Articole

Eustatie al Antiohiei (cca 270 – 337)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Eustatie al Antiohiei

Cel întru sfinți părintele nostru Eustatie (sau Eustațiu) a fost arhiepiscop al Antiohiei în timpul disputelor legate de arianism din prima jumătate a secolului al IV-lea. A fost un apărător hotărât al învățăturii ortodoxe de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 21 februarie.

Eustatie s-a născut în Side, Pamfilia (provincie romană din Asia Mică) în jurul anului 270. Se cunosc puține lucruri din viața sa timpurie. El a devenit episcop de Beroea (În prezent orașul Alep din Siria), în anul 320. În 325, el a fost ridicat la demnitatea de episcop al Antiohiei de către sfinții părinți întruniți la Primul Sinod Ecumenic.

Sf. Eustatie a fost un teolog remarcabil, care, de asemenea, avea și o cunoaștere largă a științelor laice.

Participând la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), i s-a acordat onoarea de a fi printre primii episcopi care au prezidat lucrările sinodului. El s-a numărat printre opozanții proeminenți ai lui Arie și s-a luptat cu zel împotriva arianismului și pentru puritatea credinței ortodoxe. A continuat această luptă și după încheierea lucrărilor sfântului sinod și adoptarea Crezului de la Niceea. Astfel, el a refuzat să primească orice arian ca preot în eparhia sa și a scris încontinuu împotriva lor, atrăgându-și astfel ostilitatea acestora (printre care Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia).

În anul 331, adversarii arieni ai lui Eustatie l-au convins să convoace un sinod în Antiohia, însă acolo, prin folosirea unor martori mituiți, l-au acuzat pe episcop de sabellianism și de adulter.[1]. Foarte repede, Eustatie a fost depus, fără un proces corect, cu încălcarea regulii apostolice că acuzațiile împotriva clericilor trebuie să fie susținute de cel puțin doi martori. El a fost exilat la Traianopolis, în Tracia, cu toate că femeia care îl acuzase de adulter a recunoscut că mințise, mărturisindu-și păcatul în fața clerului și poporului.

Cu toate că poporul din Antiohia, care îl iubea și îl venera, era indignat față de tratamentul la care fusese supus Eustatie, acesta le-a cerut să oprească protestele, dar să rămână fideli credinței ortodoxe. El a fost însoțit în exil de către un grup mare de clerici care i-au rămas loiali.

Sf. Eustatie a continuat cu același zel lupta sa împotriva ereziei ariene și în timp ce s-a aflat în exil. El a trecut la Domnul în anul 337, la Traianopolis, Tracia (actualmente Alexandroupolis, în nord-estul Greciei). În 482, în timpul domniei împăratului Zenon, moaștele lui au fost traduse din Tracia la Antiohia, spre marea bucurie a oamenilor de acolo, care au ieșit în întâmpinare „cale de vreo optsprezece mile, și l-au primit cu cântări, cu lumină și cu tămâieri.[2] Pe sfântul Eustatie l-a cinstit cu laude și Sf. Ioan Gură de Aur.

 

Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinţilor noştri, Care Te porţi pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile părinţilor noştri, îndreptează viaţa noastră în pace.

Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (în limba greacă)

Cântarea 1. glasul al 7-lea. Irmos: Lui Dumnezeu, Celui Ce…

Stih: Sfinte Părinte Eustatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cel ce stă în fruntea părinţilor, ca pe unul ce s-a îmbrăcat prin har cu Cuvântul, pe Marele Eustatie, cu cântări să-l lăudăm.

cititi mai mult pe doxologia.ro

 

Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei

Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (cca 270 - 337) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (cca 270 – 337) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Eustatie a fost cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la Întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinții Părinți asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste și putere. Deci, Sfântul Eustatie rușinând și dând blestemului acel hulitor eres și mărturisind pe Fiul că este de o ființă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei și pe Teognie al Niceei.

După moartea marelui Constantin, luând împărăția Constandie, fiul său, a luat și eresul lui Arie și, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească și să facă rău Bisericii dreptcredincioșilor; întărind erezia cu acea fără de lege și nedreaptă stăpânire.

Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia și acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun și din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca și Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăție. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca și cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind și strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit și a născut.

Cei ce judecau au poruncit femeii să-și întărească cuvântul cu jurământ; și s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt și l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire și izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul și s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită și grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă și defăimarea sa asupra nevinovatului și curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum și de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.

Apoi trecând 100 de ani și Zenon ținând împărăția grecească, s-a adus din surghiun cinstitul și sfântul trup al celui între sfinți părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieșind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii și mai departe, cu cântări, cu lumânări și tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Pamfil din Cezareea (240 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgdoxologia.ro

 

Pamfil din Cezareea

Pamfil din Cezareea (n. ca. 240, Beirut – d. 309, Caesarea Maritima) a fost un teolog și traducător creștin, personalitate marcantă din secolul al treilea.

 

Biografie

A urmat cursurile școlii de drept din Beirut, iar mai târziu a preluat funcții administrative în oraș.

Pleacă la Alexandria, spre a se dedica studiului “cuvintelor sfinte”.

Așa cum ne mărturisește Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viață “profetică și plăcută înaintea lui Dumnezeu“.

Pieriu, conducătorul Didaskaleionului și “noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil. În Didaskaleion, moștenirea teologică a lui Origen era încă vie.

Se pare că aici se hotărăște Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al IV-lea.

 

Lucrări

În Cezareea, Pamfil s-a îngrijit de moștenirea lui Origen. Fericitul Ieronim și Eusebiu de Cezareea relatează cu predilecție despre activitatea de colecționare a operelor lui Origen întreprinsă de Pamfil și despre hirotonisirea acestuia din urmă ca preot.

Cât de însemnată a fost activitatea lui Pamfil ca dascăl nu reiese destul de clar. Eusebiu însuși se consideră ucenicul lui Pamfil, dacă este să ne luăm după apelativul ce i-a însoțit numele toată viața.

Activitatea științifică a lui Pamfil cuprindea în primul rând copierea lucrărilor lui Origen.

Pe lângă această activitate, este plauzibilă și ipoteza conform căreia Pamfil ar fi redactat împreuna cu Eusebiu unele excerpte din scrierile origeniene.

Mai multe manuscrise dovedesc continuarea activității biblico-critice de către Pamfil: încă aflându-se în închisoare, acesta corecta în colaborare cu un oarecare Antonin textul cărții Estera, așa cum dovedește o notă marginală scrisă de el însuși pe un Codex.

Activitatea de colecționare a literaturii creștine se pare că nu s-a limitat doar la Origen, ci și la alți scriitori ai Bisericii primare, iudei eleniști sau chiar filosofi păgâni.

Biblioteca din Cezareea devenea pentru universul creștin ceea ce reprezenta pentru lumea păgână museion-ul alexandrin.

Iar aceasta și datorită lui Pamfil.

 

Martiriul

De la Eusebiu aflăm și despre martiriul lui Pamfil.

În anul 303 începea persecuția creștinilor sub Diocletian și Maximian. Pamfil este arestat în jurul anului 307.

Eusebiu ne relatează că prefectul orașului, Urbanus, l-a lăsat să “depună o probă a elocinței și a cunoștințelor sale religioase“, provocându-l ulterior la aducerea jertfelor.

Atunci când acesta respinge propunerea, este aruncat în închisoare. Este omorât la 16 februarie 310, sub Firmilian.

Pamfil din Cezareea (240 - 309) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pamfil din Cezareea (240 – 309) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Apologia lui Origen

Scrierea apologetică a lui Pamfil din Cezareea în favoarea lui Origen este o lucrare de pionierat, deoarece reprezintă prima încercare de acest fel din Biserică.

Din pacate, lucrarea nu s-a păstrat în limba originală (greaca), ci numai în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea, și acesta la rându-i un asiduu defensor al marelui învățat alexandrin.

Această apologie este rodul colaborării dintre Sf. Pamfil și discipolul său Eusebiu din Cezareea; prima carte a fost scrisa de Pamfil, în timp ce urmatoarele cinci, concepute de el, ar fi primit forma finală din partea lui Eusebiu.

În orice caz, cartea întâi a putut fi transmisă sub numele lui Pamfil, independent de celelalte cărți.

Fericitul Ieronim postulează în anul 393 două apologii, atribuind una lui Pamfil, iar pe cealaltă lui Eusebiu.

Când mai târziu Ieronim deține și citește el însuși această operă – undeva în jurul anului 399 – consideră întreaga lucrare în șase capitole ca fiind scrisă de Eusebiu și îl învinuia pe nedrept pe Rufin de publicarea primului capitol al cărții sub numele fals al Sfântului Pamfil.

Referitor la structura și conținutul întregii opere în șase cărți, se pot constata următoarele aspecte:

Eusebiu amintește că în partea a doua erau scrise informații despre viața și opera lui Origen, în timp ce a șasea carte conținea scrisori către episcopul Romei, Fabian, și către alți capi ai Bisericii, scrisori ce tratau subiectul dreptei credințe origeniene.

Ieronim amintește că în cartea a șasea fusese tematizată printre altele și disputa cu Metodius.

Dintr-o notiță a diaconului Rusticus putem conchide că în discuția învățăturilor lui Origen fuseseră invocate și citate din teologii mai vechi.

Apologia inițiala a lui Pamfil și Eusebiu putea avea următoarea structură:

- Scrisoarea introductivă a lui Pamfil

- Cartea I: Apărare împotriva învinuirilor actuale

- Cărțile II-V: Viața și scrierile lui Origen

- Cartea VI: Scrisori ale lui Origen către capii Bisericii, dispute mai noi

- Cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul.

Din toată această operă nu s-au păstrat decât prima carte ce conținea scrisoarea introductivă a lui Pamfil și cuvântul de mulțumire al lui Grigorie Taumaturgul – și anume exclusiv în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea.

 

Traduceri în limba română

Sf. Pamfil din Cezareea, “Apologia lui Origen“, în ~, “Apologia lui Origen“, Rufin din Aquileea, “Despre falsificarea cărților lui Origen“, Cuvânt introductiv și posfață: Georg Röwekamp, Traducere din limba latină: Cosmin Daniel Pricop, Editura Herald, Colecția Spiritualitate Creștină, București, 2009, pp. 25-123.

 

Troparul Sfântului Mucenic Pamfil şi al celor împreună cu dânsul

Glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pamfil

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (240 - 309) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Pamfil preotul (240 – 309) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Sfântul Pamfil era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos.

În Cezareea Palestinei au pătimit pentru Hristos 12 sfinți mucenici care s-au învrednicit de darul proorocesc și apostolesc. Ei au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar cel întâi, cu numărul și cu rânduiala, era Sfântul Pamfil, presviterul acelei cetăți. El era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valent, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înțelegerea, că deși era bătrân, totuși ascuțit la minte, căci știa pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credință, arzător cu râvnă dreptei credințe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceștia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncați în temniță, au stat într-însa doi ani, până ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniți din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos și osândiți în Cilicia la săparea minelor de aur, niște tineri, frați după trup și după duh, cinci cu numărul, petrecându-i din Egipt până în Cilicia, când se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrând ei pe poarta cetății, i-au întrebat străjerii, cine sunt și de unde vin. Iar ei, netăinuind adevărul, au mărturisit că sunt creștini și patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins și i-au aruncat în temniță ca pe niște tâlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniță pe sfinții tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniți: Pamfil, Valent și Pavel, și i-a pus ighemonul înaintea judecății sale și a păgânului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întâi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoșându-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dânșii, care era mai mare de ani, punându-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dânsul și despre prietenii săi că sunt creștini. Apoi, întrebându-i despre nume, cel dintâi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil și al cincilea Daniil. Căci, lepădând acești sfinți tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli și care li se puseseră de închinătorii lor părinți, în locul acelora s-au numit cu nume proorocești, adeverind la arătare că sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci și cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînțelegând numele celor cinci sfinți, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moștenirea sa netrupească și duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, având în minte cuvântul apostolului către gălăteni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor”. Apoi, de cuvântul cel către Evrei: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu și de Ierusalimul cel ceresc”. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul și în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfânta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea când Adrian, păgânul împărat al Romei, a zidit în locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Țiț, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia și a prihănit toate locurile cele sfinte, astupând Mormântul Domnului cu pietre și cu țarină și punând idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decât Elia. Aceasta o făcuse vrând să piardă de pe pământ pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgânii închinători de idoli aproape 200 de ani, până la venirea credinciosului împărat Constantin și a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăției lui Dioclețian, când sfântul tânăr îi spunea despre Ierusalim, nu știa unde și care este acea cetate ce se numește Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tânăr, care se chema Ilie, să-i lege mâinile înapoi, să-l spânzure gol și să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul și în ce parte a pământului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creștinilor și nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-și arăta razele întâi.

Astfel grăia sfântul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc și nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînțelegând despre Ierusalimul povestit de el, credea că creștinii și-au zidit undeva acea cetate și voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfântul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creștinească, Ierusalimul. Neputând afla de la dânsul nimic mai mult decât numai mărturisirea numelui lui Hristos și spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfântul tânăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea și pe ceilalți tineri: Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil și neauzind altceva de la ei decât ceea ce auzise de la cel dintâi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul și despre Pavel și, aflând că au fost chinuiți destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ținuți în temniță atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecați, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tânăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpânul său prin curăția sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinților mucenici, a strigăt din popor: „Doresc ca trupurile sfinților să se îngroape în pământ”. Aceasta cu mare glas strigând-o, a ieșit din mulțime și a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetând și aflând că este creștin, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol și să-l bată cumplit. Și a bătut pe sfântul tânăr Porfirie atât de mult, încât tot trupul lui s-a zdrobit de răni și a căzut la pământ, încât se vedeau numai oasele goale și cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stâlp sau piatră nesimțitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mânia și cu cârpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osândit spre ardere.

Înfigând un par și legând pe sfânt de dânsul, a pus lemne împrejur și le-a aprins. Dar, când l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemând în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca și stăpânul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceștii cununi, căci Sfântul Pamfil cu soții lui nu erau încă tăiați, când Sfântul Porfirie, sfârșindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoințe, Hristos.

