Articole

Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis – Cernavodă (Secolele III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie (Secolele III – IV)


 

Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.

Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.

Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian.

Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului.

Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.

După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile.

S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis:

Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.

Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos.

Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat.

Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.

El declara, între altele:

Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau:

Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.

Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.

Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304.

Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în Biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească:

Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (334 – 372)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (334 – 372)


 

Sfântul mucenic Sava de la Buzău, cunoscut și sub numele Sava Gotul, s-a născut în anul 334 (aproximativ), în Dacia, în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură, în apropiere de râul Mousaios (Buzăul de azi).

Viața și martirizarea sa sunt descrise în „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica lui Dumnezeu care se găsește în Capadocia și către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”, adresată Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 12 aprilie.

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 - 372) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Sava de la Buzău


 

În secolele al III-lea și al IV-lea, după retragerea romanilor din Dacia (retragere ordonată de împăratul Aurelian în 271), goții au ocupat o parte a Daciei extra-carpatine.

Așezările goților din Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova și partea estică a Țării Românești de mai târziu), în timp ce în partea centrală și muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată și romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre.

Sf. Sava s-a născut din părinți creștini.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase ale eparhiei episcopului got Ulfila, fiind ucenic și ajutor al preotului got Sansala din Dacia.

Sursele religioase menționează faptul că era un om drept în credință, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniștit și negrabnic la cuvânt.

În afară de îndrumătorul său duhovnicesc, preotul Sansala, evlaviosul Sava era apropiat sufletește și de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată.

Prin acești slujitori și prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post și rugăciune, tânărul Sava și-a sporit evlavia, blândețea, smerenia, iubirea de adevăr și statornicia în credința ortodoxă.

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 - 372) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Martiriul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău


 

În anul 372, regele got Athanaric a ordonat persecuții aprige împotriva creștinilor din teritoriile controlate de goți.

Episcopul Ulfila a reușit să se refugieze la sud de Dunăre, în Imperiul Roman, dar preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși și chinuiți pentru credința lor în Hristos.

În cele din urmă preotul Sansala a fost eliberat, dar Sava a fost martirizat.

Chinuitorii săi, conduși de Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, l-au legat pe tânărul Sava și l-au purtat prin văile împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuțite, biciuindu-l.

Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat și mai tare l-au răstignit pe două osii și l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască aproape toată ziua și noaptea ce au urmat.

Spre dimineață, o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze.

Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca Sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care a vrut să-l oblige să mănânce.

Însă Sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca și cel ce le-a trimis, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind singurul Stăpân și Domn.

Auzind acestea, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuțit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credința și darul lui Dumnezeu.

Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios (Buzăul de azi).

Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoșați de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pe Sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, spunându-le:

Împliniți porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu. Iată, în față stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii). Care așteaptă să ia sufletul meu și să-l ducă în lăcașul slavei lui Dumnezeu!

Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn foarte greu, și așa l-au aruncat în apă.

Astfel s-a săvârșit din această viață, prin lemn și prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani.

După ce l-au înecat, ucigașii i-au scos afară din apă trupul, pe care însă l-au lăsat neîngropat, și au plecat.

Trupul său a fost găsit nevătămat de frații creștini și îngropat cu cinstea cuvenită, într-un loc tainic, știut numai de ei.

 

Moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău


 

Moaștele Sfântului Sava de la Buzău au fost luate în cele din urmă de preotul Sansala și trimise la sud de Dunăre, episcopului Ascholius.

La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciția Mică, Iulius Soarnus, a trimis bărbați vrednici de încredere pentru a ridica moaștele Sfântului Sava și a le duce în Cezareea Capadociei.

Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea neprețiosului dar, mulțumind totodată pentru ajutorul acordat.

Aceste sfinte moaște au fost însoțite și de o scrisoare a episcopului Bretanion al Tomisului de la acea dată, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.

Totodată, o altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare sugerează faptul că Bretanion este cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.

Numindu-l pe destinatarul acestei epistole theosevis (pios în grecește, termen rezervat clerului, mai ales episcopilor), Sf. Vasile îi scrie :

Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu moaștele un martir care a înflorit de curând pe un pământ barbar (Goția) care este învecinat cu al vostru (Dobrogea).

Din păcate însă, nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale episcopului Bretanion către Sfântul Vasile cel Mare, pentru a exista o confirmare a faptului că episcopul Bretanion al Tomisului este într-adevăr cel care a scris actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 - 372) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proslăvirea ca sfânt


 

La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a făcut cea de a treia canonizare din istoria sa, după cele făcute în 1517 și în 1955-56.

Alături de sfinții români a trecut în calendar și sfinți din alte neamuri care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre, între care și Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, zis Gotul, prăznuit în fiecare an la 12 aprilie.

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 - 372) - foto preluat de pe  doxologia.ro

Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău

Glasul al 3-lea:

Purtătorule de chinuri Sfinte Mucenice Sava, cel ce în apă ai fost omorât de către goţii păgâni, roagă pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

Glasul al 4-lea:

Astăzi, duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să serbăm pomenirea cea de peste an a luptelor Mucenicului Sava! Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bine primit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău

Glasul al 3-lea:

Fecioara astăzi…

Urcând astăzi de pe pământ la cele cerești, sfințite nevoitorule, de la Hristos te-ai încununat și îngerii cu bucurie te-au primit, iar noi, acum, cu laude te cinstim că mijlocești de-a pururea, Sfinte Sava, pentru țara și poporul tău.

Acatistul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Sava de la Buzău si pe: ro.wikipedia.org; basilica.rodoxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium († 304)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium († 304)


 

Sfântul Mucenic Irineu a fost episcop în Cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.

Pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată la ordinul împăratului Dioclețian, mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit și martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 aprilie, ziua în care și-a dat viața pentru credința creștină și la 23 august, data la care este menționat de Menologiul imperial (secolul X).

Sf. Sfinţit Mc. Irineu, episcop de Sirmium (†304) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Sfinţit Mc. Irineu, episcop de Sirmium (†304) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața

Multe informații prețioase despre viața bisericească a primelor comunități creștine provin din așa-numitele “Acte martirice“, documente întocmite în limba latină după procesele intentate de către autoritățile romane împotriva celor ce au pătimit pentru credința lor.

Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium și că a fost judecat și condamnat la moarte de către Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferioară, în anul 304, pe baza edictelor împotriva creștinilor decretate de împăratul Dioclețian în anii 303 și 304.

Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) și era reședința Caesarului Galerius, ginerele lui Dioclețian.

Acea zonă geografică (din Serbia de acum) era locuită, în principal, de traci romanizați, iar religia creștină începuse să se răspândească într-un mod care îl îngrijora pe Galerius, un inamic declarat al creștinilor (majoritatea surselor istorice pun începerea marii persecuții pe seama lui Galerius, care era un anticreștin fanatic).

La ordinul expres al Caesarului Galerius, în provinciile dunărene (Illyricum și Pannonia Inferior), în care creștinii erau numeroși, au fost puse în aplicare edictele (decretele) imperiale de persecutare a creștinilor.

Printre creștinii arestați și aduși la judecată s-a numărat și Irineu, tânărul episcop al cetății Sirmium. Acesta era căsătorit și avea copii mici, întrucât pe atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriți – regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.

Pentru credința sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în fața guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creștin în acea perioadă: “fie își păstrează viața, ca păgân, fie va muri, ca alți creștini“.

La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, Irineu a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii.

Şi au venit cei apropiați lui, părinții, soția și copiii săi, care, văzând ce suferințe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului.

Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Iisus Hristos:

De cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el în fața Tatălui Meu, Care este în ceruri“.

Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumești pentru a-i face pe creștinii mai slabi să renunțe la credință pentru a-și salva viața, l-a mai ispitit o dată pe Irineu, folosindu-se de copiii acestuia.

I-a cerut să jertfească idolilor pentru acești copii, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reușit, astfel că Probus a dat sentința: să fie aruncat în râul Sava (un afluent al Dunării).

Singura dorință a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toți să cunoască “în ce fel s-au deprins creștinii să disprețuiască moartea, pentru credința lor în Dumnezeu“.

Conform “Actului martiric“, a fost adus la locul de osândă – podul Basent de peste râul Sava, de unde a înălțat următoarea rugăciune:

Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii sa primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău și pentru poporul Tău, care sporește în Biserica Ta din Sirmium. Îți cer și mă rog milostivirii Tale să mă primești și pe mine și să binevoiești a-i întări și pe aceștia în credința Ta“.

Apoi, a fost tăiat de ostași cu sabia și aruncat în râul Sava.

Se întâmplau acestea în ziua de 6 aprilie, anul 304.

Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima († 304)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima († 304)


 

Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima au viețuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum (oraș antic roman care se afla pe locul ocupat actualmente de Belgrad, capitala Serbiei), fiind de neam daco-romani [1]

Prăznuirea lor se face în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică pe 26 martie.

 

Mucenicia


 

Preotul Montanus și soția sa Maxima trăiau în localitatea Singidunum (Belgradul de astăzi).

Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanșat noi persecuții împotriva creștinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creștin, Montanus a fugit în orașul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitrovița), unde își avea atunci reședința cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-3011), ginerele lui Dioclețian.

La Sirmium, a fost prins și dus la judecată în fața lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses) [2].

Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creștin, preotul Montanus a confirmat că era creștin și preot din Singidunum.

Când guvernatorul i-a cerut să abjure și să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat.

Ca urmare, a fost supus la torturi.

Pentru a-l convinge să se lepede de credința sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului și Maxima, soția preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie și, pentru a-l cruța de chinuri pe soțul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe.

Dar, spre mirarea guvernatorului Probus și a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit la rândul ei că era creștină și a cerut să fie și ea supusă la chinuri, alături de soțul ei, pentru a se bucura și ea de cununa muceniciei pregătită soțului ei.

Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci și presbitera Maxima, însă nici ea, nici soțul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci și-au mărturisit mai departe credința creștină.

Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava.

Aflând sentința, Montanus și Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească și apoi să moară pentru numele Său.

La porunca guvernatorului, sfinților li s-a legat de gât câte o piatră mare și au fost aruncați în râu.

Potrivit altor surse, li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate în râu.

Însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioșii creștini le-au luat în ascuns și le-au îngropat cu cinste.

 

Sfinte Moaște


 

Potrivit unor relatări, moaștele Sf. Montanus și ale soției sale Maxima au fost ulterior transportate la Roma și îngropate în Catacombele Sf. Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804.

Printre Sfintele Moaște găsite acolo se găseau și cele ale Sf. Maxima, care se păstraseră în chip minunat.

Moaștele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sf. Laurențiu) din Roma, aparținând ordinului Clariselor.

De acolo, moaștele Sf. Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost așezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii).

Pretutindeni pe unde au călătorit, moaștele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toți cei care i s-au rugat sfintei cu credință. [3]

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Cinstirea


 

În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) poartă hramul Sf. Montanus și Maxima.

Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi îi are și ea drept ocrotitori pe Sfinții Montanus și Maxima.

Aceștia sunt și ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reședința la Vârșeț (Serbia).

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima

Glasul al 4-lea:

Pe cei ce cu vrednicie au slujit Biserica mântuitoare şi n-au voit să se închine idolilor, să-i cinstim cu cuviinţă cerându-le a mijloci la Stăpânul tuturor să ne mântu­iască de orice patimă idolească.

Glasul al 4-lea:

Biserica Domnului cu vrednicie slujind, Montanus și Maxima, cu vitejie au stat în fața tiranului, moartea mucenicească împreună primind-o și dimpreună astăzi s-au mutat la viață, la veșnicele lăcașuri, cu Hristos veselindu-se.

Condacul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima

Glasul al 3-lea

Pătimitori neînfricaţi pentru Domnul Iisus, Sfinte Părinte Montanus şi Preacintită Presbiteră Maxima, rugaţi-vă Tatălui Ceresc să întărească turma cea dreptcredincioasă, ca întru unire să preamărească Viaţa Cea fără de sfârşit.

 

Note


 

1 - Teoria acceptată în Biserica Ortodoxă Română a originii daco-romane a Sf. Montanus și Maxima a fost lansată de prof. Nicolae M. Popescu, care a reconstituit actul martiric al Sf. Montanus pe baza martirologiilor latine în care se găseau informații despre viețile acestora și după modelul Actului martiric al Sf. Irineu de Sirmium, în Preoți de mir adormiți în Domnul, „Viața Sfântului Montanus presviterul din Singidunum”, București, 1942, pp. 6-10.

