Articole

Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei

Sfânta Nina (sau Nino), cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei, este cea mai cunoscută dintre sfinții din Biserica Ortodoxă a Georgiei. Prăznuirea ei se face la 14 ianuarie.

 

Viața

Sfânta Nina s-a născut în Capadocia în jurul anului 290, din părinți nobili și credincioși. Tatăl ei, generalul roman Zabulon, era rudă cu sfântul mare mucenic Gheorghe (și el căpetenie în armata romană), iar mama ei, Suzana, era soră cu patriarhul Ierusalimului, Iuvenalie.

Pe când Nina avea 12 ani, părinții ei s-a mutat la Ierusalim, și au deveni monahi: Zabulon pustnic în deșertul Iordanului, iar Suzana slujind pe cei săraci și în suferință la Ierusalim. La rândul ei, Nina a fost dată în grija stareței Niofora, și s-a dedicat rugăciunii și studiului Sfintei Scripturi.

După câțiva ani, Nina pleacă din Ierusalim spre Armenia și Georgia, cu binecuvântarea patriarhului Iuvenalie, unchiul ei, spre a se închina Giulgiului lui Hristos, care se spunea că este în acele locuri. În anul 315 ajunge în Mtskheta, capitala regatului ivirit al Georgiei, locul în care, potrivit celor mărturisite de stareța Niofora, s-ar afla „Cămașa lui Hristos“.

Sfânta Nina a învățat bine Sfânta Scriptură și textele liturgice iar la un moment dat, a aflat despre cămașa fără cusătură a Mântuitorului (vezi Ioan 19, 23-24) și a început să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să o învrednicească să se închine sfântului veșmânt.

Preasfânta Născătoare i-a ascultat rugăciunile și, arătându-i-se în vis i-a pus în mână o cruce pentru a o apăra de vrășmașii văzuți și nevăzuți și i-a poruncit să meargă în Georgia să predice Evanghelia și să găsească sfânta cămașă.

Când s-a trezit, Sfânta Nina a văzut că ținea în mână, cu adevărat, acea cruce. Această cruce se afla până astăzi Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Sion, în Tiflida Georgiei, fiind îmbrăcată în argint. Cu ajutorul acestei Sfinte Cruci primite din mâinile Maicii Domnului nostru, Sfânta Nina a predicat Evanghelia și a aflat, de asemenea, cămașa cea fără cusătură.

Săvârșește diverse minuni: convertește la creștinism pe conducătorul sinagogii din Abiatar, revarsă darurile Sfântului Duh asupra soției împăratului Miran, care era demonizată, îi va reda vederea împăratul Mirian. Cea din urmă minune va face ca împaratul Mirian să părăsească închinarea la idoli și să-l primească, pentru creștinarea Iviriei, pe Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei.

Ştiind de mai înainte că i se apropie sfârşitul, sfânta i-a scris împăratului Mirian o scurtă scrisoare: „Împărăţia ta să aibă pururea binecuvântarea lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ocrotirea Sfintei Cruci. Eu, ca o străină şi trecătoare, plec de acum din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi, te rog, pe episcopul Ioan, ca să mă pregătească pentru călătoria spre veşnicie, pentru că ziua morţii mele este aproape“.

Sfânta Nina a trecut la cele veșnice pe data de 14 ianuarie 338. La moartea ei, Sfânta Nina a fost depusă în raclă la Mănăstirea Bodbe din Kakheti, mormântul acesteia devenind un vestit loc de pelerinaj. De asemenea, crucea Sfintei Nina, făcută din crengi de viţă-de-vie şi prinsă cu părul sfintei, a devenit simbolul creştinătăţii georgiene.

Încreștinarea ținutului Georgiei de astăzi a început destul de devreme datorită propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Încă din anul 40 au apărut în Iviria (veche denumire a Georgiei) primii creștini.

Acesta a fost momentul în care candela credinței a fost aprinsă. Totuși, lumina ei a devenit cunoscută tuturor mult mai târziu, începând cu secolul al IV-lea, prin propovăduirea Sfintei Nina, „cea întocmai cu Apostolii“.

