Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie (Secolele III – IV)
Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.
Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.
Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.
La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.
După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.
Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.
Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian.
Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului.
Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.
După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile.
S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis:
„Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.
Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos.
Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat.
Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.
El declara, între altele:
Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau:
Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.
Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.
Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304.
Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în Biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească:
Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Pafnutie (cunoscut și ca Pafnutie al Tebaidei) a fost episcop al provinciei romane Tebaida de Sus (Thebaida Superior) din Egipt, care se întindea în zona orașului Luxor de astăzi.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 19 aprilie [1].
Unii istorici îl identifică cu Avva Pafnutie Chefala, care a fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare[2]
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pafnutie a fost persecutat pentru credința sa creștină, suferind o mutilare a genunchiului stâng și pierderea ochiului drept în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Maximian (286-305).
Ulterior a fost condamnat la muncă silnică într-o mină.
După promulgarea Edictului din Milano de către Sf. Împărat Constantin cel Mare, a fost eliberat și a putut să-și continue chemarea sa de a-i creștina pe egiptenii acelor timpuri, ajungând episcop al Tebaidei de Sus.
Se spune că însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare, cel care convocase acest sinod pentru a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, a ținut să-l întâlnească personal pe Pafnutie și l-a onorat sărutând orbita ochiului pierdut de acesta în timpul persecuțiilor la care fusese supus.
Sf. Pafnutie a avut un rol important, poate chiar decisiv, în dezbaterea de la Primul Sinod Ecumenic pe tema celibatului clericilor.
Cei mai mulți dintre episcopii prezenți la sinod erau dispuși să urmeze precedentul creat la Sinodul de la Elvira (305-306), care interzicea relațiile conjugale pentru episcopii, preoții și diaconii care se căsătoriseră înainte de hirotonire.
Pafnutie i-a rugat cu seriozitate și stăruință pe colegii săi episcopi să nu impună această obligație membrilor clerului care erau deja căsătoriți înainte de hirotonire.
El a mai propus, în conformitate cu „vechile tradiții ale Bisericii”, ca numai cei care au fost celibatari la momentul hirotonirii să continue să respecte abstinența.
Marele respect de care se bucura Pafnutie și faptul bine cunoscut că el însuși respectase cu strictețe castitatea în tot timpul vieții sale, au cântărit mult în judecarea propunerilor sale, care, în final, au fost adoptate în unanimitate.
Sinodul a lăsat la latitudinea clericilor căsătoriți să continue sau să întrerupă relațiile lor conjugale.
La același Prim Sinod Ecumenic de la Niceea, Pafnutie s-a numărat printre cei care au apărat cu stăruință Ortodoxia în fața arianismului, contribuind astfel la condamnarea acestei erezii de către sinod.
Zece ani mai târziu, Sf. Pafnutie l-a însoțit pe Sf. Atanasie cel Mare la Primul Sinod de la Tir (335 d.Hr.).
Nu se cunosc amănunte despre moartea acestui sfânt ierarh.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Pafnutie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul 4
Degrab ne întâmpină…
Preoţind mai întâi cu suflet curat şi pe urmă pătimind cu minte preatare, ai bineplăcut lui Dumnezeu. Drept aceea petrecând întru cele cereşti, părinte, dănţuieşti cu mucenicii şi te bucuri împreună cu ierarhii, Sfinţite Mucenice, Preafericite Pafnutie.
[1] Pătimirea lui a avut loc pe 15 aprilie după Sinaxarul din Alexandria.
Calendarul pelestino-georgian din Sinai (Garitte, pp. 204, 340) îl comemorează la 20 aprilie și la 25 septembrie, dând mărturie despre identificarea lui progresivă cu tatăl sfintei Eufrosinia. (Cf. Sinaxarului P. Macarie de la Simonos Petras)
[2] Bartelink (SC 400, p. 291) sugerează că monahul Pafnutie Chefala, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, ar fi acelasi cu ierarhul despre care Istoria lui Ghelasie din Kyzic (2:9) spune că a fost torturat sub Maximian si i s-a zdrobit genunchiul sting si i s-a scos ochiul drept, care a participat la primul Sinod Ecumenic, de la Niceea, din anul 325; era mare facător de minuni, alungind dracii cu cuvântul si tămăduind felurite boli doar cu rugăciunea (nota P. Filotheu Bălan, în Pateric egyptean, p. 233)
Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)
A trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305), fiind preot în orașul Laodiceea (Asia Mică – Turcia de astăzi).
Artemon a slujit Biserica lui Hristos ca citeț timp de 16 ani, ca diacon timp de 28 de ani, iar ca preot 33 de ani.
Când s-a declanșat persecuția împotriva creștinilor, Artemon era înaintat în vârstă.
Acesta fiind prins a fost dus la templul zeului Esculap, pentru a jertfi acestei zeități.
Păgânii ce se aflau în templu au eliberat mulți șerpi veninoși pentru a-l ucide pe Artemon.
Însă acesta s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a suflat asupra șerpilor, omorându-i pe toți.
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe basilica.ro
Văzând această minune, Vitalis, mai marele preot al zeității păgâne Esculap, a îngenuncheat și s-a botezat împreună cu toți slujitorii din templul idolului Esculap, majoritatea dintre ei ajungând preoți creștini, iar Vitalis episcop în Palestina.
Guvernatorul Patrichie l-a întemnițat pe Sfântul Artemon și a poruncit să fie aruncat într-un vas cu smoală fierbinte.
Dar când dregătorul a inspectat vasul, a căzut în smoală și a murit.
Cei care au asistat s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul s-a rugat și din locul acela a izvorât apă.
Văzând această minune, mulți s-au botezat.
După mai mulți ani, Sfântul Artemon a fost ucis de păgâni în anul 303.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Artemon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Mucenic Artemon
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
În timpul împărăției lui Dioclețian a fost mare prigoană împotriva creștinilor; de vreme ce au fost trimiși muncitori prin toate cetățile și țările stăpânirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor și să silească pe creștini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască și să-i ucidă. Deci, a mers în părțile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvârșea porunca împăratului.
Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflând că se apropia comitul, a luat pe Sfântul Artemon presbiterul și pe oarecare din creștini și s-a dus noaptea în capiștea Artemidei și au sfărmat pe toți idolii ce au fost acolo și i-au ars cu foc. Apoi întorcându-se la biserica creștină, care era la cinci stadii de cetate, își săvârșeau obișnuitele rugăciuni și-i întărea pe credincioși, zicându-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrând să ucidă pe creștini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele și nici un fel de moarte oricât de cumplită”.
Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întâi o jertfă în capiștea lui Apolon și a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărătești le-a pus înainte și s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări și în vânătoare. După aceea a intrat în capiștea Artemidei, vrând să săvârșească necurata jertfă și negăsind pe idoli, întreba unde sunt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon și cu alți creștini au sfărâmat pe Artemida și pe ceilalți idoli ce au fost acolo.
Deci, întrebând comitul unde este episcopul și creștinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecând pe cal, s-a dus cu ostași înarmați spre biserica creștină, ca să verse sângele celor credincioși, iar pe Sisinie și pe Artemon să-i taie bucăți. După ce s-a apropiat el de biserică, când era ca de o stadie, deodată l-a cuprins niște friguri mari, încât a căzut și foc peste măsură l-a cuprins, încât pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo.
După ce a înnoptat, ostașii au stat cu lumânări pe lângă comi-tul cel bolnav, așteptându-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creștinii m-au blestemat și Dumnezeul lor mă muncește”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei și luminata zeiță Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu și simțind că moare, a zis către ostași: „Duceți-vă în biserica creștină și spuneți episcopului Sisinie, că așa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Deci, roagă-te către dânsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea și-ți voi face chipul tău din aur și în mijlocul cetății îl voi pune”.
Ducându-se ostașii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Și iarăși a trimis comitul, zicând: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!”. Deci, episcopul a făcut pentru dânsul rugăciune și îndată comitul s-a sculat sănătos, neavând nicidecum boală trupească. După câteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii și a întâmpinat pe Sfântul Artemon venind de la vânat. Pentru că, cu cuvântul lui Hristos, vâna fiare sălbatice și îl urmau doi cerbi și șase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi și într-însa voia să aibă și fiare sălbatice.
Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vânat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvântul Hristosului meu am vânat acestea!”. Și i-a zis comitul: „Bătrânule, mi se pare că ești creștin”. Sfântul a răspuns: „Din tinerețe sunt creștin”. Atunci legându-l cu două lanțuri, l-a dat pe el la doi ostași, poruncind să-l ducă pe Artemon după dânsul, în cetatea Cezareei. Iar sfântul, fiind legat și întorcându-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeți la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus și au stat lângă ușile ogrăzii bisericii și episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?”. Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luând glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit și l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.
Episcopul s-a spăimântat de grăirea cerbului și suspinând greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie și i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunând, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit și l-a dus în Cezareea legat. Și m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului și jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia câteva prescuri și du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sunt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luând prescurile și o slugă, rugându-se, s-a dus.
Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfântul Artemon șezând în temniță și închinându-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus și păstor al oilor cuvântătoare, cum ne-ai lăsat și ai căzut în mâinile tiranului, căci noi n-am știut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omenește; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sunt adevărate cele grăite, pentru că greu se mâhnește pentru tine”. Sfântul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vestește stăpânului meu, sfântului episcop, că sunt prins la cazne pentru Hristos și șed în temniță. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos și să mă învrednicesc a fi părtaș cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi și-au dat sărutare unul altuia și s-au despărțit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanțuri.
Venind diaconul la episcop și spunându-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei și pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăvește și pe robul tău Artemon de vrăjmașul Patrichie și fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia și îl numără în ceata sfinților mucenici”.
Într-una din zile comitul Patrichie, făcând cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfântul Artemon, presbiterul Laodichiei și a zis către dânsul: „Bătrânule, spune-ne cum te numești!”. El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu ești cel care ai sfărâmat chipul cel cioplit al marii zeițe?”. Sfântul răspunse: „Eu sunt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrânule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruțat chipul acela și cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blândă te-a lăsat să trăiești încă”. Sfântul Artemon răspunse: „Și pe tine te voi asupri, rugându-mă Dumnezeului meu, și-ți voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort și mut cum n-aș fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numești Artemon, socoteam că ești rob al zeiței Artemida și mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăiești, pentru că ești de un nume cu dânsa”. Sfântul răspunse: „Preanecuratule păgân, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voiești să auzi de numele meu, înțelege că eu, fiind încă în pântecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinstește-ți bătrânețile, cruță-ți căruntețile și jertfește marelui Asclipios, zeul acestei cetăți”. Sfântul răspunse: „Șaisprezece ani am fost citeț, citind cărțile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci și opt de ani am fost diacon, citind Sfânta Evanghelie și treizeci și trei de ani am împlinit în preoție, învățând pe oameni și povățuindu-i la calea mântuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi poruncești să fiu asemenea ție și să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimțitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău și să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă și putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămâie cu rugăminte înaintea capiștei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau niște balauri petrecători în capiștea lui Asclipios și slujitorii le aduceau mâncăruri dulci odată pe an”. Sfântul zise: „Să mergem în capiștea lui Asclipios și dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămâie!”.
Mergând comitul și poporul cu sfântul, apropiindu-se de capiștea aceea, balaurii și mai ales necuratele duhuri dintr-înșii, nesuferind venirea mucenicului și puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau șuierături înfricoșate în capiște și tulburare, încât se clătina ca un copac de vânt, și văzând aceea popoarele și comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfânt: „Vezi cât de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dânsul fără tămâie?”. Sfântul zise: „Poruncește jertfitorului tău să-mi deschidă capiștea, căci eu voi intra”. Și a poruncit comitul să deschidă capiștea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpânirii tale, nu pot deschide fără tămâie și fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luând slujitorul tămâia, a adus-o după obiceiul său și a deschis ușa cea încuiată, apoi a fugit îndată.
Atunci comitul, stând departe, a zis către sfânt: „Bătrânule, dacă poți să intri, intră”. Iar sfântul, apropiindu-se de ușă și făcând semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală și balaurii stăteau nemișcați. Sfântul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon și ai ucis balaurul, tu și acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceștia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfânt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze și a ieșit cu dânșii afară. Iar poporul și comitul, văzând cum ieșiseră balaurii din capiștea lui Asclipios, s-au spăimântat și au început să fugă.
Sfântul a strigat în urma lor: „De ce fugiți? Nu vă temeți! Stați și vedeți cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceștia vor muri înaintea ochilor voștri!”. Și suflând asupra lor, îndată i-a lăsat morți, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviți ca de un tunet. Atunci Sfântul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiți de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?”. Iar comitul și tot poporul s-au înspăimântat, văzând pe balauri uciși fără fier, între care era unul foarte mare, având cinci coți grosime, iar în lungime douăzeci și cinci de coți.
Văzând aceasta Vitalie slujitorul, și-a ridicat glasul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor și mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe acești balauri”. Și, căzând la picioarele sfântului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ție, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvârșit, oaie a turmei tale. Pentru că până acum am fost în înșelăciune, uitându-mă la idoli și la acești balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!”. Iar păgânul comit, având ochii sufletești orbiți, deși vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.
Nesuferind rușinea și umplându-se de mânie pentru a sa rușinare și pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăși să piardă pe sfântul mucenic și să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăți. Și a zis cu mânie către sfântul: „Așa mă jur pe zeița cea mare Artemida și pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăți te voi sfărâma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos și cu ajutorul Sfântului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voștri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?”. Zis-a sfântul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăți și moștenitorule al iadului, ai auzit și încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplându-se de mânie, a ars o tigaie unde a pus pe sfântul mucenic, încă și țepi de fier a ars și a poruncit ca să-l împungă și cu alte fiare ascuțite să-i taie mădularele trupului. Și zicea către dânsul: „Vezi, nesupusule bătrân, cum piere trupul tău în munci?”. Iar pătimitorul, căutând la cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să râdă de mine robul Tău; căci știi, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare până în sfârșit, să se rușineze vrăjmașul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău și ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt minunate sub cer. Tu ești Domn al tuturor și nu este cel ce poate să se împotrivească Ție. Deci cu mila Ta mântuiește-mă, Doamne. Tu ai sfințit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate și junghiat fără vină. Tu ai îndreptat și la înălțime ai rânduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe și ai înălțat pentru binecuvântare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulțit neamul lui Iacov prin nașterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot și ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupești, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmașilor și toți cei îndreptați prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum și eu, robul Tău, mă rog Ție, Doamne, miluiește-mă pe mine cu mila Ta și ajută-mă cu puterea Ta”.
Astfel rugându-se sfântul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea și trecând prin mijlocul poporului în acea priveliște, a căzut înaintea sfântului mucenic Artemon și-i lingea picioarele cele sfințite. Apoi, stând înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea și înfruntarea păgânilor, iarăși luând glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaște că nimic nu este care să fie cu neputință la Dumnezeu și puternic este și celor necuvântătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieștii Sale puteri. Deci să știi că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cerești vei fi răpit și vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit și ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat și pe omul cel drept, fără omenie îl muncești”.
Iar necuratul comit, fiind dat în vileag și mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mâniat foarte și a poruncit ostașilor să ucidă cerbul acela. Și unul din ostași, luând o suliță, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar sulița a lovit pe stolnicul comitului și l-a străpuns, iar cel însulițat, îndată în acel loc și-a dat sufletul. Acest lucru văzândul comitul, i-a fost jale de stolnicul său și, sculându-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniță.
A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală și s-o fiarbă, vrând ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Și făcându-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrând cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal și s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorât din cer doi îngeri ca doi vulturi și, apucând de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare și s-a topit, încât nici oasele nu i-au mai rămas.
Atunci ostașii și tot poporul, văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, și stând, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat și a izvorât din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc și alți mulți, au fost învățați și s-au botezat de sfântul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicând către mucenic: „Ieși din cetatea aceasta și vino în Asia, în locul ce se numește Vuli, care este lângă mare. Acolo vei afla pe Alexandru și pe Pironia, maica aceluia, și vei curăți împreună cu dânșii pe mulți de diavoli și de felurite boli și mulți luminându-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.
A doua zi, s-au adunat la Sfântul Artemon toți cei nou-luminați prin botez. Iar el, luând pâinea dumnezeieștilor Taine, a frânt-o în bucăți și amestecând-o în paharul sfânt, le-a dat, zicând:
„Această pâine este Trupul lui Hristos și acest vin este Sângele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziți-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărțiți de dragostea lui Hristos, ci stați neclintiți în credință; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.
Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfântul Mucenic Artemon, că mulți au fost botezați de el și că învață pe popor cuvântul adevărului, a mers la dânsul cu credincioșii care erau cu el și sărutând pe sfânt și făcând rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfântul Mucenic Artemon și după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezați, pe unii i-a sfințit preoți, pe alții diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a și încredințat părțile Palestinei. Iar Sfântul Mucenic Artemon, sărutând pe episcop și pe popor, a ieșit spre partea Asiei hotărâtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulți i-a luminat și i-a adus la Dumnezeu.
După aceea prinzându-l cei necredincioși, i-au tăiat capul și astfel s-a dus la veșnicele locașuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Sfântul mucenic Sava de la Buzău, cunoscut și sub numele Sava Gotul, s-a născut în anul 334 (aproximativ), în Dacia, în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură, în apropiere de râul Mousaios (Buzăul de azi).
Viața și martirizarea sa sunt descrise în „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica lui Dumnezeu care se găsește în Capadocia și către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”, adresată Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 12 aprilie.
În secolele al III-lea și al IV-lea, după retragerea romanilor din Dacia (retragere ordonată de împăratul Aurelian în 271), goții au ocupat o parte a Daciei extra-carpatine.
Așezările goților din Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova și partea estică a Țării Românești de mai târziu), în timp ce în partea centrală și muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată și romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre.
Sf. Sava s-a născut din părinți creștini.
Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase ale eparhiei episcopului got Ulfila, fiind ucenic și ajutor al preotului got Sansala din Dacia.
Sursele religioase menționează faptul că era un om drept în credință, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniștit și negrabnic la cuvânt.
În afară de îndrumătorul său duhovnicesc, preotul Sansala, evlaviosul Sava era apropiat sufletește și de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată.
Prin acești slujitori și prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post și rugăciune, tânărul Sava și-a sporit evlavia, blândețea, smerenia, iubirea de adevăr și statornicia în credința ortodoxă.
În anul 372, regele got Athanaric a ordonat persecuții aprige împotriva creștinilor din teritoriile controlate de goți.
Episcopul Ulfila a reușit să se refugieze la sud de Dunăre, în Imperiul Roman, dar preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși și chinuiți pentru credința lor în Hristos.
În cele din urmă preotul Sansala a fost eliberat, dar Sava a fost martirizat.
Chinuitorii săi, conduși de Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, l-au legat pe tânărul Sava și l-au purtat prin văile împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuțite, biciuindu-l.
Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat și mai tare l-au răstignit pe două osii și l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască aproape toată ziua și noaptea ce au urmat.
Spre dimineață, o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze.
Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca Sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care a vrut să-l oblige să mănânce.
Însă Sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca și cel ce le-a trimis, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind singurul Stăpân și Domn.
Auzind acestea, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuțit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credința și darul lui Dumnezeu.
Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios (Buzăul de azi).
Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoșați de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pe Sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, spunându-le:
Împliniți porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu. Iată, în față stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii). Care așteaptă să ia sufletul meu și să-l ducă în lăcașul slavei lui Dumnezeu!
Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn foarte greu, și așa l-au aruncat în apă.
Astfel s-a săvârșit din această viață, prin lemn și prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani.
După ce l-au înecat, ucigașii i-au scos afară din apă trupul, pe care însă l-au lăsat neîngropat, și au plecat.
Trupul său a fost găsit nevătămat de frații creștini și îngropat cu cinstea cuvenită, într-un loc tainic, știut numai de ei.
Moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Moaștele Sfântului Sava de la Buzău au fost luate în cele din urmă de preotul Sansala și trimise la sud de Dunăre, episcopului Ascholius.
La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciția Mică, Iulius Soarnus, a trimis bărbați vrednici de încredere pentru a ridica moaștele Sfântului Sava și a le duce în Cezareea Capadociei.
Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea neprețiosului dar, mulțumind totodată pentru ajutorul acordat.
Aceste sfinte moaște au fost însoțite și de o scrisoare a episcopului Bretanion al Tomisului de la acea dată, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.
Totodată, o altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare sugerează faptul că Bretanion este cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.
Numindu-l pe destinatarul acestei epistole theosevis (pios în grecește, termen rezervat clerului, mai ales episcopilor), Sf. Vasile îi scrie :
Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu moaștele un martir care a înflorit de curând pe un pământ barbar (Goția) care este învecinat cu al vostru (Dobrogea).
Din păcate însă, nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale episcopului Bretanion către Sfântul Vasile cel Mare, pentru a exista o confirmare a faptului că episcopul Bretanion al Tomisului este într-adevăr cel care a scris actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.
Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Proslăvirea ca sfânt
La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a făcut cea de a treia canonizare din istoria sa, după cele făcute în 1517 și în 1955-56.
Alături de sfinții români a trecut în calendar și sfinți din alte neamuri care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre, între care și Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, zis Gotul, prăznuit în fiecare an la 12 aprilie.
Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe doxologia.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Glasul al 3-lea:
Purtătorule de chinuri Sfinte Mucenice Sava, cel ce în apă ai fost omorât de către goţii păgâni, roagă pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.
Glasul al 4-lea:
Astăzi, duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să serbăm pomenirea cea de peste an a luptelor Mucenicului Sava! Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bine primit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Glasul al 3-lea:
Fecioara astăzi…
Urcând astăzi de pe pământ la cele cerești, sfințite nevoitorule, de la Hristos te-ai încununat și îngerii cu bucurie te-au primit, iar noi, acum, cu laude te cinstim că mijlocești de-a pururea, Sfinte Sava, pentru țara și poporul tău.
Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium († 304)
Sfântul Mucenic Irineu a fost episcop în Cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.
Pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată la ordinul împăratului Dioclețian, mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit și martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 aprilie, ziua în care și-a dat viața pentru credința creștină și la 23 august, data la care este menționat de Menologiul imperial (secolul X).
Multe informații prețioase despre viața bisericească a primelor comunități creștine provin din așa-numitele “Acte martirice“, documente întocmite în limba latină după procesele intentate de către autoritățile romane împotriva celor ce au pătimit pentru credința lor.
Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium și că a fost judecat și condamnat la moarte de către Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferioară, în anul 304, pe baza edictelor împotriva creștinilor decretate de împăratul Dioclețian în anii 303 și 304.
Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) și era reședința Caesarului Galerius, ginerele lui Dioclețian.
Acea zonă geografică (din Serbia de acum) era locuită, în principal, de traci romanizați, iar religia creștină începuse să se răspândească într-un mod care îl îngrijora pe Galerius, un inamic declarat al creștinilor (majoritatea surselor istorice pun începerea marii persecuții pe seama lui Galerius, care era un anticreștin fanatic).
La ordinul expres al Caesarului Galerius, în provinciile dunărene (Illyricum și Pannonia Inferior), în care creștinii erau numeroși, au fost puse în aplicare edictele (decretele) imperiale de persecutare a creștinilor.
Printre creștinii arestați și aduși la judecată s-a numărat și Irineu, tânărul episcop al cetății Sirmium. Acesta era căsătorit și avea copii mici, întrucât pe atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriți – regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
Pentru credința sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în fața guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creștin în acea perioadă: “fie își păstrează viața, ca păgân, fie va muri, ca alți creștini“.
La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, Irineu a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii.
Şi au venit cei apropiați lui, părinții, soția și copiii săi, care, văzând ce suferințe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului.
Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Iisus Hristos:
“De cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el în fața Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumești pentru a-i face pe creștinii mai slabi să renunțe la credință pentru a-și salva viața, l-a mai ispitit o dată pe Irineu, folosindu-se de copiii acestuia.
I-a cerut să jertfească idolilor pentru acești copii, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reușit, astfel că Probus a dat sentința: să fie aruncat în râul Sava (un afluent al Dunării).
Singura dorință a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toți să cunoască “în ce fel s-au deprins creștinii să disprețuiască moartea, pentru credința lor în Dumnezeu“.
Conform “Actului martiric“, a fost adus la locul de osândă – podul Basent de peste râul Sava, de unde a înălțat următoarea rugăciune:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii sa primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău și pentru poporul Tău, care sporește în Biserica Ta din Sirmium. Îți cer și mă rog milostivirii Tale să mă primești și pe mine și să binevoiești a-i întări și pe aceștia în credința Ta“.
Apoi, a fost tăiat de ostași cu sabia și aruncat în râul Sava.
Se întâmplau acestea în ziua de 6 aprilie, anul 304.
Acești sfinți mucenici au trăit în vremea împăraților Dioclețian (284 – 305) și co-imperatorului Maximian (285 – 305) şi erau clerici bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Agatopod era bătrân şi foarte înţelept şi avea rânduiala de diacon, iar Teodul era tânăr şi fără de prihană şi era citeţ (lector), ambii în biserica din Tesalonic.
Deci, ieşind poruncă de la împăraţii păgâni Dioclețian și Maximian, ca oamenii de pretutindeni să aducă jertfe idolilor, Teodul şi Agatopod au rămas închişi în biserică, rugându-se neîncetat.
Aflând ostaşii despre aceasta, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă.
Închişi fiind, pe mulţi păgâni i-au adus la credinţa în Hristos, la pocăinţă şi la împăcarea cu Dumnezeu prin Botez.
Iar poporul din cetate, aflând că între zidurile închisorii cei doi propovăduiesc vestea cea bună a lui Dumnezeu, a sfărâmat încuietorile închisorii şi, dând năvală înăuntru, asculta cuvântul lor.
De trei ori i-a judecat căpetenia cetăţii, Faustin, pe Sfinţii Teodul şi Agatopod, însă ei au rămas tari în credinţa lor, spunând că sunt creştini, gata oricând să pătimească orice fel de chinuri pentru Hristos Iisus.
Deci, după a treia cercetare au fost osândiţi la moarte prin înecare în mare.
Şi aşa, cu pietre grele la grumaz şi cu mâinile legate la spate, fiind aruncaţi în apele golfului Salonic, au primit cununa muceniciei de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Valurile le-au scos trupurile la mal, iar averile lor au fost împărțite văduvelor și săracilor, după cum hotărâseră înainte de sfârșitul lor martiric.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Teodul şi Agatopod
Glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian păgânii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rânduiala diacon, bătrân de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tânăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvârşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Şi mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o câştige; pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mâna sa un lucru oarecare de la o persoană cinstită.
Deci, deşteptându-se îndată din somn, a găsit în mâinile sale un inel foarte frumos, lucrat dintr-o materie neştiută şi având pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tânărul cel sfânt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întâmpina Teodul pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.
