Articole

Sfântul Partenie, Episcopul Lampsacului († 318)

/0 Comentarii/în /de /765 vizite

articole preluate de pe: basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Partenie, Episcopul Lampsacului († 318)

 

Sfântul Partenie a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole din Misia (Asia Mică).

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului († 318) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului († 318) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Neînvăţând carte la vreme, Partenie ducea viaţa unui om de rând.

Se îndeletnicea însă cu toată lucrarea faptelor bune.

Fiind pescar, se ostenea pe vreme bună şi pe vreme rea ca să poată fi de folos şi să ajute, făcând daruri, căci socotea mai de preţ binele şi mulţumirea semenilor săi, decât binele şi mulţumirea sa.

Pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit chiar de la vârsta de 18 ani cu darul săvârșirii minunilor.

Sfântul Partenie se făcuse vestit în tot ţinutul acela pentru evlavia şi bunătatea sa cele ascunse, pe care le luase în dar de la Dumnezeu.

Aflându-l fericitul Filip, Episcopul Melitopolei, a poruncit unor dascăli de seamă să-l înveţe citirea Sfintelor Scripturi apoi l-a hirotonit preot în cetate.

Deci, făcându-se chip şi pildă tuturor cu binefacerile sale şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, Partenie a fost sfinţit Episcop rașului Lampsac (vechea Pitiusa din Misia, Asia Mică) de către Ahile, Mitropolitul Cizicului.

Ca episcop a păstorit cu multă înţelepciune şi cu multă dăruire pe cei încredinţaţi lui spre mântuire, aşa încât pe mulţi păgâni i-a adus la credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos.

A săvârșit multe minuni și vindecări, a înviat din morți pe Eutihian care fusese omorât, prin uneltirea diavolului, de carul său cu boi și a adus pe mulți păgâni la credința în Iisus Hristos.

Sporind în fapte bune şi vieţuind după legea Domnului, Sfântul Ierarh Partenie a fost încununat cu frumoase şi adânci bătrâneţi şi aşa, în pace, s-a mutat la cereştile lăcaşuri.

Sfântul Partenie a trecut la cele veșnice în anul 318 și a fost înmormântat în Lampsac în biserica zidită de el.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului

Glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Ierarhe Partenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului

Glasul al 3-lea

Fecioara astăzi…

Dumnezeiesc har de minuni ai primit de Dumnezeu înţelepţite, Sfinţite Părinte Partenie, făcătorule de minuni şi purtătorule de Dumnezeu, toate patimile credincioşilor curăţind, părinte şi duhurile celui viclean alungându-le. Pentru aceasta pe tine te lăudăm, ca pe un mare slujitor al harului lui Dumnezeu.

 

Acatistul Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor (7 Februarie)

 

Viața Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului

 

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului (†318) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului († 318) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cel numit cu numele fecioriei, Sfântul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor și era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învățat carte; de la început însă, ascultând cele citite, își aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescând cu anii, ședea la un lac de aproape, pescuind și vânzând pește, dând și milostenie la săraci. El, din mica sa vârsta învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieții sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos. Începând a străbate în popor vestea despre dânsul, a aflat de el și preasfințitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemându-l la dânsul și toate cele despre dânsul cercetându-le, s-a minunat de faptele lui cele bune și de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l învețe carte și, după ce a învățat, l-a sfințit preot chiar nevrând și i-a încredințat lui cârmuirea bisericească. Iar Sfântul Partenie, fiind în rânduiala preoției, mai mult se nevoia și, câștigând îndoit darul dumnezeiesc al sfințeniei și al facerii de minuni, tămăduia toate bolile și făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întâmplat și unele ca acestea: L-a întâmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul, pe care îl ținea cu mâna lui tremurândă. Sfântul, luându-l cu mâna, l-a pus la locul lui și, cu apă spălându-l, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit. O femeie, având o vătămare cumplită și netămăduită în părțile trupului cele ascunse, a venit la sfântul cerându-i tămăduire, iar cuviosul făcându-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergând sfântul să cerceteze pe un bolnav și trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare scăpând din lanțuri și din poartă alergând asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrând cu dinții să muște fața sfântului. Iar el a suflat asupra lui și făcându-și semnul crucii, îndată câinele a murit și l-a aruncat sfântul de pe umerii săi.

Niște minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfântul Partenie la dânsul și l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.

Văzând cetatea încredințată lui că sporește și se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiștele idolești, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite și sfinte biserici dumnezeiești. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dânsul stăpânire spre acel lucru și, fiind primit de dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat cu cinste și cu dragoste, a câștigat de la dânsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfântului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiștelor idolești și încă și mulțime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfântul cu pace. Întorcându-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiștele din temelie și a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetății, mare și frumoasă, singur apucându-se de lucru și ajutând cu mâinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dânsul un om, având în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – și nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburându-se în om, a zis sfântului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ți-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?”. Sfântul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut și te-am cunoscut”. Grăit-a sfântul: „Dacă m-ai văzut și m-ai cunoscut, atunci ieși de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ție, nu mă izgoni din lăcașul meu, în care de atâta timp locuiesc”. Sfântul l-a întrebat: „De cât timp locuiești într-însul?”. Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui și de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine care mă izgonești, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”.

Sfântul i-a zis lui: „Îți dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfântul: „Ba nu, îți voi da ție un om, în care intrând să locuiești, dar numai din acesta acum să ieși”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăiești așa că să mă scoți de aici?”. Grăit-a sfântul: „Cu adevărat îți zic că am un om gata, în care, intrând, să locuiești de vei voi, dar să ieși din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecându-se la niște cuvinte ca acestea, cerea să-și câștige făgăduința de la dânsul. Atunci Sfântul Partenie, deschizându-și gura, a zis: „Iată, eu sunt omul, intră și locuiește în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzându-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgonești. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?”. Acestea zicându-le diavolul, a ieșit din om și s-a dus în locuri pustii și neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos și lăuda pe Dumnezeu.

Săvârșindu-se zidirea bisericii, sârguința sfântului era ca să facă în altar sfânta masă, ca adică să săvârșească pe dânsa dumnezeiasca Liturghie. Aflând într-o capiște idolească, din cele risipite, o piatră bună și aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvârșirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptând-o și pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car și, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mâniindu-se pentru piatra aceea luată din capiște, a tulburat boii cei înjugați și i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i țină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu fața în jos și, trecând carul cu piatră peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele și a murit.

Aflând de acea întâmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculându-se, a luat cu dânsul pe dreptcredincioșii oameni care erau cu el și au mers cu toții la locul unde se întâmplase aceasta. Văzând trupul mortului, și-a plecat sfinții săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieții și al morții, știi din ce pricină vrăjmașul prin meșteșugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, așa și acum, arată-i deșartă scornirea lui și pe robul tău Eutihian fă-l părtaș vieții acesteia, arătând celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul ești Dumnezeu și Ție se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe când făcea sfântul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi și morții!”. Și îndată s-a sculat omul sănătos, ca și mai înainte. Apoi luând boii, a dus cu dânșii carul cu piatră până la ușile bisericii. Atunci toți cei care au văzut acea minune și acea neașteptată întoarcere la viață a mortului, au dat slavă și laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii și cei ce pătimeau de duhuri necurate și toți se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu și cu rugăciunea Sfântului Partenie. Tot meșteșugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuință la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între acești bolnavi, era și o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pământ, spumega și înțepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor și de acela cu greu se bântuia, a tămăduit-o sfântul.

După aceasta pe un tânăr, anume Nicon, fiu de preot, având într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinții săi îl duseră la sfântul, la ale cărui picioare aruncându-l, ei se rugau să se milostivească spre el și să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl muncește, de vreme ce este ca un ucigaș de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară și necinste, v-ați rugat întru amărăciunea sufletului vostru că să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsați-l ca așa să fie, pentru că de trebuință îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind niște părinți iubitori de fii și durându-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dânsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzând lacrimile cele multe ale părinților și milostivindu-se spre dânsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu și îndată a ieșit diavolul din tânărul acela. Părinții, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, având duh de mânie, care pe mulți vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certând pe duh, a tămăduit-o și a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol și prin munți rătăcindu-se, au prins-o părinții, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mâinilor și prin rugăciune. Pe un ostaș, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălându-l cu apă și rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfântul a zidit-o și era mort chiar la locul celor chemați. De acest lucru înștiințându-se sfântul, a mers la mortul acela și cu rugăciune înviindu-l din morți, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Părea, care este între Lampsac și Cizic, a adus la sfântul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfântul, suflând spre ea și rugându-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea și pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soția lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită și foarte bolnavă, Sfântul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfânt.

Un tânăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzând în boală pântecelui (dizenterie) și neputând să se tămăduiască, a murit. Părinții, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor și, luându-l cu patul, l-au dus în biserică plângând și l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfântul, a văzut pe cel mort zăcând și pe părinții lui plângând, apoi a lăcrimat singur și, plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; și, ridicându-se, a început a grăi. Sfântul, întinzându-și mâna la dânsul, l-a ridicat și l-a dat părinților sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de niște minuni preaslăvite ca acestea și toți preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconița din satul Asermiei, și cu dânsa o copilă mică, anume Rufina, din același sat, amândouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfântul, pe amândouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfințită și rugându-se pentru dânsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul și prin lucrarea diavolească își pierduse mintea, sfântul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrână săracă, anume Caliopa și cu dânsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dându-le cele de trebuință, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe și nespuse minuni ale sfântului s-a întâmplat și aceasta: în casa în care se lucrau pânzele cele împărătești de porfiră, se sălășluise diavolul și făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoșându-i cu năluciri și stricându-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească și de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie și fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sârguință acolo; și chemând pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoșatul și sfântul nume al lui Hristos și l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor și spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, când aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulțime de pești, iar când trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peștișor. Așa se osteneau în deșert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci și în toate cetățile și satele dimprejurul părților acelora.

Adunându-se toți pescarii din toate cetățile și satele, au venit la sfântul, cerându-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu se ostenească în deșert cu prinderea peștelui. Iar sfântului, rugându-se cu post și cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare că aceea. Îndată sculându-se sfântul, s-a dus pe la toate malurile și limanurile, făcând rugăciuni și gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în fața sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcând ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfântului, abia au putut să tragă mrejele de mulțimea peștilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca și mai înainte.

Șezând sfântul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului și fiind trase mrejele, un pește mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfântului; iar el, însemnându-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie și să-l împartă la frați, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un șchiop, anume Calist, făcându-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproși, ungându-l cu untdelemn sfințit și rugându-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducându-se în Tracia pentru trebuințe bisericești și fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dânsul, îl întrebă de pricină bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor și ale scăpătaților le păstra la sine.