Sfânta Nina a fost numită astfel datorită sacrificiului întregii vieți pentru creștinarea Georgiei. Precum Sfinții Apostoli s-au nevoit pentru a face cunoscută tuturor popoarelor Evanghelia, la fel și Sfânta Nina și-a închinat existența lucrării misionare de convertire a populației gruzine.

cititi mai mult despre Sf. Nina, luminătoarea Georgiei si pe: doxologia.ro; www.crestinortodox.ro

 

 

 

 

 

 

Sfinții Cuvioși Mucenici din Sinai și Rait (sec. IV-V)

Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto preluat de pe www.pelerinaj.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.robasilica.ro

 

Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait

Aceşti Cuvioşi Părinţi au fost monahi şi pustnici care au trăit în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în secolele al 4-lea şi al 5-lea. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.

De două ori, venind cete de barbari, unii dinspre Etiopia, iar alţii dinspre Arabia, (nişte beduini numiţi vlemiţi – Geograful Strabon († 29) scrie despre vlemiţi că sunt „un neam neputincios la război, numai la a năvăli şi a jefui este foarte abil”) au prădat aceste locuri sfinte şi i-au ucis fără milă pe cei care vieţuiau în ele pentru că nu găseau nimic de valoare de luat de la ei.

Prima năvălire a fost la începutul secolului al 4-lea, pe vremea Sfântului Sfinţit Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei (300-311). Cuviosul Amonie şi părintele Dula, egumenul Sinaiului s-au ascuns într-un turn din Mănăstirea Horiv şi au scăpat cu viaţă. Cuviosul Amonie istoriseşte:

Când am coborât din turn, am găsit pe unii înjunghiaţi, pe alţii 38 ucişi cu sabia, având pe trupurile lor multe răni. Doi dintre ei erau încă vii şi anume Isaia şi Sava. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, iar de cei vii am avut grijă. Unul dintre ei, anume Isaia, sosind noaptea a murit. Sava şi-a dat sufletul în mâinile Domnului a patra zi după uciderea celorlalţi părinţi”.

Sfinții Cuvioși Părinti uciși în Sinai și Rait. Pomenirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la 14 ianuarie - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Părinti uciși în Sinai și Rait – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

A doua năvălire a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (†407) şi este descrisă de un necunoscut din preajma Sfântului Nil Sinaitul (†450).

Mănăstirea Raitului se află aproape de ţărmul Mării Roşii. Ea a fost atacată de beduini în acelaşi timp cu Sinaiul. Aceştia au venit cu o corabie pe Marea Roşie, au petrecut noaptea ascunşi în stâncile de sub mănăstire, iar a doua zi de dimineaţă au ucis 33 de monahi.

Nu au scăpat cu viaţă decât doi dintre ei şi anume: Andrei şi Orion.

După ce au căutat în zadar în toate chiliile mănăstirii aur şi alte lucruri de preţ, cei 300 de beduini s-au îndreptat spre corabie. Au găsit-o, însă, sfărâmată de stâncile ţărmului.

Pe când umblau pe insulă, au fost înconjuraţi de 600 de oameni înarmaţi. Aceştia aflaseră de cele întâmplate în mănăstire şi au început astfel lupta împotriva beduinilor. Aceştia din urmă au fost ucişi până la ultimul.

Dintre toţi câţi au pierit atunci, Biserica pomeneşte cu precădere uciderea a 39 de pustnici din Sinai şi a 38 de călugări din Mănăstirea Rait, pentru moartea lor mucenicească, pentru viaţa lor sfântă şi pentru puterea lor de jertfă, deoarece nu au voit să descopere pe cei care se ascunseseră. Barbarii, nemaigăsind corabia lor, care se scufundase, au ucis pe toţi robii pe care-i luaseră, apoi, neputându-se înţelege, s-au ucis între ei.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait si pe doxologia.ro; www.crestinortodox.ro

 

 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (secolele III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc. Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

 

Viața și mucenicia

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc). Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului. Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia. Ermil a primit vestea cu bucurie. Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut. Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal. Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat. Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină. Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului. Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri. Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier. Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului. Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor. Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe. În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează. Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării. Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314[1], trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună. Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie. Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

 

 

 

Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei (sec. al IV-lea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

 

Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei

Grigore de Nyssa (n. ca. 330/335 – d. după 394) a fost un teolog creștin din secolul al IV-lea, fratele lui Vasile cel Mare, prieten cu Grigore de Nazianz. Cei trei formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane.

Sfântul Grigorie al Nissei nu a fost nici un mare administrator al Bisericii și un legislator al vieții monastice ca fratele său, Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie), nici un predicator prestigios și un poet ca Sfântul Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totuși înaintea tuturor Părinților și scriitorilor bisericești din secolul al IV-lea ca fiind cel mai erudit teolog speculativ al timpului, ca mistic și chiar „Părinte al misticii”.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.

