Articole

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (secolele III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc. Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

 

Viața și mucenicia

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc). Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului. Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia. Ermil a primit vestea cu bucurie. Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut. Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal. Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat. Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină. Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului. Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri. Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier. Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului. Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor. Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe. În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează. Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării. Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314[1], trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună. Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie. Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

 

 

 

†) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (1816 – 1882)

foto preluat de pe basilica.ro

10 ianuarie 2021

 

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești

Antipa de la Calapodești (n. 1816, Calapodești, Principatul Moldova – d. 10 ianuarie 1882, Mănăstirea Valaam, Imperiul Rus), numit și Antipa Athonitul sau Antipa Românul, a fost un călugăr creștin-ortodox originar din Moldova, care este venerat ca sfânt de Biserica Ortodoxă. A trăit în mănăstiri de la Muntele Athos, din Moldova și din Rusia, fiind un îndrumător duhovnicesc vestit. El a fost canonizat de mănăstirile din Muntele Athos în anul 1906, cultul său fiind extins și în celelalte biserici ortodoxe.

 

Biografie

S-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani din satul Calapodești aflat pe atunci în Principatul Moldova, primind la botez numele de Alexandru Luchian. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diaconul bisericii din sat, iar mama sa, Ecaterina (născută Atanasiu), se va călugări mai târziu cu numele de Elisabeta. Rămas orfan de tată, a învățat meșteșugul legării de cărți și a lucrat pe post de calfă pentru a-și întreține familia.

La vârsta de aproape 20 de ani a părăsit viața laică și, după o încercare nereușită de a fi primit la Mănăstirea Neamț, a intrat în obștea schitului Brazi din Vrancea, unde a fost tuns în monahism cu numele de Alimpie de către starețul Dimitrie și a rămas timp de doi ani (1836-1837).

A plecat în anul 1837 la Muntele Athos și s-a stabilit la schitul românesc Lacu, unde se aflau pe atunci peste 80 de călugări români. Acolo a trăit timp de 15 ani după aspra rânduială athonită, fiind vestit pentru nevoințele sale ascetice și postul aspru pe care îl ținea. S-a mutat apoi la Mănăstirea Esfigmenu, care tocmai primise printre metocurile sale și schitul Florești din Moldova, din partea mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei.

Acolo a trăit patru ani, fiind făcut schimnic cu numele de Antipa și apoi hirotonit ierodiacon. Schimonahul Antipa s-a retras în pustie ca sihastru, petrecându-și timpul în rugăciune și dobândindu-și renumele că ar avea darul vindecării bolilor și al înaintevederii. A fost hirotonit preot ieroschimonah la Schitul Prodromu.

În anul 1860 starețul Nifon Popescu de la schitul Prodromu l-a trimis pe ieroschimonahul Antipa în Moldova pentru a strânge bani în vederea finalizării lucrărilor de zidire ale bisericii schitului. A locuit un timp la Schitul Bucium, un metoh atonit în apropiere de Iași, fiind căutat de o mulțime de credincioși care auziseră de viața sa îmbunătățită și veneau să-i ceară sfaturi și îndrumare duhovnicească.

Antipa a părăsit Moldova în 1863 și s-a îndreptat spre ținuturile rusești tot pentru a strânge ajutoare pentru schitul atonit. A făcut un popas la Lavra Pecerska din Kiev și a ajuns apoi la Moscova și Sankt Petersburg, trimițând ajutoare materiale și bănești către Prodromu.

Dornic de liniște și de singurătate, s-a retras în noiembrie 1865 la Mănăstirea Valaam, aflată pe un arhipelag de pe lacul Ladoga, la granița Rusiei cu Finlanda. Obștea de acolo trăia după normele atonite paisiene, impuse de ucenicii lui Paisie Velicicovschi care ajunseseră la această mănăstire.

S-a stabilit la Schitul Tuturor Sfinților, unde a trăit timp de 17 ani, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”, după cum scria ucenicul său, monahul Pimen. A practicat rugăciunea inimii și s-a spus că ar fi avut darul clarviziunii și al facerii de minuni (vindecări de boli), fiind un îndrumător duhovnicesc vestit în părțile de nord ale Rusiei.

Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut”.

Ieroschimonahul Antipa de la Calapodești a murit la 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în gropnița mănăstirii Valaam.

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Venerarea ca sfânt

Călugărul Antipa a fost cinstit ca sfânt de către ucenicii săi și de o mulțime mare de credincioși, imediat după moartea sa. Ieromonahul Pimen, ucenicul său ce a devenit apoi arhimandrit și egumen al mănăstirii Pafnutie-Borovski, a scris în anul 1883 o biografie hagiografică în care i-a prezentat viața și nevoințele duhovnicești. Scrierea a fost publicată în limba rusă cu titlul Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa (în rusă Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) în anii 1883 și 1893, la Sankt Petersburg, și a fost răspândită în Rusia și Finlanda, precum și la Muntele Athos.

A fost cinstit ca sfânt începând din anul 1906, când monahii ruși de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rusicon) din Muntele Athos l-au înscris sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul – fără un act oficial de canonizare – în Mineiul rusesc de pe luna ianuarie, la pagina 46, sub numele Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul. El este prăznuit de atunci la data de 10 ianuarie.

Cultul său a fost extins și în celelalte biserici ortodoxe, dar este venerat mai ales în mănăstirile de la muntele Athos. Ieromonahul Makarios Simonopetritul l-a introdus în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul sfinților în cadrul ședințelor speciale ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinților români din 20-21 iunie 1992, iar Biserica Ortodoxă Rusă în ședința Sf. Sinod din 19 iulie 2000.

Părți din moaștele Sf. Antipa se găsesc la multe biserici din România și din străinătate: Mănăstirea Christiana din București, Biserica Rusă din București, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, Mănăstirea Balamuci, Mănăstirea Calapodești, Mănăstirea Ciuflea din Chișinău, Mănăstirea Suruceni (mâna dreaptă), Mănăstirea Sireți, Biserica Sfinților Serghie și Gherman de la Mănăstirea Valaam ș.a.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.rowww.rador.ro

 

†) Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

26 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici.

Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.

Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe. Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek.

Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe.

În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb.

Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;

- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;

- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;

- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;

- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;

- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 - 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roen.wikipedia.org

 

†) Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

22 decembrie 2020

 

Petru Movilă

Petru Movilă (n. 31 decembrie 1596/10 ianuarie 1597, Suceava – d. 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 Kiev) a fost arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. A avut un rol deosebit în Sinodul de la Iași din 1642.

 

Pregătirea teologică

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și, se pare, la Academia Zamoiska din Zamosč (deși în scrierile sale ea nu este menționată niciodată) A studiat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Despre eventuale studii în Olanda sau la Sorbona în Franța nu există dovezi. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625.

În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fața curentului religios de unire a creștinilor răsăriteni cu Biserica Catolică care a început imediat după “Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu teologic, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie teologică duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le avea cumpărate încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Unirea religioasă de la Brest-Litovsk din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut “Frățiile Ortodoxe”.

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Movilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.

 

Viața

Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea. Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606). Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză.

Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr. Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda. În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală. Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.

În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev. A fost tuns în monahism în anul 1627. Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit. În sfârșit, la scurtă vreme a fost hirotonit ca episcop și înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632.

A fost întemeietorul Academiei Duhovnicești din Kiev, o instituție de învățământ teologic bazată pe principiile organizării seminariilor teologice și universităților occidentale: predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.

Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză. Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică. Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma. În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev. A trecut la Domnul pe 22 decembrie 1646, la Kiev.

Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei. Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.

 

Moștenirea

Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri. El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora. În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii. În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare). A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.

Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză. Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.

Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii). Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.

Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643. În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial. În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.

Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.

Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox. De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.

Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă. Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.

 

Scrieri

Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:

- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.

- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

†) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (†1496)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

18 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul (n. începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți – d. 1496, Voroneț) a fost un pustnic ortodox român, duhovnic renumit, sfetnic al domnitorului Ștefan cel Mare(1457-1504) și egumen al Mănăstirii Voroneț. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod, cu numele de “Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” și ziua de prăznuire a fost stabilită la 18 decembrie.