A doua zi, Sfântul Partenie s-a dus la dânsul și i-a zis: „Scoală-te stăpânule cel mare, că nu ești cuprins de neputință trupească, ci ești pedepsit pentru o neputință sufletească. Deci lepădă pe aceea și vei fi iarăși sănătos”. Bolnavul zise: „Mă știu și eu că sunt păcătos și pentru aceea mă pedepsește Dumnezeu, dar mă rog ție a te ruga pentru mine, ca să mă curăț de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfântul Partenie: „Dacă greșește cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dânsul, dar greșeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sunt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu și totdeauna vei fi sănătos cu sufletul și cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-și în simțire, a zis: „Părinte, am greșit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemând pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci și, văzând că erau mai multe, a rugat pe Sfântul Partenie să le împartă la săraci, dar sfântul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă și să-l ducă în biserica Sfintei Mucenițe Glicheria. Acolo, adunând săracii și scăpătații, le-a împărțit toate cu îndurare. Dar bunul și preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca și lacrimile desfrânatei și a primit suspinarea vameșului, primind pocăința arhiepiscopului și în trei zile i-a dat sănătate desăvârșită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetății Iraclia, săvârșind în ele obișnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrând în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfântul untdelemn și în același ceas l-a tămăduit și l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu. Înștiințându-se cetățenii Iracliei de acea neașteptată minune, toți cei care erau cuprinși de orice fel de neputințe și de boli alergau la sfântul și cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toți se întorceau sănătoși.

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârșea cu darul și cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca și al arhiepiscopului lui. Acela, văzând minunile ce se săvârșeau, a căzut la picioarele sfântului bărbat, rugându-l cu lacrimi și spunându-i că, în satul său, fiind multă semănătură și răsărind holdele, grădinile, răsadurile și viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzând toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pământului celui însetat și să scape de foamete toată patria noastră”. Cinstitul și sfântul bărbat, Partenie, s-a dus cu sârguință la țarini, la grădini și la vii și, văzând toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat și, plecându-și genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului și să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfântului, a acoperit cerul cu nori și s-a pogorât ploaie multă, care a adăpat pământul din destul.

Sfântul Partenie, rămânând cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că știi pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viața aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetății Iracliei. Drept aceea să știi că totdeauna să te îngrijești de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decât toate”.

După aceasta, binecuvântând sfântul țarinile, grădinile și viile arhidiaconului și făcându-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune și binecuvântare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute și apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întâmpinându-l, l-a îmbrățișat cu dragoste; apoi, șezând și vorbind între ei, Sfântul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îți vestesc, o! stăpâne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup și vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducându-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moștenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Și sărutându-se unul pe altul cu sărutare sfântă, s-au despărțit. După aceea, a plutit Sfântul Partenie de la cetatea Iracliei și, în puține zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecând nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăși arhiepiscopul Iracliei și s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon și astfel s-a împlinit proorocirea sfântului.

Sosind vara și făcându-se secerișul și adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la țarini și la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă și le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decât în toți anii dinainte, și aceasta se făcuse cu rugăciunile și binecuvântarea Sfântului Partenie. Umplând arhiepiscopul o corabie plină cu grâu, cu vin și cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulțumire pentru binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dânsul n-a voit să le primească, zicându-i: „Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarți fraților”. După multă vorbire folositoare cu sfântul, întorcându-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărțit la frații săi mulțime de grâu, de vin și de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toți, până la sfârșitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viață plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfântul Partenie, și pe mulți întorcându-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfârșitul vieții sale, s-a îmbolnăvit și chemându-se de Domnul, s-a dus la El în șapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrânețe fericite.

Atunci s-a înștiințat îndată despre cinstita mutare a Sfântului Partenie în cetățile și în țările cele de primprejur și s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei și mulți alți episcopi și preoți. Deci au făcut sfântului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude și cu cântări duhovnicești, punând cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dânsul. Se dădeau, de la mormântul lui cel sfânt, multe tămăduiri neputincioșilor. Pentru că nu numai în viața sa, ci și după moarte, acest doctor fără de plată și făcător de minuni pe cei leproși îi curăța, diavolii din oameni îi scotea și toată boala tămăduia. Iar acum tămăduiește și vindecă sufletele și trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Cuvios Efrem Sirul (Secolul al IV-lea)

/0 Comentarii/în /de /3.041 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org;

 

Sfântul Cuvios Efrem Sirul (Secolul al IV-lea)

 

Sfântul și Preacuviosul Părintele nostru Efrem Sirul a fost un prolific scriitor de imnuri și teolog din secolul al IV-lea, (naștere aprox. 306, mutare la Domnul 373 sau 379) El este cinstit de creștinii din lumea întreagă, dar în mod deosebit de creștinii siriaci, ca sfânt. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă este la 28 ianuarie.

 

Nume

 

Efrem mai este cunoscut și ca Efraim (ebraică sau greacă), Efrem (latină), Afraim sau Afrem (ambele siriace). Totuşi, Efrem este scrierea preferată în general.

Siriacă — ܡܪܝ ܐܦܪܝܡ ܣܘܪܝܝܐ — Mâr Aphrêm Sûryâyâ.

Greacă — Άγιος Εφραιμ Συρος — Hagios Ephraim Syros.

Latină — Sanctus Ephraem Syrus

Engleză — Saint Ephrem the Syrian

Arabă — أفرام السرياني — Afram as-Suryani

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe crestinortodox.ro

Efrem s-a născut în jurul anului 306, în orașul Nisibe (actualul Nusaybin, la granița cu Siria). Dovezi cuprinse în imnografia sa sugerează că ambii săi părinți făceau parte din comunitatea creștină în creștere a orașului, deși hagiografii târzii au scris că tatăl său era preot păgân. În Nisibis-ul zilelor lui Efrem erau vorbite numeroase limbi, îndeosebi dialecte ale aramaicii. Comunitatea creștină folosea dialectul siriac. Numeroase religii păgâne, iudaismul și grupările creștine timpurii concurau una cu cealaltă pentru inima și sufletul locuitorilor. Erau vremuri de puternice tensiuni religioase și politice. Împăratul roman Dioclețian semnase un tratat cu omologul său persan, Nerses în 298 care trecuse Nisibis în mâinile romanilor. Persecuțiile sălbatice ale lui Dioclețian sunt o parte importantă a moștenirii bisericii Nisibene din perioada creșterii lui Efrem.

Sfântul Iacov (Mar Jacob), primul episcop din Nisibe, a fost ales în 308, Iar Efrem a crescut sub îndrumarea sa. Sfântul Iacov este cunoscut ca unul din participanții la Primul Sinod Ecumenic din 325. Efrem a fost botezat de tânăr, Iacov i-a fost profesor (în siriacă malpânâ, un titlu cu o mare încărcătură de respect pentru creștinii siriaci). A fost hirotonit ca diacon ori atunci ori mai târziu. A început să compună imnuri și să scrie comentarii biblice ca parte a sarcinilor sale educative. În imnurile sale, adeseori se referă la sine însuși ca la un om care adună laolaltă, (`allânâ), la episcopul său ca păstorul (râ`yâ) iar la comunitatea sa ca țarc (dayrâ). Popular, Efrem este creditat ca fondatorul Școlii din Nisibe, care în secolele următoare a fost centrul învățăturilor Bisericii Asiriene a Răsăritului (i.e., nestoriene).

În anul 337, împăratul Constantin I cel Mare, care a transformat creștinismul în religie legală (receptă) în Imperiul Roman, a murit. Profitând de această ocazie, Shapur al II-lea al Persiei a inițiat o serie de atacuri în nordul Mesopotamiei de sub administrație romană. Nisibis a fost asediat în 338, 346 și 350. În timpul primului asediu, Efrem consideră că episcopul Iacov a apărat orașul cu rugăciunile sale. Episcopul îndrăgit de Efrem a murit curând după acest eveniment, iar Babu a condus destinele bisericii prin vremurile tulburi ale disputelor de frontieră. În timpul celui de-al treilea asediu, din anul 350, Shapur a schimbat cursul râului Mygdonius pentru a ocoli zidurile Nisibisului. Nisibisenii au refăcut repede fortificațiile în timp ce cavaleria pe elefanți a perșilor s-a împotmolit în pământul mocirlos de pe fundul râului. Efrem a sărbătorit salvarea miraculoasă a orașului într-un imn ca fiind ca plutirea sigură Arcei lui Noe pe puhoaiele potopului.

O legătura fizică importantă cu viața lui Efrem o constituie baptisteriul din Nisibis. Inscripția spune că a fost construit sub episcopul Vologese în 359. Acesta este anul în care Shapur a început iarăși să jefuiască regiunea. Orașele din jurul Nisibisului au fost distruse pe rând iar locuitorii lor uciși sau deportați. Imperiul Roman avea interese predominante în vest, iar Constanțiu al II-lea și Iulian Apostatul se luptau pentru controlul întregului imperiu. În cele din urmă, la moartea lui Constanțiu, Iulian și-a început marșul către Mesopotamia. El a adus cu sine persecuții din ce în ce mai puternice asupra creștinilor. Iulian a început un marș temerar cu destinația finală capitala persană Ctesiphon, unde, suprasolicitat și depășit numeric, a început imediat retragerea pe același drum. Iulian a fost omorât în timp ce asigura retragerea, iar armata l-a ales pe Iovian ca împărat în locul lui. Spre deosebire de predecesorul său, Iovian era un creștin niceean. A fost silit de circumstanțe să încheie pace cu Shapur, și a cedat Nisibisul Persiei, cu condiția ca toți creștinii să poată părăsi liberi orașul. Episcopul Avraam, succesorul lui Vologeses și-a condus poporul în exil.

Efrem s-a alăturat unui grup numeros de refugiați care s-a îndreptat către vest, inițial către Amida (Diyarbakir), și în cele din urmă în Edessa (actualul Sanli Urfa) în 363. Efrem, spre sfârșitul celui de al VI-lea deceniu de viață a candidat la preoție în noua biserică, și se pare că și-a continuat munca de profesor (probabil în școala din Edessa). Edessa fusese dintotdeauna inima lumii vorbitoare de siriacă, iar orașul era plin de filozofii și religii păgâne. Efrem spune despre creștinii ortodocși nicenieni că erau numiți, pur și simplu, Palutians în Edessa, după un episcop decedat. Arienii, Marcioniții, Maniheiștii, Bardaisaniștii și diverse mișcări gnostice se autoproclamau ca fiind adevărata biserică. În toată această confuzie, Efrem a scris un mare număr de imnuri în apărarea ortodoxiei. Un scriitor siriac mai târziu, Iacov din Serug, scrie că Efrem a pus toate corurile de femei să îi cânte imnurile transpuse pe melodii populare siriace în forumul din Edessa.