 

Biografie

Sfântul Grigorie al Nissei s-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezarea Capadociei. Din cei 10 copii născuți de Emilia, 5 au îmbrăcat haina monahală, dintre care 3 au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. 6 persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă.

O familie de sfinți

- Sfântul Grigorie de Nyssa;

- Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica);

- Sfânta Emilia (mama);

- Sfântul Vasile cel Mare (frate);

- Sfântul Petru de Sevasta (frate);

- Sfânta Macrina cea Tânără (sora).

Sfântul Grigorie al Nissei a făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața.

Sf. Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat.

După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp.

A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: “De virginitate” (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa.

 

Grigorie, episcop al Nissei

În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop al Nissei, un târgușor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan al Cezareei, unde era arhiepiscop fratele său, Vasile. Nepriceput în politica și administrația bisericească – ca orice mistic autentic – sfântul devine repede victima mașinațiunilor ereticilor arieni din părțile locului.

Aceștia, profitând de naivitatea și nevinovăția lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri și obțin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită și Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nissa, unde poporul îi face o primire triumfală.

 

„Stâlp al Ortodoxiei”

Totuși, acești ani zbuciumați și mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii și să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moștenitor spiritual și continuator s-a făcut.

Sf. Grigorie al Nissei s-a opus ereziei ariene și a susținut doctrina identității de substanță a Sf. Treimi la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381.  Astfel, participanții la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp al Ortodoxiei”, iar împăratul Teodosie cel Mare (379-395) l-a impus ca normă de credință adevărată pentru toată lumea creștină.

În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.

 

Învățătura despre îndumnezeire și epectază

Dacă monahismul răsăritean își datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (gr. theosis) și despre epectază (gr. epektasis = întindere, urcuș) – învățături esențiale ale misticii și asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire.

Acest urcuș (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în ființa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creștere spirituală spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care

nu se oprește deloc din urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia și continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nissei – Viața lui Moise. Tratat de desăvârșire în virtute, Theorie II, 227).

 

Chip și asemănare

În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire “naturală”, asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu.

Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.

 

Moaștele Sf. Grigorie al Nissei

În România, Biserica „Domnița Bălașa” din București (paraclis patriarhal) păstrează fragmente din moaștele Sf. Grigorie al Nissei. Ele au fost aduse aici în secolul al XIX-lea de către Emanoil Hagi-Moscu, împreună cu Constantin Sturdza și Grigore Brâncoveanu.

 

Scrieri

Scrieri dogmatice

- Contra lui Eunomie

- Răspunsuri la a doua carte a lui Eunomie

- Despre Duhul Sfânt

- Despre Sfânta Treime, și despre dumnezeirea Duhului Sfânt

- Despre „Nu trei Dumnezei”

- Despre credință

Scrieri ascetice și morale

- Despre feciorie

- Despre moartea prematură a copiilor

- Despre pelerinaje

Scrieri filosofice

- Despre facerea omului

- Despre suflet și înviere

- Viața lui Moise

Scrieri apologetice

- Catehismul cel mare

Scrieri oratorice

- Cuvântare funebră despre Meletie

- Despre botezul lui Hristos

Scrisori

- Către Eusebiu

- Cetății Sebastia

- Către Ablabius

- Către Cynegius

- O mărturie

- Către Stagirius

- Unui prieten

- Unui învățăcel în cele clasice

- O invitație

- Către Libanius

- A doua scrisoare către Libanius

- Despre scrierea contra Eunomius

- Bisericii din Nicomidia

- Episcopului din Melitene

- Către avocatul Adelphius

- Către Amfilohie

- Către Eustathia, Ambrosia și Basilissa

- Către Flavian

- Către Olimpiada: Comentariu la Cântarea cântărilor

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.roen.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391)

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org

 

†) Sf. Ier. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, şi mama sa, Sf. Emilia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

1 ianuarie 2021

 

Vasile cel Mare

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz ("Teologul") și Ioan Gură de Aur - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - (Icon of St. Basil the Great from the St. Sophia Cathedral of Kiev) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icon of St. Basil the Great from the
St. Sophia Cathedral of Kiev – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto“, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

 

cititi mai mult despre Vasile cel Mare si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.roen.wikipedia.org

 

 

Sfântul Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei (sec. IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

23 decembrie 2020

 

Sf. Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Sfântul Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei a fost unul din cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325). Acesta a fost torturat sub împăratul Licinius (311-324). Auzind despre credința Sfântului Pavel, tiranul păgân a poruncit ca să fie adus înaintea sa pentru a-l determina să se lepede de Hristos. Dar ierarhul Pavel și-a mărturisit cu tărie credința, primind pentru aceasta bătăi crunte chiar din partea împăratului. După aceasta, el a fost înfometat, dar a rămas statornic în credința pe care o mărturisea.