Sf. Cuv. Daniil Sihastrul (†1496) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Daniil Sihastrul (†1496) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Biografie

Contemporan cu Ștefan cel Mare (domnie 1457-1504), Daniil Sihastrul s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, primind la botez numele Dumitru. La vârsta de 16 ani, a fost călugărit cu numele David la Mănăstirea “Sfântul Nicolae” din Rădăuți.

După un timp, s-a retras la Mănăstirea “Sfântul Laurențiu” de lângă satul Vicovu de Sus. Simțind nevoia de mai multă liniște, a îmbrăcat schima cea mare, primind numele de schimnic de Daniil și s-a retras într-o zonă împădurită și greu accesibilă de pe valea pârâului Vițău în apropierea actualei localități Putna. Acolo a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis. Se mai văd și azi pronaosul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Aici a venit Ștefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni, pustnicul Daniil proorocind că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457.

Tot la îndemnul lui Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare construiește Mănăstirea Putna în anul 1466. După sfințirea, în 1470, a acestui lăcaș, se retrage la Voroneț, pe malul pârâului Voroneț, sub stânca Șoimului, unde își continuă viața monahală.

La Voroneț îl vizitează din nou Ștefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni din 1476, cerându-i sfatul. Daniil Sihastrul l-a sfătuit să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a și întâmplat. În amintirea acestei victorii, în anul 1488 domnitorul a construit Mănăstirea Voroneț. După sfințirea mănăstirii, Daniil se mută de la chilie în mănăstire. Aici își petrece ultima parte a vieții, fiind ales ca egumen al mănăstirii. A decedat în anul 1496 și a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneț. Pe piatra de mormânt care s-a făcut la dorința lui Ștefan cel Mare stă scris: “Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil“.

Daniil Sihastrul a fost la originea unei mișcări isihaste în nordul Moldovei, având mulți ucenici în pădurile din preajma Voronețului, precum și la schiturile și mănăstirile din zonă. El l-a încurajat pe Ștefan cel Mare să lupte pentru apărarea creștinătății și să construiască lăcașuri sfinte (la îndemnul lui a fost construită Mănăstirea Putna).

A fost considerat sfânt încă din timpul vieții, vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii și alinând suferințele.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Daniil Sihastrul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

†) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

13 decembrie 2020

 

Dosoftei Barilă

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693, Jovkva, Ucraina, în poloneză Zolkiew) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

 

Viața

Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă.

A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.

 

Lucrări tipărite

- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)

- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);

- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);

- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un

- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou

- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.

- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

 

Lucrări în manuscris

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.

Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688. În timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrată fragmentar (154 de versuri); începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).

La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din grecește în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli, Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dosoftei al Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă. Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.

 

Viața

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.

Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei”.

Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.

Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare.

Primele cărți tipărite au fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la București, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.

După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680), cu text paralel în română și slavonă, Molitvănic de-nțăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia.

Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie:

Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafil de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.

La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului „Dialog contra ereziilor”.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de țară.

Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii.

Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită.

În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

† Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii (†1720)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii

Sfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (sau Antonie de la Schitul Iezeru) a trăit la sfârșitul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea. A fost monah la schitul Iezeru din Vâlcea, nevoindu-se multă vreme într-o peșteră din apropierea acestuia, în muntele Iezeru. Prăznuirea sa se face pe 23 noiembrie.

 

Viața

Acest fericit părinte Antonie era de neam român și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credință mergând de mic la Sfânta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala și asprimea vieții mănăstirești. Atât de mare era nevoința sa, încât celorlalți viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătățit și poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în țară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaș.

După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieșit din schit și cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile și plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puțin iute din fire și lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă și numai cele de trebuință purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai pâine uscată și apă dar și acelea cu măsură. Vin și băutură amețitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niște pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină: “Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit în Domnul.

