Articole

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu (†411)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii.

Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.

Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie.

Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice.

De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi.

Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.

Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.

Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea.

Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni.

Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.

Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu.

Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.

Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini.

Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.

Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate.

Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său.

Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.

 

Tropar

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Agapie, Plisie şi Timolau (sec. III – IV)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Agapie, Plisie şi Timolau

Sfinţii Mucenici Agapie, Plisie şi Timolau au trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Mucenicul Agapie era născut în cetatea Gaza. El era un bărbat cinstit şi încercat între creştini şi admirat pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri, pentru că de multe ori arătase mare îndrăzneală în mărturisirea lui Hristos printre păgâni.

El a făcut legământ cu alţi şapte tineri să nu înceteze a propovădui Evanghelia Domnului Hristos, gata fiind să îndure orice primejdie. Iar aceşti tineri erau Timolau, Plisie, doi bărbaţi ce se chemau Alexandru, Romil şi doi cu numele Dionisie, unul fiind din Tripolisul Feniciei, iar celălalt din Egipt şi slujitor al lui Agapie.

În acea vreme, împăratul a poruncit ca toţi creştinii să fie siliţi să aducă jertfe idolilor. Astfel, în Cezareea Palestinei, unde era dregător Urban, s-a făcut mare praznic păgânesc, în cadrul căruia creştinii erau supuşi la groaznice chinuri. Văzând că se săvârşea o privelişte sângeroasă ca aceasta, cei opt tineri, aprinzându-se de râvna cea după Hristos, au alergat şi, în mijlocul mulţimii stând, au mărturisit cu glas mare că şi ei sunt creştini.

Deci, auzind această neînfricată mărturisire, Urban nu voia ca să-i piardă, pentru că îi văzuse că erau tineri şi frumoşi cu trupul. Astfel, prin multe promisiuni şi amăgiri cu daruri scumpe, dregătorul a încercat să-i ademenească şi să-i facă să se lepede de Hristos. Pentru că nu a reuşit, la porunca lui Urban, sfinţii au fost întemniţaţi şi după o vreme au fost omorâţi prin decapitare, primind astfel cununa muceniciei.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Agapie, Plisie şi Timolau si pe: ro.orthodoxwiki.org

 

 

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (†320)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgcrestinortodox.ro

 

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320. Prăznuirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie.

 

Martiriul

Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia). Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană se afla la Melitene, în Asia Mică.

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor. Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri.

În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.

Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.

Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (†320) - foto preluat de pe inpip.gr

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (†320) – foto preluat de pe inpip.gr

 

Moaște

Moaștele celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei sunt răspândite la diverse mănăstiri și biserici din spațiul ortodox.

Osemintele celor 40 de mucenici din Sevastia, câte au mai rămas în urma arderii, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă subterană aflată în afara zidurilor Constantinopolului, acolo unde fusese odinioară casa și grădina unei diaconițe numite Eusebia și deasupra căreia se construise o biserică mai nouă și mai mare.

Părticele din sfintele moaște ale celor patruzeci de mucenici se găsesc și la Mănăstirea Antim din București.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Pentru durerile pe care sfinții le-au pătimit pentru Tine, milostiv fii, Doamne, și Te rugăm, vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.

Alt tropar, glasul 1:

Purtătorilor de chinuri, cinstiți patruzeci de ostași ai lui Hristos, prin foc și apă ați trecut și v-ați arătat împreună-locuitori cu îngerii. Cu care rugați-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credință. Slavă Celui ce v-a dat vouă tărie; slavă Celui ce v-a încununat pe voi; slavă Celui ce a dăruit prin voi tuturor tămăduiri.

 

Condac, glasul al 6-lea:

Toată oștirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-ați lipit, purtătorilor de biruință ai Domnului, sfinților patruzeci. Că prin foc și apă trecând, fericiților, după vrednicie ați primit mărire din ceruri și mulțime de cununi.

 

Tradiții

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească: Mucenicii sau Măcinicii. În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară.

În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.

Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor.

Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini. Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.

Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.

 

cititi mai mult despre Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia si pe: ro.wikipedia.orgbasilica.rodoxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia – Sfântul Ioan Gură de Aur

- Acatistul Sfinților 40 de Mucenici (9 martie)

 

 

Reteta pentru mucenici

foto: adevarul.ro

foto preluat de pe adevarul.ro

Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.

Este indicat ca in seara de 8 martie sa se faca o coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.

Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot. E important sa punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.

Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.

Efrem al Tomisului (sec. III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Efrem al Tomisului

Sfântul Sfințit Mucenic Efrem a trăit în secolele III-IV, păstorind Eparhia Tomisului prin anii 300-304, urmându-i în scaunul episcopal sfântului ierarh Evanghelicus al Tomisului. Atestarea sa ca păstor al Daciei Pontice se regăsește în sinaxarele grecești și romane. Prăznuirea sa se face pe 7 martie, împreună cu ceilalți Sfinți Mucenici din Cherson.

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson – foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața

Sf. Sfințit Mucenic Efrem s-a născut undeva la sud de Dunăre, din părinți creștini. Ajungând la maturitate, a plecat la Locurile Sfinte pentru a se închina, iar sosind acolo a hotărât să îmbrace haina preoției, devenind mai apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului.

Patriarhul îl trimite, la începutul secolului al IV-lea, în Dacia Pontică pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos și a-i păstori pe credincioșii daco-romani din Eparhia Tomisului. Odată ajuns aici, și luându-și atribuțiile sale de ierarh, prin puterea „cuvântului lui Dumnezeu”, episcopul Efrem aduce la credința în Hristos numeroși daco-romani dar și goți sau sciți.

În scurtul timp al păstoririi sale rodnice, numeroși barbari au primit sfântul botez și mulți creștini au primit martiriul pentru credința lor nestrămutată în Hristos. Episcopul Efrem a avut însă grijă să răscumpere sfintele lor moaște, pe care le îngropa în locuri de taină, ridicând mai apoi, deasupra lor, numeroase biserici.

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor poruncite de împăratul Dioclețian în anii 300-304, episcopul Efrem este prins și dus la Cherson (Chersones), în Crimeea. Aici sfântul părinte este întemnițat și chinuit cumplit de romani pentru a se lepăda de Dumnezeul creștinilor și a se închina idolilor păgâni.

Însă episcopul Efrem nu a vrut să-L hulească pe Dumnezeu, ci a mărturisit credința și dragostea pentru Hristos, fiind ucis de prigonitorii săi prin tăierea capului. Astfel, fericitul episcop Efrem al Tomisului și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului lumii, primind cununa mucenicească.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condac, glasul al 2-lea:

Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.

 

Iconografie

Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Efrem al Tomisului ze zugrăvește bătrân; iar cei dimpreună cu el prăznuiți, Sf. Mucenici din Cherson se zugrăvesc astfel: Sf. Agatodor ca un tânăr, cu un început de barbă; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.

 

cititi mai mult despre Efrem al Tomisului si pe doxologia.ro

Teodor Tiron (†306)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Teodor Tiron

Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.

 

Viața

Fiind încorporat de curând în oastea tironilor și făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare și a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe niște statui neînsuflețite și lucruri făcute de mâinile omenești. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârșit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins și mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în diferite chipuri și a fost omorât prin arderea de viu într-un cuptor aprins.

 

Minunea colivei, săvârșită de Sf. Teodor Tiron

La 50 de ani după moartea lui Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor Tiron, apărându-i în vis Arhiepiscopului Constantinopolului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere: coliva.

 

Sărbătorire și posteritate

În amintirea minunii săvârșite de el, Biserica Ortodoxă sărbătorește anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfințite, după rugăciunea amvonului se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de sfântul Ioan Damaschin.

După aceasta, se sfințește coliva și se împarte credincioșilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397).

În Chișinău, numele său îl poartă Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, cunoscută colocvial ca Mănăstirea Ciuflea.

 

Imnografie

Tropar, glasul al II-lea:

Mari sunt faptele credinței! În izvorul văpăii ca într-o apă de odihnă Sfântul Mucenic Teodor s-a bucurat. Că în foc cu totul arzându-se, ca o pâine plăcută Treimii s-a adus. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește sufletele noastre.

Condac, glasul al IV-lea:

Credința lui Hristos ca pe o pavăză, înlăuntru în inima ta primind-o, puterile cele potrivnice le-ai călcat în picioare, pătimitorule, și cu cunună cerească ai fost încununat, în veci, Teodore, ca un nebiruit.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Tiron trebuie reprezentat ca militar, cu barba neagră și stufoasă, cu părul până mai sus de urechi.

