Sfântul Mucenic Avtonom (+ 303) a trăit în timpul când la Roma era împărat Diocletian (284-305). A fost episcop în Italia, dar, din pricina persecuției împotriva creștinilor declanșată de împăratul Dioclețian, a părăsit Italia și s-a dus în Bitinia (regiune istorică, apoi regat elenistic în NV Asiei Mici, între Marea Neagră și Marea Marmara), unde a fost primit de un creștin, pe nume Corneliu.
În Bitinia erau foarte mulți păgâni, iar Sfântul Avtonom, fiind un om plin de râvnă pentru credința în Hristos, a desfășurat o puternică activitate misionară, zidind aici o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Împăratul Dioclețian a ordonat arestarea sfântului, drept pentru care sfântul se retrage la Claudiopolis, la Marea Neagră.
După ce a propovăduit Evanghelia și în Lykaonia și Isauria (Asia Mică) s-a întors în Bitinia și a numit episcop în locul său pe Corneliu, iar el a mers în orașul Claudia, să propovăduiască și aici Evanghelia lui Hristos. Sfântul Avtonom se întorcea însă și slujea în Biserica din Bitinia împreună cu Corneliu.
Păgânii fiind deranjați de activitatea misionară a Sfântului Avtonom, într-una din zile, pe când slujea în biserica închinată Sfântului Mihail, a fost scos afară și ucis cu pietre, primind astfel moarte martirică. A fost îngropat de o diaconiță pe nume Maria, iar în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare a fost construită o biserică deasupra mormântului său.
În 430 biserica a fost dărmată, fără să cunoască că aceasta fusese construită deasupra mormântului sfântului, și a reconstruit-o într-un alt loc. În 490 moaștele sfântului au fost găsite nestricăcioase și s-a construit un alt lăcaș închinat sfântului ierarh martir Avtonom.
Tropa glasul 4
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Avtonom, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Mucenic Avtonom
Sf. Mc. Avtonom (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
După cum se dovedește răutate când cineva grăiește cele necuviincioase, tot așa este și când lăsăm în tăcere cele ce sunt folositoare și cinstite. Că precum se vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăiește lucruri necinstite, așa este și cel ce tace faptele cele bune ale sfinților, și lipsește de folos pe cei dreptcredincioși. Pentru aceea, fericită viață a Sfântului Avtonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sârguit a o da în auzul dreptcredincioșilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Avtonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creștinilor și-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: „Când vă vor urmări pe voi, fugiți din cetatea aceasta în cealaltă” (Matei 10, 23). Deci, lăsând Italia, a mers în Bitinia și prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întâmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a viețuit multă vreme. Și, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgâni la credința creștină. A dobândit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulțime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învățătura lui Avtonom, iar el ca un apostol le grăia cuvântul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul același Duh Sfânt care peste sfinții apostoli, în limbi de foc s-a pogorât oarecând. Și se aprindeau, prin propovăduirea lui Avtonom, inimile omenești spre dreapta-credință și spre dragostea lui Dumnezeu.
Auzind învățătura sfântului, se umileau și cu dragoste primeau cuvintele lui și cereau botezul de la dânsul. Și a adus atâția oameni la acel loc spre sfânta credință, încât nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioși. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, încredințându-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminați ca unui păzitor al neamului creștinesc. Iar făcând pe Cornelie diacon și încredințându-i lui turma cea cuvântătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia și în Isauria, dorind ca și acolo să fie propovăduitor al dreptei-credințe. Deci, ostenindu-se vreme îndelungată în cuvântul bunei-vestiri, iarăși s-a întors la Cornelie, cercetând oile cele câștigate lui Hristos și făcând pe Cornelie preot, slujea împreună cu dânsul mântuirii omenești. Iar când rău-credinciosul împărat Dioclețian a mers în Nicomidia, vrând să piardă tot neamul creștinesc, atunci și sfântul Avtonom, ca cel mai vestit între creștini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulți oameni din întunericul păgânătății la lumina cunoștinței lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mâinile chinuitorilor ci, păzindu-și viața cea de bună trebuință bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lângă Marea Eucsinului (Marea Neagră), și semăna acolo sămânța cuvântului lui Dumnezeu care, căzând pe pământul cel bun al inimilor omenești, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovnicești. Și, îndreptând bine toate cele spre dreapta credință și povățuindu-i pe calea mântuirii, s-a întors iarăși la Soreos. Și văzând că se înmulțise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părțile Asiei, dezrădăcinând spinii nedumnezeirii și sădind sfânta credință cea într-unul Dumnezeu. Și ajutându-i darul sfântului Duh, pe mulți oameni în țara aceea i-a izbăvit din rătăcire și din pierzare prin învățătura cuvintelor sale, risipind capiștele idolești și zidind în inimile omenești locașuri duhovnicești Sfântului Duh. Apoi, iarăși s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul și turma cea în-credințată lui. Și văzându-i pe toți învățându-se în legea Domnului și sporind în fapte bune, s-a mângâiat și mulțumea lui Dumnezeu că nu a lăsat că osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulțit pe fiii cei bisericești pe care el i-a născut prin bunavestire.
Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toți împâcliți cu întunericul slujirii idolești. Deci, mergând la dânșii Arhiereul lui Dumnezeu Avtonom, le-a propovăduit lor pe Hristos și în puțină vreme pe cei mai mulți acolo i-a dobândit și, învățându-i tainele sfintei credințe, i-a luminat cu botezul și i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredință făceau praznic unui spurcat idol al lor și, aducând jertfe zeilor, dănțuiau în capiștea idolească. Iar oamenii cei din nou luminați, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunându-se, au mers cu mânie la necredincioșii cei ce prăznuiau și le-au răsturnat jertfele și pe idoli i-au sfărâmat ca praful; și au risipit capiștea lor până la temelie arătându-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărâma, nici strigă când îi risipesc. Iar necredincioșii greu s-au mâniat pentru un lucru ca acela, și gândeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, și căutau vreme potrivită pentru aceea.
Fiind înștiințați de ziua în care slujitorul Domnului, Avtonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge în biserica cea zidită de dânsul a Sfântului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos și a adunat pe toți ai lui, cei din cetate, dimprejur; și se făcuse mul-țimea lor nenumărată și se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii și să ucidă pe povățuitorul creștinilor, Avtonom. Acest lucru l-au și făcut în vremea Dumnezeieștii liturghii; au năvălit necredincioșii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulțimea puterii lor și având în mâini unii arme, alții securi, iar alții pietre, au izgonit pe toți credincioșii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfântul Avtonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă și s-a stropit tot altarul cu sfântul lui sânge. Așa arhiereul, aducând lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge, singur jertfă sângeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigându-l pe el, necredincioșii au aruncat asupra lui mulțime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dânsul cu arme, alții îl băteau cu lemne, iar alții cu pietre azvârleau într-însul și, făcând dănțuire că și-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.
Sfântul Avtonom zăcea ucis și a fost atunci mare tulburare bisericii și plângere nemângâiată a credincioșilor pentru uciderea părintelui și păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiță, anume Maria, luând sfântul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.
Trecând mulți ani după îngroparea lui, când ajunsese marele Constantin împărat (306-337), și a primit sfântul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temându-se de tulburarea mării, nu a mers cu corabia, ci pe uscat, pe calea care era pe lângă mare. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, li s-a întâmplat lor să meargă pe lângă mormântul Sfântului sfințit Mucenic Avtonom, și îndată catârii au stat și nu puteau să pășească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mișcat din locul său; și i-a ușurat și de sarcinile pe care le duceau, însă nici așa nu au putut să pășească mai departe, deoa-rece cu mână nevăzută erau opriți. Și rămăsese Severian în nedumerire. Se întâmplase atunci de era lângă dânsul oarecare bărbat sfânt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: „Se cade ție ca pe acest loc să ridici o biserică sfântului mucenic al cărui mormânt este aici. Și dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catârii tăi degrabă mergând”. Iar Severian cu bucurie a făgăduit și s-au pornit îndată de la locul lor catârii și s-au duș înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfântului mucenic până ce s-a întors din Alexandria și întorcându-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mântului sfântului.
Iar după mulți ani, un preot, neștiind că sunt aici cinstitele moaște ale sfântului Avtonom, acoperite cu pământ în biserica aceea, a risipit-o și a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintâi, care avea întru sine moaștele sfântului, necunoscute, a fost pustiu șaizeci de ani, până la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Și nimeni nu știa de această comoară de mult preț, pe care sinul pământului o ascundea întru sine.
După mulți ani, un ostaș din străjerii împărătești, anume Ioan, având poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos și Limnos. Acesta, sculându-se într-una din zile, a mers la vânat și, fiind la locul unde oarecând fusese biserica de deasupra moaștelor sfântului, a văzut acolo un iepure fugind și, încordându-și arcul, a dat drumul săgeții și l-a ucis. Apoi, vânând și alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfântul Avtonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostașul, sculându-se din somn, s-a sârguit să împlinească porunca și în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfințitului mucenic Avtonom ale cărui moaște le-a aflat întregi în pământ, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvârșeau și izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre nestricăciunea sfintelor lui moaște, fericitul Simeon Metafrast zicea așa: „Eu văzând pe viteazul nevoitor și după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecând cu ochii în mormântul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaște petrecând nebiruite de puterea morții; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de viețuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atâta mulțime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, fața lui întreagă, pielea tare și nici genele lui nu și-au pierdut perii, fără numai ochii erau închiși. Și privind eu la dânsul, se vedea că, numai păzind legea morții, se preface a tăcea și tot trupul lui se ține întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părți ale trupului nu se despărțise ceva. Așa știe Dumnezeu a preamări pe aceia care L-au proslăvit pe El în trupurile lor”. Pentru că Aceluia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Între orașul Colose din Frigia – veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi Turcia) – și orașul Ieripoli se afla o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail, zidită deasupra unui izvor unde veneau mulți bolnavi și se tămăduiau.
Sfântul locaș a fost ridicat de un păgân din Laodiceea, oraș în Asia Mică (s-a numit inițial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat între 261 si 246 i.Hr, dându-i numele soției sale, Laodiceea) convertit la creștinism în urma unei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail.
Fiica păgânului era mută din naștere, iar prin vedenie minunată tatăl ei a primit poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece.
Ascultând porunca sfântului arhanghel fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin.
Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După 90 ani de la zidirea sfântului lăcaș a venit acolo un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli care se numea Arhip.
Acesta a rămas în biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor.
La momentul potrivit s-a călugărit, învrednicindu-se și de darul preoției, slujind până la adânci bătrâneți și propovăduind cuvântul Domnului.
Însă păgânii din orașul Ieripoli s-au hotărât să acopere apa izvorului, iar pe Arhip să-l omoare.
Când s-au apropiat, Sfântul Arhanghel Mihail le-a amorțit mâinile, Cuviosul nepățind nimic, iar cei ce săpau au fost izgoniți de o flacără ce a țâșnit din cristalul izvorului.
Văzând cele întâmplate, păgânii și-au pus în gând să abată apele râurilor Hrisos, Licocaper și Kufos asupra bisericii Cuviosului Arhip, însă Sfântul Arhanghel Mihail din nou i-a oprit pe aceștia, poruncind apelor să stea, după care deschizând o prăpastie, le-a poruncit să intre acolo.
Cuviosul Arhip a murit la vârsta de 70 de ani.
Tropar la Sărbătoarea pomenirii minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose
Glasul 4
Mai mare Voievodule al Oştilor Cereşti, Mihaile, rugămu-te pe tine noi, nevrednicii, ca să ne acoperi pe noi cu rugăciunile tale şi cu acoperământul aripilor măririi tale celei netrupeşti. Păzeşte-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: mântuieşte-ne din nevoi, ca un mai mare peste Cetele Puterilor celor de sus.
Pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose
Pomenirea minunii din Colose a Sf. Arhanghel Mihail – doxologia.ro
În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decât din scăldătoarea Siloamului. Pentru că acolo o dată pe an se pogora îngerul Domnului și tulbura apa, iar aici totdeauna era darul Începătorului de cete îngerești. Acolo, cel ce intra întâi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici toți, și cei dintâi și cei de pe urmă, primeau sănătate. Acolo era trebuință de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-și căpăta sănătatea pe care nu o luau și cineva în treizeci și opt de ani a câștigat-o; aici, într-o zi sau într-un ceas, bolnavul câștiga sănătatea.
Despre începutul acelui izvor se pomenește așa: Când toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulțimi de idoli și oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole cei necredincioși cinsteau o viperă mare și înfricoșată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înșelăciune. Pe ea o ținea poporul sălbatic încuiată într-o casă zidită în cinstea ei și, aducând multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulți. Singurul Dumnezeu adevărat, vrând ca lumina cunoștinței Sale să lumineze lumea și să-i povățuiască pe oamenii cei rătăciți de la calea adevărată, a trimis pe Sfinții Săi Ucenici și Apostoli în tot pământul, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceștia, doi: Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Filip, ajungând unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru bună vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capiște minunată și un frumos idol al neslăvitei zeițe păgâne Artemida, față de ai cărei slujitori și închinători Sfântul Ioan s-a arătat biruitor, luptându-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu – căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă și capiștea și idolul și ca praful să se risipească și toată cetatea a adus-o la sfânta credință întru Hristos.
După risipirea idolului Artemidei, Sfântul Ioan a venit de la Efes în Ierapole, ca să ajute împreună slujitorului său, Sfântul Apostol Filip, întâmplându-se atunci acolo și Sfântul Apostol Bartolomeu și sora lui Filip, Mariami. Cu dânșii împreună slujea la mântuirea oamenilor și Sfântul Ioan Teologul. Mai întâi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioși îi aduceau jertfe, având-o pe ea în loc de Dumnezeu, și au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul. Apoi, stând la un loc care se numea Herotop, prorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dânsul și Sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, va cerceta locul acela și multe minuni se vor săvârși acolo.
Acest lucru s-a și împlinit curând. Pentru că, ducându-se Sfântul Ioan în alte cetăți la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind de la păgâni, asemenea și Bartolomeu și Mariami ducându-se în alte țări, a izvorât din locul acela apă făcătoare de minuni, după prorocia Sfinților Apostoli, și s-a împlinit scriptura care zice: „S-a vărsat apa în pustie și vale în pământul cel însetat și cele fără de apă vor fi bălți și pe pământul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor și sălaș de trestie și baltă. Și acolo va fi cale curată și cale sfântă se va numi”.
Deci începură a veni la izvorul acela mulți, nu numai credincioșii, ci și necredincioșii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca niște trâmbițe cu glas mare și toți cei ce beau și se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputințele lor și, primind sănătate, se botezau mulți în numele Sfintei Treimi.
Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naștere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei și, sârguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei și nesporind nimic, a rămas în mâhnire. Într-o noapte a adormit pe pat și a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoștința adevărului, iar pe alții să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzând pe înger s-a cutremurat și l-a auzit pe el grăind către dânsul: „De voiești ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, și să-i dai să bea din apa aceea și vei vedea slava lui Dumnezeu”.
Sculându-se din somn, omul acela se miră de ceea ce văzuse și, crezând în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luându-și fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungând, a aflat mulțime de oameni scoțând din ea și botezându-se într-însa, și primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă rugați, spălându-vă cu apa aceasta?”. Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și mai chemăm în ajutor și pe Sfântul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a zis: „Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne și tămăduiește pe fiica mea!”. Și scoțând din apă a dat să bea fiicei sale cu credință, și îndată limba ei cea legată cu muțenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu și a grăit luminos, strigând: „Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”.
Toți cei ce se întâmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu, slăveau pe Sfânta Treime și preamăreau ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzând tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte și, nepregetând deloc, s-a botezat îndată cu fiica și cu toți casnicii săi, care veniseră cu dânsul. Iar ca semn de mulțumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cerești și înfrumusețându-o cu toată buna podoabă și rugându-se în ea destul, s-a întors la locul său.
În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, având zece ani de la nașterea sa, cu numele Arhip, născut din părinți creștini și crescut în bunăcredință și a început a viețui lângă acea biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, făcând slujba de aprinzător de lumânări. Așa a pus început vieții sale, că de când se nevoia lângă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mâncărurile și băuturile mirenești, nici carne, nici vin, nici pâine nu mânca, ci numai verdețuri de pustie pe care, adunându-le și fierbându-le, le mânca o dată pe săptămână, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.
Cu o răbdare ca aceasta și-a înfrânat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptându-se pe sine din tinerețe și până la bătrânețe, petrecând neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu și asemănându-se vieții celor fără de trup, deși se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preț. Avea numai două rase. Cu una se îmbrăca, iar cu cealaltă își acoperea patul care era așternut cu pietre ascuțite și-l acoperea cu rasa, pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătâiul lui era un sac umplut cu mărăcini.
Așa era așternutul acestui fericit nevoitor și aceasta era odihna lui. Iar când avea trebuință de somnul firesc, își punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre și pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decât somn și odihna lui chin mai mult decât odihnă. Că, ce ușurare poate fi trupului să se culce pe pietre vârtoase și ce fel de somn este acela ca să-și odihnească cineva capul pe spini? El își schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup își acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an își schimba rasele tot la fel. Și nu avea odihnă, ziua și noaptea obosindu-și trupul și păzindu-și sufletul de cursele vrăjmașului.