Acesta apreciază că Sf. Montanus și Maxima erau de origine daco-romană pe considerentul că în perioada respectivă provincia Pannonia Inferior ar fi fost locuită de o populație daco-romană, însă nu există dovezi clare în acest sens. Sf. Montanus este considerat a fi primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române.

2 - Actele procesului au fost înregistrate într-un proces-verbal și depuse, probabil, în arhiva tribunalului. Actele s-au pierdut, însă unele informații transcrise după acestea s-au păstrat în unele martirologii latine.

3 - St. Maxima of Singidunum, and her priest-husband, St. Montanus

 

Viața Sfinților Mucenici Montanus preotul și a soției sale, Maxima


 

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) - foto preluat de pe basilica.ro

Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Edictele de persecutare a creștinilor, de la începutul veacului al IV-lea, prevedeau dărâmarea locașurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărților sfinte și distrugerea arhivelor, pierderea averii și funcțiilor de stat pe care le deținuseră credincioșii, exilul și pedepsirea aspră a clericilor care nu apostaziază de la credința în Hristos.

Al patrulea edict de persecuție, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era și mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creștinismului până la nimicirea lui totală.

Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare strictețe în părțile răsăritene și în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Dioclețian, cu reședința la Nicomidia, în provincia Bitinia, și ginerele său, Galeriu, care-și avea reședința la Sirmium (azi Mitrovița, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea numeroși creștini și clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănțuită de către cei doi împărați.

Măsurile de persecuție ale celor patru edicte s-au aplicat și în cetatea Singidunum (azi Belgrad), așezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoșii noștri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credința în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus și soția sa, Maxima.

Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetății Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, și-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reședința prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii și l-au adus în fața lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.

Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numește, dacă este creștin și ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creștin și preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum.

Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraților și să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «-Cine cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «-Împărații prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte și schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credința sa creștină: «-Eu am primit învățătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La amenințarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «-Mă bucur dacă ai să faci așa ceva, ca să mă aflu și eu părtaș la Patimile Domnului meu, Iisus Hristos».

Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât; și pe când îl schingiuiau cu cruzime, el îl întrebă: «- Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?». Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit».

Atunci Probus, văzând tăria și îndelunga răbdare a desăvârșitului preot, a chemat pe Maxima, soția acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioșa de chinurile soțului ei și-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie și ea dusă la munci, ca să se facă părtașă la Patimile Mântuitorului.

Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul glăsui tulburat: «- Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!». Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «-Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți» (I Cor. 1,27).

Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit și mai rău. Dar acesta a consimțit: «- Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea și stăruința Preotului Montanus și a soției sale, Maxima preoteasa, în credința Domnului și Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «- Poruncesc ca Montanus și Maxima să fie aruncați în râu, fiindcă s-au arătat nesupuși poruncilor împărătești».

Iar fericitul Montanus și soția sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca și cum ar fi primit un dar neprețuit, slăviră pe Dumnezeu: «- Mulțumim Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare și ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veșnică».

Și pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, și le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu ridicându-și mâinile către cer s-a rugat și mai fierbinte: «-Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană».

Astfel, nelegiuiții înecară în râul Sava pe cei doi neînfricați fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaștele lor preacinstite. Iar credincioșii, întru ascuns, le ridicară și păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe niște odoare de mare preț.

În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soția sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Dioclețian și a cârmuitorului Probus, împărățind în veci Domnul Iisus Hristos.

Pomenirea acestora cu laude se face, după rânduiala creștină, în ziua trecerii lor în lumea drepților (Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, Viața Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, în Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942, p. 6-10 ; Pr. prof. I. Rămureanu, Martiriul Sfântului Montanus prezviterul din Singidunum, un preot daco-român, cu bogată bibliografie, în Actele martirice, București, 1982, p. 184-189).

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 141-143 Sfântul Montanus, preotul și soția sa, Maxima.

 

cititi mai mult despre Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima si pe: basilica.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961)

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: doxologia.roziarullumina.ro

 

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961)


 

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction s-a născut în 16 mai 1898, într-o familie de învățători din Cristian, județul Brașov, și s-a format ca teolog la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov și la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu.

A devenit doctor în Teologie al Universității din Cernăuți.

În 17 februarie 1927, a fost hirotonit preot de către Episcopul Nicolae Ivan, care l-a numit profesor la Academia Teologică din Cluj-Napoca.

Ulterior, a fost și rector al instituției.

În timpul ocupației horthyste, a rămas în Cluj, asigurând împreună cu episcopul Nicolae Colan un nucleu de rezistență românească și ortodoxă.

Cu toate împotrivirile autorităților comuniste de după 1948, episcopul Nicolae Colan l-a menținut pe Sfântul Liviu Galaction la conducerea noului institut teologic, până la desființarea din 1952.

Încercările sale de a-i forma pe studenții teologi pentru a putea răspunde la greutățile impuse de autoritățile statului au atras atenția organelor de Securitate care îl urmăreau permanent, arestându-l în 1952 și supunându-l la presiuni pentru a-și înceta activitatea.

A fost repartizat la o parohie din Bistrița, de această dată aplecându-se asupra catehizării copiilor.

În 1958, a fost numit vicar administrativ de către Episcopul Teofil Herineanu, care avea un proiect de relansare a catehizării în Eparhia Clujului.

Sfântul Liviu Galaction a întocmit o programă pentru catehizarea copiilor și adulților, programă care l-a adus în atenția Securității.

A fost anchetat, iar în 1959 condamnat la opt ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost închis în penitenciarele Aiud și Gherla.

A murit în 8 martie 1961, la Aiud, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus de regimul comunist.

 

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction Munteanu, slujitor al Cuvântului


 

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 - 1961) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Un articol de: Pr. lect. univ. dr. Răzvan Perșa – 07 Martie 2025 – preluat de pe ziarullumina.ro

Prin Hotărârea sinodală nr. 4.081 din 23 iulie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus ca, din rândul preoților, duhovnicilor și mărturisitorilor din perioada comunistă, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de patriarhat în anul 2025, Biserica Ortodoxă Română să-l canonizeze și pe preotul Liviu Galaction Munteanu, profesor al Academiei Teologice din Cluj și vicar administrativ al Eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului.
La data de 14 iulie 2024, prin Hotărârea sinodală nr. 6.960/2024, s-a aprobat canonizarea Părintelui Liviu Galaction Munteanu cu titulatura „Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj”. Această canonizare a avut loc la data de 4 februarie 2025, împreună cu alți 15 mari duhovnici și mărturisitori ai Ortodoxiei din vremea regimului comunist din România.

În acest sens, a fost necesară o documentare amplă cu privire la viața, opera, activitatea, detenția și moartea Părintelui Liviu Galaction Munteanu, un sfânt prea puțin cunoscut pentru credincioșii orto­docși de astăzi, mai ales pentru ge­ne­rația tânără. De aceea este important să ne întrebăm: de ce este necesară studierea temeinică a vieții acestor martiri și slujitori ai Cuvântului pentru zilele noastre? Cum ar trebui să abordăm aceste vieți ale sfinților, având în vedere multitudinea de documente, mărturii și arhive rămase, dar și a unor acuzații care li se aduc?

În vastul peisaj al aghiografiei și istoriografiei românești, în special al celei bisericești, biografiile clericilor, care au avut un rol semnificativ în perioadele de încercare ale istoriei Bisericii Ortodoxe, ocupă un loc de netăgăduit. Cercetarea vieții și martirajului Părintelui Liviu Galaction Munteanu se impune nu numai ca o necesitate documentară în procesul de canonizare, ci ca o datorie teologică și spirituală a Bisericii Ortodoxe Române față de o persoană care reprezintă, fără nici o îndoială, fundamentul vieții intelectuale, spirituale și duhov­nicești a învăță­mân­tului teologic clujean și nu numai.

Născut la data de 16 mai 1898, în comuna Cristian, județul Brașov, și provenind dintr-o familie cu tradiție în educație, tatăl său, Nicolae Munteanu, fiind învățător în Cristian, tânărul Liviu Galaction a beneficiat de o formare inițială solidă, influen­țată de contextul multicultural al comunei și de modelele educaționale ale părinților și bunicilor săi. După finalizarea ciclului primar de învățământ în comuna natală, anii petrecuți la Gimnaziul grec-ortodox român din Brașov (1908-1917) și la Institutul Seminarial Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1917-1920), precum și studiile universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți (1920-1922), unde a obținut și doctoratul în teologie (1923) au fost definitorii pentru formarea teologică a lui Liviu Galaction Munteanu.

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 - 1961) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Activitatea sa academică a fost influențată de personalități teologice ale vremii, iar legăturile cu colegii săi au contribuit la crearea unor relații de prietenie pe termen lung, cum a fost lunga sa prietenie cu Gheorghe Stănescu, viitorul profesor de Istorie bisericească universală, sau cu Nicolae Colan, viitorul Episcop al Clujului și Mitropolit al Ardealului. Însă perioada cu adevărat importantă pentru biografia sa este legată de regimurile totalitare instaurate în România.

Cercetarea vieții Sfântului Liviu Galaction, mai ales în timpul acestor regimuri, nu ar trebui să elogieze viața și martirajul unuia dintre cei mai remarcabili teologi și preoți ai teologiei transilvănene – acestea se impun prin modul în care Părintele Liviu Galaction Munteanu a trăit și a murit pentru cauza și idealul Bisericii -, ci ar trebui să servească drept un mijloc esențial de conservare a memoriei colective în contextul represiunii totalitare și un model sau o paradigmă pentru noi, cei care nu am trăit acele vremuri de opresiune și care avem nevoie de asemenea modele de verticalitate și mărturisire. De asemenea, cercetarea vieții sale trebuie să constituie o abordare esențială și nealterată a biografiei, prezentând viața și martirajul Părintelui Liviu Galaction Munteanu într-un mod care nu permite cosmetizarea sau simplificarea complexității umane a pătimirii sau portretizarea acesteia într-un șablon specific martiriologiilor bizantine târzii. De aceea, trebuie să abordăm viața Părintelui Liviu Galaction prin fidelitatea față de realitățile crude și adesea dureroase ale existenței în diferite perioade de opresiune a Bisericii, reflectând în mod autentic atât virtuțile, cât și vulnerabilitățile umane ale epocii. Acest tip de cercetare a unei aghiografii trebuie, de asemenea, să ilustreze cum, în ciuda imperfecțiunilor și a neajunsurilor umane, sociale, economice și politice, personalitățile de marcă ale Bisericii pot atinge înălțimi remarcabile ale sacrificiului și dedicării pentru misiunea Bisericii.

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 - 1961) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu, a cărui viețuire se întrepătrunde cu perioadele cele mai întunecate ale secolului al XX-lea din România, reprezintă un exemplu al rezistenței duhovnicești în fața dușmanilor exteriori și interiori ai Bisericii.

În timpul dictaturii lui Carol al II-lea, învățământul teologic a suferit „raționalizări” semnificative, precum cele cauzate de legislația din anul 1938, ceea ce a afectat modul în care teologia era predată și practicată în România. Aceasta a impus restricții și a modificat dinamica vieții religioase, context în care Părintele Liviu Galaction Munteanu, ca rector al Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj (1937-1940), a fost nevoit să adapteze activitatea academică, educativă și pastorală a instituției. Biografia sa captează aceste schimbări, arătând modul în care a răspuns provocărilor academice și administrative impuse de regim și cum și-a dedicat viața slujirii Bisericii și pregătirii viitorilor clerici într-o perioadă cu mari schimbări economice și politice.

Perioada ocupației horthyste a Clujului aduce în discuție un alt aspect crucial al mărturisirii Părintelui Liviu Galaction Munteanu, care fusese ales rector al Academiei Teologice din Cluj pentru un nou mandat (1940-1943). În ciuda presiunilor și pericolului constant, el a ales să rămână în Cluj, cu toate că doi dintre copiii săi au părăsit Ardealul ocupat, refugiindu-se la Sibiu, refuzând să părăsească în vreme de criză orașul, comunitatea sa academică, dar și pe Episcopul Nicolae Colan, singurul ierarh ortodox român din Transilvania cedată. Această decizie a evidențiat angajamentul său față de principiile sale și față de teologia clujeană, pe care, în cele din urmă, a încercat să o salveze de la dispariție.