Pe când se ardea Sfântul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaș, anume Selevchie. Acela, după sfârșitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie și, aflându-i încă vii, tocmai când își cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfântului Pamfil despre sfârșitul cel mucenicesc al lui Porfirie și s-a bucurat Sfântul Pamfil, mulțumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinților mucenici, care și-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostașii, văzând aceea și cunoscându-l că este creștin, l-au prins și l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie și pe acela. Deci Sfântul Selevchie, care era din părțile Capadociei, ostaș viteaz și vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creștinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rânduiala ostășească și de cinste și fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncați pe ulițe și se îngrijea de sărmani și de săraci. În acel timp mucenicul, împărtășindu-se cu sfinții mucenici și cu mărturisitorii, s-a dus bucurându-se către Stăpânul Hristos, Domnul.

După Sfântul Selevchie s-a sârguit a se număra în ceata mucenicilor și Sfântul Teodul, bărbat bătrân și frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toți pentru bătrânețile sale, pentru că el a trăit până și-a văzut strănepoții săi. Acela, în taină crezând în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinții mucenici care erau duși la tăiere și l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dânsul lui Hristos Dumnezeul. Văzând aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpânului său că este creștin. Întrebându-l ighemonul și aflând adevărul, s-a mâniat și mai mult asupra lui și a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfântul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca și Sfântul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios și îmbunătățit dar, mergând după o unealtă în Cezareea Palestinei și, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mâncarea câinilor, păsărilor ori fiarelor și, bucurându-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfârșitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieții celei nesfârșite de la Hristos. Ostașii care pândeau de departe și străjuiau trupurile mucenicești, ca să nu fie furate de creștinii cei tăinuiți, văzând pe omul acela străin, căzând pe trupurile cele lepădate și sărutându-le, l-au cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obișnuita cercetare, l-a judecat spre ardere și l-a ars ca și pe Sfântul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci și apostoli, au stat cu proorocii și cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăție, încoronați cu cununile biruinței. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzând paginii că nu se ating de trupurile acelea nici câinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia și să le îngroape. Deci, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Cuvios Avraam (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Avraam

Cuviosul Avraam a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului.

Și-a ostenit trupul cu multă priveghere şi stare de toată noaptea încât a rămas mulţi ani imobilizat.

S-a stabilit apoi lângă muntele Libanului unde a fost persecutat de închinătorii la idoli care l-au îngropat în ţărân și au vrut să-l alunge din ținutul lor.

Sfântul însă i-a covârșit prin bunătate, plătind dările pe care le datorau ei autorităților.

Din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul a rămas acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot.

Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul, a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli.

Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i.

Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol, unde şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu după puțină vreme.

 

Viața Sfântului Cuvios Avraam

Sfântul Cuvios Avraam (secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Avraam (secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest cuvios a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului în care s-a născut, a crescut şi a adunat bogăţia petrecerii şi bunătăţii sihăstreşti.

Căci cu atâta priveghere şi stare de toată noaptea şi cu postire şi-a omorât trupul său, încât a rămas mulţi ani nemişcat, neputând umbla.

Aflând că lângă muntele Libanului era un loc plin de idoli, s-a dus acolo şi, luând o casă cu chirie, s-a odihnit mai întâi trei zile, iar în a patra zi a ieşit liniştit.

Şi fiind prins de închinătorii la idoli de acolo, a fost îngropat în ţărână; apoi i s-a poruncit să fugă departe de acolo.

Dar, întâmplându-se că au venit atunci cei ce strângeau dajdia, care o băteau fără de milă pe locuitori cerându-le împărăteştile dări, sfântul milostivindu-se, a plătit acele dări la cei ce le strângeau, şi apoi a scăpat de bătăi pe chinuitorii săi.

Văzând aceasta, toţi se minunau de iubirea de oameni a cuviosului.

Deci din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul făcându-se preot, a şezut acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot.

Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul, a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli.

Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i.

Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol.

Deci ducându-se acolo, şi puţină vreme vieţuind, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Iar trupul său, preabinecredinciosul împărat Teodosie, cu mare cinste l-a trimis în cetatea Careei.

Sfântul Cuvios Martinian (Secolele IV – V)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ziarullumina.roș www.crestinortodox.ro;

 

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei

Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin.

La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.

De asemenea, sfantul a vindecat chiar si multi indraciti. Pentru aceasta, diavolul, avea sa aduca asupra Sfantului Martinian numeroase ispite si naluciri, pentru a-l indeparta de viata sihastreasca.

Cel mai mult l-a ispitit insa diavolul pe cuviosul Martinian, cu patima desfranarii.

În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian:

Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.

Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian.

Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită.

Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine.

Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul şi, făcând el un foc, s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat  “de vei putea sa rabzi, Martiniane, focul iadului, lasandu-te in voia poftei, supune-te femeii!

Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem.

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV - V) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insula pustie unde a trait timp de 10 ani, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni, a ajuns pană la locul unde se nevoia sfantul.

Acesta i-a lasat fetei hrana si adapostul sau, apoi, zicandu-si: “Fugi, Martiniane, sa nu te ajunga ispita!“, s-a aruncat in mare, ducându-l la uscat doi delfini.

Ultima parte a vietii, Martinian si-a petrecut-o pribegind din loc in loc pana cand, intr-o zi, a sosit la Atena.

Aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului.

Sinaxarul, aminteste despre cele doua femei ca si-au desavarsit viata dobandind si ele, de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei.

Prima, Zoe, s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit de a face minuni.

Cea de-a doua, Fotinia, a ramas pe acea stanca din mare, pana la sfarsitul vietii.

 

Troparul Sfantului Martinian

Glasul 4

Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite şi valurile mării şi pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit eşti Atotputernice, Cel Ce m-ai mântuit de foc şi de vifor.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Martinian si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Viața Sfântului Cuvios Martinian

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV - V) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.

Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.

Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.

Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: “Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: “Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!”. Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.

Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: “Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”.

Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.

Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!”.

Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: “Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac”. Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci”.

Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: “Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace”. Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.

Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: “Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: “Eu sunt, stăpâne al meu”. Zis-a ei sfântul: “Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă”.

Femeia i-a zis: “Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: “Cinstită este nunta și patul neîntinat”. Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție”.

Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: “Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum”. Femeia răspunse: “Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân”.

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: “Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară”. Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.

Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: “Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul”.

Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci”. Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: “Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei”.

Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: “Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință”.

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: “Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: “Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: “Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: “Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.

Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: “Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: “Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: “Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit”. Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.

Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: “Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.

Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: “Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.

Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: “De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: “Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!” Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.

Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: “Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut”. Apoi iarăși a zis: “Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: “Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Și iarăși i-a zis: “Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.

Fericitul a început a cânta psalmul: “Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: “Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?” Corăbierul i-a zis: “Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?” Fericitul i-a răspuns: “Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: “Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: “Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: “Și de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: “Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă”.

Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: “Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei”. Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: “Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe”. Corăbierul a zis: “De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.

Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: “Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: “Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit”.

Acestea zicând, a început a cânta: “Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit”. Sfârșind psalmul, a început a zice: “Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne”. Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.

Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta”.

Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: “Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea”. Și gândea în sine, zicând: “Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: “Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu”. Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: “Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici”.

Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: “Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit”. Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.

Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: “Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni”. Și-și zicea în sine: “Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face”. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: “Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel”.

Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: “Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!” Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.

Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: “Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: “Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: “Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!”

Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: “De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!” Iar fericitul i-a răspuns: “Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți”.

Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: “Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.

Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.

Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: “Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru”. Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: “Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat”. Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: “Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?” Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.

Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: “Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: “Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: “Voi toți, una sunteți întru Hristos”. Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate”.

Corăbierul a zis către dânsa: “Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta”. Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: “Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: “Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.

Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Vlasie al Sevastiei (†316)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Vlasie al Sevastiei

Sfântul Sfințitul Mucenic Vlasie (gr. Vlasios – Βλάσιος, armneană Սուրբ Բարսեղ) a fost un medic și episcop de Savastia (astăzi Sivas, în Armenia) care a trăit la începutul secolului al IV-lea în timpul marilor persecuții împotriva creștinilor.

A pătimit mucenicia în anul 316, sub împăratul Liciniu.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 11 februarie.

Sfântul sfinţit mucenic Vlasie a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Era episcopul Sevastiei şi locuia într-una din peşterile muntelui.

Fiarele sălbatice se îmblânziseră prin binecuvântarea sfântului, încât se apropiau cu toate de mâinile lui.

Pentru că se pricepea şi la meşteşugul doctoricesc, făcea multe tămăduiri, primind de la Dumnezeu darul de a face minuni.

Fiind însă prins, a fost adus la ighemonul Agricolau şi mărturisind înaintea lui numele lui Hristos, a fost chinuit cumplit si apoi a fost închis în temniţă.

Şi cum şapte femei mergeau pe urmele lui, li s-au tăiat capetele, fiindcă şi ele au mărturisit că Hristos este Dumnezeu adevărat.

Pe sfântul Vlasie l-au aruncat apoi în adâncul unui lac ce se afla acolo, de unde, prin dumnezeieştii îngeri, a fost scos la uscat nevătămat.

Pentru aceasta i s-a tăiat capul, împreună cu doi prunci ce erau în temniţă cu el.

Se zice că el a fost acela ce fusese pus epitrop de marele mucenic Eustratiu, în timpul pătimirii sale muceniceşti.

Acest lucru s-a găsit zugrăvit pe o veche ţesătură, unde sfântul Vlasie este înfăţişat stând în mijlocul a cinci mucenici, lângă sfântul Eustratiu şi primind din mâinile lui cartea rânduielii lui ca epitrop.

Pomenirea lui se face în bisericuţa ridicată în cinstea muceniciei sale, care se găseşte aproape de biserica sfântului Filip, în Meltiada.

 

Tropar Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Vlasie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Episcopul Sevastiei si pe: basilica.rodoxologia.ro; pravila.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Ierarh Vlasie, având o peșteră pentru nevoința sa, ducea o viață liniștită și pustnicească, înălța neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau și se binecuvântau de la dânsul.

În vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgâni slujirea idolească și mulți oameni se închinau zidirii și lucrului mâinilor lor, atunci a odrăslit și credința multor sfinți, între care și dreapta credință a Sfântului sfințitului Mucenic Vlasie. Acest sfânt a petrecut toți anii vieții sale cu blândă și dreaptă viață, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtându-se de tot lucrul rău. Cetățenii din Sevastia Capadociei, văzând cinstita lui viață, unii din oamenii cei binecredincioși s-au sârguit să-l pună episcop și păștea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos și mulți, intrând în nevoințele pătimirii, se încununau cu cunună mucenicească.

Atunci și Sfântul și marele mucenic Evstratie, cel dintâi între cei cinci tovarăși ai săi, viețuind în împărăția lui Dioclețian, s-a nevoit până la sânge pentru cinstirea lui Hristos. Șezând el în temniță, l-a cercetat noaptea acest Sfânt Vlasie, dând aur mult străjerilor temniței și a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăție. Apoi a luat de la dânsul diata cea încredințată lui, pe care Sfântul Evstratie a scris-o mai înainte de sfârșitul său, rânduind cele pentru trupul său și pentru averi, așa cum se scrie în pătimirea lui.

Sfântul Vlasie se ascundea de mânia tiranilor, precum făceau pe atunci mulți sfinți, nelăsându-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puțini creștini iar cei mai mulți fugeau în pustie, în munți și în peșteri de frica chinurilor, pe care unii, neputând să le rabde, câtăva vreme s-au închinat idolilor.

Sfântul Vlasie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, cât și a lui Liciniu, pătimind atât, se ascundea și el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, având acolo o peșteră pentru nevoința sa. Acolo, având viață liniștită și pustnicească, înălța neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau și se binecuvântau de la dânsul. Dar, de se întâmpla să vină la sfânt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca și cum ele ar fi fost înțelegătoare, netăindu-i gândirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peșterii, așteptând ieșirea aceluia după sfârșitul rugăciunilor; și nu se duceau până ce sfântul nu punea mâinile peste ele, binecuvântându-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfânt, erau tămăduită prin punerea mâinilor sale cele sfinte.

În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vânătorilor săi să vâneze o mulțime de fiare mâncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sârguia să-i piardă, pe unii ucigându-i cu sabia, pe alții arzându-i în foc și în apă înecându-i, iar pe alții dându-i fiarelor.

Ducându-se vânătorii la vânat și înconjurând munții și pustiile, au mers și la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfântul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peșteră și văzând înaintea ei mulțime de fiare jucându-se, au zis între ei: „Să mergem să vedem ce este acolo”. Și mergând, au găsit pe Sfântul Vlasie nevoindu-se în peșteră ca într-o cămară și făcând rugăciuni către Dumnezeu. Nezicându-i nimic, îndată s-au întors și au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulți ostași să prindă pe creștinii care se vor afla ascunși acolo și să-i aducă la el.

Mergând ostașii trimiși în muntele acela și ajungând la peșteră, găsiră pe Sfântul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune și în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: „Ieși de aici și mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul”. Sfântul, bucurându-se, le-a zis: „Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci și-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicându-mi: Scoală-te și adu-Mi jertfă, după obiceiul preoției tale. Deci acum, fiii mei, bine ați venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!”.

Mergând ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blândețile și învățătura sfântului și pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar și dobitoacelor; și citi neputincioși se aduceau înaintea Sfântului Vlasie, pe aceia, punându-și mâinile sale și făcând rugăciuni, îi tămăduia și le dădea drumul sănătoși.

O femeie avea un fiu căruia, mâncând pește, i-a rămas un os în gât și acela nu mai putea să grăiască nicidecum și acum era aproape de moarte. Luându-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfântului și, plângând, striga: „Miluiește pe fiul meu, robule al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut”. Apoi a spus sfântului ce s-a întâmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punându-și mâna în gâtul copilașului s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ajuți tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mântuitorule, ascultă rugăciunea mea și ia osul cel înfipt în gâtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Și de acum, chiar între oameni și dobitoace de s-ar întâmpla ceva de acest fel și va pomeni cineva numele meu, zicând: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbește spre ajutor și dă-i tămăduire întru slavă și cinstea sfântului Tău nume”. Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil și l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, și s-a preamărit numele Sfântului Vlasie, nu numai în Sevastia ci și în Nicopole.

Încă fiind el pe drum și apropiindu-se de Sevastia, s-a întâmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decât un purceluș și, alergând un lup, l-a apucat pe el și plângea femeia foarte mult. Văzând pe sfânt mergând, a alergat la dânsul și cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Nu te mâhni, o! femeie, nici nu plânge, că ți se va da ție purcelul tău viu și nevătămat”. Acestea zicându-le, mergea în calea sa și iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducându-i purcelul în gură și i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg și nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva și-a luat purcelul bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu.