Trecând calea cea strâmtă și cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deșartă să mă bucur pe pământ, nici să biruiască bunătățile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viață ci umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovnicești și umilește inima mea. Îndreaptă căile mele și-mi dă mie ca până în sfârșit să mă zdrobesc pe sine-mi și să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi folosește mie trupul acesta care acum este și pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineața înflorește, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului și mijlocesc viața cea veșnică”.
Întru acestea învățându-se fericitul Arhip și vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osârdie, s-a făcut un înger al Lui pe pământ, petrecând viață cerească. Și se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci și de a multora, căci boteza pe cei necredincioși, întorcându-i la Hristos. Văzând acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfânta apă. Pe sfântul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgându-l de păr și de barbă și trântindu-l la pământ, îl târau, călcându-l cu picioarele și batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli și nu s-a depărtat de la sfânta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioșie și în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omenești.
Odată, adunându-se necurații, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pământ apa aceea și pe omul acela de nu-l vom ucide, toți zeii noștri vor fi defăimați cu desăvârșire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Și s-au dus mulți elini adunați să astupe cu pământ apa ceea făcătoare de minuni și pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar ajungând la acel loc sfânt, se despărțiră în două. Unii s-au repezit la biserică și la izvor, iar alții s-au sârguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe robul său de acei ucigași, căci le-a amorțit lor mâinile și n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necunoscută minune că, atunci când necurații se apropiaseră de izvor, îndată a ieșit din el o pară de foc și, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Și așa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu rușine de la izvorul acela făcător de minuni și de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrâșnind cu dinții și lăudându-se că o să piardă izvorul acela, biserica și pe slujitorul ei.
Era la locul acela un râu curgând la stânga bisericii, al cărui nume era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiții să-l îndrepte asupra acelui loc sfânt ca izvorul, amestecându-se cu apa râului, să-și piardă puterea făcătoare de minuni. Când începură să-și pună în lucrare acel gând rău, oprind curgerea râului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată râul, cu porunca lui Dumnezeu, și-a făcut altă cale apelor sale și a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplându-se iarăși de rușine, s-au întors la locurile lor.
Erau acolo alte două râuri curgând despre răsărit și apropiindu-se de locul cel sfânt, la o depărtare ca la trei stadii; numele unui râu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două râuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amândouă într-unul și abătându-se în dreapta, curgeau spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amândouă aceste râuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfântului Arhanghel Mihail și să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecând pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că râurile acelea se pogorau de la înălțime mare în jos, iar biserică era la un loc tot mai jos.
Sfătuindu-se necurații, se adunară din toate cetățile mulțime fără de număr și întâlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, având lățimea și înălțimea fără de măsură, iar adâncimea în pământ nesfârșită. Deci, au săpat un șanț adânc și larg începând de la acea piatră, la muntele acela sub care râurile se împreunaseră. Săpând cu mare osteneală și terminând albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieșit pâraiele acelea, ca să se adune apă multă și s-au ostenit în acea deșertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzând lucrul acela al lor, a căzut la pământ în biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și chemând în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-și păzească locul de înecarea apei și să nu se bucure vrăjmașii cei ce voiau să piardă sfințenia Domnului și zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieși din biserică, ci aici să mor și eu, de va voi Domnul să fie înecat locașul acesta”.
Când s-au sfârșit acele zece zile și apele s-au înmulțit foarte mult, au săpat necurații elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită și îndrumară apele asupra sfintei biserici îngerești în ceasul întâi al nopții. Iar ei alergând, au stat sus, din partea stângă, vrând să vadă înecarea locului sfânt. Și au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune și auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail, cerând milă și ajutor, ca să nu fie înecat sfântul loc și să nu se veselească vrăjmașii, ci să se rușineze necurații, să se preamărească numele Domnului și să se laude puterea și sprijinirea cea îngerească. Și a cântat psalmul lui David, zicând: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime de zile”.
Când grăia acestea, Sfântul Arhip a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieșind sfântul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creștinesc, pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat și prea luminat, precum s-a arătat oarecând prorocului Daniil și, neputând să caute spre el, a căzut de frică la pământ. Iar el a zis către dânsul: „Îndrăznește și nu te teme! Scoală-te și vino la mine aici și vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Și sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cerești și a stat de-a stânga, după porunca lui, și a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, și-a ridicat arhanghelul dreapta sa și a însemnat cu semnul crucii peste fața apelor, zicând: „Să stați acolo!”. Și îndată s-au oprit apele și s-a împlinit cuvântul cel prorocesc: „Văzutu-te-au apele și s-au temut”; au stat râurile ca un zid de piatră și s-au înălțat în sus ca un munte înalt. Și întorcându-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând spre dânsa semnul Crucii și îndată s-a făcut un tunet mare și s-a cutremurat pământul și piatra aceea s-a despicat în două și s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Și a zis Sfântul Mihail: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică și să fie izbăvire de toate răutățile tuturor celor ce vor alerga cu credință!”.
Acestea zicând, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă și, stând cuviosul în partea dreaptă, Sfântul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intrați în strâmtoarea aceasta!”. Și îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pâraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmașii, stând de partea stângă, vrând a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfântul Arhanghel Mihail, păzind așa biserica și pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălțat mulțumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită și a preamărit ajutorul Păzitorului celui Mare.
Deci se umplură de rușine toți protivnicii și s-a făcut bucurie mare credincioșilor care alergară la biserica cea îngerească și la izvorul cel minunat, dând laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au așezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea preasfințită minune, prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulați și s-a mutat la Dumnezeu cu pace, având șaptezeci de ani de la nașterea sa. A fost îngropat de credincioși în același loc sfânt care, de la minunea pomenită mai înainte, s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.
Deci se cade ca în această zi să pomenim și alte minuni ale Sfântului Arhanghel Mihail pe care le-a săvârșit, făcând bine neamului creștin.
Între marea Adrianului și între muntele care se numește Gargan este cetatea Sipont, aflându-se departe de munte ca la douăsprezece mii de pași. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păștea pe sub munte și s-a întâmplat de a rătăcit un bou, despărțindu-se de cireadă; căutând stăpânul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vârful muntelui aceluia, stând lângă ușa unei peșteri. Umplându-se de mânie că s-a ostenit căutându-l, a luat arcul și o săgeată adăpată cu otravă și a îndreptat-o spre boul său, vrând să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcându-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dânsul, văzând aceea, s-a temut și nu îndrăznea să se apropie de peștera aceea ci, întorcându-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.
Deci, înștiințându-se episcopul cetății aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Și i s-a arătat lui în vedenie Sfântul Arhanghel Mihail, spunându-i că el și-a ales locul acela și-l păzește și voiește ca acolo adeseori să cerceteze și să ajute oamenilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetățenilor și, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său și cu tot poporul la muntele acela și, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peșteră în care era intrarea strâmtă; și nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci și-a săvârșit rugăciunile înaintea ușii.
De atunci, adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcându-și rugăciunile lor către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioși, și-au adunat ostașii și au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrând să o ia și să o dărâme. Cetățenii erau cuprinși de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană și să se roage cu stăruință, ca să se izbăvească ei de vrăjmașii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmașii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cerești episcopului, în vedenie, zicându-i: „Mâine, în ceasul al patrulea din zi, să poruncești tuturor cetățenilor să se înarmeze și să iasă din cetate împotriva vrăjmașilor și eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toți și s-a bucurat foarte mult de biruința cea făgăduită asupra vrăjmașilor și s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare și, ridicându-și credincioșii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se și s-a făcut, ca odinioară la muntele Sinai, foc și fum, fulgere și tunete, încât tot muntele acela s-a cutremurat și s-a acoperit cu nor.
Văzând aceea protivnicii, s-au temut și au început a fugi, iar cetățenii, cunoscând că bunul păzitor și grabnicul folositor a venit cu oștile sale cerești să le ajute, au deschis porțile cetății și au alergat pe urma vrăjmașilor lor, secerându-i ca pe niște paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfântul Arhanghel Mihail, din înălțime, cu tunete și cu fulgere îi ucidea, încât se făcuse numărul celor morți șase sute de bărbați căzuți de tunete și de fulgere. Gonindu-i deci, până în depărtare și biruindu-i desăvârșit pe vrăjmașii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfânta credință, iar cetățenii Sipontului adunându-se toți, cu episcopul și cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfricoșată, vrând să aducă acolo mulțumire lui Dumnezeu și ajutătorului lor, Sfântului Arhanghel Mihail, și tuturor puterilor cerești.
Când s-au apropiat la ușa peșterii aceleia, au aflat pe marmură urme de pași omenești bine însemnate, ca pe pământ moale, și ziceau unii către alții: „Iată, cu adevărat Sfântul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mântuindu-ne pe noi de vrăjmașii noștri”. Și închinându-se, au sărutat urmele acelea și, săvârșind cântarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul și folositorul lor, mulțumind lui Dumnezeu. Au hotărât, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfântului Mihail. Când se găteau spre lucrul acela, iarăși s-a arătat Sfântul Arhanghel episcopului, zicându-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiți de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intrați în ea. Iar tu mâine să faci în ea Sfânta Liturghie și să împărtășești pe credincioși cu Dumnezeieștile Taine”.
După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toți credincioșii să fie gata spre împărtășirea cu Sfintele Taine și a mers cu dânșii cântând și rugându-se. Iar când au sosit la acel loc sfânt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mâinilor omenești, ci ca o peșteră, neavând pereții netezi, iar vârful era împodobit cu diferite înălțimi, așa că pe câte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mâna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voiește pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar Sfânta Masă era acoperită cu acoperământ roșu și a săvârșit pe dânsa episcopul Sfânta Liturghie și a împărtășit pe credincioși cu Preacuratele Taine, iar în Altar, despre partea de miază noapte, de la vârf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă și făcătoare de minuni din care, bând, bolnavii câștigau sănătate. Și beau credincioșii din apa aceea după împărtășirea Sfintelor Taine și se făceau minuni fără de număr în biserica aceea și se tămăduiau toate neputințele cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lângă biserică și a rânduit să fie acolo preoți și diaconi și cântăreți și citeți, ca în toate zilele să se săvârșească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail.
Credem că este bine să pomenim și această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioșilor împărați bulgari era un om vestit, bogat și cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărătești. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr și, luând mulțime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfântul Munte ca să cerceteze mânăstirile și să-și caute lui un loc în care să-i placă a se sălășlui. Înconjurând multe mânăstiri și dând multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, și a aflat loc foarte frumos, având ape dulci și poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Placându-i locul acela, a gândit să se așeze într-însul și să zidească o mănăstire și, adăugind sârguință, degrabă și-a săvârșit dorința. Mai întâi a ridicat o biserică foarte frumoasă în numele Sfântului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mănăstirea cu ziduri de piatră și, rânduindu-le pe toate după cerință, precum se cuvine, singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-și toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumusețeze și biserica cu podoabă cuviincioasă și bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zicând: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecățile care știe va purta grijă pentru înfrumusețarea bisericii. Fie voia Lui”.
În dreptul Sfântului Munte este un ostrov care se numește Lug spre care, peste mare până la el, este cale de o zi. Acolo păstorii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeață și este pășune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stâlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vârful stâlpului un idol și o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creștet va afla mulțime de aur”. Pentru aceea, mulți se ispiteau să știe de este adevărat lucrul acela și loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întâmplat în acea vreme de păștea un copil boii aproape de stâlpul acela și copilul era înțelept și știa a citi și, citind cuvintele cele scrise pe stâlp, lovi pe idol în cap ca și ceilalți, ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gândit că este ascunsă în pământ comoara și, apunând soarele, privea unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo, la vârful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pământul, căutând comoara, dar n-a aflat-o.
Apoi, răsărind soarele, iarăși a privit unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo a început a săpa. Săpând el, s-a auzit un sunet la locul acela și, cunoscând că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa și a aflat o piatră de moară mare, cât nu putea el să o miște, dar întinzând mâna prin gaura pietrei a aflat aur mult; și nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoară aceasta, apoi mă tem că să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile bătrânului celui pomenit mai înainte și purtând grijă de înfrumusețarea sfintei biserici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfântul Munte la una din mănăstiri și să spună egumenului de comoară aceea aflată, lucru pe care l-a și făcut. Luând câțiva bani de aur spre încredințarea comorii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare și a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfântul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mănăstirii celei nou zidită. Mănăstirea aceea se numește pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mănăstire și, văzând pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.
Egumenul, cunoscând că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări și, făcându-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dânsul ca să aducă la mănăstire aurul ce se aflase. Iar ei, mergând degrabă, au luat un caiac și, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stâlp și la comoară și prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; și s-au bucurat de dânsul foarte tare. Iar vrăjmașul cel ce urăște binele a semănat un gând rău în inima unuia din călugării aceia și a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă, ca singuri noi să ne facem nouă locaș și să ridicăm mănăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?”. Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare și nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Și așa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, având întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dânșii: „Nu, fraților, să nu îndrăzniți a face aceasta, să nu pierdeți pe copil pentru aur și împreună cu el și sufletele voastre”. Iar ei, neascultându-l pe el, au stăruit pe lângă dânsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfârșit, îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să știi că și pe tine și pe copil vă vom pierde”. Apoi, văzând fratele gândul cel rău al lor neschimbat, s-a temut că nu cumva să-l piardă și pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi ați voit așa, faceți ce știți, voi veți vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta și nici nu am trebuința de aur”.
Așa, întărindu-și cuvântul cu jurământ, a tăcut. Iar ei, luând aurul și piatra aceea cu care aurul a fost acoperit, le-au dus în caiac, apoi șezând cu copilul, au început a pluti spre mănăstire. Iar când era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului și începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el, văzând ceea ce era să-i facă, a început să plângă și cu tânguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit, că ticăloșii aceia de călugări, având inimă împietrită și suflet iubitor de aur nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzând lacrimile copilului și nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adâncul inimii ci, luându-l pe el, cu piatra l-au aruncat în mare și îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte când săvârșeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.
Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tânguirea cea amară a copilului și văzând înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfântul Arhanghel Mihail ca, luând pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Și așa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfânta Masă, cu piatra spânzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rânduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumânările și să toace la cântarea cea de dimineață și a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme și i-a fost frică și, alergând, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuținat la suflet, l-a trimis iarăși în biserică. Iar el, intrând a doua oară, a auzit același glas și iarăși a alergat la egumen.
Atunci, egumenul a mers cu dânsul în biserică, după care, amândoi auzind glas de copil și intrând în altar, au văzut pe copil stând aproape de Sfânta Masă, cu piatra la grumaji și apa de mare curgând încă din hainele lui. Și, cunoscându-l pe el, l-a întrebat: „Ce ți s-a întâmplat ție, fiule, și cum ai venit aici?”. Iar el, deșteptându-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legându-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare și afundându-mă eu întru adâncul mării, am văzut doi oameni luminoși ca soarele și i-am auzit pe ei vorbind între dânșii și a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mănăstirea care se cheamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simți pe mine și nu știu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte și lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate și prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămâi, fiule, la locul acesta până mâine, până ce răutatea aceasta va fi vădită”. Și ieșind, a încuiat biserica și a rânduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cânte în tindă. Și a zis paracliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cântă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit așa”.
Egumenul, poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stâlp deasupra porții, ca să păzească venirea spurcaților acelora de ucigași; apoi, făcându-se ziuă, iată veneau spre mănăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.
Văzându-i pe ei, egumenul a ieșit cu ceilalți frați în întâmpinarea lor și i-a întrebat pe dânșii, zicând: „Ce este aceasta? Patru v-ați dus, iar acum trei v-ați întors! Unde este cel de al patrulea?”. Iar ei, ca mâniindu-se, ziseră: „Părinte, și pe tine și pe noi ne-a amăgit copilul spunând că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic și singur nu știe nimic. Pentru aceea, rușinându-se de noi, s-a ascuns, și noi, căutându-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!”. Și așa intrară în mănăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică, unde tânărul acela se afla, curgând încă apa din hainele lui și l-a arătat pe el, zicându-le: „Cine este acesta?”. Iar ei, spăimântându-se, stăteau ca niște ieșiți din minte, neputând să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea și au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.
Egumenul, trimițând frați mai credincioși, au adus aurul în mănăstire. Și s-a auzit de această preaslăvită minune în tot Sfântul Munte și s-au adunat toți călugării de la toate mănăstirile, la vederea minunii acesteia și au adunat sobor și au numit biserica aceea cu numele Sfântului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfântului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigași vicleni i-au blestemat și, însemnându-le fețele, i-au gonit din mănăstire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului și s-a întors dinspre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcându-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor și călugăr iscusit. Egumenul, cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă și a înfrumusețat-o cu toate bunătățile. A ridicat și un foișor foarte frumos din temelie și piatra aceea cu care tânărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoștința tuturor.
Mutându-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare și cu dumnezeiască plăcere viețuind, și acela a trecut la Domnul purtat de mâinile Sfântului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.
Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, și pe Sfântul Arhanghel Mihail îl mărim în veci! Amin
Sfântul sfințit mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop de Nicomidia la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăraților Dioclețian și Maximian. A mucenicit în timpul intenselor persecuții împotriva creștinilor din această perioadă. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.