După zece ani de rezidență în Edessa, după vârsta de șaizeci de ani, Efrem a trecut la Domnul, după unii în 373, iar după alții în 379.

 

Scrieri

 

S-au păstrat peste patru sute de imnuri compuse de Efrem. Admițând totuși că unele dintre ele s-au pierdut, nu există nici un dubiu privind productivitatea lui Efrem. Istoricul bisericii Sozomen spune că Efrem ar fi scris peste trei milioane de versuri. Efrem combină în scrierile sale o moștenire triplă: el schițează pe modelele și metodele iudaismului rabinic timpuriu, el folosește strălucit știința și filozofia greacă, și delectează cu simbolismul misterelor în tradiția mesopotamiană/persană.

Cele mai importante opere ale sale sunt imnurile lirice (madrâšê). Aceste imnuri sunt pline cu imagini după izvoare biblice, tradiții populare sau alte religii și filozofii. madrâšê-ele sunt scrise în strofe ritmate și acoperă peste cincizeci de scheme metrice de versificare. Fiecare madrâšê are propria qâlâ, o linie tradițională identificată după primul vers. Toate aceste qâlâ, sunt acum pierdute. Se pare că Bardaisan și Mani compuneau madrâšê, iar Efrem a sesizat că le poate folosi pentru a se împotrivii pretențiilor lor. madrâšê sunt strânse în diferite și numeroase cicluri de imnuri. Fiecare grup are un nume — Carmina Nisibena, Despre Credință, În Rai, Despre Feciorie, Împotriva ereziilor — dar aceste titluri nu sunt justificate pentru întreaga colecție. (de exemplu doar prima jumătate din Carmina Nisibena este despre Nisibis). Fiecare madrâšâ are un refren de obicei (`unîtâ), care este repetat după fiecare strofă. Scriitori de după Efrem au susținut că madrâšê erau cântate de corurile de femei cu acompaniament de liră.

Efrem a scris și omilii (mêmrê) în versuri. Aceste predici în versuri sunt însă mult mai puține decât madrâšê. madrâšê sunt scrise în perechi heptosilabice (perechi de versuri de șapte silabe fiecare).

A treia categorie de scrieri ale lui Efrem o constituie lucrările în proză. A scris comentarii biblice la Diatessaron-ul lui Tatian (singura concordanță evanghelică a bisericii siriace timpurii), la Geneză, Ieșire, la Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel. De asemenea a scris împotriva lui Bardaisan, Mani, Marcion și a altora.

Efrem a scris exclusiv în limba siriacă, dar există traduceri ale scrierilor sale în armeană, coptă, greacă și în alte limbi. Unele din operele sale există doar în traduceri (majoritatea în armeană). Bisericile siriace încă folosesc multe din imnurile lui Efrem ca parte din ciclul anual de cult. Însă, multe din aceste imnuri liturgice au fost prelucrate și vin în conflict cu versiunile originale.

Textul cel mai mare, critic și autentic al lui Efrem a fost compilat între 1955 și 1979 de către Dom Edmund Beck, OSB, ca parte integrantă din Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium.

 

Aposftegme

 

Patericul egiptean cuprinde trei apoftegme „Pentru sfântul Efrem”:

1. Copil era avva Efrem și a văzut vis, adică vedenie, că a răsărit vie pe limba lui și a crescut și a umplut toată partea cea de sub cer, fiind foarte roditoare. Și veneau toate păsările cerului și mâncau din rodul viei. Și pe cât mâncau, se înmulțea rodul ei.

2. Altădată iarăși a văzut unul din sfinți, în vedenie, o ceată de îngeri pogorându-se din cer cu porunca lui Dumnezeu, având în mâini o carte, adică un tom scris dinlăuntru și din afară și ziceau unii către alții: Cui se cuvine să se dea aceasta? Și unii ziceau: Acestuia, iar alții: Altuia. Dar au răspuns și au zis: Cu adevărat sfinți sunt și drepți. Însă nimănui nu se poate să se dea aceasta, fără numai lui Efrem. Și a văzut bătrânul că lui Efrem au dat ei cartea. Și sculându-se dimineața, au auzit pe Efrem că întocmai ca un izvor izvorăște din gura lui și alcătuiește. Și au cunoscut că de la Duhul Sfânt sunt cele ce ieșeau prin buzele lui Efrem.

3. Altădată iarăși, trecând Efrem, din îndemnare oarecare a venit o păcătoasă, cu măgulire să-l tragă spre împreunare urâtă, iar de nu, măcar să-l pornească spre mânie, că niciodată nu-l văzuse cineva mânios. Și a zis ei: Vino după mine! Și apropiindu-se la un loc întru care era mult norod, a zis ei: În locul acesta vino precum ai voit. Iar aceea văzând norodul, a zis lui: Cum putem aceasta să facem, atâta norod stând și nu ne rușinăm? Iar el a zis către dânsa: Dacă de oameni ne rușinăm, cu mult mai vârtos trebuie să ne rușinam de Dumnezeu, care vădește cele ascunse ale întunericului. Iar ea rușinându-se, s-a dus fără de ispravă.

 

„Efrem Grecul”

 

Meditațiile literare ale lui Efrem referitor la credința creștină și poziția lui față de erezii au făcut din el o sursă populară de inspirație în întreaga biserică. Acest lucru s-a întâmplat ca o continuare a faptului că există un număr uriaș de lucrări pseudoepigrafice atribuite lui Efrem, precum și multe legende hagiografice. Unele din aceste compoziții sunt în versuri, adesea o variantă heptosilabică a cupletelor lui Efrem. Multe din aceste opere sunt compoziții târzii din limba greacă. Adesea, cei care studiază opera Sfântului Efrem se referă la această lucrare de mari dimensiuni ca având un singur și imaginar autor numit Efrem Grecul sau Efrem Graecus (în opoziție cu realul Efrem Sirul). Nu putem spune că toate textele în greacă atribuite lui Efrem nu îi aparțin, dar o parte din ele în mod sigur nu sunt ale sale. Cu toate acestea, compozițiile în limba greacă sunt sursa principală de materiale pseudoepigrafice, și conțin, de asemenea, lucrări în latină, slavonă și arabă. Nu există o analiză critică acestor opere, și multe din ele sunt considerate ca autentice de Biserică.

Cea mai cunoscută dintre aceste scrieri este Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care este parte integrantă din slujbele din Postul Mare ale creștinismului răsăritean.

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea este de obicei urmată de 12 de închinăciuni – 3 serii de câte 4, după cum urmează:

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (închinăciune);
Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul! (închinăciune);
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluiește-mă! (închinăciune);
Fără de număr ți-am greșit, Doamne, iartă-mă! (închinăciune).

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Cinstirea ca sfânt

 

Cu toate că Sfântul Efrem nu a fost călugăr, este știut că a practicat o viață ascetică severă, crescând permanent în sfințenie. În vremea sa, monahismul era la începuturile sale în Egipt. Se pare că făcea parte dintr-o comunitate urbană, strâns unită, de creștini care „conveniseră” împreună să slujească și să se abțină de la relații sexuale. Unii dintre termenii siriaci folosiți de Efrem să-și descrie comunitatea au fost ulterior folosiți pentru descrierea comunităților monahale, dar afirmația că a fost călugăr este nefondată.

Popular, Efrem este creditat cu câteva călătorii. Într-una din acestea l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare. Acest fapt îl apropie pe Efrem Siriacul de Părinții Capadocieni, și constituie un pod teologic important între vederile spirituale ale celor doi, care aveau multe în comun.

În plus, Efrem este creditat și cu vizitarea lui Abba Bishoi (Pisoes) aflat în mănăstirile din Wadi Natun, Egipt. Ca și vizita legendară făcută Sfântului Vasile cel Mare, această vizită constituie un pod teologic între originile monahismului și răspândirea lui în biserică…

Cel mai popular apelativ pentru Efrem este Harpa Duhului (siriacă Kenârâ d-Rûhâ). Mai este cunoscut ca Diaconul din Edesa, Soarele Sirienilor și ca Stâlpul bisericii.

În cadrul tradiției bisericii, Efrem demonstrează că poezia nu este numai un mijloc adecvat pentru teologie, și chiar superior în multe feluri discursului teologic. În plus, el încurajează citirea Sfintei Scripturi într-un mod care își are rădăcinile mai mult în credință decât în analiza critică. Efrem arată un simț adânc al legăturilor dintre toate ființele create, ceea ce face ca unii să vadă în el un sfânt ecologist.

 

Citate

 

- Îndrăzneala dragostei noastre îți place, Doamne, la fel de mult cum îți place că trebuie să-ți furăm din cele ce ne dăruieşti.

- Dușmanul neîmpăcat al lumii întregi, în neobrăzarea sa nerușinată, atacă Sfânta Biserică atacându-i slujitorii. Doamne, nu lăsa Biserica Ta Sfântă fără ajutorul tău, pentru că promisiunea ce ne-ai făcut-o privind invincibilitatea ei nu poate fi vădită ca neadevărată.

- Binecuvântată este acea persoană care a consimțit să devină cel mai bun prieten al credinței și rugăciunii: el are mintea liniștită iar credința și rugăciunea se opresc doar la moartea lui. Rugăciunea care vine din inima omului deschide porțile raiului: acea persoană stă de vorbă cu Dumnezeu și este plăcută Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea potolește mânia și furia Domnului. Tot în acest fel, lacrimile ochilor deschid porțile compasiunii.

- Serafimul nu-și putea murdării mâinile cu cărbune, dar l-a adus aproape de gura lui Isaia: Serafimul nu-l putea ține, Isaia nu-l putea înghiți, dar nouă Domnul ni le-a permis pe amândouă.

- (Efrem este) Cel mai mare poet al epocii patristice și, probabil, singurul poet-teolog de mărimea lui Dante. — Robert Murray.

 

Imnografie

 

Tropar (Glasul 8)

Harul ce izvorăște din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vieții Biserica, și lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinței; ci învățându-ne cu cuvintele tale, părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (Glasul 2)

Ceasul judecății pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, părinte Efrem, ca un iubitor de liniște; și îndemânatic învățător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru aceasta, părinte preafericite, pe cei leneși îi ridici spre pocăință.

 

Iconografie

 

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Efrem Sirul se zugrăvește bătrân, spân, cu păr puțin și rar în barbă, negricios la chip, având capul acoperit. Poartă un înscris care zice: Îndrăzneala amestecată cu râsul surpă cu înlesnire sufletul (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 160, 196, 239).

