Sfântul Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea)
Cel întru sfinți Părintele nostru Amfilohie de Iconium (gr. Ἀµφιλόχιος Ἰκονίου) a fost un Sfânt Părinte capadocian din secolul al IV-lea, episcop și teolog, apărător al Ortodoxiei de ereziile sectei macedonienilor (care negau divinitatea Sfântului Duh) și ale sectei mesalienilor (care, între altele, negau rolul Bisericii și a Tainelor acesteia, punând unic preț pe rugăciune). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 noiembrie.
Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Amfilohie s-a născut către anul 340 la Diocezareea, o mică localitate din Capadocia. Provenea dintr-o familie aristocratică creștină. Tatăl său a fost un cunoscut avocat, iar mama sa Livia era o persoană cu o deosebită blândețe și înțelepciune. Sora tatălui său, sfânta Nona (prăznuită la 5 august), era mama sfântului Grigorie Teologul. Toată viața lui sfântul Amfilohie a fost un prieten și un împreună-luptător pentru dreapta credință cu Sfinții Trei Ierarhi capadocieni: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie de Nazianz și sfântul Grigorie al Nissei.
După studii strălucite de retorică la Antiohia cu celebrul dascăl Libanius (cu care tatăl său a fost coleg la Atena în tinerețe), împreună cu faratele său Eufemie, Amfilohie și-a continuat cu succes cariera de avocat în capitala imperiului, la Constantinopol. Deși era tânăr s-a bucurat de o foarte bună reputație, datorită înțelepciunii și probității, căci sărea în ajutorul tuturor celor care sufereau de nedreptăți. Dar, prin îngăduința lui Dumnezeu, această bunătate a sa l-a făcut să ajute odată fără să știe un criminal, ceea ce i-a compromis reputația și l-a constrâns să pună capăt carierea sale de avocat, către anul 360.
Amfilohie a profitat de această situație ca să se afierosească pe sine în întregime lui Dumnezeu, cu sfatul vărului său, sfântul Grigorie Teologul. De mai mulți ani avea, într-adevăr, proiectul de a se retrage în pustie cu prietenul său Heraclide, ca să se dedice desăvârșit ascezei și contemplației. Dar a trebuit să renunțe în parte la acest proiect ca să aibă grijă de tatăl său, rămas singur, bătrân și bolnav, pe proprietatea familiei de la Oziziala. În această perioadă Amfilohie a intrat în contact cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a devenit bun prieten și cu care a întreținut o corespondeță asiduă (sfântul Vasile i-a adresat 18 Scrisori și i-a dedicat Tratatul despre Duhul Sfânt!). Amfilohie imita în bună măsură modul de viață al sfântului Vasile din Cezareea, dar nu a putut să i se alăture fizic pentru că trebuia să aibă grijă de tatăl său. După anul 370, când sfântul Vasile a devenit episcop de Cezareea Capadociei, Amfilohie a ezitat ca să-l viziteze, de teamă a nu fi chemat în slujirea pastorală a Bisericii, pentru care se considera nevrednic.
Totuși, în anul 373, când locuitorii orașului Iconium – capitala noii provincii Licaonia – i-au cerut sfântului Vasile să le găsească un episcop, aceasta le-a propus numaidecât pe Amfilohie, pe care îl considera ca pe propriul copil. În ciuda ezitărilor sale, până la urmă sfântul Amfilohie a acceptat slujirea de episcop după ce a avut confirmarea într-o viziune angelică. Problemele bisericești ale acestei tinere Biserici din Iconium erau numeroase și, ca în tot Orientul, credința ortodoxă era pusă la încercare de diferitele erezii și de atitudinea împăratului Valens care apăra arianismul. Cu sunținerea sfântului Vasile și înarmat cu platoșa credinței nezdruncinate, sfântul Amfilohie a luptat cu timp și fără timp împotriva ereziilor prin cuvânt, prin scrieri și prin exemplul vieții sale evanghelice. Cu smerenie, sfântul nu se încredea niciodată deplin propriilor înțelegeri teologice, ci cerea întotdeauna sfatul părintelui său duhovnicesc, sfântul Vasile. După moartea sfântului Vasile, la înmormântarea căruia a participat (379), sfântul episcop de Iconium a continuat lupta împotriva sectei macedonienilor, adversară a dumnezeirii Duhului Sfânt. A explicat și a dezvoltat învățătura sfântului Vasile într-un sinod local, dar mai ales la Sinodul II Ecumenic, care s-a adunat la Constantinopol în anul 381, la care a participat împreună cu sfântul Grigorie Teologul, cu sfântul Grigorie al Nissei și cu alți o sută cincizeci de Sfinți Părinți, care au proclamat dumnezeirea Duhului Sfânt, deoființă (gr. homoousios – consubstanțial) cu Tatăl și cu Fiul.
Noul împărat, Teodosie cel Mare, nefiind încă deplin întărit în credința ortodoxă despre dumnezeirea Cuvântului, sfântul Amfilohie s-a dus într-o zi la curte pentru o audiență la împărat. El l-a salutat respectuos pe împărat, dar în mod intenționat nu a adresat decât un salut vag și puțin respectuos fiului împăratului, Arcadie, care stătea lângă el. Cum împăratul s-a supărat a i-a reproșat sfântului episcop lipsa de respect, acesta i-a răspuns: „Vezi și tu, cum fiind împărat pământesc, nu suferi lipsa de respect pentru fiul tău și te mânii, considerând aceasta ca o insultă la adresa ta personală. Cu atât mai mult Dumnezeu, împărat și Tată a toată creația, se mânie pe cei care Îl blasfemiază pe Fiul Său și spun că Îi este inferior!”. Împăratul a înțeles tâlcul teologic și a devenit un apărător al ortodoxiei și luptător împotriva arianismului.
Sfântul Amfilohie a păstorit turma duhovnicească încredințată lui în credința ortodoxă și practica virtuților evanghelice și a murit în pace, cândva între anii 394 și 403, lăsând în urma lui mai multe scrisori, omilii și tratate teologice, din care nu se mai păstrează astăzi decât un mic număr.
Moaștele
Părți din moaștele sfântului Amfilohie se găsesc în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, în Mănăstirea Kykkos din Cipru și la Muzeul Benaki din Atena.
Scrieri
Cele mai multe din scrierile sfântului Amfilohie sunt consierate pierdute. Ceea ce a rămas a fost editat în CPG 3230-3254.
În limba română opera integrală a Sfântului Amfilohie de Iconium vede lumina tiparului într-o inspirată traducere din greaca veche realizată de Oana Coman: Amfilohie de Iconium, Scrieri, editura Doxologia, colecția „Patristica”, seria „Patristica – Traduceri”, Iași, 2015. Lucrarea cuprinde 21 de omilii și alte scrieri:
- Scolie marginală referitoare la slăvirea Domnului
- Despre Duhul Sfânt
- Din [tratatul] Despre scrierile cu titlu fals ale ereticilor al Sfântului Amfilohie, episcop de Iconium
- Epistola sinodală a lui Amfilohie, episcop de Iconium – “Epistola Synodica”, o scrisoare împotriva ereziei macedoniene în numele episcopilor din Licaonia, probabil adresată episcopilor din Licia.
- Scrisoare către Seleucos – Epistula Iambica ad Seleucum
- Scrisoare către Pancharios
- Împotriva ereticilor
Posteritatea
Contemporanii săi l-au apreciat ca fiind un important teolog și scriitor învățat, iar Tradiția Bisericii a confimat valoarea scrierilor lui, care sunt citate la mai multe sinoade ecumenice și locale până în 787 la Sinodul VII Ecumenic.