Viața Sf. Antim, înainte de a deveni episcop al Nicomidiei (azi Izmit, Turcia, pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, într-un golf al Mării Marmara), nu se cunoaște. A ajuns episcop al cetății după anul 280, când aceasta avea deja o numeroasă populație creștină. Nicomidia a fost principala reședință imperială a împăratului Dioclețian (284-305) și mai târziu în timpul urmașului său la tron, Maximin Daia (308-313). Împăratul a lansat un val de persecuții de mare amploare împotriva creștinilor după ce un incendiu a izbucnit la Curtea imperială. Păgânii i-au acuzat pe creștini că ar fi declanșat incendiul în mod eliberat, iar reacția împotriva creștinilor a fost cumplită, afectând toate comunitățile creștine din provincia Bitinia.
În piețele din orașe au început să fie ridicate altare păgâne, împăratul decretând că orice tranzacție trebuia precedată obligatoriu de o jertfă adusă zeilor păgâni și spiritului împăratului. Ca urmare a acestor măsuri, un mare număr de creștini au fost prinși și siliți să apostazieze, în caz contrar fiind torturați și uciși. La rugămintea credincioșilor, episcopul Antim s-a ascuns la Omana, un sat din apropierea Nicomidiei. De acolo a trimis creștinilor scrisori prin care îi îndemna să rămână statornici în credință și să nu se teamă de chinuri.
Una din scrisorile sale către un diacon pe nume Teofil a fost interceptată și a ajuns în mâinile împăratului Maximin. Diaconul Teofil a fost interogat brutal și a murit din cauza torturilor îndurate, fără să dezvăluie locul unde se afla episcopul Antim. În cele din urmă, împăratul a reușit însă să afle unde se ascundea episcopul Antim și a trimit un detașament de soldați ca să-l prindă și să-l aducă înaintea sa. Episcopul Antim i-a întâlnit pe aceștia pe drum, fără să le dezvăluie cine era și i-a invitat la masă. La sfârșitul acesteia, episcopul le-a dezvăluit că el era cel pe care îl căutau. Uimiți și impresionați, soldații au hotărât să se întoarcă în oraș și să raporteze împăratului că nu îl găsiseră, însă episcopul Antim nu a fost de acord ca ei să mintă din pricina lui. El le-a propovăduit atunci pe Hristos, și soldații au crezut în El și au primit Sfântul Botez.
Apoi Antim le-a cerut soldaților să își facă datoria și să-l ducă înaintea împăratului. Când a ajuns înaintea acestuia, împăratul i-a cerut să apostazieze. Primind refuzul acestuia, Maximin a poruncit să i se arate episcopului instrumentele de tortură. Antim i-a răspuns atunci că nu se temea de tortură și că primea cu bucurie să moară pentru Hristos. Atunci, Antim a fost torturat cumplit și în cele din urmă i s-a tăiat capul. Episcopul Antim a murit lăudându-L pe Hristos până la capăt și a primit astfel cununa martiriului.
Datare
Data muceniciei sfântului Antim al Nicomidiei nu este sigură. În mod tradițional, urmând spusele lui Eusebiu de Cezareea, aceasta este plasată în 303, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian.
În Chronicon Paschale (o cronografie în limba greacă din secolul al VII-lea) se păstrează o scrisoare a unui preot pe nume Lucian din Antiohia, aflat în închisoare, unde își aștepta moartea, în timpul persecuției lui Maximin Daia, în anii 311-312 (după cum observă Philip Schaff și Henry Wace, editorii moderni ai textului). În această scrisoare este amintit Antim, episcop de Nicomidia care tocmai ar fi suferit martiriul. Dacă fragmentul de scrisoare este autentic, ar rezulta că Sf. Antim a primit mucenicia în timpul lui Maximin Daia, nu în timpul lui Dioclețian.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Între preoți strălucind cu evlavia și călătoria săvârșind, slujbele idolești le-ai stins, ajutor făcându-te turmei tale, de Dumnezeu înțelepțite. Pentru aceasta pe tine și cinstindu-te, cu taină strigăm ție: Din nevoi mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, Antime, Părintele nostru.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152,183), Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei se zugrăvește tânăr, cu barbă scurtă, îmbrăcat în veșminte arhierești. Potrivit lui Dionisie, când se zugrăvește mucenicia lui, este reprezentată într-o parte o cetate (Nicomidia), iar în afara ei sfântul îngenuncheat, cu capul tăiat, lîngă el fiind reprezentat călăul cu sabia însângerată și un al doilea călău care ține în mînă capul sfântului.
Viața Sfântului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei
Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cetatea Nicomidia a fost moștenirea Sfântului Antim, care din tinerețe avea obiceiurile bărbatului desăvârșit. Cu floarea tinereții sale aducea rodul cel copt al nerăutății, crescând cu trupul, împreună creștea și cu duhul și, ajungând la vârsta majoră, a covârșit pe toți cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mânia întru dânsul nici urmă nu arăta, iuțimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dânsul loc, ci înfrânare întru toate, dragoste și pace cu toți, bună înțelegere între toți, iar sârguința lui pentru slavă lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.
Viețuind el o viață așa de îmbunătățită, s-a făcut vrednic de rânduiala preoțească, în care calea cea mântuitoare săvârșea cu lucrul și cu cuvântul, învățând pe toți rugăciunea cea gânditoare de Dumnezeu și osteneala cea folositoare. Apoi Sfântul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui alegere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumină cerească în biserică în vremea hirotonisirii și oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.
Deci, primind rânduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cârmaci în mijlocul valurilor mări a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deși mulți creștini erau înecați în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgânătății, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghițit adâncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin și neînviforat prin povățuirea și cârmuirea lui Antim, păstorul lor.
Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile mucenicești, nu toată turma să, însă puțini au rămas în viață. Pentru că era mare prigoană asupra creștinilor de la închinătorii de idoli în toate părțile Răsăritului și mai ales în Nicomidia, unde viețuiau atunci păgânii împărați Dioclețian și Maximian. Dar Sfântul Antim îi învăța și îi întărea pe toți spre nevoință mucenicească, zicând: „Acum se cade să ne arătăm noi creștini. Acum este vremea nevoinței, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaș al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puțin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo
El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dându-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veșnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viață ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoință. Mădularele cele sfărâmate se vor lumina ca soarele în împărăția Lui. Bătăile pe care le luăm, veșnică răsplătire ne vor înmulți nouă, iar înroșirea prin sânge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm până la sânge, ca să fim priveliște îngerilor și oamenilor”.
Cu aste cuvinte și cu altele asemenea cu acestea întărindu-și turma Sfântul Antim, cât de mulți credincioși s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinți cu credința, râvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Când a ieșit porunca împărătească pentru uciderea creștinilor scrisă pe hârtie și a fost citită în mijlocul cetății Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de priveliște, Sfântul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor și a rupt acea poruncă de pe zid și a sfărâmat-o, ocărind cu mare glas păgânătatea. Atunci mai întâi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.
După aceasta, mai mulți din boieri și dintre marii slujitori ai casei împărătești începură a mărturisi pe Hristos pe față, spunând că ei sunt creștini. Unii ca aceștia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis și Gorgonie, cu alți mulți însoțitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, și dintre care nu puțini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morți.
În aceeași vreme, spre mai grele scârbe ale creștinilor, s-a întâmplat un lucru de acest fel. Nu se știe de unde s-au aprins palatele împărătești și o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra creștinilor, zicând că ei le-au aprins din ură. Atunci mânia împărătească s-a aprins foarte tare și răcnea mai mult decât o fiară cumplită, înghițind pe creștini. Căci erau grămezi mari de creștini tăiați de săbii, și alții arși de foc. Dar și singuri dintre credincioși, cei mai mulți bărbați și femei, văzând moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea și asupra lor, se aruncau pe ei înșiși în foc ca într-o apă rece, aprinzându-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulțime de popor creștinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre și înecată în adâncul mării.
Și nu numai trupurile celor vii, ci și trupurile mucenicilor celor morți cu cinste îngropate, împărăteasca mânie cea neîmblânzităa poruncit să le dezgroape din pământ și să le arunce în mare, că nu cumva să se cinstească de către creștinii rămași. Atât era de mare prigoana, între care Sfântul Antim era târât mai întâi decât toți, ca un mielușel spre junghiere, pentru că lupii se sârguiau să-l rupă mai întâi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă și acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Semăn, ca mai întâi oile sale cuvântătoare să le trimită la Dumnezeu și după aceea să meargă și el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sângelui credinței sale. Atunci și pe cei douăzeci de mii de sfinți i-au ars în biserică, în ziua nașterii lui Hristos, iar rămășițele turmei lui erau închise în temniță pe care sfântul îi învăța și îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.
Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dânșii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temnițe lângă dânșii și le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfântul temându-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învățătura și cu rugăciunea, pe cei neputincioși îi întărea, pe cei fricoși îi făcea îndrăzneți, până ce avea să-i pună pe toți înaintea lui Hristos, apoi și pe sine urma să se dea la aceleași munci.
Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioși, anume Zinon, fiind ostaș, a mustrat înaintea tuturor pentru păgânătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de priveliște, o capiște a zeiței păgâne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiță aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa și cu tot poporul, închinându-se idolului. În acea vreme a praznicului urât de Dumnezeu, Zinon, stând la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat:
„Te amăgești, împărate, închinându-te pietrei celei fără suflet și lemnului celui mut, pentru că aceasta este înșelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoști, Maximiane, și să întorci ochii tăi spre cer și pe cei dinăuntru. Vezi și din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaște-l din făpturi. Învață să cinstești pe acest Dumnezeu care nu binevoiește în sângele celor junghiate și în puturosul fum al necuvântătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoiește în sufletele curate și în inimă cea curată a zidirii”.
Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins și bătut cu pietre peste față și peste gură pentru acele cuvinte îndrăznețe către împărat. Așadar, l-au prins și l-au lovit peste dinți de i-au stricat chipul și i-au sfărâmat limbă care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfântul cap, după porunca împăratului.
În acea vreme, Sfântul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei și la toți cei ce ședeau în temniță, care erau închiși cu dânsul pentru Hristos, îndemnându-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viață, Domnul tuturor.
Pe acest diacon l-au prins păgânii și l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfântului Antim trimise la mucenici, pe care luându-le împăratul, le-a citit și a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfântul, milostivire osârdnică, sfătuire părintească, învățătură păstorească, binecuvântare arhierească pentru nevoința mucenicească și întărire spre călcarea idolilor.
De acestea toate mâniindu-se împăratul, a poruncit ca toți să fie scoși din temniță și să fie aduși înaintea judecății sale, spre care ei căutând cu ochi mândri și cu față de fiară i-a ocărit mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocară și mustrarea lor, zicând: „Voi credeți în înșelătoarele chinuri ale acestui om rău și ascultați îndărătnica lui învățătură, iar nu porunca cea împărătească?”. Auzind ei scrisoarea citită și văzând pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult și au vărsat lacrimi de bucurie urând sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu față veselă și cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfântului Antim care se citeau spre mustrarea lor.
Împăratul a zis către diacon:
„Spune-ne de unde ai venit, cine ți-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul și unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?”.
Iar diaconul, deschizând gura sa plină de dar, a început a grăi așa:
„Cel ce trimite aceste scrisori este păstor”.
Dar stând departe de la turmă, o învață prin scrisori și o îndeamnă spre dreapta credință, mai ales când aude despre năvălirea lupilor celor mulți asupra turmei celei cuvântătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă și le spune de la Cel mai întâi păstor cuvintele acestea: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide”. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos și o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aș face vânzătorul păstorului meu de la care mult folos se primește, care și fără să mai zic eu ceva, învățătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui.
De aceste cuvinte îndrăznețe mâniindu-se prigonitorul, a osândit pe sfântul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întâi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre și cu săgeți rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de față punându-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfântului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă și să-l acopere cu pământ, iar lui Gorgonie, Indis și Petru, legându-le câte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare și pe toți ceilalți să-i omoare cu diferite morți, care prin răbdarea a felurite chinuri toți s-au înălțat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamnă, le-a îngropat. Fiind înștiințați păgânii de aceasta, au ucis-o și pe ea cu sabia pe când se ruga deasupra moaștelor sfinților.
În aceeași vreme și Eftimie, cel ce prin învățătura sa pe mulți i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoință, acolo iarăși în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie și-a luat sfârșitul. Apoi, după cei mulți, a sosit și vremea Sfântului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Ascunzându-se el în satul Semăn și semănând în taină cuvântul lui Dumnezeu și credința în Hristos Domnul înmulțind-o, s-a înștiințat de dânsul Maximian și îndată a trimis douăzeci de ostași călări să-l prindă. Ajungând ei la satul acela, i-au întimpinat Sfântul Antim și pe el însuși l-au întrebat despre dânsul: „Unde se află Antim, învățătorul creștinesc?”. Iar el, luându-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicându-le: „Vă voi spune vouă de Antim și vi-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniți puțin de cale”. Și le-a pus înainte mâncare și le-a făcut ospăț după putere, hrănindu-i cu dragoste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. „Eu sunt, a zis el, cel pe care îl căutați. Luați-mă și mă duceți la cel ce v-a trimis!”.
Auzind ostașii aceasta, s-au mirat și se rușinau să caute la cinstitele lui căruntețe, văzând primirea cu dragoste și ospătarea făcută de dânsul.
Apoi se gândeau că nu spre binele vieții acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun și nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău și la moarte sigură în urma cumplitelor munci.
De acest lucru fiindu-le jale și rușine înaintea feței Sfântului Antim, îi ziseră:
„Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim și nu l-am aflat!”.
Însă Antim, care păzea cu sfințenie poruncile Domnului, îi învăța să grăiască adevărul, nevrând să spună minciună pentru dânsul.
Deci aceasta și dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dânșii.
Mergând împreună, le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu, învățându-i credința în Domnul nostru Iisus Hristos.
Și nu a căzut în deșert sămânța cuvântului semănată de el, ci pe pământ bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor și a răsărit și a crescut prin desăvârșirea credinței.
Iar când au ajuns la un râu, a făcut sfântul rugăciune pentru ei și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvânt folositor de suflet până au ajuns la cetate.
Deci, intrând Sfântul Antim în cetate, au spus despre dânsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.
Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
În acest fel a stat sfântul înaintea prigonitorului având mâinile legate la spate, căci așa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tâlhar înaintea judecății păgânilor. Mințea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrând mai înainte să înfricoșeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzându-le, să cu-noască ce are să pătimească și temându-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicând: „Tu ești Antim care te rătăcești după un om prost ce se zice Hristos și duci după tine, în aceeași rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i și în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărătești, iar pe zeii noștri cu nenumărate deosebiri să-i hulească și să-i ocărască?”.
Iar el, netemându-se de uneltele puse de față și de cuvintele muncitorului, a zis:
„Să știi, împărate, că la această întrebare a ta n-aș fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învață să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvânt pentru credința noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură și înțelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, și nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întâi am râs de idolii voștri pe care îi numiți dumnezei, iar acum râd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care și pe tine, zidire a Sa nemulțumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată și uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei?
Voiești cu acestea să mă înfricoșezi, ca temându-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoșezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sunt nerăbdători și fricoși, cărora le este mare mângâiere viața aceasta vremelnică, iar pierderea vieții acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoșezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pământ și această viață vremelnică îmi sunt ca niște grele legături și temniță, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele și muncile îmi sunt mai primite decât toată dulceața, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeștile legături și mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea”.
Acestea zicându-le Sfântul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind această cu mul-țumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos și ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrând să moștenească mai bună răsplătire. Pe de o parte râzând și batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mâniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvânt proorocesc: „Idolii, care nu au făcut cerul și pământul, să piară!”.
Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului și a poruncit să i se găurească picioarele cu țepuși de fier. Dar și acea muncă era veselia sfântului pentru că, bucurându-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și punând pe sfântul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuțirea hârburilor. Dar el și atunci, nedeznădăjduindu-se de biruința sa asupra chinuitorului, cânta astfel: „Mulțumesc Ție, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toți cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmașii mei au fugit și pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut”.
După această altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în picioarele lui încălțăminte de aramă arsă în foc până s-a înroșit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întărindu-l în chinuri; și a auzit un glas, făcându-i cununa de grabă și făcând veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mângâiere, a început, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca și cum nu ar fi suferit nici o durere și zâmbea cu fața veselindu-se.
Iar chinuitorul, văzând aceasta, înnebunea mai mult și zicea că este vrăjitor și cu farmece biruiește puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veselește, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis:
„Pentru aceasta sunt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sunt nădejde încredințată de bunătățile cele făgăduite. Degrabă voi birui minia ta cea deșartă și pe idolii tăi îi voi arăta mult mai neputincioși decât puterea omenească și te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întâi din viața aceasta până ce nu te vei osândi în veșnica pierzare”.
Cu aceste cuvinte mai tare aprinzându-se împăratul, a poruncit să lege pe sfântul de o roată și întorcând cu dânsul roata să ardă trupul lui cu foc.
