui Bogdan al III-lea și bunica lui Ștefăniță, cea de a treia soție a domnului Ștefan cel Mare, doamnă a Țării Moldovei între 1480 și 1511 - foto - moldovenii.md

Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, strănepoata lui Mircea cel Bătrân, mama lui Bogdan al III-lea și bunica lui Ștefăniță, cea de a treia soție a domnului Ștefan cel Mare, doamnă a Țării Moldovei între 1480 și 1511 – foto – moldovenii.md

Un alt fiu natural (născut în 1483) al lui Ștefan cel Mare, cu o anume Răreșoaia (a cărei existență nu e documentată istoric), a fost Petru Rareș, care avea să devină la rândul său domn al Moldovei, de două ori (1527-1538 și 1541-1546). Dintre urmașii naturali ai lui Ștefan cel Mare, 14 au ajuns domnitori ai Moldovei în perioada 1504-1668 (2 fii, 7 nepoți, etc.).

 

Petru Rareș (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546 - foto - ro.wikipedia.org

Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546 – foto – ro.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți (sec. XIV-XV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți din secolele XIV-XV. Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1 iulie.

 

Viața

Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în orașul Rădăuți, din părinți binecredincioși, care i-au dat o educație creștină. El iubea de mic slujbele și rânduielile bisericești, precum și rugăciunea. În anii 1359-1365, când Bogdan I, primul domnitor al Moldovei întemeiază la Rădăuți Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, Leontie intră în viața călugărească în această mănăstire. Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai târziu primește binecuvântarea de a se retrage în sihăstrie în codrii Rădăuților, pe valea Putnei, unde se nevoiau mulți călugări îmbunătățiți, care l-au povățuit pe Lavrentie spre înaintarea în viața duhovnicească.

După o vreme, în jurul chiliei cuviosului încep să se strângă din ce în ce mai mulți ucenici care îi cer lui Lavrentie să îi călăuzească în viața duhovnicească, ca egumen al obștii în creștere. Cuviosul Lavrentie întemeiază atunci un schit – „Schitul Laura” (Lavra) sau, care avea să fie cunoscut și drept „Schitul lui Lavrentie”, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei. Construiește o mică biserică din lemn într-o poiană, în jurul căreia avea să se închege noul schit. Potrivit tradiției, la acest schit avea să se retragă mai târziu și Sfântul Daniil Sihastrul, sub povățuirea egumenului Lavrentie.

Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază în anul 1402 Episcopia Rădăuților, astfel că biserica mănăstirii Bogdana devine catedrală episcopală. Faima cuviosului Lavrentie se răspândise pe-atunci în Moldova, astfel că domnitorul, împreună cu clerul și cu mitropolitul Sucevei îl aleg să urce pe tronul nou-înființatei episcopii. Cuviosul Lavrentie, deși nu își dorea aceasta, primește hotărârea și îl lasă în locul său ca egumen al schitului Laura pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său.

Ca episcop al Rădăuților, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii și dragostei de aproapele, făcând milostenie și împărțind sfaturi și cuvinte de mângâiere tuturor. Când, ajuns la bătrânețe, n-a mai putut face față îndatoririlor episcopale, s-a retras din scaun și s-a retras la schitul pe care îl întemeiase, nevoindu-se mai departe în pustnicie. Pentru râvna sa duhovnicească, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârșirii, fiind binecuvântat și cu darul înainte-vederii și al vindecărilor.

Cunoscându-și mai dinainte vremea sfârșitului său, cuviosul Lavrentie a cerut să fie tuns în marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de schimonahul Leontie. Chemându-i la el apoi pe toți frații și ucenicii, și-a luat rămas-bun de la obște, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa.

 

Moaștele

La mormântul cuviosului Leontielui veneau mulți oameni să se închine, iar acolo se săvârșeau și multe vindecări de boli.

Auzind despre aceste vindecări, credincioșii și clerul episcopiei de la Rădăuți au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți în catedrala episcopală. Mitropolitul a încuviințat, astfel că sfintele moaște aduse în catedrala din Rădăuți și așezate în partea dreaptă a naosului. Şi aici veneau zilnic mulți credincioși și primeau vindecare de boli și ajutor în necazuri.

Vestea despre Sfântul Ierarh Leontie se răspândise dincolo de hotarele Moldovei. Astfel, într-o carte din anul 1622 numită Palinodia, scrisă de un teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, se amintește că moaștele Sfântului se găseau încă în biserica episcopală din Rădăuți.

În anul 1639, orașul Rădăuți a fost jefuit de o ceată de tâlhari veniți de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei, aceștia furând, între altele, și racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie. Moaștele sfântului n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din moaștele Sfântului au fost redescoperite ca urmare a unor cercetări arheologice de la sfârșitul secolului trecut.