Preotul Liviu Galaction Munteanu împreună cu Episcopul Nicolae Colan la o sfințire de biserică - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Preotul Liviu Galaction Munteanu împreună cu Episcopul Nicolae Colan la o sfințire de biserică – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Mai departe, sub dictatura comunistă, Părintele Liviu Galaction, ca rector al Institutului (1948-1952), a întâmpinat probabil cele mai dure încercări, de la desființarea Institutului Teologic de grad universitar din Cluj (1952), la expulzarea la Bistrița (1952-1958) și urmărirea zilnică a activității sale, până la condamnarea, detenția și moartea brutală în închisoarea de la Aiud, pentru răspândirea unei programe analitice pentru catehizare (1958), care făcea parte, în cele din urmă, din misiunea fundamentală de propovăduire a Cuvântului de către Biserica Ortodoxă Română.

După cum se poate constata din documentele vremii, preotul Liviu Galaction Munteanu nu a fost un martir al Bisericii doar din pricina unei neșanse de a nu fi supraviețuit în închisoare, ci martirajul său se constată prin educația, felul de a fi, de a viețui și de a se raporta la Adevăr, până la moartea martirică în închisoarea din Aiud. Întreaga sa viață reprezintă un testament al credinței neclintite și al rezisten­ței împotriva opresiunii de multe feluri.

Chiar și ofițerul de Securitate, văzând atitudinea sa în fața condamnării sau chiar a morții, scrie în raportul său următoarele despre Părintele Liviu Galaction Munteanu:

Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea și vrea să fie până la urmă credincios jurământului său față de Biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească), la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la Patriarhie, care tot pentru Biserică au fost arestați. Arată că numele acestora, cât și al său, va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat

(Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 2704, Vol. 1, ff. 62-64)

 

Părintele Liviu Galaction Munteanu – Mărturisitor în temnițele comuniste


 

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 - 1961) - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu (1898 – 1961) – foto preluat de pe doxologia.ro

Protosinghelul Grigorie Benea

articol preluat de pe doxologia.ro

Părintele Liviu Galaction Munteanu s-a născut în ziua de 16 mai a anului 1898, în localitatea Cristian (județul Brașov), în familia învățătorilor Nicolae și Maria (născută Bârsan). Provenind dintr-o veche familie de luptători pentru drepturile românilor (străbunicul său luptase în revoluția din 1821 alături de Tudor Vladimirescu, refugiindu-se în Ardeal după eșuarea ei, bunicul său „luptase pentru ridicarea materială a românilor”, iar tatăl său întemeiase prima școală românească din Cristian), părintele Liviu Galaction avea să ducă mai departe vrednica moștenire a familiei sale. A urmat școala primară în satul natal, apoi Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1909-1917), înscriindu-se la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu. Tânăr student în anul II, este pe punctul de a părăsi studiile teologice pentru a se reprofila spre silvicultură, dragostea puternică pentru natură fiind, de altfel, o trăsătură ce l-a caracterizat întreaga viață. Intervenția viitorului Mitropolit Nicolae Bălan (pe atunci profesor la Institut) se va dovedi decisivă, părintele hotărând în urma unei discuții cu el să se dedice definitiv slujirii lui Dumnezeu. A absolvit Institutul în anul 1920, înscriindu-se apoi la studii doctorale în cadrul Facultății de Teologie din Cernăuți. În anul 1924 obține titlul de doctor.

Cu un an înainte, în 1923, s-a căsătorit cu Silvia Popa, împreună cu care au avut trei copii: Didina (moartă într-un accident tragic, în anul 1948, în timpul unei drumeții în munți, eveniment ce-l va marca profund), Sergiu (absolvent al Facultății de Medicină) și Lia. Odată cu înființarea Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj, în 1924, mai multe posturi de profesori au fost scoase la concurs, condiția înscrierii fiind deținerea titlului de doctor în teologie. Tânărul Liviu Galaction participă și câștigă postul de profesor de Isagogie, Exegeză și Arheologie Biblică. Își va lega aproape întreaga activitate didactică de Academia Teologică din Cluj (devenită în 1948 Institut Teologic de grad universitar): în septembrie 1924 a fost numit profesor de studii biblice pentru catedrele de Vechiul și Noul Testament, secretar al Institutului, apoi duhovnic între 1926-1928 și rector între 1937-1943 și 1946-1952 (până la desființarea Institutului de către autoritățile comuniste). În toată această perioadă a publicat intens, scriind o multitudine de articole, studii și cărți mai ales în domeniile sale de specialitate (Vechiul și Noul Testament).

Apreciind aptitudinile sale deosebite, Episcopul Nicolae Ivan l-a hirotonit diacon în martie 1925 și preot în februarie 1927. La 5 noiembrie 1933, cu ocazia sfințirii Catedralei Ortodoxe din Cluj, a fost hirotesit iconom stavrofor.

Începând cu anul 1924 a făcut parte din Asociația „Credința Ortodoxă” a studenților de la Academia Teologică din Cluj, lucru ce avea să-i fie imputat – în mod destul de neașteptat chiar și pentru justiția comunistă – în cadrul anchetelor de mai târziu. În 22 noiembrie 1939, când regele Carol al II-lea a desființat toate asociațiile studențești și le-a transformat în Cohorta Frontului Național Studențesc, părintele a depus jurământul în calitate de comandant al acestei Cohorte – secțiunea Teologie, divizia Cluj.

Între anii 1934-1944 a fost secretar și redactor al revistei Viața Ilustrată, editată de Episcopia Clujului, publicând o multitudine de articole religioase și culturale, dintre care unele cu pronunțat caracter apologetic anti-comunist și anti-sovietic. A mai publicat și în alte periodice ale vremii. Cităm, de pildă din articolul „Creștinismul ca temelie a vieții sociale”, apărut în revista Renașterea a episcopiei Clujului în ianuarie 1938, cuvinte mai actuale ca niciodată: „Oare poate crede cineva că legătura magică dintre oameni se poate găsi în vreuna din ideologiile sociale, ieșite din nebuneasca încercare de a destrăma tot ceea ce a creat creștinismul până acum? Înșelăciune. La ce rezultate au ajuns socialismul, comunismul, marxismul, bolșevismul? Întronat-au altruismul în lume, sfărâmat-au distanța dintre clase sociale, dintre oameni? Dimpotrivă. [...] Cei mai fanatici propagandiști ai acestor ideologii nu sunt decât niște abili mânuitori ai cuvântului ademenitor, niște vânători după puterea de stăpânire, de încătușare a libertății individuale. Ajunși în fruntea piramidei, societatea pentru ei este o turmă inconștientă bună de mânat cu biciul. Orice drept oprimat, orice părere înghețată pe buze. Da, realizează o legătură în societate, este legătura durerii, a suferinței fără glas, a morții brutale care pândește la fiecare pas. Toate aceste -isme nu pot avea credit, cuvântul lor – opiu amețitor, plin de dezamăgiri”. Inutil să spunem că astfel de cuvinte au constituit unul dintre punctele centrale pentru care părintele a fost nu doar arestat și anchetat, ci și urmărit intens de Securitate, odată cu ajungerea comuniștilor la putere. Prin prisma lor, autoritatea politică avea să se raporteze până la sfârșit la părintele Liviu Galaction ca la un dușman înverșunat, fie că acesta se manifesta public sau nu. Trebuie să menționăm aici că, pentru Securitate, acuzațiile de anti-comunism, anti-materialism și anti-semitism sunt puse aproape constant în „aceeași oală”. Părintele Liviu Galaction va sancționa acest lucru la anchetă, asumându-și deschis acuzația de anti-comunism, însă niciodată pe cea de anti-semitism. „Î: Precizează dacă înainte de 23 august ai scris și publicat articole cu caracter anticomunist, antimaterialist și împotriva evreilor? R: Nu am scris și publicat niciun articol în care să fiu împotriva evreilor. Recunosc faptul că înainte de 23 august 1944 am scris articole care au avut conținut anticomunist și antimaterialist”. Trebuie spus aici că părintele nu a făcut niciodată politică partinică, lucru afirmat de el răspicat inclusiv în cadrul anchetelor de mai târziu. Astfel, nici măcar Securitatea, maestră la așa ceva, nu i-a putut atribui sau nu l-a putut forța să recunoască vreo afiliație politică, toate fișele sale menționând explicit acest lucru.

Odată cu cedarea Ardealului de Nord, părintele alege să rămână la Cluj alături de Episcopul Nicolae Colan, deși familia lui se refugiază în România. Va deveni, astfel, unul din oamenii de nădejde ai episcopului clujean în acele vremuri de mare cumpănă, rămânând astfel până la sfârșitul vieții sale. Acest lucru va constitui, la rândul lui, un alt motiv de suspiciune în ochii Securității de mai târziu: „Este omul cel mai de încredere al Episcopului Nicolae Colan,” găsim scris într-o caracterizare. Merită să menționăm că lucrările sale cele mai importante sunt publicate în perioada stăpânirii horthyste, probabil ca o încercare a părintelui de a întări cultura românească aflată sub asediul ocupației străine. Este vorba mai ales de cărți de popularizare adresate credincioșilor de rând și reunite în colecția „Cărțile vieții”, ca de pildă Viața Mântuitorului Hristos povestită pe înțelesul tuturor (1941), Viața Sfântului Apostol Pavel (1942), Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (1943), Viața Sfântului Apostol Petru (1944) și altele. Tot din această perioadă se păstrează mărturia fiicei părintelui, care vorbește despre încercările tatălui său de a-i ajuta nu doar pe românii aflați sub stăpânire horthystă, ci și pe evreii amenințați cu exterminarea: „Știu că tata a contribuit la înscrierea în Academia Teologică a trei tineri evrei și, în acest fel, la trecerea lor peste graniță, până la Sibiu, scăpându-i de la deportare și de la o moarte aproape sigură”.

Eliberarea Ardealului nu face altceva decât să înlocuiască o ocupație cu alta, mai perfidă și mai periculoasă. Continuăm mărturia fiicei părintelui: „În 1944, la înaintarea trupelor sovietice pe frontul de apus, casa ne-a fost temporar ocupată și folosită întâi ca secție de chirurgie, apoi cantină a trupelor rusești, perioade în care, în vâltoarea războiului, o parte a lucrurilor din casă ne-a fost efectiv spulberată”. În aceste vremuri grele, conștiinciozitatea și hărnicia părintelui se vor dovedi salvatoare, dragostea sa de natură fiind canalizată spre grădinărit, care devenise o necesitate pentru supraviețuire: „Viața sa era de o rigoare extraordinară, bine drămuită între familie, catedră și hobby-ul său, devenit atunci necesitate, grădinăritul și pomicultura. Studia, scria mult, își pregătea cu temei cursurile, lucrările, predicile, conferințele”.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, crucea părintelui Liviu Galaction devine cu atât mai grea, pentru că va trebui să găsească un mod de trai sub un regim pe care-l detesta, îl considera ilegitim și împotriva căruia scrisese vehement. Din informațiile pe care le avem, vedem că părintele a înțeles cu deplină luciditate urgia ce se abătea asupra țării, cât și faptul că, pentru a ieși la liman, Biserica va fi nevoită să se adapteze unei situații imposibile, care presupunea atât asumarea curajului mărturisirii, cât și precauția și discernământul necesare supraviețuirii sub un regim ostil. Experiența vieții sub stăpânire maghiară desigur că îi va fi fost de folos în acest sens.

Semnul văzut al persecuției religioase ce se prefigura vine în anul 1948, când religia este scoasă în afara școlii, academiile teologice sunt desființate, iar Academia Teologică din Cluj este înlocuită de Institutul Teologic cu grad universitar. În calitate de rector, părintele Liviu Galaction va duce o luptă acerbă pentru salvarea tradiției universitare teologice clujene. Pe de o parte, grija sa se va îndrepta asupra profesorilor, pe care va încerca să-i fidelizeze și să-i solidarizeze în fața încercărilor noii Securități de semănare a discordiei și suspiciunii. Totodată, îi va îndemna pe profesori să se poarte cu multă atenție, pentru a nu provoca autoritățile politice, sfătuindu-i: „să-și scrie cursurile, să nu vorbească nimic decât ceea ce au scris, pentru a avea întotdeauna act justificativ [...] și a nu aduce prejudicii Institutului”. Tot din această strategie de a adormi vigilența Securității face parte și înscrierea sa, în anul 1948, în Frontul Plugarilor, alături de mai mulți profesori de la Teologie. Strategia nu va da însă roadele scontate. Pe de o parte, „antenele” organelor erau prea bine puse la punct: „De la instaurarea regimului de democrație populară în țara noastră, Munteanu Liviu a refuzat orice colaborare cu regimul sub pretextul că nu a făcut niciodată politică. În anul 1948 [...] a intrat în Frontul Plugarilor, unde însă nu a depus niciun fel de activitate”. Pe de altă parte, însăși firea demnă și neduplicitară a părintelui îl va „trăda” repede: într-o ședință de lucru va intra în conflict deschis cu însuși conducătorul organizației, pe nume Balomiri, neputând să se abțină de la a combate acuzele pe care acesta le aducea Mitropolitului Andrei Șaguna. Ca urmare a acestei polemici, va înceta complet activitatea în cadrul Frontului. Astfel, încercarea sa de a evita vizorul Securității a avut prea puțin succes, părintele fiind receptat drept unul dintre exponenții principali ai rezistenței anti-comuniste clujene: „Are o atitudine dușmănoasă față de regimul actual. El este centrul reacțiunii care există la Teologie. Nu s-a observat însă până în prezent vreo manifestare fățișă contra regimului. Caută să se abțină de la orice fel de manifestații contra regimului democratic, fiind foarte prudent”. De altfel, paranoia organelor de Securitate era de așa natură, încât până și faptul că în cuvântările sale folosea expresii ca „lupta neamului românesc” sau „Biserica neamului românesc” constituia pentru regim o modalitate de răspândire a „otravei naționaliste”.