Intrând Sfântul Vlasie în cetatea Sevastiei și Agricola și ighemonul înștiințându-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniță. A doua zi, șezând la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzându-l, a început mai întâi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dânsul: „Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noștri și al nostru iubit”. Sfântul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, puternice ighemoane, dar să nu numești dumnezei pe diavolii care se vor da focului veșnic împreună cu cinstitorii lor”. Mâniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu bețe groase multă vreme și sfântul a zis ighemonului: „O, nebune și înșelătorule de suflete omenești! Oare socoteși că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întărește, de acum fă ce voiești”.

Ighemonul, văzând credința cea neschimbată a sfântului, a poruncit ca iarăși să-l ducă în temniță. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfântului Vlasie și fiind nemișcată în sfânta credință, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul și picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luând semințe și roduri pământești câte putea să aibă în sărăcia ei și punându-le în coșniță, apoi aprinzând lumânare, le-a dus sfântului în temniță și căzând la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea și să mănânce. Sfântul, lăudând pe Dumnezeu, a gustat din mâncarea cea adusă și, binecuvântând-o, i-a poruncit, zicând: „O! femeie în acest chip să săvârșești pomenirea mea, în toți anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Și altcineva de se va asemăna ție și de va săvârși pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu și binecuvântat va fi în toate zilele vieții sale”.

Acea fericită văduvă, luând poruncă de la sfânt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, și s-a împlinit cu dânsa Scriptura care zice: „În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei”. Tiranul, șezând a doua oară la judecată, a adus pe sfânt și i-a zis lui: „Vlasie, jertfești zeilor ca să fii viu, sau voiești să pieri rău?”. Răspuns-a sfântul: „Zeii care n-au făcut cerul și pământul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozești, aceea îmi mijlocește mie viața veșnică”. Ighemonul, văzându-l nemișcat în credință, a poruncit să fie spânzurat pe un lemn, și strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: „O! păgânule și necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoșezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătățile ce vor să fie și care sunt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. După această a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn și să-l ducă iarăși în temniță.

Fiind dus Sfântul Vlasie la închisoare, îl urmau niște drept credincioase și temătoare de Dumnezeu femei, șapte la număr, care, adunând de pe pământ sângele ce pică din trupul lui, se ungeau cu dânsul. Văzând aceasta, slujitorii ce duceau pe sfânt, le-au prins și le-au dus la ighemon, zicându-i: „Și acestea sunt creștine”.

Ighemonul a zis către dânsele: „Plecați-vă și aduceți zeilor jertfă, ca să primiți de la mine mare cinste!”. Cinstitele și sfintele femei i-au zis: „De voiești, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întâi se cade nouă să ne curățim, deci să mergem la iezerul cel de aproape și să ne spălăm într-însul, după obicei, fețele noastre și tot trupul. Apoi să poruncești să ne aducă pe zeii tăi acolo și îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului”.

Ighemonul, umplându-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgându-i în saci, i-au pecetluit cu plumb și i-au dat sfintelor femei, punând lingă dânsele ostași, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, și de acolo să le aducă la dânsul cu cinste. Ele, luând pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiți, i-au dus la iezer și, sosind la mal, unde știau că apa este mai adâncă, au rugat pe ostași să se depărteze de dânsele, pentru rușinea goliciunii trupești, și să aștepte puțin până ce se vor spăla. Depărtându-se ostașii, au aruncat fiecare în adâncul apei pe idolul pe care îl ducea și s-au afundat necurații zei ca plumbul.

Văzând aceasta, ostașii le-au prins și, ducându-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul și-a schimbat fața de mânie și a răcnit ca un leu la ostași, zicând către dânșii: „O! răi slujitori, pentru ce n-ați ținut pe zei, ca să nu-i arunce în adâncul iezerului?”. Apoi ostașii, răspunzând, au zis: „O! luminate, ți-au grăit cu înșelăciune femeile acestea și au înecat pe zeii tăi, iar noi, neștiind înșelăciunea lor, nu i-am ținut”. Deci au zis și sfintele femei către ighemon: „Dumnezeul cel adevărat nu pătimește de înșelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimțitoare și lemne, aur și argint, cu înșelăciune luați de noi și înecați, nu s-au izbăvit pe ei din mâinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alții să izbăvească de primejdii, să-i mântuiască?”.

Mâniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb și să aducă piepteni de fier și șapte scânduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de față haine noi, luminate și felurite podoabe femeiești. Apoi a zis către sfintele femei: „Alegeți-vă una din două: sau să vă închinați zeilor și să le aduceți jertfe și veți păzi sufletele voastre, umblând în aceste haine luminoase și de mult preț, sau, de nu veți voi să faceți aceasta, apoi veți primi chinurile acestea pregătite asupra voastră”.

O sfântă femeie din acelea, având doi copii, a apucat o haină luminoasă și a aruncat-o în cuptor și a ars. Iar copiii au zis către maica lor: „Maica noastră, să nu ne lași pe pământul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, așa și cu împărăția cerească să ne hrănești pe noi”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le spânzure și să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostașii au văzut curgând din rănile lor lapte, în loc de sânge, căci erau și trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorându-se din cer, le întăreau și le mângâiau în chinurile lor, zicându-le: „Nu vă temeți, ci vă nevoiți ca niște buni lucrători, care, făcând secerișul și isprăvind lucrul, se binecuvântează de stăpân. Apoi, luând plată, se duc bucurându-se la casa lor. Tot astfel, nevoiți-vă și voi, ca de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos să luați viața veșnică și neîncetată”.

Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile și să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, când le-au aruncat, focul s-a stins îndată și au ieșit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dânsele ighemonul: „Lepădați de la voi farmecele voastre, apropiați-vă de zei și jertfiți-le lor”. Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: „O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei și lemnului, idolilor celor asemenea ție, surzi și nesimțitori; de acum fă ceea ce voiești, că noi suntem chemate în împărăția cerurilor”.

Atunci ighemonul a poruncit să le tăie capetele cu sabia și, fiind duse sfintele femei la locul sfârșirii lor, au rugat pe ostași, zicând: „Așteptați puțin până ce ne vom ruga lui Dumnezeu”. Și, plecându-și genunchii lor la pământ, au zis: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Cel mare și proslăvit! Slavă Ție, Hristoase, Cel ce împărățești în veci, că ne-ai chemat la calea bunătății Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric și a veni la adevărata și dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ție, Doamne, să ne numeri cu sfânta și întâia muceniță a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfințitului părintelui și păstorului nostru Vlasie, care ne-a povățuit pe noi la calea cea adevărată”.

Astfel rugându-se și de la pământ sculându-se, și-au ridicat mâinile și ochii spre cer înălțându-și, cu inimă și cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfânt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ție. Primește și sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc”. Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dânsa: „Maică, cununile voastre sunt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului și răbdătorului de chinuri, prea sfințitul episcop Vlasie”. Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor șapte femei și așa s-au sfârșit.

După aceasta, ighemonul a scos pe Sfântul Vlasie din temniță și i-a zis: „Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?”. Răspuns-a sfântul: „Ticălosule și orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscând pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsuflețiți? Iar tu, întunecatule și necuratule să știi că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu și te închini pietrei celei nesimțitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voiești, chinuiește-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ție trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „De te voi arunca în iezer, îți va ajuta ție Hristos al tău, Căruia I te închini?”. Grăit-a sfântul: „Orbule și neînțelegătorule, tu pe cele neînțelegătoare cinstindu-le, ți se pare că ești mântuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ție în apă puterea Sa”. Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă și să-l arunce în adâncul iezerului.

Sfântul, alergând înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii și a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducându-se în mijlocul iezerului, a șezut pe apă ca pe pământ, iar către ostașii și slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: „De aveți zei, arătați puterea lor și mergeți și voi pe apă”. Și îndată 68 de bărbați, chemând pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrând să umble pe apă și au pierit. Îngerul Domnului, pogorându-se din cer la sfânt, i-a zis: „Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primește cununa cea gătită ție de la Dumnezeu”. Deci a venit sfântul la mal, având fața ca lumina și, mergând la ighemon, l-a ocărit. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicând: „Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărât și 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii”.

Scoțând pe sfânt din curte cu copiii și ducându-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine și pentru toată lumea, și mai ales, pentru aceia care vor veni după dânsul, să săvârșească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătățile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorât de sus, la dânsul, un nor luminos, care l-a umbrit și glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dânsul: „Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor”.

Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap și după dânsul a tăiat și pe cei doi copii în același loc, afară de zidurile cetății, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvântată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri mucenicești și le-a îngropat în acel loc cu cinste și se dădeau de la mormânt tămăduiri bolnavilor.

Înștiințându-se văduva aceea de mucenicescul sfârșit al Sfântului Vlasie, arhiereul lui Hristos, și având un purceluș, a cinstit pomenirea sfântului, adunând la sine pe cunoscuți, pentru că Dumnezeu a binecuvântat casa ei cu îndestularea celor de trebuință. Urmându-i ei și alți oameni dreptcredincioși, au început asemenea a săvîrși pomenirea Sfântului Vlasie, în toți anii, aducând la biserică lumânări și tămâie. Apoi făcea ospețe celor de o credință și, dând milostenii la săraci și scăpătați, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ține încă și acum de unii, adică a săvîrși pomenirea Sfântului sfințit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului și în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit și închinat în veci. Amin.

Teodor Stratilat (281 – 319)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat

Sfântul mare mucenic Teodor Stratilat (281 – 319) este un sfânt militar din secolul al IV-lea, foarte popular în Biserica Ortodoxă. Prăznuirea lui se face la data de 8 februarie, iar pomenirea aducerii moaștelor lui la Evhaita se face pe 8 iunie.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324). Se trăgea după neam din Evhaita și locuia în Iracleea, care se află lângă Marea Neagră. El întrecea pe mulți cu podoaba sufletului, cu frumusețea trupului și cu puterea cuvintelor; și toți căutau să-i câștige prietenia. Chiar și Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creștin și că defăimase pe idoli.

Odată Liciniu a trimis pe câțiva bărbați din Nicomidia, care erau de același rang cu Teodor, și le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic. Când aceștia s-au întors și i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea.

Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal și i-a ieșit înainte, cinstindu-l precum se cuvine. Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, și întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, și șezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi.

Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca și cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, și numai după aceasta să le aducă și jertfe de obște, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur și de argint, și la miezul nopții i-a sfărâmat, și făcându-i pe toți mici bucăți, i-a împărțit celor săraci și celor lipsiți.

Şi când s-a făcut ziuă, Maxențiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiței celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac. De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins și adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri și apoi a fost aruncat în temniță cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat șapte zile.

După aceea iarăși a fost scos și supus la și mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulțimii din care mulți luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu. Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci și cinci de oameni și după dânșii alți trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatul Chestiu, care fiind trimiși să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos.

Și dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului. Dar mulțime multă de creștini s-a ridicat să-i oprească și abia potolindu-i sfântul, și făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârșindu-și astfel calea muceniciei sale.

Iar sfintele lui moaște au fost mutate din Iracleea la Evhaita, (care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea Sfântului) și puse în locașul părinților săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă. Acesta, fiind de față la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit și răspunsurile pe care le-a dat și a mai descris și vremea și chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum și ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi.

Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la 8 iunie. La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin.

Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Acest loc l-au luat turcii în stăpânire. Ei au adus în ea dobitoacele lor şi femeile şi copiii lor.

Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor. Şi, într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană.

Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi, văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe.

Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală. Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi.

Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru.

Tradiţia ortodoxă deosebeşte pe Sfântul Teodor Stratilat de Sfântul Teodor Tiron (pomenit la 17 februarie şi în prima sâmbătă a Postului Mare).

La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri – Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte locaşuri.

 

Imnografie

Troparul mucenicului, glasul al 4-lea:

Strălucit voievod al adevăratei oști a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruință; că înțelepțește te-ai luptat cu armele credinței, și mulțimile demonilor le-ai biruit și adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credință pururea te fericim.

Alt tropar, glasul al 4-lea:

Cu numirea oștirei celei adevărate, purtătorule de chinuri al cerescului Împărat, voievod preabun te-ai făcut, Teodore. Căci cu armele credinței te-ai oștit înțelepțește și ai biruit cetele dracilor și purtător de biruință viteaz te-ai arătat. Pentru aceasta, pe tine cu credință pururea te fericim.

Condacul mucenicului, glasul al 2-lea:
(Podobie: “Căutând la cele de sus…“)

Cu bărbăția sufletului îmbrăcându-te în credință ca într-o platoșă, și în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu ca pe o lance, pe vrăjmașul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Icos

Veniți toți credincioșii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumusețea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmașul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceștia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veșnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Stratilat se zugrăvește tânăr, cu părul creț, cu barbă mică, creață, împărțită în două și în veșminte militare romane.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III - IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe doxologia.ro

Văzând locuitorii Evhaitei balaurul omorât de Sfântul Teodor s-au mirat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește “izvor de oratorie”, și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: “Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: “Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: “Ce groază mare este aici, măicuță?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: “Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă”. Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: “Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: “Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: “Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: “Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: “Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: “Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: “Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească”. Sfântul Teodor le-a zis: “Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: “Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine”. După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: “Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: “Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: “Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine”. Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: “Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: “Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: “Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii”. Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: “Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: “Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?”

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: “Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci”.

Apoi a zis către Sfântul Teodor: “Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule”.

Sfântul i-a răspuns : “Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: “Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat”. Sfântul a răspuns: “Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: “Oare mărtu-risești încă pe Hristos?” Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: “Slavă Ție Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: “Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blând: “Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu”. Apoi, strigând către Domnul, el a zis: “Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta”.

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: “Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție”. Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: “Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia”. Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: “Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: “Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: “Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini”. Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: “Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăși strigau: “Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: “Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc”.

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: “Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: “Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților”. Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: “Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: “Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: “Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea”. Și, rugându-se din nou, a zis: “amin”. După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

*

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

Sfântul Partenie, Episcopul Lampsacului (†318)

articole preluate de pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfântul Partenie, Episcopul Lampsacului

Sfântul Partenie a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole din Misia (Asia Mică).

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului (†318) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului (†318) – foto preluat de pe doxologia.ro

Neînvăţând carte la vreme, Partenie ducea viaţa unui om de rând.