După aceea, păgânii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mâini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Şi mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioşi la munci iar alţii, fiind neputincioşi, temându-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgâni şi mâncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viață mai mult decât cea fără de moarte; şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.
Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de ostaşii cei viteji la suflet şi tari ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petrecând în casa lui Dumnezeu totdeauna, ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţându-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, şezând la judecată într-una din zile, a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, ținându-se de mâini unul cu altul, cu feţele luminoase şi cu sufletele viteze, şi strigau cu mare glas şi cu îndrăzneală: „Suntem creştini!” Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.
Iar acela vrând mai întâi pe cel tânăr să-l vâneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-l ducă de acolo, şi mai aproape de sine chemând pe Teodul, i-a zis prieteneşte: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta”. Iar Sfântul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică”. Aceasta zicând sfântul, nu s-a mâniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori fagăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfântul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci”.
Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cât de puţin nu pot să mă plece la voia voastră”. Şi Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decât moartea cea cumplită?” Sfântul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decât moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pământ, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţelegător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfârşit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste astăzi de voie ţi-ai ales a trece cu vederea bătăile şi moartea”.
Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnându-mă din pruncie, până la sfârşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decât de Crucea lui Hristos; pentru că sunt slugă credincioasă a Stăpânului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.
Faustin ighemonul, minunându-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfântului tânăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc osebit, iar pe Sfântul Agatopod, chemându-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfântul Agatopod, cunoscând amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sârguinţă şi cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rândul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.
Iar Sfântul Agatopod, clătinând puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sunt aceia pe care i-au făcut oamenii cu mâinile lor şi fără de minte au legiuit să le slujească, ca unor mai buni şi mai mari decât ei? Oare dumnezei sunt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărâme pe dânşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sunt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecând suflet viu şi spun despre dânşii că se spurcau cu preaurâte lucruri desfrânate, iar acum meşterii cioplindu-i pe aceia, îi vând pentru un ban sau pentru patru? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sunt socotiţi de tine dumnezei ai voştri? Oare cântare să cânt idolilor celor surzi?”
Unele ca acestea grăind sfântul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire să se întărească în credinţă prin cuvintele lui Agatopod. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmându-le, în multe feluri îi supărau pe dânşii, văzându-i că se sârguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzând cinstitele cărunteţi ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sunt de folos vieţii tale?” Iar sfinţii, nerăspunzând nimic poporului, mergeau.
Şi sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemând pe Iisus, Mântuitorul tuturor. După aceea, spălându-şi mâinile şi faţa cu apă curată şi plecându-şi capul şi genunchii la pământ, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicând:
„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adâncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rânduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dânsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amândoi să slujească împreună cu stelele la creşterea celor ce se nasc pe pământ; Cel ce ai dat pământului să nască fiinţe, iar adâncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cântarea păsărilor, să aducă cântare plăcută Ţie, apoi pământul, scoţând cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpânului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti.
Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrânări a căzut, nu l-ai lăsat să piară până în sfârşit, nici n-ai slobozit pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă până la tartar, ci, dând uitării greşelile omeneşti şi plecându-Te prin milostivire, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, ca firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi Cuvântul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine, împreună şi cu Sfântul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite i-ai adus la sfânta credinţă pe cei necredincioşi. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat cu cuvântul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sânge, când s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcându-l sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său. Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte întru însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgânilor, să putem trece la cereasca împărăţie”.
Astfel rugându-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dânşii, care pentru ucideri sau desfrânări erau ţinuţi acolo, lepădând frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerându-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricând încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzând aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului şi osârdnicul slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunându-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi degrabă. Şi s-a tulburat ighemonul de mânie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dânsul pe bătrân şi pe tânăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.
Deci, uitându-se ighemonul către Sfântul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpânesc lumea?” Sfântul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpânul cerului şi al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sunt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dânsele”.
Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfântul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela pe Care iudeii L-au răstignit, muncindu-L cu munci preacumplite?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţându-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să vădească şi să judece pe cei necredincioşi”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?” Sfântul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfă Aceluia de care sunt zidiţi făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea”.
Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfântul Teodul cel tânăr şi să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfântul cu libertate şi defăimând muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzându-l Sfântul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari. Şi să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sunt puţine şi vrednice de râs; deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cât de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu”.
După aceasta ighemonul a poruncit Sfântului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfântul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, deşertăciunea închinării idoleşti cunoscând, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti; dar de vreme ce ştiu că gândeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mâini dumnezeieştile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dându-l fiarelor spre mâncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.
Sfântul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-l mai cumplit decât îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgânilor spre batjocură sfintele cărţi”. Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la tăiere, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de chin, când a văzut Sfântul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osârdie!” Zicând aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu i l-au tăiat; pentru că, aflând ighemonul că Sfântul Teodul doreşte tăierea de sabie ca pe o cunună de veselie, a poruncit ca îndată să-l întoarcă pe el întreg.
Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfântul Agatopod, întrebându-l şi zicând: „Ce fel de viaţă ai?” Sfântul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit pe voi?” Sfântul Agatopod răspunse: „Cu neamul suntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul suntem uniţi, şi pe cât ne deosebim cu neamul, pe atât ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amândoi vă sârguiţi la o muncă, pentru că aceasta o arată cuvintele voastre”. Sfântul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi şi cu o răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.
Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrân, să te amăgeşti ca un tânăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfântul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sunt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cât sunt mai bătrân cu anii, pe atât mă sârguiesc a arăta mai multă osârdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tânăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutând spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tânărule, de cuvintele bătrânului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrân acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tânăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?” Sfântul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sunt mai neputincios decât bătrânul şi nu voi putea suferi muncile cele deopotrivă, pentru că, deşi sunt tânăr cu anii, însă întocmai ca bătrânul îl ştiu pe Unul Dumnezeu Atoatefăcătorul şi sunt gata a pătimi întocmai pentru Dânsul”.
Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemând pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunându-se, i-au înconjurat plângând. Şi i-a întrebat Sfântul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plângeţi?” Ei au răspuns: „Plângem pentru primejdia voastră”. Iar sfântul zâmbind, a zis: „Pentru ce voi, lăsându-vă a vă plânge de ale voastre primejdii, plângeţi pentru noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”
Grăind acestea Sfântul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legându-i pe amândoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni Ia dânşii. Iar sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un târziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă până în sfârşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută spre cuvioşii Săi, fiind ei cu un suflet şi un gând, le-a trimis la amândoi o vedenie în vis, despre sfârşitul ce aveau să-l aibă. Şi această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amândoi într-o corabie ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfarâmându-se şi afundându-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dânşii, unii înecându-se, alţii înotând, alţii apropiindu-se de câte o piatră şi pierind, iar pe ei, prin îndreptarea cârmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungând la un munte oarecare înalt, pe care se suiau până la cer.
Deci, deşteptându-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amândoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amândoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundându-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejdea, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Cârmaciul lor, căzând cu feţele la pământ şi zicând: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atât de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decât desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atâtea faceri de bine? Cine este atât de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar, mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire întru vedenie, arătându-ne cununile mai înainte de a sfârşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?”
Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu până a doua zi şi, rugându-se, străjerii temniţei au intrat când se făcea ziuă, spunându-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngră- dindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, cu lanţuri fiind legaţi, şi au mers după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunându-se acolo, a ridicat plângere pentru dânşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche. Iar Sfântul Teodul, cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste pentru noi plângeţi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atât de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plângeţi din pizma diavolească, apoi pentru voi plângeţi mai mult decât pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare”.
Iar după ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebându-i, nimic n-au răspuns, fără numai acestea: „Suntem creştini şi, pentru numele lui Hristos, voim a le pătimi toate”. Atunci ighemonul, cu faţa mâhnită, a hotărât asupra lor moartea: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfa zeilor, să se înece în mare!” Şi, luându-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legându-le mâinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas mai vârtos s-au adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi de cunoscuţi, dintre care unii se tânguiau pentru un sfârşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărâmat capul vrăjmaşului şi mor cu osârdie pentru dreapta credinţă.
Iar ighemonului fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dânşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămâie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi a se lepăda de idolii cei necuraţi. Şi după multă sfătuire şi îndemnare, văzând păgânii că robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor nicidecum, au început mai întâi pe Sfântul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutând la cer, a strigat cu glas mare: „Iată, cu acest al doilea botez se spală toate greşelile noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!” Zicând sfântul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dânsul şi pe Sfântul Teodul. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, foarte luminate; şi luându-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.
Şi nu după multă vreme, li s-a arătat lor Sfântul Teodul în haine albe şi cu faţă luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.
Deci, s-au sfârşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.
Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima († 304)
Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima au viețuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum (oraș antic roman care se afla pe locul ocupat actualmente de Belgrad, capitala Serbiei), fiind de neam daco-romani [1]
Prăznuirea lor se face în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică pe 26 martie.
Mucenicia
Preotul Montanus și soția sa Maxima trăiau în localitatea Singidunum (Belgradul de astăzi).
Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanșat noi persecuții împotriva creștinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creștin, Montanus a fugit în orașul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitrovița), unde își avea atunci reședința cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-3011), ginerele lui Dioclețian.
La Sirmium, a fost prins și dus la judecată în fața lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses) [2].
Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creștin, preotul Montanus a confirmat că era creștin și preot din Singidunum.
Când guvernatorul i-a cerut să abjure și să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat.
Ca urmare, a fost supus la torturi.
Pentru a-l convinge să se lepede de credința sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului și Maxima, soția preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie și, pentru a-l cruța de chinuri pe soțul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe.
Dar, spre mirarea guvernatorului Probus și a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit la rândul ei că era creștină și a cerut să fie și ea supusă la chinuri, alături de soțul ei, pentru a se bucura și ea de cununa muceniciei pregătită soțului ei.
Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci și presbitera Maxima, însă nici ea, nici soțul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci și-au mărturisit mai departe credința creștină.
Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava.
Aflând sentința, Montanus și Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească și apoi să moară pentru numele Său.
La porunca guvernatorului, sfinților li s-a legat de gât câte o piatră mare și au fost aruncați în râu.
Potrivit altor surse, li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate în râu.
Însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioșii creștini le-au luat în ascuns și le-au îngropat cu cinste.
Sfinte Moaște
Potrivit unor relatări, moaștele Sf. Montanus și ale soției sale Maxima au fost ulterior transportate la Roma și îngropate în Catacombele Sf. Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804.
Printre Sfintele Moaște găsite acolo se găseau și cele ale Sf. Maxima, care se păstraseră în chip minunat.
Moaștele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sf. Laurențiu) din Roma, aparținând ordinului Clariselor.
De acolo, moaștele Sf. Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost așezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii).
Pretutindeni pe unde au călătorit, moaștele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toți cei care i s-au rugat sfintei cu credință. [3]
Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cinstirea
În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) poartă hramul Sf. Montanus și Maxima.
Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi îi are și ea drept ocrotitori pe Sfinții Montanus și Maxima.
Aceștia sunt și ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reședința la Vârșeț (Serbia).
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima
Glasul al 4-lea:
Pe cei ce cu vrednicie au slujit Biserica mântuitoare şi n-au voit să se închine idolilor, să-i cinstim cu cuviinţă cerându-le a mijloci la Stăpânul tuturor să ne mântuiască de orice patimă idolească.
Glasul al 4-lea:
Biserica Domnului cu vrednicie slujind, Montanus și Maxima, cu vitejie au stat în fața tiranului, moartea mucenicească împreună primind-o și dimpreună astăzi s-au mutat la viață, la veșnicele lăcașuri, cu Hristos veselindu-se.
Condacul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima
Glasul al 3-lea
Pătimitori neînfricaţi pentru Domnul Iisus, Sfinte Părinte Montanus şi Preacintită Presbiteră Maxima, rugaţi-vă Tatălui Ceresc să întărească turma cea dreptcredincioasă, ca întru unire să preamărească Viaţa Cea fără de sfârşit.
Note
1 - Teoria acceptată în Biserica Ortodoxă Română a originii daco-romane a Sf. Montanus și Maxima a fost lansată de prof. Nicolae M. Popescu, care a reconstituit actul martiric al Sf. Montanus pe baza martirologiilor latine în care se găseau informații despre viețile acestora și după modelul Actului martiric al Sf. Irineu de Sirmium, în Preoți de mir adormiți în Domnul, „Viața Sfântului Montanus presviterul din Singidunum”, București, 1942, pp. 6-10.
Acesta apreciază că Sf. Montanus și Maxima erau de origine daco-romană pe considerentul că în perioada respectivă provincia Pannonia Inferior ar fi fost locuită de o populație daco-romană, însă nu există dovezi clare în acest sens. Sf. Montanus este considerat a fi primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române.
2 - Actele procesului au fost înregistrate într-un proces-verbal și depuse, probabil, în arhiva tribunalului. Actele s-au pierdut, însă unele informații transcrise după acestea s-au păstrat în unele martirologii latine.
Edictele de persecutare a creștinilor, de la începutul veacului al IV-lea, prevedeau dărâmarea locașurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărților sfinte și distrugerea arhivelor, pierderea averii și funcțiilor de stat pe care le deținuseră credincioșii, exilul și pedepsirea aspră a clericilor care nu apostaziază de la credința în Hristos.
Al patrulea edict de persecuție, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era și mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creștinismului până la nimicirea lui totală.
Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare strictețe în părțile răsăritene și în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Dioclețian, cu reședința la Nicomidia, în provincia Bitinia, și ginerele său, Galeriu, care-și avea reședința la Sirmium (azi Mitrovița, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea numeroși creștini și clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănțuită de către cei doi împărați.
Măsurile de persecuție ale celor patru edicte s-au aplicat și în cetatea Singidunum (azi Belgrad), așezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoșii noștri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credința în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus și soția sa, Maxima.
Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetății Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, și-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reședința prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii și l-au adus în fața lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.
Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numește, dacă este creștin și ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creștin și preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum.
Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraților și să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «-Cine cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «-Împărații prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte și schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credința sa creștină: «-Eu am primit învățătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La amenințarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «-Mă bucur dacă ai să faci așa ceva, ca să mă aflu și eu părtaș la Patimile Domnului meu, Iisus Hristos».
Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât; și pe când îl schingiuiau cu cruzime, el îl întrebă: «- Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?». Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit».
Atunci Probus, văzând tăria și îndelunga răbdare a desăvârșitului preot, a chemat pe Maxima, soția acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioșa de chinurile soțului ei și-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie și ea dusă la munci, ca să se facă părtașă la Patimile Mântuitorului.
Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul glăsui tulburat: «- Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!». Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «-Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți» (I Cor. 1,27).
Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit și mai rău. Dar acesta a consimțit: «- Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea și stăruința Preotului Montanus și a soției sale, Maxima preoteasa, în credința Domnului și Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «- Poruncesc ca Montanus și Maxima să fie aruncați în râu, fiindcă s-au arătat nesupuși poruncilor împărătești».
Iar fericitul Montanus și soția sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca și cum ar fi primit un dar neprețuit, slăviră pe Dumnezeu: «- Mulțumim Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare și ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veșnică».
Și pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, și le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu ridicându-și mâinile către cer s-a rugat și mai fierbinte: «-Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană».
Astfel, nelegiuiții înecară în râul Sava pe cei doi neînfricați fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaștele lor preacinstite. Iar credincioșii, întru ascuns, le ridicară și păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe niște odoare de mare preț.
În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soția sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Dioclețian și a cârmuitorului Probus, împărățind în veci Domnul Iisus Hristos.
Pomenirea acestora cu laude se face, după rânduiala creștină, în ziua trecerii lor în lumea drepților (Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, Viața Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, în Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942, p. 6-10 ; Pr. prof. I. Rămureanu, Martiriul Sfântului Montanus prezviterul din Singidunum, un preot daco-român, cu bogată bibliografie, în Actele martirice, București, 1982, p. 184-189).
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 141-143 Sfântul Montanus, preotul și soția sa, Maxima.
Sfântul Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira († 362)
A păstorit biserica din Ancira (Asia Mică) în timpul împăratului păgân Iulian Apostatul (361 – 363) care a încercat revigorarea păgânismului.
Refuzând să se lepede de credința creștină, Sfântul Vasile a fost prins și întemnițat.
Împăratul Iulian a trimis pe slujitorii săi, Elpidiu, Pigasie și Asclepie să fie judecat, apoi, s-a oprit chiar el în Ancira deoarece se afla în campania pornită fiind împotriva perșilor.
Fiind adus în fața împăratului a fost amenințat cu chinuri groaznice dacă nu se leapădă de credința ortodoxă, apoi a fost întemnițat din nou.
Fiind a fost adus a doua oară în fața împăratului Iulian, l-a înfruntat cu demnitate refuzând să aducă jertfă idolilor.
A fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică (†362) .
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile preotul din Ancira
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Vasile, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile preotul din Ancira
Glasul al 8-lea
Apărătoare Doamnă…
Săvârşind petrecerea cea după Lege, ai păzit credinţa, Sfinţite Mucenice Vasile. Pentru aceasta, te-ai învrednicit cununilor muceniciei şi stâlp neclintit te-ai arătat Bisericii, mărturisind pe Fiul Cel fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Treimea Cea Nedespărţită, pe Care roag-O să ne mântuiască din nevoi, pe noi, cei ce te cinştim pe tine, ca să strigăm ţie: bucură-te, Sfinte Vasile, de Dumnezeu înţelepţite!
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile preotul din Ancira
Sf. Sfinţit Mc. Vasile, preotul din Ancira († 362) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sârguia să învețe pe oameni adevărul creștinesc și să-i întoarcă din calea diavolească și din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit și că în multe feluri sunt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, șezând lângă calea acestei scurte vieți, ca să vâneze sufletele spre pierzare, a căror meșteșugire și răpire o arată această vreme.