Dar când slujitorii începură să împlinească această poruncă, legând pe Antim de roată și foc punând dedesubt, deodată au căzut ca morți, căci a stat roata și s-a repezit focul spre dânșii și i-au ars și au mărturisit înaintea chinuitorului, zicând:
„Când am început a întoarce roata și a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbați purtători de lumină, zicând: Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Căutând el spre noi, a căzut frică pe noi și focul de sub roată în fața noastră s-a întors și ne-a vătămat”.
Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult și toate acestea le-a socotit farmece.
Apoi, scoțând de pe roată pe sfântul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor.
Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat și s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbânda mai degrabă la turma să care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice:
„Iată eu și pruncii care mi i-ai dat, Doamne!”.
Mai întâi păgânul a poruncit să-l ducă în temniță legat cu lanțuri de fier.
Ducându-l, Sfântul lăuda și binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer și s-au sfărâmat lanțurile care îl legau.
Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicându-i, le zicea lor să-și îndeplinească porunca.
Ajungând la temniță, sfântul a intrat între făcătorii de rele și între tâlharii care ședeau acolo și, intrând, se veselea ca la un ospăț mare sau ca la o nuntă, căci punând înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvântului lui Dumnezeu și gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a câștigat pe toți lui Hristos și i-a împreunat cu Biserica, învățându-i credința și lucrurile bune.
Tot acolo în acea temniță i-a născut pe ei prin baia botezului și a fost temnița biserică luminată, plină de Duhul Sfânt, unde, șezând, ziua și noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.
Înștiințându-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfântul Antim înaintea sa și a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decât toți cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obișnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: „Mai înainte de cuvintele tale sunt și eu preot începător între dumnezeieștii preoți și preot al lui Hristos, întâiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu și S-a pogorât la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorât și a înviat în a treia zi și la ceruri cu slavă S-a înălțat, ridicând cu Sine pe toți cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sunt preot și Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire și jertfă și idolii voștri întuneric sunt și întru întunericul cel veșnic vor merge”.
Auzind acestea, chinuitorul l-a osândit la moarte și mergea sfântul la moarte plin de bucurie. „Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este câștigarea dorinței mele, acum mi se deschide ușa vieții veșnice, ca ieșind din trup să intru la Domnul și să mă satur când mi se va arăta slavă Lui”. Ajungând la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viața cea nesfârșită a cerut vreme de rugăciune și îndestulat rugându-se și-a plecat sfântul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Așa a luat sfârșit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergând oarecare din credincioși în taină, au luat mult pătimitorul lui trup și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuviosul Teoctist din Palestina (+467) a fost un mare ascet și un sfânt monah ortodox care a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea în Palestina.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.
Cuviosul Teoctist din Palestina este altul decât cuviosul Teoctist din Sicilia (prăznuit la 4 ianuarie).
Teoctist din Palestina (†467) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Cuviosul Teoctist a trăit într-o oază din pustia Iudeii, numită Wadi Mukellik.
Dragostea unuia față de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet.
Cei doi se asemănau foarte mult în virtuți și sfințenie, sprijinindu-se reciproc în nevoințe.
În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deșert pentru a se ruga în pustietate și se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.
După cinci ani petrecuți împreună, Sfinții Eftimie și Teoctist s-au retras în deșert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (oaza) din pustia Cutila, pe un versant abrupt, o peșteră mare, care a devenit mai târziu biserică.
Ei au decis să rămână acolo, fiind convinși că aceea era voia Domnului.
Petrecând izolați de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.
Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute.
El dorea ca și ceilalți să se bucure de înțelepciunea și sfințenia lor.
Astfel, într-o zi niște păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi și au alergat și au spus și altora din sat despre ei.
Nu peste mult timp, ei au fost vizitați de mulți oameni, ba chiar și de călugări care veneau din alte mănăstiri și care doreau să rămână sub ascultarea lor.
Adunându-se mulți călugări, sfinții au fost nevoiți să ridice o organizeze o mănăstire deasupra bisericii din peșteră, mai întâi cu rânduială de lavră (viață “de sine”), transformată ulterior în chinovie (viață “de obște”).
Teoctist a devenit egumenul mănăstirii, iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peșteră.
Înțeleptul Teoctist i-a primit pe toți cei care veneau la el, spovedindu-i și vindecându-le neputințele sufletești și trupești cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.
Mai târziu, mănăstirea cuviosului Teoctist a devenit o vreme locul în care erau primiți frații începători în ale monahismului și pregătiți pentru a intra în lavra cu viață și mai aspră întemeiată mai târziu de cuviosul Eftimie la circa trei stadii distanță de aceasta, în pustia Ruva.
Astfel, în mănăstirea și sub povățuirea cuviosului Teoctist l-a așezat Sf. Eftimie și pe Sfântul Sava cel Sfințit, care avea să devină mai târziu întemeietorul Marii Lavre care îi poartă și astăzi numele.
La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit și Eftimie a fost cel care, deși împlinise și el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat și l-a îngrijit.
Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, pe 3 septembrie, la înmormântarea sa a slujit și Sfântul Eftimie dimpreună cu patriarhul Anastasie I al Ierusalimului.
Urmașul avvei Teoctist la conducerea mănăstirii a fost avva Marinus.
Troparul Sfântului Cuvios Teoctist
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teoctist, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Bibliografie
Principala sursă pentru cunoașterea vieții și nevoințelor cuviosului Teoctist sunt scrierile Sf. Chiril de Schitopolis, Viața celui între sfinți Părintelui nostru Eftimie și Viața Cuviosului Părintelui nostru Sava (reunite în limba română în volumul: Chiril de Schitopolis, Viețile pustnicilor Palestinei, traducere, studiu introductiv și note de Ierom. Agapie (Corbu), editura Sf. Nectarie, Arad, 2013, ISBN 978-606-92843-3-9).
Cel între sfinți, părintele nostru Alexandru al Constantinopolului a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanțului atunci când numele orașului a fost schimbat în Constantinopol.
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 și 244.
A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanțului în primele decade ale secolului al IV-lea și care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea.
Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru și Mitrofan privind episcopia Bizanțului și decesul lui Mitrofan.
Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 și 314, când Alexandru avea 72 de ani.
Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deși se poate ca și Mitrofan însuși să fi participat la acest sinod (1). În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinței lui Mitrofan (2).
Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie și învățătura sa numită arianism.
Alexandru l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziției trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie și arianismul.
După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune.
În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziție echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat.
Deși adepții lui Eusebiu l-au amenințat pe Alexandru cu depunerea și alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii.
Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forțat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăiește.
Așa cum se cunoaște, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.
Alexandru nu i-a supraviețuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el și-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel și că și-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 și ale cărui învățături au inspirat macedonianismul.
Imnografie
Tropar, glasul al IV-lea:
Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile lor Sfinților Patriarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, în pace îndreptează viața noastră.
Condac, glasul al VIII-lea:
Cu turma ta, ca cel ce m-am izbăvit de cei răucredincioși, aduc semne de biruință și mulțumire, ție nebiruitului viteaz, ierarhe. Pentru că ai omorât pe Arie cel nebun și ai amuțit pe filosoful cel semeț. Pentru aceea grăiesc către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite.
Alt condac, glasul al VIII-lea[6]:
Aprinși fiind de dragostea lui Hristos, slăviților, ați luat jugul sfintei Sale Cruci, următori arătându-vă Lui în viețile voastre, și astfel făcutu-v-ați părtași dumnezeieștii Sale slave, înțeleptule Alexandru împreună cu minunatul Ioan și cu slăvitul Pavel. Stând înaintea tronului Său, rugați-vă statornic pentru sufletele noastre.
Dionisie din Furna arată că Sf. Sfințit Alexandru de Constantinopol se zugrăvește sub chipul unui bătrân (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 212, 218).
Note și referințe
1 – Site-ul Patriarhiei Ecumenice spune că Alexandru i-a succedat lui Mitrofan în 314.
2 – Datarea tranziției scaunului patriarhal dintre Mitrofan și Alexandru din acest articol urmărește informațiile postate pe site-ul Patriarhiei Ecumenice [lista patriarhilor].
Totuși, aceste informații nu coincid cu cele din biografia lui Mitrofan I de pe același site și nici cu perioada Primului Sinod Ecumenic, Alexandru fiind deja Episcop al Bizanțului cu zece ani înainte de sinod
Viața Sfântului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.
Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.
Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.
Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.
Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!”. Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.
Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.
După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!
Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.
Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.
Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!”. Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.
După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.
Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această și înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”.
El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și bună sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.
Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?”. El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?”. Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.
După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Avva Moise Arapul sau Moise Etiopianul sau Moise cel din tâlhari a fost unul din marii Părinți ai pustiei Egiptului la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului ai V-lea.
A fost contemporan cu sfântul Arsenie cel Mare (prăznuit la 8 mai). A murit ca mucenic în anul 407, când tribul berberic al mazakinilor (Libia) a distrus Schetia.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 28 august.
Sf. Cuv. Moise Etiopianul (†407) – foto preluat de pe basilica.ro
Cuviosul Moise era etiopian de neam și s-a născut în jurul anului 330. A fost în tinerețe sclavul unui magistrat, dar acesta l-a alungat pentru multele răutăți pe care le făcea, așa că a devenit un tâlhar de temut. Acesta în cele din urmă, venind întru umilință, din oarecare primejdie, s-a pocăit și s-a dus la Schetia, în pustia Egiptului, unde a fost primit de avva Isidor preotului Schitului și de avva Macarie cel Mare (prăznuit la 19 ianuarie), care l-au catehizat (că era păgân), l-au botezat și l-au învățat viața călugărească.
Intrând în viața monahală, cuviosul Moise s-a nevoit foarte mult, cu rugăciune și post, în lupte duhovnicești. Fiind puternic chinuit de diavol, care încerca să îl ispitească cu patimile sale dinainte – mâncarea, băutura prea multă și curvia. I-a mărturisit toate luptele sale avvei Isidor, care l-a mângâiat, spunându-i ca toți cei nou intrați în viața monahală sufereau astfel de ispite de la cel rău și arătându-i cum să se împotrivească ispitelor.
Se spune despre avea Moise că noaptea, când bătrânii dormeau, trecea pe la chiliile lor și le umplea cu apă, pe care o lua de la un izvor aflat la mare depărtare.
După mulți ani de lupte duhovnicești, din pizmă, diavolul l-a lovit, făcându-i o rană la picior, rană de pe urma căreia a suferit mult și a căzut la pat. Când a priceput că această suferință îi venise de la cel rău, și-a înmulțit nevoințele și și-a înăsprit posturile, până când trupul său a ajuns cu totul uscat. Dumnezeu, făcându-i răbdarea, l-a vindecat și i-a ridicat suferința, iar cuviosul s-a umplut de harul Duhului Sfânt.
După o vreme, a devenit părintele și povățuitorul duhovnicesc a peste 500 de frați, care l-au ales să fie hirotonit preot. Când a venit înaintea Patriarhului ca să fie hirotonit, acesta, voind să îl încerce, a pus clericii să îl alunge din altar, zicându-i:
“Arapule, ieși afară!”. Cuviosul a ieșit afară, ascultător, iar clericii pe care patriarhul îi trimisese după el ca să asculte ce va spune l-au auzit mustrându-se pe sine și zicând: :
„Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”.
Clericii au spus toate acestea patriarhului, care l-a chemat înapoi și l-a hirotonit în treapta preoții, zicând: “Moise s-a făcut de acum cu totul alb!”
Într-o zi, avva Moise s-a dus împreună cu mai mulți bătrâni la sfântul Macarie cel Mare, care le-a zis: “Văd între voi pe unul care va primi cununa muceniciei”.
Sfântul Moise a răspuns că era probabil vorba despre el, citând cuvintele Scripturii, că “Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52). După ce s-au întors la mănăstire, la scurtă vreme au năvălit berberii. Cuviosul le-a spus fraților că aceia care voiau să scape, să scape cu fuga, însă el avea să rămână, căci aștepta demult această zi.
Berberii au pătruns în mănăstire și l-au ucis, dimpreună cu șapte alți frați. Unul din aceștia, care se ascunsese, a văzut coborându-se deasupra fraților uciși șapte cununi, iar deasupra lui stătea o cunună care îl aștepta; ieșind atunci afară, a fost prins și el și ucis de berberi.
Moaștele sale se află în Mănăstirea coptă a Maicii Domnului din El-Baramous în Egipt.
Imnografie
Tropar, glasul 4:
Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Moise. Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condac, glasul al 4-lea:
Pălmuind fețele etiopienilor celor înșelegători, ca un soare luminos ai strălucit, luminând sufletele noastre, ale celor ce te cinstim pe tine, Moise prea-fericite.
Viața Sfântului Cuvios Moise Etiopianul
Sf. Cuv. Moise Etiopianul (†407) – foto preluat de pe doxologia.ro
În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși. Aceasta se povestește despre dânsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici și din păcătoși se fac drepți.
Deci Moise, făcând tâlharii și jafuri împreună cu tovarășii săi, mult sânge a vărsat și a săvârșit multe fapte necurate și rușinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înștiințându-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-și hainele și punându-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, și-a lăsat oile și s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleși pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăși înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecând Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme, și-a venit în simțire după o întâmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci păcătosul s-a umilit cu inima și, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie, la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau și cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, viețuia singur întru Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.
Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit și i-a legat și, luându-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraților: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciți pentru ei?”. Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți. Nu numai dânșii, dar și alți tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tâlhărit și de toate obiceiurile cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.
Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinței, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate și prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraților, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupești, încât puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească”.
Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupești. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrânarea în mâncare, ca să nu-ți saturi pântecele. Că precum câinele cel obișnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, și după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea și diavolul desfrânării șade lingă omul care se hrănește până la săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrânare, omorându-ți mădularele cele trupești, închizându-ți ușa mâncării prin postire și nelăsând să intre în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.
Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucățică mică de pâine seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârșea în genunchi. Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor și i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupești”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei și i-a zis: „Caută spre apus”. Moise, căutând, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați, gîlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfântul: „Caută de privește spre răsărit”. Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă vezi că mai mulți sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului, s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni și cu obișnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareț oarecare, sfânt și foarte iscusit, și i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Starețul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război”.
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povățuitor cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-și genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești ale bătrânilor celor din pustie, și, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puț, diavolul l-a lovit foarte tare peste șale cu un păr mare, și a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.
Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu frații, l-a luat și l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos; însă să știi aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe și ca să nu pieri, înălțându-te”.
Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniștita viață pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După niște ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh și s-a făcut cinstit între părinți.
Sfântul ajungând vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei lături și a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul, sculându-se, a ieșit din chilie, vrând să fugă și să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun și foarte mincinos și are viață necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, și, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos și că ar avea viață necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit și au zis: „Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat în haină proastă”.
Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuși”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slavă și cinstea omenească și de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori în pustie, zicându-le: „Să postiți toată săptămâna aceasta și să faceți Paștile”. Din întâmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și starețul le-a dat să mănânce puțină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toți știau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârșit-o”.
Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește: Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie și, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieșind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat și i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârșit dintr-înșii?”. Starețul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia și puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecând mulți ani în nevoințele pustnicești, s-a învrednicit de rânduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru?”. Ca și cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoție sau bunătățile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi să vă duceți după dânsul, să ascultați ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta și l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieși afară”.
El, ieșind și stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit și când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, și când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har”.
Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Frații, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinții?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat și n-am grăit…”
După primirea rânduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci și cinci de ucenici și s-a sfârșit mucenicește într-acest chip: într-una din zile, șezând cu frații, a zis: „Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Frații i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânșii: „Eu am atâția ani și aștept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!”. Frații au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.
El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Frații, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai șapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu dânsul. Fratele care fugise, șezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind și ceilalți frați, le-au îngropat trupurile plângând.
Așa a fost sfârșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca unui mucenic, și s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
cititi despre Sf. Cuv. Moise Etiopianul si pe: doxologia.ro;
Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, numit și Avva Pimen în Patericul egiptean, a fost un mare ascet, pustnic și părinte duhovnicesc în Egipt, în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 august.
Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Avva Pimen era de origine din Egipt.
La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei șase frați ai săi, asceți în pustiul Sketis (adică “al Schitului”):
Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie), iar Paisie cel mai mic (1).
Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să cerceteze pe un bătrân (avvă, stareț) despre trei gânduri, dar în timpul discuției uită de unul din ele.
Întors la el în chilie și amintindu-și-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau.
Admirându-i grija de a-și păstra sufletul curat în fața lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise:
“Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat păstor (Pimen în grecește înseamnă păstor sau cioban) al unei turme mari“.
Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei șapte frați au reușit să scape masacrului și, apucând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului.
Pimen deveni aici foarte renumit, încât oamenii pioși îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el.
Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învățării celorlalți, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezența fratelui său mai mare și refuza să vorbească după ce un alt bătrân se exprima, chiar dacă îi întrecea pe toți.
Aflând unde se retrăseseră cei șapte frați, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în fața bisericii și aștepta ca asceții să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică).
Văzând-o, fiii ei își întoarseră fața imediat.
Ea alergă după ei și, găsind ușa încuiată, plângea gemând.
Pimen îi zise atunci din interior:
“Voiești să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?“.
Ea îi răspunse:
“Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?“.
El relua:
“Dacă tu îți stăpânești dorința de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veșnic în lumea cealaltă“.
Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând:
“Dacă vă văd cu siguranță acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ“.
În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce și își supunea trupul la un regim de mare austeritate.
Dar cu timpul, câștigă o mare experiență în știința spirituală și, devenit medic, călăuză și luminător pentru locuitorii pustiului, el învăța să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie și să urmeze astfel calea împărătească cea ușoară și fără griji.
Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare și s-a smintit, el îi răspunse:
“Noi nu am învățat să ne ucidem trupul, ci patimile”
El mai spunea adesea:
“Tot ceea ce depășește măsura, de la diavolul vine“.
Cumpătat în asceză, era totuși foarte strict în ceea ce privea relațiile cu oamenii și își considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământești.
Într-o zi, guvernatorul ținutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui.
Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând:
“Pimen nu a născut copil”.
Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greșeală.
Desigur, Bătrânul nu a acționat ca un fără-de-inimă, ci cu înțelepciunea și discernământul său a înțeles că guvernatorul se va lăsa păgubaș.
Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut.
Dar dacă era întrebat despre patimi și despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie.
Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcție de capacitatea lor de înțelegere și de posibilitățile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute.
Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimașe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă;
și asigura că ele vor dispărea astfel de la sine:
“Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm“.
El învăța că a se arunca pe sine în fața lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine și a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curățirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine și prin trezvie sufletul va putea să se zidească și să progreseze spre desăvârșire.
Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenționați frații ce erau văzuți în vreo greșeală, Pimen răspunse:
“În chiar clipa în care noi acoperim greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădește pe a noastră“.
Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul și să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească.
Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu strictețe în orice clipă, știind că începutul tuturor viciilor este împrăștierea;
iar când trebuia să iasă din chilia sa, se așeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.
El mai spunea că
“omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale”
și că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la această smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare.
El însuși adusese la o asemenea măsură disprețuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate :
“În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc și mă așez sub ființele iraționale, căci ele sunt ireproșabile“.
Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice ființă creată de Dumnezeu și chiar de un ucigaș, Bătrânul răspundea:
“El nu a făcut decât greșeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi“.
Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soțului și al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui său Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului și o mortificare neîncetată a trupului.
Altă dată căzu în extaz în fața unuia din cei apropiați lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus.
El răspunse: “Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului și aș vrea în toată vremea să plâng și eu astfel“.
Într-o zi vizitatori cunoscuți veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăția sufletului, dar Bătrânul nu știa grecește și nu aveau interpret.
Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească grecește și le spuse:
“Firea apei este moale, cea a pietrei este tare; dar un burduf din piele agățat deasupra unei pietre și care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Așa și cuvântul lui Dumnezeu este blând, iar inima noastră este împietrită, dar omul care îl aude adesea își deschide inima către frica de Dumnezeu“.
După ce a strălucit mulți ani ca un luceafăr în pustiu, învățând prin propria experiență și făcându-se un model viu al tuturor virtuților, Avva Pimen a adormit în pace, la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.
Avva Pimen și apoftegmele Părinților pustiei
Cu peste 200 de apoftegme (2) în Patericul egiptean(3), admirabile prin profunzimea și înțelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă de departe locul de frunte în diferitele colecții de Apoftegme ale Părinților pustiei.
Cum el relua adesea cele spuse de Părinții de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen și ucenicilor lui apropiați li se datorează primele culegeri de Apoftegme.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pimen, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Sfântă pomenirea strălucitelor tale lupte a sosit astăzi, cuvioase părinte, veselind sufletele binecredincioșilor, Pimene, de Dumnezeu cugetătorule, Părintele nostru cuvioase.
Avva Pimen cel Mare este reprezentat, conform indicațiilor din Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 159, 212) în chip de călugăr foarte bătrân, cu barba lungă, despărțită în două și purtând în mână zicerea:
“Frate, învață-ți inima ta să facă ceea ce învață sufletul tău, căci nesupunerea și a face voia sa îl surpă pe călugăr“.
Note
1 – Izvoarele nu ne permit să spunem cu siguranță că acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie (Părintele Macarie de la Simonos-Petras – Synaxaire).
2 – apoftegmă – Maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din Antichitate). (dexonline.ro)
3 – Patericul egiptean este Patericul prin excelență și cuprinde cuvinte folositoare ale monahilor care s-au nevoit în principal în pustiul Egiptului în diferite forme de viață monastică, fie în completă pustnicie, fie în așezări monastice precum Schetia, lavra Nitria sau schitul Chiliile.
În el sunt cuprinse întâmplări, pilde, dar mai ales scurte sentințe (gr. apophthegmata) ale părinților din pustiu. Părinții pustiei dovedeau o măiestrie fără seamă în a-și apropia sufletul celui care venea la ei și în a-l călăuzi spre Hristos.
Patericul este “cartea cea mai realistă din toată literatura monahală a Răsăritului” (Bartolomeu Anania).
Cititorul neavizat al Patericului ar putea fi scandalizat de istorisirea unor căderi în păcat, însă Patericul oferă și cheia ridicării prin pocăință. Chiar dacă ne-am depărtat în timp de protagoniștii Patericului nu înseamnă că acesta ar putea fi umbrit sau înlocuit de alte lucrări. Cu toate că se adresează în chip direct monahilor, Patericul nu este fără folos duhovnicesc pentru mireni.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
Viața Sfântului Cuvios Pimen cel Mare
Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luând pe cei șapte frați ai lui, s-a dus în una din mănăstirile viețuitorilor din pustia Egiptului și s-a făcut monah împreună cu dânșii. După câțiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dânșii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feței lor. Ducându-se ea la biserică, aștepta venirea lor; dar când ei au venit la biserică și ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi și, intrând în chilie, au încuiat ușa. Apropiindu-se ea de ușă, a început a bate și a-i striga de afară, plângând cu umilință. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plângând mult la ușa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, și, intrând la dânșii pe altă ușă, a zis către Pimen: “Ce să facem cu bătrâna aceasta care plânge și nu se duce de aici?”
Pimen, sculându-se și apropiindu-se de ușă, a zis: “Bătrâno, pentru ce plângi?” Ea, auzindu-i glasul și nevăzându-l, fiind ușa închisă, a zis: “Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sunt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu și v-am hrănit? Acum, fiind la bătrânețile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău și neputând să te văd, deci aș voi să vă văd, mai înainte de a mă sfârși”. Pimen i-a zis: “Aici voiești să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: “O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: “Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că așa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: “Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurându-se și voind ca mai bine să-i vadă în viața ce va să fie, decât în această viață vremelnică.
Fericitul Pimen, petrecându-și zilele și anii în pustniceștile nevoințe și stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele monahicești cele bune și se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora și îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunându-l duhului în slujbă, s-a suit la vârful nepătimirii și a fost mare între părinții pustnici, ca cel desăvârșit în fapte bune.
Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei țări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dânsul un vestitor, rugându-l să nu-l oprească de a veni la dânsul. Starețul s-a mâhnit foarte mult, și se gândea în sine și zicea: “Dacă aceștia vor începe a veni la mine și a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine și mulți oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniștea și mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am câștigat din tinerețe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mândriei”.
Gândind el în sine așa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei țări, și l-a rugat prin același vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpânitor s-a mâhnit de un răspuns că acesta și a zis: “Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întâmplare, să vadă pe sfântul stareț, a aflat un meșteșug ca acesta. A prins pe fiul surorii starețului și l-a închis în temniță, ca și cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că starețul va mijloci către dânsul pentru nepotul său, și așa îl va vedea. El a zis către slugile sale: “Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tânăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greșit, pentru că greșeala lui este mare”.
Auzind aceasta maică tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său și, ajungând la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în ușă și să-l roage cu multă tânguire ca să se ducă la stăpânitorul acelei țări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfântul stareț nu i-a deschis ușa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătând mult cu rugăminte și cu lacrimi și văzându-se neauzită, a început a defăima și a-l ocărî, zicându-i: “Nemilostivule, neîndurătorule, împietritule, nedumnezeiescule și răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tânguirea mea cea cu atâtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Starețul a trimis pe un ucenic să-i zică: “Du-te de aici, că Pimen nu are copii și nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tânguindu-se și defăimând pe fratele său.
Stăpânitorul acelei țări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: “Spuneți starețului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, și voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulți au sfătuit pe sfânt să scrie acelui stăpânitor. Deci, starețul a scris astfel: “Poruncească stăpânirea ta să cerceteze bine pricina tânărului cel greșit, și de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veșnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greșit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei țări, citind scrisoarea starețului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătățită și de socoteală acelui bărbat; și, cunoscându-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tânărul acela.
Au venit odată niște eretici la Avva Pimen și au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoți are hirotonia. Iar bătrânul, tăcând, l-a chemat pe ucenicul său și i-a zis: “Pune masa și fă-i să mănânce și-i trimite cu pace”.
Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deșartă și de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulți ani. Apoi, sălășluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa până la bătrânețe, prin osteneli pustnicești plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulți monahi.
Deci cuviosul, învățând pe ucenici despre smerita cugetare, după cum și singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareț oarecare – poate chiar despre el însuși -, zicând: “Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniștit aproape de Constantinopol, având și o chiliuță mică. S-a întâmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, care, înștiințându-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toți care erau cu dânsul și, schimbându-se ca unul din ostașii săi cei simpli, s-a dus la chilia starețului și a bătut la ușă.
Monahul, deschizându-i ușa, nu l-a cunoscut că este împărat, și l-a primit ca pe un ostaș simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: “Părinte, cum petrec părinții care sunt în Egipt?” Monahul a zis: “Toți se roagă pentru mântuirea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia starețului, nu a văzut nimic, decât numai o coșniță spânzurată la perete și într-însa puțină pâine uscată și a zis către stareț: “Părinte, dă-mi binecuvântare ca să gust puțin”. Atunci starețul sârguindu-se îndată, a turnat apă și sare în blidișor, apoi, punând niște bucăți de pâine uscată, au mâncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.
După aceasta, împăratul i-a zis lui: “Oare știi cine sunt eu?” Atunci i-a grăit lui: “Eu sunt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, starețul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dânsul: “Fericiți sunteți voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, având viață fără de gâlceavă, vă îngrijiți numai de mântuirea sufletelor voastre, cum să câștigați viața cea veșnică și cereștile bunătăți. Cu adevărat îți spun ție, că eu în împărăție m-am născut și acum sunt împărat, dar niciodată n-am mâncat pâine cu așa dulceață, și nici nu am băut apă, precum am mâncat și am băut astăzi!”
Starețul i-a zis lui: “De vreme ce noi, monahii, toate mîncărurile noastre le facem cu rugăciune și cu binecuvântare, de aceea, chiar proaste de sunt ele, se prefac totuși în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mâncărurilor făcându-se fără rugăciune, cu multă gâlceava și cu vorbe deșarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvântare”. Apoi împăratul, sărutând pe stareț, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar starețul, temându-se de înălțarea cea pierzătoare și de mândrie, că nu cumva pentru cinstea omenească să-și piardă smerenia sa și să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit și s-a dus iarăși în Egipt.
Sfântul Pimen, spunând ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povățuia la smerenie și la abaterea de la cele deșarte, de la laude și de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăța încă pe ei și celelalte fapte bune. Deci, învățătura lui era lucrătoare și putea pe toți să-i povățuiască spre mântuire. Că, precum viața lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea și cuvântul lui era la toți de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci și cei ce îmbătrâniseră în călugărie; și, întrebându-l despre folos, primeau de la dânsul răspunsuri înțelepțite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărțile părinților, dintre care unele se povestesc și aici.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: “A ședea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca o dată în zi, a tăcea și a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, așa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericești și de cele ascunse. iar de se va întâmpla în vreo vreme a ședea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârșești pravila, iar sfârșitul acestora, tovărășie bună câștiga și te depărtează de cea rea; căci omul care își păzește rânduiala sa, nu se tulbură”.
Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicând: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greșeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrânul: “De faci fratelui celui bun puțin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obște, anume Timotei, și auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunându-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obște.
Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, până ce s-a primejduit. Și plângea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicând: “Am greșit, Doamne, iartă-mă!” Și i-a venit lui glas, zicând: “Timotei, să nu socotești că această ispită ți-am făcut ție pentru altceva, decât numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.
Apoi fratele l-a întrebat: “Dar dacă voi vedea greșeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greșelile fratelui și Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; și oricând o arătăm pe a fratelui și Dumnezeu o arată pe a noastră”.
Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părțile Diolchiei. Și venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupându-se și plângând cu amar. Și stând, luă aminte la dânsa și pășind puțin mai înainte, s-au întâlnit cu unul și l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicând: “Ce are femeia aceasta, căci cu amar plânge?” Și i-a zis lui: “A murit bărbatul ei și fiul și fratele”. Și răspunzând Avva Pimen a zis către Avva Anuv: “Îți zic ție, că omul de nu va omorî toate voile trupului și nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viața lui și mintea la plâns este”.
Întâmplatu-s-au unii din părinți de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era și Avva Pimen. Și când mâncau ei, s-a pus înaintea lor carne și au mâncat toți, afară de Avva Pimen. Și se mirau bătrânii că nu mânca, știind ei dreaptă lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: “Tu ești Pimen și așa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrânul: “Iertați-mă, părinților, voi ați mâncat carne și nimeni nu s-a smintit; iar eu de aș fi mâncat, fiindcă mulți frați vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicând: “Pimen a mâncat carne și noi să nu mâncăm?”” Și s-au minunat de socoteală lui cea dreaptă.
Un frate a zis către părintele Pimen: “Părinte, mă tulbur și voiesc să mă duc de aici”. Starețul a zis: “Pentru ce pricină voiești să te duci?” Fratele a zis: “Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care viețuiește aici și mă smintesc”. Starețul a zis: “Nu sunt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: “Cu adevărat, părinte, sunt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Starețul a răspuns: “Nu este credincios cel ce ți-a spus ție, că de ți-ar fi fost credincios, nu ți-ar fi spus ție unele ca acestea, iar tu singur, nevăzând, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut până ce singur S-a pogorât ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei și Gomorei și greșelile lor s-au înmulțit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor”. Fratele a zis: “Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greșind”.
Acestea auzindu-le starețul, a căutat spre pământ și a luat de jos un pai mic și a zis fratelui: “Ce este acesta?” Fratele a zis: “Acesta este un pai”. Atunci starețul, căutând spre înălțimea casei și arătând spre bârna pe care era rezemat acoperișul, a zis: “Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: “Aceasta este bârna”. Și a zis starețul către frate: “Pune întru inima ta, că păcatele tale sunt ca bârna aceea, iar greșeala fratelui de care grăiești este ca paiul acesta, și nu vei mai avea tulburare”.
Aceste cuvinte ale Sfântului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întâmplase atunci și dânsul acolo, s-a minunat și a zis către dânsul: “Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca niște pietre de mult preț sunt cuvintele tale, pline de har și de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăși: “Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturisești; iar eu grăiesc vouă: chiar și cu ochii de veți vedea, să nu credeți îndată”. Apoi a spus o întâmplare ca aceasta:
“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcând păcat cu o femeie și se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci, ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicându-le: “Lăsați-vă de acum! Până când greșiți?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, că nu îndată să credeți, chiar și cu ochii de ați vedea”.
Au întrebat unii din părinți pe Avva Pimen, zicând: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voiești să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrânul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuință să trec pe acolo și-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă dânsul și nu-l mustru”.
Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greșește și nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aș zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvântul Tău”.
Au venit unii din bătrâni la Avva Pimen și i-au zis: “De vom vedea pe frați că dormitează în biserică, voiești să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei și-l odihnesc”.
A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrânul: “Și cei ce țin în mina sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluiește pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi milă Sa”.
Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrânul: “Să plângem înaintea bunătății lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi milă Sa!”
Zis-a Avva Pimen: “Mulți din părinții noștri s-au făcut viteji la nevoință, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul câte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.
Zis-a iarăși: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.
Zis-a iarăși: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.
Zis-a iarăși: “Voia, odihna și obișnuința acestora surpă pe om”.
Zis-a iarăși: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.
Zis-a iarăși: “Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplătește răul cu rău, nu este călugăr mânios”.
Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Părinte, am făcut un păcat greu și voiesc ca trei ani să petrec în pocăință”. Starețul a răspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci poruncește ca să mă pocăiesc un an”. Starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalți frați au zis: “Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăință?” Iar starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Și a adăugat: “Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima și de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primește Dumnezeu pocăința lui! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor”.
Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicând: “Cum se cuvine să petreacă omul?” Starețul a răspuns: “Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decât numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecând”. Sfântul a arătat cu aceste cuvinte, că așa se cade omului să viețuiască, adică toată viața lui să nu fie altceva decât numai slujire către Domnul Dumnezeu.
Altul l-a întrebat: “Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugurile vrăjmașilor?” Părintele a răspuns: “Când căldarea are foc dedesubt și arde, nu îndrăznesc muștele sau alte viețuitoare să se atingă de dânsa; iar când se răcește, atunci și muștele șed pe dânsa, și târâtoarele cad înăuntru. Așa și monahul care se silește cu osârdie la lucrurile cele duhovnicești, vrăjmașul nu îndrăznește a se apropia și a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul se apropie cu înlesnire de ei și-i supără precum voiește”.