Cu această ocazie Amfilohie îi citește sfâtului Ieronim pasaje din scrierea sa Despre Duhul Sfânt.
În epistola 70, sfântul Ieronim vorbește despre „triada capadocienilor” – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Amfilohie de Iconium – cum că „își umplu cărțile lor cu sofismele și sentințele filozofilor într-o măsură atât de mare încât nu poți spune ce ar trebui să admiri cel mai mult în ele, erudiția lor seculară sau cunoștințele lor scripturistice”.
În generația următoare, istoricul bisericesc Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) îl descrie pe Amfilohie în termenii cei mai măgulitori, povestind întâlnirea lui cu împratul Teodosie I.
În istoria teologiei dogmatice creștine sfântul Amfilohie ocupă un loc important pentru scrierile sale în apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt împotriva ereziei macedoniene, împreună cu sfântul Vasile cel Mare.
Imnografie
Troparul sfinților Amfilohie și Grigorie, glas 4:
Dumnezeul părinților noștri, carele faci pururea cu noi dupre blândețele Tale, nu depărta mila ta dela noi, ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.
Condac, glasul al 2-lea:
Dumnezeiescul tunet, trâmbița Duhului, săditorule al credincioșilor, și tăietorule al eresurilor, ierarhe Amfilohie, slujitorule cel mare al Treimii, împreună cu îngerii fiind pururea, roagă-te neîncetat pentru noi toți.
Icos:
De la Duhul Sfânt fiind insuflat, prea înțeleptul Ierarh al lui Hristos Biserica o a pecetluit, având puterea lucrării, mărit tăinuitor și învățător credinței primit, auzind buna cetire a dumnezeieștilor scripturi, cu facerea închipuirii purtătoarei de viață și cinsitei Cruci, pe Eunomie l-a depărtat, și credința o a luminat, propovăduind pe Hristos, se roagă neîncetat pentru noi toți.
Viața Sfântului Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei
Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr și își petrecea viața pustnicește. El, fugind de gâlcevile și tulburările lumești, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osârdie și nevoindu-se într-o peșteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie și i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate și să paști oile cele dumnezeiești!”. Dar el n-a vrut.
A doua noapte i s-a arătat iarăși îngerul Domnului și i-a zis: „Amfilohie, mergi în cetate și paște oile pe care ți le încredințează Dumnezeu!”. Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înșelăciune ceea ce i se arăta și zicea în sine: „Știe și satana a se închipui câteodată în îngerul luminii!”. Iar a treia noapte, venind îngerul către dânsul, l-a strigat: „Amfilohie, scoală din patul tău!”. Iar el, degrabă sculându-se, s-a înfricoșat și a zis: „Dacă ești îngerul lui Dumnezeu să stăm amândoi la rugăciune!”. Și plecându-și Amfilohie capul, a început a cânta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul și pământul de slava Lui! Și cântă și îngerul Domnului cu dânsul.
Apoi l-a luat îngerul de mâna dreaptă și l-a dus într-o biserică care era acolo aproape și ale cărei uși s-au deschis singure. Intrând Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare și mulțime de bărbați îmbrăcați în veșminte albe, care luându-l pe dânsul l-au dus către altar și i-au dat în mânăSfânta Evanghelie, zicând: „Domnul este cu tine!”. Iar unul dintre dânșii, care era mai cinstit și mai luminat a zis cu mare glas: „Să ne rugăm toți!”. Apoi a început a zice: „Darul Sfântului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetății Iconiei; să ne rugăm cu toții pentru dânsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!”.
După rugăciune, dându-i lui pace, s-au făcut nevăzuți. Iar Amfilohie stătea minunându-se de acea preaslăvită vedenie și de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredințându-se voii Lui celei sfinte și, începând a se lumina de ziuă, a ieșit din biserică, mergând către peștera sa. Atunci l-au întâmpinat pe cale șapte episcopi care se adunaseră de prin cetățile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetății. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie.
Deci ieșind, căutau pe acest fericit părinte, și întâmpinându-l pe cale, îl întrebară: „Tu ești Amfilohie? Spune nouă adevărat, pentru că toată minciuna este de la cel viclean!”. Iar el a răspuns cu smerenie: „Eu sunt Amfilohie păcătosul!”. Iar ei, luându-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrând ca să-l hirotonească. El a început a zice către dânșii: „De vreme ce astfel a binevoit Dumnezeu ca eu nevrednicul și păcătosul să fiu arătat vouă spre orânduiala episcopiei, apoi nu se cuvine mai mult a tăinui lucrurile cele minunate ale Lui, ci desăvârșit suntem datori a le propovădui și a preamări pe Dumnezeu pentru toate”.
Astfel, a început sfântul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte și proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată și n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfântul Amfilohie. Ci cu frică plecându-se lui și cu dragoste sărutându-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăției lui Valentinian și Valens.
Deci, Sfântul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungați, căci a trăit până în vremea împăratului Teodosie cel Mare și a fiilor lui. Și fiind învățător drept credincioșilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri și necazuri a răbdat de la cei necredincioși, fiind împreună nevoitor cu fericiții părinți împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăși mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh și asupra celor ce țineau de eresul lui Arie.
Pentru o râvnă ca aceasta după bună credință și pentru viața lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit și iubit de Sfinții Părinți. Dar mai ales era iubit de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten și-i trimiteau scrisori.
Împărățind atunci binecredinciosul Teodosie, a venit la dânsul Sfântul Amfilohie, rugându-l să poruncească și să izgonească pe arieni de prin toate cetățile. Iar împăratul n-a vrut să facă aceasta ca să nu răzvrătească poporul și a trecut cu vederea cererea sfântului, iar el a plecat atunci trist. După câteva zile iarăși a venit la palat la împărat și ca un preaînțelept a făcut un lucru vrednic de pomenit. S-a plecat împăratului care ședea pe scaun, dându-i cinstea cea cuviincioasă, și i-a făcut urări pline de cuvinte frumoase.
Iar pe fiul său, Arcadie, care era de curînd la împărăție și ședea aproape de tatăl său, l-a trecut cu vederea și nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea. De acest lucru s-a mâniat foarte împăratul. Și, neputând să rabde necinstea fiului său, a poruncit să-l scoată din palat cu ocară pe fericitul Amfilohie. Iar sfântul a zis către împăratul: „Vezi, împărate, cum nu rabzi tu ocara fiului tău și te mânii asupra mea? Așa și Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce și urăște pe cei ce-L hulesc pe El, și se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”.
Atunci, cunoscând împăratul pentru ce Sfântul Amfilohie n-a dat cinste fiului său, ca prin pilda aceea să arate cum că Fiului lui Dumnezeu I se cuvine cinste deopotrivă cu Tatăl, s-a minunat de lucrul lui plin de înțelepciune și de cuvintele lui cele cu pricepere. Apoi, sculându-se de pe scaun, s-a plecat lui și își cerea iertare. Și îndată a trimis scrisoare prin toată împărăția ca să fie izgoniți cu sila arienii de prin toate cetățile.
Astfel a curățit Sfântul Amfilohie Biserica lui Hristos de eretici. Și multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credință și scriind cărți, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a odihnit în Domnul cu pace.
Înălţarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro
Semnificație
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:
- aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
Sfânta Elena și Heraclie ducând Sfânta Cruce la Ierusalim (326), Muzeul Zaragoza, ulei pe panou (195 x 115 cm.) din altarul Santa Cruz de Blesa, Teruel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce (14 septembrie 630), Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istorie
Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem”).
Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.