Se îndeletnicea însă cu toată lucrarea faptelor bune.

Fiind pescar, se ostenea pe vreme bună şi pe vreme rea ca să poată fi de folos şi să ajute, făcând daruri, căci socotea mai de preţ binele şi mulţumirea semenilor săi, decât binele şi mulţumirea sa.

Pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit chiar de la vârsta de 18 ani cu darul săvârșirii minunilor.

Sfântul Partenie se făcuse vestit în tot ţinutul acela pentru evlavia şi bunătatea sa cele ascunse, pe care le luase în dar de la Dumnezeu.

Aflându-l fericitul Filip, Episcopul Melitopolei, a poruncit unor dascăli de seamă să-l înveţe citirea Sfintelor Scripturi apoi l-a hirotonit preot în cetate.

Deci, făcându-se chip şi pildă tuturor cu binefacerile sale şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, Partenie a fost sfinţit Episcop rașului Lampsac (vechea Pitiusa din Misia, Asia Mică) de către Ahile, Mitropolitul Cizicului.

Ca episcop a păstorit cu multă înţelepciune şi cu multă dăruire pe cei încredinţaţi lui spre mântuire, aşa încât pe mulţi păgâni i-a adus la credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos.

A săvârșit multe minuni și vindecări, a înviat din morți pe Eutihian care fusese omorât, prin uneltirea diavolului, de carul său cu boi și a adus pe mulți păgâni la credința în Iisus Hristos.

Sporind în fapte bune şi vieţuind după legea Domnului, Sfântul Ierarh Partenie a fost încununat cu frumoase şi adânci bătrâneţi şi aşa, în pace, s-a mutat la cereştile lăcaşuri.

Sfântul Partenie a trecut la cele veșnice în anul 318 și a fost înmormântat în Lampsac în biserica zidită de el.

Troparul, glas 4:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Ierarhe Partenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului (†318) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Partenie, Episcopul Lampsacului (†318) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Partenie, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.

Cel numit cu numele fecioriei, Sfântul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor și era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învățat carte; de la început însă, ascultând cele citite, își aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescând cu anii, ședea la un lac de aproape, pescuind și vânzând pește, dând și milostenie la săraci. El, din mica sa vârsta învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieții sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos. Începând a străbate în popor vestea despre dânsul, a aflat de el și preasfințitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemându-l la dânsul și toate cele despre dânsul cercetându-le, s-a minunat de faptele lui cele bune și de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l învețe carte și, după ce a învățat, l-a sfințit preot chiar nevrând și i-a încredințat lui cârmuirea bisericească. Iar Sfântul Partenie, fiind în rânduiala preoției, mai mult se nevoia și, câștigând îndoit darul dumnezeiesc al sfințeniei și al facerii de minuni, tămăduia toate bolile și făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întâmplat și unele ca acestea: L-a întâmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul, pe care îl ținea cu mâna lui tremurândă. Sfântul, luându-l cu mâna, l-a pus la locul lui și, cu apă spălându-l, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit. O femeie, având o vătămare cumplită și netămăduită în părțile trupului cele ascunse, a venit la sfântul cerându-i tămăduire, iar cuviosul făcându-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergând sfântul să cerceteze pe un bolnav și trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare scăpând din lanțuri și din poartă alergând asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrând cu dinții să muște fața sfântului. Iar el a suflat asupra lui și făcându-și semnul crucii, îndată câinele a murit și l-a aruncat sfântul de pe umerii săi.

Niște minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfântul Partenie la dânsul și l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.

Văzând cetatea încredințată lui că sporește și se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiștele idolești, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite și sfinte biserici dumnezeiești. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dânsul stăpânire spre acel lucru și, fiind primit de dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat cu cinste și cu dragoste, a câștigat de la dânsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfântului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiștelor idolești și încă și mulțime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfântul cu pace. Întorcându-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiștele din temelie și a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetății, mare și frumoasă, singur apucându-se de lucru și ajutând cu mâinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dânsul un om, având în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – și nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburându-se în om, a zis sfântului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ți-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?”. Sfântul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut și te-am cunoscut”. Grăit-a sfântul: „Dacă m-ai văzut și m-ai cunoscut, atunci ieși de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ție, nu mă izgoni din lăcașul meu, în care de atâta timp locuiesc”. Sfântul l-a întrebat: „De cât timp locuiești într-însul?”. Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui și de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine care mă izgonești, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”.

Sfântul i-a zis lui: „Îți dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfântul: „Ba nu, îți voi da ție un om, în care intrând să locuiești, dar numai din acesta acum să ieși”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăiești așa că să mă scoți de aici?”. Grăit-a sfântul: „Cu adevărat îți zic că am un om gata, în care, intrând, să locuiești de vei voi, dar să ieși din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecându-se la niște cuvinte ca acestea, cerea să-și câștige făgăduința de la dânsul. Atunci Sfântul Partenie, deschizându-și gura, a zis: „Iată, eu sunt omul, intră și locuiește în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzându-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgonești. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?”. Acestea zicându-le diavolul, a ieșit din om și s-a dus în locuri pustii și neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos și lăuda pe Dumnezeu.

Săvârșindu-se zidirea bisericii, sârguința sfântului era ca să facă în altar sfânta masă, ca adică să săvârșească pe dânsa dumnezeiasca Liturghie. Aflând într-o capiște idolească, din cele risipite, o piatră bună și aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvârșirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptând-o și pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car și, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mâniindu-se pentru piatra aceea luată din capiște, a tulburat boii cei înjugați și i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i țină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu fața în jos și, trecând carul cu piatră peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele și a murit.

Aflând de acea întâmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculându-se, a luat cu dânsul pe dreptcredincioșii oameni care erau cu el și au mers cu toții la locul unde se întâmplase aceasta. Văzând trupul mortului, și-a plecat sfinții săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieții și al morții, știi din ce pricină vrăjmașul prin meșteșugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, așa și acum, arată-i deșartă scornirea lui și pe robul tău Eutihian fă-l părtaș vieții acesteia, arătând celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul ești Dumnezeu și Ție se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe când făcea sfântul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi și morții!”. Și îndată s-a sculat omul sănătos, ca și mai înainte. Apoi luând boii, a dus cu dânșii carul cu piatră până la ușile bisericii. Atunci toți cei care au văzut acea minune și acea neașteptată întoarcere la viață a mortului, au dat slavă și laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii și cei ce pătimeau de duhuri necurate și toți se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu și cu rugăciunea Sfântului Partenie. Tot meșteșugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuință la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între acești bolnavi, era și o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pământ, spumega și înțepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor și de acela cu greu se bântuia, a tămăduit-o sfântul.

După aceasta pe un tânăr, anume Nicon, fiu de preot, având într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinții săi îl duseră la sfântul, la ale cărui picioare aruncându-l, ei se rugau să se milostivească spre el și să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl muncește, de vreme ce este ca un ucigaș de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară și necinste, v-ați rugat întru amărăciunea sufletului vostru că să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsați-l ca așa să fie, pentru că de trebuință îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind niște părinți iubitori de fii și durându-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dânsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzând lacrimile cele multe ale părinților și milostivindu-se spre dânsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu și îndată a ieșit diavolul din tânărul acela. Părinții, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, având duh de mânie, care pe mulți vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certând pe duh, a tămăduit-o și a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol și prin munți rătăcindu-se, au prins-o părinții, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mâinilor și prin rugăciune. Pe un ostaș, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălându-l cu apă și rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfântul a zidit-o și era mort chiar la locul celor chemați. De acest lucru înștiințându-se sfântul, a mers la mortul acela și cu rugăciune înviindu-l din morți, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Părea, care este între Lampsac și Cizic, a adus la sfântul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfântul, suflând spre ea și rugându-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea și pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soția lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită și foarte bolnavă, Sfântul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfânt.

Un tânăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzând în boală pântecelui (dizenterie) și neputând să se tămăduiască, a murit. Părinții, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor și, luându-l cu patul, l-au dus în biserică plângând și l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfântul, a văzut pe cel mort zăcând și pe părinții lui plângând, apoi a lăcrimat singur și, plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; și, ridicându-se, a început a grăi. Sfântul, întinzându-și mâna la dânsul, l-a ridicat și l-a dat părinților sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de niște minuni preaslăvite ca acestea și toți preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconița din satul Asermiei, și cu dânsa o copilă mică, anume Rufina, din același sat, amândouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfântul, pe amândouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfințită și rugându-se pentru dânsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul și prin lucrarea diavolească își pierduse mintea, sfântul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrână săracă, anume Caliopa și cu dânsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dându-le cele de trebuință, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe și nespuse minuni ale sfântului s-a întâmplat și aceasta: în casa în care se lucrau pânzele cele împărătești de porfiră, se sălășluise diavolul și făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoșându-i cu năluciri și stricându-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească și de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie și fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sârguință acolo; și chemând pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoșatul și sfântul nume al lui Hristos și l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor și spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, când aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulțime de pești, iar când trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peștișor. Așa se osteneau în deșert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci și în toate cetățile și satele dimprejurul părților acelora.

Adunându-se toți pescarii din toate cetățile și satele, au venit la sfântul, cerându-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu se ostenească în deșert cu prinderea peștelui. Iar sfântului, rugându-se cu post și cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare că aceea. Îndată sculându-se sfântul, s-a dus pe la toate malurile și limanurile, făcând rugăciuni și gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în fața sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcând ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfântului, abia au putut să tragă mrejele de mulțimea peștilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca și mai înainte.

Șezând sfântul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului și fiind trase mrejele, un pește mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfântului; iar el, însemnându-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie și să-l împartă la frați, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un șchiop, anume Calist, făcându-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproși, ungându-l cu untdelemn sfințit și rugându-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducându-se în Tracia pentru trebuințe bisericești și fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dânsul, îl întrebă de pricină bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor și ale scăpătaților le păstra la sine.

A doua zi, Sfântul Partenie s-a dus la dânsul și i-a zis: „Scoală-te stăpânule cel mare, că nu ești cuprins de neputință trupească, ci ești pedepsit pentru o neputință sufletească. Deci lepădă pe aceea și vei fi iarăși sănătos”. Bolnavul zise: „Mă știu și eu că sunt păcătos și pentru aceea mă pedepsește Dumnezeu, dar mă rog ție a te ruga pentru mine, ca să mă curăț de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfântul Partenie: „Dacă greșește cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dânsul, dar greșeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sunt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu și totdeauna vei fi sănătos cu sufletul și cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-și în simțire, a zis: „Părinte, am greșit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemând pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci și, văzând că erau mai multe, a rugat pe Sfântul Partenie să le împartă la săraci, dar sfântul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă și să-l ducă în biserica Sfintei Mucenițe Glicheria. Acolo, adunând săracii și scăpătații, le-a împărțit toate cu îndurare. Dar bunul și preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca și lacrimile desfrânatei și a primit suspinarea vameșului, primind pocăința arhiepiscopului și în trei zile i-a dat sănătate desăvârșită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetății Iraclia, săvârșind în ele obișnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrând în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfântul untdelemn și în același ceas l-a tămăduit și l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu. Înștiințându-se cetățenii Iracliei de acea neașteptată minune, toți cei care erau cuprinși de orice fel de neputințe și de boli alergau la sfântul și cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toți se întorceau sănătoși.

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârșea cu darul și cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca și al arhiepiscopului lui. Acela, văzând minunile ce se săvârșeau, a căzut la picioarele sfântului bărbat, rugându-l cu lacrimi și spunându-i că, în satul său, fiind multă semănătură și răsărind holdele, grădinile, răsadurile și viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzând toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pământului celui însetat și să scape de foamete toată patria noastră”. Cinstitul și sfântul bărbat, Partenie, s-a dus cu sârguință la țarini, la grădini și la vii și, văzând toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat și, plecându-și genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului și să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfântului, a acoperit cerul cu nori și s-a pogorât ploaie multă, care a adăpat pământul din destul.

Sfântul Partenie, rămânând cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că știi pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viața aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetății Iracliei. Drept aceea să știi că totdeauna să te îngrijești de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decât toate”.

După aceasta, binecuvântând sfântul țarinile, grădinile și viile arhidiaconului și făcându-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune și binecuvântare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute și apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întâmpinându-l, l-a îmbrățișat cu dragoste; apoi, șezând și vorbind între ei, Sfântul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îți vestesc, o! stăpâne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup și vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducându-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moștenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Și sărutându-se unul pe altul cu sărutare sfântă, s-au despărțit. După aceea, a plutit Sfântul Partenie de la cetatea Iracliei și, în puține zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecând nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăși arhiepiscopul Iracliei și s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon și astfel s-a împlinit proorocirea sfântului.

Sosind vara și făcându-se secerișul și adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la țarini și la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă și le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decât în toți anii dinainte, și aceasta se făcuse cu rugăciunile și binecuvântarea Sfântului Partenie. Umplând arhiepiscopul o corabie plină cu grâu, cu vin și cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulțumire pentru binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dânsul n-a voit să le primească, zicându-i: „Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarți fraților”. După multă vorbire folositoare cu sfântul, întorcându-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărțit la frații săi mulțime de grâu, de vin și de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toți, până la sfârșitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viață plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfântul Partenie, și pe mulți întorcându-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfârșitul vieții sale, s-a îmbolnăvit și chemându-se de Domnul, s-a dus la El în șapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrânețe fericite.

Atunci s-a înștiințat îndată despre cinstita mutare a Sfântului Partenie în cetățile și în țările cele de primprejur și s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei și mulți alți episcopi și preoți. Deci au făcut sfântului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude și cu cântări duhovnicești, punând cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dânsul. Se dădeau, de la mormântul lui cel sfânt, multe tămăduiri neputincioșilor. Pentru că nu numai în viața sa, ci și după moarte, acest doctor fără de plată și făcător de minuni pe cei leproși îi curăța, diavolii din oameni îi scotea și toată boala tămăduia. Iar acum tămăduiește și vindecă sufletele și trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Isidor Pelusiotul (360 – 449)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Isidor Pelusiotul a fost călugăr în deșerturile Egiptului. S-a aşezat pe muntele Pelusion, locul împlinirii celor mai multe din nevoinţele sale.