Teodor Tiron (†306) - foto preluat de pe - foto: doxologia.ro

Teodor Tiron (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Teodor Tiron si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Pamfil din Cezareea (240 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pamfil din Cezareea

Pamfil din Cezareea (n. ca. 240, Beirut – d. 309, Caesarea Maritima) a fost un teolog și traducător creștin, personalitate marcantă din secolul al treilea.

 

Biografie

A urmat cursurile școlii de drept din Beirut, iar mai târziu a preluat funcții administrative în oraș. Pleacă la Alexandria, spre a se dedica studiului “cuvintelor sfinte”. Așa cum ne mărturisește Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viață “profetică și plăcută înaintea lui Dumnezeu“. Pieriu, conducătorul Didaskaleionului și “noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil. În Didaskaleion, moștenirea teologică a lui Origen era încă vie. Se pare că aici se hotărăște Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al IV-lea.

 

Lucrări

În Cezareea, Pamfil s-a îngrijit de moștenirea lui Origen. Fericitul Ieronim și Eusebiu de Cezareea relatează cu predilecție despre activitatea de colecționare a operelor lui Origen întreprinsă de Pamfil și despre hirotonisirea acestuia din urmă ca preot. Cât de însemnată a fost activitatea lui Pamfil ca dascăl nu reiese destul de clar. Eusebiu însuși se consideră ucenicul lui Pamfil, dacă este să ne luăm după apelativul ce i-a însoțit numele toată viața.

Activitatea științifică a lui Pamfil cuprindea în primul rând copierea lucrărilor lui Origen. Pe lângă această activitate, este plauzibilă și ipoteza conform căreia Pamfil ar fi redactat împreuna cu Eusebiu unele excerpte din scrierile origeniene. Mai multe manuscrise dovedesc continuarea activității biblico-critice de către Pamfil: încă aflându-se în închisoare, acesta corecta în colaborare cu un oarecare Antonin textul cărții Estera, așa cum dovedește o notă marginală scrisă de el însuși pe un Codex.

Activitatea de colecționare a literaturii creștine se pare că nu s-a limitat doar la Origen, ci și la alți scriitori ai Bisericii primare, iudei eleniști sau chiar filosofi păgâni. Biblioteca din Cezareea devenea pentru universul creștin ceea ce reprezenta pentru lumea păgână museion-ul alexandrin. Iar aceasta și datorită lui Pamfil.

 

Martiriul

De la Eusebiu aflăm și despre martiriul lui Pamfil. În anul 303 începea persecuția creștinilor sub Diocletian și Maximian. Pamfil este arestat în jurul anului 307. Eusebiu ne relatează că prefectul orașului, Urbanus, l-a lăsat să “depună o probă a elocinței și a cunoștințelor sale religioase“, provocându-l ulterior la aducerea jertfelor. Atunci când acesta respinge propunerea, este aruncat în închisoare. Este omorât la 16 februarie 310, sub Firmilian.

Pamfil din Cezareea (240 - 309) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pamfil din Cezareea (240 – 309) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Apologia lui Origen

Scrierea apologetică a lui Pamfil din Cezareea în favoarea lui Origen este o lucrare de pionierat, deoarece reprezintă prima încercare de acest fel din Biserică. Din pacate, lucrarea nu s-a păstrat în limba originală (greaca), ci numai în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea, și acesta la rându-i un asiduu defensor al marelui învățat alexandrin.

Această apologie este rodul colaborării dintre Sf. Pamfil și discipolul său Eusebiu din Cezareea; prima carte a fost scrisa de Pamfil, în timp ce urmatoarele cinci, concepute de el, ar fi primit forma finală din partea lui Eusebiu. În orice caz, cartea întâi a putut fi transmisă sub numele lui Pamfil, independent de celelalte cărți. Fericitul Ieronim postulează în anul 393 două apologii, atribuind una lui Pamfil, iar pe cealaltă lui Eusebiu. Când mai târziu Ieronim deține și citește el însuși această operă – undeva în jurul anului 399 – consideră întreaga lucrare în șase capitole ca fiind scrisă de Eusebiu și îl învinuia pe nedrept pe Rufin de publicarea primului capitol al cărții sub numele fals al Sfântului Pamfil.

Referitor la structura și conținutul întregii opere în șase cărți, se pot constata următoarele aspecte: Eusebiu amintește că în partea a doua erau scrise informații despre viața și opera lui Origen, în timp ce a șasea carte conținea scrisori către episcopul Romei, Fabian, și către alți capi ai Bisericii, scrisori ce tratau subiectul dreptei credințe origeniene. Ieronim amintește că în cartea a șasea fusese tematizată printre altele și disputa cu Metodius. Dintr-o notiță a diaconului Rusticus putem conchide că în discuția învățăturilor lui Origen fuseseră invocate și citate din teologii mai vechi.