Au întrebat oarecare părinți pe Avva Pimen: “Cine este cel ce zice: Părtaș sunt eu tuturor ce se tem de Tine?” Și a zis bătrânul: “Duhul Sfânt este care zice”.
Zis-a Avva Pimen: “De vei vedea câteva lucruri și vei auzi cuvinte, să nu le povestești aproapelui tău, căci este surpare de război”.
Un frate a venit la Avva Pimen și i-a zis lui: “Semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrânul: “bine faci!” Și s-a dus cu osârdie și a sporit milostenia. Și a auzit Avva Anuv cuvântul și i-a zis lui Avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu, așa grăind fratelui?” Și a tăcut bătrânul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele și i-a zis lui, auzind și Avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Și a zis lui fratele: “Am zis că semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. Și a zis Avva Pimen: “Am gândit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu ești cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mâhnit, zicând: “Alt lucru nu știu, decât acesta și nu pot ca să nu semăn țărâna mea”.
Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicând: “Iartă-mă!” Și a zis Avva Pimen: “Și eu de la început știam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit și m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mâhnit și tot la fel face”.
Altul l-a întrebat despre gândurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dânsele. Sfântul a grăit: “Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stânga și un vas cu apă în dreapta, și, de se arde de foc, ia apă din vas și-l stinge. Focul închipuie gândurile cele rele pe care vrăjmașul le aruncă în inima omului, ca niște scântei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.
Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gândurile cele rele care ies din inimă și despre poftele cele deșarte. Starețul i-a răspuns din Sfânta Scriptură: “Oare se preamărește securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalță fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea și tu să nu le întinzi gândurilor celor rele spre ajutor mâinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele și rămân nelucrătoare”.
Un frate a mers la Avva Pimen și șezând câțiva împreună, au lăudat un frate, că este urâtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: “Și ce este uriciunea de rele?” Și s-a uimit fratele și nu a găsit ce să răspundă și, sculându-se, a cerut iertare de la bătrânul, zicând: “Spune-mi, ce este uriciunea de rele?” A zis bătrânul: “Uriciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale și pe aproapele său să-l îndrepte”.
A zis iarăși: “Omul care învață, dar nu face cele ce învață, este asemenea cu fântâna; că pe mulți îi adapă și-i spală, iar pe sine nu se poate curăți, ci de toată întinăciunea este plină și toată necurățenia într-însa se află”.
Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicând: “Cum se cade să postești?” Starețul a răspuns: “Eu voiesc ca din toate să mănânc puțin și să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: “Când erai mai tânăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Și a zis bătrânul: “Am postit cu adevărat și trei și patru zile și o săptămână; dar, cercetând toate acestea, părinții cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mâncăm câte puțin; și ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai ușoară și mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalțe”.
Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Și le-a zis lor: “Vinul nu este al călugărilor”.
Un egumen de la o mănăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Cum pot să câștig umilință?” Starețul a răspuns: “Cum se poate să fie umilință în inima aceea în care sunt puținele de brânză, vase de unt și multe alte griji pentru cele dinafară”.
Apoi l-a întrebat pe avva pentru trândăvie. Și i-a zis lui bătrânul: “Trândăvia stă peste tot începutul și nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaște omul că aceasta este, se odihnește”.
Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său?” Și a zis: “Orice nedreptate îți va face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Chiar de îți va scoate ochiul tău cel drept și îți va tăia mâna ta cea dreaptă și te vei mânia pe el, în zadar te mânii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”.
Altul a întrebat pe stareț: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Starețul a răspuns: “Cel ce grăiește pentru Dumnezeu, face bine; și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: “Scris este: Fărădelegea mea voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu”. “Deci ce voi face?” Și i-a răspuns bătrânul: “Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Și i-a zis lui fratele: “De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrânul: “Să intrăm dar în chilia noastră și Domnul ne va ajuta nouă în toate”.
Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înțelegere numai la diferite întrebări, ci și afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: “Când omul voiește să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuință, ca s-o poată alcătui. Așa și noi, să luăm din toate bunătățile câte puțină parte și să zidim în noi casa cea sufletească”.
A zis iar: “Aceste trei capete sunt de trebuință omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori și să facă bine aproapelui”.
A zis iar: “Neagoniseala, răbdarea și dreapta socoteală, aceste trei însușiri sunt trebuincioase vieții monahicești; că scris este: “De vor fi cei trei bărbați, Noe, Daniil și Iov, aceștia se vor mântui”. Noe este chipul necîștigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însușiri în monah, Dumnezeu, Care îl mântuiește, petrece într-însul”.
A mai zis iar: “Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: “Care sunt aceste lucruri?” Starețul a răspuns: “Odihna cea trupească și slava cea deșartă”.
A zis iar: “În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vândă și să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase și să primească viața aspră și calea strâmtă”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Ce voi face, că sunt luptat de curvie și mă înfierbânt la mânie?” Zis-a bătrânul: “Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem și pe urs îl sugru-măm; adică, minia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strâmtoram”. Apoi a adăugat lui: “David când s-a luptat cu leul, apucându-l de grumaji, îndată l-a ucis. Și noi când vom înfrâna gâtul și pântecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul și pe leul, care este trupul nostru”.
Și a zis iar: “De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Așa și între noi, dacă nu va intra îmbuibarea și odihna pântecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, și mintea noastră, care se împotrivește păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmașului”.
A zis iarăși: “Precum albinele se gonesc cu fum și se ia dulceața ostenelilor lor, așa și odihna trupului se gonește din suflet cu frica Domnului și se ia de la trup tot lucrul cel bun”.
În sfârșit, a zis iar: “Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot așa se cade și sufletului să fie gata asupra diavolului desfrânării”.
Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că postește câte șase zile, iar în a șaptea gustă puțină hrană și avea minie asupra fratelui, i-a zis: “Ai învățat a posti câte șapte zile, iar de mânie nu ai învățat a te înfrâna în nici o zi!”
Un preot de la o mănăstire, auzind despre niște frați că intră deseori în cetate, se spală în baie și nu se îngrijesc de mântuirea lor, s-a mâniat pe ei și, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dânșii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen și i-a spus ce a făcut acelor frați. Starețul i-a grăit: “Oare nu ai și tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dânsul desăvârșit?” Iar preotul a zis: “Mă împărtășesc de omul cel vechi”. Iar bătrânul i-a zis: “Iată că și tu ești ca și frații; că deși puțin te împărtășești din vechime, însă ești supus păcatului”. Auzind cuvântul acesta de la stareț, s-a umilit și, ducându-se, a chemat pe frații cei mâhniți și s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.
Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen și, văzându-l că își turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dânsul, i-a zis: “Cum s-au obișnuit unii a-și obosi trupurile cu asprime!” Starețul i-a răspuns: “Noi nu ne-am învățat a fi ucigași de trupuri, ci de patimi”.
Apoi a zis iar: “Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osândește pe alții. Unul ca acela neîncetat grăiește! Și este altul care de dimineață până seara grăiește cu limba și totuși păzește tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăiește și nu osândește pe aproapele”.
Un frate a venit la Părintele Pimen și i-a zis: “Avvo, multe gânduri îmi vin și mă primejduiesc din pricina lor”. Și l-a scos pe el bătrânul afară și i-a zis: “Întinde brațele și oprește vântul!” Iar el a zis: “Nu pot să fac aceasta”. Și i-a zis bătrânul: “Dacă asta nu poți s-o faci, nici gândurile nu le poți opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.
Părintele Iosif spunea, zicând: “Noi șezând odată la părintele Pimen, era între noi un frate tânăr cu numele Agaton, către care starețul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicându-i: “Părinte Agatoane!” Noi i-am zis starețului: “Fratele este tânăr, pentru ce îl numești părinte?” Starețul a răspuns: “Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: “Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărit fiind să nu se mânie, preamărit fiind să nu se înalțe”.
Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potrivește cuvântul cel scris: Să nu vă grijiți pentru ziua de mâine?” I-a răspuns lui bătrânul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită și se împuținează. Să nu se îngrijească, zicând: “Câtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vârtos să socotească zicând în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei”.
Un frate i-a zis lui Avva Pimen: “De voi da fratelui meu puțină pâine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicând că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrânul: “Deși pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuința fratelui”. Și i-a spus și această pildă: “Doi oameni erau plugari și locuiau într-o cetate. Și unul dintr-înșii semănând, a făcut puține necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcându-se foamete, care din amândoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: “Cel ce a făcut cele puține și necurate”. I-a zis lui bătrânul: “Așadar și noi să semănăm puține, chiar și necurate, să nu murim de foame!”
Și iarăși: “Răutatea niciodată nu gonește răutatea; dar de-ți va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum și la altele, Cuviosul Pimen singur învăța cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareț cinstit de toți.
Părintele Pimen mergând în Egipt, mulți au părăsit pe acel stareț și au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareț a început a se mânia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui și a vorbi rele de dânsul.
Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mâhnit și a zis către frații săi: “Ce să facem, căci acești oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe starețul cel atât de sfânt și de cuvios și venind la noi, care nu suntem nimic? Cum vom tămădui mânia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puține bucate și să căutăm puțin vin, să ne ducem la starețul și să mâncăm cu dânsul, doar așa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcând bucățele și câștigând voie, au mers la acel stareț și au bătut în ușa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: “Cine sunteți?” Ei au zis: “Spune părintelui tău că Pimen cu frații săi au venit să se binecuvânteze de la dânsul”. Ucenicul, mergând, a spus starețului, iar el, auzind, a zis: “Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Când ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: “Nu ne vom duce de aici până ce nu ne vom învrednici a ne închina starețului”. Și stăteau în arșița soarelui lângă ușa chiliei.
Starețul, văzând smerenia și răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit și le-a deschis ușa și i-a primit cu sărutare; deci, șezând, au vorbit cu dragoste și au mâncat din cele aduse. Apoi starețul acela a zis: “Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sunt adevărate, dar și însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, starețul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel știa Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmășuia contra lui și a fi prin aceea și altora pildă.
Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămână din Postul Mare și mărturisindu-și gândurile și dobândind odihnă, i-a zis: “Puțin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Și i-a zis lui bătrânul: “Pentru ce?” Zis-a fratele: “Am gândit, că nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: “Noi nu ne-am învățat a închide ușa cea de lemn, ci mai vârtos ușa limbii”.
Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alții uneori și cu tăcerea, ca și cu cuvântul. Odată, au venit pentru cercetare preoții acelui loc, la mănăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrând să le facă lor puțin ospăț după putere, a intrat la Cuviosul Pimen și i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mâhnit. După aceea i-au zis lui frații care se întâmplaseră la dânsul: “Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Starețul le-a răspuns: “Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sunt mort, iar mortul nu vorbește; deci, să nu mă socotiți pe mine că sunt cu voi”.
Aceasta a făcut-o starețul ca să nu fie chemat cu dânșii la masă, că și aceasta se povestea de dânsul: când era chemat de frați să mănânce împreună cu dânșii, mergea plângând, ca și cum nu voia, căci se păzea să-și sature pântecele și se temea a nu asculta pe frați, ca să nu-i mâhnească.
Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viața cea îmbunătățită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă și să se folosească de cuvintele lui. Starețul a primit pe acel monah cu cinste și, sărutându-se unul cu altul, au șezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu starețul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute și despre lucruri cerești. Iar părintele Pimen, întorcându-și fața, tăcea, nedând nici un răspuns celui ce vorbea.
Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfânta Scriptură și necăpătînd nici un răspuns de la stareț, fiindcă tăcea, a ieșit din chilie mâhnit și a zis către ucenicul starețului: “În zadar am suferit eu atâta osteneală în cale, căci pentru dânsul am venit aici, iar el nu voiește să vorbească nici un cuvânt cu mine!” Ucenicul, intrând la stareț, i-a zis: “Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbești cu dânsul?” Starețul a răspuns: “Acesta din cei de sus este și vorbește de cele cerești, iar eu sunt din cei de jos și știu a vorbi de cele pământești. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufletești și despre neputințele trupești, i-aș fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbește despre lucruri înalte, eu nu știu nimic de acelea”.
Ucenicul, ieșind la monahul acela, i-a zis: “Părinte, să știi că starețul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbește despre patimile sufletești, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareț și i-a zis: “Părinte, ce să fac, căci sunt stăpânit de patimi?” Atunci starețul privind spre dânsul cu fața luminoasă, i-a zis: “Acum bine ai venit! Deschide-ți gura ta pentru acestea și o voi umplea de bunătăți”. Deci, a vorbit cu dânsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele starețului cele insuflate de Dumnezeu, a mulțumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfânt că acela și a auzi vorbă lui. El s-a întors la locul său bucurându-se, ca cel ce a aflat dobânda multă și folos sufletesc.
A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicând: “Cum ne luptă pe noi dracii?” Și i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci și ei sunt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voiești să știi cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise și cu cei asemenea lui”.
Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen și l-a găsit pe el șezând, ca și cum era în uimire. Deci, așteptând multă vreme și văzându-l pe dânsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicându-i: “Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: “Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plângea lângă cruce. Deci și eu aș fi voit ca acolo să plâng totdeauna!”
Un cuvios mare între părinți ca acesta, care toată faptă bună a trecut-o cu viața și fiind de folos tuturor cu cuvântul, avea atâta smerenie în mintea sa, încât deseori el zicea cu suspin: “Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.
Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălțat în locul sfinților îngeri și în locașurile drepților și ale cuvioșilor; căci, după viața sa pământeasca plină de mulți ani, l-a sălășluit pe dânsul în cereștile acoperăminte, unde anii nu se împuținează și unde toți sfinții, stând înaintea scaunului slavei dumnezeiești, slăvesc totdeauna pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava și de la noi, păcătoșii, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi și cuvântul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvântul. Dar se știe că între cuvioșii părinți se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia și mai pe urmă cu anii. Cel dintâi a viețuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, precum este arătat în viața aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani și a viețuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numește Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului și ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărții care se numește Limonariu. Pentru aceasta este de trebuință ca și viața celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întâi pentru folos, iar al doilea pentru a ști deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.
Cel întru sfinți Osie Mărturisitorul, episcopul Codobei (cca. 256-358/9 d.Hr.) – cunoscut și ca Osiu, Osius sau Ossius – a fost un episcop roman al cetății Cordoba din Spania timp de mai bine de 60 de ani în secolul al IV-lea.
A fost unul din sfătuitorii bisericești ai împăratului Constantin cel Mare, precum și un mare apărător al Ortodoxiei în partea de apus a Imperiului Roman împotriva ereziilor donatiste și ariene, care au tulburat Biserica Creștină în secolul al IV-lea.
A fost consilier personal al împăratului Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.
Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii 256 şi 358/9.
A fost episcopul spaniol al Cordobei.
El este denumit “părinte între părinţi” şi “mărturisitor”, iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul creştin.
Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător împotriva ereziilor.
A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea scaunelor episcopale susţineau arianismul.
Când Sfântul Athanasie, artizanul luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi rămaşi în scaun.
Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117).
Era drept, capabil, educat şi un spirit foarte tare.
A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi ai Bisericii din Apus.
A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma.
A condamnat învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a preotului şi slujitorilor.
Donatismul era o erezie de factură pietistă care propovăduia separarea celor “drepţi” şi “puri” de corpul Bisericii.
Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei (†359) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui Maximian
Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în timp înainte de facerea lumii.
Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul căreia a fost creată lumea.
Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei.
A reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului.
A strâns episcopii şi a condamnat rătăcirea.
Această atitudine tranşantă a lui Osie se datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale.
În 295, când a fost ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din Apus a împăratului Maximian (303-305).
Această experienţă l-a încredinţat pe Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele.
În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească.
A militat pentru ca cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă.
La acest sinod s-a luat hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în Apus după mai multe secole.
A spulberat orice îndoieli pe care acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă.
În anul 324, împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva disputa ariană.
Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a condamnat arianismul.
Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni.
În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai importante scaune episcopale ale Răsăritului.
Cu inteligenţă şi abilitate Osie a reuşit să-l izoleze pe Arie.
Mai avea de făcut ultima mişcare.
Ierarhul Cordobei l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv problema.
Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod Ecumenic sau general al Bisericii.
El a scris cu mâna lui termenul “homoousios” în Crezul de la Niceea, termen care înseamnă “deofiinţă” şi care spulbera speranţele arienilor.
Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, adică egal în dumnezeire,
Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură.
Sfântul Osie a fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenicşi a făgăduit să nu le încalce niciodată.
Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie
După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ameninţa din nou Biserica.
Arienii urmăreau eliminarea persoanelor care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean.
Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox “homoousios”, despre care spuneau că este o inovaţie.
Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe unii episcopi ortodocşi.
Ei au înlocuit termenul “homoousios”, care însemna că Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de “homiousios” care însemna “de o fiinţă asemănătoare”, în sensul că Hristos a primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă.
În anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat învăţăturile şi hotărârile de la Niceea.
De asemenea, el l-a susţinut şi pe Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor.
Prestigiul de care se bucura tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l elimine pe Osiu.
Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie.
Osie a respins propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal.
Constanţiu i-a scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta prestigiul de părinte al Bisericii.
În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost condamnată de un sinod ecumenic.