Însă, pe lângă profesori, desigur că grija sa s-a îndreptat mai ales asupra tinerilor studenți teologi, viitorii slujitori ai Bisericii. În acest sens, părintele Liviu Galaction a încercat pe cât i-a stat în putință să-i pregătească pentru desfășurarea misiunii preoțești în contextul unor vremuri tulburi și adverse, punându-le înainte rolul decisiv pe care îl aveau în păstrarea ființei creștine a poporului român. „Mai ales în împrejurările de azi”, spune el într-un discurs ținut pe 6 decembrie 1950, „Teologia trebuie să fie conștientă de marele rol pe care trebuie să-l joace în viața neamului românesc. Niciodată în trecutul nostru Biserica nu a fost la așa de mare răspântie de drumuri”. În cuvântările sale adresate studenților, părintele nu va înțelege să facă rabat față de linia de mărturisire a credinței, chiar dacă aceasta a însemnat acutizarea graduală a conflictului dintre el și regim. Un punct de maximă tensiune al acestui conflict îl constituie un discurs pe care părintele Liviu Galaction l-a ținut studenților la începutul anului 1952, atunci când și-a dat seama că Securitatea duce eforturi intense de infiltrare a Institutului Teologic. „În institutul nostru se găsesc 3 grupuri de studenți teologi: prima grupă și aceștia sunt cei mai puțini, sunt studenți serioși, adevărați preoți de mâine în care putem conta. [...] A treia grupă și aceștia sunt cei mai periculoși, sunt uneltele „Securității” care, în calitate de informatori, duc toate știrile care pot duce la desființarea noastră ca institut. Noi trebuie să descoperim pe acești studenți și să-i îndepărtăm, or acest lucru îl putem face dacă toți îmi veți fi în jurul meu și îmi veți da concursul. Până atunci, fiecare să fiți atenți ce vorbiți și în special să fiți solidari. Solidaritatea noastră va fi singurul lucru care ne va menține”. Această informație a pus pe jar autoritățile, fiind necesară intervenția Direcțiunii Generale a Securității înseși, care ceartă organele de la Cluj pentru că lăsaseră ca munca lor să fie deconspirată. Pentru a lua măsuri împotriva acuzației de infiltrare a Teologiei, s-a hotărât „crearea a încă unui informator calificat din rândul profesorilor și a doi informatori din rândul studenților”.

Trebuie spus aici că, din dosarul părintelui, se poate constata disprețul pe care îl avea față de informatori, perspicacitatea în a-i depista și chiar o anumită tendință de a-i confrunta deschis în privința colaborării lor cu poliția politică. Unele momente găsite în dosare sunt de un tragi-comic demn de romanele polițiste, de pildă când părintele îi pune înainte unuia dintre informatorii săi „principali” faptul că știe că multe dintre acțiunile Securității împotriva lui sunt cauzate de notele acestuia. „Munteanu a afirmat față de [sursă] că are o persoană sus pusă la Minister care i-a comunicat că acesta [sursa] l-ar săpa pe el [...], făcând rapoarte că ar fi scris articole anticomuniste în Viața ilustrată. [Sursa] a negat acest lucru, cerându-i admiterea prestării jurământului, singura formă de convingere. Atunci Munteanu și-a cerut scuze și a spus că nu este nevoie, ci probabil din altă parte îi vin atacurile”. Considerăm că este de prisos să comentăm cinismul situației, cu atât mai mult cu cât informatorul se conspiră pe el însuși chiar în nota informativă.

Dosarul dedicat anului 1952 relevă eforturile supraomenești duse de părintele Liviu Galaction (împreună cu episcopul Nicolae Colan) pentru a salva Institutul Teologic de la desființare, prin dese drumuri la București și intervenții la toate forurile competente. Pe lângă dușmanii din afară, părintele avea, cum am văzut, și o multitudine de dușmani dinăuntru, care subminau toate eforturile sale. Cu toate acestea, părintele a luptat eroic, mobilizându-i pe studenți ca să strângă fonduri pentru finanțarea Institutului (în gravă criză economică în urma reformei monetare din 1952) și crezând până la capăt ca va putea evita soarta tristă a închiderii Institutului. Mai multe note din acea perioadă redau dramatismul situației. În cuvântul său de sfârșit de an, pe 22 iunie 1952, rectorul spunea: „Institutul Teologic Ortodox a fost contopit cu acela de la Sibiu, neștiindu-se unde va funcționa, la Cluj sau la Sibiu, și a încurajat pe studenți, asigurându-i că toți vor fi repartizați la celelalte institute din țară, Sibiu sau București, așa că vor avea putința să-și continue studiile”. Încă se credea că institutele vor fi contopite, existând șansa ca activitatea să poată fi continuată la Cluj. Realitatea dură avea să iasă la iveală peste doar patru zile, pe 26 iunie, la sinodul mitropolitan de la Sibiu: „Deși în Sinod[ul B.O.R.] s-a discutat că se contopesc cele două institute, Bălan Nicolae a spus că Institutul din Cluj este pur și simplu desființat [.]. S-a iscat o discuție foarte vehementă, în urma căreia a vrut să ia cuvântul și Dr. Munteanu Liviu, dar i s-a făcut semn din partea celorlalți ca să tacă. Pe la orele 8 seara, Colan și Munteanu s-au ridicat, refuzând să mai participe la discuții și refuzând invitația la masă a Mitropolitului Bălan”.

Părintele Liviu Galaction Munteanu, deși rector și teolog de marcă, nu a fost mutat (spre deosebire de alți profesori de la Cluj) la Institutul Teologic de la Sibiu, exclusiv din cauza „atitudinii lui antidemocratice”. Pentru a fi sigură că o eventuală mutare a sa la Sibiu nu se va realiza, Securitatea chiar i-a înscenat – cu două zile înainte de desființarea Institutului – un proces legat de un aparat de radio pe care și l-ar fi însușit ilegal. Organele de Miliție l-au ridicat chiar în timpul unui examen, reținându-l pentru o zi, cu scopul evident de a-l intimida. Toate acestea au constituit o lovitură puternică pentru părintele Liviu Galaction, o notă menționând că „este foarte abătut și disperat”, „manifestându-se la tot pasul că a fost lovit grav”. Dezamăgirea lui era așa de mare, încât îl băteau chiar gânduri „de a se retrage complet din luptă”. Tot în această perioadă, își pierde peste noapte și casa personală, care a fost naționalizată și preluată ca locuință de un ofițer de armată. Despre aceasta găsim doar o notă vagă la dosar: „A continuat să-și manifeste ura față de regim, pentru că i s-a naționalizat casa proprietate și a fost scos din casă”.

Totuși, a depășit aceste momente grele și, „fiind susținut de episcopul Nicolae Colan”, a fost numit preot slujitor în parohia Bistrița II, „Sfinții Trei Ierarhi”, la 15 septembrie 1952. A rămas acolo vreme de șase ani, timp în care și-a continuat cu aceeași consecvență și dedicare activitatea de slujitor, dar și pe cea de mărturisitor și apologet al credinței în fața asaltului ateist-materialist. Astfel, o primă activitate a fost inițierea unui ciclu de predici, intitulat „Despre crearea omului și a lumii”, în care demonta cu argumente filosofice și științifice teoria evoluționistă. Notele referitoare la aceste predici abundă în dosarele de la Securitate: „După ce a fost mutat la Bistrița ne-a fost semnalat că a ținut mai multe conferințe la biserică, unde a combătut teoria științifică despre apariția și evoluția omului pe pământ, spunând și dând de înțeles că cele spuse de știință sunt minciuni, preamărind teoriile idealiste și mistice”. Desigur că un astfel de discurs, rostit pe față în biserică, a avut darul de a atrage interesul și admirația credincioșilor, care au început să participe la ele în număr tot mai mare („menționez că aceste predici au avut influență asupra credincioșilor întrucât numărul participanților a crescut progresiv”), dar și îngrijorarea organelor represive, care îl receptau pe părintele prin același filtru ideologic neschimbat: „ne-a fost semnalat că ar desfășura activitate ostilă prin îndemnarea credincioșilor de-a nu se supune diferitelor hotărâri ce se i-au [sic!] precum și propagarea misticismului în rândul populației din acest oraș”.

Pentru a contracara și supraveghea această activitate misionară, Securitatea a luat în mod evident măsurile de rigoare, recrutând mai mulți informatori din cercul apropiat al părintelui și stabilind un plan foarte bine pus la punct de măsuri împotriva lui. Doar pentru a ilustra modul de operare a instituției în cauză, o să dăm o notă care arată cum se realiza infiltrarea unui informator: „Va fi instruit informatorul Covaci Vasile, inf. calificat de a intra în anturajul preotului Munteanu L. prin o legendă bine studiată înpreună cu tov. șef al Raionul. Întrucât sa constatat că între preotul Munteanu și preotul G. V. din Bistrița există mari contradicții se va face o reclamație în numele lui G. V. adresată către raionul P.M.R. prin care va demasca pe Obectiv, care la urmă să fie perdută de către G. V., iear inf. să o găsească și cu care va merge la Munteanu arătândui acest lucru. Aceasta va fi făcută cu scopul de a apropiea pe inf. față de Obectiv [sic!]”.

În ciuda tuturor acestor măsuri, părintele își va vedea în continuare de treabă, e drept cu mai multă grijă decât în perioada activității sale la Cluj. O notă din această perioadă a unuia dintre informatorii recrutați îl prezintă într-o lumină pozitivă, preocupat exclusiv de probleme duhovnicești și evitând orice afirmații ce ar fi putut să fie interpretate în sens politic: „Este un om prudent, se ferește de orice conversație ce nu îi convine, preferă mai mult discuțiile biblice, în care este foarte stăpân. Stă mai mult acasă, scriind la o recenzie sau un tratat asupra noului testament, își are planificat în fiecare zi câte pagini să scrie și e de o voință mare. Seara obișnuiește să facă câte o plimbare de o oră. Este foarte pătruns de studiul său biblic, pe care îl aduce mereu în discuțiile ce le are”. Printre interesele sale și activitățile documentate de dosare era și educarea religioasă a tinerilor, cea care avea să-i aducă în puțin timp arestarea. Deși șederea la Bistrița a trăit-o ca pe un exil (familia îi rămăsese în Cluj și se întâlneau doar periodic), părintele aborda situația cu împăcare și liniște sufletească: „Timpul pe care îl stau acum la Bistrița este pentru mine o mare învățătură. Și voi putea răbda încă situația aceasta pentru că știu și eu că, după nori, vine și soare”.

Părintele se va întoarce la Cluj în contextul instalării episcopului Teofil Herineanu ca păstor al urbei ardelene (decembrie 1957) și a dorinței acestuia de a reînviora activitatea misionară și pastorală din Eparhia Clujului. În acest sens, episcopul se înconjoară de oameni energici și capabili, unul dintre ei fiind și părintele Liviu Galaction Munteanu. Pe 1 iunie 1958, acesta este numit vicar administrativ al episcopiei clujene, asumându-și noua responsabilitate cu dedicarea și seriozitatea ce-l caracterizau. Un loc central în planul de măsuri menite să îmbunătățească viața duhovnicească din eparhie era ocupat de educarea religioasă a tinerilor, pe care atât părintele Liviu Galaction, cât și episcopul Teofil, o considerau soluția pe termen lung pentru supraviețuirea Bisericii și contracararea politicii opresive a regimului ateu. În acest sens, pe 20 august 1958 este organizată o conferință cu protopopii eparhiei la care se discută, printre alte subiecte, și problema catehizării credincioșilor – tineri și adulți. Pentru a sistematiza activitatea la nivelul întregii eparhii, se hotărăște organizarea de ore speciale de cateheză în cadrul și perioada prevăzute de lege. Conform informațiilor din dosare și declarațiilor de la anchetă, unul din protopopi ar fi cerut un manual care să-i ajute în desfășurarea lucrării catehetice, la care episcopul Teofil l-a indicat expres pe părintele Liviu Galaction, spunând: „Avem omul cu știință care să vă pună la dispoziție acest material”. Grijii pe care un alt protopop a manifestat-o referitor la legalitatea demersului și la eventualele probleme ce ar fi putut apărea, episcopul i-a răspuns cu aceeași promptitudine: „Precum alte culte au dreptul să facă catehizație, și noi avem dreptul acesta”.