A trecut la Domnul în preajma anului 436/449. Biserica îl prăznuieşte pe 4 februarie.

Isidor era egiptean din naştere, provenind dintr-o familie de vază din Alexandria. Între membrii familiei sale s-au numărat mai mulţi Patriarhi ai Alexandriei, între care Teofil şi Chiril.

A primit o educaţie aleasă în ştiinţele laice ale timpului, dar a plecat din lume fiind încă tânăr, lepădându-se de bogăţiile pământeşti şi de slava lumească, râvnind să îşi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu.

Pentru scrută vreme a fost profesor de retorică în Pelusion, în Egipt, dar la scurtă vreme dragostea lui de Dumnezeu l-a făcut să fugă în în pustie, la o viaţă pustnicească.

După un an de nevoinţe ascetice, s-a întors în cetatea Pelusion, unde a fost hirotonit preot.

După câţiva ani s-a retras la o mănăstire unde şi-a petrecut tot restul vieţii, devenind mai târziu şi stareţ al acesteia.

De acolo a scris mii de scrisori pline de har dumnezeiesc şi de înţelepciune; ni s-au păstrat mai bine de două mii dintre acestea.

În vremea vieţii sale, s-a arătat a fi un înfocat apărător al credinţei ortodoxe, scriind (după cum afirmă istoricul Nichifor) mai bine de zece mii de scrisori către diferite persoane, mustrând, sfătuind, încurajând, alinând şi povăţuindu-i.

Când Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol era persecutat, iar locuitorii cetăţii se împărţiseră în două facţiuni, una de partea Sfântului şi cealaltă împotriva lui, avva Isidor i-a luat partea Sf. Ioan.

I-a scris Patriarhului Teofil, adversar al Sf. Ioan, că Patriarhul Constantinopolului era o mare lumină a Bisericii şi l-a rugat să nu-l duşmănească pe arhiepiscopul constantinopolitan exilat.

 

Citate

După unele din multele sale scrisori, se spune că Sf. Isidor a zis: “E mai important să înveţi printr-o viaţă de fapte bune decât să propovăduieşti cu cuvinte alese.” “Dacă cineva doreşte să aibă mari virtuţi, să le considere mici pe cele pe care le are, iar acelea se vor arăta mari, fără îndoială.”

Întâi făptuieşte şi apoi povăţuieşte, după pilda lui Iisus, Domnul nostru.”

Viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.”

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuieşte viaţa noastră.

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; şi luptând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Isidore, duhul tău.

 

Condac, glasul al 4-lea:

Alt luceafăr aflându-te pe tine Biserica, întru sine, şi luminându-se cu strălucirile cuvintelor tale, strigă către tine: Bucură-te, preafericite, de Dumnezeu înţelepţite Isidore

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfântul Sfinţit Isidor Pelusiotul se zugrăveşte ca un bătrân cuvios, cu barba ascuţită, purtând un înscris care zice: „Dacă cineva a urât lumea, acesta a scăpat de cursele vrăjmaşilor”. (Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, p. 159, 197).

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul si pe: basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ropravila.ro

 

Viața Sfântului Cuvios Isidor Pelusiotul

Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul (360 - 436/449) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul (360 – 436/449) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Isidor învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși.

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățând filozofia din afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvârșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul bisericesc, când zice: “Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atât de mult, încât vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești și al gândirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.

Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor, istoricul, zicând astfel: “Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atât de multe sudori în ostenelile mănăstirești și atât de mult și-a omorât trupul, iar sufletul și l-a înfierbântat cu tăinuite și înalte învățături, încât de toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stâlp viu și însuflețit al rânduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări, pline de mult folos sunt scrise de dânsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har și de omenească înțelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.

Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea și nedreptatea acelora.

După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfântul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil –, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfânt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie, împăratul, învățându-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor eretici. Era mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.

Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: “Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești, iar tu ai vedea zidul surpându-se și sfărâmându-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor? Aceasta ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a ta credință și osârdnica supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credință”.

Din aceste cuvinte ale sfântului se vede râvna lui pentru dreapta credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decât pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rânduielile sunt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: “Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită”.

În aceasta urmează Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Alta este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor”. Apoi sfătuiește cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Pătrim, monahul: “Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești la învățătura retoricească, ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decât prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osârdie”.

Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: “De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel născuți încât să aibă voia slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește, ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt în întuneric”.

Acest sfânt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși. “Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învățându-i pe mulți, singur mai întâi era desăvârșit pentru cele ce le învăța, urmând Domnului Celui ce a început mai întâi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mândrea, ci smerit cugeta. Iar gândul smerit a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.

Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să se ferească de vorbă cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gânduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: “De vorbele femeiești fugi pe cât poți, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decât acei care s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sunt puși la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața, iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor își împletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată fugi, că nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dânsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.

Unii zic că de vorbești cu dânsele nu primești nici o vătămare. Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și, mai ales, decât picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?”

Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică.

Multe fapte bune învață cuviosul pe toți, prin scrieri și prin vorbire. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a sfârșit cu pace.

Efrem Sirul (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org;

 

Efrem Sirul

Sfântul și Preacuviosul Părintele nostru Efrem Sirul a fost un prolific scriitor de imnuri și teolog din secolul al IV-lea, (naștere aprox. 306, mutare la Domnul 373 sau 379)

El este cinstit de creștinii din lumea întreagă, dar în mod deosebit de creștinii siriaci, ca sfânt.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă este la 28 ianuarie.

 

Nume

Efrem mai este cunoscut și ca Efraim (ebraică sau greacă), Efrem (latină), Afraim sau Afrem (ambele siriace). Totuşi, Efrem este scrierea preferată în general.

Siriacă — ܡܪܝ ܐܦܪܝܡ ܣܘܪܝܝܐ — Mâr Aphrêm Sûryâyâ.

Greacă — Άγιος Εφραιμ Συρος — Hagios Ephraim Syros.

Latină — Sanctus Ephraem Syrus

Engleză — Saint Ephrem the Syrian

Arabă — أفرام السرياني — Afram as-Suryani

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe crestinortodox.ro

Efrem s-a născut în jurul anului 306, în orașul Nisibe (actualul Nusaybin, la granița cu Siria). Dovezi cuprinse în imnografia sa sugerează că ambii săi părinți făceau parte din comunitatea creștină în creștere a orașului, deși hagiografii târzii au scris că tatăl său era preot păgân. În Nisibis-ul zilelor lui Efrem erau vorbite numeroase limbi, îndeosebi dialecte ale aramaicii. Comunitatea creștină folosea dialectul siriac. Numeroase religii păgâne, iudaismul și grupările creștine timpurii concurau una cu cealaltă pentru inima și sufletul locuitorilor. Erau vremuri de puternice tensiuni religioase și politice. Împăratul roman Dioclețian semnase un tratat cu omologul său persan, Nerses în 298 care trecuse Nisibis în mâinile romanilor. Persecuțiile sălbatice ale lui Dioclețian sunt o parte importantă a moștenirii bisericii Nisibene din perioada creșterii lui Efrem.

Sfântul Iacov (Mar Jacob), primul episcop din Nisibe, a fost ales în 308, Iar Efrem a crescut sub îndrumarea sa. Sfântul Iacov este cunoscut ca unul din participanții la Primul Sinod Ecumenic din 325. Efrem a fost botezat de tânăr, Iacov i-a fost profesor (în siriacă malpânâ, un titlu cu o mare încărcătură de respect pentru creștinii siriaci). A fost hirotonit ca diacon ori atunci ori mai târziu. A început să compună imnuri și să scrie comentarii biblice ca parte a sarcinilor sale educative. În imnurile sale, adeseori se referă la sine însuși ca la un om care adună laolaltă, (`allânâ), la episcopul său ca păstorul (râ`yâ) iar la comunitatea sa ca țarc (dayrâ). Popular, Efrem este creditat ca fondatorul Școlii din Nisibe, care în secolele următoare a fost centrul învățăturilor Bisericii Asiriene a Răsăritului (i.e., nestoriene).

În anul 337, împăratul Constantin I cel Mare, care a transformat creștinismul în religie legală (receptă) în Imperiul Roman, a murit. Profitând de această ocazie, Shapur al II-lea al Persiei a inițiat o serie de atacuri în nordul Mesopotamiei de sub administrație romană. Nisibis a fost asediat în 338, 346 și 350. În timpul primului asediu, Efrem consideră că episcopul Iacov a apărat orașul cu rugăciunile sale. Episcopul îndrăgit de Efrem a murit curând după acest eveniment, iar Babu a condus destinele bisericii prin vremurile tulburi ale disputelor de frontieră. În timpul celui de-al treilea asediu, din anul 350, Shapur a schimbat cursul râului Mygdonius pentru a ocoli zidurile Nisibisului. Nisibisenii au refăcut repede fortificațiile în timp ce cavaleria pe elefanți a perșilor s-a împotmolit în pământul mocirlos de pe fundul râului. Efrem a sărbătorit salvarea miraculoasă a orașului într-un imn ca fiind ca plutirea sigură Arcei lui Noe pe puhoaiele potopului.

O legătura fizică importantă cu viața lui Efrem o constituie baptisteriul din Nisibis. Inscripția spune că a fost construit sub episcopul Vologese în 359. Acesta este anul în care Shapur a început iarăși să jefuiască regiunea. Orașele din jurul Nisibisului au fost distruse pe rând iar locuitorii lor uciși sau deportați. Imperiul Roman avea interese predominante în vest, iar Constanțiu al II-lea și Iulian Apostatul se luptau pentru controlul întregului imperiu. În cele din urmă, la moartea lui Constanțiu, Iulian și-a început marșul către Mesopotamia. El a adus cu sine persecuții din ce în ce mai puternice asupra creștinilor. Iulian a început un marș temerar cu destinația finală capitala persană Ctesiphon, unde, suprasolicitat și depășit numeric, a început imediat retragerea pe același drum. Iulian a fost omorât în timp ce asigura retragerea, iar armata l-a ales pe Iovian ca împărat în locul lui. Spre deosebire de predecesorul său, Iovian era un creștin niceean. A fost silit de circumstanțe să încheie pace cu Shapur, și a cedat Nisibisul Persiei, cu condiția ca toți creștinii să poată părăsi liberi orașul. Episcopul Avraam, succesorul lui Vologeses și-a condus poporul în exil.

Efrem s-a alăturat unui grup numeros de refugiați care s-a îndreptat către vest, inițial către Amida (Diyarbakir), și în cele din urmă în Edessa (actualul Sanli Urfa) în 363. Efrem, spre sfârșitul celui de al VI-lea deceniu de viață a candidat la preoție în noua biserică, și se pare că și-a continuat munca de profesor (probabil în școala din Edessa). Edessa fusese dintotdeauna inima lumii vorbitoare de siriacă, iar orașul era plin de filozofii și religii păgâne. Efrem spune despre creștinii ortodocși nicenieni că erau numiți, pur și simplu, Palutians în Edessa, după un episcop decedat. Arienii, Marcioniții, Maniheiștii, Bardaisaniștii și diverse mișcări gnostice se autoproclamau ca fiind adevărata biserică. În toată această confuzie, Efrem a scris un mare număr de imnuri în apărarea ortodoxiei. Un scriitor siriac mai târziu, Iacov din Serug, scrie că Efrem a pus toate corurile de femei să îi cânte imnurile transpuse pe melodii populare siriace în forumul din Edessa.

După zece ani de rezidență în Edessa, după vârsta de șaizeci de ani, Efrem a trecut la Domnul, după unii în 373, iar după alții în 379.

 

Scrieri

S-au păstrat peste patru sute de imnuri compuse de Efrem. Admițând totuși că unele dintre ele s-au pierdut, nu există nici un dubiu privind productivitatea lui Efrem. Istoricul bisericii Sozomen spune că Efrem ar fi scris peste trei milioane de versuri. Efrem combină în scrierile sale o moștenire triplă: el schițează pe modelele și metodele iudaismului rabinic timpuriu, el folosește strălucit știința și filozofia greacă, și delectează cu simbolismul misterelor în tradiția mesopotamiană/persană.

Cele mai importante opere ale sale sunt imnurile lirice (madrâšê). Aceste imnuri sunt pline cu imagini după izvoare biblice, tradiții populare sau alte religii și filozofii. madrâšê-ele sunt scrise în strofe ritmate și acoperă peste cincizeci de scheme metrice de versificare. Fiecare madrâšê are propria qâlâ, o linie tradițională identificată după primul vers. Toate aceste qâlâ, sunt acum pierdute. Se pare că Bardaisan și Mani compuneau madrâšê, iar Efrem a sesizat că le poate folosi pentru a se împotrivii pretențiilor lor. madrâšê sunt strânse în diferite și numeroase cicluri de imnuri. Fiecare grup are un nume — Carmina Nisibena, Despre Credință, În Rai, Despre Feciorie, Împotriva ereziilor — dar aceste titluri nu sunt justificate pentru întreaga colecție. (de exemplu doar prima jumătate din Carmina Nisibena este despre Nisibis). Fiecare madrâšâ are un refren de obicei (`unîtâ), care este repetat după fiecare strofă. Scriitori de după Efrem au susținut că madrâšê erau cântate de corurile de femei cu acompaniament de liră.

Efrem a scris și omilii (mêmrê) în versuri. Aceste predici în versuri sunt însă mult mai puține decât madrâšê. madrâšê sunt scrise în perechi heptosilabice (perechi de versuri de șapte silabe fiecare).

A treia categorie de scrieri ale lui Efrem o constituie lucrările în proză. A scris comentarii biblice la Diatessaron-ul lui Tatian (singura concordanță evanghelică a bisericii siriace timpurii), la Geneză, Ieșire, la Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel. De asemenea a scris împotriva lui Bardaisan, Mani, Marcion și a altora.

Efrem a scris exclusiv în limba siriacă, dar există traduceri ale scrierilor sale în armeană, coptă, greacă și în alte limbi. Unele din operele sale există doar în traduceri (majoritatea în armeană). Bisericile siriace încă folosesc multe din imnurile lui Efrem ca parte din ciclul anual de cult. Însă, multe din aceste imnuri liturgice au fost prelucrate și vin în conflict cu versiunile originale.

Textul cel mai mare, critic și autentic al lui Efrem a fost compilat între 1955 și 1979 de către Dom Edmund Beck, OSB, ca parte integrantă din Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium.

