Articole

Augustin de Hipona (354 – 430)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Augustin de Hipona


Augustin de Hipona, cunoscut ca Sfântul Augustin, (născut Aurelius Augustinus, n. 13 noiembrie 354 d.Hr., Thagaste, Algeria – d. 28 august 430 d.Hr., Hippo Regius⁠, Numidia⁠, Imperiul Roman de Apus) a fost un filosof și teolog creștin, episcop în nordul Africii, unul din Părinții Bisericii din Antichitatea târzie, în pragul spre Evul Mediu timpuriu.

În scrierile sale a utilizat argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. A scris Confesiunile, care au sfârșit Antichitatea, și Despre cetatea lui Dumnezeu, care a deschis Evul Mediu.

În „De Trinitate” (Despre Treime), Augustin apără ideea unui Dumnezeu trinitar, care este unul singur (ca esență, sau substanță), dar care este în același timp trei persoane divine (Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt)

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin de Hipona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Influență


 

Sfântul Augustin este unul din cei patru Sfinți Părinți latini ai Bisericii, alături de Ambroziu, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au trasat gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

Prin intermediul lui Augustin platonismul a influențat gândirea medievală. Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian. Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.

A fost primul filosof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului (istoria este „tămăduitoare” în sensul de drum către bine). Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Cel întru sfinți Părintele nostru, Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. A fost fiul cel mare al Sfintei Monica. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 15 iunie, iar în Biserica Romano-Catolică la 28 august - in imagine, Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Biografie


 

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius al lui Cicero, Augustin s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Aureliu Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), din vechea Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, a fost una creștină.

A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață dezinhibată, în umra căreia a avut și un fiu din flori. Înainte de a se dedica creștinismului, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

Augustin a fost de etnie berber (cetățean roman), o populație hamito-semitică din nordul Africii, care este prezentă și astăzi. Hipona, orașul unde a fost instalat ca episcop, pe atunci parte din Imperiul Roman, se află pe teritoriul Algeriei de azi, numit Annaba (عنابة‎).

În anii 373 – 383 a fost profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean.

Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi.

Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură.

Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând:

„Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”).

Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi:

Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”.

Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale.

În acel moment Imperiul Roman era deja în declin, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin.

Sf. Augustin studiind (Sant’Agostino nello studio) de Sandro Botticelli, 1480, Chiesa di Ognissanti, Florența, Italia – foto: ro.wikipedia.org

 

Tradițiile romane, filosofia antică și Augustin


 

De civitate Dei

Religia creștină a devinit religie oficială în Imperiul Roman în 380, iar Imperiul Roman s-a separat în cel de Apus și cel de Răsărit în 395. „De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză după invazia și jefuirea cumplită a Romei în 410 de către vizigoții, conduși de Alaric.

Deși capitala Imperiului Roman fusese mutată de la Roma la Constantinopol în 330, Roma a păstrat un prestigiu deosebit pentru romani. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, „De Civitate Dei” a formulat un răspuns la provocările prezentului. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu.

Augustin adoptă concepția timpului istoric, linear, din Biblie în locul „timpului ciclic” (cu distrugerea periodică a lumii) și plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi, la venirea lui Cristos pe pământ.

În De civitate Dei istoria omenirii este o evoluție paralelă a orașului lumesc, „terestru” („civitas terrena”) și a orașului lui Dumnezeu („civitas Dei”). Din cauza păcatului originar și alungarea din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale sau două „orașe”: cel lumesc al iubirii de sine și cel sfânt, al iubirii pentru Dumenzeu, în care prin urmare nu există decât iubire și dăruire pentru aproape.

Ca și Sf. Pavel, Augustin adaugă virtuți creștine (credință, speranță, iubire) la virtuțile neoplatonismului (dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune).

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Saint Augustine Meditates on the Trinity when the Child Jesus Appears before him by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

De Trinitate


 

De Trinitate este un tratat asupra Treimii, scris în 15 cărți, el tratează atât consubstațialiatea și egalitatea persoanelor treimii, cât și teme filozofice precum mintea, cunoașterea, etc.

În fapt, chiar și faimosul cogitum al lui René Descartes, cogito, ergo sum („gândesc, deci exist”), este tratat ca idee, cu mult înainte de Descartes, în „De Trinitate”[1].

În cărțile IV, §29; VI, §7; XV §45, Augustin tratează proveniența Spiritului (Duhului) Sfânt de la unitatea Tatălui și Fiului, ca dar comun al celor doi, sau ca dragostea comună dintre doi îndrăgostiți (îndrăgostitul și cel iubit, care și el iubește cu aceeași dragoste).

Augustin, păstrând ordinea persoanelor, este atent să menționeze proveniența Spiritului în principal de la Tatăl („deitatis principium Pater est”, IV, §29), fără să nege că Tatăl, i-a dat și acesta Fiului (ca Spiritul să purceadă și de la el), pentru că Tatăl i-a dat totul Fiului, cu excepția a ce se spune în particular doar despre a fi Tată.

St. Augustine in His Study by Vittore Carpaccio, 1502 – foto: en.wikipedia.org

 

Interpretare

După prăbușirea economică și politică în 476 a Imperiului Roman de Apus centrul de greutate al istoriei europene se stabilește la Constantinopol. Cele două părți vor mai păstra elemente comune pentru o perioadă, în timp însă ele vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Biserica Greacă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică.

În Occident procesul de afirmare a religiei creștine a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, Biserica rămâne singura instituție de continuitate.

Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, Biserica Latină regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru o nouă civilizație în Occidentul Europei.

Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Cristos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Crisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. „De Civitate Dei” nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este văzută totodată ca o lucrare care stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Biserica Latină își va asuma rolul de a face vizibilă cetățenia lui Dumnezeu pe pământ. Ea a reușit să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la Cristos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de cetățean al cetății lui Dumnezeu.

Augustine of Hippo – Portrait by Philippe de Champaigne, 17th century – foto: en.wikipedia.org

 

Augustin și scepticismul


 

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian).

Pentru o perioadă Augustin este atras de scepticismul Academiei platonice târzii, pentru ca, treptat, să-și modifice atitudinea astfel încât una din primele sale scrieri de după convertire este Contra academicilor, un atac la adresa scepticismului academic.

Scepticii argumentau că ceea ce ne oferă simțurile este incert și înșelător: un băț introdus în apă ne pare frânt, un turn pătrat pare rotund privit de la o anumită distanță etc. Altă sursă a cunoașterii nu există, deci cunoașterea este îndoielnică. Augustin nu împărtășește acest „empirism” al scepticilor, susținând că cunoașterea nu provine în întregime din simțuri. Simțurile, deși cu adevărat limitate și nedemne de încredere, au o utilitate practică și trebuie luate ca punct de pornire în acest sens relativ.

În „Confesiuni”, X, Augustin deosebește între lucrurile care se află în minte în mod direct (în sine) și lucrurile care sunt prezente în minte indirect, prin reprezentare sau imagine.

De bună seamă, o achiziție culturală din vremea educației sale sceptice, căci, în momentul când critică scepticismul (adică doctrina pe care tocmai o părăsise), pune problema la fel: în senzație lucrurile sunt prezente indirect, prin reprezentări, date senzoriale sau impresii.

Prin urmare nu avem acces la obiectele exterioare însele, decât la imaginile și impresiile pe care simțurile ni le dau despre acestea. Ceea ce se află în mintea noastră nu este un lucru ci o imagine sau o reprezentare a lui.

Nu suntem deci îndreptățiți să judecăm ca și cum am avea acces la lucrurile însele, ci ca și cum am avea acces la imaginile lor, spunând:

Văd imaginea (reprezentarea, semnul, intermediarul) unui băț frânt în apă”, în loc de „Văd un băț frânt”.

Căci, dacă lucrurile nu ne sunt accesibile în sine ci numai prin intermediul imaginilor, imaginile însele sunt indiscutabile căci se află nemijlocit în mintea noastră.

Putem să ne înșelăm asupra unui obiect (necunoscându-l pe el, ci o imagine a lui, care poate fi eronată), dar nu ne putem înșela asupra imaginii pe care o avem (căci pe aceasta o avem în mod nemijlocit în mintea noastră).

Mintea se înșală asupra obiectelor materiale, dar nu se poate înșela asupra imaginilor pe care le are. Aceste imagini sunt în minte și, chiar dacă nu sunt obiectele însele, sunt niște mesaje despre obiecte.

Acesta este momentul îndoielii sceptice. Scepticii se îndoiesc de adevărul acestor mesaje, a imaginilor, în măsura în care – noi neavând acces la obiecte – ele nu pot fi niciodată verificate de către mintea noastră. Îndoiala sceptică este, până în acest punct, rezonabilă, fiind expresia unei dileme care avea să-l frământe peste secole și pe Kant: obiectul pe care vreau să-l cunosc, ca lucru în sine, îmi este inaccesibil, tot ceea ce pot percepe este un fenomen; dar cum pot ști dacă acest fenomen nu este pur subiectiv și arbitrar?

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans
Augustin ocolește această dilemă spunând că imaginile însele, fiind prezente în minte nemijlocit, pot constitui un dat principial cert pentru mintea umană.

Nu se pot spune despre lucruri nimic fără a greși, dar se poate spune ceva, despre imagini și reprezentări, fără riscul de a greși: „este principial cert că am imaginea unui băț frânt în apă”.

Aceasta este prima parte a criticii aduse scepticilor. Scepticii se îndoiau de posibilitatea cunoașterii pornind de la caracterul înșelător al simțurilor, care li se părea că, deformând imaginea lucrurilor percepute, anulează posibilitatea oricărei certitudini. Augustin le răspunde că tocmai conștientizarea acestei bariere este prima certitudine pe care o avem.

Cel de-al doilea pas al demersului critic pornește de la anularea premisei sceptice conform căreia simțurile sunt singura sursă a cunoașterii.

Trebuie să acceptăm, conform lui Augustin, că mintea are acces și la altceva decât la ceea ce îi furnizează simțurile. În primul rând, ea poate conștientiza faptul că are acces nemijlocit la imagini, care, deși nu sunt copii fidele ale lucrurilor fizice, pot fi, ca atare (ca imagini), obiecte ale cunoașterii.

În al doilea rând, mintea însăși, sub forma actelor sale, este o prezență nemijlocită, deci un dat principial cert. Se poate ști nemijlocit că avem o minte sau un intelect (ce ar putea mijloci acest fapt?), că mintea sau intelectul nostru are viață, deci noi înșine avem viață (iarăși, nimic nu se interpune între minte și propriul său act de a fi în viață) și, ca o consecință, știm că, având viață, existăm.

Premisa principală a acestui tip de argument este identitatea („nemijlocirea”) dintre subiect și intelect: eu înseamnă intelectul meu.

Este premisa care va justifica, în epoca modernă, curentul raționalist, dar este în același timp și o premisă care subzistă în însuși miezul empirismului (ca și al scepticismului combătut de Augustin): acceptând că singura sursă a cunoașterii este senzația, presupunem că vorbim despre accesul la un obiect al cunoașterii (lumea externă a obiectelor materiale) al unui intelect cunoscător, diferit de lumea externă, intelect cu ajutorul căruia eu, subiectul, cunosc ceea ce îmi dau simțurile.