Ca urmare a celor hotărâte și a solicitării protopopilor, părintele Liviu Galaction îi cere părintelui Ioan Bunea, profesor la Seminarul Teologic Ortodox, să redacteze schematic un plan de cateheze atât pentru elevi (pe 3 cicluri de vârstă, pentru clasele I-VI), cât și pentru adulți. Pe baza Catehismului de la Sibiu și a Cărții de învățătură de la București, părintele Bunea redactează în câteva zile programa catehezelor pentru elevi (4 pagini, cuprinzând doar titlurile lecțiilor ce urmau a fi predate), iar peste încă o săptămână definitivează și programa catehezelor pentru adulți. Având materialul pregătit, părintele Liviu Galaction Munteanu trimite pe 3 septembrie 1958 o adresă tuturor protopopiatelor din eparhie, în care – pe lângă planul propriu-zis – dă și indicații pentru folosirea lui: „În adresă le făceam cunoscut că le trimitem «Programa analitică» a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul 1958/1959 și le ordonam să multiplice și să difuzeze pentru toți preoții din protopopiat de urgență această programă, pentru ca învățământul catehetic să se poată organiza și funcționa unitar în toate parohiile noastre. Preoții să fie îndrumați a-și face schița la toate lecțiile ținute. Lecțiile să se țină sâmbăta după masă ori duminecă înainte de Liturghie, la latitudinea preoților”.

Programa apucă să fie răspândită în doar 5 din cele 12 protopopiate, din cauza a două incidente aparent lipsite de importanță, ce s-au petrecut în protopopiatul Năsăud: preotul Cornel Briciu din Tăure a mers cu programa la directorul școlii din sat, cerându-i pe elevi pentru a face cateheză cu ei în curtea școlii, în timp ce preotul Dumitru Hanțiu din Romuli a mers cu ea la Sfatul Popular pentru a vedea cum poate fi pusă în aplicare. În contextul respectiv, fapta se va dovedi de o imprudență maximă (deși, evident, în mod nejustificat), stârnind reacția promptă și vehementă a organelor de Securitate. Intrate în alertă maximă (mai multe note vorbesc de „scandalul cu catehizarea”), acestea găsesc prilejul oportun nu numai de a doborî pe unul dintre oponenții vechi ai regimului, anume pe părintele Liviu Galaction, ci și de a acționa în forță pentru intimidarea Bisericii, dând o lecție exemplară oricăror preoți care ar mai fi cutezat să întreprindă acțiuni de educare religioasă a copiilor și tinerilor. Deși episcopia se sesizează și retrage imediat toate programele distribuite, încercând să prevină dezastrul, acesta nu mai poate fi evitat.

În ziua de 21 noiembrie, părintele Liviu Galaction a fost arestat, intrând în malaxorul dur și distrugător al anchetelor de la Securitate. Contactul dur cu organele de represiune poate fi cu ușurință remarcat până și din documentele acestei instituții, evident nu în mod direct, ci distins „printre rânduri”. Avem astfel o serie de „trei” prime interogatorii, în fapt unul singur despărțit formal în 3, pentru a da o aparență de „umanitate”, care se desfășoară pe parcursul întregii nopți dinspre 21 spre 22 noiembrie (primul, între orele 21.30 și 1.30 noaptea, cel de-al doilea între 1.30 și 7.30, iar cel de-al treilea între 8.45 și 10.00). Anchetat de locotenentul de securitate Constantin Murărețu, părintele descrie evenimentele legate de adoptarea programei de catehizare, exprimându-se simplu și demn (dincolo de limba de lemn impusă de anchetă), fără a adopta vreun ton de auto-demascare specific anchetelor. Declarațiile sale aproape dau impresia de a fi date „pentru posteritate”, respectiv cu conștiința că vor rămâne ca documente istorice. Încercările sale de a arăta că „programa” era menită să fie pusă în aplicare în biserică, nu în școală, între orele prevăzute de Sfântul Sinod, și că acționase în conformitate cu hotărârile conferinței cu protopopii, la inițiativa Episcopului Teofil Herineanu și cu încuviințarea împuternicitului pentru culte, nu numai că se dovedesc zadarnice, ci chiar îi vor fi imputate la proces: „Vrând să scape de răspunderea faptelor sale, în cursul anchetei, învinuitul Munteanu Liviu Galaction a încercat să arunce vinovăția care îi aparține pe seama conferinței cu protopopii și a consiliului eparhial și să se identifice cu biserica”. Vinovatul era deja stabilit și trebuia doar făcut să-și recunoască încadrarea juridică a vinovăției. În acest sens, cel mai interesant dintre interogatorii este „al doilea”, desfășurat noaptea, pe parcursul a șase ore și încheiat printr-un proces verbal de numai 3 file, în care părintele își recunoaște și asumă „vinovăția”. Ne putem doar imagina presiunile la care va fi fost supus. „Î: Cine ți-a dat d-tale dreptul și încuviințarea să inițiezi, să redactezi și să difuzezi „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959? R: Nu mi-a dat niciun for competent dreptul și încuviințarea ca să inițiez, să redactez și să difuzez „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959. Î: Arată scopul pentru care ai inițiat, redactat și difuzat „programa analitică” [...], atât timp cât nu aveai acest drept și în școală nu era ca obiect de studiu această disciplină? R: Am inițiat, redactat și difuzat „Programa analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959 cu scopul de a face educația religioasă a copiilor (s. Securității)”.

După acest prim șoc al contactului contondent cu ancheta, părintele ajunge în arestul Securității, de unde găsim în dosarul lui câteva note extrem de interesante. Ele sunt redate ca niște confidențe ale părintelui, de departe cele mai personale din tot cuprinsul dosarului, însă nu e defel limpede care e contextul în care le-a făcut sau față de cine. Nu sunt semnate cu vreun nume de informator, apar cu titlul simplu de „Notă”, iar la final poartă doar semnătura maiorului de Securitate Gruia Manea. E greu de dedus dacă sunt discuții cu un informator sau înregistrări din celulă dar, chiar și în aceste condiții, e aproape imposibil de înțeles cui să se fi destăinuit părintele în așa măsură și atât de repede. De aceea, trebuie să le tratăm cu destulă circumspecție, deși informațiile oferite sunt de cea mai mare importanță.

Conform acestor note, inițiativa legată de catehizare nu a fost defel una întâmplătoare, ci dimpotrivă, a făcut parte dintr-un demers mult mai amplu și de anvergură, gândit de la Centru și menit să aibă efecte nu doar în eparhia Clujului, ci chiar la nivelul întregii Patriarhii. Ele arată că părintele, dar și forurile superioare ale Bisericii, înțelegeau perfect miza legată de educarea religioasă a tinerilor și de războiul surd dus între Biserică și regimul totalitar ateu. Deși nu putem verifica veridicitatea notelor, ele sunt evident consecvente cu convingerile intime ale părintelui referitor la natura spirituală demonică a comunismului și a politicii dusă de stat. „Numitul arată că, timp de 14 ani, s-a dus o luptă tăcută între biserică și stat, arătând că deznodământul trebuia să se întâmple, deoarece conducătorii statului, cât și politica partidului comunist, văd în biserică și reprezentanții ei pe cei mai mari dușmani. Scopul său, cât și al majorității reprezentanților bisericii, este de a arăta dreptcredincioșilor adevărata stare a lucrurilor, de a-i face să strângă rândurile în jurul bisericii și a-i aduce pe calea credinței în Dumnezeu pe acei care s-au depărtat de la această cale. [...] Este conștient că fețele bisericești nu sunt agreate de conducătorii statului dar, la rândul lor, aceste fețe bisericești caută să arate oamenilor că tocmai acești aprigi prigonitori ai bisericii sunt factorii răului infiltrat între oameni și factori principali în nenorocirile ce s-au întâmplat și se întâmplă în omenire”.

În acest context, al luptei duse de comuniști pentru a pune stăpânire asupra conștiințelor oamenilor, rolul educației religioase a copiilor se dovedește crucial. Atât părintele, cât și securiștii, conștientizează perfect acest lucru: „Dânsul, ca vicar și slujitor al bisericii timp de 35 ani, a socotit de cuviință că singura salvare este aceea ca biserica să înceapă a se ocupa de educarea copiilor și, ocupându-se de această problemă, vor putea mai ușor să atragă populația (părinții copiilor) de partea bisericii, pe calea credinței (s. Securității)”.

În cuprinsul lor, notele prezintă informații ce completează imaginea despre desfășurarea evenimentelor. Se pare că totul făcea parte dintr-un plan mult mai amplu de implementare a unui program național de catehizare a copiilor și chiar de încercare de reintroducere a religiei în școală, având sprijinul patriarhului Justinian și al altor episcopi importanți din țară. În acest sens, Clujul ar fi funcționat ca un fel de loc experimental, ca un spațiu de testare a reacțiilor autorităților, iar dacă rezultatele ar fi fost pozitive, s-ar fi trecut la aplicarea lui și în restul eparhiilor. „Înainte de a pune respectiva problemă (despre educarea copiilor) în cadrul ședinței consistoriale, episcopul i-a dat să înțeleagă că de partea sa este și înalt preasfințitul patriarh al României, Iustinian, dar că această problemă trebuie să fie trecută sub tăcere, deoarece constituie un secret al bisericii și înalt preasfințitul patriarh nu este văzut bine de conducătorii statului și în special de către C.C. al P.M.R., însă l-a asigurat de sprijinul său când va fi timpul. La fel, numitul episcop i-a confiat că această problemă la rândul ei va fi cunoscută și de către ceilalți episcopi din țară, însă ca punte de încercare se va pune în aplicare în cuprinsul regiunii Cluj și dacă va reuși apoi în întregime în cadrul tuturor episcopiilor din țară, apoi se va extinde și în școli, la fel cum a fost în trecut în cadrul învățământului”. În alt loc găsim și modul în care s-ar fi realizat trecerea orelor de religie în învățământul de stat. Sublinierea Securității relevă gradul de importanță acordat subiectului: „Dacă rezultatele ar fi fost bune, de care toți erau siguri, după scurt timp, prin intermediul părinților copiilor, urma să se facă propuneri prin diferite memorii, către conducătorii statului, pentru a se înființa în cadrul școlilor din nou orele de predare a religiei”.

Trecând acum la atitudinea părintelui Liviu Galaction referitor la arestarea sa și la toată situația dramatică în care se afla, observăm două lucruri importante. Pe de o parte, chiar la început părintele avea încă așteptări destul de mari referitor la o eventuală eliberare a sa și la faptul că acțiunea Securității se va întoarce împotriva ei înseși. „Arată că, dacă se va ajunge la un proces, este de știut că cei care vor pierde vor fi însăși comuniștii [...], deoarece numărul credincioșilor ortodocși pe țară este de 16.000.000 [...] și că aceștia, prin intermediul preoților din parohii, în curând își vor arăta nemulțumirea. Numitul arată că pentru prima dată în statul românesc este arestat un vicar și, dacă se va intenta un proces, nu se va intenta dânsului, ci direct bisericii și acest fapt va pune în lumină proastă, în cadrul opiniei mondiale, întreaga politică comunistă a statelor socialiste”. Era, în mod evident, o doză de nerealism în aceste așteptări – firești la urma urmei – care supralicitau grija Securității față de opinia publică, cât și capacitatea/ putința de reacție a Bisericii și credincioșilor.

Părintele își va da în scurt timp seama de aceasta, după cum vedem din notele ulterioare.

Speranțele sale se bazau însă și pe asigurările date de conducerea bisericească, mai ales de preasfințitul Teofil. „După terminarea ședinței, episcopul Herineanu a stat de vorbă cu dânsul (vicar Munteanu) și i-a spus să nu aibă teamă, deoarece catehizarea copiilor dacă va face vâlvă să fie trecută drept o dispoziție a sa personală, deoarece ca episcop [fost] unit, conducătorii statului nu au să aibă curajul să se lege de el, deoarece va periclita unirea”. Atingem aici un punct delicat, și anume cel al responsabilității și asumării episcopului Teofil în ceea ce privește întreg procesul. Problema este cu atât mai dificilă, cu cât sursele istorice ce ne stau la dispoziție sunt mai ales declarațiile de la anchetă (luate în condițiile știute) sau note din arhivele Securității – prin definiție organul represiunii de stat, construit pe intimidare, discreditare, dezinformare, manipulare.