Găsirea adevăratei cruci (326), Agnolo Gaddi, Florența, 1380 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629.
Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci.
Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.
Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în Bătălia de la Hattin (4 iulie, 1187).
Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.
Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.
Cruciații descoperă Sfânta Cruce (Prima cruciadă 15 August 1096 – 12 August 1099) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim.
Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630.
Breviariumul lui Nikephoros susține că Sfânta Cruce a fost adusă mai întâi la Ierusalim și apoi a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost purtată în procesiune până la Vlaherne.
Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii.
Armata sultanului ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem.
Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul.
În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin.
Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute.
Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.
Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci
Tropar la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasul 1
Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
(Audio) Troparul Sfintei Cruci în mai multe limbi
Condac la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasulul al 4-lea
Cel Ce Te-ai înălţat…
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.
La Vecernia mică
Stihirile de la “Doamne, strigat-am”
Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).
Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.
Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.
La Stihoavnă
Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.
Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.
Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.
Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.
Tropar, glasul 1
Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
Condac, glasul al 4-lea
Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.
La Utrenie
Icos
Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.
Luminânda
Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.
La Laude
O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).
O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.
O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.
Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Glasul al 2-lea:
Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.
Glasul al 5-lea:
Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.
S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.
Glasul al 6-lea:
Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.
Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.
Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.
Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.
Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.
Iconografie
Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630) – foto preluat de pe doxologia.ro
Împărăteasa Elena primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”.
Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor.
Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată.
Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea.
Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție.
Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste.
Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război.
Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia.
Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului.
Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul:
„În acest semn vei învinge”.
Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau.
Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele.
Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială.
Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”.
Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale.
Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și de arme.
Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.
Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare.
Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste:
„Să mă chemi în ziua necazului tău”.
Apoi, înfricoșându-se, și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.
Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință.
Și de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci.
Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului.
Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând:
„Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”.
Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună.
Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului.
Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape.
Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele piroane.
Dar neștiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dânsa.
Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul „înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.
Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac.
Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce.
Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare.
A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos.
Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul:
„În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării.
După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna dreptei credințe.
Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce.
Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer.
Și aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a îngerului și auzeau cântarea lui.
Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628), biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia.
Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la vrăjmașul cel mândru.
Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu post îndelungat.
Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale lui Hosroe.
Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa.
De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab.
Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.
Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.
Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte.
Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta.
Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând:
„Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”.
Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se spre împăratul, i-a zis:
„Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”.
Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe.
Și l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor.
Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte.
Căreia și de la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor.
Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte.
Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă.
Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat.
Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Isihie a viețuit în secolele III—IV fiind ostaș creștin ce făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în cetatea Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu.
Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți 5 sfinți mucenici: Pasicrat și Valentin, Nicandru și Marcian și Iuliu Veteranul.
Sfinților Pasicrat și Valentin li s-au tăiat capetele la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu Veteranul la 27 mai.
În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă.
Iar Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit.
Sfântul Isihie s-a încununat cu moartea martirică la 15 iunie, prin tăierea capului, și astfel și-a dat viața în mâinile Domnului.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Isihie de la Durostor
Glasul al 4-lea
Mucenicul Tău, Doamne, Isihie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444)
Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei (n. ca. 376/378, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost Patriarh al Alexandriei între 412-444, pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.
A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.
Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie, împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.
Viața
Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Chiril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre. Fratele mamei sale, preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de Patriarh al Alexandriei. Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Chiril. Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origen, Didim cel Orb precum și a scriitorilor Bisericii alexandrine.
Bogata sa corespondență cu Episcopul Celestin al Romei face dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine. Educația pe care a primit-o era specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică, între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între 398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.
A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice. L-a sprijinit pe unchiul său în îndepărtarea sfântului Ioan Hrisostom din funcția de Arhiepiscop al Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel, mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea Sf. Ioan Hrisostom, arătând curții imperiale puritatea doctrinei acestuia ca fiind opusă credinței neortodoxe a lui Nestorie.
După moartea patriarhului Teofil, la 15 octombrie 412, Sf. Chiril a fost proclamat și a devenit patriarh la 18 octombrie 412, în ciuda opoziției îndârjite a susținătorilor candidatului arhidiacon Timotei în atmosfera instabilă a Alexandriei. Astfel, Sf. Chiril a fost succesorul Patriarhului Teofil în scaunul patriarhal al Alexandriei, având o poziție puternică și influentă, concurând-o pe cea de Prefect al orașului.
În primii săi ani de patriarhat a fost prins în problemele unui oraș cosmopolit în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente. Acestea se suprapuneau pe fondul rivalității dintre Alexandria și Constantinopol și pe cel al conflictului dintre școlile alexandrină și antiohiană în ceea ce privește gândirea eclezială, evlavia și discursul teologic.
Aceste probleme s-au acutizat în 428 când scaunul din Constantinopol a devenit vacant. Nestorie, ca reprezentant al partidului antiohian, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Constantinopolului la 10 aprilie 428 și a inflamat și mai mult spiritele susținând că termenul Theokotos (Născătoare de Dumnezeu) nu reflectă în mod adecvat poziția Fecioarei Maria în relația sa cu Iisus Hristos.
Astfel, Sf.Chiril și partidul alexandrin și-au încrucișat săbiile cu cei din partidul antiohian la curtea imperială. După multe frământări, Augusta Pulcheria, sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, l-a susținut pe Sf. Chiril împotriva lui Nestorie. Pentru a-l îndepărta pe Sf. Chiril, Nestorie i-a sugerat împăratului să convoace un sinod ecumenic la Constantinopol. Dar împăratul Teodosie a convocat sinodul la Efes, o regiune în care Sf. Chiril era apreciat. După luni întregi de dezbateri, Sinodul din 431 a sfârșit prin a-l îndepărta pe Nestorie din scaunul său și a-l trimite în exil.
Sf. Chiril a murit la 9 iunie 444, dar controversele au continuat și în deceniile următoare, de la Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449 până la Sinodul din Calcedon din 451, și chiar mult după acesta.
Teologie
Poziția teologică a sfântului Chiril în disputele hristologice din timpul său a fost subiectul multor studii și discuții, el fiind revendicat ca sfânt atât de Bisericile Ortodoxe cât și de Bisericile Orientale (monofizite). Totuși, lucrările teologice ale reprezentanților acestor două familii creștine (a căror dialog teologic a fost oficializat în anul 1985) au confirmat că a existat o neînțelegere terminologică vizavi de termenul grec ”physis”.
Pentru sfântul Chiril, în formularea sa ”mia physis tou Theou Logou sesarkomeni”, termenul ”physis” se referea la Persoana lui Hristos Dumnezeu adevărat (Dieu Cuvântul) și Om adevărat. Termenul ”physis” este deci echivalent termenului de ”persoană” ales de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, la care sfântul Chiril nu a participat pentru că murise între timp.
Moștenirea
Așa cum s-a spus mai sus, Sf. Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific. În perioada timpurie a activității sale în Biserică a scris câteva exegeze, printre care: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan și Dialoguri despre Sfânta Treime. În 429, în timpul când controversele hristologice au luat amploare, prin mulțimea scrierilor sale a ținut piept adversarilor săi. Atât scrierile sale cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi.
Opera Cultural-Misionară
Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca.
Despre Sfânta și de viață făcătoarea Treime.
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Proorocul Sofronie, Iona, Zaharia).
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Ioil, Amos, Avdie, Naum, Avacum).
Cuvântare către cuviosul și iubitorul de Hristos împărat Teodosie
Cuvântare către împărați și împărătese (către împărătesele cele cucernice).
Împotriva hulelor lui Nestorie, Împotriva antropofiților, Împotriva sinusiaștilor.