Empirismul nu poate face abstracție de această presupoziție decât cu riscul de a postula imposibilitatea principială a cunoașterii: chiar dacă simțurile, sursa unică a cunoștințelor, ar furniza informații certe despre lumea externă, în absența identității intelectului cu subiectul aceste informații nu ar avea cui să se adreseze, căci procesele de memorare, analiză, sinteză, abstractizare etc. ar fi cel puțin îndoielnice pentru un subiect care nu și-ar asuma paternitatea lor.

Augustin pornește de la această premisă (așa cum va face și Descartes, mai târziu) și, postulând natura intelectuală a subiectului cunoscător (identitatea eu-intelect), formulează, înaintea lui Descartes, un argument ontologic.

În afară de actele minții, Augustin mai admite posibilitatea unor adevăruri nemijlocite pe care nu le-am dobândit prin simțuri: adevărurile matematicii și propozițiile etice a priori (de exemplu: „Binele este preferabil răului”).

Aceste adevăruri nemijlocite sunt prezente în sine în mintea noastră și nu altfel; ele trebuie să fie așa din moment ce le cunoaștem cu certitudine. Datorită acestor argumente scepticismul este de nesusținut: cunoașterea certă este posibilă dar nu prin simțuri ci prin introspecție. Lovitura de grație adusă scepticismului se găsește însă în micul tratat Despre fericire.

Dacă concedem scepticilor că atingerea adevărului este imposibilă, atunci ei, scepticii, care totuși se află în căutarea adevărului, se găsesc în situația de a nu fi fericiți.

Dar „nu este fericit cel ce nu are ce-și dorește (…); or, nimeni nu este înțelept dacă nu este fericit: deci un academic nu este înțelept”.

Ulterior, creștinismul se va dovedi foarte receptiv la această teză augustiniană a căutării adevărului în suflet, care va dobândi – chiar în formularea lui Augustin – dimensiuni mistice.

Augustin l-a atacat sever pe neoplatonistul Porfir, deoarece acesta demascase Cartea lui Daniel drept vaticinium ex eventu, idee care demola „profețiile mesianice” din Vechiul Testament, care s-ar fi referit conform creștinilor la Isus Hristos.

Istoricii moderni îi dau dreptate lui Porfir, nu apologeților creștini din Antichitate (ca Augustin și Ieronim).

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans – foto: ro.wikipedia.org

 

Doctrina iluminării și a ideilor divine


 

Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin.

Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric.

„Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit.

Tu erai în mine și eu afară. Te-am căutat acolo. Deformat, m-am aruncat pe frumoasele forme ale creaturilor tale. Ai fost cu mine, dar eu nu am fost cu tine. Creaturile tale m-au ținut departe de tine, inexistente dacă nu au existat în tine. M-ai chemat și strigătul tău mi-a străpuns surditatea; ai strălucit și fulgerul tău mi-a aprins orbirea;

ți-ai revărsat parfumul, iar eu am inspirat și acum dacă lipsești, îmi lipsește respirația; Te-am gustat și acum am foame și sete; m-ai atins și am ars de dorință pentru pacea ta.”

—Augustin din Hipona, Confessiones, X, 27

Problema cunoașterii la Augustin presupune și doctrina iluminării. Cunoașterea presupune prezența nemijlocită a obiectului cunoscut în fața agentului cunoscător (mintea), motiv pentru care Augustin nu poate prelua în totalitate ideea platonică a reminiscenței și nici nu va dezvolta, propriu-zis, o doctrină a ideilor înnăscute.

Pentru Augustin este importantă teza că, în toate cazurile de cunoaștere, este necesară iluminarea divină și mai ales faptul că obiectele cunoașterii autentice sunt de natură ideală, idei divine.

În discuția anterioară am arătat că cunoașterea senzorială nu este o cunoaștere autentică ci este mai degrabă felul în care sufletul „guvernator” este atent la trupul pe care îl comandă. Cunoașterea în sens propriu este numai cunoaștere a unor idei de natură divină.

Pe de altă parte, știm că intelectul uman este o creatură, fiind situat pe un nivel inferior al ierarhiei universale, deci sub ideile divine, motiv pentru care nu poate avea nici o putere asupra lor.

Cum poate totuși intelectul uman să cunoască ideile divine, din moment ce, neavând putere asupra lor, nu poate în nici un fel să le „prindă” sau să intre în contact cu ele, pentru simplul motiv că nu poate exercita nici un fel de acțiune asupra lor?

Pe de altă parte, nu se poate renunța nici la ideea că obiectele cunoașterii trebuie să se afle în contact nemijlocit cu intelectul cunoscător.

Soluția dată de Augustin este că noi nu avem puterea de a produce în mintea noastră o cunoaștere a ideilor divine dar ea are totuși loc pentru că este produsă în noi de către ceva mai înalt decât propriul nostru intelect.

În acest fel cunoașterea nu este un produs al intelectului nostru ci urmarea iluminării.

Agentul care produce cunoașterea ideilor divine în intelectul uman nu poate să fie însă ceva mai prejos decât ideile însele deoarece ar însemna din nou că ceva mai prejos decât ideile ar exercita o putere asupra lor, punându-le în intelectul nostru.

Prin urmare agentul iluminării nu poate fi altul decât Dumnezeu.

În acest fel, Augustin respectă doar o parte din teoria platonică a cunoașterii.

Cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute (așa cum spusese și Platon), iar ideile cunoscute sunt de natură divină.

Însă, dacă la Platon problema contactului nemijlocit este rezolvată prin doctrina reamintirii (posibilă acolo deoarece sufletul este de natură divină), Augustin apelează la Iluminare deoarece sufletul este creatură și nu poate „păstra” sau aduce în actul cognitiv ceva asupra căruia nu are putere.

Prin natură, contactul cu ideile (cunoașterea, adică) este ceva divin, un lucru pe care omul nu și-l poate însuși.

Dacă omul este capabil de cunoaștere, este pentru că Dumnezeu creează această cunoaștere în intelectul uman, oferind-o ca pe un dar divin.

Augustin discută câteva concepte și judecăți certe, necesare și imuabile care cu siguranță nu pot proveni din simțuri și deci trebuie să le avem de la Dumnezeu, cum ar fi conceptul de unitate sau judecata „Binele trebuie să fie preferabil răului”.

Saint Augustine painting by Antonio Rodríguez – foto: en.wikipedia.org

 

Doctrina grației divine


 

Augustin este primul care a elaborat o teorie sintetică despre grația divină, în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului (Quaestiones diversae).

Pelagianismul zilelor lui Augustin nega păcatul originar dar și imortalitatea și integritatea lui Adam, altfel spus, întreaga lume supranaturală.

Ideea lui Pelagius, de origine stoică, afirma emanciparea completă a omului față de Dumnezeu și puterile sale nelimitate în privința binelui și răului.

Omul este capabil, conform acestei teorii, să obțină, fără nici o intervenție din partea lui Dumnezeu, un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia).

Datorită acestei capacități, datoria absolută a omului este evitarea, prin propriile sale puteri, a oricărui păcat.

Nu există o ierarhie a păcatelor și nu există păcat în afara puterii de control a agentului uman.

Augustin se opune acestui sistem afirmând că Dumnezeu este, prin grație, stăpânul absolut al voinței și că, sub acțiunea grației, omul este liber.

Concilierea între omnipotența lui Dumnezeu și libertatea umană depinde de guvernarea divină.

St. Augustine by Carlo Crivelli – foto: en.wikipedia.org

 

Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu

Primul principiu al lui Augustin constă în afirmarea suveranității complete a lui Dumnezeu asupra voinței.

Toate actele virtuoase, fără excepție, necesită o intervenție divină sub forma unei providențe eficiente care pregătește dinainte orice act bun al voinței (Retractationes, I, IX, 6).

Nu este vorba despre faptul că voința nu poate realiza un act virtuos ci despre ideea că, fără intervenția providențială, ea nu ar înclina către bine.

Există două niveluri ale grației: a) grația virtuților naturale, darul universal al providenței, care pregătește motivațiile eficiente ale voinței; aceasta este grația acordată tuturor oamenilor, chiar și celor necredincioși (gratia filii concubinarum); b) grația virtuților supranaturale, dată odată cu credința.

Aceasta din urmă este grația fiilor (gratia filiorum), adică a oamenilor lui Dumnezeu.

Angelico, Fra. “The Conversion of St. Augustine” (painting) – foto: en.wikipedia.org

 

Libertatea oamenilor

În al doilea rând, Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă. Augustin nu renunță niciodată la principiul libertății voinței, astfel încât sistemul său încearcă obținerea unei sinteze între afirmarea libertății și a grației divine.

Din acest motiv, el nu postulează existența unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face omul nu depinde în totalitate de libera alegere; acceptarea sau respingerea credinței este anticipată dinainte de Dumnezeu.

Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine și rău, căci altfel nu ar fi posibilă responsabilitatea, meritul sau culpa; Augustin, reproșând însă pelagienilor exagerarea rolului alegerii individuale, spune că nu există un echilibru perfect între alegere și grație: acest echilibru se găsea numai la Adam, dar a fost distrus odată cu păcatul originar.

În starea căzută, omul este în situația de a lupta împotriva înclinației spre rău; el și-a pierdut acea libertate perfectă și senină, libertatea fără luptă, de care dispunea Adam.

Libertatea omului căzut este una tensionată, conflictuală, problematică. Această libertate nu ne ajută decât cel mult să ne direcționăm alegerea către acceptarea grației.

St. Augustine by Peter Paul Rubens – foto: en.wikipedia.org

 

Concilierea grației și a libertății. Problema predestinării

Oamenii sunt împărțiți în două categorii: damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu.

Cum se poate rezolva această antinomie între libertatea omului și grația divină? Pe de o parte, se afirmă puterea lui Dumnezeu de a direcționa alegerea umană (voința liberă), de a converti păcătoșii, iar pe de altă parte ni se spune că respingerea ori acceptarea fie a grației, fie a păcatului, depind de voința liberă.

Mulți exegeți au considerat că aceste două principii sunt ireconciliabile. Pe acest motiv a fost posibilă, de pildă, aprecierea conform căreia doctrina augustiniană a grației este o „mare greșeală dogmatică” .

Aceasta pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta.

Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect.

Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie cauzele exterioare care acționează asupra percepției, fie iluminarea interioară care acționează asupra sufletului.

În acest fel, decizia voinței se exercită asupra unei conjuncturi de situații pe care o creează Dumnezeu. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina obiectele, imaginile și prin urmare motivele care se înfățișează minții sale.

Conform teoriei sale despre cunoaștere, sufletul este conștient de imaginile pe care le vede, fie prin percepție fie prin iluminare, dar nu este cauza lor: pe de o parte, cauzele externe ale imaginilor percepute sunt guvernate de Dumnezeu, iar pe de altă parte, iluminările divine provin de asemenea de la Dumnezeu.

Mai mult, Dumnezeu știe dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da acestor factori exteriori.

Astfel, în cunoașterea divină, există pentru fiecare voință creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele.

Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru.

Nici o voință nu ar putea rezista planului divin. În acest fel, Dumnezeu, datorită autonomiei sale perfecte, poate cauza motive pentru orice fel de alegere a sufletelor individuale, anticipând și răspunsul acestora. În acest sens, grația este infailibilă, deși liberă.