Încercând totuși să elucidăm pe cât posibil situația, declarațiile de anchetă ale părintelui Liviu Galaction lasă să se înțeleagă că legătura dintre el și episcop nu era una strânsă. Dacă ar fi să ne luăm doar după ele, am putea chiar conchide că între cei doi a existat o falie. La o privire mai atentă, însă, constatăm două lucruri. Pe de o parte, părintele nu dă niciodată vina pe episcop, ci doar arată că și acesta a făcut parte din întregul demers și că și l-a asumat chiar oficial. Apoi, în tot cursul anchetei părintele nu dă nicio informație esențială referitor la preasfințitul Teofil sau, în orice caz nimic din ceea ce securiștii nu știau deja. Însă atitudinea reală a părintelui (dincolo de declarații) poate fi văzută din notele pe care le-am citat deja, care dovedesc faptul că părintele încerca cu multă abilitate să gestioneze cursul anchetei căutând, de fapt, să îl protejeze pe episcop: „El a priceput jocul domnului anchetator, dar nu este persoana care să divulge tot ceea ce știe, pentru a face rău episcopului și, odată cu aceasta, multor persoane”. „Numitul arată că aceste probleme dacă ar fi știute ar cauza mult rău episcopului și altor persoane, dar dânsul va căuta pe cât posibil ca să ferească persoana vlădicului, [...] pentru faptul că această cauză a fost comună și nu numai a lor, dar a fost o cauză pentru triumful creștinismului”. Sau, în alt loc: „Numitul arată că nu-l va trăda pe episcop și nu va arăta totul cum știe, deoarece episcopul fiind mai departe liber se va putea ocupa și de familia sa, în special de fiul său care-i doctor și de fiica sa care trebuie să termine medicina”.

La scurt timp după arestare, părintele și-a dat seama de direcția în care se îndreptau lucrurile, cât și de faptul că eliberarea grabnică pe care o aștepta era, de fapt, o falsă speranță. Atitudinea lui în momentul conștientizării acestei situații dure este una exemplară, dovedind profunda sa asumare creștină, dispusă să meargă până la capăt în mărturisirea credinței în Hristos. Cuvintele sale scot la iveală conștiința unui om care știa că suferă pentru credință și care își asuma explicit drama ca pe o jertfă martirică. Nu îți este dat să întâlnești deseori astfel de cuvinte în dosarele Securității: „Nu îi este teamă că va fi condamnat, dacă se va întâmpla aceasta, deoarece numele său va intra în istoria creștinismului alături de ceilalți martiri”. Sau: „Numitul arată că se socotește un martir ce suferă pentru cauza creștinismului, cauză pentru care comunismul luptă pentru desființarea ei [sic!]”. Și, în fine, un alt citat la fel de elocvent: „Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea, și vrea să fie până la urmă credincios jurământului față de biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească) la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la patriarhie, care tot pentru biserică au fost arestați. Arată că numele acestora cât și al său va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat. Numitul arată că nu numai episcopul Herineanu și dânsul, dar toți acei ce au jurat să slujească biserica lui Hristos sunt împotriva comunismului, care caută să păgânească biserica”.

Partea cea mai consistentă a anchetei se va desfășura în aceste prime zile de după arestare, interogatoriile care au urmat (desfășurate pe parcursul mai multor luni), neaducând informații esențiale suplimentare. Pe 2 februarie 1959, părintele Ioan Bunea va fi, la rândul lui, arestat, pentru că se făcuse vinovat de redactarea propriu-zisă a programei catehetice. O informație demnă de semnalat este că tocmai în această zi ancheta părintelui Liviu Galaction este sistată (vreme de o lună), pentru că starea sa de sănătate se înrăutățise atât de mult, încât a fost nevoie să fie operat la stomac.

Până la urmă, cei doi au fost duși la judecată în ziua de 6 mai 1959. Părintele Ioan Bunea în Memorialul său descrie situația dramatică în care au fost puși, fiind purtați în haine de zeghe (în condiția în care încă nu fuseseră formal condamnați) de la penitenciar până la tribunal și înapoi, ca un mijloc de a-i umili public și de a intimida restul clerului clujean. Procesul s-a desfășurat în cadrele specifice mascaradei de justiție comunistă, deliberarea completului de judecată durând nu mai mult de 15 minute. Ca o mică mângâiere pentru cei doi, părintele Florea Mureșan, care era deja arestat și fusese adus ca martor al acuzării, și-a retras public declarația dată împotriva părintelui Galaction Munteanu, menționând că i-a fost luată sub presiune. Până la urmă, conform sentinței nr. 193/1959 a Tribunalului Militar Cluj, avându-l în frunte pe căpitanul de justiție Ioan Țicală, părintele Liviu Galaction Munteanu a fost „condamnat la 17 ani de temniță grea, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”, iar părintele Ioan Bunea la „12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale”, pentru aceeași infracțiune. Recursul făcut de cei doi după proces a fost în parte acceptat (informații ulterioare ne arată că în urma intervențiilor făcute de episcopul Teofil Herineanu la autoritățile locale), ducând la o ușurare a condamnării. Astfel, sentința definitivă nr. 736 din 30 mai 1959 îl condamnă pe părintele Liviu Galaction Munteanu la 8 ani de închisoare, iar pe părintele Ioan Bunea la 5 ani.

Părintele Bunea povestește în Memorialul său un moment emoționant petrecut imediat după procesul lor, când au primit câteva minute dreptul de a vorbi cu familia înainte de a fi duși definitiv la închisoare. Cu acest prilej, părintele Liviu Galaction i-a spus soției sale ultimele cuvinte:

Dragă Sisi, împacă-te cu gândul că noi nu ne mai vedem în viața aceasta. N-am considerat potrivit că a făcut bine, spunându-i soției ce i-a spus, și i-am împărtășit părerea mea, seara, în celulă, dar el mi-a mărturisit că-l stăpânește presentimentul morții”.

La câteva zile după proces, cei doi au fost duși la Gherla și închiși într-una din faimoasele „șerpării”, celule cu peste 150 de deținuți, în care oamenii trăiau în condițiile cele mai mizerabile cu putință, dormind pe jos, pe rogojini, pe sub paturi și având un singur closet în cameră. La puțin timp după aceasta, cei doi sunt despărțiți, iar părintele Liviu Galaction Munteanu ajunge la Aiud pe 31 octombrie 1959, de unde nu mai avem decât informații disparate despre el. O descriere făcută probabil la începutul anului 1961 menționează că „este caracterizat ca un element liniștit”, însă totodată că deja condițiile de detenție îl afectaseră grav, fiind „internat în spital, netransportabil”, deoarece avea picioarele paralizate. Certificatul de deces descrie pe larg chinurile prin care a trecut părintele înainte de moarte: a fost internat pe 18 ianuarie 1961 „cu tulburări de vorbire, disfazie motorie, cu pareza membrelor inferioare, temperatură generală alterată, [...] septicopioemie cu abcese multiple [...], cu dureri foarte accentuate. [...] Starea generală se înrăutățește progresiv, prezintă pierderea cunoștinței, incontinență sfincteriană, escarele progresează în toate regiunile. Temperatura se menține la valori ridicate [...], bolnavul nu poate ingera nici lichidele, prezintă ulcerații [...] la nivelul limbii și a cavității bucale. Starea generală se alterează și mai mult, intră în comă și decedează după trei zile”. Era 8 martie 1961, ziua în care părintele Liviu Galaction Munteanu, condamnat pentru că încercase să-i educe pe copii în credința creștină, a trecut la cele veșnice.

Ca o reparație morală și istorică a nedreptății la care el și părintele Ioan Bunea au fost supuși, notăm aici casarea condamnării și achitarea lor deplină de către Curtea Supremă de Justiție a României, prin decizia 2620 din 27 noiembrie 1996, ca urmare a recursului în anulare și a memoriilor depuse de copiii părintelui Liviu Galaction Munteanu.

[Ierom. Grigorie Benea (coordonator), Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, pp. 221-236]

Sfântul Cuvios Ioan Casian (360/365 – 435)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan Casian (360/365 – 435)


 

Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele al IV-lea /al V-lea cunoscut pentru scrierile sale despre viața monahală și pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.

Prăznuirea sa se ține în 29 februarie (sau 28 februarie în anii nebisecți) iar, la nivel local, în 23 iulie în Marsilia, Franța.

Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naștere din neamul galilor).

În anul 382 intră într-o mănăstire din Betleem și după câțiva ani primește permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinții pustiei din Egipt.

Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepția unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem și au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.

După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon.

Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franța de azi), unde a fost hirotonit preot și unde a fondat două mănăstiri, una de călugări și una de maici.

Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituțiile, care detaliază modul de trăire a vieții monahale și Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversațiile dintre Ioan și Gherman și Părinții pustiei.

De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Augustin; evită să-l critice însă numindu-l direct.

Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică și de către unii comentatori protestanți.

Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.

 

Scrierile Sfântului Ioan Casian


 

- Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, ed. IBMBOR, București, f.a.

- Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Humanitas, București, 1999, pp. 111-154.

- Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăției – biruitoare a patimilor desfrânării, Trinitas, Iași, 2003

- Sf. Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor (De institues coenobiorum), publicat în Rânduiala vieții de obște la Sfântul Ioan Casian, colecție coord. de Ignatie Monahul, Anastasia [Comorile Pustiei], București, 2001.

- „Rânduiala Cuviosului Ioan Casian”, în Rânduielile vieții monahale, colecție alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, după traducerea în limba română de la Mănăstirea Dobrușa (1929) diortosită, Sophia, București, 2001, pp. 408-471.

 

Citate


 

Ar trebui să vorbesc în primul rând despre stomac, opusul îmbuibării și despre cum se postește și cât de mult trebuie să mănânci.

Nu trebuie să spun nimic de la mine, ci numai ceea ce am primit de la Părinții deșertului.

Ei nu ne-au dat doar o singură regulă privind postul sau o singură măsură pentru mâncat, pentru că nu toți oamenii au aceeași rezistență; vârsta, boala sau delicatețea trupului fac diferența.

Dar ei ne-au dat tuturor un singur scop: să evităm să mâncăm prea mult și să ne umplem burțile…

O regulă simplă de autocontrol pusă pe tapet de Părinți este aceasta: oprește-te din mâncat cât încă îți este foame și nu continua până te-ai săturat.

 

Imnografie


 

Tropar (glasul al 8-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (glasul al 8-lea):

Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Ioan, duhul tău.

Condac (glasul al 4-lea):

Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu
și luminându-te cu faptele cele bune, Casiane,
ca un soare ai strălucit,
cu lumina învățăturilor tale celor dumnezeiești
luminând inimile credincioșilor celor ce te cinstesc.
Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu
pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.

 

Iconografie


 

După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 160), Sfântul Ioan Casian trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuțită, purtând în mâini înscrisul:

Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândește degrabă neastâmpărarea, precum fumul gonește albinele și, precum un foc, o arde”.

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul


 

Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.

Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.

După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Ioan Casian si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si Sfântul Cuvios Ioan Casian, mărgăritar al literaturii monahale

 

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române


 

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române - foto preluat de pe doxologia.ro

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt următorii:

 

Ianuarie:

(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti;

(13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic;

(25) Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului.

(26) Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

 

Februarie:

(29) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea.

 

Martie:

(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima.

 

Aprilie:

(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;

(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;

(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;

(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;

(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;

(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;

(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;

(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.

 

Mai:

(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;

(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;

(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;

(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.

 

Iunie:

(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;

(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;

(15) Sfântul Mucenic Isihie;

(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;

(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;

(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

 

Iulie:

(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;

(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;

(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;

(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;

(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

 

August:

(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;

(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;

(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;

(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;

(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;

(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;

(23) Sfântul Mucenic Lup;

(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.

 

Septembrie:

(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;

(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;

(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;

(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;

(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;

(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;

(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;

(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

 

Octombrie:

(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;

(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;

(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;

(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;

(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.

 

Noiembrie:

(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;

(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;

(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;

(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;

(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

 

Decembrie:

(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;

(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;

(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;

(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;

(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;

(26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei


 

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 - 1902) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro

La sfârșitul veacului al XIX-lea, ateismul socialist amenința Moldova dinspre răsărit, iar dinspre apus se năpustea ateismul darwinist.