Apologia inițiala a lui Pamfil și Eusebiu putea avea următoarea structură:

- Scrisoarea introductivă a lui Pamfil

- Cartea I: Apărare împotriva învinuirilor actuale

- Cărțile II-V: Viața și scrierile lui Origen

- Cartea VI: Scrisori ale lui Origen către capii Bisericii, dispute mai noi

- Cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul.

Din toată această operă nu s-au păstrat decât prima carte ce conținea scrisoarea introductivă a lui Pamfil și cuvântul de mulțumire al lui Grigorie Taumaturgul – și anume exclusiv în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea.

 

Traduceri în limba română

Sf. Pamfil din Cezareea, “Apologia lui Origen”, în ~, “Apologia lui Origen”, Rufin din Aquileea, “Despre falsificarea cărților lui Origen”, Cuvânt introductiv și posfață: Georg Röwekamp, Traducere din limba latină: Cosmin Daniel Pricop, Editura Herald, Colecția Spiritualitate Creștină, București, 2009, pp. 25-123.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

 

Sfântul Cuvios Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei

Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.

În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian:

Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.

Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul şi, făcând el un foc, s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat.

Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani, Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, ducându-l la uscat doi delfini. A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe şi Fotini au dobândit de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Martinian si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Meletie al Antiohiei

Sfântul Meletie (în greacă Μελέτιος, Meletios; n. secolul al IV-lea d.Hr., Malatya, Turcia – d. 381 d.Hr., Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost un episcop creștin al Antiohiei din anul 360 până la moartea sa în 381. Perioada păstoririi sale ca episcop a fost marcată de o schismă, cunoscută ca schisma meletiană, existând un episcop ortodox rival în persoana lui Paulin al II-lea. Conflictul cu arienii și rivalitatea cu Paulin au contribuit la exilarea episcopului Meletie din Antiohia în perioadele 361–362, 365–366 și 371–378 în timpul domniei unor împărați arieni. Una dintre ultimele sale acțiuni a fost prezidarea Primului Sinod de la Constantinopol în 381.

Există opinii contrastante cu privire la poziția sa teologică: pe de o parte, el a fost exilat de trei ori în timpul domniei unor împărați arieni, iar pe de altă parte a avut o opoziție puternică din partea unor credincioși ortodocși adepți ai dogmatismului mai strict al fostului episcop niceean Eustatie al Antiohiei (care fusese destituit din cauza susținerii homoousianismului, în urma unui conflict cu teologul arian Eusebiu de Nicomidia) și din partea episcopului Atanasie al Alexandriei, un adversar ferm al arianismului.

Ascetismul lui Meletie a fost remarcabil cu atât mai mult cu cât episcopul provenea dintr-o familie foarte bogată. Meletie este venerat ca sfânt și mărturisitor atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica Romano-Catolică. Ziua sa de prăznuire este 12 februarie.

 

Episcop al Sevastiei

Meletie s-a născut în orașul Melitene (azi Malatya) din provincia romană Armenia Inferior din părinți nobili și înstăriți. A fost un creștin virtuos, care a dus o viață ascetică, în ciuda bogăției familiei sale. El apare pentru prima dată în jurul anului 357 ca susținător al lui Acachie, episcopul Cezareii, conducătorul facțiunii locale care susținea formula homoeană prin care împăratul Constanțiu al II-lea a căutat un compromis între homoiousieni și homoousieni.

Homoiousienii susțineau că Iisus Hristos este „de o ființă asemănătoare” cu Dumnezeu Tatăl, în timp ce homoousienii susțineau că Iisus este, așa cum se spune în Crezul de la Niceea, „de o ființă” cu Tatăl. Meletie a apărut astfel mai întâi ca un cleric al facțiunii susținute de împărat și, ca atare, a devenit episcop de Sevastia, succedându-i arianului Eustatie, care fusese destituit. Numirea lui a nemulțumit clerul homoousian, iar Meletie a fost nevoit să-și dea demisia.

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Episcop al Antiohiei

Prima perioadă de păstorire și exilul

Potrivit lui Socrate Scolasticul, Meletie a participat la sinodul de la Seleucia din toamna anului 359 și apoi a acceptat formula acachiană (homoeană). La începutul anului 360 a devenit episcop al Antiohiei, succedându-i arianului Eudoxie, care fusese transferat, cu sprijinul lui Acachie, în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.