 

Aposftegme

Patericul egiptean cuprinde trei apoftegme „Pentru sfântul Efrem”:

1. Copil era avva Efrem și a văzut vis, adică vedenie, că a răsărit vie pe limba lui și a crescut și a umplut toată partea cea de sub cer, fiind foarte roditoare. Și veneau toate păsările cerului și mâncau din rodul viei. Și pe cât mâncau, se înmulțea rodul ei.

2. Altădată iarăși a văzut unul din sfinți, în vedenie, o ceată de îngeri pogorându-se din cer cu porunca lui Dumnezeu, având în mâini o carte, adică un tom scris dinlăuntru și din afară și ziceau unii către alții: Cui se cuvine să se dea aceasta? Și unii ziceau: Acestuia, iar alții: Altuia. Dar au răspuns și au zis: Cu adevărat sfinți sunt și drepți. Însă nimănui nu se poate să se dea aceasta, fără numai lui Efrem. Și a văzut bătrânul că lui Efrem au dat ei cartea. Și sculându-se dimineața, au auzit pe Efrem că întocmai ca un izvor izvorăște din gura lui și alcătuiește. Și au cunoscut că de la Duhul Sfânt sunt cele ce ieșeau prin buzele lui Efrem.

3. Altădată iarăși, trecând Efrem, din îndemnare oarecare a venit o păcătoasă, cu măgulire să-l tragă spre împreunare urâtă, iar de nu, măcar să-l pornească spre mânie, că niciodată nu-l văzuse cineva mânios. Și a zis ei: Vino după mine! Și apropiindu-se la un loc întru care era mult norod, a zis ei: În locul acesta vino precum ai voit. Iar aceea văzând norodul, a zis lui: Cum putem aceasta să facem, atâta norod stând și nu ne rușinăm? Iar el a zis către dânsa: Dacă de oameni ne rușinăm, cu mult mai vârtos trebuie să ne rușinam de Dumnezeu, care vădește cele ascunse ale întunericului. Iar ea rușinându-se, s-a dus fără de ispravă.

 

„Efrem Grecul”

Meditațiile literare ale lui Efrem referitor la credința creștină și poziția lui față de erezii au făcut din el o sursă populară de inspirație în întreaga biserică. Acest lucru s-a întâmplat ca o continuare a faptului că există un număr uriaș de lucrări pseudoepigrafice atribuite lui Efrem, precum și multe legende hagiografice. Unele din aceste compoziții sunt în versuri, adesea o variantă heptosilabică a cupletelor lui Efrem. Multe din aceste opere sunt compoziții târzii din limba greacă. Adesea, cei care studiază opera Sfântului Efrem se referă la această lucrare de mari dimensiuni ca având un singur și imaginar autor numit Efrem Grecul sau Efrem Graecus (în opoziție cu realul Efrem Sirul). Nu putem spune că toate textele în greacă atribuite lui Efrem nu îi aparțin, dar o parte din ele în mod sigur nu sunt ale sale. Cu toate acestea, compozițiile în limba greacă sunt sursa principală de materiale pseudoepigrafice, și conțin, de asemenea, lucrări în latină, slavonă și arabă. Nu există o analiză critică acestor opere, și multe din ele sunt considerate ca autentice de Biserică.

Cea mai cunoscută dintre aceste scrieri este Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care este parte integrantă din slujbele din Postul Mare ale creștinismului răsăritean.

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea este de obicei urmată de 12 de închinăciuni – 3 serii de câte 4, după cum urmează:

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (închinăciune);
Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul! (închinăciune);
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluiește-mă! (închinăciune);
Fără de număr ți-am greșit, Doamne, iartă-mă! (închinăciune).

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Cinstirea ca sfânt

Cu toate că Sfântul Efrem nu a fost călugăr, este știut că a practicat o viață ascetică severă, crescând permanent în sfințenie. În vremea sa, monahismul era la începuturile sale în Egipt. Se pare că făcea parte dintr-o comunitate urbană, strâns unită, de creștini care „conveniseră” împreună să slujească și să se abțină de la relații sexuale. Unii dintre termenii siriaci folosiți de Efrem să-și descrie comunitatea au fost ulterior folosiți pentru descrierea comunităților monahale, dar afirmația că a fost călugăr este nefondată.

Popular, Efrem este creditat cu câteva călătorii. Într-una din acestea l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare. Acest fapt îl apropie pe Efrem Siriacul de Părinții Capadocieni, și constituie un pod teologic important între vederile spirituale ale celor doi, care aveau multe în comun.

În plus, Efrem este creditat și cu vizitarea lui Abba Bishoi (Pisoes) aflat în mănăstirile din Wadi Natun, Egipt. Ca și vizita legendară făcută Sfântului Vasile cel Mare, această vizită constituie un pod teologic între originile monahismului și răspândirea lui în biserică…

Cel mai popular apelativ pentru Efrem este Harpa Duhului (siriacă Kenârâ d-Rûhâ). Mai este cunoscut ca Diaconul din Edesa, Soarele Sirienilor și ca Stâlpul bisericii.

În cadrul tradiției bisericii, Efrem demonstrează că poezia nu este numai un mijloc adecvat pentru teologie, și chiar superior în multe feluri discursului teologic. În plus, el încurajează citirea Sfintei Scripturi într-un mod care își are rădăcinile mai mult în credință decât în analiza critică. Efrem arată un simț adânc al legăturilor dintre toate ființele create, ceea ce face ca unii să vadă în el un sfânt ecologist.

 

Citate

- Îndrăzneala dragostei noastre îți place, Doamne, la fel de mult cum îți place că trebuie să-ți furăm din cele ce ne dăruieşti.

- Dușmanul neîmpăcat al lumii întregi, în neobrăzarea sa nerușinată, atacă Sfânta Biserică atacându-i slujitorii. Doamne, nu lăsa Biserica Ta Sfântă fără ajutorul tău, pentru că promisiunea ce ne-ai făcut-o privind invincibilitatea ei nu poate fi vădită ca neadevărată.

- Binecuvântată este acea persoană care a consimțit să devină cel mai bun prieten al credinței și rugăciunii: el are mintea liniștită iar credința și rugăciunea se opresc doar la moartea lui. Rugăciunea care vine din inima omului deschide porțile raiului: acea persoană stă de vorbă cu Dumnezeu și este plăcută Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea potolește mânia și furia Domnului. Tot în acest fel, lacrimile ochilor deschid porțile compasiunii.

- Serafimul nu-și putea murdării mâinile cu cărbune, dar l-a adus aproape de gura lui Isaia: Serafimul nu-l putea ține, Isaia nu-l putea înghiți, dar nouă Domnul ni le-a permis pe amândouă.

- (Efrem este) Cel mai mare poet al epocii patristice și, probabil, singurul poet-teolog de mărimea lui Dante. — Robert Murray.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 8)

Harul ce izvorăște din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vieții Biserica, și lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinței; ci învățându-ne cu cuvintele tale, părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (Glasul 2)

Ceasul judecății pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, părinte Efrem, ca un iubitor de liniște; și îndemânatic învățător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru aceasta, părinte preafericite, pe cei leneși îi ridici spre pocăință.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Efrem Sirul se zugrăvește bătrân, spân, cu păr puțin și rar în barbă, negricios la chip, având capul acoperit. Poartă un înscris care zice: Îndrăzneala amestecată cu râsul surpă cu înlesnire sufletul (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 160, 196, 239).

 

Viața Sfântului Cuvios Efrem Sirul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Efrem Sirul (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință.

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Și fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărți, iar sârguința, îndeletnicirea și cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceața. Încât și el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarășe fapta bună și sârguința în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârșit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândețea? Nu necâștigarea? Nu, peste atâta bogăție de bunătăți, și smerită cugetare? Încă și de darul cel învățătoresc a fost împărtășit. Apoi și până acum prin cuvintele sale, vorbește cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne și sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinței cel drept, ci și ne deșteptăm spre câștigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu și de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuși când a vrut să se ducă din viață, zicea astfel:

Nicidecum în toată viața mea n-am ocărit pe Domnul și cuvânt nebun din buzele mele n-a ieșit. În toată viața mea n-am blestemat pe nimeni. Și nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioși”.

Avea încă și lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-și înceteze curgerea, decât Efrem Șirul lacrimile. Și împreună cu lacrimile ieșeau și suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinței, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se află pretutindeni filozofând despre judecata și a doua venire a lui Hristos, înfricoșatul divan avându-l înaintea ochilor și ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se și foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minții îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceavă cea lumească și în pustie sălășluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire și folos, fiindcă era mișcat de duhul dumnezeiesc.

Odată își lăsă patria și aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaște, care erau întru dânsa, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viață de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învrednicește-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugându-se, când a ajuns la porțile cetății, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrân, ce va afla de la dânsul și ce folos va dobândi?

Deci, călătorind astfel cu ațintirea minții, o femeie îndată îl întâmpină și aceasta era desfrânată. Negreșit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduiește tainic pe cele potrivnice. Deci, sfințitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrânată, stătea uimit oarecum, căutând către dânsa, mîhnindu-se și pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzându-l, iarăși privea la dânsul cu ochi necuvioși. Și fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrând s-o rușineze și întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te rușinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii ațintiți?”. Și aceea zise: „Dar mie așa mi se cade a privi la tine, că din tine și din a ta coastă sunt luată. Iar ție ți se cade a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai și fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulțumit și femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, și lui Dumnezeu cu fierbințeală îi înălța mulțumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dânsul, o desfrânată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Și printr-însa, ca prin șarpele cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea niște bucate, acea femeie deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu nerușinare, apoi cu obrăznicie căutând la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte!”. Iar el cu blândețea cea cuviincioasă lui și cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvânteze!”. Și aceasta iarăși cu râs necuvios a zis: „Dar ce lipsește bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre și puțin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduiești?”.

Însă precum aceea avea graiuri satanicești, astfel și el cu mult mai vârtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicești, căci a zis: „De voiești împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ți voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a și întrebat de locul unde voiește a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetății voi dormi cu tine.” Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială și rușine de bărbații ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetății?”. Deci, femeia aceea dorind să vâneze sufletul cel pătimaș, n-a voit a cunoaște ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminați sunt decât soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfântul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a rușina sufletul și a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns și întru arătare, nu ne vom teme și nu ne vom spăimânta cu mult mai vârtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleană poftă către dânsul și să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se și căzând la pământ, cerea iertăciune de dobitoceasca și neînfrânata ei pornire.

Apoi, făcând adevărată pocăință, a luat povățuitor și dascăl pe Sfântul Efrem în calea cea către mântuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăși, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gândurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mânăstire femeiască, spre a face fapte bune. Și în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vârtos întorcând-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptății întoarcerea ei spre calea mântuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuși a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povățuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii și izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiță asemenea cu razele soarelui șezând pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită și vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învățându-se în taină prin acea cinstită porumbiță cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este și pentru ce a venit; de aceea se și împărtășesc unul cu altul de vorbire și se îndulcesc de bunătățile care erau întru dânșii.

Dar să ne întoarcem iarăși către dumnezeiescul Efrem și ale acestuia să le povestim. Căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea și cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învățătoresc pe care sfântul cu covârșire l-a împărtășit în adâncul sufletelor credincioșilor de-a pururea. Și aceasta chiar el o însemnează, zicând: Încă fiind tânăr, era ca o viță îngreuiată de mulți struguri, din limba lui crescută, la mare înălțime ridicată și pe spatele a tot pământul întinsă; și toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur și din struguri mânca. Iar vița cu cât strugurii i se culegeau și pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulțea. Și aceasta însuși o zicea despre sine.

Încă și alții din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulțime de îngeri pogorându-se de sus și având în mâini o carte, scrisă și înăuntru și afară, și făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înșii puneau înainte pe Efrem, iar alții pe altul dintre aceia citi cu adevărat săvârșeau viața cucernică și înțeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toți s-au învoit că lui Efrem i se încredințase cartea.

Deci, deșteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică și a aflat într-însa pe Efrem cu învățături prea bune și decât mierea mai dulci, ospătând pe cei ce erau de față. Iar acela, după vrednicie mulțumește lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atât de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvântului și necurmarea gândurilor, încât nici limbă nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvilește, o! Stăpâne, valurile darului Tău”. Căci făcându-se adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăța. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, și pe aceasta cu lacrimile.

Nopțile apucându-l priveghind, se trezea iarăși la lumină, fiindcă se temea de stăpânitorul întunericului, canu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; și de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cât de puțin somn îi era destul, gustându-l numai, nu spre sațiu, ci numai de nevoie, ca să-i ție trupul, care la cele multe sudori și osteneli se întindea; și așa făcea să fugă din ochii lui somnul. Și multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere și chinuirea de tot felul a trupului și necăjirea.

Apoi, a adunat atâta bogăție, încât martori pentru dânsul chiar gura să o iau și graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credință sau mai adevărat. Acestea sunt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pământ n-am câștigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi poruncește: Nimic pe pământ să nu câștigați. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.

Astfel a supus toate, cel râvnitor cu adevărat și următor al ucenicilor celor dintâi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii și smerenie, cine era atât de mare, fierbinte și tare? Căci cenușa, ca pâinea o mânca și băutura cu plângere o amesteca și de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în râs și-l defaimă; el se rușina și privea la pământ, culoarea feții o schimbă uneori, cu sudori era asudată și cu totul fără de glas petrecea, ca și cum rușinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci când era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cântați la moarte pe Efrem, să nu-i faceți cuvânt de laudă, să nu-l îngropați cu haine de mare preț, să nu puneți deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălășlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu și nemernic ca toți părinții mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor și despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el și mult dorea folosirea acelora și de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înțelepciunea limbii și priceperea deschizând inima și mâna multora din bogați, cum și vistieriile, printr-înșii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuință. Căci cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată faptabună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate și a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredințase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia și dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înștiințându-se Efrem, care avea trebuință de înțelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă caApolinarie, și se apropia către păzitoarea cărților, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare și că se împrietenește cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Și de vreme ce femeia se încredințase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie și din ceata păgânătății lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înțelept meșteșug, i-a dat în mână cărțile, rugându-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca și Iacov pe Isav și luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a țintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărțile și pe fiecare din file despărțindu-le, și cu clei de pește ungându-le pe toate, și una cu alta împreună lipindu-le, și ținându-le mult timp cu mâna și strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, așa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le și necercetându-le, nici deschizându-le, și văzând că erau bine pe din afară, s-a mulțumit cu aceasta. Deci, a ținut câtva timp cărțile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioșii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care știa necuvioasele cărți ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit și de bătrânețe și de răutățile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărți îndată a căutat și pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărți, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipește nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, și de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum și de rușine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar și Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu râvnă pentru Hristos, încât în sufletul lui se sădise fapta cea bună și se socotea că un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori și de trandafiri, sau că alt cer pe pământ cu mulțimea stelelor, și pretutindeni înfrumusețat. El era ca un răi care înflorea și strălucea de-a pururea și niciodată nu se veștejea; iar de șarpele cel veșnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins și necălcat.