Împotriva acestor curente seculare, Biserica l-a primit pe Sf. Iosif Naniescu (n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, județul Bălți, azi în Republica Moldova – d. 26 ianuarie 1902, Iași), mitropolit-cărturar al Moldovei între 1875-1902, fost egumen, arhimandrit, profesor de religie, și director de seminar.

Sf. Iosif a înființat prima revistă de teologie de pe pământurile românești, Revista Teologică, revistă pe care mitropolitul o dădea gratuit credincioșilor la slujbă pentru a-i proteja de rătăcirile venite din afară.

Membru de onoare al Academiei Române (din 1888) [1], Iosif a donat o bibliotecă de peste 10.000 de cărți Academiei propășind o legătură strânsă între Biserică și Academie.

Pe lângă aceste lupte, Iosif și-a dublat activitatea cărturărească printr-o înaltă viața duhovnicească: cu o iubire de psalmi înduioșătoare, o slujire a Dumnezeieștii Liturghii în lacrimi, și o milostenie care întrecea toți ierarhii vremii, Iosif cel Milostiv a ajuns iubit de întreg neamul românesc, încrezător în acest păstor plin de har.

Iosif Naniescu a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.

Prăznuirea sa anuală se face pe 26 ianuarie.

 

Înainte de arhierie


 

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tinerețe

Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie (stil vechi) în satul Răzălăi din Basarabia.

Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan.

Din nefericire, el a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani. [3]

În 1831, un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, îl aduce pe Ioan la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași ca să învețe carte (scrisul, cititul, tipicul și muzica psaltică).

Teofilact este numit egumen, în 1834, la Mănăstirea Sf. Prooroc Samuil din Focșani, iar în 1835 ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului (sub vestitul episcop Chesarie), luându-l cu el în Țara Românească și pe nepotul său.

 

Viața călugărească

La 23 ianuarie 1835 rasoforul Ioan este călugărit sub numele de Iosif, în catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi este hirotonit ierodiacon de Chesarie al Buzăului, care i-a dat numele dascălului său, primul episcop de la Argeș.

Ca ucenic al episcopului Chesarie, ierodiaconul Iosif Naniescu intră în 1836 la seminarul din Buzău, care tocmai fusese înființat, și pe care îl termină în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București.[3]

Iosif Naniescu este numit, în 1849, egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea, iar în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sf. Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului.

În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița.

Ambele mănăstiri erau dependente de mănăstirea și spitalul Sfântul Pantelimon și administrate de Eforia Spitalelor Civile din București.

Patru ani mai târziu, este înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul primat Nifon.

În 1863, anul secularizării averilor mănăstirești, devine egumen la Mănăstirea Sărindar din București.

Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” și la liceul „Matei Basarab” din București, iar între anii 1870-1871 a fost director al Seminarului Central din București.

 

Perioada arhierească


 

Iosif Naniescu (nume la naştere Ioan Mihalache; n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, Moldova, azi Republica Moldova - d. 26 ianuarie 1902, Iaşi, Regatul României) a fost un mitropolit şi cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif Naniescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hirotonia

La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu titular pentru scaunul din Mira Lichiei, iar în 1873 a fost ales episcop la Argeș.

La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, instalarea sa la Iași având loc la 6 iulie 1875.

 

Activitatea gospodărească

De numele lui ca întâistătător al Bisericii moldovene se leagă înălțarea actualei catedrale mitropolitane din Iași, începută sub Veniamin Costachi (1833—1839).

La 15 aprilie 1881, s-a pus cea de-a doua piatră fundamentală, lucrările de construcție continuând până în 1887.

Sfințirea s-a făcut, în cadrul unor mari festivități, la 23 aprilie 1887.

Tot în cursul păstoririi sale, s-a început restaurarea bisericilor Sfinții Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, de către arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy.

În ultimii ani de păstorire s-au ridicat clădiri noi în incinta Mitropoliei, pentru cancelaria și personalul slujitor de la Catedrală, care au dăinuit până în zilele de azi.

O altă faptă de seamă a mitropolitului Iosif a fost aducerea Seminarului Veniamin de la mănăstirea Socola în Iași.

În acest scop, a cumpărat palatul fostului domn Mihail Sturza, pe care l-a transformat în local de școală, adăugând și câteva clădiri noi.

 

Activitatea culturală

Pe tărâm cultural, trebuie amintit faptul că sub îndrumarea și cheltuiala sa a apărut la Iași „Revista Teologică”, între 25 martie 1883 și 18 ianuarie 1887.

A fost redactată de doi profesori ai Seminarului Veniamin, Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu, mai târziu profesori la Facultatea de teologie din București.

Revista Teologică era o „replică” la adresa ziarului pamflet Deșteptarea, scos la Iași de un grup de preoți certați cu disciplina bisericească, sub îndrumarea lui George Mîrzescu, profesor la Facultatea de drept a Universității din Iași, în care se publicau numeroase atacuri împotriva membrilor Sfântului Sinod și mai ales împotriva mitropolitului Iosif.

În cei patru ani de apariție, în paginile „Revistei Teologice” au fost publicate numeroase lucrări teologice și mai ales istorice, semnate de cei doi redactori, precum și de alți profesori ai Seminarului Veniamin.

Mai este de amintit și faptul că mitropolitul însuși a scris câteva lucrări mărunte și a contribuit la editarea unor lucrări mai vechi (de ex. Viața Sfântului Nifon, a lui Gavriil Protul).

 

Activitatea pastorală

Mitropolitul Iosif a fost și un mare păstor de suflete. Pentru îmbunătățirea stării materiale a preoțimii de mir, și-a ridicat glasul în ședința Senatului țării.

Pentru apărarea credinței ortodoxe, s-au pus bazele unei Asociațiuni Ortodoxe Române, la Iași, în 1885, sub președinția de onoare a mitropolitului.

Un alt fapt care trebuie menționat este și acela că mitropolitul Iosif a fost primul ierarh din Biserica română care a îngăduit femeilor să cânte în cor, la rugămintea cunoscutului compozitor și dirijor al corului catedralei mitropolitane din Iași, Gavriil Musicescu (1847—1903).

Mitropolitul însuși era un cântăreț și liturghisitor de frunte, fapt pentru care slujitorii și predicatorii catedralei mitropolitane din Iași erau selecționați cu deosebită grijă (arhidiaconul V. Marțian, protopsaltul Dimitrie Suceveanu și alții).

 

Milostenia

În sfârșit, mila sa față de cei săraci aduce aminte de marele său înaintaș Veniamin Costachi și de episcopul Calinic de la Cernica. Zilnic primeau ajutoare oameni săraci, femei văduve, copii orfani de toate neamurile.

După relatările din Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei [4]:

Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.

Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.

De asemenea, se cade să fie amintiți numeroșii studenți — în țară și peste hotare — sau elevi de liceu, seminar și la alte școli, întreținuți de mitropolitul Iosif. În tot cursul anului școlar, le dădea masă la Mitropolie, le plătea taxele și le dădea bani de cheltuială. Dintre acești bursieri ai mitropolitului Iosif, s-au ridicat apoi oameni de seamă, arhierei, profesori, magistrați, comercianți. Printre ei se număra și elevul, apoi studentul de la Kiev, Nicolae Munteanu, viitorul patriarh Nicodim, cel mai apropiat ucenic al mitropolitului Iosif.

 

Activitatea patriotică

Încă în timpul domniei lui Cuza, pe când era numai arhimandrit, a sprijinit reformele acestuia.

O atitudine plină de demnitate și dragoste de neam a avut în timpul Războiului de independență din anii 1877 – 1878.

Astfel, a adresat un apel călduros stareților și starețelor tuturor mănăstirilor din eparhia sa, cu îndemnul de a trimite călugări și călugărițe în serviciul sanitar al armatei române.

De asemenea, a trimis circulare protopopilor și egumenilor cu îndrumarea de-a organiza colecte în parohii și mănăstiri pentru armată.

Amândouă apelurile sale au avut rezultatul dorit. Din aceeași dragoste față de poporul său, și-a dăruit bogata sa bibliotecă Academiei Române.

 

Adormirea

La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt și milostiv” i-a părăsit pe fiii săi duhovnicești și s-a strămutat la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. [3] Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane din Iași, a cărui construcție a fost dusă la bun sfârșit sub păstorirea sa.

 

Proslăvirea ca sfânt


 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din 5 octombrie 2017, sub președinția PF PF Daniel, a hotărât proslăvirea ca sfânt a mitropolitului Iosif Naniescu, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.

Proclamarea canonizării lui a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala mitropolitană din Iași.

Prăznuirea lui anuală se face pe data de 26 ianuarie.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

glasul al 3-lea, podobie: Mare apărător…

Curăţia ta şi rugăciunea, milostenia şi înfrânarea vas ales al Sfântului Duh te-au făcut; pentru aceasta, Moldovei fiind păstor, urmai cu totul Păstorului Celui bun; Sfinte mare Ierarhe, milostive Iosife, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

glasul al 4-lea, podobie: Degrab ne întâmpină..

Cu evlavie urmând milostivirii cerești, Moldovei te-ai arătat arhipăstor milostiv și plin de sfințenie; pentru aceasta, Sfinte Ierarhe, prin cuvânt și prin fapte chemând la mântuire turma ta, te bucuri acum cu toți drepții în cer, Părinte Iosif.

Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

glasul al 8-lea, podobie: Apărătoare Doamnă…

Milostivirii lui Hristos urmând, Părinte, tuturor toate te-ai făcut, precum Apostolul, Ierarhe Iosif, cu milostivirea; deci în ceruri, fericite, odihnindu-te, te rogi pentru cei ce-ți cântă cu evlavie, zicând: Bucură-te, Sfinte Iosif, de Hristos înțelepțite!

Acatistul Sfântului Iosif cel Milostiv

 

Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei


 

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 - 1902) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a născut în Basarabia, ca fiu al preotului Anania Mihalache și al soției sale, Teodosia, din satul Răzălăi, ținutul Soroca, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan.

Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, la vârsta de 10 ani a fost luat de un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, care l-a adus în obștea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași, unde se afla și un vestit spital. Acolo tânărul Ioan a învățat ascultarea, smerenia, precum și slujirea lui Dumnezeu și a semenilor aflați în suferință. După o vreme, cei doi au mers la Mănăstirea Sfântul Samuil din Focșani, unde de asemenea funcționa un spital. Plecând apoi la Buzău, a îmbrăcat sfântul și îngerescul chip, primind, de la marele episcop Chesarie al Buzăului, numele de Iosif, după numele întâiului episcop al Argeșului.

Același Chesarie l-a hirotonit diacon și l-a îndrumat la învățătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din București, având dascăli vestiți, precum profesorul Ioanid, de la care a învățat limba greacă, și părintele Macarie ieromonahul, cunoscutul dascăl de psaltichie românească. De la Macarie, Iosif a deprins meșteșugul cântării bisericești curate, întrucât avea un glas foarte plăcut și el însuși a alcătuit cântări psaltice. Fiind hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Țării Românești, cu titulatura Iosif al Mirelor, urma cu vrednicie faptelor Sfântului Ierarh Nicolae. În anul 1873 fost ales episcop al Argeșului, iar peste doi ani, mitropolit al Moldovei, împlinindu-și cu multă osârdie chemarea și slujirea arhierească. Împlinindu-și făgăduința către fostul mitropolit Veniamin Costachi, făcută în vedenie pe când mergea către Iași ca nou ales mitropolit, Iosif a încheiat zidirea Catedralei mitropolitane în anul 1886, începută de marele Veniamin; la începerea căreia, în anul 1826, prin pronie dumnezeiască, a și fost de față pe când era copil la Iași.

Asemeni și Seminarul lui Veniamin de la Socola l-a mutat chiar în palatul domnitorului care îl surghiunise pe ierarhul Veniamin, iar bisericile Sfântul Nicolae Domnesc și Sfinții Trei Ierarhi le-a înnoit, căutând să urmeze întru toate marelui său înaintaș. Moaștele Cuvioasei Parascheva le-a mutat de la Mănăstirea Trei Ierarhi la Catedrala nouă a Mitropoliei, în anul 1889, punându-le în raclă nouă de argint, după ce văzuse racla veche cuprinsă de flăcări și sfintele moaște rămânând nearse, prin dumnezeiască minune. Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.

Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.