 

Viața Sfântului Cuvios Efrem Sirul

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință.

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Și fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărți, iar sârguința, îndeletnicirea și cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceața. Încât și el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarășe fapta bună și sârguința în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârșit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândețea? Nu necâștigarea? Nu, peste atâta bogăție de bunătăți, și smerită cugetare? Încă și de darul cel învățătoresc a fost împărtășit. Apoi și până acum prin cuvintele sale, vorbește cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne și sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinței cel drept, ci și ne deșteptăm spre câștigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu și de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuși când a vrut să se ducă din viață, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viața mea n-am ocărit pe Domnul și cuvânt nebun din buzele mele n-a ieșit. În toată viața mea n-am blestemat pe nimeni. Și nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioși”.

Avea încă și lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-și înceteze curgerea, decât Efrem Șirul lacrimile. Și împreună cu lacrimile ieșeau și suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinței, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se află pretutindeni filozofând despre judecata și a doua venire a lui Hristos, înfricoșatul divan avându-l înaintea ochilor și ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se și foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minții îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceavă cea lumească și în pustie sălășluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire și folos, fiindcă era mișcat de duhul dumnezeiesc.

Odată își lăsă patria și aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaște, care erau întru dânsa, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viață de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învrednicește-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugându-se, când a ajuns la porțile cetății, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrân, ce va afla de la dânsul și ce folos va dobândi?

Deci, călătorind astfel cu ațintirea minții, o femeie îndată îl întâmpină și aceasta era desfrânată. Negreșit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduiește tainic pe cele potrivnice. Deci, sfințitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrânată, stătea uimit oarecum, căutând către dânsa, mîhnindu-se și pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzându-l, iarăși privea la dânsul cu ochi necuvioși. Și fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrând s-o rușineze și întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te rușinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii ațintiți?”. Și aceea zise: „Dar mie așa mi se cade a privi la tine, că din tine și din a ta coastă sunt luată. Iar ție ți se cade a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai și fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulțumit și femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, și lui Dumnezeu cu fierbințeală îi înălța mulțumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dânsul, o desfrânată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Și printr-însa, ca prin șarpele cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea niște bucate, acea femeie deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu nerușinare, apoi cu obrăznicie căutând la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte!”. Iar el cu blândețea cea cuviincioasă lui și cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvânteze!”. Și aceasta iarăși cu râs necuvios a zis: „Dar ce lipsește bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre și puțin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduiești?”.

Însă precum aceea avea graiuri satanicești, astfel și el cu mult mai vârtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicești, căci a zis: „De voiești împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ți voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a și întrebat de locul unde voiește a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetății voi dormi cu tine.” Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială și rușine de bărbații ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetății?”. Deci, femeia aceea dorind să vâneze sufletul cel pătimaș, n-a voit a cunoaște ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminați sunt decât soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfântul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a rușina sufletul și a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns și întru arătare, nu ne vom teme și nu ne vom spăimânta cu mult mai vârtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleană poftă către dânsul și să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se și căzând la pământ, cerea iertăciune de dobitoceasca și neînfrânata ei pornire.

Apoi, făcând adevărată pocăință, a luat povățuitor și dascăl pe Sfântul Efrem în calea cea către mântuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăși, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gândurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mânăstire femeiască, spre a face fapte bune. Și în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vârtos întorcând-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptății întoarcerea ei spre calea mântuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuși a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povățuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii și izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiță asemenea cu razele soarelui șezând pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită și vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învățându-se în taină prin acea cinstită porumbiță cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este și pentru ce a venit; de aceea se și împărtășesc unul cu altul de vorbire și se îndulcesc de bunătățile care erau întru dânșii.

Dar să ne întoarcem iarăși către dumnezeiescul Efrem și ale acestuia să le povestim. Căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea și cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învățătoresc pe care sfântul cu covârșire l-a împărtășit în adâncul sufletelor credincioșilor de-a pururea. Și aceasta chiar el o însemnează, zicând: Încă fiind tânăr, era ca o viță îngreuiată de mulți struguri, din limba lui crescută, la mare înălțime ridicată și pe spatele a tot pământul întinsă; și toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur și din struguri mânca. Iar vița cu cât strugurii i se culegeau și pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulțea. Și aceasta însuși o zicea despre sine.

Încă și alții din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulțime de îngeri pogorându-se de sus și având în mâini o carte, scrisă și înăuntru și afară, și făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înșii puneau înainte pe Efrem, iar alții pe altul dintre aceia citi cu adevărat săvârșeau viața cucernică și înțeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toți s-au învoit că lui Efrem i se încredințase cartea.

Deci, deșteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică și a aflat într-însa pe Efrem cu învățături prea bune și decât mierea mai dulci, ospătând pe cei ce erau de față. Iar acela, după vrednicie mulțumește lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atât de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvântului și necurmarea gândurilor, încât nici limbă nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvilește, o! Stăpâne, valurile darului Tău”. Căci făcându-se adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăța. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, și pe aceasta cu lacrimile.

Nopțile apucându-l priveghind, se trezea iarăși la lumină, fiindcă se temea de stăpânitorul întunericului, canu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; și de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cât de puțin somn îi era destul, gustându-l numai, nu spre sațiu, ci numai de nevoie, ca să-i ție trupul, care la cele multe sudori și osteneli se întindea; și așa făcea să fugă din ochii lui somnul. Și multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere și chinuirea de tot felul a trupului și necăjirea.

Apoi, a adunat atâta bogăție, încât martori pentru dânsul chiar gura să o iau și graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credință sau mai adevărat. Acestea sunt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pământ n-am câștigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi poruncește: Nimic pe pământ să nu câștigați. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.

Astfel a supus toate, cel râvnitor cu adevărat și următor al ucenicilor celor dintâi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii și smerenie, cine era atât de mare, fierbinte și tare? Căci cenușa, ca pâinea o mânca și băutura cu plângere o amesteca și de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în râs și-l defaimă; el se rușina și privea la pământ, culoarea feții o schimbă uneori, cu sudori era asudată și cu totul fără de glas petrecea, ca și cum rușinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci când era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cântați la moarte pe Efrem, să nu-i faceți cuvânt de laudă, să nu-l îngropați cu haine de mare preț, să nu puneți deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălășlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu și nemernic ca toți părinții mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor și despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el și mult dorea folosirea acelora și de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înțelepciunea limbii și priceperea deschizând inima și mâna multora din bogați, cum și vistieriile, printr-înșii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuință. Căci cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată faptabună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate și a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredințase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia și dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înștiințându-se Efrem, care avea trebuință de înțelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă caApolinarie, și se apropia către păzitoarea cărților, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare și că se împrietenește cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Și de vreme ce femeia se încredințase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie și din ceata păgânătății lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înțelept meșteșug, i-a dat în mână cărțile, rugându-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca și Iacov pe Isav și luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a țintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărțile și pe fiecare din file despărțindu-le, și cu clei de pește ungându-le pe toate, și una cu alta împreună lipindu-le, și ținându-le mult timp cu mâna și strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, așa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le și necercetându-le, nici deschizându-le, și văzând că erau bine pe din afară, s-a mulțumit cu aceasta. Deci, a ținut câtva timp cărțile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioșii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care știa necuvioasele cărți ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit și de bătrânețe și de răutățile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărți îndată a căutat și pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărți, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipește nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, și de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum și de rușine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar și Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu râvnă pentru Hristos, încât în sufletul lui se sădise fapta cea bună și se socotea că un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori și de trandafiri, sau că alt cer pe pământ cu mulțimea stelelor, și pretutindeni înfrumusețat. El era ca un răi care înflorea și strălucea de-a pururea și niciodată nu se veștejea; iar de șarpele cel veșnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins și necălcat.

Însă acum, către sfârșit, trebuie să spun și povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfârșitul aceluia, și mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dânsul. Căci, atunci când avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de față ca să nu-l îngroape cu haină de mare preț. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dânșii – și acesta era din cei mai străluciți, gătind o haină de mare preț și scumpă, socotea a înfășura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfântul care bolea foarte rău, s-a mâhnit, că și osârdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lângă patul sfântului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tânguia, sucindu-și mâinile și întorcându-și ochii, apoi curgându-i spume din gură, făcea și alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieștii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse și grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înțeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcându-i-se milă și mărturisirea primind-o, cu rugăciunea și cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduința, după poruncă. Deci, într-acest chip sfințitul Efrem, la sfârșitul vieții, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de față și sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locașurile cele cerești și de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceștia îi așteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)

/0 Comentarii/în /de /400 vizite

foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)

 

Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.

A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.

 

Viața

 

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare.

El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360.

Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.

Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.

Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică.

El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.

Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul.

El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică.

Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil.

Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.

Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune).

El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului.

Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisorile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion.

Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.

Unii istorici contemporani consideră că este posibil ca Sf. Bretanion să fi fost cel care a ridicat o primă biserică deasupra criptei cu moaștele celor patru mucenici de la Niculițel (Zotic, Atal, Camasis și Filip).

Sfântul Ierarh Bretanion a trecut la Domnul în anul 380 sau 381.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

(glas?)

Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite,
Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite,
Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre,
Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii să părăsim căile păcătoase.

Condacul Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

(glas?)

Ca un stâlp de foc ai stat în mijlocul poporului smerit,
Și l-ai călăuzit cu toiagul rugăciunii în chip gândit,
Acoperă-ne pe noi Sfinte, cu razele rugăciunilor tale,
Și ne dă nouă să aducem Stăpânului cinstită închinare.

 

Iconografie

 

Sf. Ierarh Bretanion este de obicei reprezentat ca un bărbat între două vârste, cu părul scurt și barbă rotundă, îmbrăcat în veșminte de episcop, purtând în mână Evanghelia închisă.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Bretanion, episcopul Tomisului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea)

/0 Comentarii/în /de /744 vizite

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea)

 

Cel întru sfinți Părintele nostru Amfilohie de Iconium (gr. Ἀµφιλόχιος Ἰκονίου) a fost un Sfânt Părinte capadocian din secolul al IV-lea, episcop și teolog, apărător al Ortodoxiei de ereziile sectei macedonienilor (care negau divinitatea Sfântului Duh) și ale sectei mesalienilor (care, între altele, negau rolul Bisericii și a Tainelor acesteia, punând unic preț pe rugăciune). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 noiembrie.

Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Amfilohie s-a născut către anul 340 la Diocezareea, o mică localitate din Capadocia. Provenea dintr-o familie aristocratică creștină. Tatăl său a fost un cunoscut avocat, iar mama sa Livia era o persoană cu o deosebită blândețe și înțelepciune. Sora tatălui său, sfânta Nona (prăznuită la 5 august), era mama sfântului Grigorie Teologul. Toată viața lui sfântul Amfilohie a fost un prieten și un împreună-luptător pentru dreapta credință cu Sfinții Trei Ierarhi capadocieni: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie de Nazianz și sfântul Grigorie al Nissei.

După studii strălucite de retorică la Antiohia cu celebrul dascăl Libanius (cu care tatăl său a fost coleg la Atena în tinerețe), împreună cu faratele său Eufemie, Amfilohie și-a continuat cu succes cariera de avocat în capitala imperiului, la Constantinopol. Deși era tânăr s-a bucurat de o foarte bună reputație, datorită înțelepciunii și probității, căci sărea în ajutorul tuturor celor care sufereau de nedreptăți. Dar, prin îngăduința lui Dumnezeu, această bunătate a sa l-a făcut să ajute odată fără să știe un criminal, ceea ce i-a compromis reputația și l-a constrâns să pună capăt carierea sale de avocat, către anul 360.

Amfilohie a profitat de această situație ca să se afierosească pe sine în întregime lui Dumnezeu, cu sfatul vărului său, sfântul Grigorie Teologul. De mai mulți ani avea, într-adevăr, proiectul de a se retrage în pustie cu prietenul său Heraclide, ca să se dedice desăvârșit ascezei și contemplației. Dar a trebuit să renunțe în parte la acest proiect ca să aibă grijă de tatăl său, rămas singur, bătrân și bolnav, pe proprietatea familiei de la Oziziala. În această perioadă Amfilohie a intrat în contact cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a devenit bun prieten și cu care a întreținut o corespondeță asiduă (sfântul Vasile i-a adresat 18 Scrisori și i-a dedicat Tratatul despre Duhul Sfânt!). Amfilohie imita în bună măsură modul de viață al sfântului Vasile din Cezareea, dar nu a putut să i se alăture fizic pentru că trebuia să aibă grijă de tatăl său. După anul 370, când sfântul Vasile a devenit episcop de Cezareea Capadociei, Amfilohie a ezitat ca să-l viziteze, de teamă a nu fi chemat în slujirea pastorală a Bisericii, pentru care se considera nevrednic.

Totuși, în anul 373, când locuitorii orașului Iconium – capitala noii provincii Licaonia – i-au cerut sfântului Vasile să le găsească un episcop, aceasta le-a propus numaidecât pe Amfilohie, pe care îl considera ca pe propriul copil. În ciuda ezitărilor sale, până la urmă sfântul Amfilohie a acceptat slujirea de episcop după ce a avut confirmarea într-o viziune angelică. Problemele bisericești ale acestei tinere Biserici din Iconium erau numeroase și, ca în tot Orientul, credința ortodoxă era pusă la încercare de diferitele erezii și de atitudinea împăratului Valens care apăra arianismul. Cu sunținerea sfântului Vasile și înarmat cu platoșa credinței nezdruncinate, sfântul Amfilohie a luptat cu timp și fără timp împotriva ereziilor prin cuvânt, prin scrieri și prin exemplul vieții sale evanghelice. Cu smerenie, sfântul nu se încredea niciodată deplin propriilor înțelegeri teologice, ci cerea întotdeauna sfatul părintelui său duhovnicesc, sfântul Vasile. După moartea sfântului Vasile, la înmormântarea căruia a participat (379), sfântul episcop de Iconium a continuat lupta împotriva sectei macedonienilor, adversară a dumnezeirii Duhului Sfânt. A explicat și a dezvoltat învățătura sfântului Vasile într-un sinod local, dar mai ales la Sinodul II Ecumenic, care s-a adunat la Constantinopol în anul 381, la care a participat împreună cu sfântul Grigorie Teologul, cu sfântul Grigorie al Nissei și cu alți o sută cincizeci de Sfinți Părinți, care au proclamat dumnezeirea Duhului Sfânt, deoființă (gr. homoousios – consubstanțial) cu Tatăl și cu Fiul.

Noul împărat, Teodosie cel Mare, nefiind încă deplin întărit în credința ortodoxă despre dumnezeirea Cuvântului, sfântul Amfilohie s-a dus într-o zi la curte pentru o audiență la împărat. El l-a salutat respectuos pe împărat, dar în mod intenționat nu a adresat decât un salut vag și puțin respectuos fiului împăratului, Arcadie, care stătea lângă el. Cum împăratul s-a supărat a i-a reproșat sfântului episcop lipsa de respect, acesta i-a răspuns: „Vezi și tu, cum fiind împărat pământesc, nu suferi lipsa de respect pentru fiul tău și te mânii, considerând aceasta ca o insultă la adresa ta personală. Cu atât mai mult Dumnezeu, împărat și Tată a toată creația, se mânie pe cei care Îl blasfemiază pe Fiul Său și spun că Îi este inferior!”. Împăratul a înțeles tâlcul teologic și a devenit un apărător al ortodoxiei și luptător împotriva arianismului.

Sfântul Amfilohie a păstorit turma duhovnicească încredințată lui în credința ortodoxă și practica virtuților evanghelice și a murit în pace, cândva între anii 394 și 403, lăsând în urma lui mai multe scrisori, omilii și tratate teologice, din care nu se mai păstrează astăzi decât un mic număr.

 

Moaștele

 

Părți din moaștele sfântului Amfilohie se găsesc în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, în Mănăstirea Kykkos din Cipru și la Muzeul Benaki din Atena.

 

Scrieri

 

Cele mai multe din scrierile sfântului Amfilohie sunt consierate pierdute. Ceea ce a rămas a fost editat în CPG 3230-3254.

În limba română opera integrală a Sfântului Amfilohie de Iconium vede lumina tiparului într-o inspirată traducere din greaca veche realizată de Oana Coman: Amfilohie de Iconium, Scrieri, editura Doxologia, colecția „Patristica”, seria „Patristica – Traduceri”, Iași, 2015. Lucrarea cuprinde 21 de omilii și alte scrieri:

- Scolie marginală referitoare la slăvirea Domnului

- Despre Duhul Sfânt

- Din [tratatul] Despre scrierile cu titlu fals ale ereticilor al Sfântului Amfilohie, episcop de Iconium

- Epistola sinodală a lui Amfilohie, episcop de Iconium – “Epistola Synodica”, o scrisoare împotriva ereziei macedoniene în numele episcopilor din Licaonia, probabil adresată episcopilor din Licia.

- Scrisoare către Seleucos – Epistula Iambica ad Seleucum

- Scrisoare către Pancharios

- Împotriva ereticilor

 

Posteritatea

 

Contemporanii săi l-au apreciat ca fiind un important teolog și scriitor învățat, iar Tradiția Bisericii a confimat valoarea scrierilor lui, care sunt citate la mai multe sinoade ecumenice și locale până în 787 la Sinodul VII Ecumenic.

Cu ocazia Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381), sfântul Ieronim îl întâlnește pe sfântul Amfilohie și discută împreună diverse chestiuni teologice.

Cu această ocazie Amfilohie îi citește sfâtului Ieronim pasaje din scrierea sa Despre Duhul Sfânt.

În epistola 70, sfântul Ieronim vorbește despre „triada capadocienilor” – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Amfilohie de Iconium – cum că „își umplu cărțile lor cu sofismele și sentințele filozofilor într-o măsură atât de mare încât nu poți spune ce ar trebui să admiri cel mai mult în ele, erudiția lor seculară sau cunoștințele lor scripturistice”.

În generația următoare, istoricul bisericesc Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) îl descrie pe Amfilohie în termenii cei mai măgulitori, povestind întâlnirea lui cu împratul Teodosie I.

În istoria teologiei dogmatice creștine sfântul Amfilohie ocupă un loc important pentru scrierile sale în apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt împotriva ereziei macedoniene, împreună cu sfântul Vasile cel Mare.

 

Imnografie

 

Troparul sfinților Amfilohie și Grigorie, glas 4:

Dumnezeul părinților noștri, carele faci pururea cu noi dupre blândețele Tale, nu depărta mila ta dela noi, ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

Dumnezeiescul tunet, trâmbița Duhului, săditorule al credincioșilor, și tăietorule al eresurilor, ierarhe Amfilohie, slujitorule cel mare al Treimii, împreună cu îngerii fiind pururea, roagă-te neîncetat pentru noi toți.

Icos:

De la Duhul Sfânt fiind insuflat, prea înțeleptul Ierarh al lui Hristos Biserica o a pecetluit, având puterea lucrării, mărit tăinuitor și învățător credinței primit, auzind buna cetire a dumnezeieștilor scripturi, cu facerea închipuirii purtătoarei de viață și cinsitei Cruci, pe Eunomie l-a depărtat, și credința o a luminat, propovăduind pe Hristos, se roagă neîncetat pentru noi toți.

cititi mai mult despre Amfilohie de Iconium si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei

 

Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr și își petrecea viața pustnicește. El, fugind de gâlcevile și tulburările lumești, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osârdie și nevoindu-se într-o peșteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie și i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate și să paști oile cele dumnezeiești!”. Dar el n-a vrut.

A doua noapte i s-a arătat iarăși îngerul Domnului și i-a zis: „Amfilohie, mergi în cetate și paște oile pe care ți le încredințează Dumnezeu!”. Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înșelăciune ceea ce i se arăta și zicea în sine: „Știe și satana a se închipui câteodată în îngerul luminii!”. Iar a treia noapte, venind îngerul către dânsul, l-a strigat: „Amfilohie, scoală din patul tău!”. Iar el, degrabă sculându-se, s-a înfricoșat și a zis: „Dacă ești îngerul lui Dumnezeu să stăm amândoi la rugăciune!”. Și plecându-și Amfilohie capul, a început a cânta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul și pământul de slava Lui! Și cântă și îngerul Domnului cu dânsul.

Apoi l-a luat îngerul de mâna dreaptă și l-a dus într-o biserică care era acolo aproape și ale cărei uși s-au deschis singure. Intrând Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare și mulțime de bărbați îmbrăcați în veșminte albe, care luându-l pe dânsul l-au dus către altar și i-au dat în mânăSfânta Evanghelie, zicând: „Domnul este cu tine!”. Iar unul dintre dânșii, care era mai cinstit și mai luminat a zis cu mare glas: „Să ne rugăm toți!”. Apoi a început a zice: „Darul Sfântului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetății Iconiei; să ne rugăm cu toții pentru dânsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!”.