Deci, fără temere zicea sfântul: „Vă arăt tuturor calea ce duce spre mântuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necurați o vădesc și o mustru. Dacă oarecare, lăsând pe veșnicul și adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi și muți, aceia vor moșteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toți, cei ce iubim pe Hristos și ca pe un povățuitor al credinței noastre Îl cinstim cu osârdie și voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înșelăciunile diavolești și dănțuirile praznicilor idolești, apoi să fugim de urâții împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veșnicei răsplătiri”.
Astfel făcea sfântul în toate zilele, înconjurând cetatea și pe fiecare întărind, ca să țină desăvârșit credința și să se izbăvească de veșnicile munci ce vor să fie. Și a fost acest sfânt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credință. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute și treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăși cu îndrăzneală să săvârșească cele sfinte. Pentru că, având dreaptă credință și viață plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvântul credinței fără de prihană și pe mulți îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, când tot sufletul creștinesc dreptcredincios era prigonit, sfântul a fost clevetit la împăratul Constanțiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul și întru adevăr, pe mulți i-a învățat a crede drept, pentru că era statornic și tare în credința și așezămintele părintești, nicidecum abătându-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar când a luat împărăția Iulian Paravatul (Apostatul) și s-a făcut pierzător de suflete omenești, punându-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idolești, atunci și în țara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an și trei luni.
Sfântul Vasile, văzând pierzarea sufletelor omenești, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicând: „O, Mântuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veșnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgonești întunericul și cu Duhul Lui pe toate le alcătuiești, caută cu sfântul și înfricoșatul Tău ochi și risipește necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte că, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!”.
Închinătorii de idoli, auzind pe Sfântul Vasile rugându-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mânie și unul dintre dânșii, anume Macarie, alergând, l-a prins, zicând: „De ce tu înconjuri toată cetatea tulburând poporul și stricând legea cinstirii de zei, așezată cu laudă de împăratul?”. Răspuns-a lui sfântul: „Să sfărâme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuiește în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică și o va strica mereu și va pierde tot sfatul vostru, până ce veți slăbi desăvârșit și veți moșteni veșnica muncă cea pregătită vouă”. Și, umplându-se de mânie necurații, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicând: „Omul acesta tulbură cetatea noastră și pe mulți, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atâta îndrăzneală, încât, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoiește a răsturna altarele și pe împăratul a-l huli”.
Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfântul: „Cine ești tu, cel ce îndrăznești unele ca acestea?”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Creștin sunt, căci acest nume îmi este mai cinstit decât toate”. Zis-a Saturnin: „Dacă ești creștin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creștinului?”. Răspuns-a sfântul: „Bine mă sfătuiești, o, ighemonule, căci se cade ca faptele cele bune ale omului creștin, arătate să fie tuturor, precum învață Sfânta Evanghelie: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.
Zis-a Saturnin: „Pentru ce dar tulburi cetatea noastră și hulești pe împăratul pretutindeni, ca și cum ar fi călcat legile cele bune?”. Răspuns-a sfântul: „Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci știu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinții noștri, pretutindeni i se închină în curăția inimii. Acela este puternic ca a voastră păgânătate cea legiuită cu nesocoteală în scurtă vreme s-o strice”. Zis-a Saturnin: „Oare nu ți se pare a fi dreaptă legea așezată de împăratul nostru?”. Grăit-a sfântul: „Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui câine mânios, care purtând carne în gură, mănâncă, înconjurând jertfele, și înaintea diavolescului altar lătrând pune trup omenesc și varsă sânge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?”.
A zis Saturnin: „Încetează de a minți, limbutule, și te supune împăratului!”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Cerescului Împărat m-am supus până acum și mă supun, iar de sfânta credință cea întru El niciodată nu mă voi depărta”. Zis-a Saturnin: „Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbești?”. Răspuns-a sfântul: „Pe Acela ți-L spun, Care este în cer și spre toți privește, iar cel pe care tu îl lauzi este pământesc și îndată, ca un om, va cădea în mâinile Împăratului celui mare”.
Acestea auzind, Saturnin s-a mâniat și a poruncit ca, dezgolind pe sfântul, să-l spânzure de copaci și cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spânzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea și să aflu calea vieții, pe care umblând voi putea vedea pe moștenitorii făgăduințelor Tale”. Deci, strujindu-se sfântul, ighemonul i-a zis: „Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului”. Răspuns-a sfântul: „O, sălbaticule și străinule de nădejdea creștinească, ți-am spus acum că adevăratului Împărat și Dumnezeului meu mă supun, crezând în El, și nu-mi este mie cu putință să mă depărtez de Acela”. Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăși către sfântul: „Crede nouă, și zeilor noștri adu-le jertfe”. Răspuns-a sfântul: „Zeilor celor deșerți nu mă voi închina, nici voi fi părtaș jertfelor celor ce ucid sufletele”.
Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în țeapă; și, mergând sfântul, l-a întâmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, și i-a zis lui: „Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ți-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor și să fi câștigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit și încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel”. Sfântul a răspuns: „Îndepărtează-te, necuratule, care nu știi pe Hristos, veșnicul Împărat al făgăduințelor celor adevărate, că nu ești vrednic a ști acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să privești spre lumina cea adevărată și să cunoști negura ce te împresoară?”. Acestea zicând, Sfântul Vasile a intrat în temniță.
Ighemonul Saturnin, trimițând scrisori la împăratul Iulian, l-a înștiințat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creștin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dânsul a trimis și alt pierzător, anume Pigasie, care fusese și el altădată creștin și din bunătățile cerești căzuse. Ei plecând spre Ancira, când au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luându-l cu dânșii, cei trei boieri ai oștirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfântul Vasile, șezând în temniță, nu înceta ziua și noaptea a lăuda și a slăvi pe Dumnezeu.
A doua zi a venit Pigasie în temniță la Sfântul Vasile și, închinându-se lui, i-a zis: „Bucură-te, Vasile!”. Răspuns-a lui sfântul: „Nu-ți este ție bucurie, cel fără de bucurie și călcător de adevăr! Nu-ți este ție mântuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urât, înghițind jertfele idolești; altădată ai fost părtaș dumnezeieștilor Taine, iar acum diavoleștilor mese ești întâi șezător; altădată învățător al adevărului și acum povățuitor al pierzării. Altădată cu sfinții săvârșeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănțuiești; altădată erai povățuitor spre lumină celor rătăciți întru întuneric, iar acum singur cu totul ești cuprins de negură. Cum de ți-ai pierdut nădejdea ta și te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face când va cerceta Domnul despre tine?”.
Acestea spunându-le, Sfântul Vasile s-a rugat Domnului, zicând: „Slavă Ție, o, Dumnezeule, Cel ce ești cunoscut de robii Tăi și aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamărești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine și umpli de rușine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce ești lăudat sus de oști cerești și pe pământ de oameni închinat; binevoiește, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vânarea celor ce urăsc dreptatea și se laudă că au să mă biruiască pe mine”.
Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dânsul tulburat și, la prietenii săi întorcându-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mânie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, și, ducându-se la ighemon, i-au spus despre aceea.
Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăși pe sfântul la întrebare. Stând la judecată, Sfântul Mucenic Vasile a zis către ighemon: „Fă ceea ce voiești”. Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: „A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, își va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuși împăratul nostru se va bucura”, – zicea aceasta socotind că prin vicleșug îl va face să se închine zeilor. Intrând la împărat, i-a spus: „Stăpâne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voiește să se supună înaintea măririi tale”. Deci s-a dus împăratul în capiștea lui Asclipie și a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stând Sfântul Vasile înaintea împăratului, a zis către dânsul: „Unde sunt jertfitorii și proorocii tăi, care s-au obișnuit a fi cu tine? Ți-au spus oare pentru ce am venit la tine?”. Iulian răspunse: „Socotesc că tu, fiind înțelept, te-ai cunoscut însuți pe tine și acum voiești să te unești cu noi și să aduci jertfă zeilor”. Grăit-a sfântul: „Să știi, o, împărate, că sunt nimic aceia pe care îi numești zei. Ei sunt idoli surzi și orbi, iar pe cei ce cred într-înșii îi trag în iad”.
Zicând aceasta, a rupt o bucată de carne ce atârna din trupul său și a aruncat-o în obrazul împăratului, zicând: „Primește, Iuliane, și mănâncă, dacă te îndulcești cu o mâncare ca aceasta, că eu spre a viețui am pe Hristos, iar a muri pentru Dânsul îmi este dobânda. El este ajutorul meu în Care cred și pentru Care rabd acestea”. Despre o mare îndrăzneală și bărbăție ca aceea a Sfântului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creștini și toți l-au fericit pentru mărturisirea sa atât de preaslăvită pentru Hristos și pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a rușinat pe tiran.
Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfântul Vasile, Mucenicul, văzând ce a făcut și cum, rupând carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunându-i cuvinte dosăditoare, s-a rușinat foarte și s-a temut de mânia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbându-se la față și pornit de mânie, nu atât asupra mucenicului, cât asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Și îndată comitele, apucând pe Vasile, a plecat degrabă din fața împăratului și, trăgându-l în divan suflând cumplit de mare mânie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decât cu cele dintâi munci, care i se dăduseră de dânsul în toate zilele. Și nu numai pielea mucenicului o sfărâmase cu rănile, dar și tot trupul, încât se vedeau și cele dinăuntru ale lui. Iar Sfântul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creștinilor, Cel ce sprijinești pe cei căzuți și ridici pe cei surpați, Cel ce scoți din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce știi suferințele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive și îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvârșesc cu credință alergarea mea și fă-mă vrednic Împărăției Tale veșnice și fără de moarte!”.
După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfântul Vasile în temniță. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineață, a ieșit din cetate, nelăsând pe comite să-i vadă fața și s-a dus în Antiohia. Comitele, văzând asupra sa minia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfântului și, scoțându-l din temniță, i-a zis: „Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decât toți oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ți-ai ales una din două?”. Atunci, mâniindu-se și ighemonul, a poruncit să-l spânzure pe sfântul spre munci și să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecându-l, l-a aruncat iarăși în temniță.
După aceea, împăratul Iulian, ducându-se în părțile Răsăritului, a mers la Ancira și l-au întâmpinat slugile diavolului, având cu dânșii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrând în palat, a chemat pe jertfitorii idolești și i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcându-se priveliște, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; și, sculându-se de la priveliște, împăratul a poruncit să aducă la dânsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfântul Vasile și a stat înaintea împăratului cu fața luminoasă, având minunată cuviință. Iar Iulian a zis către dânsul: „Care este numele tău?”. Sfântul a răspuns: „Cine sunt, îți voi spune acum: întâi mă numesc creștin, iar numele lui Hristos este veșnic și covârșește mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Și de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sunt numit, voi lua de la El în ziua judecății răsplătire fără de moarte!”.
Iulian împăratul a zis: „Nu rătăci, Vasile, pentru că sunt înștiințat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?”. Răspuns-a sfântul: „Nicidecum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcându-te călcător de lege și lipsindu-te de cereasca Împărăție. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ți-a dăruit această pămîn-tească împărăție, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoști ce fel de Dumnezeu ai mâniat”. Zis-a Iulian: „Te îndrăcești, nebunule! Nu va fi așa precum voiești tu”.
Răspuns-a sfântul: „Nu-ți aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai rușinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, când erai prunc de opt ani și, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfințitul locaș; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, când erai în rânduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veșnică Împărăție, ci și această vremelnică împărăție, nu după mult timp, o va lua de la tine și trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe când sufletul tău în cumplite dureri ți-l vei lepăda!”. Aceasta mai înainte a proorocit-o sfântul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pământul din sânul său afară.
Atunci a zis Iulian: „Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeți fără rușine cuvintele tale nebunești și sfatul meu îl lepezi, încă și cu mustrări multe mă ocărăști, pentru aceea poruncește mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă câte șapte curele!”. Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luând pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcând câte șapte curele; și aceasta o făcea Frumentin cu osârdie.
Sfântul cu vitejie răbda pentru Hristos niște chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în câteva zile fiind jupuită în curele și curelele acelea atârnând pe dinainte și pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: „Acum aș voi să merg la împărat, să vorbesc cu el”. Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: „Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?”. Sfântul Mucenic Vasile răspunse: „O, necuratule om, ai uitat câte curele ai jupuit ieri și în zilele trecute de pe trupul meu, încât toți care se uitau la mine plângeau, văzând muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cât de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, și și-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-și aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzându-l printre sfinții preoți și sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitând-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu și a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie și va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa”.
Comitele a zis: „Te îndrăcești, nebunule! Iulian, stăpânul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni și milostivindu-se spre tine, ți-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuiești în jertfe de cărnuri și în tămâieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întâi pe împărat, după aceea m-ai băgat și pe mine în primejdie. Deci îți voi răsplăti după vrednicia ta, cu niște munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viața aceasta”.
Zicând acestea, comitele a poruncit să înfierbânte țepușe de fier și cu acelea să-i împungă trupul pe spate și pe pântece. Fiind muncit astfel, Sfântul Vasile a căzut la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu mare glas și zicând: „Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiți, mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul părinților mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos și ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănțuire sfîrșindu-mi alergarea, să fiu părtaș odihnei celei veșnice pentru făgăduințele făcute părinților mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primește în pace duhul meu, petrecând neschimbat în această mărturisire, că Tu ești milostiv și mare este îndurarea Ta, Cel ce viețuiești și petreci în vecii vecilor. Amin!”.
Săvârșindu-și rugăciunea și fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate țepușe, a adormit cu somn dulce, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfârșit Sfântul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea și pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creștini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a așezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toți creștinii în credința cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și cinstea în veci vecilor. Amin.
Cuviosul Serapion Sidonitul sau Serapion Sindoniu (1) a fost un sfânt părinte care a dus viață ascetică în Egipt, în secolul al IV-lea.
Despre el povestește pe larg Paladie în Istoria lausiacă (sau Lavsaicon).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 martie.
Sfântul Cuvios Serapion († 370) – foto preluat de pe doxologia.ro
Deși era un om învățat și care știa Scripturile pe de rost, asceza lui era aceea că trăia ca unul care nu a avut deloc acoperiș, ci călătorea și cu viața lui îi aducea pe alții la Hristos, prin exemplul vieții lui evanghelice, în iubirea aproapelui și multă sărăcie.
Odată s-a vândut ca sclav unei trupe de actori păgâni și le-a slujit până când aceștia s-au convertit la creștinism.
Apoi l-au considerat părintele lor duhovnicesc și l-au eliberat și l-au rugat să rămână cu ei, dar el a plecat mai departe că să-și continue lucrarea.
Apoi a mers la Atena, unde a predicat într-un fel original, spunând:
„Bărbați atenieni, ajutați-mă, că sunt egiptean și am căzut pradă în mâinile a trei cămătari. De doi am scăpat și mai este încă unul care mă luptă.”
Și când toată lumea s-a adunat în jurul lui a continuat:
„Din tinerețe m-au luptat iubirea de argint, curvia și lăcomia pântecelui. De primele două am scăpat, dar a treia mă luptă încă.”
Iar când cineva din mulțime i-a dat o monedă, el a cumpărat pâine pe care a dat-o milostenie, pentru că era mare ostenitor și iubitor de săraci.
Atunci ei au cunoscut toți virtutea lui, dar el a plecat din oraș.
De la Atena a mers în Sparta, în regiunea numită Lachedemonia, și iarăși s-a vândut pe sine mai-marelui orașului, care era maniheu.
Și după doi ani l-a făcut pe aceste să se lepede de maniheism și să vină la Biserica lui Hristos cu toată casa sa.
Apoi, ca să evite slava lumii, a plecat la Roma, unde iarăși a făcut multe lucruri minunate.
După Paladie, sfântul Serapion a trecut cu pace la Domnul la Roma, către vârsta de 70 de ani (2).
Note
1 - Acestui sfânt Serapion i se spunea “sidonitul” sau “sindoniu” pentru că purta întotdeanu ca haină doar un “sidon”, adică o pânză simplă, cu care se acoperea.
2 - La începutul secolului XX, în 1901, egiptologul Albert Gayet (1856–1916) a anunțat descoperirea a două mumii lângă Antinoe, pe care le-a identificat ca fiind ale sfântului Serapion și ale sfintei Taisia (prăznuită la 8 octombrie). Totuși, această ipoteză nu este reținută pentru că Paladie însuși a trăit la Antinoe și ar fi trebuit să fie la curent de acest lucru. În plus convertirea sfintei Taisia este atribuită fie sfântului Ioan Colov, fie unuia dintre sfinții Pafnutie.
Viața Sfântului Cuvios Serapion
Sfântul Cuvios Serapion (†370) – foto preluat de pe doxologia.ro
De asemenea, a fost prieten și susținător al Sfântului Atanasie din Alexandria (18 ianuarie și 2 mai).
La sfârșitul secolului al XIX-lea a fost descoperită o colecție de texte liturgice atribuite Sfântului Serapion.
Sfântul Serapion a trăit în Egipt în secolul al IV-lea.
El este cunoscut sub numele de „sindonitul”, deoarece purta doar haine de in aspru (sindona).
Din vremea tinereții sale a trăit ca păsările cerului (Matei 6:26).
Nu avea adăpost și, timp de câteva zile, nu mânca mâncare, pentru că nu avea bani să cumpere pâine.
Când a văzut un cerșetor care tremura de frig, i-a dat sindonul și a rămas pe jumătate gol.
El s-a dovedit a fi un prim exemplu de filantropie și milă, distribuindu-și propriile bogății și orice i-au dat vizitatorii săi credincioși săracilor.
Apoi s-a călugărit și a locuit în Pustia Sketis.
El a fost dedicat răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu în multe moduri diferite.
Odată, a căzut în mâinile unui tâlhar și, prin puterea sa de convingere, a reușit să-l întoarcă și l-a făcut pe acest tâlhar slujitor al lui Dumnezeu.
Areușit să-l convertească și pe ereticul maniheu Lakedaimon la ortodoxie.