La începutul anului următor (361) a fost trimis în exil în Armenia. Potrivit unei vechi tradiții, susținută prin dovezi extrase din scrierile lui Epifanie de Salamina și Ioan Gură de Aur, exilarea lui Meletie s-ar fi datorat unei predici ținute în prezența împăratului Constanțiu al II-lea, în care și-ar fi dezvăluit opiniile homoousiene.

Această explicație este însă respinsă de G.F. Loofs pe motiv că predica nu conținea nicio idee incompatibilă cu poziția acachiană favorizată de curtea imperială; există, pe de altă parte, dovezi ale unor conflicte cu clerul antiohian, în afara chestiunilor dogmatice referitoare la ortodoxie, care ar fi putut duce la destituirea episcopului. Meletie considera că adevărul se află în distincții delicate, dar formularea lui era atât de neclară încât este greu de definit cu precizie. El nu era nici niceean convins, dar nici arian hotărât.

Succesorul lui Meletie a fost arianul Euzois. Meletie a continuat să aibă susținători în Antiohia, care au ținut slujbe religioase separate în biserica apostolică din orașul vechi. Schisma meletiană s-a complicat, de altfel, prin prezența în oraș a unei alte secte antiariene, cu adepți mai stricți ai formulei homoousiene, care urmau tradiția dogmatică a episcopului depus Eustatie și nu-l recunoșteau pe Meletie, pe care-l acuzau că fusese ales cu sprijinul arienilor; acea sectă era condusă în acea perioadă de preotul Paulin.

Sinodul de la Alexandria (362) a trimis delegați pentru a încerca să medieze o înțelegere între cele două biserici antiariene; cu toate acestea, înaintea sosirii lor, Paulin a fost hirotonit episcop al Antiohiei de către Lucifer de Calaris. Când, ca urmare a politicii inițial îngăduitoare a împăratului Iulian Apostatul (361-363), i s-a permis să se întoarcă în oraș, Meletie a aflat că era unul dintre cei trei episcopi rivali.

 

Al doilea și al treilea exil

Episcopul Atanasie al Alexandriei a venit în Antiohia la porunca împăratului și i-a exprimat lui Meletie dorința lui de a intra în comuniune cu el. Meletie, prost sfătuit, a ezitat să-i dea un răspuns, iar Atanasie a plecat după ce l-a primit în comuniune cu Paulin, pe care nu îl recunoscuse până atunci ca episcop. Facțiunea ortodoxă niceeană, și în principal Atanasie, a menținut comuniunea doar cu Paulin.

În aceste condiții, Meletie a fost exilat de două ori, în 365 și 371 sau 372, prin decretul împăratului arian Valens (364-378).  Situația s-a complicat mai mult atunci când, în 375, Vitalius, unul dintre preoții facțiunii lui Meletie, a fost consacrat episcop de către episcopul eretic Apollinaris din Laodiceea.

După moartea lui Valens în 378, împăratul roman apusean Grațian l-a alungat pe Euzois din Antiohia și l-a readus pe Meletie, căruia i-a încredințat bisericile din oraș. Teodosie I, noul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (379-385), l-a favorizat, de asemenea, pe Meletie, care se apropiase dogmatic tot mai mult de ideile incluse în crezul de la Niceea.

 

Triumful grupării meletiene

La întoarcerea sa la Antiohia, Meletie a fost întâmpinat ca un conducător al ortodoxiei. Ca atare, el a prezidat în octombrie 379 marele sinod de la Antiohia, în care a fost stabilit un acord dogmatic între Orient și Occident. Meletie l-a ajutat pe Grigorie de Nazianz să fie ales arhiepiscop al Constantinopolului, l-a hirotonit ca episcop și a prezidat, de asemenea, Primul Sinod de la Constantinopol, cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc în anul 381. Paulin a fost însă ierarhul antiohian susținut de ierarhii din Roma și Alexandria. Ieronim l-a însoțit pe Paulin înapoi la Roma pentru a-i asigura mai mult sprijin.