După rugăciune, dându-i lui pace, s-au făcut nevăzuți. Iar Amfilohie stătea minunându-se de acea preaslăvită vedenie și de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredințându-se voii Lui celei sfinte și, începând a se lumina de ziuă, a ieșit din biserică, mergând către peștera sa. Atunci l-au întâmpinat pe cale șapte episcopi care se adunaseră de prin cetățile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetății. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie.

Deci ieșind, căutau pe acest fericit părinte, și întâmpinându-l pe cale, îl întrebară: „Tu ești Amfilohie? Spune nouă adevărat, pentru că toată minciuna este de la cel viclean!”. Iar el a răspuns cu smerenie: „Eu sunt Amfilohie păcătosul!”. Iar ei, luându-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrând ca să-l hirotonească. El a început a zice către dânșii: „De vreme ce astfel a binevoit Dumnezeu ca eu nevrednicul și păcătosul să fiu arătat vouă spre orânduiala episcopiei, apoi nu se cuvine mai mult a tăinui lucrurile cele minunate ale Lui, ci desăvârșit suntem datori a le propovădui și a preamări pe Dumnezeu pentru toate”.

Astfel, a început sfântul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte și proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată și n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfântul Amfilohie. Ci cu frică plecându-se lui și cu dragoste sărutându-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăției lui Valentinian și Valens.

Deci, Sfântul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungați, căci a trăit până în vremea împăratului Teodosie cel Mare și a fiilor lui. Și fiind învățător drept credincioșilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri și necazuri a răbdat de la cei necredincioși, fiind împreună nevoitor cu fericiții părinți împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăși mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh și asupra celor ce țineau de eresul lui Arie.

Pentru o râvnă ca aceasta după bună credință și pentru viața lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit și iubit de Sfinții Părinți. Dar mai ales era iubit de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten și-i trimiteau scrisori.

Împărățind atunci binecredinciosul Teodosie, a venit la dânsul Sfântul Amfilohie, rugându-l să poruncească și să izgonească pe arieni de prin toate cetățile. Iar împăratul n-a vrut să facă aceasta ca să nu răzvrătească poporul și a trecut cu vederea cererea sfântului, iar el a plecat atunci trist. După câteva zile iarăși a venit la palat la împărat și ca un preaînțelept a făcut un lucru vrednic de pomenit. S-a plecat împăratului care ședea pe scaun, dându-i cinstea cea cuviincioasă, și i-a făcut urări pline de cuvinte frumoase.

Iar pe fiul său, Arcadie, care era de curînd la împărăție și ședea aproape de tatăl său, l-a trecut cu vederea și nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea. De acest lucru s-a mâniat foarte împăratul. Și, neputând să rabde necinstea fiului său, a poruncit să-l scoată din palat cu ocară pe fericitul Amfilohie. Iar sfântul a zis către împăratul: „Vezi, împărate, cum nu rabzi tu ocara fiului tău și te mânii asupra mea? Așa și Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce și urăște pe cei ce-L hulesc pe El, și se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”.

Atunci, cunoscând împăratul pentru ce Sfântul Amfilohie n-a dat cinste fiului său, ca prin pilda aceea să arate cum că Fiului lui Dumnezeu I se cuvine cinste deopotrivă cu Tatăl, s-a minunat de lucrul lui plin de înțelepciune și de cuvintele lui cele cu pricepere. Apoi, sculându-se de pe scaun, s-a plecat lui și își cerea iertare. Și îndată a trimis scrisoare prin toată împărăția ca să fie izgoniți cu sila arienii de prin toate cetățile.

Astfel a curățit Sfântul Amfilohie Biserica lui Hristos de eretici. Și multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credință și scriind cărți, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a odihnit în Domnul cu pace.

Înălţarea Sfintei Cruci

/0 Comentarii/în /de /4.576 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; ro.wikipedia.org

 

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630)

 

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos.

În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

Înălţarea Sfintei Cruci - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălţarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Semnificație

 

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:

- aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;

Sfânta Elena și Heraclie ducând Sfânta Cruce la Ierusalim (326), Muzeul Zaragoza, ulei pe panou (195 x 115 cm.) din altarul Santa Cruz de Blesa, Teruel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfânta Elena și Heraclie ducând Sfânta Cruce la Ierusalim (326), Muzeul Zaragoza, ulei pe panou (195 x 115 cm.) din altarul Santa Cruz de Blesa, Teruel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce (14 septembrie 630), Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce (14 septembrie 630), Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Istorie

 

Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem”).

Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Găsirea adevăratei cruci (326), Agnolo Gaddi, Florența, 1380 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Găsirea adevăratei cruci (326), Agnolo Gaddi, Florența, 1380 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629.

Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci.

Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.

Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în Bătălia de la Hattin (4 iulie, 1187).

Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.

Cruciații descoperă Sfânta Cruce (Prima cruciadă 15 August 1096 - 12 August 1099) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cruciații descoperă Sfânta Cruce (Prima cruciadă 15 August 1096 – 12 August 1099) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim.

Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630.

Breviariumul lui Nikephoros susține că Sfânta Cruce a fost adusă mai întâi la Ierusalim și apoi a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost purtată în procesiune până la Vlaherne.

Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii.

Armata sultanului ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem.

Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul.

În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin.

Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute.

Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

 

Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci

 

Tropar la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

Glasul 1

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

 

(Audio) Troparul Sfintei Cruci în mai multe limbi

 

Condac la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

Glasulul al 4-lea

Cel Ce Te-ai înălţat…

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

 

La Vecernia mică

Stihirile de la “Doamne, strigat-am”

Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).

Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

 

La Stihoavnă

Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.

Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.

Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

 

Tropar, glasul 1

Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

 

Condac, glasul al 4-lea

Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.

 

La Utrenie

Icos

Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.

 

Luminânda

Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.

 

La Laude

O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

 

Glasul al 2-lea:

Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.

 

Glasul al 5-lea:

Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.

 

Glasul al 6-lea:

Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.

Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.

Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.

Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

 

Iconografie

 

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.

 

Înălțarea Sfintei Cruci

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630) - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630) – foto preluat de pe doxologia.ro

Împărăteasa Elena primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”.

Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor.

Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată.

Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea.

Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție.

Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste.

Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război.

Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia.

Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului.

Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul:

„În acest semn vei învinge”.

Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau.

Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele.

Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială.

Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”.

Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale.

Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și de arme.

Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare.

Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste:

„Să mă chemi în ziua necazului tău”.

Apoi, înfricoșându-se, și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.

Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință.

Și de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci.

Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului.

Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând:

„Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”.

Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună.

Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului.

Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape.

Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele piroane.

Dar neștiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dânsa.

Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul „înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac.

Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce.

Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare.

A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos.

Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul:

„În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării.

După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna dreptei credințe.

Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce.

Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer.

Și aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a îngerului și auzeau cântarea lui.

Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628), biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia.

Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la vrăjmașul cel mândru.

Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu post îndelungat.

Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale lui Hosroe.

Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa.

De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab.

Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.

Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte.

Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta.

Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând:

„Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”.

Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se spre împăratul, i-a zis:

„Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”.

Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe.

Și l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor.

Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte.

Căreia și de la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor.

Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte.

Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă.

Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat.

 

cititi mai mult despre Înălţarea Sfintei Cruci si pe: basilica.ro doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si:

- Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Nicolae Tănase

- Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Ilie Cleopa

 

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297)

/0 Comentarii/în /de /367 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297)

 

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie a viețuit în secolele III—IV fiind ostaș creștin ce făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în cetatea Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu.

Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți 5 sfinți mucenici: Pasicrat și Valentin, Nicandru și Marcian și Iuliu Veteranul.

Sfinților Pasicrat și Valentin li s-au tăiat capetele la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu Veteranul la 27 mai.

În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă.

Iar Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit.

Sfântul Isihie s-a încununat cu moartea martirică la 15 iunie, prin tăierea capului, și astfel și-a dat viața în mâinile Domnului.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Mucenic Isihie de la Durostor

Glasul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Isihie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444)

/0 Comentarii/în /de /1.521 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444)

 

Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei  (n. ca. 376/378, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost Patriarh al Alexandriei între 412-444, pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.

A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.

Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie, împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.

 

Viața

 

Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei (376 - 444) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Chiril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre. Fratele mamei sale, preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de Patriarh al Alexandriei. Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Chiril. Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origen, Didim cel Orb precum și a scriitorilor Bisericii alexandrine.

Bogata sa corespondență cu Episcopul Celestin al Romei face dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine. Educația pe care a primit-o era specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică, între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între 398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.

A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice. L-a sprijinit pe unchiul său în îndepărtarea sfântului Ioan Hrisostom din funcția de Arhiepiscop al Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel, mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea Sf. Ioan Hrisostom, arătând curții imperiale puritatea doctrinei acestuia ca fiind opusă credinței neortodoxe a lui Nestorie.

După moartea patriarhului Teofil, la 15 octombrie 412, Sf. Chiril a fost proclamat și a devenit patriarh la 18 octombrie 412, în ciuda opoziției îndârjite a susținătorilor candidatului arhidiacon Timotei în atmosfera instabilă a Alexandriei. Astfel, Sf. Chiril a fost succesorul Patriarhului Teofil în scaunul patriarhal al Alexandriei, având o poziție puternică și influentă, concurând-o pe cea de Prefect al orașului.

În primii săi ani de patriarhat a fost prins în problemele unui oraș cosmopolit în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente. Acestea se suprapuneau pe fondul rivalității dintre Alexandria și Constantinopol și pe cel al conflictului dintre școlile alexandrină și antiohiană în ceea ce privește gândirea eclezială, evlavia și discursul teologic.

Aceste probleme s-au acutizat în 428 când scaunul din Constantinopol a devenit vacant. Nestorie, ca reprezentant al partidului antiohian, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Constantinopolului la 10 aprilie 428 și a inflamat și mai mult spiritele susținând că termenul Theokotos (Născătoare de Dumnezeu) nu reflectă în mod adecvat poziția Fecioarei Maria în relația sa cu Iisus Hristos.

Astfel, Sf.Chiril și partidul alexandrin și-au încrucișat săbiile cu cei din partidul antiohian la curtea imperială. După multe frământări, Augusta Pulcheria, sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, l-a susținut pe Sf. Chiril împotriva lui Nestorie. Pentru a-l îndepărta pe Sf. Chiril, Nestorie i-a sugerat împăratului să convoace un sinod ecumenic la Constantinopol. Dar împăratul Teodosie a convocat sinodul la Efes, o regiune în care Sf. Chiril era apreciat. După luni întregi de dezbateri, Sinodul din 431 a sfârșit prin a-l îndepărta pe Nestorie din scaunul său și a-l trimite în exil.