Scrisori, Dialogum cum Nestorio.
Tâlcuire la Sfântul Prooroc Isaia (pars II).
Traduceri de Constantin Daniel. Introducere și note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu și Florin Filimon.
Imnografie
Tropar, glasul al VIII-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe (N), roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al IV-lea:
Împletiturile eresurilor rupând întru puterea lui Hristos, cu dumnezeiești cuvinte Biserica, Chirile, ai îmbogățit-o. Pentru aceasta și stai înainte cu cetele îngerilor, lui Hristos rugându-te, fericite, cu osârdie să dăruiască tuturor iertare de greșeli.
Alt condac, glasul al VI-lea:
Adâncul învățăturilor cuvântării de Dumnezeu, lămurit ne-ai izvorât nouă din izvoarele Mântuitorului, care îneacă eresurile, fericite, și turma nevătămată de întreitele valuri o păzește; că marginilor ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.
Iconografie
Dionisie din Furna arată Sf. Cuvios Chiril al Alexandriei se zugrăvește bătrân, pleșuv la frunte, cu fruntea și chipul netede, cu sprâncene mari, groase, rotunde, cu nas coroiat și nări groase, obrazul lat și buze groase; cu părul rar, gălbui, pe alocuri încărunțit; cu barbă lungă și deasă, despicată în două; poartă pe cap un acoperământ împodobit cu cruci. Ţine în mână înscrisul: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata și pururea Fecioara Maria.”.
Se mai zugrăvește împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei pentru pomenirea lor din 18 ianuarie și în icoana Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, alături de ceilalți Sfinți Părinți de la acel Sinod, șezând pe scaune lângă împăratul Teodosie al II-lea.
Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie (Secolele III – IV)
Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.
Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.
Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.
La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.
După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.
Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.
Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian.
Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului.
Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.
După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile.
S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis:
„Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.
Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos.
Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat.
Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.
El declara, între altele:
Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau:
Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.
Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.
Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304.
Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în Biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească:
Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Pafnutie (cunoscut și ca Pafnutie al Tebaidei) a fost episcop al provinciei romane Tebaida de Sus (Thebaida Superior) din Egipt, care se întindea în zona orașului Luxor de astăzi.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 19 aprilie [1].
Unii istorici îl identifică cu Avva Pafnutie Chefala, care a fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare[2]
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pafnutie a fost persecutat pentru credința sa creștină, suferind o mutilare a genunchiului stâng și pierderea ochiului drept în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Maximian (286-305).
Ulterior a fost condamnat la muncă silnică într-o mină.
După promulgarea Edictului din Milano de către Sf. Împărat Constantin cel Mare, a fost eliberat și a putut să-și continue chemarea sa de a-i creștina pe egiptenii acelor timpuri, ajungând episcop al Tebaidei de Sus.
Se spune că însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare, cel care convocase acest sinod pentru a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, a ținut să-l întâlnească personal pe Pafnutie și l-a onorat sărutând orbita ochiului pierdut de acesta în timpul persecuțiilor la care fusese supus.
Sf. Pafnutie a avut un rol important, poate chiar decisiv, în dezbaterea de la Primul Sinod Ecumenic pe tema celibatului clericilor.
Cei mai mulți dintre episcopii prezenți la sinod erau dispuși să urmeze precedentul creat la Sinodul de la Elvira (305-306), care interzicea relațiile conjugale pentru episcopii, preoții și diaconii care se căsătoriseră înainte de hirotonire.
Pafnutie i-a rugat cu seriozitate și stăruință pe colegii săi episcopi să nu impună această obligație membrilor clerului care erau deja căsătoriți înainte de hirotonire.
El a mai propus, în conformitate cu „vechile tradiții ale Bisericii”, ca numai cei care au fost celibatari la momentul hirotonirii să continue să respecte abstinența.
Marele respect de care se bucura Pafnutie și faptul bine cunoscut că el însuși respectase cu strictețe castitatea în tot timpul vieții sale, au cântărit mult în judecarea propunerilor sale, care, în final, au fost adoptate în unanimitate.
Sinodul a lăsat la latitudinea clericilor căsătoriți să continue sau să întrerupă relațiile lor conjugale.
La același Prim Sinod Ecumenic de la Niceea, Pafnutie s-a numărat printre cei care au apărat cu stăruință Ortodoxia în fața arianismului, contribuind astfel la condamnarea acestei erezii de către sinod.
Zece ani mai târziu, Sf. Pafnutie l-a însoțit pe Sf. Atanasie cel Mare la Primul Sinod de la Tir (335 d.Hr.).
Nu se cunosc amănunte despre moartea acestui sfânt ierarh.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Pafnutie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul 4
Degrab ne întâmpină…
Preoţind mai întâi cu suflet curat şi pe urmă pătimind cu minte preatare, ai bineplăcut lui Dumnezeu. Drept aceea petrecând întru cele cereşti, părinte, dănţuieşti cu mucenicii şi te bucuri împreună cu ierarhii, Sfinţite Mucenice, Preafericite Pafnutie.
[1] Pătimirea lui a avut loc pe 15 aprilie după Sinaxarul din Alexandria.
Calendarul pelestino-georgian din Sinai (Garitte, pp. 204, 340) îl comemorează la 20 aprilie și la 25 septembrie, dând mărturie despre identificarea lui progresivă cu tatăl sfintei Eufrosinia. (Cf. Sinaxarului P. Macarie de la Simonos Petras)
[2] Bartelink (SC 400, p. 291) sugerează că monahul Pafnutie Chefala, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, ar fi acelasi cu ierarhul despre care Istoria lui Ghelasie din Kyzic (2:9) spune că a fost torturat sub Maximian si i s-a zdrobit genunchiul sting si i s-a scos ochiul drept, care a participat la primul Sinod Ecumenic, de la Niceea, din anul 325; era mare facător de minuni, alungind dracii cu cuvântul si tămăduind felurite boli doar cu rugăciunea (nota P. Filotheu Bălan, în Pateric egyptean, p. 233)
Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)
A trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305), fiind preot în orașul Laodiceea (Asia Mică – Turcia de astăzi).
Artemon a slujit Biserica lui Hristos ca citeț timp de 16 ani, ca diacon timp de 28 de ani, iar ca preot 33 de ani.
Când s-a declanșat persecuția împotriva creștinilor, Artemon era înaintat în vârstă.
Acesta fiind prins a fost dus la templul zeului Esculap, pentru a jertfi acestei zeități.
Păgânii ce se aflau în templu au eliberat mulți șerpi veninoși pentru a-l ucide pe Artemon.
Însă acesta s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a suflat asupra șerpilor, omorându-i pe toți.
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe basilica.ro
Văzând această minune, Vitalis, mai marele preot al zeității păgâne Esculap, a îngenuncheat și s-a botezat împreună cu toți slujitorii din templul idolului Esculap, majoritatea dintre ei ajungând preoți creștini, iar Vitalis episcop în Palestina.
Guvernatorul Patrichie l-a întemnițat pe Sfântul Artemon și a poruncit să fie aruncat într-un vas cu smoală fierbinte.
Dar când dregătorul a inspectat vasul, a căzut în smoală și a murit.
Cei care au asistat s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul s-a rugat și din locul acela a izvorât apă.
Văzând această minune, mulți s-au botezat.
După mai mulți ani, Sfântul Artemon a fost ucis de păgâni în anul 303.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Artemon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Mucenic Artemon
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
În timpul împărăției lui Dioclețian a fost mare prigoană împotriva creștinilor; de vreme ce au fost trimiși muncitori prin toate cetățile și țările stăpânirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor și să silească pe creștini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască și să-i ucidă. Deci, a mers în părțile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvârșea porunca împăratului.
Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflând că se apropia comitul, a luat pe Sfântul Artemon presbiterul și pe oarecare din creștini și s-a dus noaptea în capiștea Artemidei și au sfărmat pe toți idolii ce au fost acolo și i-au ars cu foc. Apoi întorcându-se la biserica creștină, care era la cinci stadii de cetate, își săvârșeau obișnuitele rugăciuni și-i întărea pe credincioși, zicându-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrând să ucidă pe creștini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele și nici un fel de moarte oricât de cumplită”.
Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întâi o jertfă în capiștea lui Apolon și a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărătești le-a pus înainte și s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări și în vânătoare. După aceea a intrat în capiștea Artemidei, vrând să săvârșească necurata jertfă și negăsind pe idoli, întreba unde sunt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon și cu alți creștini au sfărâmat pe Artemida și pe ceilalți idoli ce au fost acolo.
Deci, întrebând comitul unde este episcopul și creștinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecând pe cal, s-a dus cu ostași înarmați spre biserica creștină, ca să verse sângele celor credincioși, iar pe Sisinie și pe Artemon să-i taie bucăți. După ce s-a apropiat el de biserică, când era ca de o stadie, deodată l-a cuprins niște friguri mari, încât a căzut și foc peste măsură l-a cuprins, încât pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo.
După ce a înnoptat, ostașii au stat cu lumânări pe lângă comi-tul cel bolnav, așteptându-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creștinii m-au blestemat și Dumnezeul lor mă muncește”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei și luminata zeiță Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu și simțind că moare, a zis către ostași: „Duceți-vă în biserica creștină și spuneți episcopului Sisinie, că așa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Deci, roagă-te către dânsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea și-ți voi face chipul tău din aur și în mijlocul cetății îl voi pune”.
Ducându-se ostașii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Și iarăși a trimis comitul, zicând: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!”. Deci, episcopul a făcut pentru dânsul rugăciune și îndată comitul s-a sculat sănătos, neavând nicidecum boală trupească. După câteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii și a întâmpinat pe Sfântul Artemon venind de la vânat. Pentru că, cu cuvântul lui Hristos, vâna fiare sălbatice și îl urmau doi cerbi și șase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi și într-însa voia să aibă și fiare sălbatice.
Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vânat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvântul Hristosului meu am vânat acestea!”. Și i-a zis comitul: „Bătrânule, mi se pare că ești creștin”. Sfântul a răspuns: „Din tinerețe sunt creștin”. Atunci legându-l cu două lanțuri, l-a dat pe el la doi ostași, poruncind să-l ducă pe Artemon după dânsul, în cetatea Cezareei. Iar sfântul, fiind legat și întorcându-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeți la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus și au stat lângă ușile ogrăzii bisericii și episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?”. Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luând glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit și l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.
Episcopul s-a spăimântat de grăirea cerbului și suspinând greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie și i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunând, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit și l-a dus în Cezareea legat. Și m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului și jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia câteva prescuri și du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sunt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luând prescurile și o slugă, rugându-se, s-a dus.
Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfântul Artemon șezând în temniță și închinându-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus și păstor al oilor cuvântătoare, cum ne-ai lăsat și ai căzut în mâinile tiranului, căci noi n-am știut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omenește; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sunt adevărate cele grăite, pentru că greu se mâhnește pentru tine”. Sfântul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vestește stăpânului meu, sfântului episcop, că sunt prins la cazne pentru Hristos și șed în temniță. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos și să mă învrednicesc a fi părtaș cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi și-au dat sărutare unul altuia și s-au despărțit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanțuri.
Venind diaconul la episcop și spunându-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei și pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăvește și pe robul tău Artemon de vrăjmașul Patrichie și fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia și îl numără în ceata sfinților mucenici”.
Într-una din zile comitul Patrichie, făcând cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfântul Artemon, presbiterul Laodichiei și a zis către dânsul: „Bătrânule, spune-ne cum te numești!”. El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu ești cel care ai sfărâmat chipul cel cioplit al marii zeițe?”. Sfântul răspunse: „Eu sunt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrânule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruțat chipul acela și cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blândă te-a lăsat să trăiești încă”. Sfântul Artemon răspunse: „Și pe tine te voi asupri, rugându-mă Dumnezeului meu, și-ți voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort și mut cum n-aș fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numești Artemon, socoteam că ești rob al zeiței Artemida și mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăiești, pentru că ești de un nume cu dânsa”. Sfântul răspunse: „Preanecuratule păgân, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voiești să auzi de numele meu, înțelege că eu, fiind încă în pântecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinstește-ți bătrânețile, cruță-ți căruntețile și jertfește marelui Asclipios, zeul acestei cetăți”. Sfântul răspunse: „Șaisprezece ani am fost citeț, citind cărțile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci și opt de ani am fost diacon, citind Sfânta Evanghelie și treizeci și trei de ani am împlinit în preoție, învățând pe oameni și povățuindu-i la calea mântuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi poruncești să fiu asemenea ție și să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimțitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău și să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă și putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămâie cu rugăminte înaintea capiștei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau niște balauri petrecători în capiștea lui Asclipios și slujitorii le aduceau mâncăruri dulci odată pe an”. Sfântul zise: „Să mergem în capiștea lui Asclipios și dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămâie!”.
Mergând comitul și poporul cu sfântul, apropiindu-se de capiștea aceea, balaurii și mai ales necuratele duhuri dintr-înșii, nesuferind venirea mucenicului și puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau șuierături înfricoșate în capiște și tulburare, încât se clătina ca un copac de vânt, și văzând aceea popoarele și comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfânt: „Vezi cât de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dânsul fără tămâie?”. Sfântul zise: „Poruncește jertfitorului tău să-mi deschidă capiștea, căci eu voi intra”. Și a poruncit comitul să deschidă capiștea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpânirii tale, nu pot deschide fără tămâie și fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luând slujitorul tămâia, a adus-o după obiceiul său și a deschis ușa cea încuiată, apoi a fugit îndată.
Atunci comitul, stând departe, a zis către sfânt: „Bătrânule, dacă poți să intri, intră”. Iar sfântul, apropiindu-se de ușă și făcând semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală și balaurii stăteau nemișcați. Sfântul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon și ai ucis balaurul, tu și acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceștia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfânt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze și a ieșit cu dânșii afară. Iar poporul și comitul, văzând cum ieșiseră balaurii din capiștea lui Asclipios, s-au spăimântat și au început să fugă.
Sfântul a strigat în urma lor: „De ce fugiți? Nu vă temeți! Stați și vedeți cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceștia vor muri înaintea ochilor voștri!”. Și suflând asupra lor, îndată i-a lăsat morți, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviți ca de un tunet. Atunci Sfântul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiți de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?”. Iar comitul și tot poporul s-au înspăimântat, văzând pe balauri uciși fără fier, între care era unul foarte mare, având cinci coți grosime, iar în lungime douăzeci și cinci de coți.
Văzând aceasta Vitalie slujitorul, și-a ridicat glasul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor și mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe acești balauri”. Și, căzând la picioarele sfântului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ție, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvârșit, oaie a turmei tale. Pentru că până acum am fost în înșelăciune, uitându-mă la idoli și la acești balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!”. Iar păgânul comit, având ochii sufletești orbiți, deși vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.