Apoi, când în anul 1783, Moldova de nord a fost ocupată de trupele austriece, mănăstirea Bogdana a fost desființată, călugării risipiți, iar biserica transformată în biserică de parohie, astfel că, în timp, cultul sfântului Leontie s-a pierdut. Ulterior, și biserica schitului Laura a devenit biserica parohială a satului Laura.

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să reînvie cultul Sfântului Leontie de la Rădăuți. În același an s-a făcut proslăvirea sa ca sfânt, fiind rânduită ca dată de prăznuire a acestuia ziua de 1 iulie. Moaștele Sfântului Ierarh Leontie, împreună cu cele ale Sfântului Teodosie de la Brazi, au fost puse într-o raclă și reașezate în biserica mănăstirii Bogdana din Rădăuți.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

În nevoințe duhovnicești, toată viața ai petrecut-o și primind harul arhieriei, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

Pe ierarhul lui Hristos, vasul cel prea ales al Duhului Sfânt, care cu înțelepciune și smerenie s-a nevoit cu privegherea sihăstriei și cu povățuirea celor încredințați lui pe calea mântuirii, pe Sfântul Ierarh Leontie cu cântări duhovnicești lăudându-l, îl cinstim.

 

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul din Durostor (255 – 304 d. Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Mc. Iuliu Veteranul din Durostor

Iuliu Veteranul a trăit în secolele III – IV, fiind contemporan cu mucenici Pasicrat și Valentin. A primit mucenicia în vremea marii persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 27 mai. Iuliu Veteranul este recunoscut ca martir de biserca ortodoxă, anglicană și catolică.

 

Mucenicia

A efectuat un stagiu militar de 27 de ani, cel mai probabil în cadrul Legiunii a XI-a Claudia. În vremea marii persecuții din anii 303-304, Iuliu, un soldat veteran, a fost adus la judecată înaintea prefectului local Maxentius. Iuliu era acuzat că nu voia să jertfească zeilor păgâni.

Procuratorul roman Maxentius a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși. Văzând curajul și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel mucenicia pe 27 mai 304.

Teotim I al Tomisului (sec. al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Teotim I al Tomisului

Teotim I Scitul era de neam daco-roman, născându-se în Dacia Pontică, undeva în a doua jumătate a secolului al IV-lea, fiind contemporan cu Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor“.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie al Tomisului. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare „De viris illustribus”, despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre episcopul Teotim: „Aud că scrie şi alte lucrări”.

Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim I că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastica” (deci cu viaţa monahală). Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim Scitul „zeul romanilor”.

Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri.Barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de acea au plănuit ca să-l ia prizonier. În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit, a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire.

Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei româneşti”. În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie, au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii „călugări sciţi”, răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Sfântul Teotim Scitul era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istm”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului.

În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Despre activitatea literară a Sfântului Ierarh Teotim nu cunoaştem prea multe date. Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte şi că a scris unele omilii la textele evanghelice. Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sfântului Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului al V-lea, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie.

 

Tropar glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Teotim, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Teotim, episcopul Tomisului si pe basilica.ro;

Efrem al Tomisului (sec. III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Efrem al Tomisului

Sfântul Sfințit Mucenic Efrem a trăit în secolele III-IV, păstorind Eparhia Tomisului prin anii 300-304, urmându-i în scaunul episcopal sfântului ierarh Evanghelicus al Tomisului. Atestarea sa ca păstor al Daciei Pontice se regăsește în sinaxarele grecești și romane. Prăznuirea sa se face pe 7 martie, împreună cu ceilalți Sfinți Mucenici din Cherson.

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson – foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața

Sf. Sfințit Mucenic Efrem s-a născut undeva la sud de Dunăre, din părinți creștini. Ajungând la maturitate, a plecat la Locurile Sfinte pentru a se închina, iar sosind acolo a hotărât să îmbrace haina preoției, devenind mai apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului.

Patriarhul îl trimite, la începutul secolului al IV-lea, în Dacia Pontică pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos și a-i păstori pe credincioșii daco-romani din Eparhia Tomisului. Odată ajuns aici, și luându-și atribuțiile sale de ierarh, prin puterea „cuvântului lui Dumnezeu”, episcopul Efrem aduce la credința în Hristos numeroși daco-romani dar și goți sau sciți.

În scurtul timp al păstoririi sale rodnice, numeroși barbari au primit sfântul botez și mulți creștini au primit martiriul pentru credința lor nestrămutată în Hristos. Episcopul Efrem a avut însă grijă să răscumpere sfintele lor moaște, pe care le îngropa în locuri de taină, ridicând mai apoi, deasupra lor, numeroase biserici.

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor poruncite de împăratul Dioclețian în anii 300-304, episcopul Efrem este prins și dus la Cherson (Chersones), în Crimeea. Aici sfântul părinte este întemnițat și chinuit cumplit de romani pentru a se lepăda de Dumnezeul creștinilor și a se închina idolilor păgâni.