 

Proslăvirea

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuviosului Antonie de la Iezeru-Vâlcea (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 23 noiembrie.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Antonie de la Iezerul Vâlcii si pe: basilica.rodoxologia.ro

†) Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763)

foto preluat de pe vladherman.blogspot.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu

 

Tănase Todoran

Tănase Todoran (n. 1643 sau 1659, Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 12 noiembrie 1763, Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un grănicer român, iniţiatorul revoltei de la Salva, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

Originea şi familia

Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud.

În variate documente apare sub nume diferite: Tudoran a(l lui) Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran.

A avut doi copiii, un băiat şi o fată, care au murit amândoi în timpul vieţii sale. Alte surse spun că ar fi avut un fiu, Pintea, care ar fi fost de vârstă adultă în anul 1763.

E posibil ca Tănase Todoran să fi fost înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet.

 

Viaţa

Tănase Todoran a fost înrolat în armata austriacă, pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, a dezertat din armata austriacă şi s-a întors în Transilvania, unde a stat ascuns în Munţii Ţibleşului.

A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până când acesta a fost ucis, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea moldoveană. Aici a fost ridicat de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la rangul de răzeş.

Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.

Din Moldova Tănase Todoran s-a întors în Transilvania, unde a fost prins de autorităţi şi închis pentru dezertarea din armată.

După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud.

Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar pentru că în sat nu mai exista preot ortodox, aceasta urma să fie făcută de preotul greco-catolic. Tănase Todoran a refuzat serviciile acestuia, din cauza ataşamentului pe care îl avea pentru credinţa sa ortodoxă.

Se pare că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit în zonă, la 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat să îi înmâneze cheile bisericii ortodoxe, cerând să fie lăsat în pace, în credinţa sa ortodoxă.

La 10 mai 1763 era planificat ca Regimentul 2 grăniceri români să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasa Austriei, Maria Tereza. Acest eveniment urma să aibă loc pe platoul de la Mocirlă, pe drumul dintre Năsăud şi Salva, în prezenţa unor mari oficialităţi, cum a fost generalul Nicolaus Adolph baron de Bucow şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Pe platou erau aliniate cele două batalioane de grăniceri şi opt companii de dragoni.

După ce s-a citit conţinutul jurământului militar, Atanasie Todoran a ieşit în faţa trupelor şi a protestat faţă de depunerea acestui jurământ, spunând:

De doi ani suntem cătane, adecă grăniceri şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au înscris iobagi, dăm dare, facem slujbe împărăteşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini; numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) – foto preluat de pe doxologia.ro

Motivul protestului lui Todoran era acela că în mod normal, grănicerii erau oameni liberi, scutiţi de majoritatea taxelor, având doar îndatoriri militare, dar Regimentul 2 grăniceri români nu beneficia de aceste drepturi. Mai mult, când fuseseră înrolaţi, nu li se ceruse să renunţe la religia ortodoxă, iar acum li se impunea trecerea la religia greco-catolică, dacă vroiau să rămână grăniceri. Nici una dintre aceste situaţii nu convenea grănicerilor români, astfel că, la îndemnul lui Todoran, au aruncat armele şi au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasă.

Încercările de potolire a spiritelor grănicerilor, de către autorităţi, au eşuat.

La scurt timp după revoltă, la Salva a fost trimisă o comisie a armatei imperiale, care după şase luni de cercetări, a condamnat la moarte şaisprezece grăniceri, pentru instigare şi participare la revoltă.

Sentinţa a fost comunicată şi executată la 12 noiembrie 1763, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta.

Tănase Todoran a fost tras pe roată, de sus în jos. Alţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) au fost spânzuraţi. Celorlalţi li s-a comunicat sentinţa capitală, apoi au fost graţiaţi şi pedeapsa le-a fost comutată la trecerea de zece ori în sus şi de zece ori în jos printre 300 soldaţi cu vergi. În urma loviturilor primite, unii dintre condamnaţi au murit.

Pentru credinţa sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2007 canonizarea lui Tănase Todoran. Canonizarea a avut loc la 11 mai 2008, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta, în urmă cu 245 ani.

Prăznuirea Sfântului Atanasie Todoran, pentru că sub acest nume a fost canonizat Tănase Todoran, este pe data de 12 noiembrie a fiecărui an.