Nesuferind rușinea și umplându-se de mânie pentru a sa rușinare și pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăși să piardă pe sfântul mucenic și să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăți. Și a zis cu mânie către sfântul: „Așa mă jur pe zeița cea mare Artemida și pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăți te voi sfărâma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos și cu ajutorul Sfântului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voștri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?”. Zis-a sfântul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăți și moștenitorule al iadului, ai auzit și încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplându-se de mânie, a ars o tigaie unde a pus pe sfântul mucenic, încă și țepi de fier a ars și a poruncit ca să-l împungă și cu alte fiare ascuțite să-i taie mădularele trupului. Și zicea către dânsul: „Vezi, nesupusule bătrân, cum piere trupul tău în munci?”. Iar pătimitorul, căutând la cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să râdă de mine robul Tău; căci știi, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare până în sfârșit, să se rușineze vrăjmașul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău și ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt minunate sub cer. Tu ești Domn al tuturor și nu este cel ce poate să se împotrivească Ție. Deci cu mila Ta mântuiește-mă, Doamne. Tu ai sfințit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate și junghiat fără vină. Tu ai îndreptat și la înălțime ai rânduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe și ai înălțat pentru binecuvântare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulțit neamul lui Iacov prin nașterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot și ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupești, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmașilor și toți cei îndreptați prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum și eu, robul Tău, mă rog Ție, Doamne, miluiește-mă pe mine cu mila Ta și ajută-mă cu puterea Ta”.
Astfel rugându-se sfântul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea și trecând prin mijlocul poporului în acea priveliște, a căzut înaintea sfântului mucenic Artemon și-i lingea picioarele cele sfințite. Apoi, stând înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea și înfruntarea păgânilor, iarăși luând glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaște că nimic nu este care să fie cu neputință la Dumnezeu și puternic este și celor necuvântătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieștii Sale puteri. Deci să știi că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cerești vei fi răpit și vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit și ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat și pe omul cel drept, fără omenie îl muncești”.
Iar necuratul comit, fiind dat în vileag și mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mâniat foarte și a poruncit ostașilor să ucidă cerbul acela. Și unul din ostași, luând o suliță, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar sulița a lovit pe stolnicul comitului și l-a străpuns, iar cel însulițat, îndată în acel loc și-a dat sufletul. Acest lucru văzândul comitul, i-a fost jale de stolnicul său și, sculându-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniță.
A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală și s-o fiarbă, vrând ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Și făcându-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrând cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal și s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorât din cer doi îngeri ca doi vulturi și, apucând de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare și s-a topit, încât nici oasele nu i-au mai rămas.
Atunci ostașii și tot poporul, văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, și stând, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat și a izvorât din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc și alți mulți, au fost învățați și s-au botezat de sfântul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicând către mucenic: „Ieși din cetatea aceasta și vino în Asia, în locul ce se numește Vuli, care este lângă mare. Acolo vei afla pe Alexandru și pe Pironia, maica aceluia, și vei curăți împreună cu dânșii pe mulți de diavoli și de felurite boli și mulți luminându-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.
A doua zi, s-au adunat la Sfântul Artemon toți cei nou-luminați prin botez. Iar el, luând pâinea dumnezeieștilor Taine, a frânt-o în bucăți și amestecând-o în paharul sfânt, le-a dat, zicând:
„Această pâine este Trupul lui Hristos și acest vin este Sângele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziți-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărțiți de dragostea lui Hristos, ci stați neclintiți în credință; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.
Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfântul Mucenic Artemon, că mulți au fost botezați de el și că învață pe popor cuvântul adevărului, a mers la dânsul cu credincioșii care erau cu el și sărutând pe sfânt și făcând rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfântul Mucenic Artemon și după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezați, pe unii i-a sfințit preoți, pe alții diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a și încredințat părțile Palestinei. Iar Sfântul Mucenic Artemon, sărutând pe episcop și pe popor, a ieșit spre partea Asiei hotărâtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulți i-a luminat și i-a adus la Dumnezeu.
După aceea prinzându-l cei necredincioși, i-au tăiat capul și astfel s-a dus la veșnicele locașuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Sfântul mucenic Sava de la Buzău, cunoscut și sub numele Sava Gotul, s-a născut în anul 334 (aproximativ), în Dacia, în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură, în apropiere de râul Mousaios (Buzăul de azi).
Viața și martirizarea sa sunt descrise în „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica lui Dumnezeu care se găsește în Capadocia și către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”, adresată Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 12 aprilie.
În secolele al III-lea și al IV-lea, după retragerea romanilor din Dacia (retragere ordonată de împăratul Aurelian în 271), goții au ocupat o parte a Daciei extra-carpatine.
Așezările goților din Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova și partea estică a Țării Românești de mai târziu), în timp ce în partea centrală și muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată și romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre.
Sf. Sava s-a născut din părinți creștini.
Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase ale eparhiei episcopului got Ulfila, fiind ucenic și ajutor al preotului got Sansala din Dacia.
Sursele religioase menționează faptul că era un om drept în credință, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniștit și negrabnic la cuvânt.
În afară de îndrumătorul său duhovnicesc, preotul Sansala, evlaviosul Sava era apropiat sufletește și de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată.
Prin acești slujitori și prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post și rugăciune, tânărul Sava și-a sporit evlavia, blândețea, smerenia, iubirea de adevăr și statornicia în credința ortodoxă.
În anul 372, regele got Athanaric a ordonat persecuții aprige împotriva creștinilor din teritoriile controlate de goți.
Episcopul Ulfila a reușit să se refugieze la sud de Dunăre, în Imperiul Roman, dar preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși și chinuiți pentru credința lor în Hristos.
În cele din urmă preotul Sansala a fost eliberat, dar Sava a fost martirizat.
Chinuitorii săi, conduși de Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, l-au legat pe tânărul Sava și l-au purtat prin văile împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuțite, biciuindu-l.
Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat și mai tare l-au răstignit pe două osii și l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască aproape toată ziua și noaptea ce au urmat.
Spre dimineață, o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze.
Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca Sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care a vrut să-l oblige să mănânce.
Însă Sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca și cel ce le-a trimis, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind singurul Stăpân și Domn.
Auzind acestea, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuțit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credința și darul lui Dumnezeu.
Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios (Buzăul de azi).
Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoșați de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pe Sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, spunându-le:
Împliniți porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu. Iată, în față stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii). Care așteaptă să ia sufletul meu și să-l ducă în lăcașul slavei lui Dumnezeu!
Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn foarte greu, și așa l-au aruncat în apă.
Astfel s-a săvârșit din această viață, prin lemn și prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani.
După ce l-au înecat, ucigașii i-au scos afară din apă trupul, pe care însă l-au lăsat neîngropat, și au plecat.
Trupul său a fost găsit nevătămat de frații creștini și îngropat cu cinstea cuvenită, într-un loc tainic, știut numai de ei.
Moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Moaștele Sfântului Sava de la Buzău au fost luate în cele din urmă de preotul Sansala și trimise la sud de Dunăre, episcopului Ascholius.
La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciția Mică, Iulius Soarnus, a trimis bărbați vrednici de încredere pentru a ridica moaștele Sfântului Sava și a le duce în Cezareea Capadociei.
Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea neprețiosului dar, mulțumind totodată pentru ajutorul acordat.
Aceste sfinte moaște au fost însoțite și de o scrisoare a episcopului Bretanion al Tomisului de la acea dată, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.
Totodată, o altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare sugerează faptul că Bretanion este cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.
Numindu-l pe destinatarul acestei epistole theosevis (pios în grecește, termen rezervat clerului, mai ales episcopilor), Sf. Vasile îi scrie :
Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu moaștele un martir care a înflorit de curând pe un pământ barbar (Goția) care este învecinat cu al vostru (Dobrogea).