Tocmai dintr-un astfel de motiv, Sfântul Augustin de Hipona susține că acel om care a acționat, conform binelui, trebuie să Îi mulțumească lui Dumnezeu, pentru faptul că i-a trimis o inspirație eficientă (adică un sistem de factori exteriori în care a putut percepe binele, datorită unei iluminări directe asupra sufletului), în timp ce altora le-a negat sau amânat această favoare. Cel care a primit-o este un ales.

Încercând să explice această aparentă contradicție, Augustin scrie o epistolă numită De Diversis quaestionibus ad Simplicianum, în care formulează un răspuns direct, adresat unor călugări care îl întrebaseră asupra problemei. Pe de o parte este neîndoielnic că voința bună există datorită grației, astfel încât nici un om nu poate să-și asume vreun merit după cum nici o formă de libertate nu i se va opune, deși are această putere.

În acest sens, grația acționează într-un mod eficient și nu cauzal, într-un mod analog celui în care acționează argumentele retorice: fiecare om are puterea și libertatea de a se opune unor argumente persuasive. El poate insista în opinia sa personală și poate să se opună fără măcar să încerce a asculta argumentele care i se aduc.

Poate însă să le asculte și, înțelegându-le, se va lăsa convins de ele. Sufletele umane au dispoziții foarte diverse și este aproape o chestiune de șansă dacă fiecare dintre ele va întâlni la un moment dat argumentul potrivit cu dispoziția sa, adică acel argument care să-i permită să perceapă binele ca motiv pentru alegere.

Dumnezeu, însă, conform acestei analogii, este retorul perfect, adică știe foarte bine ce situație este potrivită fiecărui suflet pentru ca acesta să poată avea acces la motivul alegerii binelui.

Aceasta este grația: Dumnezeu ne oferă acele percepții care, în acord cu preștiința sa, constituie tocmai situația fericită pentru ca iluminarea noastră să aibă loc.

Din acest motiv grația nu acționează cauzal: deși situația optimă ne este oferită de Dumnezeu, alegerea ne aparține. Astfel, eficiența grației nu înseamnă faptul că, fără ea, noi nu am avea capacitatea de a alege binele ci faptul că fără grație noi nu am dori binele.

Grația este invitația fără de care noi nu am avea un obiect al dorinței.

Există multe căi prin care Dumnezeu ne poate invita la credință și, dintre ele, fiecărui suflet i se potrivesc numai unele. Dumnezeu știe ce formă de invitație va fi acceptată de fiecare suflet, conform dispoziției sale și care va fi respinsă.

Aleșii sunt acei oameni cărora Dumnezeu le adresează acea invitație potrivită, adică eficientă.

Problema care rămâne este cum anume trebuie să înțelegem această selecție operată de Dumnezeu atunci când unora le adresează invitația potrivită iar altora le-o amână sau pur și simplu nu le-o trimite. Este grația un „instrument” al predestinării? Semipelagienii gândeau problema în termenii unei egalități de șanse: Dumnezeu predestinează la salvare pe toți oamenii, dându-le tuturor grația, în măsură egală.

Libertatea umană este cea care decide dacă unul sau altul dintre indivizi acceptă invitația sau nu, astfel încât numărul aleșilor nu este cunoscut.

Un sistem opus este predestinaționismul, pe care semipelagienii îl atribuiau în mod eronat lui Augustin și care spunea că Dumnezeu prestabilește numărul aleșilor și al damnaților; în acest sens, iadul și raiul se vor umple cu oameni care au fost aleși dinainte și care nu pot face nimic pentru a modifica acest destin. Acesta va fi de fapt sistemul lui Calvin.

Între aceste două opinii extreme, Augustin a formulat o poziție ingenioasă prin care afirmă ambele adevăruri în același timp: a) stabilirea aleșilor de către Dumnezeu este reală, gratuită și constituie grația grațiilor, acordată în mod selectiv, dar b) aceasta nu anulează dorința lui Dumnezeu de a salva omenirea integral, lucru care depinde însă de libertatea umană.

Aleșii dispun de posibilitatea de a-și refuza statutul de aleși, după cum ceilalți oameni dispun de libertatea și puterea de a se ridica prin alegeri proprii la statutul de aleși.

Astfel, deși Dumnezeu acordă grația absolută numai unor anumiți oameni (acesta fiind, pentru Augustin, misterul cel mai înalt), pe de altă parte este la fel de adevărat că:

a) nici un om nu este privat de libertate;

b) nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului;

Aceste două enunțuri fac ca predestinaționismul să nu fie compatibil cu doctrina lui Augustin. El afirmă, de altfel, repetat și explicit că toți oamenii ar putea fi salvați dacă aceasta ar fi și dorința lor.

De aceea este inexact să afirmăm că grația divină diminuează sau anulează responsabilitatea individului, după cum este o eroare caracterizarea doctrinei augustiniene despre predestinare ca „determinism”.

Faptul că Dumnezeu cunoaște ante rem care va fi alegerea fiecăruia dintre oameni și oferă, în acord cu această preștiință, fiecăruia invitația potrivită (deși știe că unii o vor refuza), nu este un factor cauzal. Dimpotrivă, tema iubirii lui Dumnezeu își găsește, poate, aici mai mult decât în altă parte, un context optim: deși știe că o anumită persoană va refuza alegerea credinței, Dumnezeu nu anulează nimănui posibilitatea de a se salva.

Faptul că cei aleși și cei osândiți constituie (din punctul de vedere al preștiinței divine) două „liste încheiate” nu se datorează imposibilității omului de a alege destinul său ci dimpotrivă lipsei de voință a acestuia de a face ceva.

Din punctul de vedere al cunoașterii noastre temporale, acest lucru pare a fi o predestinare, o determinare cauzală. Din perspectiva cunoașterii atemporale (cum este cea divină) acest lucru este un fapt: cei numiți „vase ale mâniei” (osândiții) nu sunt numiți astfel conform unei alegeri divine arbitrare ci conform faptului că Dumnezeu știe deja ceea ce noi nu putem afla decât după încheierea istoriei.

În acest sens, ființa umană nu poate să renunțe la exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie.

Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și mai exercita voința pentru salvare.

Acel om s-ar autocondamna.

Știa Dumnezeu că el va lua această decizie? Da. Aceasta nu înseamnă decât că decizia respectivă a confirmat, în mod liber, ceea ce Dumnezeu știa dinainte.

Pe de altă parte, omul respectiv ar fi putut să nu renunțe ci să continue să dorească să fie un ales, acționând în consecință (alegând binele).

Înseamnă aceasta că el ar fi modificat preștiința divină? Nu, deoarece, în acest caz, preștiința divină ar fi constat tocmai în a doua variantă.

Doctrina grației constituie și azi un punct dificil nu numai din punct de vedere teologic.

Filosofic vorbind, problema constă în faptul că Augustin încearcă să apropie două sisteme diferite de principii: o logică temporală, specifică omului și una atemporală, potrivită omniscienței lui Dumnezeu.

The Saint Augustine Taken to School by Saint Monica. by Niccolò di Pietro 1413-15 – foto: en.wikipedia.org

 

Concepțiile privind sexualitatea


 

Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică.

Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Unii îl consideră drept „maniac anti-sex” sau „tatăl pudibonderiei occidentale”, această reputație este însă nejustificată, pentru un creștin din secolul IV el fiind un moderat.

Saint Augustine Disputing with the Heretics painting by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

Sărbători


 

- în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)[12]

- în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”, alături de „Fericitul Ieronim”)

- în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)

- în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)

- în calendarul anglican: 28 august

Sfântul Augustin și Sfânta Monica – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera


 

Ediții în limba română

- Predici despre virtuțile creștine, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2021.

- Despre răbdare, despre înfrânare, despre darul perseverenței, traducere și note de Ana-Cristina Halichias, Editura IBMO, București, 2021.

- Despre viața cea fericită, traducere de Ilarion Argatu, Editura Doxologia, Iași, 2020.

- Despre sfânta feciorie; Despre binele văduviei, traducere, introducere și note de Anca Meiroșu, Editura IBMO, București, 2019.

- Despre răbdare. Despre adulter, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2019.

- Confesiuni, ed. bilingvă, traducere, introducere, note și comentarii, tabel cronolgic și indice de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2018.

- Despre minciună, ed. bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv de Constantin Georgescu, Editura Humanitas, București, 2016.

- Predici la marile sărbători, traducere din limba latină și studiu introductiv de Corneliu Clop, note de Corneliu Clop și Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica.

- Despre adevărata religie, ed. bilingvă, traducere de Cristian Bejan, Editura Humanitas, București, 2007.

- Despre îngeri și oameni, traducere și note de Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas, București, 2005.

- De libero arbitrio, ed. bilingvă, traducere de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 2004.

- De dialectica, ed. bilingvă, traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2003.

- De doctrina christiana, ed. bilingvă, traducere de Marian Ciucă, Editura Humanitas, București, 2002.

- De civitate Dei / Despre cetatea lui Dumnezeu, I-X, traducere și note de Paul Găleșanu, introducere de Gheorghe Vlăduțescu, Editura Științifică, București, 1998.

- De magistro, traducere de Mihai Rădulescu & Constantin Noica, Editura Humanitas, București, 1998.

- Solilocvii, ed. bilingvă, traducere și note de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 1993.

- Augustin. Despre adevărata religie [About True Religion]. Translated by Cristian Bejan, introduced and annotated by Alin Tat, scientific revision by Lucia Wald. Bucharest: Humanitas, 2007.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

The Consecration of Saint Augustine by Jaume Huguet – foto: en.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Augustin de Hipona si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV.

Erau ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior.

Mărturisindu-L pe Hristos în vremea persecuției din timpul împăratului Maximian Galeriu, au luat cununa muceniciei.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 iunie.

Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăratul Maximian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman și că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului.

Sfinții Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de cu alți patru sfinți ostași, anume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane.

Ca urmare, au fost aruncați în închisoare.

Au fost nou îndemnați și apoi amenințați cu chinurile, ca să se lepede de Hristos, dar ei au refuzat.

Au fost apoi supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele.

Dar ei au rămas statornici în credința în Domnul Iisus Hristos.

Atunci împăratul, în ziua de 8 iunie 298, a poruncit să li se taie capetele, cei doi primind astfel cununa muceniciei.

 

Troparul – Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru si Marcian, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)


 

Sfântul Dorotei (cca. 255 – 362) a fost episcop al Tirului, în Fenicia (azi în Liban), în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 iunie.

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului - miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului – miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Dorotei este menționat de Eusebiu de Cezareea ca fiind un preot învățat din Antiohia, și eunuc din naștere.

În timpul persecuției lui Dioclețian (în jurul anului 304) este constrâns să plece în exil la Odyssopolis (azi Varna, în Bulgaria) pe malurile Mării Negre, de unde se poate întoarce abia la sfârșitul persecuției lui Licinius, în anul 320.

Apoi păstorește în pace Biserica din Tir mulți ani, și participă și la Sinodul I Ecumenic din anul 325.