Sf. Chiril a murit la 9 iunie 444, dar controversele au continuat și în deceniile următoare, de la Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449 până la Sinodul din Calcedon din 451, și chiar mult după acesta.

 

Teologie

 

Poziția teologică a sfântului Chiril în disputele hristologice din timpul său a fost subiectul multor studii și discuții, el fiind revendicat ca sfânt atât de Bisericile Ortodoxe cât și de Bisericile Orientale (monofizite). Totuși, lucrările teologice ale reprezentanților acestor două familii creștine (a căror dialog teologic a fost oficializat în anul 1985) au confirmat că a existat o neînțelegere terminologică vizavi de termenul grec ”physis”.

Pentru sfântul Chiril, în formularea sa ”mia physis tou Theou Logou sesarkomeni”, termenul ”physis” se referea la Persoana lui Hristos Dumnezeu adevărat (Dieu Cuvântul) și Om adevărat. Termenul ”physis” este deci echivalent termenului de ”persoană” ales de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, la care sfântul Chiril nu a participat pentru că murise între timp.

 

Moștenirea

 

Așa cum s-a spus mai sus, Sf. Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific. În perioada timpurie a activității sale în Biserică a scris câteva exegeze, printre care: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan și Dialoguri despre Sfânta Treime. În 429, în timpul când controversele hristologice au luat amploare, prin mulțimea scrierilor sale a ținut piept adversarilor săi. Atât scrierile sale cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi.

 

Opera Cultural-Misionară

 

Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca.

Despre Sfânta și de viață făcătoarea Treime.

Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Proorocul Sofronie, Iona, Zaharia).

Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Ioil, Amos, Avdie, Naum, Avacum).

Cuvântare către cuviosul și iubitorul de Hristos împărat Teodosie

Cuvântare către împărați și împărătese (către împărătesele cele cucernice).

Împotriva hulelor lui Nestorie, Împotriva antropofiților, Împotriva sinusiaștilor.

Scrisori, Dialogum cum Nestorio.

Tâlcuire la Sfântul Prooroc Isaia (pars II).

Traduceri de Constantin Daniel. Introducere și note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu și Florin Filimon.

 

Imnografie

 

Tropar, glasul al VIII-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe (N), roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al IV-lea:

Împletiturile eresurilor rupând întru puterea lui Hristos, cu dumnezeiești cuvinte Biserica, Chirile, ai îmbogățit-o. Pentru aceasta și stai înainte cu cetele îngerilor, lui Hristos rugându-te, fericite, cu osârdie să dăruiască tuturor iertare de greșeli.

Alt condac, glasul al VI-lea:

Adâncul învățăturilor cuvântării de Dumnezeu, lămurit ne-ai izvorât nouă din izvoarele Mântuitorului, care îneacă eresurile, fericite, și turma nevătămată de întreitele valuri o păzește; că marginilor ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.

 

Iconografie

 

Dionisie din Furna arată Sf. Cuvios Chiril al Alexandriei se zugrăvește bătrân, pleșuv la frunte, cu fruntea și chipul netede, cu sprâncene mari, groase, rotunde, cu nas coroiat și nări groase, obrazul lat și buze groase; cu părul rar, gălbui, pe alocuri încărunțit; cu barbă lungă și deasă, despicată în două; poartă pe cap un acoperământ împodobit cu cruci. Ţine în mână înscrisul: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata și pururea Fecioara Maria.”.

Se mai zugrăvește împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei pentru pomenirea lor din 18 ianuarie și în icoana Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, alături de ceilalți Sfinți Părinți de la acel Sinod, șezând pe scaune lângă împăratul Teodosie al II-lea.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei si pe: ro.wikipedia.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis – Cernavodă (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /4.457 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie (Secolele III – IV)

 

Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.

Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.

Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian.

Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului.

Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.

După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile.

S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis:

„Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.

Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos.

Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat.

Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.

El declara, între altele:

Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau:

Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.

Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.

Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304.

Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în Biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească:

Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).

Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)

/0 Comentarii/în /de /712 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)

 

Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Pafnutie (cunoscut și ca Pafnutie al Tebaidei) a fost episcop al provinciei romane Tebaida de Sus (Thebaida Superior) din Egipt, care se întindea în zona orașului Luxor de astăzi.

Pafnutie s-a numărat printre cei mai proeminenți participanți la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 19 aprilie [1].

Unii istorici îl identifică cu Avva Pafnutie Chefala, care a fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare [2]

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)

 

Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Pafnutie a fost persecutat pentru credința sa creștină, suferind o mutilare a genunchiului stâng și pierderea ochiului drept în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Maximian (286-305).

Ulterior a fost condamnat la muncă silnică într-o mină.

După promulgarea Edictului din Milano de către Sf. Împărat Constantin cel Mare, a fost eliberat și a putut să-și continue chemarea sa de a-i creștina pe egiptenii acelor timpuri, ajungând episcop al Tebaidei de Sus.

În anul 325 a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea.

Se spune că însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare, cel care convocase acest sinod pentru a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, a ținut să-l întâlnească personal pe Pafnutie și l-a onorat sărutând orbita ochiului pierdut de acesta în timpul persecuțiilor la care fusese supus.

Sf. Pafnutie a avut un rol important, poate chiar decisiv, în dezbaterea de la Primul Sinod Ecumenic pe tema celibatului clericilor.

Cei mai mulți dintre episcopii prezenți la sinod erau dispuși să urmeze precedentul creat la Sinodul de la Elvira (305-306), care interzicea relațiile conjugale pentru episcopii, preoții și diaconii care se căsătoriseră înainte de hirotonire.

Pafnutie i-a rugat cu seriozitate și stăruință pe colegii săi episcopi să nu impună această obligație membrilor clerului care erau deja căsătoriți înainte de hirotonire.

El a mai propus, în conformitate cu „vechile tradiții ale Bisericii”, ca numai cei care au fost celibatari la momentul hirotonirii să continue să respecte abstinența.

Marele respect de care se bucura Pafnutie și faptul bine cunoscut că el însuși respectase cu strictețe castitatea în tot timpul vieții sale, au cântărit mult în judecarea propunerilor sale, care, în final, au fost adoptate în unanimitate.

Sinodul a lăsat la latitudinea clericilor căsătoriți să continue sau să întrerupă relațiile lor conjugale.

La același Prim Sinod Ecumenic de la Niceea, Pafnutie s-a numărat printre cei care au apărat cu stăruință Ortodoxia în fața arianismului, contribuind astfel la condamnarea acestei erezii de către sinod.

Zece ani mai târziu, Sf. Pafnutie l-a însoțit pe Sf. Atanasie cel Mare la Primul Sinod de la Tir (335 d.Hr.).

Nu se cunosc amănunte despre moartea acestui sfânt ierarh.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie

Glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Pafnutie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie

Glasul 4

Degrab ne întâmpină…

Preoţind mai întâi cu suflet curat şi pe urmă pătimind cu minte preatare, ai bineplăcut lui Dumnezeu. Drept aceea petrecând întru cele cereşti, părinte, dănţuieşti cu mucenicii şi te bucuri împreună cu ierarhii, Sfinţite Mucenice, Preafericite Pafnutie.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Pafnutie

 

Note

 

[1] Pătimirea lui a avut loc pe 15 aprilie după Sinaxarul din Alexandria.

Calendarul pelestino-georgian din Sinai (Garitte, pp. 204, 340) îl comemorează la 20 aprilie și la 25 septembrie, dând mărturie despre identificarea lui progresivă cu tatăl sfintei Eufrosinia. (Cf. Sinaxarului P. Macarie de la Simonos Petras)

[2] Bartelink (SC 400, p. 291) sugerează că monahul Pafnutie Chefala, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, ar fi acelasi cu ierarhul despre care Istoria lui Ghelasie din Kyzic (2:9) spune că a fost torturat sub Maximian si i s-a zdrobit genunchiul sting si i s-a scos ochiul drept, care a participat la primul Sinod Ecumenic, de la Niceea, din anul 325; era mare facător de minuni, alungind dracii cu cuvântul si tămăduind felurite boli doar cu rugăciunea (nota P. Filotheu Bălan, în Pateric egyptean, p. 233)

Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)

/0 Comentarii/în /de /614 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)

 

A trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305), fiind preot în orașul Laodiceea (Asia Mică – Turcia de astăzi).

Artemon a slujit Biserica lui Hristos ca citeț timp de 16 ani, ca diacon timp de 28 de ani, iar ca preot 33 de ani.

Când s-a declanșat persecuția împotriva creștinilor, Artemon era înaintat în vârstă.

Acesta fiind prins a fost dus la templul zeului Esculap, pentru a jertfi acestei zeități.

Păgânii ce se aflau în templu au eliberat mulți șerpi veninoși pentru a-l ucide pe Artemon.

Însă acesta s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a suflat asupra șerpilor, omorându-i pe toți.

Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe basilica.ro

Văzând această minune, Vitalis, mai marele preot al zeității păgâne Esculap, a îngenuncheat și s-a botezat împreună cu toți slujitorii din templul idolului Esculap, majoritatea dintre ei ajungând preoți creștini, iar Vitalis episcop în Palestina.

Guvernatorul Patrichie l-a întemnițat pe Sfântul Artemon și a poruncit să fie aruncat într-un vas cu smoală fierbinte.

Dar când dregătorul a inspectat vasul, a căzut în smoală și a murit.

Cei care au asistat s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul s-a rugat și din locul acela a izvorât apă.

Văzând această minune, mulți s-au botezat.

După mai mulți ani, Sfântul Artemon a fost ucis de păgâni în anul 303.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea

Glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Artemon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Mucenic Artemon

 

Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În timpul împărăției lui Dioclețian a fost mare prigoană împotriva creștinilor; de vreme ce au fost trimiși muncitori prin toate cetățile și țările stăpânirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor și să silească pe creștini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască și să-i ucidă. Deci, a mers în părțile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvârșea porunca împăratului.

Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflând că se apropia comitul, a luat pe Sfântul Artemon presbiterul și pe oarecare din creștini și s-a dus noaptea în capiștea Artemidei și au sfărmat pe toți idolii ce au fost acolo și i-au ars cu foc. Apoi întorcându-se la biserica creștină, care era la cinci stadii de cetate, își săvârșeau obișnuitele rugăciuni și-i întărea pe credincioși, zicându-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrând să ucidă pe creștini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele și nici un fel de moarte oricât de cumplită”.

Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întâi o jertfă în capiștea lui Apolon și a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărătești le-a pus înainte și s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări și în vânătoare. După aceea a intrat în capiștea Artemidei, vrând să săvârșească necurata jertfă și negăsind pe idoli, întreba unde sunt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon și cu alți creștini au sfărâmat pe Artemida și pe ceilalți idoli ce au fost acolo.