Împreună cu Tănase Todoran au fost canonizaţi şi ceilalţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) care au fost executaţi odată cu el.

cititi mai mult despre Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni si pe: basilica.rodoxologia.ro

cititi despre Tănase Todoran si pe ro.wikipedia.org

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (†1372)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

 

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti

Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei.

 

Context

Pentru populațiile daco-române, limba liturghiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, respectiv cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent.

În această perioadă, “Româniile populare” de la nordul Dunării de Jos, locuite de daco-români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungrovlahia, și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : “supraveghetorii marginilor” în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul “Mitropolit al Ungrovlahiei”.

 

Cariera

Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348.

Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.

Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.

Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin-Deal și Bolintin-Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimis horepiscopi ca preoți și călugări.

Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.

Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”… „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.

Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

†) Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Dimitrie cel Nou

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov) este sfântul ocrotitor al Bucureștilor. S-a născut în secolul al XIII-lea (dupa alte surse, in sec al XV-lea, iar dupa sinxarele Bisericii bulgare, in sec al XVII-lea) în satul Basarabovo din Bulgaria. Se crede că inițial a fost păstor, pentru ca mai târziu să îmbrace haina monahală la o mănăstire situată nu departe de satul natal. Moaștele sfântului au fost depuse la biserica din Dealul Mitropoliei din București în secolul al XVIII-lea. Biserica Ortodoxă Română și cea Bulgară îl prăznuiesc la data de 27 octombrie.

 

Viața

Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit în secolul al XIII-lea. S-a născut în satul Basarabi, lângă Rusciuc (Ruse, în Bulgaria de azi) aflat pe marginea râului Lom, în vremea țaratului vlaho-bulgar al lui Petru și Ioniță Asan. A fost o vreme păstor. Îmbrățișând însă viața monahală, a intrat într-o mânăstire orânduită într-o peșteră din apropierea locului său de origine (mănăstirea mai există și în zilele noastre). Nevoindu-se cu post, rugăciune și priveghere, s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Cunoscându-și dinainte ceasul morții, și-a ales ca mormânt un loc apropiat, între două pietre unde singur s-a dus și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Mai multe nu se cunosc despre viața Sfântului, care ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost descoperit din mila lui Dumnezeu.

 

Descoperirea Sfintelor sale Moaște și mutarea lor

După mai multă vreme, crescând apele râului Lom, s-a surpat malul de lângă peșteră și au căzut mai multe pietre din stâncă, între care cele între care se aflau moaștele Sfântului, care au căzut în apă. Iar după o vreme, Sfântul s-a arătat unei fete bolnave, zicându-i să-l scoată din apă, iar el o va tămădui. Copila a zis părinților ei, care au mers împreună cu preoți și cu o mulțime mare de oameni, au aflat moaștele oamenilor neputrezite și luminate.

Știrea despre aflarea moaștelor Sfântului s-a răspândit repede, astfel că domnitorul de atunci al Țării Românești a trimis mai mulți preoți și boieri ca să le ia și să le aducă la biserica de la Curtea domnească. Însă nevoind atunci Sfântul să meargă la București, după ce au mers o vreme, în dreptul unei fântâni, moaștele s-au făcut foarte grele și nu au mai putut fi mutate. Atunci, punând moaștele Sfântului într-un car la care au înjugat doi junci neînvățați, i-au lăsat să meargă unde vor voi, iar aceștia s-au întors în satul Basarabi. Întorcându-se trimișii la București și povestind cele întâmplate, domnitorul Țării Românești a trimis atunci bani și s-a ridicat o biserică în cinstea Cuviosului Dimitrie acolo, unde au fost așezate și moaștele Sfântului, făcând multe minuni.