Când împăratul Iulian Apostatul începe a-i persecuta pe creștini (361), bătrânul episcop este constrâns din nou să plece în exil la Odyssopolis, unde este totuși arestat de trimișii împăratului și torturat fără să se țină cont de vârsta lui înaintată (avea peste 100 de ani).

Moare mucenicește în urma acestor chinuri în 362 și este socotit în ceata mucenicilor.

Lui Dorotei îi este atribuită scrierea Viețile proorocilor și ale apostolilor (uneori numite Actele celor 70 de Apostoli).

Aceste vieți au fost în timp integrate în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Dorotei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Cu învăţături ortodoxe, sfinţite mucenice, propovăduind, dar dumnezeiesc sfânt pe tine însuţi te-ai adus Făcătorului, întâi în pustnicie cu cuviinţă vieţuind, a doua cu mucenicia tare pătimind; şi după lege ai luat răsplătirea biruinţei de la Hristos Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Dorotei, episcopul Tirului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului


 

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) -  foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară.

Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. După aceea, împărățind marele Constantin și Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.

Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Și a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând felurite pătimiri, și-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. Și a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară. El a scris viețile prorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri, iar acum, fiind el însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel


 

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip sunt patru mucenici, probabil din secolul al IV-lea, martirizați undeva pe teritoriul orașului Noviodunum (Isaccea de azi), ale căror moaște au fost descoperite în comuna Niculițel (jud. Tulcea) în toamna anului 1971. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 4 iunie.

 

Viața și mucenicia


 

Patru martiri din acest grup mare de mucenici, și anume Zotic, Atal, Camasis și Filip, au fost înmormântați într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculițel din județul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o așezare romană rurală pe teritoriul orașului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaștele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn și depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripționat textul „Martirii lui Hristos” (gr. „Martyres tou Hristou”), apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiți: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

Este posibil ca acești patru mucenici să fi pătimit împreună cu alți frați de suferință de către autorități, în așezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luați de către creștini și duși spre îngropare într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculițel, dar au fost puse inițial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica și bazilica respectivă.

Nu se cunoaște cu exactitate data pătimirii acestor patru mucenici, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea. Există presupuneri că aceștia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere așează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.

Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbați. felul în care au fost găsite oasele au îndreptățit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost și ei martiri, morți poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, și reînhumați în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculițel ar fi fost înhumați 6 mucenici.

Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data și locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existența uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul țării noastre, precum și faptul că încă de atunci, sfinții mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiți după cuviință.

 

Prezentarea Pr. Dr. Mircea Păcurariu


 

Prezentarea Părintelui Mircea Păcurariu în volumul Sfinți daco-romani și români:

În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum.

Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), – de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar – așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.

În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri.

Cei mai mulți consideră că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, în anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme.

Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel.

Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin – sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu – a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale.

Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.

 

Cinstirea


 

La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus și alți 28 al căror nume nu sunt amintite.

Pe 17 ianuarie 1973, arhiepiscopul Dunării de Jos, Antim Nica, a dat binecuvântare ca moaștele celor patru sfinți mucenici să fie depuse în biserica mănăstirii Cocoșu, din județul Tulcea, spre a fi venerate de credincioși. Ele au fost duse de arhiereul Gherasim Constănțeanul pe atunci, actualmente Arhiepiscopul Râmnicului, și preotul consilier Dumitru Capaciurea din Macin. Sfintele moaște se află la Mănăstirea Cocoș până astăzi, izvorând mângâiere și întărire în credință celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre   pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Viața Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel


 

Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

În martirologiul siriac și cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sunt pomeniți, pe lângă alți 25 de martiri, și patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiți: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Acești sfinți mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost osândiți la moarte prin tăiere cu sabia.

Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea.

Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculițel, din județul Tulceade astăzi, o basilică din piatră cu hramul Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost așezate moaștele acestor sfinți mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pârâul Niculițel a inundat și a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaștele acestor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România și în sud-estul Europei.

Moaștele acestor sfinți martiri au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi, având zi de prăznuire 4 iunie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul (†383 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul


 

Sfântul Isaachie Mărturisitorul (sec. IV – 30 mai 383), fondatorul Mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, a fost un călugăr creștin (probabil grec) bizantin care este pomenit ca sfânt și mărturisitor.

Uneori este numit Isaac Dalmațianul, nu pentru că s-a născut în Dalmația, ci din cauza mănăstirii pe care a fondat-o și care după decesul său a fost condusă de Dalmatus.

După unele relatări, Isaac ar fi fost sirian, dar acest lucru este îndoielnic.

A avut conflicte cu împăratul roman Valens care a căzut în erezia arianismului. În 378, Valens pregătea o campanie militară împotriva goților.

După mai multe încercări de a-l face pe împărat să renunțe la persecuțiile sale împotriva creștinilor niceeni, Isaac a profețit că Valens va „muri în flăcări” din cauza faptelor sale.

Împăratul a ordonat ca Isaac să fie aruncat în închisoare, jurând că îl va pedepsi pe Isaac și îl va omorî la întoarcerea din bătălie.

Curând după aceea, la 9 august 378, Valens a fost învins la bătălia de la Adrianopol și a murit într-un incendiu după ce s-a refugiat într-o șură.

Succesorul lui Valens, împăratul Teodosie I, l-a eliberat pe Isaac, a interzis arianismul și a redeschis bisericile închise de Valens.

Isaac a dorit să se întoarcă la viața sa monahală din pustie, dar un aristocrat bogat pe nume Saturninus a construit o mănăstire pentru Isaac la Constantinopol, căreia i-a devenit primul egumen (stareț).

Isaac este cunoscut și ca apărător zelos al ortodoxiei creștine la cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc la Constantinopol în 381.

Țarul Petru I cel Mare al Rusiei (care a domnit în perioada 1682–1725), a cărui zi de naștere a căzut în ziua sărbătorii Sfântului Isaac, 30 mai, l-a adoptat pe Isaac ca sfânt-patron al dinastiei Romanov.

Catedrala Sfântul Isaac din orașul Sankt Petersburg, unde se găsesc moaște ale Sfântului Andrei, este consacrată în cinstea sa.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul

Glasul 8

Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Isaachie, duhul tău.

Condacul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul

Glasul 8

Ca nişte pârgă a firii…

Ca un credincios plăcut al lui Dumnezeu, aprinzându-te cu râvnă, pentru Biserica lui Hristos, zăbalele lui Valent ai ţinut şi pentru închiderea Bisericii, moartea lui cea pierzătoare prooroceşte mai înainte ai spus, preacuvioase. Pentru aceasta roagă-te pururea pentru noi, cei ce te cinstim, Preafericite Isaachie.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul si pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul


 

Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite.

După aflarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și după domnia marelui Constantin, atunci balaurul cel mult pestriț și vrăjmașul cu multe capete, și cel de-a pururea urâtor al neamului creștinesc, iar mai ales al lui Hristos, Mântuitorul nostru, și al sfintei credințe, a băgat în Biserica lui Dumnezeu o tulburare ca aceasta, prin vicleșugul său cel cu rea meșteșugire: a îndemnat pe păgânul și nelegiuitul împărat Valent ca să apere și să lățească eresul lui Arie.

Deci a ridicat acel împărat prigonire asupra celor dreptcre- dincioși și a poruncit ca pe unele sfinte biserici să le închidă, ca să nu se săvârșească în ele obișnuitele jertfe dumnezeiești, pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. Și s-a lungit acea răutate multă vreme, fiind mare tânguire și plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică și să facă judecată dreaptă și izbândire asupra împăratului celui nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod și-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. Iar după câțiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Prorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Acest fericit Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Proroc Ilie și petrecând viață asemenea cu îngerii. Și auzind de prigoana care o făceau arienii asupra Bisericii și de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte pentru aceasta și, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioși în buna credință, pentru că era cuvântul lui ca o lumină aprinsă și duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul și darul cel ceresc îl umbrea pe el.

Deci văzând el necazul ce se făcea credincioșilor de către răucredinciosul împărat și de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălțimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei chinuiți pe nedrept și să arate milostivirea Sa spre dânșii, iar mândria făcătorilor de rău să o smerească. Iar Dumnezeu, Cel ce a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit și pe robul Său Isachie și a ridicat asupra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor, căci în acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război asupra grecilor și, năvălind cu acea putere, au robit Tracia și s-au apropiat de Constantinopol. Pentru aceea împăratul Valent a fost nevoit să-și adune ostașii săi și să iasă întru întâmpinarea vrăjmașilor, dar i s-a întâmplat lui ceea ce i se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, cel care era vrăjmașul lui David, pentru că Saul nu s-a întors de la război, după prorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, ieșind Valent din Constantinopol cu oștile salex fericitul Isachie i-a ieșit în cale și a strigat cu glas mare, zicând: „împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și Dumnezeu îți va îndrepta bine calea înaintea ta”. Dar împăratul nu i-a răspuns, ci, defaimându-l ca pe un prost și fără de minte și socotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. Iar a doua zi, fericitul stareț, ieșind iarăși înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și-ți va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmași și te vei întoarce sănătos și cu pace!”.

Iar împăratul socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos și cu pace…”, voia să deschidă bisericile cele închise și să le dea celor dreptcredincioși și a început a se sfătui pentru aceasta cu sfetnicii săi. Insă un voievod oarecare, fiind din credința cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Deci împăratul a ocărât pe stareț și l-a gonit de la el cu batjocură și cu bătăi și a plecat mai departe în calea sa.

Iar a treia zi, cuviosul stareț iar a întâmpinat pe împărat și apucând de frâu calul pe care era călare împăratul, a început a-l ruga -mai cu osârdie și a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliți și cu o baltă de noroi, în care și o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul și ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo, și s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini și în baltă, a fost păzit de dreapta lui Dumnezeu și a rămas fără de vătămare, pentru că nici spinii nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci a zăcut în mijlocul bălții, între spini, ca pe un așternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând și cântând Domnului, până ce, cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbați purtători de lumină, l-au ridicat din baltă și l-au scos întreg și sănătos din râpa aceea și, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuți.

Atunci Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea și, căzând în genunchi, a dat mulțumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi și nu părăsește pe cei ce se tem de El și nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se mult și întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat și, alergând degrabă pe altă cale, a ieșit înaintea împăratului și a stat înaintea lui. Și văzându-l împăratul, s-a înspăimântat și s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini și în baltă, iar Domnul m-a păzit viu și prin sfinții Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă și deschide bisericile celor dreptcredincioși, ca să biruiești pe vrăjmași și să te întorci cu slavă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.

Iar împăratul se minuna de îndrăzneala monahului și de fața lui cea luminată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită și dezlipită de Dumnezeu. Deci a dat pe cuviosul la doi boieri, anume Saturnin- și Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi țineți pe acest stareț bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de rușine”.

Iar Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt și umplându-se de mai multă râvnă – ca altădată Sfântul Proroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel – a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că nu mi-a grăit mie Domnul. însă îți zic că vei duce ostașii la război și nu vei putea să biruiești pe vrăjmași, ci vei fugi din fața lor, vei fi prins și vei fi ars de viu cu foc”. Acestea zicând sfântul, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.

Iar când s-au întâlnit oștile grecești cu cele barbare și s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare și, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după prorocia Sfântului Isachie. Și au căzut mulți de ascuțișul săbiei, iar împăratul Valent a fost rănit și, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Iar barbarii, gonind după el, au tăiat oștile grecești ca pe niște mlădițe și erau aproape să ajungă și pe împărat.