Deci, întrebând comitul unde este episcopul și creștinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecând pe cal, s-a dus cu ostași înarmați spre biserica creștină, ca să verse sângele celor credincioși, iar pe Sisinie și pe Artemon să-i taie bucăți. După ce s-a apropiat el de biserică, când era ca de o stadie, deodată l-a cuprins niște friguri mari, încât a căzut și foc peste măsură l-a cuprins, încât pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo.

După ce a înnoptat, ostașii au stat cu lumânări pe lângă comi-tul cel bolnav, așteptându-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creștinii m-au blestemat și Dumnezeul lor mă muncește”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei și luminata zeiță Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu și simțind că moare, a zis către ostași: „Duceți-vă în biserica creștină și spuneți episcopului Sisinie, că așa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Deci, roagă-te către dânsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea și-ți voi face chipul tău din aur și în mijlocul cetății îl voi pune”.

Ducându-se ostașii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Și iarăși a trimis comitul, zicând: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!”. Deci, episcopul a făcut pentru dânsul rugăciune și îndată comitul s-a sculat sănătos, neavând nicidecum boală trupească. După câteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii și a întâmpinat pe Sfântul Artemon venind de la vânat. Pentru că, cu cuvântul lui Hristos, vâna fiare sălbatice și îl urmau doi cerbi și șase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi și într-însa voia să aibă și fiare sălbatice.

Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vânat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvântul Hristosului meu am vânat acestea!”. Și i-a zis comitul: „Bătrânule, mi se pare că ești creștin”. Sfântul a răspuns: „Din tinerețe sunt creștin”. Atunci legându-l cu două lanțuri, l-a dat pe el la doi ostași, poruncind să-l ducă pe Artemon după dânsul, în cetatea Cezareei. Iar sfântul, fiind legat și întorcându-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeți la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus și au stat lângă ușile ogrăzii bisericii și episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?”. Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luând glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit și l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.

Episcopul s-a spăimântat de grăirea cerbului și suspinând greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie și i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunând, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit și l-a dus în Cezareea legat. Și m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului și jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia câteva prescuri și du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sunt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luând prescurile și o slugă, rugându-se, s-a dus.

Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfântul Artemon șezând în temniță și închinându-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus și păstor al oilor cuvântătoare, cum ne-ai lăsat și ai căzut în mâinile tiranului, căci noi n-am știut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omenește; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sunt adevărate cele grăite, pentru că greu se mâhnește pentru tine”. Sfântul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vestește stăpânului meu, sfântului episcop, că sunt prins la cazne pentru Hristos și șed în temniță. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos și să mă învrednicesc a fi părtaș cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi și-au dat sărutare unul altuia și s-au despărțit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanțuri.

Venind diaconul la episcop și spunându-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei și pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăvește și pe robul tău Artemon de vrăjmașul Patrichie și fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia și îl numără în ceata sfinților mucenici”.

Într-una din zile comitul Patrichie, făcând cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfântul Artemon, presbiterul Laodichiei și a zis către dânsul: „Bătrânule, spune-ne cum te numești!”. El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu ești cel care ai sfărâmat chipul cel cioplit al marii zeițe?”. Sfântul răspunse: „Eu sunt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrânule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruțat chipul acela și cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blândă te-a lăsat să trăiești încă”. Sfântul Artemon răspunse: „Și pe tine te voi asupri, rugându-mă Dumnezeului meu, și-ți voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort și mut cum n-aș fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numești Artemon, socoteam că ești rob al zeiței Artemida și mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăiești, pentru că ești de un nume cu dânsa”. Sfântul răspunse: „Preanecuratule păgân, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voiești să auzi de numele meu, înțelege că eu, fiind încă în pântecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinstește-ți bătrânețile, cruță-ți căruntețile și jertfește marelui Asclipios, zeul acestei cetăți”. Sfântul răspunse: „Șaisprezece ani am fost citeț, citind cărțile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci și opt de ani am fost diacon, citind Sfânta Evanghelie și treizeci și trei de ani am împlinit în preoție, învățând pe oameni și povățuindu-i la calea mântuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi poruncești să fiu asemenea ție și să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimțitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău și să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă și putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămâie cu rugăminte înaintea capiștei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau niște balauri petrecători în capiștea lui Asclipios și slujitorii le aduceau mâncăruri dulci odată pe an”. Sfântul zise: „Să mergem în capiștea lui Asclipios și dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămâie!”.

 

Mergând comitul și poporul cu sfântul, apropiindu-se de capiștea aceea, balaurii și mai ales necuratele duhuri dintr-înșii, nesuferind venirea mucenicului și puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau șuierături înfricoșate în capiște și tulburare, încât se clătina ca un copac de vânt, și văzând aceea popoarele și comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfânt: „Vezi cât de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dânsul fără tămâie?”. Sfântul zise: „Poruncește jertfitorului tău să-mi deschidă capiștea, căci eu voi intra”. Și a poruncit comitul să deschidă capiștea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpânirii tale, nu pot deschide fără tămâie și fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luând slujitorul tămâia, a adus-o după obiceiul său și a deschis ușa cea încuiată, apoi a fugit îndată.

Atunci comitul, stând departe, a zis către sfânt: „Bătrânule, dacă poți să intri, intră”. Iar sfântul, apropiindu-se de ușă și făcând semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală și balaurii stăteau nemișcați. Sfântul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon și ai ucis balaurul, tu și acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceștia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfânt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze și a ieșit cu dânșii afară. Iar poporul și comitul, văzând cum ieșiseră balaurii din capiștea lui Asclipios, s-au spăimântat și au început să fugă.

Sfântul a strigat în urma lor: „De ce fugiți? Nu vă temeți! Stați și vedeți cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceștia vor muri înaintea ochilor voștri!”. Și suflând asupra lor, îndată i-a lăsat morți, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviți ca de un tunet. Atunci Sfântul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiți de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?”. Iar comitul și tot poporul s-au înspăimântat, văzând pe balauri uciși fără fier, între care era unul foarte mare, având cinci coți grosime, iar în lungime douăzeci și cinci de coți.

Văzând aceasta Vitalie slujitorul, și-a ridicat glasul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor și mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe acești balauri”. Și, căzând la picioarele sfântului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ție, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvârșit, oaie a turmei tale. Pentru că până acum am fost în înșelăciune, uitându-mă la idoli și la acești balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!”. Iar păgânul comit, având ochii sufletești orbiți, deși vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.

Nesuferind rușinea și umplându-se de mânie pentru a sa rușinare și pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăși să piardă pe sfântul mucenic și să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăți. Și a zis cu mânie către sfântul: „Așa mă jur pe zeița cea mare Artemida și pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăți te voi sfărâma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos și cu ajutorul Sfântului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voștri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?”. Zis-a sfântul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăți și moștenitorule al iadului, ai auzit și încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplându-se de mânie, a ars o tigaie unde a pus pe sfântul mucenic, încă și țepi de fier a ars și a poruncit ca să-l împungă și cu alte fiare ascuțite să-i taie mădularele trupului. Și zicea către dânsul: „Vezi, nesupusule bătrân, cum piere trupul tău în munci?”. Iar pătimitorul, căutând la cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să râdă de mine robul Tău; căci știi, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare până în sfârșit, să se rușineze vrăjmașul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău și ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt minunate sub cer. Tu ești Domn al tuturor și nu este cel ce poate să se împotrivească Ție. Deci cu mila Ta mântuiește-mă, Doamne. Tu ai sfințit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate și junghiat fără vină. Tu ai îndreptat și la înălțime ai rânduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe și ai înălțat pentru binecuvântare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulțit neamul lui Iacov prin nașterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot și ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupești, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmașilor și toți cei îndreptați prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum și eu, robul Tău, mă rog Ție, Doamne, miluiește-mă pe mine cu mila Ta și ajută-mă cu puterea Ta”.

Astfel rugându-se sfântul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea și trecând prin mijlocul poporului în acea priveliște, a căzut înaintea sfântului mucenic Artemon și-i lingea picioarele cele sfințite. Apoi, stând înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea și înfruntarea păgânilor, iarăși luând glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaște că nimic nu este care să fie cu neputință la Dumnezeu și puternic este și celor necuvântătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieștii Sale puteri. Deci să știi că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cerești vei fi răpit și vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit și ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat și pe omul cel drept, fără omenie îl muncești”.

Iar necuratul comit, fiind dat în vileag și mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mâniat foarte și a poruncit ostașilor să ucidă cerbul acela. Și unul din ostași, luând o suliță, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar sulița a lovit pe stolnicul comitului și l-a străpuns, iar cel însulițat, îndată în acel loc și-a dat sufletul. Acest lucru văzândul comitul, i-a fost jale de stolnicul său și, sculându-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniță.

A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală și s-o fiarbă, vrând ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Și făcându-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrând cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal și s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorât din cer doi îngeri ca doi vulturi și, apucând de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare și s-a topit, încât nici oasele nu i-au mai rămas.

Atunci ostașii și tot poporul, văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, și stând, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat și a izvorât din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc și alți mulți, au fost învățați și s-au botezat de sfântul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicând către mucenic: „Ieși din cetatea aceasta și vino în Asia, în locul ce se numește Vuli, care este lângă mare. Acolo vei afla pe Alexandru și pe Pironia, maica aceluia, și vei curăți împreună cu dânșii pe mulți de diavoli și de felurite boli și mulți luminându-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.

A doua zi, s-au adunat la Sfântul Artemon toți cei nou-luminați prin botez. Iar el, luând pâinea dumnezeieștilor Taine, a frânt-o în bucăți și amestecând-o în paharul sfânt, le-a dat, zicând:

„Această pâine este Trupul lui Hristos și acest vin este Sângele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziți-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărțiți de dragostea lui Hristos, ci stați neclintiți în credință; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.

Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfântul Mucenic Artemon, că mulți au fost botezați de el și că învață pe popor cuvântul adevărului, a mers la dânsul cu credincioșii care erau cu el și sărutând pe sfânt și făcând rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfântul Mucenic Artemon și după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezați, pe unii i-a sfințit preoți, pe alții diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a și încredințat părțile Palestinei. Iar Sfântul Mucenic Artemon, sărutând pe episcop și pe popor, a ieșit spre partea Asiei hotărâtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulți i-a luminat și i-a adus la Dumnezeu.

După aceea prinzându-l cei necredincioși, i-au tăiat capul și astfel s-a dus la veșnicele locașuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă și închinăciune în vecii vecilor. Amin.