Văzând că nu renunță, Licinius a poruncit să i se ardă mâinile cu un fier înroșit în foc. Atunci, fierarul a așezat în mâna Sfântului Pavel un fier înroșit peste care i-a așezat și cealaltă mână și le-au legat așa până fierul s-a răcit. După aceasta l-au închis într-o închisoare de pe malurile râului Eufrat.

Ajungând însă la conducerea Imperiului Roman împăratul Constantin cel Mare, acesta i-a eliberat pe toți creș­ti­nii din închisori şi aşa, Sfântul Ierarh Pavel s-a întors la turma sa, strălucind ca mai înainte. În anul 325, Sfântul Pavel a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde a fost condamnată erezia ariană. La sfârșitul Sinodului, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-a primit în mod solemn pe Sfinții Părinți și a sărutat mâinile arse ale Sfântului Pavel. După aceasta, Sfântul Ierarh Pavel s-a întors la turma sa pe care a păstorit-o până s-a mutat în pace la Domnul.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei si pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Bonifatie (†307); Sfânta Aglaia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

19 decembrie 2020

 

Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia

Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină: Bonifacius) a trăit, la Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).

Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei. Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor.

La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către Sfinţii Mucenici. Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor.

Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie: „Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de Mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”. Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”. Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”. Şi, dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis.

Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi. Şi, găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar apoi, aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin.

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia – foto preluat de pe doxologia.ro

Deci, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin de smoală ce fierbea. Dar, din toate a ieşit nevătămat. Atunci, dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat. Era ziua de 19 decembrie a anului 307.

Iar slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut înaintea lor; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare.

Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma. Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea.

L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Şi acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul ei lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie, în 19 decembrie.

Moaştele Sfântului se găsesc la Roma, în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte locaşuri.

Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia si pe doxologia.ro

†) Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

12 decembrie 2020

 

Spiridon al Trimitundei

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.

 

Viața

În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 

Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 - 348) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Din minunile Sfântului Spiridon

Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:

- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

- A oprit curgerile râurilor.

- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.

- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.

- A dat din nou viață copilului unei femei.

- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:

- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):

Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;

Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;

Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.

Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:

- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mult despre Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei si pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Patapie (380 – 463)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Patapie din Teba

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Patapie din Teba este un părinte al pustiei care a trăit în deşertul kemetian în Egipt în prima jumătate a secolului al V-lea. Moaștele sale sunt neputrezite până astăzi și pot fi închinate la mănăstirea sfântului din Loutraki (Grecia). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 8 decembrie.

 

Viața

Sf. Patapie s-a născut în anul 380 în orașul Teba din Egipt. Tatăl lui era guvernatorul regiunii și urmașul unei binecunoscute familii egiptene. El și soția lui erau creștini evlavioși și l-au îndrumat pe fiul lor în citirea Scripturii. Când Patapie a ajuns la vârsta potrivită, părintii lui i-au adus profesori reputați din Alexandria, capitala Egiptului, pentru a-l instrui în domeniul științelor, matematicii, filosofiei și retoricii. Datorită educației sale, a înțeles repede cât de trecătoare era viața din lumea aceasta și s-a simțit atras de viața ascetică. În acest sens a fost inspirat mai ales de Clement, Atanasie și Origen.

Tatăl său l-a dus și la Școala catehetică din Alexandria, unde a fost profund influențat de un profesor orb, pe nume Didim [1]. Didim l-a inspirat și mai mult în dorința lui de a urma calea ascezei. Când și-a terminat studiile, Patapie s-a întors la Teba, unde a aflat că tatăl lui murise. Dorindu-și să urmeze o viață aspră a monahilor, a plecat atunci în pustia egipteană, unde a devenit binecunoscut pentru nevoințele lui.

Pentru că faima lui se răspândise, iar el nu mai avea pace în pustie, a plecat la Constantinopol în anul 428. În timpul călătoriei, l-a întâlnit pe ucenicul său, Șenuta, care pe vremea aceea era vâslaș. S-au oprit la Corint, unde au rămas vreme de șapte ani la un schit.