Iar împăratul fugind numai cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat și, văzând niște paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit, și s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii care veneau după el, ajungând la satul acela și înștiințându-se că niște greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor și le-au ars. Astfel a pierit cu sunet acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

Iar după războiul acela, armata grecească care mai rămăsese s-a dus în întâmpinarea lui Grațian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Și sosind Grațian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus asupra barbarilor și i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruință și a mers la Constantinopol. în acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostași, care au fost risipiți de barbari, neștiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ținut în legături, zicându-i: „Gătește-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război și te va întreba pe tine și te va munci!”. Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut șapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, pentru că, după prorocia mea, a fost ars cu foc”. Și s-au înfricoșat cei ce au auzit acestea, iar după puține zile toți au știut de sfârșitul lui Valent. Și astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături și l-au cinstit ca pe un proroc al lui Dumnezeu.

Iar după ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus ziși, Saturnin și Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala și prorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca să-l aducă cu cinste pe cuviosul la sine și s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru toată împărăția lui. Iar Cuviosul Isachie a sfătuit pe împăratul să petreacă în dreapta credință și să întoarcă pacea Bisericii, mângâind pe cei rău chinuiți. Și l-a ascultat împăratul și a făcut toate cele grăite de el, izgonind pe arieni din Constantinopol și pricinuind bucurie mare credincioșilor. Deci, fericitul Isachie, mulțumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viața sa cea dintâi; dar Saturnin și Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să viețuiască împreună ei, ajutând Bisericii lui Hristos cu rugăciunile și cu învățăturile sale. Și s-a plecat sfântul la rugămintea lor.

Și făcându-se ceartă între Saturnin și Victor, pentru că fiecare dintr-înșii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareț, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este mie dragostea voastră! Iar de vreme ce aveți grijă și dorință ca să odihniți pe a mea smerenie, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuință, la acela voi petrece în toate zilele vieții mele”. Deci amândoi au început a se îngriji ca să zidească la ei locaș plăcut omului lui Dumnezeu. Iar Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viață monahicească, unde, sârguin- du-se mai degrabă, a pregătit un locaș plăcutului lui Dumnezeu și s-a sălășluit acolo Cuviosul Isachie. Apoi și Victor a zidit un locaș ales pentru Sfântul Isachie, dar era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl ruga în genunchi să vină și în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcașul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea și la Victor și petrecea și la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulți din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbați, Saturnin și Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite. El era foarte milostiv cu cei săraci și, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine și o dădea. Și a făcut multe lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu și, sosind la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Și chemând pe frați și învățându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit și sfânt cu viața, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă și locașul acela s-a numit „Dalmat”.

Și astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veșnica odihnă către Domnul. Și s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui, și au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfyitei Treimi, în ceata sfinților și cuvioșilor părinți și totdeauna roagă împreună cu dânșii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfânta Muceniță Teodosia Fecioara


 

Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Muceniţa Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, pe când se afla în Cezareea Palestinei, a mers la palatul dregătorului Urban, la temniţa unde erau înlănţuiţi creştinii, şi-i îmbărbăta pe aceştia pentru suferinţele lor pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea (265-339), care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia, scrie:

Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă 18 ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos şi le grăia lor cu îndrăzneală despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti.

Iar ostaşii care păzeau, auzind-o pe fecioară grăind asemenea cuvinte celor legaţi pentru Hristos, au prins-o ca şi cum ea ar fi făcut un mare rău, şi au dus-o la dregătorul Urban. Acesta a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii cu gheare de fier, până la oase. Sfânta a suferit toate aceste chinuri cu bucurie, iar dregătorul, văzând-o că încă este vie, a poruncit să fie aruncată în mare şi înecată. Astfel s-a mutat la Domnul.

 

Imnografie


 

Troparul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara

Glasul 4

La fapta bună muceniţă, cu osârdie deprinzându-te, te-ai făcut vas iubit al lui Hristos şi locaş iubit al Preasfântului Duh. Pentru aceasta ai ruşinat pe vrăjmaşul, cel ce se luptă cu neamul omenesc, bine pătimind şi arătat cu sabia credinţei ai ucis pe cel cu nume de fiară, Teodosia; şi bucurându-te te-ai mutat la cer, cerând pururea mare milă, celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine.

 

Condacul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara

Glasul 2

Căutând cele de sus…

Cu ostenelile ai câştigat viaţa cea fără osteneală şi în sângiurile tale ai înecat pe vrăjmaşul cel spurcat al Bisericii lui Hristos, prealăudată şi te bucuri cu oştile cele de sus, acoperind pe cei ce săvârşesc pomenirea ta.

 

Viața Sfintei Mucenițe Teodosia, fecioara


 

Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: „Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.

Despre Sfânta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:

„Întinzându-se asupra noastră până la cinci ani prigoana de la păgânii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă și cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închiși în temniță, legați pentru Hristos, și le spunea cu îndrăzneală despre împărăția lui Dumnezeu.

Ea le-a urat de bine, rugându-i s-o pomenească înaintea Domnului când vor sta înaintea Lui, după sfârșitul nevoinței lor cei mucenicești. Văzând ostașii pe fecioară că vorbește cu cei legați pentru Hristos, au răpit-o ca și cum făcuse un mare rău și au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mânie și de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i până la oase coastele și sânii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu fața luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adâncul mării”.

Acestea le povestește Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: „Teodosia, această sfântă muceniță a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adânc la uscat și umbla purtând în mâini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzând-o din nou și aducând-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mâncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Și, când i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiță, zburând din gura ei, care strălucea mai mult decât aurul și s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: “Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.

Părinții ei, văzând în dânsa dorința de nevoință mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfânta, ascunzându-se de dânșii, a alergat la cei legați pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis și s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rânduit o astfel de nevoință.

Sinodul al II-lea Ecumenic – Primul Sinod de la Constantinopol (381d.Hr.)

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

 

Sinodul al II-lea Ecumenic – Primul Sinod de la Constantinopol (381d.Hr.)


 

Al doilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr., fiind cunoscut și ca Primul Sinod de la Constantinopol.

Al doilea dintre cele șapte Sinoade Ecumenice a abordat următoarele probleme:

- a condamnat ereziile macedonianism și apolinarianism, născute din dezbaterile legate de arianism;

- a extins și adaptat Crezul de la Niceea, în special învățătura despre Sfântul Duh;

- a modificat prevederile Canonului VI al primului Sinod de la Niceea.

În ceea ce privește învățătura despre Sfântul Duh, Sinodul afirma despre Acesta că este Dumnezeu “precum Tatăl și Fiul: Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”.

Cam după anul 381, arianismul a încetat să mai fie o problemă presantă, cu excepția unor teritorii de la periferia Imperiului.

Aspectul controversat al acestui Sinod este dat de Canonul III, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Constantinopolul era numit „Noua Romă”.

Atât pentru Roma, cât și Alexandria acest canon a fost privit cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului.

Biserica Romei a ignorat acest canon întru totul până în anul 1215, după Marea Schismă; chiar și atunci au existat motive politice pentru faptul că Roma a „acordat” Constantinopolului al doilea loc în cinstire între scaunele ecumenice.

Alexandria, care ocupase locul al doilea după Roma – și cel dintâi dintre scaunele răsăritene – trecea, ca urmare a celui de-al treilea canon al Sinodului de la Constantinopol, pe locul al treilea între scaunele ecumenice – al doilea între cele răsăritene.

Biserica Alexandriei s-a implicat activ în această dispută aprinsă cu Constantinopolul; au existat manevre politice de ambele părți – manevre care au dus la îndepărtarea a doi episcopi ai Constantinopolului.

Odată cu apropierea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, luau amploare și alte probleme.

 

Pomenirea


 

Pomenirea Sfinților Părinți de la al doilea Sinod Ecumenic se face la 22 mai și în cea de a noua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.

 

cititi mai mult despre Sinodul al II-lea Ecumenic si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic


 

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (381) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (381) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe basilica.ro

Biserica noastră pomeneşte astăzi 22 mai, pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381.

150 de episcopi s-au aflat, de la începutul lunii mai şi până pe 9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare, pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.

Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Ei au completat Crezul cu ultimele 5 articole.

Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau.

O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“. Atât acest sinod, cât şi primul au condamnat mai degrabă învăţături greşite decât persoane.

Între episcopii participanţi s-a aflat şi cel de la Tomis, pe nume Terentius. Preşedinţia Sinodului a fost ţinută, după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai, de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului.

După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz – probabil la 30 iunie – preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol.

Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Vasilisc

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron (1).

Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic (2), ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron.

Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat.

Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa.

Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani.

Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit.

Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor.

Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon.

Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.

Mucenicia Sfinţilor Eutropie, Cleonic şi Vasilisc (†308) - Frescă de la Mănăstirea Decani din Serbia (1350) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Mucenicia Sfinţilor Eutropie, Cleonic şi Vasilisc (†308) – Frescă de la Mănăstirea Decani din Serbia (1350) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Vasilisc

Glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Vasilisc, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Vasilisc

Glasul 8

Apărătoare Doamnă…

Întru răbdare tare şi ca un bărbat te-ai arătat şi întru minuni prea minunat, arătat purtând înainte numele lui Hristos, ai ruşinat pe chinuitor. Pentru aceasta te cinstim pe tine, Sfinte Vasilisc preacinstite, pururea strigând: Bucură-te frumuseţea cea luminoasă a mucenicilor.

 

Note:


 

1 - Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

2 – Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, au fost rude şi împreună ostaşi cu Sfântul Teodor Tiron şi erau din Amasia Pontului, în Asia Mică. Eutropie şi Cleonic erau fraţi, iar Vasilisc era nepot al Sfântului Teodor. Fiind creştini, au fost prinşi împreună cu Sfântul Teodor şi întemniţaţi pentru o lungă perioadă de timp. Dregătorul Asclepiodot venind în Amasia, i-a chemat pe cei trei tineri înaintea sa, încercând să-i facă să se lepede de credinţa în Hristos. Zadarnice fiind încercările sale, i-a supus la grele chinuri. Şi fiind duşi în templul Artemidei, ca în faţa poporului să aducă jertfă idolului, acesta a căzut la pământ şi s-a sfărâmat, la rugăciunea lor către Dumnezeu. Deci, fiind învinuiţi de vrăjitorie, Eutropie şi Cleonic şi-au primit sfârşitul prin răstignire pe cruce, asemenea Mântuitorului. Vasilisc a fost aruncat în temniţă şi mai târziu, în ziua de 22 mai, i s-a tăiat capul cu sabia.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Vasilisc

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilisc purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești.


 

După uciderea Sfinților Mucenici Eutropie și Cleonic, cu care împreună a pătimit multe și Sfântul Vasilisc, el, rămânând viu, ședea în temniță. Iar după moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părțile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tiranii Maximian și Maxim, ca să prigonească și să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Și mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfântul Vasilisc șezând acolo în temniță, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ți aminte de mine și nu mă uita până în sfârșit, ci și chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci întru desăvârșire, ca să nu fiu despărțit de acei sfinți bărbați care au fost prinși cu mine și au pătimit mai înainte de mine și s-au încununat”.