Dumnezeiasca Liturghie o săvârșea totdeauna cu bucurie și cu ochii umeziți de lacrimi. Era, de asemenea, un vorbitor priceput și duhovnic înțelept, căutat de multă lume pentru blândețea și cuvintele lui. Cunoștea bine Sfânta Scriptură, din care mărturisea că învață toate, și era desăvârșit părinte duhovnicesc. Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul avea și darul smereniei și al ascultării desăvârșite, că toate le primea ca de la Dumnezeu. Păstorind, deci, cu multă vrednicie Mitropolia Moldovei vreme de douăzeci și șapte de ani, s-a mutat la cereștile lăcașuri cu pace în anul 1902, în ziua de 26 ianuarie. Poporul l-a numit Iosif cel Sfânt și Milostiv. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul Sfinților, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie, când a trecut la cele veșnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)

foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)


 

Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.

A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.

 

Viața


 

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare.

El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360.

Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.

Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.

Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică.

El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.

Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul.

El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică.

Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil.

Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.

Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune).

El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului.

Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisorile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion.

Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.

Unii istorici contemporani consideră că este posibil ca Sf. Bretanion să fi fost cel care a ridicat o primă biserică deasupra criptei cu moaștele celor patru mucenici de la Niculițel (Zotic, Atal, Camasis și Filip).

Sfântul Ierarh Bretanion a trecut la Domnul în anul 380 sau 381.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

(glas?)

Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite,
Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite,
Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre,
Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii să părăsim căile păcătoase.

Condacul Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

(glas?)

Ca un stâlp de foc ai stat în mijlocul poporului smerit,
Și l-ai călăuzit cu toiagul rugăciunii în chip gândit,
Acoperă-ne pe noi Sfinte, cu razele rugăciunilor tale,
Și ne dă nouă să aducem Stăpânului cinstită închinare.

 

Iconografie


 

Sf. Ierarh Bretanion este de obicei reprezentat ca un bărbat între două vârste, cu părul scurt și barbă rotundă, îmbrăcat în veșminte de episcop, purtând în mână Evanghelia închisă.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Bretanion, episcopul Tomisului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc.

Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc).

Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului.

Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia.

Ermil a primit vestea cu bucurie.

Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut.

Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal.

Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat.

Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină.

Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului.

Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri.

Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier.

Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului.

El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului.

Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor.

La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor.

Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe.

În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează.

Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării.

Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314 (1), trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună.

Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie.

Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul. (2)

 

Imnografie


 

Troparul Mucenicilor, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Cuvioșilor, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

De zbuciumul cel lumesc ați fugit și la limanul cel lin v-ați mutat, prin sângiurile muceniciei; și cu ostenelile pustniciei v-ați încununat. Pentru aceasta v-ați și arătat cu mucenicii și cuvioșii împreună-locuitori.

 

Iconografie


 

Cel mai frecvent, Sfântul Ermil este reprezentat ca un om matur sau bătrân, cu barbă nu foarte lungă, mai degrabă rotunjită, îmbrăcat în veșminte diaconești, ținând într-o mână orarul diaconesc sau crucea care-i arată mucenicia pentru Hristos. Sfântul Stratonic este reprezentat ca un tânăr fără barbă, purtând în mână crucea, sau, mai rar, ca un bărbat matur, doar puțin mai tânăr decât Sf. Ermil (cu barbă mai închisă la culoare). (3)

 

Note


 

1 - Unele surse dau anul 303 ca an al martiriului lor, ceea ce ar fi plasat data muceniciei lor chiar înainte de începutul Marii Persecuții din vremea lui Dioclețian și a cezarului Galeriu; dar aceasta nu concordă cu afirmația că evenimentele s-au petrecut în vremea împăratului Liciniu (307-324), succesor al lui Dioclețian (384-305).

2 - Editată de ex. în Migne, Patrologia greacă, vol. 114, Paris, 1964, p. 554-566 (apud T. Bodogae).

3 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 195. ISBN 973-99692-0-8

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Liciniu păgânul (307-324), și sârguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor: ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toți se sârguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor, ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu – pe când el ședea odată și făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostași, zicându-i: „Este aici un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rânduiala diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, râde de zeii noștri și de tine, împărate, și întru nimic te socotește”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l prindă. Deci trimișii aflară pe sfântul rugându-se și ridicându-și mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințându-se că este prins, spre a fi judecat și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu sârguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?”. El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sunt creștin, ci despre aceasta adeveresc că sunt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voștri, care sunt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelându-te, îi cinstești ca pe niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de mâini omenești, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorbă lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat, jertfește zeilor, și te izbăvește de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârșit vei lua și înfricoșata mina a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mântuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei zile, nădăjduind că se va gândi și se va căi de îndrăzneala să. Iar mucenicul mergând, cântă: „Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Și intrând în temniță, a cântat: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte; Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te și vino ca să ne mântuiești pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăznește, grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat mâinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mântuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezând iarăși la judecată, a pus de față pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”.

La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ți-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, și mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer”.

Și îndată a poruncit la șase ostași vârtoși, să-l ia și întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârși această alergare de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veșnice”.

Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ și nu mai puteau să facă nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.

Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniță, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească și făgăduindu-i că va avea sfârșitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul șezând iarăși la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul și râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești? Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?”. Mucenicul i-a răspuns: „Temnița cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câștigarea bunătăților ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăști pe față cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvârșește cu lucrul ceea ce ai gândit”.

Și mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ și să-l bată cu bețe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufletești se rugă: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multă răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie și pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten cu Ermil; căci se milostivește și plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Ești prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrând a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzând că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului îl preamări.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridică ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, și zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu mai presus decât toți chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu și-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoșat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în temniță.

Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomenești fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea ați săvârșit, credința ați păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți lua”. A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ți-am spus, acelea și astăzi îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn și cu cuțitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se rugă: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău”.

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei nebune; și cum aș voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?”. Liciniu a zis: „Atunci voiești să mori cu Ermil?”. Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi și a muri pentru Hristos?”.

Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osândit pe Sfântul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe când duceau pe amândoi sfinții spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Și ducându-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat în adâncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (1816 – 1882)

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

(articol in curs de editare)

 

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești


 

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Antipa Atonitul de la Calapodești s-a născut în anul 1816 în comuna Calapodești, județul Bacău.

S-a nevoit în viața călugărească vreme de 46 de ani, dobândind darul rugăciunii neîncetate, al povățuirii duhovnicești și pe cel al facerii de minuni.

A adormit cu pace în anul 1882. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe 10 ianuarie, data mutării lui la Domnul.

Este un sfânt internațional, fiind cinstit de ortodocșii din România, Grecia, Rusia, și Polonia.

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 – 1882) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

La Schitul Brazi – Vrancea

Sf. Antipa (în lume Alexandru Luchian) s-a născut în anul 1816 în comuna Calapodești, județul Bacău, într-o familie de țărani evlavioși. A simțit din tinerețe chemarea de a-și închina viața lui Dumnezeu. La vârsta de 20 de ani, după ce a fost respins de starețul de la Mănăstirea Neamț, intră în obștea Schitului Brazi din Vrancea, unde este tuns în monahism, primind numele de Alimpie. Rămâne aici vreme de doi ani de zile, învrednicindu-se de darul lacrimilor și al rugăciunii neîncetate.

 

La Muntele Athos

Râvnind la o nevoință mai aspră, Alimpie pleacă în anul 1837 la Muntele Athos, la schitul românesc Lacu[1], unde se nevoiau peste 80 de călugări români. A deprins de la cei mai vestiți părinți athoniți tainele nevoinței duhovnicești, devenind vestit pentru asprimea postului și a nevoințelor sale ascetice.

Cuviosul Alimpie s-a nevoit la Schitul Lacu vreme de cincisprezece ani, mutându-se apoi la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, una din mănăstirile grecești. Aici cuviosul Alimpie primește marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de Antipa. Tot aici a fost și hirotonit diacon.

După patru ani petrecuți la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul Părinte Antipa se retrage în pustie, la fericita liniște, unde s-a ostenit în rugăciuni și privegheri de toată noaptea vreme de patru ani de zile, până în anul 1860. Cuviosul Antipa era lucrător al Rugăciunii lui Iisus; a primit darul vindecării bolilor și al înainte-vederii. A fost hirotonit preot la Schitul Prodromu.

 

Înapoi în țară

În anul 1860, căutând smerenia și liniștea, cuviosul Antipa a primit binecuvântarea de a se întoarce pe meleagurile natale, la o mănăstire de lângă Iași. Dar, devenind vestit în toată Moldova, îl căutau foarte mulți credincioși pentru a primi de la el sfaturi și îndrumare duhovnicească.

Căutând liniștea și singurătatea, sfântul hotărăște să părăsească Moldova trei ani mai târziu. Pleacă mai departe spre ținuturile ucrainene și rusești. Merge mai întâi până la Lavra Pecerska pentru a se închina la moaștele cuvioșilor părinți de acolo. Aflând aici despre vestita Mănăstire Valaam din nordul Rusiei Cuviosul Antipa pornește într-acolo, stabilindu-se în anul 1865 într-unul dintre schiturile acestei mănăstiri de pe lacul Ladoga.

 

La Mănăstirea Valaam

Aici, Cuviosul Antipa avea să petreacă alți șaptesprezece ani de mari nevoințe, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”, după cum se arată în Viața sfântului publicată în anul 1883 de monahul Pimen, ucenicul acestuia de la mănăstirea Valaam. Pentru Cuviosul Antipa se spune că

cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.”

Cuviosul Antipa s-a învrednicit de a primi de la Dumnezeu și darul facerii de minuni. Faima sa ca părinte duhovnicesc s-a răspândit în tot nordul Rusiei. Mulți credincioși îl căutau și-i urmau învățăturile, monahi și mireni.

 

Sfârșitul vieții

După mulți ani de nevoințe duhovnicești Cuviosul Antipa a plecat la Domnul în ziua de 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în biserica schitului unde s-a nevoit.

 

Proslăvirea


 

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 – 1882) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

La scurt timp după mutarea sa la Domnul, cuviosul Antipa era cinstit ca sfânt de către ucenicii săi și de mulțime mare de credincioși. Atunci părinții de la Mănăstirea Valaam i-au cerut ieromonahului Pimen, ucenicul de chilie al cuviosului, să scrie, în anul 1883, despre viața și nevoința părintelui său duhovnicesc. Aceasta a fost publicată sub numele de Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa în anii 1883 și 1893, la Sankt Petersburg. Scrierea s-a răspândit în Rusia și Finlanda, precum și la Muntele Athos.

La 24 de ani de la mutarea sa la Domnul, în anul 1906, părinții de la Muntele Athos l-au trecut pe cuviosul Antipa în rândul sfinților, sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul (așa apare în Mineiul pe ianuarie tipărit în limba rusă la Mănăstirea Sf. Pantelimon de la Muntele Athos), fiind prăznuit la data de 10 ianuarie. Este cinstit de către toți credincioșii ortodocși și mai ales mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul său sfinților în cadrul ședințelor speciale ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinților români din 20-21 iunie 1992.

Părți din moaștele Sf. Antipa se găsesc la multe biserici din România și din străinătate: Mănăstirea Christiana din București, Biserica Rusă din București, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, Mănăstirea Balamuci, Mănăstirea Calapodești, Mănăstirea Ciuflea din Chișinău, Mănăstirea Suruceni (mâna dreaptă), Mănăstirea Sireți, Biserica Sfinților Serghie și Gherman de la Mănăstirea Valaam ș.a.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 3-lea:

Povățuitor preaînțelept al călugărilor și înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ți trupul cu nepătimirea și luminând inimile credincioșilor cu strălucirea virtuților tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaș preacinstit al Sfântului Duh și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Alt tropar, glasul al 5-lea:

Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaților bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; și acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povățuiască pe calea îngerească.

 

Viața Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești


 

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cea mai mare nevoință a Sfântului Cuvios Antipa era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești.

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc și călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești – Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.

Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obștea Mănăstirii Căldărușani. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit în schitul românesc Prodromu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări athoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism și s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni.

După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Prodromu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa și este hirotonit diacon. Astfel, înmulțind ostenelile și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darurile vindecării bolilor și al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea și smerenia decât cinstea și lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită liniște și înstrăinare, în anul 1865 s-a așezat în această mănăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus.

În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoției și „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșita sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înaintevederii. Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era de asemenea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mănăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.

După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Athonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, și a fost înmormântat în gropnița Mănăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.

În anul 1883, văzând părinții Mănăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”.

Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Sankt Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. Iar canonizarea și trecerea în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Athonitul”, cu viața sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).

Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești si pe: basilica.rodoxologia.roro.wikipedia.orgș www.rador.ro