Din păcate însă, nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale episcopului Bretanion către Sfântul Vasile cel Mare, pentru a exista o confirmare a faptului că episcopul Bretanion al Tomisului este într-adevăr cel care a scris actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău.
Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Proslăvirea ca sfânt
La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a făcut cea de a treia canonizare din istoria sa, după cele făcute în 1517 și în 1955-56.
Alături de sfinții români a trecut în calendar și sfinți din alte neamuri care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre, între care și Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, zis Gotul, prăznuit în fiecare an la 12 aprilie.
Sf. Mc. Sava de la Buzău (334 – 372) – foto preluat de pe doxologia.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Glasul al 3-lea:
Purtătorule de chinuri Sfinte Mucenice Sava, cel ce în apă ai fost omorât de către goţii păgâni, roagă pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.
Glasul al 4-lea:
Astăzi, duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să serbăm pomenirea cea de peste an a luptelor Mucenicului Sava! Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bine primit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău
Glasul al 3-lea:
Fecioara astăzi…
Urcând astăzi de pe pământ la cele cerești, sfințite nevoitorule, de la Hristos te-ai încununat și îngerii cu bucurie te-au primit, iar noi, acum, cu laude te cinstim că mijlocești de-a pururea, Sfinte Sava, pentru țara și poporul tău.
Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium († 304)
Sfântul Mucenic Irineu a fost episcop în Cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.
Pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată la ordinul împăratului Dioclețian, mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit și martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 aprilie, ziua în care și-a dat viața pentru credința creștină și la 23 august, data la care este menționat de Menologiul imperial (secolul X).
Multe informații prețioase despre viața bisericească a primelor comunități creștine provin din așa-numitele “Acte martirice“, documente întocmite în limba latină după procesele intentate de către autoritățile romane împotriva celor ce au pătimit pentru credința lor.
Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium și că a fost judecat și condamnat la moarte de către Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferioară, în anul 304, pe baza edictelor împotriva creștinilor decretate de împăratul Dioclețian în anii 303 și 304.
Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) și era reședința Caesarului Galerius, ginerele lui Dioclețian.
Acea zonă geografică (din Serbia de acum) era locuită, în principal, de traci romanizați, iar religia creștină începuse să se răspândească într-un mod care îl îngrijora pe Galerius, un inamic declarat al creștinilor (majoritatea surselor istorice pun începerea marii persecuții pe seama lui Galerius, care era un anticreștin fanatic).
La ordinul expres al Caesarului Galerius, în provinciile dunărene (Illyricum și Pannonia Inferior), în care creștinii erau numeroși, au fost puse în aplicare edictele (decretele) imperiale de persecutare a creștinilor.
Printre creștinii arestați și aduși la judecată s-a numărat și Irineu, tânărul episcop al cetății Sirmium. Acesta era căsătorit și avea copii mici, întrucât pe atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriți – regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
Pentru credința sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în fața guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creștin în acea perioadă: “fie își păstrează viața, ca păgân, fie va muri, ca alți creștini“.
La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, Irineu a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii.
Şi au venit cei apropiați lui, părinții, soția și copiii săi, care, văzând ce suferințe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului.
Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Iisus Hristos:
“De cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el în fața Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumești pentru a-i face pe creștinii mai slabi să renunțe la credință pentru a-și salva viața, l-a mai ispitit o dată pe Irineu, folosindu-se de copiii acestuia.
I-a cerut să jertfească idolilor pentru acești copii, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reușit, astfel că Probus a dat sentința: să fie aruncat în râul Sava (un afluent al Dunării).
Singura dorință a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toți să cunoască “în ce fel s-au deprins creștinii să disprețuiască moartea, pentru credința lor în Dumnezeu“.
Conform “Actului martiric“, a fost adus la locul de osândă – podul Basent de peste râul Sava, de unde a înălțat următoarea rugăciune:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii sa primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău și pentru poporul Tău, care sporește în Biserica Ta din Sirmium. Îți cer și mă rog milostivirii Tale să mă primești și pe mine și să binevoiești a-i întări și pe aceștia în credința Ta“.
Apoi, a fost tăiat de ostași cu sabia și aruncat în râul Sava.
Se întâmplau acestea în ziua de 6 aprilie, anul 304.
Acești sfinți mucenici au trăit în vremea împăraților Dioclețian (284 – 305) și co-imperatorului Maximian (285 – 305) şi erau clerici bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Agatopod era bătrân şi foarte înţelept şi avea rânduiala de diacon, iar Teodul era tânăr şi fără de prihană şi era citeţ (lector), ambii în biserica din Tesalonic.
Deci, ieşind poruncă de la împăraţii păgâni Dioclețian și Maximian, ca oamenii de pretutindeni să aducă jertfe idolilor, Teodul şi Agatopod au rămas închişi în biserică, rugându-se neîncetat.
Aflând ostaşii despre aceasta, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă.
Închişi fiind, pe mulţi păgâni i-au adus la credinţa în Hristos, la pocăinţă şi la împăcarea cu Dumnezeu prin Botez.
Iar poporul din cetate, aflând că între zidurile închisorii cei doi propovăduiesc vestea cea bună a lui Dumnezeu, a sfărâmat încuietorile închisorii şi, dând năvală înăuntru, asculta cuvântul lor.
De trei ori i-a judecat căpetenia cetăţii, Faustin, pe Sfinţii Teodul şi Agatopod, însă ei au rămas tari în credinţa lor, spunând că sunt creştini, gata oricând să pătimească orice fel de chinuri pentru Hristos Iisus.
Deci, după a treia cercetare au fost osândiţi la moarte prin înecare în mare.
Şi aşa, cu pietre grele la grumaz şi cu mâinile legate la spate, fiind aruncaţi în apele golfului Salonic, au primit cununa muceniciei de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Valurile le-au scos trupurile la mal, iar averile lor au fost împărțite văduvelor și săracilor, după cum hotărâseră înainte de sfârșitul lor martiric.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Teodul şi Agatopod
Glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian păgânii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rânduiala diacon, bătrân de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tânăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvârşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Şi mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o câştige; pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mâna sa un lucru oarecare de la o persoană cinstită.
Deci, deşteptându-se îndată din somn, a găsit în mâinile sale un inel foarte frumos, lucrat dintr-o materie neştiută şi având pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tânărul cel sfânt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întâmpina Teodul pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.
După aceea, păgânii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mâini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Şi mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioşi la munci iar alţii, fiind neputincioşi, temându-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgâni şi mâncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viață mai mult decât cea fără de moarte; şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.
Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de ostaşii cei viteji la suflet şi tari ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petrecând în casa lui Dumnezeu totdeauna, ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţându-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, şezând la judecată într-una din zile, a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, ținându-se de mâini unul cu altul, cu feţele luminoase şi cu sufletele viteze, şi strigau cu mare glas şi cu îndrăzneală: „Suntem creştini!” Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.
Iar acela vrând mai întâi pe cel tânăr să-l vâneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-l ducă de acolo, şi mai aproape de sine chemând pe Teodul, i-a zis prieteneşte: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta”. Iar Sfântul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică”. Aceasta zicând sfântul, nu s-a mâniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori fagăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfântul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci”.
Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cât de puţin nu pot să mă plece la voia voastră”. Şi Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decât moartea cea cumplită?” Sfântul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decât moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pământ, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţelegător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfârşit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste astăzi de voie ţi-ai ales a trece cu vederea bătăile şi moartea”.
Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnându-mă din pruncie, până la sfârşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decât de Crucea lui Hristos; pentru că sunt slugă credincioasă a Stăpânului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.
Faustin ighemonul, minunându-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfântului tânăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc osebit, iar pe Sfântul Agatopod, chemându-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfântul Agatopod, cunoscând amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sârguinţă şi cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rândul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.
Iar Sfântul Agatopod, clătinând puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sunt aceia pe care i-au făcut oamenii cu mâinile lor şi fără de minte au legiuit să le slujească, ca unor mai buni şi mai mari decât ei? Oare dumnezei sunt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărâme pe dânşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sunt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecând suflet viu şi spun despre dânşii că se spurcau cu preaurâte lucruri desfrânate, iar acum meşterii cioplindu-i pe aceia, îi vând pentru un ban sau pentru patru? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sunt socotiţi de tine dumnezei ai voştri? Oare cântare să cânt idolilor celor surzi?”
Unele ca acestea grăind sfântul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire să se întărească în credinţă prin cuvintele lui Agatopod. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmându-le, în multe feluri îi supărau pe dânşii, văzându-i că se sârguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzând cinstitele cărunteţi ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sunt de folos vieţii tale?” Iar sfinţii, nerăspunzând nimic poporului, mergeau.
Şi sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemând pe Iisus, Mântuitorul tuturor. După aceea, spălându-şi mâinile şi faţa cu apă curată şi plecându-şi capul şi genunchii la pământ, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicând:
„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adâncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rânduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dânsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amândoi să slujească împreună cu stelele la creşterea celor ce se nasc pe pământ; Cel ce ai dat pământului să nască fiinţe, iar adâncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cântarea păsărilor, să aducă cântare plăcută Ţie, apoi pământul, scoţând cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpânului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti.
Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrânări a căzut, nu l-ai lăsat să piară până în sfârşit, nici n-ai slobozit pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă până la tartar, ci, dând uitării greşelile omeneşti şi plecându-Te prin milostivire, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, ca firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi Cuvântul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine, împreună şi cu Sfântul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite i-ai adus la sfânta credinţă pe cei necredincioşi. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat cu cuvântul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sânge, când s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcându-l sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său. Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte întru însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgânilor, să putem trece la cereasca împărăţie”.
Astfel rugându-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dânşii, care pentru ucideri sau desfrânări erau ţinuţi acolo, lepădând frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerându-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricând încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzând aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului şi osârdnicul slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunându-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi degrabă. Şi s-a tulburat ighemonul de mânie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dânsul pe bătrân şi pe tânăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.
Deci, uitându-se ighemonul către Sfântul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpânesc lumea?” Sfântul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpânul cerului şi al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sunt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dânsele”.
Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfântul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela pe Care iudeii L-au răstignit, muncindu-L cu munci preacumplite?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţându-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să vădească şi să judece pe cei necredincioşi”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?” Sfântul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfă Aceluia de care sunt zidiţi făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea”.
Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfântul Teodul cel tânăr şi să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfântul cu libertate şi defăimând muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzându-l Sfântul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari. Şi să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sunt puţine şi vrednice de râs; deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cât de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu”.
După aceasta ighemonul a poruncit Sfântului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfântul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, deşertăciunea închinării idoleşti cunoscând, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti; dar de vreme ce ştiu că gândeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mâini dumnezeieştile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dându-l fiarelor spre mâncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.
Sfântul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-l mai cumplit decât îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgânilor spre batjocură sfintele cărţi”. Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la tăiere, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de chin, când a văzut Sfântul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osârdie!” Zicând aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu i l-au tăiat; pentru că, aflând ighemonul că Sfântul Teodul doreşte tăierea de sabie ca pe o cunună de veselie, a poruncit ca îndată să-l întoarcă pe el întreg.
Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfântul Agatopod, întrebându-l şi zicând: „Ce fel de viaţă ai?” Sfântul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit pe voi?” Sfântul Agatopod răspunse: „Cu neamul suntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul suntem uniţi, şi pe cât ne deosebim cu neamul, pe atât ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amândoi vă sârguiţi la o muncă, pentru că aceasta o arată cuvintele voastre”. Sfântul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi şi cu o răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.
Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrân, să te amăgeşti ca un tânăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfântul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sunt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cât sunt mai bătrân cu anii, pe atât mă sârguiesc a arăta mai multă osârdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tânăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutând spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tânărule, de cuvintele bătrânului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrân acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tânăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?” Sfântul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sunt mai neputincios decât bătrânul şi nu voi putea suferi muncile cele deopotrivă, pentru că, deşi sunt tânăr cu anii, însă întocmai ca bătrânul îl ştiu pe Unul Dumnezeu Atoatefăcătorul şi sunt gata a pătimi întocmai pentru Dânsul”.
Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemând pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunându-se, i-au înconjurat plângând. Şi i-a întrebat Sfântul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plângeţi?” Ei au răspuns: „Plângem pentru primejdia voastră”. Iar sfântul zâmbind, a zis: „Pentru ce voi, lăsându-vă a vă plânge de ale voastre primejdii, plângeţi pentru noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”
Grăind acestea Sfântul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legându-i pe amândoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni Ia dânşii. Iar sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un târziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă până în sfârşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută spre cuvioşii Săi, fiind ei cu un suflet şi un gând, le-a trimis la amândoi o vedenie în vis, despre sfârşitul ce aveau să-l aibă. Şi această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amândoi într-o corabie ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfarâmându-se şi afundându-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dânşii, unii înecându-se, alţii înotând, alţii apropiindu-se de câte o piatră şi pierind, iar pe ei, prin îndreptarea cârmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungând la un munte oarecare înalt, pe care se suiau până la cer.
Deci, deşteptându-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amândoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amândoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundându-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejdea, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Cârmaciul lor, căzând cu feţele la pământ şi zicând: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atât de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decât desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atâtea faceri de bine? Cine este atât de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar, mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire întru vedenie, arătându-ne cununile mai înainte de a sfârşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?”
Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu până a doua zi şi, rugându-se, străjerii temniţei au intrat când se făcea ziuă, spunându-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngră- dindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, cu lanţuri fiind legaţi, şi au mers după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunându-se acolo, a ridicat plângere pentru dânşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche. Iar Sfântul Teodul, cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste pentru noi plângeţi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atât de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plângeţi din pizma diavolească, apoi pentru voi plângeţi mai mult decât pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare”.
Iar după ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebându-i, nimic n-au răspuns, fără numai acestea: „Suntem creştini şi, pentru numele lui Hristos, voim a le pătimi toate”. Atunci ighemonul, cu faţa mâhnită, a hotărât asupra lor moartea: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfa zeilor, să se înece în mare!” Şi, luându-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legându-le mâinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas mai vârtos s-au adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi de cunoscuţi, dintre care unii se tânguiau pentru un sfârşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărâmat capul vrăjmaşului şi mor cu osârdie pentru dreapta credinţă.
Iar ighemonului fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dânşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămâie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi a se lepăda de idolii cei necuraţi. Şi după multă sfătuire şi îndemnare, văzând păgânii că robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor nicidecum, au început mai întâi pe Sfântul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutând la cer, a strigat cu glas mare: „Iată, cu acest al doilea botez se spală toate greşelile noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!” Zicând sfântul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dânsul şi pe Sfântul Teodul. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, foarte luminate; şi luându-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.
Şi nu după multă vreme, li s-a arătat lor Sfântul Teodul în haine albe şi cu faţă luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.
Deci, s-au sfârşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.