Un anumit filosof grec, care dorea să testeze onestitatea călugărului, i-a dat o monedă de aur și a început să-l urmărească.
Sfântul s-a dus la un negustor de pâine, a luat o pâine și i-a dat comerciantului moneda de aur, plecând fără nicio idee despre valoarea ei.
Sfântul Serapion i-a călăuzit pe mulți pe calea mântuirii. Odată, s-a dat rob unui actor grec care dorea să se convertească la Hristos.
Actorul a fost uimit de viața lui sfântă și s-a botezat cu toată casa sa.
El l-a implorat pe Sfântul Serapion să rămână cu el, nu ca sclav, ci ca îndrumător și prieten. Călugărul a plecat, însă, fără să ia banii care i-au fost oferiți.
Plecând spre Roma, Sfântul Serapion s-a urcat într-o corabie, dar nu a plătit nimic marinarilor pentru trecerea sa.
Au început să-i reproșeze acest lucru, dar când au văzut că Bătrânul nu a mâncat nimic timp de cinci zile, au început să-l hrănească în numele Domnului și, prin urmare, au împlinit porunca iubirii de semeni.
În cele din urmă s-a întors în iubitul său deșert, unde a petrecut cu pace până la bătrâneți înaintate, în anul 370, fiind pildă pentru toți călugării.
În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii.
Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.
Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie.
Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice.
De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri.
Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi.
Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.
Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.
Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea.
Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni.
Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.
Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu.
Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.
Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini.
Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.
Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate.
Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său.
Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi…
Preacinstita prăznuire a Preafericitului Alexie săvârşind astăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, podoaba cea desfătată a cuvioşilor!
O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o cutie și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista curiozității și a deschis cufărul, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe Pământ.
Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate.
Legenda conține și un sâmbure de adevăr căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor și cocostârcilor.
Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncurile unde au iernat, la suprafața apelor.
Ei țin post toată ziua, iar seara chefuiesc în cinstea sfântului, pentru a avea noroc la pescuit.
Există credința că, dacă mănânci un peștișor crud în această zi, vei avea juvelnicul plin tot anul.
Pe vremea dreptcredincioșilor împărați Arcadie (395-408) și Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri și foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase și brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Și era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas și punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor și bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puțini săraci la mesele puse înaintea lor și de i se întâmpla ca prea puțină milostenie să dea săracilor din obișnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!”
Soția lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, milostivă și îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, pomenește-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, și dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi și mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viața noastră, împreună cu bărbatul meu, și sprijinitor la bătrânețile noastre”. Aducându-și aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; și s-a veselit bărbatul ei și au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de șase ani, l-au dat să învețe carte și în grabă a învățat gramatica, retorica și cărțile bisericești. Apoi și Scriptura dumnezeiască învățând-o bine, s-a făcut înțelept tânărul. Deci, socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gând să se lepede de bunătățile cele vremelnice ale acestei vieți, ca să moștenească pe cele veșnice. Și a început a-și osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.
După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârșită și la anii cei cuviincioși de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Și s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: „Să întărească și să săvârșească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoțirea lui, să-i privesc fiii și se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor și scăpătaților”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc și l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiți arhierei și toată ziua până seara au petrecut în veselii și în dănțuiri.
După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ți vezi soția”. Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Și, scoțându-și inelul de aur și brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră și le-a dat ei, zicându-i: „Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dânsa. Și, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele țesute cu aur și s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăția sa, aur și pietre scumpe, și ieșind noaptea în taină din palat și din cetate, a mers la mare și, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăvește-mă și acum de această deșartă viață lumească și mă învrednicește la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toți cei ce Ți-au plăcut Ție!”
Sosind corabia în Laodiceea, a ieșit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânșii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuși Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și, vânzându-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puțină pâine și apă; și în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiască gândire. Și atât de mult i se uscase trupul de multa înfrânare, încât i se vestejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră și numai pielea și oasele i se vedeau.
După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinții lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui și, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă șezând posomorâta și întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părțile și neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maica, intrând în cămara sa, a închis ferestrele și a așternut un sac de nisip și, presărându-l cu cenușă, s-a aruncat cu fața în jos, plângând și tânguindu-se. Apoi se ruga și zicea: „Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieși din închisoarea aceasta, până ce nu voi ști ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns și ce i s-a întâmplat”. Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie și de bărbat, care, după ce se văduvește de soțul său, îl caută prin munți și prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip și eu voi aștepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este și ce fel de viață și-a ales”.
Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părțile. Unii dintre dânșii, ducându-se în Edesa și dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânșii și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul și nu l-au aflat.
Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc, așa Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela și neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.
Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfântă și au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă și cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel”.
Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfântul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărătești spre casă cu mulțime de slugi care mergeau înainte și după dânsul.
Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: „Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi și-ți va da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ți-l întoarcă”.
Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua din casa mea. Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o căscioară ca, intrând și ieșind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrana și să nu-l supere nimeni”.
Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete. În toate nopțile petrecea fără somn, în rugăciune, iar duminicile se ducea la biserică și se împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări și necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alții îl trăgeau de păr, alții îl loveau peste grumaz, alții vărsau lături peste capul lui, iar alții într-alt chip își băteau joc de dânsul.
Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci știa că, fiind îndemnați de diavol, îi făceau niște lucruri de batjocură ca acelea; și spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meșteșugul aceluia. Apoi și alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa ședea plângând. Și de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa și maica sa, pentru dânsul și grăiau cuvinte de jale și de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă și către părinți și jalea cea nesuferită o răbda cu mulțumire, pentru Dumnezeu.
Așa nevoindu-se el în casa părintească șaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac și străin se socotea de toți, el care era fiu, moștenitor și stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin și nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atât de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dânșii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, și cum i-a dat ei inelul și brâul într-o basma de porfiră.
La sfârșit a adăugat și aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veșnice.
Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie stând de față, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau: „Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rândui bine!”
După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!”
Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: „Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu știu de aceasta!” Și chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: „Știi pe cineva din cunoscuții tăi, care să aibă vreo faptă bună și să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu știu, căci toți sunt străini de fapte bune și petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.
Apoi împăratul și papa au voit ca însăși ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei și altor boieri. Și când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări și cu tămâie. Iar soția lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte și în palat și a întrebat ce este. Dar, înștiințându-se despre venirea împăratului și a papei și pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasa sa stând în foișor, iar pe împărat și pe papă cu o mulțime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.
După ce a șezut împăratul împreună cu papa și cu boierii, și făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredințat mie? Pentru că văd mari și minunate lucruri la el: În toate zilele postește, gustând târziu numai puțină pâine și apă, în toate duminicile se împărtășește cu dumnezeieștile Taine și în toate nopțile petrece fără somn la rugăciune. Apoi și oarecare copii de ai noștri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr și cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie și blândețe le răbda”.
Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului și, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru și a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviință zăcând mort, având fața acoperită și o hârtie strânsă ținând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit fața, a văzut-o strălucită cu darul, ca o față de înger. Și a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui și să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ținea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat și la papă, a zis către dânșii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit și ține o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă”.
Atunci împăratul și papa au poruncit să gătească un pat de mult preț și așternut frumos; apoi, scoțând din căsuță sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-și genunchii și sfintele moaște sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca și către un viu: „Rugămu-ne ție, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să știm ce este scris într-însa și să te cunoaștem pe tine cine ești”. Și s-a dat din mână hârtia împăratului și papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.
Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinți și despre mireasă și pentru inelul și brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, și a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l și sărutându-l cu dragoste și cu tânguire strigând: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câți ani în casa aceasta petrecând și tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineți, nici ai mângâiat bătrânețile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Și se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-și căruntețile sale.
Iar Aglaida, soția, auzind tânguirile bărbatului și înștiințându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis ușile cămării sale și a alergat acolo, smulgându-și părul despletit și hainele sale rupându-și și spre cer cu umilință privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: „Dați-mi loc, o, popoarelor, dați-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Dați-mi cale ca să-mi văd și să cuprind pe singurul și iubitul meu fiu”.
Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l și zicând: „Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâția ani, viețuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine și nu te-ai arătat nouă?” Asemenea și mireasa, care petrecea de treizeci și patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaște, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesățioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: „Vai mie! Amar mie!” și alte multe cuvinte de jale cu umilință zicea, încât toți, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; și plângeau toți împreună, lăcrimând cu părinții și cu mireasa.
După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaște. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
Niște minuni ca acelea văzând împăratul și papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfințească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinții și mireasa, mergând în urmă, plângeau. Și era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putință să se ducă patul de strâmtorarea și înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur și argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat și astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur și argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el și să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaște, ci va aștepta până ce toți le vor săruta și se vor sfinți cu atingerea. Și abia înduplecîndu-se, s-au retras puțin și ducând sfintele moaște în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă și să se închine lor.
Toată săptămâna aceea părinții și mireasa sa au șezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaște. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smaragd și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorât din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. Și au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit și închinat în Treime.
Sfântul Alexie s-a mutat la cele veșnice în a șaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărățind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocențiu, iar în Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toți stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu si pe: doxologia.ro; pravila.ro