Deci, arătându-i-se lui Domnul la miezul nopții în vedenia visului, i-a zis: „Îmi aduc aminte de tine și nu te uit pe tine! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinși cu tine; deci, nu te mâhni ca un mai de pe urmă, pentru că pe mulți îi vei întrece și pomenirea ta o voi face slăvită în tot pământul. Iar acum du-te și dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraților și rudeniilor, și, când te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească și îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimești, că Eu sunt cu tine și nu te vor vătăma supărările cele omenești”.

Și deșteptându-se Sfântul Vasilisc, s-a umplut de bucurie și, pe când se ruga, a văzut ușile temniței deschise. Iar începând a se face ziuă, a rugat pe ostașii care îl păzeau și pe păzitorul cel mai mare al temniței, zicând: „Dați-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica și pe frații mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea întorcându-mă, voi alerga la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos”. Dar ostașii și păzitorul temniței i-au răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat îi slujești, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl așteptăm să vină îndată, apoi te-am elibera cu totul”. Grăit-a sfântul: „Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraților și rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Ostașii ziseră: „Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate și toți cei legați sunt scriși în cartea pentru judecată”. Iar Sfântul Vasilisc a zis: „Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveți plăcere, apoi să meargă unii dintre voi cu mine, și iarăși ne vom întoarce împreună”. Atunci ostașii s-au învoit la voia Domnului și, sculându-se unii dintre ei, s-au dus cu dânsul în satul lui și l-au întâmpinat pe el cu multă bucurie frații lui, căci avea trei frați, și maica sa, și i-au ospătat și cinstit pe ostași în casa lor.

Iar a doua zi, chemând pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dânșii din cele pentru folosul sufletului și din învățătura creștinească, zicând că ni se cade nouă a intra în împărăția lui Hristos cu multe supărări. Deci, mângâindu-i pe ei și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Iubiților frați, părinților și fiilor întru Hristos, petreceți în credința Domnului nostru Iisus Hristos și să nu vă depărtați nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta și cele din ea. Toate acestea sunt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugați-vă pentru mine Stăpânului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvârșesc nevoința pătimirii, precum a dat Sfinților Teodor Tiron, Eutropie și Cleonic, care au fost prinși cu mine. Mântuiți-vă, preaiubiți părinți, maicilor, fraților, surorilor și fiilor, că mă duc acum de la voi și nu mă veți mai vedea în viața aceasta vremelnică”. Acestea zicând sfântul, s-a făcut plângere și tânguire mare și au zis către dânsul: „După ce îți vei săvârși bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi și pentru tot neamul creștinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinței celei sobornicești și ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pământul”. După acestea, Sfântul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostașii la temniță, în legăturile sale.

În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, și, chemând pe cei mai dintâi cetățeni, a intrat cu dânșii în capiștea idolească, care se numea Petason, și în alta numită Serapion, aducând jertfă necuraților lui zei. Iar a doua zi, șezând la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întâi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dânsul și voia să-l pună pe el mai întâi înaintea judecății sale. Și ducându-se în temniță unul din cei mai mari ai cetății, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniței și, legându-l, l-a dus la divan. Iar ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: „Cum ai dezlegat pe vrăjmașul zeilor noștri, nesocotind poruncile împărătești?”. Iar păzitorul a răspuns: „Sunt două zile astăzi, de când Vasilisc s-a dus cu ostașii în satul lui”. Și umplându-se ighemonul de mânie, a zis: „Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul și ocărâtorul zeilor”. Zis-a păzitorul temniței: „într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta”.

Și îndată a trimis ighemonul cu străjerul acela, pe un magistrat al său, om cu obicei sălbatic și cumplit, împreună cu mulți ostași, și a zis aceluia: „Acum te voi cunoaște pe tine că ești bărbat râvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor și batjocoritor și-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc”. Deci magistratul, plecând de la ighemon, a gătit niște încălțăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuțite și, luând pe păzitorul temniței și pe ostași, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducând pe un asin lanțuri grele de fier. Și m-am dus și eu – zice scriitorul acestor fapte, Sfântul Evsignie – urmându-le lor, că voiam să văd pătimirea și sfârșitul Sfântului Vasilisc.

Deci ajungând ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai când ieșea din casă și se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat pe el cu două lanțuri, un lanț de fier i-au pus pe grumaz și l-au încălțat cu încălțămintele cele de aramă, care aveau piroane. Și acele piroane au străbătut picioarele sfântului până la oase și îi curgea sânge din răni, iar ostașii bătând tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Și îl petreceau plângând maica sa, frații și rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: „Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ți fie ție de ajutor în această nevoință mucenicească; viața ta aici nu ți-a fost lungă, dar va fi veșnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei câștiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pământ, dar îngerii păcii te vor primi în Cer. Ca pe un tâlhar te judecă acum pe tine, dar tâlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împărații cei stricăcioși și muritori te ucid prin muncile lor, dar Dumnezeul Cel veșnic te va învia și te va număra cu oștile îngerești. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ți aminte și de noi!”.

Acestea zicându-le maica lui, s-a întors acasă, rugându-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Iar sfântul, uitându-se înapoi, a văzut că veneau după dânsul cei trei frați ai săi, rudeniile și mulți din popor, plângând și tânguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicând: „Nu plângeți pentru mine ci, mai ales, rugați-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului și să rușinez pe slujitorii lui”. Și i-a sărutat pe fiecare și i-a îndemnat să se întoarcă, zicându-le: „Iarăși ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii și în viața cea veșnică”. Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plângând, urmau sfântului. Atunci Sfântul Vasilisc le-a zis din nou: „Ce faceți? Nu mai plângeți pentru mine și nu-mi mai tulburați inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceți-vă și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine”. Și nevrând ei să se întoarcă, le-a zis magistratul: „Așa mă jur pe sănătatea împăraților mei, că de nu vă veți întoarce, pe toți vă leg și vă duc la ighemon”. Dar nici așa n-au voit să înțeleagă. Deci a început magistratul cu ostașii a-i bate și abia a putut să-i izgonească înapoi.

Și dus fiind sfântul, purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești. Și multe alte grăia către Domnul în cântare și în rugăciune. Iar magistratul și cei împreună cu el, văzând pe mucenic umblând bine, se mirau, nepricepând că Domnul era cu el și îi ușura durerile. Și ajungând în satul care se numea Dacozaria, magistratul și ostașii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf și ceasul la amiazăzi.

Iar stăpâna acelui sat, văduva cu numele Troiana, văzând că a venit magistratul cu ostașii, i-a rugat să intre în casa ei să mănânce pâine; iar ei erau patruzeci de bărbați. Și intrând, ei s-au așezat la masă să mănânce și să bea, veselindu-se, iar pe Sfântul Mucenic Vasilisc, având mâinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porților. Și s-au adunat la dânsul mulțime de popor, bărbați, femei și copii și, văzând pe sfântul legat cu lanțuri grele și ținut în zăduf cu sângele curgând din picioare, se umileau și le era milă de el. Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniță, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor și pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor. Și precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrânii cei mincinoși, și ai scos pe Petru din temniță și pe Tecla ai apărat-o în priveliște; tot așa și spre mine, nevrednicul și smeritul robul Tău, întinde mila Ta și arată minunile Tale, pentru slava Preasfântului Tău nume”.

Pe când sfântul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pământul și un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, că sunt cu tine!”. Și îndată încălțămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de fața focului, lanțurile au căzut de pe dânsul și stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze și făcând umbră mare deasupra sfântului. Iar unde stăteau picioarele sfântului și se roșise pământul de sângele lui, acolo a izvorât un izvor de apă. Sfântul Vasilisc, văzând acestea, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule cel mai înainte de veci și Fiul Tatălui celui neajuns și nespus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pământ și a Te face om, ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavolul și să ne izbăvești de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălțat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat și l-ai osândit în adânc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ție și cu ce glas voi cânta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine, robul Tău, precum ai arătat și spre Sfinții Tăi Eutropie și Cleonic, când eram bătuți înaintea ighemonului Asclipiodot? Și acum, Doamne, cine sunt eu, nevrednicul, că ai atâta milă de mine încât pământul, văzându-Te pe Tine, s-a cutremurat?”.

Iar magistratul și ostașii, făcându-se cutremurul, au fugit din casa aceea de frică, și, văzând minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întâmplase; unii ziceau că este nălucire, alții socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă și preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. Și mulți au crezut în Hristos și ziceau: „Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu aici ca să sfințească locul nostru!”. Deci au dus la dânsul pe un slăbănog, zăcând pe pat, de care, atingându-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos și, luându-și patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Și au adus la sfântul și leproși, iar sfântul și pe aceia i-a tămăduit prin atingere. De asemenea și pe unul ce avea osteneala apei și pe cei bolnavi de friguri și de alte boli și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvânt. Deci toți slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Și s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, și au crezut în Hristos stăpâna satului Troiana, cu fiul său, Troian, și au cerut Sfântul Botez.

Iar eu, păcătosul Evsignie, văzând cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În aceeași zi, spre seară, o cireadă de boi și alte dobitoace venind în sat de la pășune pe drumul acela lângă care stătea sfântul mucenic, proslăvind măririle lui Dumnezeu și ajungând în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi și s-au plecat dreptului aceluia, lăudând pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci magistratul și ostașii s-au căit de răutățile ce le făcuseră sfântului, pentru că i-a cuprins și pe dânșii spaima, văzând minunile cele preaslăvite.

Iar a doua zi, magistratul sculându-se, a zis către mucenic cu cuvinte blânde: „De voiești, Domnule Vasilisc, să mergem în cale, ca nu cumva să ne primejduim pentru tine de la ighemon”. Sfântul a zis: „Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!”. Și ieșind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpâna satului, au petrecut pe sfânt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Deci unii s-au întors, iar alții au venit după el. Și când au ajuns la un pod mare ce era peste râul Ireos, s-a cutremurat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum chiar Sfântul Mucenic Vasilisc mi-a spus mai pe urmă mie, nevrednicului Evsignie. Deci, cutremurându-se podul, sfântul a stat și, înălțând laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Și mergând sfântul, își pleca genunchii pe la toate locurile cele mai înalte și alese și se ruga lui Dumnezeu, zicând:în tot locul stăpânirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Și ajungând la un sat care se numea Saon, ostașii cu magistratul au șezut să mănânce, îndemnând și pe sfânt să mănânce și el pâine. Dar el nu voia, zicând:Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrănește pe mine Stăpânul meu, Iisus Hristos”. Iar ei iarăși i-au zis: „Mănâncă, omule, ca să nu mori de foame, pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce pe tine viu la ighemon; că iată, este a treia zi de când n-ai gustat nimic”. Dar sfântul le-a răspuns: „Eu sunt sătul de hrana cea nemuritoare și nu voiesc să o primesc pe cea muritoare; pe voi vă hrănește pâinea cea pământească, iar pe mine, Cuvântul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veselește vinul, iar pe mine, darul Sfântului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întărește puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogățește aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliți în râs, iar eu mă mângâi cu duhul întru rugăciune; voi iubiți pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor și stricăcios și doriți să-l înveseliți, și păziți legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, împăratul meu, legile Lui le sărut și voiesc să mă satur de vederea feței Lui! Voi așteptați cinste pe pământ, iar eu la cer; voi căutați slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să câștig slava întru învierea drepților la înfricoșata Judecată, unde va zice Stăpânul meu:Veniți, binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!