Însă acum, către sfârșit, trebuie să spun și povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfârșitul aceluia, și mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dânsul. Căci, atunci când avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de față ca să nu-l îngroape cu haină de mare preț. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dânșii – și acesta era din cei mai străluciți, gătind o haină de mare preț și scumpă, socotea a înfășura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfântul care bolea foarte rău, s-a mâhnit, că și osârdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lângă patul sfântului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tânguia, sucindu-și mâinile și întorcându-și ochii, apoi curgându-i spume din gură, făcea și alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieștii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse și grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înțeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcându-i-se milă și mărturisirea primind-o, cu rugăciunea și cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduința, după poruncă. Deci, într-acest chip sfințitul Efrem, la sfârșitul vieții, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de față și sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locașurile cele cerești și de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceștia îi așteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Eftimie cel Mare (377 – 473)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare

Preacuviosul părintele nostru Eftimie cel Mare (în grecește Άγιος Ευθύμιος ο Μέγας,Euthymios; n. 377 – d. 20 ianuarie 473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 ianuarie.

Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) icoană din sec. XVII, de la Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) icoană din sec. XVII,
de la Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., la 20 ianuarie în luna august.

El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei romane Armenia Inferior (în prezent Malatya, Turcia), fiind fiul unor părinți pioși și credincioși numiți Pavel și Dionisia.

Pentru că Dionisia era stearpă, ea și cu soțul ei, Pavel, s-au rugat cu fervoare la Dumnezeu să le dea un copil.

Atunci ei au avut o vedenie: au auzit vocea unui înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului toate ereziile vor fi desființate iar pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (grec. Ευθύμιος,Euthymios care înseamnă „voioșie” sau „voie bună”).

Când tatăl lui Eftimie a murit, mama sa l-a dat în grija lui Otrie, episcop de Melitene, care l-a trecut în rândul clerului, ca citeț.

Deoarece era ager în studiile sale și îi depășea pe toți ceilalți în virtuți și viață ascetică, el a fost hirotonit preot și însărcinat cu supravegherea sfintelor sihăstrii și mănăstiri.

La vârsta de douăzeci și nouă de ani, el a mers la Ierusalim, unde a locuit împreună cu Sfântul Teoctist în peștera unui munte, situată în apropierea lavrei monahale numită Faran (în prezent Ein Fara), la aproximativ șase kilometri est de Ierusalim.

În acea perioadă, Sfântul Eftimie a vindecat mulți oameni de boli.

De asemenea, se povestește că sfântul a hrănit patru sute de oameni, care veniseră la mănăstire, cu doar câteva pâinici. Mai mult, nu numai că a vindecat sterilitatea mamei sale prin nașterea sa, ci prin rugăciune a făcut alte femei sterpe să aibă copii.

În plus, el a deschis porțile cerului, cum a făcut și Sfântul Ilie înaintea sa, aducând ploaie într-o perioadă de secetă. În timpul unei Sfinte Liturghii, cei prezenți au putut vedea o coloană de lumină care le-a arătat lumina interioară a sufletului îndumnezeit al lui Eftimie.

Această lumină a rămas peste sfânt până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Un alt semn, de mai târziu, al purității și castității sfântului a fost acela că el putea vedea cu ochii sufletului dispoziția și starea sufletelor care veneau la Sfânta Împărtășanie.

O altă relatare despre clarvederea Sfântului Eftimie are legătură cu un călugăr care era pe moarte. Din afară, acest călugăr părea să fie un sfânt precaut și reținut, dar în inima sa el era desfrânat și nestăpânit deoarece a permis ca osteneala sa să fie îndulcită cu gânduri rușinoase.

Deci, acest călugăr fiind aproape de sfârșit, binecuvântatul Eftimie a văzut un înger luând cu forța sufletul mizerabilului călugăr cu o suliță cu trei vârfuri. Imediat, sfântul a auzit o voce care i-a arătat toate gândurile ascunse și rușinoase ale călugărului muribund.

În anul 451, atunci când Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon, a condamnat ereziile lui Eutihie și Dioscor, aceasta s-a datorat și autorității spirituale a Sf. Eftimie asupra sihaștrilor și monahilor din întregul orient.

Prin eforturile sale el a reușit să o convingă pe împărăteasa Aelia Eudoxia, văduva lui Teodosie al II-lea (care murise în anul 450) să renunțe la erezia monofizită și să revină la dreapta credință – ortodoxia.

Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr., 20 ianuarie), el a adormit întru Domnul.

La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului, care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.

 

Posteritatea

Sfântul Eftimie cel Mare a înființat numeroase comunități monastice în întreaga Palestină și a fost totodată conducătorul spiritual al mai multor altor comunități întemeiate sau conduse de prieteni și/sau ucenici ai săi, care s-au construit așadar și s-au hrănit din aceeași “școală” sau tradiție spirituală. Printre acestea, cele mai importante au fost:

- Mănăstirea lui Teoctist (421 – sec. XII). Fondată împreună cu prietenul și împreună-nevoitorul său, avva Teoctist în pustia Cutila, inițial ca lavră, transformată la scurt timp chinovie pentru monahii începători. Descoperită de Féderlin en 1894.

- Lavra de la Marda (~426-sec. VI-VII). Așezată pe muntele Marda (probabil Masada), la sud de Marea Moartă, avva Eftimie curăță aici izvorul și zidește o biserică. Descoperită de Lagrange în 1894.

- Mănăstirea Caparbarica (~ 426-sec. VII). Întemeiată de Sf. Eftimie în “pustia Zif”, în apropierea locurilor unde se spunea că David se refugiase, urmărit de regele Saul. Descoperită de Y. Hirschfeld în 1985].

- Lavra lui Eftimie (428-sec. XII). Întemeiată în pustia Ruva, ca la trei stadii de Mănăstirea lui Teoctist și unde s-au păstrat multă vreme moaștele Sf. Eftimie, a fost sfințită de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului. Descoperită de Furrer în 1880 (vizitată de Guérin în 1874).

- Lavra lui Marinus sau a lui Fotinus (~ 440-sec. VII). Întemeiată probabil de avva Marinus, ucenic al Sf. Eftimie, convertit de acesta la creștinism și egumen al mănăstirii cuviosului Teoctist după moartea acestuia. Descoperită de Corbo în 1955.

- Mănăstirea lui Luca (~ 440-sec. VII). Descoperită de Vailhé în 1900.

- Turnul Evdochiei, Mănăstirea lui Ioan Scholarul (~ 455-sec. VII). Zidită pe locul unde împărăteasa Evdochia a zidit un turn-cisternă, la circa zece stadii de lavra Sf. Eftimie și unde s-a nevoit mai târziu un ucenic al Sf. Sava cel Sfințit. Descoperită de Furrer în 1880.

- Lavra lui Gherasim (~455-sec. XII?). Întemeiată de cuviosul Gherasim de la Iordan între Ierihon și Iordan, legat de cuviosul Eftimie printr-o strânsă prietenie duhovnicească, a fost după moartea avvei Teoctist o altă mănăstire unde se pregăteau frații începători înainte de intrarea în lavra Sf. Eftimie. Descoperită de Féderlin în 1903, mănăstirea a fost restabilită și funcționează în prezent ca mănăstire de maici.

- Mănăstirea Sfântului Petru (459-sec. VII). Descoperită de Schneider în 1934.

- Mănăstirea lui Martirie (~465-sec. VII). Întemeiată de viitorul patriarh Martirie al Ierusalimului ca o chilie monahală pentru sine însuși, când acesta se retrage după o vreme de viețuire acolo din lavra Sf. Eftimie; mănăstirea se afla la circa zece stadii de Lavra Sf. Eftimie. Descoperită de van Kasteren în 1890. În prezent ruinele mănăstirii, redescoperite, au devenit un sit turistic, în orașul israelian Ma’aleh Adumim.

- Mănăstirea lui Ilie (~465-sec. VII). Întemeiată de avva Ilie, un ucenic al Sf. Eftimie, originar din Arabia, în afara zidurilor Ierihonului. Descoperită de Féderlin în 1903.

- Mănăstirea lui Gavriil. (~465-sec. VII). Probabil mănăstirea Sfântului Ștefan, construită cu sprijinul împărătesei Evdochia și așezată sub ascultarea lui Gavriil, un ucenic al Sf. Eftimie împreună cu frații lui Cosma de Schitopolis și Crisip), eunuc din naștere, care trăise o vreme singur în apropierea lavrei cuviosului Eftimie. Descoperită de Corbo în 1951.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea):

Veselește-te, pustie, care nu nășteai, bucură-te, ceea ce nu aveai dureri! Că ți-a înmulțit ție fii, bărbatul doririlor duhovnicești, cu bună credință sădindu-i, cu înfrânarea hrănindu-i, spre săvârșirea bunătăților. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, împacă viața noastră.

Condac (glasul al 8-lea):

Întru cinstită nașterea ta, făptura a aflat veselie; și întru dumnezeiască pomenirea ta, cuvioase, bucurie a primit de pe urma multelor tale minuni; din care dă din destul și sufletelor noastre și ne curățește de spurcăciunea păcatelor, ca să cântăm: Aliluia!

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Eftimie cel Mare se zugrăvește ca un bărbat bătrân, înalt, cu capul pleșuv, doar cu puțin păr cărunt, cu barba foarte lungă („până la coapse”) și albă, cu chipul palid și căutătura cuvioasă, poartă un înscris care zice: „Fraților, armele călugărului sunt acestea: îndeletnicirea cu faptele bune, rugăciunea, socotința, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu”. Iar atunci când este zugrăvit în trapeza mănăstirii, este înfățișat alături de Sfântul Antonie cel Mare și, fiind întors spre masă, poartă o hârtie pe care stă scris: „Trapeza care tace deplin și grăiește slavă, și cu singura îndestulare se află, se laudă de sfinții îngeri”.

 

Viața Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) – foto preluat de pe doxologia.ro

Eftimie, cetățeanul cel ceresc, era fiu al împăraților care se numeau Pavel și Dionisia, care erau oameni de bun neam și împodobiți cu toată faptă bună cea după Dumnezeu; având ca patrie și locuință Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deși, fericită Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năștea. Pentru aceea, în mare mâhnire petrecând amândoi, multă vreme s-au nevoit, rugându-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.

Deci, mergând în apropiere de cetate, la biserica cea sfințită de acolo a sfântului, slăvitului și bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvântul de la cei vechi. Și într-una din nopți rugându-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicându-le: „Veseliți-vă, veseliți-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin nașterea lui, dăruiește Dumnezeu veselie Bisericilor Sale”. Iar ei însemnând vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; și din vremea zămislirii, cunoscând că adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăcește veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpânirii lui Grațian (367-383).

Iată că vedenia este adevărată, cei ce citesc să înțeleagă. Pentru că sfintele Biserici 40 de ani fiind întru mâhnire și apărătorii dreptcredincioși prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constanțiu (337-361), luptând împotriva dreptcredincioșilor, ca și pe vremea lui Iulian (361-363) și a lui Valens (364-378), care a împărățit după aceea în Răsărit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supărările sfintelor Biserici le schimba întru veselie.

Neîmplinindu-se a cincea lună, s-a ridicat luptătorul de Dumnezeu Valens și, prădând barbarii Tracia, el s-a oștit asupră-le. Dar în puțină vreme făcând bătălia, Valens a pătimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că în oarecare sat lângă Adrianopol din Tracia, desăvârșit fiind biruit și el fugind, barbarii l-au ars împreună cu satul unde era, neîmplinindu-se încă întâiul an de la nașterea lui Eftimie.

După trei ani, tatăl său Pavel și-a sfârșit viața, iar fericită Dionisia avea un frate bun cuvântător, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic și mijlocitor la marele Otreie, care întru acea vreme îndrepta Sfânta Biserică din Melitine, și care a strălucit la sfântul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, împlinind făgăduința și ca o jertfă bine primită, afierosindu-l lui Dumnezeu, după cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfințitul episcop Otreie, văzând pe copil și auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea arătată părinților și cum că mai înainte de naștere maică-sa l-a făgăduit lui Dumnezeu, și apoi s-a făcut zămislirea prin rugăciune, minunându-se, a zis: „Într-adevăr, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tânărul acesta”.

Deci, primindu-l pe copil, botezându-l și tunzându-l anagnost al bisericii celei de sub dânsul, l-a luat în episcopie, și-l creștea, făcându-l ca un fiu al său. Iar pe fericită Dionisia, ca una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconiță a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numărându-se în bisericescul catalog, și Teodosie cel Mare (379-395) luând sceptrul împărăției grecilor, printr-însul a dăruit Dumnezeu grecilor și sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toată veselia; căci se cădea a se împlini vedenia arătată părinților pentru dânsul.

Trecând puțină vreme, și înțelegând episcopul că a trecut de vârsta copiilor și că trebuie a se îndeletnici cu învățătura, l-a dat dascălilor, pentru a învăța Sfintele Scripturi. Și erau atunci între anagnoști doi tineri de bun neam, cu întreaga înțelepciune împo-dobiți și cu toată priceperea încuviințați, apoi iscusiți în Dumnezeiasca Scriptură și la învățătura cea din afară, care se numeau Acachie și Sinodie; și care, după multe pustnicești nevoințe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.