În acest timp, Ambrozie, episcopul Milanului, se confrunta cu opozanții arieni din Occident. El l-a convins pe împăratul Grațian să convoace un sinod bisericesc. Sinodul de la Aquileia (381) a destituit doi episcopi din provincia estică Dacia, Palladius din Ratiaria și Secundianus din Singidunum și a solicitat împăraților Teodosiu și Grațian să convoace la Alexandria un sinod general al tuturor episcopilor pentru a pune capăt schismei meletiene din Antiohia.

Cele două facțiuni rămase care au divizat Biserica Antiohiană erau facțiuni ortodoxe: susținătorii lui Meletie și adepții lui Paulin. Unirea lor a fost o acțiune dificilă. A urma o perioadă temporară de pace, atunci când șase dintre preoții principali ai celor două facțiuni au depus jurământul de a refuza consacrarea episcopală și de a-l accepta ca episcop al Antiohiei pe oricare dintre cei doi rivali care îi va supraviețui celuilalt.

 

Schisma antiohiană după moartea sa

Meletie a murit la scurt timp după deschiderea lucrărilor Primului Sinod de la Constantinopol, iar împăratul Teodosie, care îl favorizase în timpul schismei, a poruncit ca trupul său să fie dus la Antiohia și îngropat cu onorurile cuvenite unui sfânt. Schisma meletiană nu s-a încheiat însă imediat odată cu moartea sa. În ciuda recomandării arhiepiscopului Grigore de Nazianz, Paulin nu a fost recunoscut ca unic episcop și Flavian a fost ales ca succesor al lui Meletie.

Facțiunea eustatiană, pe de altă parte, l-a ales pe Evagrie ca episcop al Antiohiei la moartea lui Paulin în 388. În anul 399 arhiepiscopul Ioan Gură de Aur al Constantinopolului, care fusese hirotonit diacon de Meletie și apoi preot de succesorul lui, Flavian, dar a contribuit la împăcarea dintre Flavian și conducătorii episcopiilor Alexandriei și Romei. Cu toate acestea, facțiunea eustatienilor i-a acceptat ca episcopi pe succesorii lui Flavian abia în anul 415.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

 

Sfinții Mucenici, doctori fără de arginți Chir și Ioan (sec. III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Chir și Ioan

Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305). Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.

Ziua lor de prăznuire este sărbătorită de copți în a șasea zi a lui Tobi, corespunzătoare datei de 31 ianuarie, zi păstrată și de Biserica Ortodoxă Răsăriteană; ei sunt comemorați în aceeași zi în Martirologiul roman. Biserica Ortodoxă Răsăriteană sărbătorește, de asemenea, găsirea și mutarea moaștelor lor pe 28 iunie.

 

Viața și istoricitatea

Principala sursă de informații cu privire la viața, martiriul și minunile Sf. Chir și Ioan este encomium-ul scris de patriarhul Sofronie al Ierusalimului (d. 638). Despre nașterea, părinții și tinerețea celor doi sfinți nu se cunosc informații. Potrivit Sinaxarului în limba arabă, alcătuit de Mihail, episcopul de Athrib și Malig, Chir și Ioan erau amândoi alexandrini; această ipoteză este contrazisă totuși de alte documente în care se spune că Chir era originar din Alexandria și Ioan din Edessa.

Sfinţii Chir şi Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creştini din timpul persecuţiei anticreştine a lui Diocleţian (284-305) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chir şi Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Chir

Chir era un medic, care practica în taină credința creștină, și avea un atelier (ergasterium) care a fost apoi transformat într-un templu (biserică) dedicat celor trei Trei Tineri menționați în Cartea lui Daniel: Shadrach, Meshach și Abednego. El a devenit vestit atât pentru că i-a vindecat gratuit pe bolnavi, cât și pentru faptul că a lucrat, în același timp, cu toată ardoarea unui apostol al credinței creștine și i-a convertit la creștinism pe mulți adepți ai superstițiilor păgâne.

El ar fi spus: „Oricine își dorește să nu se îmbolnăvească trebuie să se abțină de la păcat, pentru că păcatul este adesea cauza bolii trupești”. Vindecările pe care le-a săvârșit au avut loc în timpul domniei împăratului Dioclețian. În timpul persecuțiilor anticreștine, el a fost denunțat prefectului orașului că practică religia creștină, dar, înainte de a fi capturat, a reușit să fugă în Arabia unde s-a refugiat într-un oraș din apropierea mării, pe nume Tzoten. Acolo, după ce a fost tuns în monahism, a abandonat medicina și a dus o viață de ascet.