Acestea zicând sfântul, magistratul a poruncit să pună șaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicându-i: „De trei zile mergi flămând; încalecă măcar pe un dobitoc, ca să nu slăbești cu totul”. Dar sfântul n-a voit să încalece, ci a zis: „Domnul meu Iisus Hristos mă întărește pe mine și toată odihna și înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfânt”. Astfel au plecat pe drum, iar seara, ajungând la un sat, ostașii au stat ca să se odihnească și, cinând ei, magistratul a rugat pe fericitul Vasilisc să guste ceva, dar el n-a voit și a petrecut toată noaptea cântând și rugându-se lui Dumnezeu; iar sfinții îngeri cântau împreună cu plăcutul lui Hristos. Și făcându-se ziuă, au plecat la drum și au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Și apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulți – zice scriitorul – cum ighemonul muncește pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.

Iar Domnul, arătându-se Sfântului Vasilisc, i-a zis: „îndrăz­nește, nu te teme de îngrozirile celor fără de lege, că Eu sunt cu tine”. Și intrând ostașii în cetate, au întrebat unde este ighemonul și au aflat că este în capiștea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.

Deci, ducându-se magistratul la dânsul, i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfânt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: „Acelea sunt vrăji creștinești”. Deci a poruncit ca pe Sfântul Vasilisc să-l aducă la dânsul în capiștea lui Apolon, vrând să-l silească a jertfi zeilor. Și alergând ostașii ighemonului, au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicându-i: „Intră în capiște la ighemon și închină-te zeilor, de voiești să fii viu”. Iar magistratul și ostașii ce veniseră pe drum cu dânsul, au început a spune ostașilor ighemonului minunile ce le făcuse și pe care singuri le văzuseră, zicând: „Cu adevărat am văzut semne minunate și puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcându-se în fața tuturor!”. Și, întorcându-se către sfânt, i-au zis: „Iartă-ne pe noi, domnule Vasilisc, de relele cele ce ți-am făcut în neștiința noastră și te roagă Dumnezeului tău pentru noi!”.

Grăind ei acestea, au venit și alți ostași de la ighemon și, luându-l pe mucenic, l-au dus în capiște. Iar Sfântul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său și având fața luminoasă. Și văzându-l ighemonul, i-a zis: „Tu ești Vasilisc?”. El a răspuns: „Eu sunt”. Zis-a ighemonul: „Deci ce zici, oare vei jertfi zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Cine ți-a spus ție că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvârșesc jertfă de laudă Dumnezeului meu!”. Ighemonul, neînțelegând acel cuvânt, s-a bucurat și a zis: „Zeii se vor bucura de aceasta; deci jertfește, iubitule, oricărui zeu voiești, din toți zeii noștri”. Iar Sfântul Vasilisc apropiindu-se de un idol, a întrebat pe cei ce erau de față: „Cum se numește acest zeu al vostru?”. Zis-au lui: „Apolon”. Răspuns-a sfântul: „Bine ați zis că Apolon se numește, pentru că Apolon se tâlcuiește „pierzător”; și cu adevărat trage la pierzare pe toți cei ce cred în el și i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe când el nu este Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voiești să-i aduci jertfă?”. Zis-a sfântul: „Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut și neștiut” .

Ighemonul a zis: „Ce, nu are nume Dumnezeul tău?”. Grăit-a sfântul: „Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărți și, de voiești să asculți, îți voi spune”. Zis-a ighemonul: „Spune, nu te teme”. Grăit-a mucenicul: „Dumnezeul meu se numește Tatăl Atotțiitorul, Domnul Savaot, împărat al tuturor, Mântuitor, Milostiv, Milosârd și îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc eu jertfă de laudă”.

Atunci ighemonul a zis: „Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voiești, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfești”. Atunci sfântul a zis către ighemon: „Ia aminte la jertfa mea”. Și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga, zicând: „Dumnezeule cel veșnic, Făcătorule al cerului și al pământului, Cel ce asculți pe toți cei ce-Ți slujesc Ție cu adevărat; ascultă-mă și pe mine acum, robul Tău, și sfărâmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb și mut, ca să vadă păgânii cei necurați ce fel de dumnezei cinstesc, să se rușineze și să cunoască toți că Tu Unul Dumnezeu ești cel Atotputernic”. Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a cutremurat pământul și capiștea, încât idolul, căzând jos la pământ, s-a sfărâmat în mii de bucăți. Iar ighemonul și poporul cel ce era la capiște, văzând acestea, au fugit afară de frică, rămânând înăuntru numai Sfântul Vasilisc singur, cântând și zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui. Să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară toți închinătorii la idoli de la fața adevăratului nostru Dumnezeu”.

Iar după un ceas, ighemonul a poruncit să-l scoată pe sfânt din capiște și, scrâșnind din dinți, i-a zis: „Vrăjmaș al zeilor noștri, pentru ce ai făgăduit una și ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut și s-a sfărâmat Apolon, zeul nostru”. Grăit-a sfântul: „Cel ce a sfărâmat zeul vostru, Acela va arde și capiștea lui”. Pe când sfântul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars-o până în temelie. Iar ighemonul și tot poporul, tremurând de frică, au fugit departe. Apoi, chemând ighemonul pe sfânt, i-a zis: „O, cât de mari sunt farmecele tale, pe zeu l-ai sfărâmat și ai ars capiștea lui”. Zis-a sfântul: „Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine”. Ighemonul a zis: „Zeii noștri sunt buni și nu fac nici un rău potrivnicilor lor”. Grăit-a sfântul: „O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece și pe voi, iubiții lor închinători, vă vor afunda în iad cu dânșii”. Ighemonul a zis: „Vrăjitor ticălos, jertfește zeilor, ca să nu te dau la moarte amară”. Răspuns-a sfântul către ighemon: „Fiară de dumbravă, câine lingător de sânge, desfrânatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului și muncitorule fără de lege; pentru ce mă ții pe mine mai mult? Pentru că mă sârguiesc, ca să-mi săvârșesc alergarea mea!”. Ighemonul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l taie pe mucenic eu sabia.

Deci ostașii luându-l, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfântului popor mult. Iar ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în râu. Și pe când i se tăia capul mucenicului lui Hristos – zice Sfântul Evsignie am văzut noi, cărora ne era dat a vedea, o taină ca aceasta: o mulțime de sfinți îngeri au venit și, luând sufletul sfântului, l-au înălțat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stând la cer și zicând: „Vino, sluga Mea cea bună și credincioasă, intră în cereasca împărăție, în ceata drepților, unde sunt robii Mei, care au fost prinși cu tine și au fost munciți pentru Mine”. Iar noi, cei ce am văzut și am auzit toate acestea, am căzut cu fața la pământ și ne-am închinat Domnului, mulțumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea.

Apoi călăul Prisc, luând trupul mucenicului, îl trăgea spre râu. Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puțin, până ce se va risipi poporul, și i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului și capul, zicând: „Păziți-vă, să nu știe cineva și să spună ighemonului, că va fi primejdie și mie și vouă”. Iar noi luând trupul mucenicului, l-am ascuns și l-am dus noaptea pe un câmp arat și l-am îngropat acolo, semănând pe dânsul niște semințe, care au răsărit chiar în acea noapte și într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit și au adus rod. Iar când săpam mormântul mucenicului, au însetat oarecare bărbați dintre noi și am chemat pe Domnul, cu rugăciunile Sfântului Vasilisc, și îndată, aproape de mormânt, a izvorât un izvor de apă vie, din care bând, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este și acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputințele lor.

După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încât căuta trupul mucenicului, zicând: „De m-aș atinge de trupul lui Vasilisc, m-aș izbăvi de primejdia aceasta”. Nimeni însă nu îndrăznea să-i spună că mucenicul este îngropat în pământ. Dar oarecare i-a zis: „Ai poruncit ca trupul să se arunce în râu și cum îl cauți acum?”. Și ducându-se Agripa la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puțin sânge de al lui și, adunându-l cu mâinile sale țărâna pământului, l-a legat în brâul său și și-a încins trupul și îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Și a crezut și el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetățean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Vasilisc și, scoțând sfintele lui moaște din pământ, le-a adus în ea. Și se fac prin minune multe tămăduiri la toate bolile de la moaștele sfântului, cu rugăciunile lui și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (secolul al IV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (secolul al IV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine.

Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.

Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.

 

Viața


 

Epoca timpurie

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme.

Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus.

Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia.

Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305.

De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin cel Mare  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Epoca Imperiului de Apus

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin).

Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.

Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor.

Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului.

O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului.

Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.

 

Constantin – împărat creștin


 

Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).

Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu.

Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor.

Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu).

Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve.

Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.

Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui.

Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul).

Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești.

Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit sa afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălțarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică.

Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine.

De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.”

Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.

I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.

 

Iconografie


 

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 164, 174, 205, 214, 218, 236), Sf. Constantin poate fi reprezentat după cum urmează:

- în rândul drepților, este reprezentat, în veșminte împărătești, ca tânăr cu un început de barbă, ținând în mână o Cruce și o Evanghelie;

- împreună cu Sfânta împărăteasă Elena, mama sa (pentru prăznuirea din 21 mai);

- în registrul de jos din naosul bisericii, în dreptul stranei mici, spre stânga, înspre Altar, sunt reprezentați Sf. Constantin și mama sa Elena împreună cu Crucea Domnului.

- la reprezentarea Mântuitorului de la versetul “Toată suflarea să laude pe Domnul…“, conducând ceata împăraților, zicând: “Slava și întărirea împăraților celor drept-credincioși.

- la reprezentarea Acatistului Buneivestiri, la “De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar“, înaintea cetei Sfinților împărați, zice: “Bucură-te, puterea și coroana împăraților, Fecioară!“;

- la reprezentarea Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), stând pe tron în mijlocul adunării Sfântului Sinod Ecumenic.

- la reprezentarea minunilor Sf. Nicolae, vedenia împăratului: palate, în care dreptul Constantin “doarme sus pe un pat de aur, învelit până la brâu cu o plapumă țesută cu aur; și sfântul (Nicolae) deasupra capului lui îl înfricoșează; și puțintel mai încolo alt pat și Avlavie dormind, pe care de asemenea îl înspăimântă sfântul” (despre această minune, a se vedea, de exemplu Viața Sf. Nicolae).

Cel mai adesea, Sf. Constantin este reprezentat împreună cu mama sa Elena și cu Sfânta Cruce a Domnului.

 

Onomastică


 

Conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2013, în România 635.068 bărbați purtau numele Constantin sau diminutive ale acestuia (Costel, Costică, Costin, Costinel, Costi etc.).

 

Elena Împărăteasa


 

Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 - cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viaţa


 

Cel mai probabil, Sfânta Elena s-a născut în Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia și se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menționată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani și Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea frați care să moștenească tronul Britaniei.

Constantius Chlorus a divorțat de ea (circa 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman și, ca urmare a ascensiunii lui, mama sa a devenit o prezență importantă la curtea imperială.

Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 8-lea:

Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Condac, glasul al 3-lea:

Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este rușinea tuturor iudeilor și arma credincioșilor împărați asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare și în războaie înfricoșător.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că sfânta împărăteasă Elena se zugrăvește în veșminte împărătești și cu coroană pe cap, ținând în mână o cruce. La icoana Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) se zugrăvește alături de Sf. Macarie I al Ierusalimului, în mijlocul nobilimii și poporului de rând adunat, cu mâinile ridicate spre Cinstita Cruce a Mântuitorului. Cel mai adesea ea se zugrăvește împreună cu Sf. Constantin cel Mare, între dânșii fiind zugrăvită Crucea Domnului.

 

Onomastică


 

Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în România, la nivelul anului 2013, 1.073.115 femei purtau numele Elena sau diminutive ale acestuia (Ileana, Lenuța, Nuți etc.); alte 78.791 femei poartă numele Constanța sau Constantina.

 

cititi mai mult despre Constantin cel Mare si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi mai mult despre Elena Împărăteasa  si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi mai mult despre  Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena si pe doxologia.ro

 

Viața Sfinților Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Constantin, fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea: Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și, înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „Întru acest semn vei birui”.


Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, și a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena. Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau munciți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- țian, stăpânea părțile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul de dregătorii și vrând împăratul să știe care dintre bărbați sunt buni, desăvârșiți și statornici în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, și ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.

Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărțit în două; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-și dregătoriile și rangurile lor cele mari, și au început a ieși din palatele împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis către dânșii: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine!”. Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos și a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”. Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevărații creștini. Aflându-se mai apoi în Britania și căzând în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toți fiii săi cei născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.

Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dânsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji și fermecătorii, și făcându-se foarte aspru și urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită și pentru viața lui cea spurcată.

Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, ci și mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin și cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor și pe mulți si prunci, fecioare și femei însărcinate le junghia și le jertfea diavolilor, facându-și lui milostivi pe zeii cei deșerți, spre care nădăjduia.

Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Pe acesta îl vedeau și toți ostașii, peste care era comandant Artemie – care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos – și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.

Și sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi, și când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat ticălosul în râu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și s-a umplut râul de călăreți și de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.

Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Iar despre botezul Sfântului Constantin se povestește astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduiește toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Și au fost aduși la el mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a câștigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idolești de la Capitoliu, aceștia i-au zis: „De nu-ți vei face scăldătoare din sânge de copii mici și de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Și au fost adunați la Capitoliu o mulțime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Și sosind ziua în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idolești scăldătoarea cea de sânge. Și iată, s-au adunat atunci o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgâriau fețele, tânguin- du-se și plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor și aflând că sunt mame ale pruncilor adunați pentru junghiere, s-a umilit și, văzând plângerea și tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat și nu este lucru încredințat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Și chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâția prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire și mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat și îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoși, încă și aur din vistieriile împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate – și trupească și sufletească –, căci a trimis la dânsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânșii cine sunt și de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dânsul la tine să te povățuim la calea mântuirii, să-ți arătăm baia în care vei câștiga sănătatea sufletului și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dânșii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el îți va arăta o scăldătoare în care te vei curăți de toate spurcăciunile și din care vei ieși sănătos cu trupul și cu sufletul”. Acestea zicându-le Sfinții Apostoli, s-au dus de la dânsul.

Iar împăratul deșteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Și l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru și adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.

Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru și Pavel?”. Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind uciși de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis: „Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredințare să știu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile fețelor apostolești, a zis: „Cu adevărat aceștia sunt cei văzuți de mine!”.

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curețe de lepra sufletească și trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără șovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ți s-a arătat ție”, împăratul a răspuns: „De n-aș fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade ție mai întâi să postești, apoi, cu rugăciuni și lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ți porfira și coroana împărătească timp de șapte zile și să te închizi în camerele dinăuntrul palatului și, în sac și în cenușă, să-ți faci pocăința plângând și aruncându-te la pământ. Și poruncește să se închidă capiștile idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sunt izgoniți slobozește-i și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ție, împlinește toate cererile drepte și dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Și a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-și mâna pe capul lui, s-a rugat și l-a pus în rândul celor chemați la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toți credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.

Și sosind a șaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat și, învățându-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curățit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca niște solzi de pește, a rămas toată în apă. Și a ieșit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simțit o mână de sus, întinzându-se și atingându-se de mine”.

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fieAcreștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. în ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.

De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți veneau la locurile lor fără de frică, și astfel pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povestește – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înștiințare, să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.

în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.

împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Lo­curi, le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțându-l din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.

Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii – Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.

Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat. Și s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului și s-a sfârșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte optsprezece biserici, și înfrumusețându-le cu toate podoa­bele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin viețuind încă zece ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perșilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunos­când că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Și a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa a avut șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește în viața cea fară de sfârșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – preluat de pe ziarullumina.ro


 

Sfântul Patrichie a trăit în secolul al 4-lea după Hristos şi a ajuns episcop în Prusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi pe malul dinspre Asia al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască.

Acolo, romanii, în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), au aşezat o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire adusă zeului păgân, cinstit de ei ca mare vindecător de boli.

În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, să se vindece la acele ape.

El nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci, pentru a aduce mulţumire zeului păgân, i-a silit pe toţi locuitorii să-i aducă cinstire.

Deci, fiind adus şi Episcopul Patrichie, i s-a poruncit să aducă jertfe idolului.

Dar Patrichie, răspunzând cu îndrăzneală dregătorului, i-a arătat cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi i-a tâlcuit atunci adevăratele motive ale tămăduirilor ce se săvârşeau la acele ape.

Sfântul Patrichie L-a mărturisit cu mult curaj pe Hristos, arătând dregătorului că nu Esculap l-a vindecat, ci Dumnezeul Cel viu al creştinilor, care a zidit acele ape spre binele oamenilor.

Dregătorul, spumegând de furie, ­a poruncit ca Patrichie să fie aruncat în clocotul apelor, dar epis­copul a ieşit de acolo nevătămat.

Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi aflaţi împreună cu el.

Şi astfel, într-o zi de 19 mai, Patrichie, Acachie, Menandru şi Polien au primit cununile de biruinţă de la Hristos Domnul nostru.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

Glasul 4

Ca nişte pârgă a firii…

Ca o sfinţită vistierie a lui lisus, Patrichie, Biserica primind trupul tău, bucurându-se strigă ţie: prin tine toată lumea în pace adâncă se ţine, şi se acoperă de tot eresul nevătămată ca o nebiruită.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

 

Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei

Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, Episcopul Prusei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 19 mai - Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași - foto preluat de pe basilica.ro

Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, episcopul Prusei – Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro


 

Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți – Acachie, Menandru și Polien – și au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanțuri de fier pe episcopul creștin și pe preoții lui și să-i ducă după sine. Și ajungând la apele cele calde și scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie și urâtei zeițe Sotirei. Apoi șezând la judecată și punând de față pe arhiereul Patrichie cu preoții săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deșarte și chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noștri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoști ce fel este puterea și ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia și tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte și cu jertfe, de voiești să scapi din legături și munci și să petreci cu pace în patria ta”.

Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăți ai spus în puține cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăți grăiesc eu, de care mă cerți pe mine? Ești dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înșelăciune și vicleșug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noștri atotputernici?”. Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea și puterea de căldură a acestor ape, dacă dorești să știi adevărul, eu îți voi spune, dacă voiești să mă asculți cu blândefe”.

Zis-a ighemonul: „Deși nu aștept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăiește, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfântul: „Nu am să-ți spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noștri?”. Iar sfântul a grăit: „Sunt creștin și tot cel ce mărturisește această sfințenie a creștinătății și se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înțelegerea dumnezeieștilor taine; deci și eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, știu a arăta adevărul acestei ape”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneț și nesocotit, ca să creadă că este mai înțelept decât filosofii?”.

Grăit-a sfântul: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înțelepți întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulțumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pămân­tului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Și iarăși Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăiești, dar neînțelese; spune-mi însă cu a cui putere și rânduială curg aceste ape calde și fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noștri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătății omenești”. La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, poruncește, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toți să poată asculta cuvintele mele”. Și poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire și a umplut poporul locul acela împrejur.

Deci sfântul a început a grăi așa cu mare glas: „Focul și apa le-a făcut din nimic același Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul și veșnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele și pe ceilalți luminători și i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului și pe aceleași ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte știutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer și pe pământ, fără de care nu era cu putință să viețuiască omul, pe care îndată avea să-l zidească.

Și știind mai înainte că oamenii cei zidiți de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, și lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, își vor face idoli fără de suflet și se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viață pământească. Locul cel dintâi l-a luminat cu lumina cea veșnică și l-a umplut cu bogate și negrăite bunătăți; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins și cu muncile cele veșnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puși aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viața lor cea rea, supără pe Făcătorul lor și dobândesc muncile cele veșnice.

Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor viețui în bucurie neîncetată și fără de sfârșit cu viață fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârșit. Și despărțind Ziditorul focul de apă și lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel și pe fiecare le-a așezat deosebi la locul său. Însă foc și apă este atât deasupra tăriei cerului, cât și dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numește adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuința oamenilor și a vietăților celor ce trăiesc pe pământ, ca prin niște țevi purtătoare de ape și ieșind deasupra pământului, se face izvoare sau puțuri sau pâraie.

Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbințeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce își au curgerea departe de foc, acelea firește sunt reci. În acest chip sunt și aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheață ca gheața, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheața, se numește tartar.

Acolo zeii voștri și închinătorii lor primesc munca care nu se sfârșește niciodată, precum a scris și oarecare dintr-ai voștri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului și ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet și Saturn – acesta este numele zeilor voștri – nu sunt mângâiați nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voștri, fiind în întuneric și în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzește lumina soarelui și, fiind în foc, vântul nu-i răcorește. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălțimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necurați, să te încredințezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia”.

Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?”. Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Și iarăși:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?”. Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna și stele pe care Tu le-ai întemeiat”.

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinți, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noștri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbințeala acestora?”. Răspuns-a sfântul: „Știu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg și nevătămat de apele acestea, iar eu aș vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viață vremelnică și să viețuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârșească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului și nici o pasăre nu se prinde în laț. Deci, să știe cu adevărat toți cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimțitoare, ca unui Dumnezeu, îi așteaptă veșnica muncă în focul cel nestins de sub pământ și în tartarul cel mai dedesubt”.

Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieșea apa care clocotea de fierbințeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Și dacă l-au aruncat și a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinți decât scânteile focului și, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie ședea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănțuind și lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostașilor să scoată pe sfânt din apă și să-i taie capul cu toporul, asemenea și preoților lui.

Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul și mucenicul lui Hristos și-a ridicat mâinile sale spre cer și a zis: „Dumnezeule, împărate și Stăpâne al tuturor, Cel ce ții cu puterea Ta toată făptura cea văzută și nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care și aceste ape calde, spre mântuirea drepților și spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de față, celui care mor întru mărturisirea credinței Tale”. Apoi, sfârșindu-și rugăciunea, și-a plecat sfântul său cap spre tăiere, și astfel s-a sfârșit prin secure, împreună cu el au fost tăiați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien, și toți împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinților. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinței de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.