Însă episcopul Efrem nu a vrut să-L hulească pe Dumnezeu, ci a mărturisit credința și dragostea pentru Hristos, fiind ucis de prigonitorii săi prin tăierea capului. Astfel, fericitul episcop Efrem al Tomisului și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului lumii, primind cununa mucenicească.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condac, glasul al 2-lea:

Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.

 

Iconografie

Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Efrem al Tomisului ze zugrăvește bătrân; iar cei dimpreună cu el prăznuiți, Sf. Mucenici din Cherson se zugrăvesc astfel: Sf. Agatodor ca un tânăr, cu un început de barbă; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.

 

cititi mai mult despre Efrem al Tomisului si pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

Iosif Naniescu (n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, județul Bălți, azi în Republica Moldova – d. 26 ianuarie 1902, Iași) a fost Mitropolit al Moldovei între 1875-1902. De asemenea, el a fost un remarcabil cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.

Iosif Naniescu a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei. Prăznuirea sa anuală se face pe 26 ianuarie.

Iosif Naniescu (nume la naştere Ioan Mihalache; n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, Moldova, azi Republica Moldova - d. 26 ianuarie 1902, Iaşi, Regatul României) a fost un mitropolit şi cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif Naniescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie (stil vechi) în satul Răzălăi din Basarabia. Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan. Din nefericire, el a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani.

În 1831, un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, îl aduce pe Ioan la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași ca să învețe carte (scrisul, cititul, tipicul și muzica psaltică). Teofilact este numit egumen, în 1834, la Mănăstirea Sf. Prooroc Samuil din Focșani, iar în 1835 ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului (sub vestitul episcop Chesarie), luându-l cu el în Țara Românească și pe nepotul său.

La 23 ianuarie 1835 rasoforul Ioan este călugărit sub numele de Iosif, în catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi este hirotonit diacon. Ca ucenic al episcopului Chesarie, ierodiaconul Iosif Naniescu intră în 1836 la seminarul din Buzău, care tocmai fusese înființat, și pe care îl termină în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București.

Iosif Naniescu este numit, în 1849, egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea, iar în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sf. Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului. În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița. Patru ani mai târziu, este înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul primat Nifon.

În 1863 devine egumen la Mănăstirea Sărindar din București. Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” și la liceul „Matei Basarab” din București, iar între anii 1870-1871 a fost director al Seminarului Central din București.

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu, fiind ales, în ianuarie 1873, episcop de Argeș.

La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, instalarea sa la Iași având loc la 6 iulie 1875. Timp de 27 de ani venerabilul mitropolit Iosif Naniescu a păstorit cu o rară blândețe și înțelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată a sa activitate duhovnicească, teologică, pastorală și socială, rămânând pentru urmași un exemplu viu și greu de imitat. La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt și milostiv” i-a părăsit pe fiii săi duhovnicești și s-a strămutat la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane din Iași, a cărui construcție a fost dusă la bun sfârșit sub păstorirea sa.

 

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din 5 octombrie 2017, sub președinția PF PF Daniel, a hotărât proslăvirea ca sfânt a mitropolitului Iosif Naniescu, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei. Proclamarea canonizării lui a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala mitropolitană din Iași.

Prăznuirea lui anuală se face pe data de 26 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (secolele III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc. Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

 

Viața și mucenicia

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc). Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului. Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia. Ermil a primit vestea cu bucurie. Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut. Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal. Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat. Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină. Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului. Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri. Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier. Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului. Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor. Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe. În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează. Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării. Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314[1], trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună. Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie. Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

 

 

 

†) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (1816 – 1882)

foto preluat de pe basilica.ro

10 ianuarie 2021

 

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești

Antipa de la Calapodești (n. 1816, Calapodești, Principatul Moldova – d. 10 ianuarie 1882, Mănăstirea Valaam, Imperiul Rus), numit și Antipa Athonitul sau Antipa Românul, a fost un călugăr creștin-ortodox originar din Moldova, care este venerat ca sfânt de Biserica Ortodoxă. A trăit în mănăstiri de la Muntele Athos, din Moldova și din Rusia, fiind un îndrumător duhovnicesc vestit. El a fost canonizat de mănăstirile din Muntele Athos în anul 1906, cultul său fiind extins și în celelalte biserici ortodoxe.

 

Biografie

S-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani din satul Calapodești aflat pe atunci în Principatul Moldova, primind la botez numele de Alexandru Luchian. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diaconul bisericii din sat, iar mama sa, Ecaterina (născută Atanasiu), se va călugări mai târziu cu numele de Elisabeta. Rămas orfan de tată, a învățat meșteșugul legării de cărți și a lucrat pe post de calfă pentru a-și întreține familia.