În anul 435, Patapie a plecat de la schitul său din munți, continuându-și drumul spre Constantinopol. L-a luat cu el pe de-acum monahul Șenuta. Când au ajuns la Constantinopol, cei doi s-au dus, fără să spună cine erau, la Mănăstirea Maicii Domnului din Vlaherne, unde au primit o chilie din cele construite chiar în zidul de apărare a orașului. Rămânând necunoscuți celorlalți, Patapie și ucenicul său și-au reluat nevoințele, petrecându-și vremea în posturi aspre, privegheri și rugăciuni, ca niște monahi de rând.

A devenit făcător de minuni, vindecând pe mulți de bolile lor.

A trecut la Domnul în anul 463, la vârsta de 83 de ani și a fost înmormântat de ucenicii săi în Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Petra, Constantinopol, biserică ce s-a aflat mai târziu sub protecția familiei imperiale a Paleologilor, și mai ales a Sfintei Ipomoni, mama ultimului împărat al Bizanțului, Constantin Paleologul.

După adormirea Sfântului, Biserica a strâns și păstrat cu grijă istoria vieții și a sfintelor sale moaște.

La o mie de ani după adormirea Sfântului, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, moaștele sfântului au fost luate din biserică și duse la micul schit săpat în stâncă din Corint, după cum sfântul o și ceruse când era încă în viață. Trupul sfântului a fost ascuns în spatele peretelui de apus al peșterii, înaintea iconostasului și a capelei construite acolo.

La începutul secolului al XX-lea, un preot din zonă, Pr. Constantin Sosanis, a descoperit moaștele sfântului ascunse în perete. Pr. Constantin, care slujea de obicei în această capelă, era un om neobișnuit de înalt, și din această pricină a hotărât să facă unele modificări ale capelei. Cu o seară înainte să înceapă lucrările la zidul de apus, Pr. Constantin a visat că a venit la el un monah care l-a prevenit: „Fii atent când o să spargi peretele, căci eu mă aflu de cealaltă parte. Sunt Sfântul Patapie Egipteanul. A doua zi, trupul sfântului a fost descoperit: ținea la piept o cruce mare de lemn, un sul de pergament pe care era scris numele său, iar moaștele erau acoperite cu niște frunze mari, încă verzi, de parcă atunci ar fi fost culese.

După descoperirea moaștelor sale, Sfântul s-a arătat mai multor oameni în vis sau în vedenie, cerându-le să-l viziteze la “casa lui din Loutraki”. Este cunoscut mai ales ca vindecător de cancer, săvârșind minuni în întreaga lume.

Sfântul Cuvios Patapie (380 - 463) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Patapie (380 – 463) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Mănăstirea „Sfântul Patapie”

Moaștele sfântului au fost descoperite în anul 1904. Trupul său răspândea o bună mireasmă. Mulți vizitatori au luat bucăți din moaștele sfântului, dorind să le păstreze pentru sine, însă sfântul li s-a arătat în vis, cerându-le să le aducă înapoi, ceea ce au și făcut. Pentru a le ocroti de asemenea profanări, cu permisiunea autorităților bisericești, pr. Constantin Sousanis a luat moaștele Sf. Patapie din peșteră și le-a păstrat o vreme în casa lui din Loutraki.

În anul 1952, Pr. Nectarie, un preot din Soinikismos, în Corinth, a întemeiat o mănăstire în locul unde se găsea peştera unde fuseseră găsite moaştele sfântului, iar moaştele Sf. Patapie au fost reaşezate în peşteră.

Începând din anul 1952 până în 1963, stareță a fost monahia Singlitichia. Următoarea stareță a fost monahia Patapia, care a ajutat foarte mult la construcția mănăstirii, dar aceasta a demisionat, din cauza unor probleme de sănătate, în 1970. Actuala stareță este sora Isidora.

Pomenirea Sf. Patapie se face pe 8 decembrie, iar pomenirea aflării moaștelor sale se face în marțea Săptămânii Luminate (în amintirea zilei în care au fost găsite). Sfântul a săvârșit multe minuni, ajutând pe mulți bolnavi, familii și persoane aflate în diferite necazuri. Mănăstirea Sf. Patapie se găsește la Loutraki, un oraș-stațiune, la o oră de Atena. Sfintele Moaște sunt așezate într-o raclă de lemn, în partea din spate a peșterii.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi despre Sf. Cuv. Patapie si pe doxologia.ro