 

Ioan

Ioan a fost un militar de rang înalt în Armata Romană; Sinaxarul menționat mai sus adaugă că el era unul dintre apropiații împăratului. Auzind de virtuțile și minunile lui Chir, el și-a părăsit slujba militară și a mers la Ierusalim pentru a-și îndeplini o făgăduială. El s-a îndreptat de acolo spre Alexandria și apoi către Arabia, unde l-a întâlnit pe Chir și a devenit ucenicul „doctorului fără de arginți” și însoțitorul lui în viața ascetică. Cei doi au cutreierat satele și orașele, propovăduind creștinismul și vindecându-i pe bolnavi, fără a cere nicio plată pentru osteneala lor.

 

Martiriul lui Chir și Ioan

În timpul persecuțiilor anticreștine din vremea lui Dioclețian o femeie creștină pe nume Atanasia (Anastasia) a fost arestată de autorități în orașul Canop și transportată la Alexandria, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teoctista (Theopista), Theodota (Theodista), în vârstă de 13 ani, și Theodossia (Theodoxia), în vârstă de 11 ani. Chir și Ioan, temându-se ca aceste fete s-ar putea lepăda de credința creștină, din cauza chinurilor, au hotărât să meargă în temniță pentru a le mângâia și a le încuraja în cursul martiriului. Acest fapt a devenit cunoscut, iar cei doi bărbați au fost arestați, judecați și, după ce au fost torturați, au fost decapitați în ziua de 31 ianuarie.

Martiriul lui Chir și Ioan - Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul lui Chir și Ioan – Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Venerare

Trupurile celor doi martiri au fost depuse în Biserica „Sf. Evanghelist Marcu” din Alexandria.

În vremea Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), exista în orașul egiptean Menuthis (Menouthes sau Menouthis), aflat lângă Canopus și modernul Abu Qir, un templu păgân cunoscut ca oracol și loc de vindecare, care-i atrăgea chiar și pe unii creștini simpli din apropiere. Sfântul Chiril s-a gândit să elimine acest cult idolatru, stabilind în acel oraș cultul sfinților Chir și Ioan. În acest scop el a mutat moaștele cele doi sfinți la 28 iunie 414 și le-a depus în biserica construită de predecesorul său, Teofil, în onoarea celor patru evangheliști.

Înainte de găsirea și transferul moaștelor de către Sf. Chiril se pare că numele celor doi sfinți erau necunoscute; este sigur că nici o consemnare scrisă a vieții și martiriului lor nu era cunoscută anterior. În secolul al V-lea, în timpul pontificatului papei Inocențiu I, moaștele lor au fost aduse la Roma de doi călugări, Grimaldus și Arnulfus – potrivit unui manuscris găsit în arhivele diaconiei Bisericii Santa Maria în Via Lata, citat de Antonio Bosio.

Cardinalul Angelo Mai, totuși, din motive istorice, atribuie mutarea moaștelor într-o perioadă ulterioară, mai precis în anul 634, în timpul papei Honoriu I și al împăratului Heraclius I (Spicilegium Rom., III, V). Relicvele au fost plasate în biserica suburbană Santa Passera (o corupție lingvistică a numelui „Abbas Cyrus”) de pe Via Portuense. În timpul lui Bosio, icoanele pictate ale celor doi sfinți erau încă vizibile în această biserică. Pe ușa hipogeului, care mai există, se află următoarea inscripție din marmură:

Corpora sancta Cyri renitent hic atque Joannis
Quæ quondam Romæ dedit Alexandria magna

Mormântul lor a devenit un altar și un loc de pelerinaj. În limba coptă numele Chir a devenit Difnar, Apakiri, Apakyri sau Apakyr, iar în arabă Abaqir sau Abuqir. Orașul Abukir, acum o suburbie a Alexandriei, a fost numit după el.

Trei biserici din Roma au fost dedicate acestor mucenici: Abbas Cyrus de Militiis, Abbas Cyrus de Valeriis și Abbas Cyrus ad Elephantum – toate aceste denumiri au fost transformate ulterior de pronunția populară în S. Passera, o corupție a numelui Abbas Cyrus.

În Biserica Ortodoxă Răsăriteană și în acele biserici catolice orientale care urmează ritul bizantin, Chir și Ioan se numără printre sfinții care sunt comemorați în timpul proscomidiei de la Sfânta Liturghie.

cititi mai mult despre Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

 

Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei

Sfânta Nina (sau Nino), cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei, este cea mai cunoscută dintre sfinții din Biserica Ortodoxă a Georgiei. Prăznuirea ei se face la 14 ianuarie.