La vârsta de aproape 20 de ani a părăsit viața laică și, după o încercare nereușită de a fi primit la Mănăstirea Neamț, a intrat în obștea schitului Brazi din Vrancea, unde a fost tuns în monahism cu numele de Alimpie de către starețul Dimitrie și a rămas timp de doi ani (1836-1837).

A plecat în anul 1837 la Muntele Athos și s-a stabilit la schitul românesc Lacu, unde se aflau pe atunci peste 80 de călugări români. Acolo a trăit timp de 15 ani după aspra rânduială athonită, fiind vestit pentru nevoințele sale ascetice și postul aspru pe care îl ținea. S-a mutat apoi la Mănăstirea Esfigmenu, care tocmai primise printre metocurile sale și schitul Florești din Moldova, din partea mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei.

Acolo a trăit patru ani, fiind făcut schimnic cu numele de Antipa și apoi hirotonit ierodiacon. Schimonahul Antipa s-a retras în pustie ca sihastru, petrecându-și timpul în rugăciune și dobândindu-și renumele că ar avea darul vindecării bolilor și al înaintevederii. A fost hirotonit preot ieroschimonah la Schitul Prodromu.

În anul 1860 starețul Nifon Popescu de la schitul Prodromu l-a trimis pe ieroschimonahul Antipa în Moldova pentru a strânge bani în vederea finalizării lucrărilor de zidire ale bisericii schitului. A locuit un timp la Schitul Bucium, un metoh atonit în apropiere de Iași, fiind căutat de o mulțime de credincioși care auziseră de viața sa îmbunătățită și veneau să-i ceară sfaturi și îndrumare duhovnicească.

Antipa a părăsit Moldova în 1863 și s-a îndreptat spre ținuturile rusești tot pentru a strânge ajutoare pentru schitul atonit. A făcut un popas la Lavra Pecerska din Kiev și a ajuns apoi la Moscova și Sankt Petersburg, trimițând ajutoare materiale și bănești către Prodromu.

Dornic de liniște și de singurătate, s-a retras în noiembrie 1865 la Mănăstirea Valaam, aflată pe un arhipelag de pe lacul Ladoga, la granița Rusiei cu Finlanda. Obștea de acolo trăia după normele atonite paisiene, impuse de ucenicii lui Paisie Velicicovschi care ajunseseră la această mănăstire.

S-a stabilit la Schitul Tuturor Sfinților, unde a trăit timp de 17 ani, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”, după cum scria ucenicul său, monahul Pimen. A practicat rugăciunea inimii și s-a spus că ar fi avut darul clarviziunii și al facerii de minuni (vindecări de boli), fiind un îndrumător duhovnicesc vestit în părțile de nord ale Rusiei.

Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut”.

Ieroschimonahul Antipa de la Calapodești a murit la 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în gropnița mănăstirii Valaam.

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Venerarea ca sfânt

Călugărul Antipa a fost cinstit ca sfânt de către ucenicii săi și de o mulțime mare de credincioși, imediat după moartea sa. Ieromonahul Pimen, ucenicul său ce a devenit apoi arhimandrit și egumen al mănăstirii Pafnutie-Borovski, a scris în anul 1883 o biografie hagiografică în care i-a prezentat viața și nevoințele duhovnicești. Scrierea a fost publicată în limba rusă cu titlul Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa (în rusă Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) în anii 1883 și 1893, la Sankt Petersburg, și a fost răspândită în Rusia și Finlanda, precum și la Muntele Athos.

A fost cinstit ca sfânt începând din anul 1906, când monahii ruși de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rusicon) din Muntele Athos l-au înscris sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul – fără un act oficial de canonizare – în Mineiul rusesc de pe luna ianuarie, la pagina 46, sub numele Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul. El este prăznuit de atunci la data de 10 ianuarie.

Cultul său a fost extins și în celelalte biserici ortodoxe, dar este venerat mai ales în mănăstirile de la muntele Athos. Ieromonahul Makarios Simonopetritul l-a introdus în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul sfinților în cadrul ședințelor speciale ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinților români din 20-21 iunie 1992, iar Biserica Ortodoxă Rusă în ședința Sf. Sinod din 19 iulie 2000.

Părți din moaștele Sf. Antipa se găsesc la multe biserici din România și din străinătate: Mănăstirea Christiana din București, Biserica Rusă din București, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, Mănăstirea Balamuci, Mănăstirea Calapodești, Mănăstirea Ciuflea din Chișinău, Mănăstirea Suruceni (mâna dreaptă), Mănăstirea Sireți, Biserica Sfinților Serghie și Gherman de la Mănăstirea Valaam ș.a.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.rowww.rador.ro

 

†) Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

26 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici.

Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.

Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe. Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek.

Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe.

În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb.

Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;

- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;

- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;

- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;

- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;

- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 - 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roen.wikipedia.org