În vremea războiului între Imperiul Rus și cel Otoman, între 1769-1774, cucerind rușii întreaga zonă, au ajuns și în câteva sate de peste Dunăre, între care și Basarabi, de unde moaștele Sfântului au fost luate de generalul Piotr Saltîkov spre a fi duse în Rusia. Însă un creștin din Țara Românească, Hagi Dimitrie, le-a cerut de la general ca răsplată și răscumpărare pentru cele suferite în timpul războiului. Generalul a dăruit atunci moaștele Sfântului Țării Românești, fiind primite de mitropolitul de atunci, Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei și de tot poporul cu mare cinste. Moaștele Sfântului au fost așezate în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei, la București, unde se găsesc până astăzi. În vremea aceea, pentru rugăciunile Sfântului, a încetat nu doar războiul, ci și o epidemie de ciumă ce se pornise în acea vreme. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă însă la Kiev.

În timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupației germane, mai mulți soldați bulgari au încercat să ia moaștele Sfântului din catedrală, pentru a le duce în Bulgaria. Dar aflând bucureștenii, s-a făcut tulburare mare în oraș, astfel încât chiar germanii au dat dispoziții ca aliații lor bulgari să înapoieze moaștele Sfântului.

 

Minunile

Mai multe din aceste minuni s-au petrecut și cu moaștele sale, încă de când erau încă la Basarabi. Căci din prea multa evlavie către sfântul, mai mulți credincioși și credincioase au încercat să fure părticele din acestea, fie nu s-au putut mișca din loc, fie au rămas ca împietriți, pentru că sfântul nu voia să îngăduie asemenea lucruri, astfel că numai după ce și-au cerut iertare de la Sfântul Dimitrie au putut pleca vindecați.

Un episcop de Preslav, pe nume Ioanichie, îmbolnăvindu-se greu, a fost adus la biserica Sfântului și, adus fiind de cei care îl purtau în vremea Sfintei Liturghii, după trei ceasuri s-a ridicat sănătos, putând să umble singur.

De asemeni, de când moaștele Sfântului au fost aduse la București, Cuviosul Dimitrie a făcut multe minuni, aducând vindecări, ocrotind orașul și dăruind multe binecuvântări celor ce se închină cu credință la Sfintele sale Moaște.

 

Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou în România

Sfântul Dimitrie a fost primit cu mare bucurie și evlavie în România. Aducând multe binecuvântări orașului și țării, evlavia credincioșilor față de acesta a crescut mereu. Se obișnuia a scoate moaștele sale în procesiune prin oraș sau pe câmpuri în vremea epidemiilor, a secetei sau ploilor. În ziua de prăznuire a Sfântului, uneori chiar dinainte, racla cu moaștele Sfântului este deschisă, spre a fi cinstită de credincioși.

În perioada comunistă, pelerinajele la moaștele Sfântului nu au mai putut avea aceeași amploare. Totuși evlavia credincioșilor față de dânsul nu a scăzut, iar el a continuat să ocrotească orașul, țara și Patriarhia însăși. În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a și făcut, printr-o slujbă specială, în 27 octombrie 1955.

După mărturia fericitului întru adormire patriarh Teoctist, ajutorul Sfântului Dimitrie s-a făcut simțit și în ultimii ani ai comunismului, când regimul Ceaușescu a încercat, fără succes, mutarea Patriarhiei de la locul său.

După căderea comunismului, pelerinajele s-au reluat, crescând în amploare an de an, spre a ajunge unul din cele mai importante din România, după cel al Sfintei Parascheva de la Iași. Racla cu moaștele sfântului, deschisă, este scoasă în fiecare an spre cinstire de către credincioși, fiind așezată sub un baldachin, lângă Catedrala Patriarhală din București.

În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstirea de la Basarabovo, locul unde s-a nevoit sfântul.

Datorită numărului mare al credincioșilor veniți, care stau ore, uneori zeci de ore la rând spre a se închina Sfintelor Moaște la Catedrala patriarhală din București, numărul zilelor în care racla este așezată spre cinstire aici a crescut progresiv, ajungând în 2008 la șase zile (23-28 octombrie). Cu ocazia pelerinajului din 2008, spre bucuria credincioșilor evlavioși, au fost aduse din Grecia, spre cinstire împreună cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, părticele din moaștele Sfântului Apostol Pavel.

 

cititi mai mult despre Sfântul Dimitrie cel Nou si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rowww.agerpres.ro; doxologia.ro