În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba.
Osie a fost exilat în 355 la Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a agenţilor împăratului.
Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357.
Pentru a nu muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba.
Pe patul de moarte, Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou această erezie.
Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor.
Sfântul Osie este cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din Apus când Biserica era nedespărţită.
Sfinții mucenici Adrian și soția sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică)
Ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august.
Sf. Mc. Adrian și Natalia, soția sa (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Martiriul
Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311).
La începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Dioclețian însuși, Maximian, Galerius Maximianus și Constantin Chlorus – tatăl Sfântului Constantin cel Mare).
Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor în anii 303-304, edicte care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.
După ce a început această mare persecuție împotriva creștinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanțuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse) și i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credința lor.
Ei au răspuns că ei suferă pentru a câștiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui:
„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit; așa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9).
Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin și a spus oficialilor romani prezenți acolo să scrie și numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc.
Când soția sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalți martiri, s-a dus în fugă la temniță.
Ea era născută din părinți creștini, dar se temea să mărturisească cuiva credința sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se făcea creștinilor de către păgâni.
După ce a auzit că soțul ei a crezut în Hristos și că s-a alăturat sfinților mucenici, a avut și ea îndrăzneala să arate că este creștină.
Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat lanțurile cu care acesta era legat, după care, implorându-i pe ceilalți martiri să se roage lui Dumnezeu și pentru soțul ei, s-a întors acasă, așa cum îi ceruse Adrian.
Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar și s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final și a-și lua rămas bun de la ea.
Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos și astfel a fost eliberat – ea a refuzat să-i deschidă ușa, mustrându-l că a fost un laș.
Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea și-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian și însoțindu-l la tribunalul imperial.
Când Adrian a apărut în fața împăratului și a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu fața în jos și l-au bătut cu toiegele.
Apoi, întorcându-l cu fața în sus, l-au bătut și peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele.
Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar de 28 de ani.
I-au fost apoi retezate mâinile și picioarele, iar în final a fost decapitat.
Aceleași chinuri le-au suferit și ceilalți 23 sfinți mucenici care erau împreună cu el.
După ce sfinții mucenici și-au dat sfârșitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc.
Natalia a reușit totuși să ia una din mâinile soțului ei, ascunzând-o în sân.
Dar și alte moaște ale acestor sfinți mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare și grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creștin, numit Eusebie, a luat aceste moaște și punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului.
Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele cele mucenicești.
Unele clarificări istorice
În scrierea sa din Sinaxar despre Sfinții mucenici Adrian și Natalia, autorul (Sfântul Nicodim Aghioritul) s-a bazat pe un manuscris grecesc aflat în Mănăstirea Marea Lavră de la Muntele Athos.
El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.
Dar identificarea și cronologia prezintă unele dificultăți.
În primul rând, deși avuseseră loc hărțuiri și persecuții împotriva creștinilor și mai devreme, Marea Persecuție nu a început până în anul 303.
În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la Nicomidia, în Asia Mică – în acest caz, probabil că responsabil a fost împăratul (Cezarul) din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (Augustus) Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeași perioadă a Tetrarhiei.
În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de Cezar la acela de Augustus atunci când Dioclețian a abdicat în anul 305.
Este, totuși posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit Cezar în 293, apoi a căzut în dizgrație după eșecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Dioclețian i-a conferit din nou titlul de Cezar.
În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menționat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor.
Influența sa asupra lui cu Dioclețian se știe că a crescut, și este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creștini încă din 298.
Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea „Marii Persecuții”, așa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât și în 306.
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea:
Credința cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o și, urmând Stăpânului, te-ai îmbogățit cu darurile cele dumnezeiești. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Dumnezeieștile cuvinte ale femeii tale cea cugetătoare de Dumnezeu în inimă punându-le, Adriane, Mucenice al lui Hristos, la chinuri ai alergat, împreună cu soția ta cunună luând.
Din Acatistul Sfinților Adrian și Natalia:
Condacul 1
Aleșilor slujitori ai lui Dumnezeu și prealăudați mucenici ai lui Hristos, pentru iubirea Lui ați disprețuit deșertăciunea lumească, punându-vă viața ca o jertfă curată, dorind să primiți mai degrabă chinuri, decât să vă lepădați de Dumnezeul cel adevărat, cu dragoste vă lăudăm sfinților Adrian și Natalie. Deci, ca cei ce stați lângă Tronul cel de har al Domnului desfătându-vă, rugați-vă pentru cei ce cu credință și evlavie vă implorăm, și cu mulțumire vă cântăm așa: Bucurați-vă sfinților Adrian și Natalie, prelăudați și neînvinși mucenici ai lui Hristos.
Condacul al 13-lea
O, sfinților mucenici ai lui Hristos, Adrian și Natalie, fericiți soți și purtători de chinuri străluciți. Auziți-ne pe noi cei ce ne rugăm cu lacrimi, venind la biserică, rugați-L pe Stăpânul cel milostiv, Domnul nostru Iisus Hristos, să ne dăruiască noua tuturora pace în familie, sănătate trupească și sufletească, mântuirea sufletului, ca întotdeauna să-l cântăm Lui: Aliluia.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Adrian se zugrăvește sub chipul unui tânăr cu început de barbă.
Atât el, cât și Sf. Natalia, se zugrăvesc după chipul sfinților mucenici, purtând în mână o cruce.
Atunci când se zugrăvește mucenicia lor, Dionisie arată că Sf. Adrian se săvârșește tăindu-i-se mâinile și picioarele, iar Sf. Natalia se săvârșește după ce călăul îi taie picioarele
Viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, soția sa
Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția – foto preluat de pe doxologia.ro
Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgânul împărat Maximian, omorând pretutindeni mulți creștini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, și a intrat mai întâi în capiștea idolească, de s-a închinat necuraților zei. Apoi, căzând cu fața în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toți cetățenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute și să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoșată asupra acelora ce ar ascunde un creștin; iar acelora ce ar ști undeva un creștin ascuns și ar spune sau îl va prinde singur și-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri și cinste.
Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini și tată pe fii; pe de o parte, temându-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, așteptând plata. Pentru aceea, oarecare din păgâni, apropiindu-se de mai marii oștilor, au zis: „Iată, creștinii s-au ascuns în peșteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cântând și rugându-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostași, care, alergând degrabă și ajungând la acea peșteră, au prins pe toți creștinii câți au fost în ea, adică 23 de bărbați, și, legându-i cu lanțuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.
În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiștea idolească. Pe cale l-au întâmpinat ostașii, care duceau pe acei creștini legați, și i-au zis: „O, împărate, iată aceștia sunt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noștri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legați; deci i-a întrebat: „De unde sunteți?”. Iar ei au răspuns: „Suntem născuți aici, iar cu credința suntem creștini”. Zis-a împăratul către ei: „N-ați auzit oare ce fel de chinuri sunt pregătite acelora ce se numesc creștini?”. Răspunseră sfinții: „Am auzit și am râs de nebunia ta și chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredinței și cărora tu le ești începător”.
Mâniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloșilor, îndrăzniți a mă numi pe mine nebun și a râde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărâma trupurile voastre cu chinuri amare”. Și a zis către ostași: „Întindeți-i și bateți-i cu toiege, și atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute și să-i scoată din mâinile mele”. Astfel sfinții mucenici au fost bătuți de ostași.
Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinți cu vine de bou pe trupul gol. Bătându-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaș al lui Dumnezeu, mai pune încă alți trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cât vei înmulți numărul chinuitorilor și vei adăuga chinuri multe, cu atât vei înmulți cununile noastre”. Zis-a împăratul către dânșii: „O, ticăloșilor mai mult decât toți oamenii, eu voi lua capetele voastre și voi mai așteptați cununi! Lepădați-vă de credința voastră cea deșartă și nu vă pierdeți singuri prin nebunia voastră!”. Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuiești pe robii Săi fără vină, care nu ți-au făcut nici un rău!”.
Zis-a împăratul către slujitori: „Bateți-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luând pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dânșii, ci pe ei înșiși; deoarece, înnebunind, își sfărâmau fălcile cu aceleași pietre unul altuia. Sfinții au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ți-am greșit nimic, ne bați fără milă; și pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu și toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule și ocărâtorule de Dumnezeu! Nu poți să te saturi de chinurile cu care ne chinuiești de atâtea ceasuri, mâniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decât acestea te așteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că suntem îmbrăcați și noi cu același trup ca și tine, afară numai că trupul tău este blestemat și necurat, iar al nostru este curățit și sfințit prin Sfântul Botez”.
Chinuitorul Maximian, aprinzându-se cu mânie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca și ceilalți care privesc la voi să se învețe a nu se împotrivi stăpânilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgân, dacă tu urăști și chinuiești acei robi, care sunt potrivnici trupeștilor stăpâni, pentru ce pe noi ne silești ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voiești ca să luăm și noi aceleași chinuri care-ți sunt gătite ție?”.
Chinuitorul a întrebat: „Spuneți-mi ce chinuri îmi sunt pregătite mie?”. Sfinții au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor și îngerilor lui. Acelea sunt pregătite și vouă, care sunteți vase diavolești. Ele sunt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veșnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară și tartarul, unde este plângerea și scrâșnirea dinților, și alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinții au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul și inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dânsul. Asemenea și sângele nostru cel vărsat o să strige ca o trâmbiță către Stăpânul nostru, că pătimim acestea fără vină”.
Astfel grăind sfinții, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare și să-i arunce în temniță; iar numele și cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Când s-au dus sfinții în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curții, bărbat cinstit, anume Adrian, ținând de elineasca păgânătate și privind la răbdătoarea și vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei și le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiți toate acestea, spune-ți-mi adevărul: Ce fel de răsplătire așteptați de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari și minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiți de la Dânsul”. Răspunseră sfinții mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci așteptăm să luăm de la Stăpânul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari și preaslăvite”.
Zis-a Adrian: „Nu v-ați înștiințat de ele prin legea voastră, de la proroci și din cărțile celorlalți pe care-i aveți?”. Dar sfinții au răspuns: „Nici prorocii singuri n-au putut să înțeleagă desăvârșit acele bunătăți veșnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credință, prin fapte bune și prin cele ce au luat de la Duhul Sfânt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă și pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc și a zis către scriitorii, cei ce scriau numele mucenicilor: „Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin și, bucurându-mă, voi muri și eu cu dânșii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducându-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creștin și cere să i se scrie numele lui în numărul celor osândiți”.
Auzind împăratul de acestea, s-a mirat și s-a mâniat și îndată a chemat pe Adrian la dânsul, zicând: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei și tu să sfârșești rău?”. Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoștința cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ți iertare și să mărturisești înaintea tuturor că ai greșit, ca astfel să ștergi numele din numărul celor osândiți”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greșelile pe care le-am făcut petrecând în înșelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mâniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare și să-l arunce în temniță la ceilalți mucenici, hotărând ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalți.
Una din slugile lui Adrian, alergând degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpânei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpânul nostru l-au dus în temniță legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimântat și a plâns cu tânguire. Deci, rupându-și haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soțul meu este aruncat în temniță?”. Sluga a răspuns: „Adrian, stăpânul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numește Hristos, și, nesupunându-se să se lepede de El și să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca și numele lui să-l scrie între acei osândiți la moarte, pentru că voiește să moară cu ei”.
Natalia iarăși a întrebat pe slugă: „Știi bine pentru ce a chinuit pe acei bărbați?”. Răspuns-a slugă: „Ți-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos și că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul și a încetat a plânge. Deci, schimbându-și hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune și a alergat la temniță. Ea era născută din părinți credincioși și sfinți; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credința sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană și tiranie ce se făcea creștinilor de pagini. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos și că s-a numărat cu sfinții mucenici, atunci a luat și ea îndrăzneala să se arate că este creștină.
Fericită Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, ești fericit că ai aflat comoara pe care nu ți-au lăsat-o părinții tăi; pentru că așa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăție în tinerețile tale crezând în Hristos, bogăție pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrânețe în păgânătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viața veșnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuință. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care își adună aici multe bogății și câștigă averi, că atunci nu vor avea vreme să câștige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, când nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veșnică, din iad și din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-și vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulțimea bogăției vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare își va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primești de la Dânsul bunătățile făgăduite și pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dânsul cu îndrăzneală, netemându-te de răutățile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins și peste celelalte chinuri.
Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruțarea tinereților frumuseți, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogățiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pământesc, că toate acelea se învechesc și se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sunt veșnice, nici înapoi să nu cauți la cele vremelnice, care se par a fi bunătăți ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor și prietenilor tăi, să nu-ți fure credința cu sfaturile lor cele viclene. Urăște înșelăciunea lor și leapădă cele ce te sfătuiesc dânșii. Să nu voiești a asculta cuvintele lor cele înșelătoare, ci privește numai către sfinții mucenici care sunt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoșeze minia chinuitorului și să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sunt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veșnică”.
Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dânsa: „Sora mea, acum du-te acasă și mănâncă, iar când vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îți voi da de știre, ca să vii să vezi sfârșitul nostru”. Sculându-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toți cei 23 de sfinți legați și, căzând la dânșii, le săruta lanțurile, zicându-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriți pe această oaie a lui Hristos, sfătuiți-o să rabde până la sfârșit, spuneți-i răsplătirile care li s-au gătit celor care își aduc sângele lor spre jertfă lui Hristos Dumnezeu, precum și voi v-ați adus sângele vostru Aceluia și aveți că rod al pătimirii voastre mântuirea cea veșnică. Câștigați dar și sufletul acestuia cu sufletele voastre și să-i fiți părinți, în locul părinților lui trupești, care au fost pagini. Întăriți-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezând cu neîndoire, să-și săvârșească cu bine alergarea sa cea mucenicească”.
Natalia, zicând astfel, a căzut la picioarele sfinților și, sărutându-le legăturile, s-a întors iarăși la Adrian, care era în temnița cea mai dinăuntru și mai adâncă și a zis către dânsul: „Domnul meu, vezi să nu-ți cruți tinerețile și frumusețile trupului tău, că acest trup de pământ este mâncarea viermilor. Să nu te gândești la averile tale de aur și de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoșatei judecăți, nici poate acolo cineva cu daruri să-și răscumpere sufletul din pierzarea cea veșnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinților, ca pe niște daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.
Trecând câteva zile, Adrian a auzit că împăratul voiește să-l scoată la judecată și la chinuire împreună cu ceilalți legați și a zis către sfinții mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvântarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră și sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinții l-au binecuvântat și s-au chezășuit pentru dânsul. Deci, dând el daruri străjerilor temniței, a ieșit. Pe când era pe cale, l-a văzut unul din cetățeni. Acela îndată a alergat înainte și i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături și vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut și a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinții mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergând, i-a zis: „Doamnă, știi că domnul nostru este liber și vine acasă?”. Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos și a scăpat de la mucenicie, s-a mâhnit foarte și a plâns cu amar.
Văzând pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mâini și a alergat de a închis ușile înaintea lui și strigă, zicând: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai mințit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule și mai ticălos decât toți oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvârșești? Cine te-a despărțit de sfinți? Cine te-a amăgit ca să te desparți de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieșit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici și ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgețile asupra ta și ești rănit? Mă miram, gândind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu și din cetate păgâneasca să fie cineva bun! Mă miram că cineva din seminția de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sângele cel nevinovat, va fi tămâie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoțit cu acest păgân? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea și s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puțină vreme mi-a fost lauda între femei și de acum întotdeauna mă voi rușina între dânsele”.
Deci, fericitul Adrian, stând în urmă, se bucură cu duhul, auzind cuvintele ei și, întărindu-se spre nevoință, mai cu căldură dorea să-și împlinească făgăduința sa cea spre Hristos. El se miră de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoțit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de când se căsătorise. Văzând mâhnirea ei cea mare, a început a bate în ușă, grăind către dânsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi ușa, că n-am fugit de la chinuire precum socotești tu, să nu-mi fie mie această! Eu am venit, precum ți-am făgăduit, ca să te iau și pe tine să vezi sfârșitul nostru”. Dar ea, necrezând cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgește călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”.
Astfel, nevrând ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plânge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezășuit sfinții mucenici și de nu mă voi afla la vremea hotărâtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lângă ale lor chinuri, vor lua și pe ale mele, chinuindu-se și pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morți?”. Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie ușa și au căzut unul în brațele altuia. Apoi Adrian a zis către dânsa: „Fericită ești între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ți mântuiești bărbatul tău. Cu adevărat tu singură ești pe pământ iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că ești părtașă cu mucenicii, măcar că nu pătimești chinuri”. Apoi, luând-o pe ea, s-a dus.
Mergând pe cale, el a zis către dânsa: „Cum vom rândui averea noastră?”. Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pământești, domnul meu, ca să nu ți se întoarcă mintea ta spre dânsele. Singur ia aminte de tine și te îngrijește, ca să-ți săvârșești nevoința la care ești chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumești, stricăcioase și vătămătoare de suflet și sârguiește-te să vezi și să câștigi veșnicile bunătăți, cele pregătite de Dumnezeu ție și sfinților acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele sfinților mucenici și, sărutând legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încât și viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăți din greutatea lanțurilor cu care erau legați; deci s-a plecat la dânșii și le-a șters puroaiele rănilor.
Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pânze curate și basmale de mult preț, că bogăția lor era mare, deoarece amândoi se născuseră din părinți bogați și slăviți. Aducând acelea, cu mâinile sale lega rănile lor, și pe cât putea făcea ușurare durerilor sfinților, slujindu-le în temniță șapte zile; pentru că atâta vreme mai era până când i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor și împăratul Maximian șezând la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legați. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniță și au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzându-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, și neputând să meargă, i-au târât cu un lanț pe toți cei 23, ca pe niște trupuri dobitocești; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legându-i mâinile la spate.
Apropiindu-se ei de divan, au înștiințat pe împărat că i-au adus pe cei legați, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toți împreună, ca să-și vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiți acum spre chin, să fie aduși goi, numai părțile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiți mai înainte, nu mai pot fi aduși acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou și sănătos cu trupul și poate suferi toate chinurile, iar celorlalți le-au putrezit trupurile și oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăși a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca și cum ar fi greșit puțin, ci să li se mai lase puțină vreme până ce se vor însănătoși, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăși chinuri pentru fărădelegile lor”.
Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părțile de jos să-i fie acoperite. Când slujitorii l-au dezbrăcat și încă și uneltele de chin i le-a dat în mâinile lui, sfinții mucenici au zis: „Fericit ești, Adriane, că te-ai învrednicit a-ți duce crucea ta și a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoșezi și să te întorci înapoi, că-ți vei pierde răsplata ta. Păzește-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele așteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală și rușinează pe chinuitor. Să știi că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava care are să se arate întru noi și pe care așteptăm să o câștigăm cu darul Domnului”.
Asemenea și fericită Natalia a zis către dânsul: „Domnul meu, să-ți adâncești mintea către Dumnezeu și de nimic să nu se înfricoșeze inima ta. Osteneală este puțină, iar odihna este fără de sfârșit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veșnică. Puțin vei suferi durerile și degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pământescului împărat, te-ai luptat pentru puțină leafă și nu ți-ai cruțat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăție ți se cade să suferi toate chinurile și să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărățești”.
Deci, Adrian fiind dus înaintea păgânului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dânsul și a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta și voiești ca rău să te lipsești de viața aceasta?”. Adrian a răspuns: „Ți-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înțelepțit și sunt gata ca în viața aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă și nu te închini zeilor, precum eu și toți cei cu mine ne închinăm lor și le aducem jertfe?”. Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce și pe alții îi aduci în aceeași rătăcire?”. Dar nu numai pe ține singur te duci la pierzare, ci și pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeași pierzare îl tragi, sfătuindu-l și silindu-l să se închine zeilor celor ciopliți și fără de suflet și părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul și pământul”. Împăratul a zis: „Oare ți se pare că zeii noștri sunt mici, când ei sunt mari?”. Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sunt nimic”.
Atunci chinuitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Când a auzit fericită Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinților mucenici, zicând: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinții îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceți-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sunt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sunt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu și adevărat?”. Împăratul a zis: „Niște cuvinte ca acestea ai învățat de la cei amăgitori?”. Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numești amăgitori pe povățuitorii spre mântuire și pe conducătorii spre viața veșnică? Voi mai ales sunteți amăgitori, fiindcă amăgiți pe oameni spre pierzare”. Maximian, mâniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cât mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atât îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.
Fericită Natalia spunea sfinților mucenici toate cuvintele câte le zicea împăratul și câte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruță-ți tinerețile tale și mărturisește pe zei. Pentru ce voiești a muri de bunăvoie așa, în deșert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzându-te că te chinuiești și-ți pierzi frumusețile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruți pe mine, ca să pier cu totul?”. Muncitorul a zis: „Mărturisește pe zei ca să te miluiască pe tine și iarăși te vei rândui în cinstea ta cea dintâi. Nu ți se cade ție să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu ești de neam bun, fiu de părinți cinstiți; deși ești tânăr, ești vrednic de mare cinste. Dar cei legați sunt de neam prost, nebuni și necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te știu pe tine că-mi știi neamul și patria, dar, de ai fi știut neamul acelor sfinți și patria lor cea bogată, pe care ei o așteaptă, tu mai întâi ai cădea la picioarele lor și i-ai ruga să se roage pentru tine, și cu mâinile tale ai sfărâma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuțindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostași puternici, să-l bată pe mucenic peste pântece. Deci, sfântul a fost bătut până ce i s-a deschis pântecele și au început a-i ieși măruntaiele. Muncitorul, văzând acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.
Fericitul era tânăr cu vârsta, având numai douăzeci și opt de ani. Împăratul a zis către dânsul: „Vezi cum te cruț pe tine? Deci, măcar cu cuvântul cheamă pe zei, că îndată îți vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ți tămăduiesc rănile și astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deși îmi făgăduiești mie îngrijire de doctori și cinste în palatul tău, și îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc că singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea și ce facere de bine îmi făgăduiesc. Când voi auzi din gura lor cuvântul, atunci le voi aduce lor jertfă și mă voi închina precum voiești”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.
Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muți și fără suflet?”. Împăratul, mâniindu-se și iuțindu-se, a poruncit să lege iarăși pe mucenic cu ceilalți legați și să-l ducă în temniță, hotărând ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostașii luând pe sfinții mucenici, pe unii i-au târât, pe alții i-au dus în căruțe, fiind foarte slabi de durerile trupești și neputând să meargă. Astfel a fost dus Sfântul Adrian în temniță, care a primit iarăși pe legații lui Hristos.
Fericită Natalia, întărind pe Adrian și punând mâna sa pe grumajii lui, îl mângâia și îi zicea: „Fericit ești, domnul meu, că te-ai învrednicit părții sfinților mucenici. Fericit ești, lumina ochilor mei, că pătimești pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui și să fii părtaș aceleia; că cel ce se împărtășește patimilor Lui, va fi părtaș și slavei Aceluia”. Natalia, zicându-i aceasta, îi ștergea sângele și își ungea cu el trupul său, iar sfinții mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian și, apropiindu-se, îl sărutau, zicându-i: „Pace ție, frate!”. Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcând aruncați, aceia, târându-se pe pământ, se apropiau de dânsul ca să-l mângâie și toți ziceau către el: „Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu”. Sfântul Adrian a răspuns: „Bucurați-vă și voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugați-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, că vrăjmașul diavol să nu poată nimic și să nu se scoale împotriva mea”.
Sfinții i-au zis: „Nădăjduiește spre Domnul, că nu te va birui pe ține satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deși noi la început ne temeam pentru tine, gândind la neputința cea omenească din tine; dar acum ai covârșit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine și credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmașul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruiește pe vrăjmaș”. Cu Sfânta Natalia erau și alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinților, tămăduindu-le rănile și legându-le cu feșe. Ele își împărțeau între ele pe sfinții mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.
Păgânul împărat, înștiințându-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniță, că fac slujbă celor legați și pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniță la cei legați. De aceea, Sfânta Natalia, văzând că nu este cu putință femeilor să meargă la mucenici, și-a tuns părul capului și s-a îmbrăcat în haine bărbătești. După săvârșirea slujbei, șezând la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ție, adu-ți aminte de însoțirea noastră, de această zăbovire a mea de față în pătimirea ta, și de dorința ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia și pe mine; și, precum am fost în această viață plină de primejdii și de păcate, tot așa să petrecem nedespărțiți în viața cea fericită. Mă rog ție, domnul meu, când vei sta înaintea lui Hristos, mai întâi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că știu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îți va da ție, că iubește rugăciunea ta și este primită cererea ta. Știi păgânătatea acestor cetățeni și împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem că nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat și închinător de idoli; și astfel patul tău se va întina și se va necinsti sfânta noastră însoțire. Mă rog, păzește pe soția ta, precum învață apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înțelepciuni, ca să mă sfârșesc cu tine”.
Astfel grăind ea, s-a sculat și iarăși a slujit sfinților, hrănindu-i, adăpându-i și curățind rănile lor, le lega. Înștiințându-se și celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujește sfinților în chip bărbătesc, au făcut și ele asemenea, adică s-au tuns și s-au îmbrăcat bărbătește și, intrând în temniță, slujeau sfinților că și mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgânului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înștiințat de aceasta, că legații au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile și sunt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniță la dânșii o nicovală și un ciocan de fier, cu care să le sfărâme fluierele și mâinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obște a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducând ucigașii slujitori ai muncitorilor, nicovala și ciocanul în temniță și văzându-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întâmpinat, rugându-i să înceapă de la Adrian, de teamă că nu cumva să se înfricoșeze bărbatul ei, văzând o chinuire așa de cumplită și sfârșitul celorlalți mucenici.
Ucigașii au ascultat-o și s-au apropiat mai întâi de Adrian, iar ea, ridicând picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărâmat fluierele picioarelor. Atunci fericită, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ție, domnul meu și robul lui Hristos, întinde mâna cât mai ești încă în viață, ca s-o sfărâme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalți mucenici, căci ei au pătimit mai mult decât tine”. Sfântul Adrian, întinzând mâna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigașul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfântul Adrian îndată din acea mare durere și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel omorând ucigașii pe Sfântul Adrian, au mers cu nicovala și ciocanul la ceilalți mucenici, iar ei singuri își întindeau picioarele și mâinile pe nicovală, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!”. Astfel, suferind sfărâmarea mădularelor, și-au dat sufletele în mâinile Domnului.
După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile mucenicilor să le dea focului, zicând că nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfânta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mina bărbatului ei, ascunzând-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzând cuptorul, scoteau trupurile sfinților din temniță și le duceau la cuptor, iar Sfânta Natalia și celelalte cinstite și binecuvântate femei, sângele cel ce pică din trupurile mucenicești îl luau în hainele lor cele de mult preț, ungându-și trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sângele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur și argint. Aruncând trupurile mu-cenicești în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniți-ne și pe noi întru odihna voastră”. Sfânta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrând să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încât toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoșate și s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea și cuptorul s-a stins, umplându-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar paginii slujitori, văzând frica aceea, au fugit. Alții, căzând cu fața în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.
Credincioșii bărbați ce se întâmplaseră să fie acolo cu Sfânta Natalia și cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinților mucenici întregi și nevătămate, încât nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios și cu femeia sa, căzând, au început a ruga pe Natalia și pe ceilalți, zicând: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetății; deci, nemaiputând suferi păgânătatea și vărsările de sânge pe care păgânul împărat le face în cetate, voim acum că, lăsându-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Dați-ne nouă trupurile sfinților mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici și, acolo petrecând, le vom păzi până ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăși aici – de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toți. Dacă vor rămâne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, și vă veți face vânzători de trupurile sfinților, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraților care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, având vintul spre înotare cu bună sporire.
Sfânta Natalia a rămas în casa sa, având mina iubitului ei bărbat, Sfântul Adrian, pe care, ungând-o cu mir și învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătâiul patului său, neștiind nimeni din casă. După câteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată și frumoasă la față ca o fată tânără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-și ia în însoțire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia niște femei cinstite ca să-i zică de însoțire. Sfânta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sunt de vestea aceasta, și cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsați trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am așteptat ca atât de iute să mă ia cineva de soție”. Acestea le grăia fericită Natalia, dar cu mintea se gândea ca să fugă acolo unde sunt duse trupurile sfinților.
Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mâna Sfântului Adrian și, căzând cu fața la pământ, a plâns, zicând către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scârbiți, Cel ce ești aproape de cei zdrobiți cu inima, caută spre mine, roaba Ta, și nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpâne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfânt. Milostive Doamne, adu-ți aminte de zdrobirea fluierelor lui și de tăierea mâinilor. Asemenea și de ale celorlalți robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluiește-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-viețuire cu vrăjmașii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinții Tăi, și izbăvește-mă de așteptarea omului cel necurat”.
Rugându-se așa, sfântă a adormit de multă mâhnire și, dormind ușor, iată în vis i-a stat ei de față unul din acei sfinți mucenici, zicându-i: „Pace ție, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăznește, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe când eram în legături, ci, stând înaintea feței lui Hristos, L-am rugat pe El să-ți poruncească să vii degrabă la noi”. Fericită Natalia a zis către dânsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpânul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?”. Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpânului. Iar tu, sculându-te, nu zăbovi, ci intră în corabie și mergi la locul acela unde sunt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul și te va aduce la noi”. Sfânta Natalia, deșteptându-se din somn, îndată a lăsat toate și, luând numai mâna Sfântului Adrian, a ieșit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca și cum o aștepta, și cu aceea a mers la Vizantia. Intrând într-însa, a văzut în ea bărbați și femei, toți fiind creștini, care fugeau de chinuirea păgânului împărat Maximian, și astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.
Tribunul, înștiințându-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostași în ajutor și, șezând în altă corabie, a plecat după dânsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vânt puternic, încât a întors corabia tribunului înapoi și a aruncat-o iarăși pe același mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulți din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creștinească, în care era Sfânta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopții, s-a arătat duhul vrăjmașului împotriva lor, ca și cum venea în corabie din partea răsăritului, părând că are cu sine oameni călători, și a zis corăbierilor celor creștinești, ca printr-un glas de cârmaci: „De unde veniți și unde mergeți?”. Aceștia au răspuns: „Venim din Nicomidia și mergem în Vizantia”. Vrăjmașul le-a zis: „Ați rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceți corabia spre partea stângă”. Duhul cel necurat, zicând aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire și să-i înece. Creștinii, crezând minciuna și socotindu-i pe ei că sunt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pânzele și corabia spre stânga, dar îndată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, și a strigat cu glas mare, zicând: „Să mergeți înainte pe calea pe care ați început și să nu ascultați glasul dușmanului, care vă meșteșugește pierzarea cu vicleșug”.
Zicând aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericită Natalia, sculându-se, a văzut pe Sfântul Adrian mergând înaintea corăbiei, și s-a bucurat foarte mult și a strigat, zicând: „Iată, domnul meu!”. Atunci îndată sfântul s-a făcut nevăzut. Vântul le suflă cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinților mucenici, și au ieșit pe uscat cu bucurie. Sfânta Natalia, mergând la trupurile sfinților mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzând la dânșii și sărutându-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mâna Sfântului Adrian de trupul lui și plecându-și genunchii, s-a rugat mult.
Sculându-se după multă rugăciune, a sărutat pe frații și pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulți credincioși. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie și, ducând-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puțin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfântul Mucenic Adrian, zicându-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos și fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ție de Domnul! Vino și-ți primește răsplătirea cea cuvenită ție!”. Ea, deșteptându-se din vedenia aceea, a spus fraților și surorilor ceea ce a văzut și a auzit, și i-a rugat să se roage pentru dânsa. După aceasta, iarăși i s-au închis ochii și a adormit. După un ceas, frații au mers ca s-o deștepte și au găsit-o sfârșită; căci sfântul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veșnică.
Astfel, degrabă după săvârșirea pătimirii sfinților mucenici, și-a sfârșit și Sfânta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deși fără de vărsarea sângelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinților mucenici în legături și privind la pătimirea lor, fugind încă din casă și din patria sa pentru întreaga înțelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Isaachie Mărturisitorul (sec. IV – 30 mai 383), fondatorul Mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, a fost un călugăr creștin (probabil grec) bizantin care este pomenit ca sfânt și mărturisitor.
Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Uneori este numit Isaac Dalmațianul, nu pentru că s-a născut în Dalmația, ci din cauza mănăstirii pe care a fondat-o și care după decesul său a fost condusă de Dalmatus.
După unele relatări, Isaac ar fi fost sirian, dar acest lucru este îndoielnic. A avut conflicte cu împăratul roman Valens care a căzut în erezia arianismului. În 378, Valens pregătea o campanie militară împotriva goților.
După mai multe încercări de a-l face pe împărat să renunțe la persecuțiile sale împotriva creștinilor niceeni, Isaac a profețit că Valens va „muri în flăcări” din cauza faptelor sale.
Împăratul a ordonat ca Isaac să fie aruncat în închisoare, jurând că îl va pedepsi pe Isaac și îl va omorî la întoarcerea din bătălie.
Curând după aceea, la 9 august 378, Valens a fost învins la bătălia de la Adrianopol și a murit într-un incendiu după ce s-a refugiat într-o șură.
Succesorul lui Valens, împăratul Teodosie I, l-a eliberat pe Isaac, a interzis arianismul și a redeschis bisericile închise de Valens.
Isaac a dorit să se întoarcă la viața sa monahală din pustie, dar un aristocrat bogat pe nume Saturninus a construit o mănăstire pentru Isaac la Constantinopol, căreia i-a devenit primul egumen (stareț).
Isaac este cunoscut și ca apărător zelos al ortodoxiei creștine la cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc la Constantinopol în 381.
Țarul Petru I cel Mare al Rusiei (care a domnit în perioada 1682–1725), a cărui zi de naștere a căzut în ziua sărbătorii Sfântului Isaac, 30 mai, l-a adoptat pe Isaac ca sfânt-patron al dinastiei Romanov.
Catedrala Sfântul Isaac din orașul Sankt Petersburg, unde se găsesc moaște ale Sfântului Andrei, este consacrată în cinstea sa.
Tropar glasul 8
Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Isaachie, duhul tău.