 

Viața

Sfânta Nina s-a născut în Capadocia în jurul anului 290, din părinți nobili și credincioși. Tatăl ei, generalul roman Zabulon, era rudă cu sfântul mare mucenic Gheorghe (și el căpetenie în armata romană), iar mama ei, Suzana, era soră cu patriarhul Ierusalimului, Iuvenalie.

Pe când Nina avea 12 ani, părinții ei s-a mutat la Ierusalim, și au deveni monahi: Zabulon pustnic în deșertul Iordanului, iar Suzana slujind pe cei săraci și în suferință la Ierusalim. La rândul ei, Nina a fost dată în grija stareței Niofora, și s-a dedicat rugăciunii și studiului Sfintei Scripturi.

După câțiva ani, Nina pleacă din Ierusalim spre Armenia și Georgia, cu binecuvântarea patriarhului Iuvenalie, unchiul ei, spre a se închina Giulgiului lui Hristos, care se spunea că este în acele locuri. În anul 315 ajunge în Mtskheta, capitala regatului ivirit al Georgiei, locul în care, potrivit celor mărturisite de stareța Niofora, s-ar afla „Cămașa lui Hristos“.

Sfânta Nina a învățat bine Sfânta Scriptură și textele liturgice iar la un moment dat, a aflat despre cămașa fără cusătură a Mântuitorului (vezi Ioan 19, 23-24) și a început să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să o învrednicească să se închine sfântului veșmânt.

Preasfânta Născătoare i-a ascultat rugăciunile și, arătându-i-se în vis i-a pus în mână o cruce pentru a o apăra de vrășmașii văzuți și nevăzuți și i-a poruncit să meargă în Georgia să predice Evanghelia și să găsească sfânta cămașă.

Când s-a trezit, Sfânta Nina a văzut că ținea în mână, cu adevărat, acea cruce. Această cruce se afla până astăzi Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Sion, în Tiflida Georgiei, fiind îmbrăcată în argint. Cu ajutorul acestei Sfinte Cruci primite din mâinile Maicii Domnului nostru, Sfânta Nina a predicat Evanghelia și a aflat, de asemenea, cămașa cea fără cusătură.

Săvârșește diverse minuni: convertește la creștinism pe conducătorul sinagogii din Abiatar, revarsă darurile Sfântului Duh asupra soției împăratului Miran, care era demonizată, îi va reda vederea împăratul Mirian. Cea din urmă minune va face ca împaratul Mirian să părăsească închinarea la idoli și să-l primească, pentru creștinarea Iviriei, pe Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei.

Ştiind de mai înainte că i se apropie sfârşitul, sfânta i-a scris împăratului Mirian o scurtă scrisoare: „Împărăţia ta să aibă pururea binecuvântarea lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ocrotirea Sfintei Cruci. Eu, ca o străină şi trecătoare, plec de acum din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi, te rog, pe episcopul Ioan, ca să mă pregătească pentru călătoria spre veşnicie, pentru că ziua morţii mele este aproape“.

Sfânta Nina a trecut la cele veșnice pe data de 14 ianuarie 338. La moartea ei, Sfânta Nina a fost depusă în raclă la Mănăstirea Bodbe din Kakheti, mormântul acesteia devenind un vestit loc de pelerinaj. De asemenea, crucea Sfintei Nina, făcută din crengi de viţă-de-vie şi prinsă cu părul sfintei, a devenit simbolul creştinătăţii georgiene.

Încreștinarea ținutului Georgiei de astăzi a început destul de devreme datorită propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Încă din anul 40 au apărut în Iviria (veche denumire a Georgiei) primii creștini.

Acesta a fost momentul în care candela credinței a fost aprinsă. Totuși, lumina ei a devenit cunoscută tuturor mult mai târziu, începând cu secolul al IV-lea, prin propovăduirea Sfintei Nina, „cea întocmai cu Apostolii“.

Sfânta Nina a fost numită astfel datorită sacrificiului întregii vieți pentru creștinarea Georgiei. Precum Sfinții Apostoli s-au nevoit pentru a face cunoscută tuturor popoarelor Evanghelia, la fel și Sfânta Nina și-a închinat existența lucrării misionare de convertire a populației gruzine.

cititi mai mult despre Sf. Nina, luminătoarea Georgiei si pe: doxologia.ro; www.crestinortodox.ro