Aceștia, primind din mâna episcopului pe Eftimie, l-au învățat desăvârșita cucernicie și în puțină vreme pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut cu iubirea de învățătură. Pentru că osârdia lui era mai presus de vârstă, încât se minuna Acachie de socoteală minții lui cea luminată. Deci, sfințitul acesta tinerel primea învățătura cea bună și curată, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie o numește învățătura de ziuă – cum a zis dumnezeiescul David -, opusă celei de noapte. Apoi, învățând Dumnezeieștile Scripturi, dorea a fi următor al dumnezeieștilor și îmbunătățiților bărbați, dar se întrista când unii cântau deșertăciuni și se depărtau de la dumnezeieștile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascălul, urmându-le, nicidecum nu făcea pomenire de hrană de multe feluri.

Dar nu dorea nici slavă deșartă, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci săvârșea slujba pravilei cu frică și cu umilință la vremea rânduită, aducându-și aminte că se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frică și cutremur, iar nu cu râs și cu șoptire, făcând sfânta biserică loc de asmodie; căci se cuvine cu cucernicie a intra în biserică cel ce voiește a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune. Iar în vremea liberă se îndeletnicea acasă în rugăciune și în cântare de psalmi și în citirea dumnezeieștilor cuvinte, petrecând toată ziua și toată noaptea; știind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua și noaptea va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa.

Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi, pentru că în vreme de ispită slujea lui Dumnezeu cu dragoste și răbdare, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea; apoi venind gânduri asupra lui de dezmierdare trupească, iarăși odrăslea într-însul întreaga înțelepciune. Pentru că de înțelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu unt-delemnul milosteniei.

Eftimie astfel nevoindu-se multă vreme, a ajuns la desăvârșirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel înțelepțindu-l și prin multe din acestea făcându-l cunoscut, s-a făcut vestit din început. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecând prin toate treptele bisericești, episcopul din vremea aceea îl hirotonisește fără de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. După aceea, i se încredințează a purta grijă și a fi proestos al mănăstirilor celor dimprejurul cetății. Această grijă i s-a dat lui, fiindcă din copilărie era iubitor de monahi; și fiindcă dorea liniștea la Mănăstirea Sfântul Polieuct și la a sfinților 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multă.

În zilele Sfântului și Marelui Post se ducea în muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit într-însul o mănăstire minunată, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numește a „Înălțării”. Această pustie o iubea din ziua dumnezeieștilor arătări (Bobotează), până la sărbătoarea Paștilor, urmând filosofia lui Ilie și a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat în mina grija și cârmuirea monahilor celor de acolo, iar această grijă socotind-o împiedicare a faptei bune, urîtorul de slavă și iubitorul de Dumnezeu Eftimie a ieșit din cetate și s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui în pustia de acolo.

Acest mare părinte Eftimie, povățuindu-l Sfântul Duh, a venit în Ierusalim la 29 de ani ai vârstei sale, închinându-se Sfintei Cruci și Sfintei Învieri, cum și la celelalte cinstite locuri; apoi, mergând la purtătorii de Dumnezeu părinți, cei de prin pustie, și învățând fapta bună și petrecerea fiecăruia și într-al său suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fără, – ce se afla de șase stadii de la sfânta cetate; iubitor de liniște, a rămas într-o chilie pustnicească, afară din lavră, neavând nimic de ale acestui veac, pentru că a învățat a lucra împletituri, ca să nu îngreuneze pe cineva, ci mai vârtos dintr-ale sale osteneli să dea celui ce are trebuință. Și el lăsând toată grija pământească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune și în posturi.

Însă de toată faptă bună purtând grijă, ca un bun lucrător de pământ, tăia spinii patimilor din rădăcină, curățind gândurile și toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, împlinind acel glas proorocesc, care zice: Înnoiți-vă ogorul și nu semănați peste spini. El avea vecin pe un purtător de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atât de mult, s-a unit cu dânsul prin dragostea părintească, încât amândoi s-au făcut de o cugetare și de un obicei, ca și cum ar fi fost un suflet în două trupuri. Și vestind unul altuia scopul cel după Dumnezeu, ieșeau în fiecare an după a șaptea zi a sfintelor dumnezeiești arătări (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice întâlnire omenească și dorind în liniște a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune.

Și acolo petreceau până la sărbătoarea Stâlpărilor, necurmat trudindu-și trupul și robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească. În aceasta covârșea marele Eftimie pe toți cu răbdarea, cu blândețea și cu smerita cugetare a inimii. Pentru că a primit și darul Sfântului Duh, după cum dumnezeiescul cuvânt a zis: Spre cine voi căuta? Fără numai spre cel blând și liniștit și care tremură de cuvintele Mele.

De aici îndrăzneala lui cea către Dumnezeu îi creștea în fiecare zi. Și făcând cinci ani în Fără, a ieșit dimpreună cu fericitul Teoctist în vremea în care s-a obișnuit, spre Cutila; și trecând prin pustie, a venit la un pârâu înfricoșat, foarte adânc și anevoie de trecut. Aici văzând locul și înconjurând râpele ce se aflau în munte, ca povățuit de Dumnezeu, a găsit o peșteră minunată în râpă cea dinspre miazănoapte a pârâului și suindu-se cu osteneală ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dânsa.

Apoi, bucurându-se ca de un loc pregătit lor de Dumnezeu, au locuit într-însa, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo. Iar peștera aceea fiind mai înainte locuință de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeieștile laude și prin neîncetatele rugăciuni ale cuvioșilor bărbați, a primit sfințire de biserică a lui Dumnezeu. Deci, când a binevoit Dumnezeu a-i arăta pe aceștia, a trimis niște păstori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-și aduce turmele sale lângă acel pârâu.

Acei păstori văzând pe părinți arătându-se sus, în peșteră, atât de mult s-au spăimântat, încât s-au înfricoșat și au fugit. Părinții simțind temerea acelora, cu glas blând și liniștit chemând pe aceștia, le ziceau: „Nu vă temeți, fraților, suntem oameni ca și voi, dar pentru păcatele noastre locuim acest loc”. Atunci păstorii îndrăznind, s-au suit la dânșii în peșteră și neaflând nimic de-ale acestui veac lingă dânșii, s-au dus la ale lor, minunându-se și vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi și părinții cei de la Fără căutându-i, să vadă unde sunt, adeseori veneau la dânșii.

Deci, mai întâi s-au lepădat de lume și au venit la dânșii doi frați, numiți Marin și Luca. Aceștia au fost învățați de marele Eftimie monahicește spre a fi sârguincioși ai petrecerii celei pustnicești; după aceea, în vremurile cele din urmă, au strălucit la cei dimprejur și au înființat mănăstire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a făcut mare începător al vieții de obște a acestei pustii și arhimandrit. Dar în puțină vreme, străbătând vestea despre Eftimie, mulți se adunau la dânsul și auzind cuvântul lui Dumnezeu, pofteau a locui lingă dânsul.

Însă Eftimie fiind urâtor de slavă și iubitor de Dumnezeu și sârguindu-se a dobândi fericirea dintâi, împreună cu ceilalți, se depărta de acest lucru, ca de ceva străin și trimitea pe fiecare din cei care se lepădau de lume la fericitul Teoctist, rugându-l foarte mult să aibă grijă de ei; iar el ascultând aceasta, a primit și făcea toate după dorința marelui Eftimie. Deci, la început nu voia a face în locul acela viață de obște, ci lavră, după chipul celor de la Fără.

Dar fiindcă a văzut că nimeni nu poate veni noaptea la biserică, pentru că era precum mai înainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, după suire, a făcut acolo viață de obște, având peștera ca biserică, în care liniștindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecând și mângâind pe fiecare. Și nici unul din frați nu tăinuia gândirea minții, dar și el având iscusire multă, îi învățase să se împotrivească oricărui gând străin, zicând: „Fraților, pentru ce ați venit a vă nevoi și nu vă îngrijiți de mântuirea voastră?”. Se cuvine în fiecare ceas a ne trezi și a priveghea, pentru că se zice: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Iar aceasta s-o cunoașteți întâi, că se cade a nu avea voie cei ce s-au lepădat de viață, ci a ține smerita cugetare și ascultarea ca cea întâi rânduială; apoi a aștepta de-a pururea și a se îngriji de ceasul morții și de înfricoșata zi a judecății: a se înfricoșa de îngrozirea focului celui veșnic, și a dori slava Împărăției cerurilor.

Și zicea iarăși că monahii se cuvine a se osteni trupește, și mai ales cei tineri, pentru păzirea celor dinăuntru, aducându-și aminte de apostolul, care zice: Noaptea și ziua lucrez, ca să nu îngreunez pe cineva și mâinile acestea mi-au slujit mie, cum și celor ce erau împreună cu mine.

Este greu celor din lume ca, ostenindu-se în locul lor, să hrănească copii și femei, apoi să aducă și pârga lui Dumnezeu și să facă bine după putere, apoi, pe lângă această, li se cer și biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu căutăm a le avea din lucrul mâinilor noastre, ci a culege osteneli străine, când mai ales poruncește apostolul: Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce.

Acestea învățând părintele nostru Eftimie, lumina pe frați. Și a poruncit să nu vorbească nimeni în biserică, în vremea pravilei, ba încă nici în trapeză, când mâncau frații; și nu-i plăcea când vedea pe vreun frate în chinovie, mai ales pe unul tânăr, vrând a se înfrâna mai mult decât obștea; pentru că zicea că înfrânarea cea bună cere a se împărtăși cineva de hrană cât de puțină în vremea mâncării, însă inima a o păzi și a da război în taină patimilor celor ascunse; căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu. Cu niște învățături ca acestea hrănindu-se frații, adunau roduri, după vrednicia chemării.

Cele despre Terevon cel bătrân, într-un glas mi-au povestit toți părinții cei vechi, dar mai cu de-amănuntul mi-a spus nepotul lui și cel de un nume cu el, vestitul în latura aceasta, adică începătorul saracinilor. Deci, acest bătrân Terevon, moșul celui tânăr, pe când era copilaș, fiind cuprins de boală, i-a paralizat toată partea cea dreaptă, de la cap până la picioare, și mulți bani cheltuind tatăl acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.

Acest Aspevet fiind elin, și aflându-se sub perși, s-a făcut prieten grecilor, într-un chip ca acesta: la începutul prigoanei ce se făcuse atunci în Persia, pe la sfârșitul împărăției lui Iezdegerd I, împăratul perșilor (399-421), vrând vrăjitorii a vâna pe toți creștinii, pe căpeteniile saracinilor cei de sub dânșii i-au pus pretutindeni în cale ca să nu scape la greci nimeni din creștinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci căpetenie și văzând cruzimea și neomenia făcută creștinilor de către vrăjitorii din cetăți, n-a împiedicat să fugă pe unii din creștini; iar mai vârtos făcea împotrivă, fiind pornit de milostivire, măcar că avea credința elinească de la strămoși. Deci, fiind clevetit la împăratul Iezdegerd, a luat pe fiul său Terevon, care era jumătate paralitic, pe toate rudeniile și avuția sa, și a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Răsăritului, i-au făcut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mâna conducerea saracinilor din Arabia, care erau supuși grecilor.

Deci, cum s-a sălășluit în Arabia tânărul, având o vedenie în vis, a vestit pe tatăl său, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu mulțime de barbari și cu multe slugi; apoi, purtându-se de credință, a venit la locul cel înștiințat în vis, unde locuiau cuvioșii bărbați Eftimie și Teoctist.

Frații văzând mulțimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist văzând temerea ucenicilor, s-a pogorât către barbari și a zis: „Cine sunteți și ce căutați?”. Ei au zis: „Căutăm pe Eftimie, robul lui Dumnezeu”. Cuviosul Teoctist le-a zis: „Până sâmbătă nu se întâlnește cu nimeni, căci se liniștește”. Atunci Aspevet luând mina marelui Teoctist, i-a arătat pe copil chinuindu-se; iar copilul arătând spre tatăl său, a zis:

„Eu de mai înainte primind boala aceasta în Persia, dar trecând prin toată știința doftoricească și iscodirea vrăjitorească, și nicidecum folosindu-mă, ci dimpotrivă, crescând durerea, am venit în cetatea aceasta, prin dumnezeiască umilință. Apoi într-o noapte mîhnindu-mă, gândind la această boală, îmi ziceam: „O! Tereve, unde este deșertăciunea vieții și tot meșteșugul doctoricesc? Unde este nălucirea vrăjitorilor noștri și puterea cinstirilor noastre? Unde sunt chemările și facerile de basme ale astronomilor și astrologilor? Unde sunt descântecele, farmecele și bârfirile? Iată nici una dintr-acestea n-are tărie, de nu-și va arăta Dumnezeu puterea”.

Și acestea gândind, m-am îndreptat la rugăciune și cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule cel mare și înfricoșat, cel ce ai făcut cerul și pământul, cu toată podoaba lor, dacă vei milui neputința mea și mă vei izbăvi din această patimă amară, mă fac creștin, lepădându-mă de toată fărădelegea și credința elinească. Și cum am pus acestea în mintea mea, m-am cuprins de somn și am văzut un monah cu barba până la mijloc, zicându-mi: „De ce pătimești?”. Iar eu arătându-mi patimă, el a zis: „Împlinește cele ce ai făgăduit lui Dumnezeu, și te vei vindeca pe tine”. Apoi, zicând: „Câte i-am făgăduit lui Dumnezeu, le împlinesc, dacă mă voi vindeca de această patimă”. După aceea, mi-a spus: „Eu sunt Eftimie, care petrec în pustia Răsăritului de la Ierusalim, la zece mile de pârâul cel dinspre apus al căii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fără zăbavă, vino la mine și te va vindeca Dumnezeu, prin mine”. Sculându-mă, am povestit tatălui meu, și atunci lăsând toate, am venit la dânsul. Și vă rog, să nu ascundeți pe doctorul cel arătat mie de Dumnezeu”.

Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se liniștea acolo și care socotind că este necuvios a se împotrivi dumnezeieștilor vedenii, s-a pogorât la dânșii și rugându-se mult și pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a făcut sănătos. Iar bărbații spăimântându-se de a sa grabnică și preaslăvită facere de minune, au crezut în Hristos, și căzând toți la pământ, se rugau a primi pecetea cea întru Hristos. Iar purtătorul de semne Eftimie, înțelegând că ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mică scăldătoare într-un unghi al peșterii, care și până acum se vede, și chemându-i, i-a botezat în numele Tatălui, al Fiului, și al Sfântului Duh.

Iar lui Aspevet i-a schimbat numele în Petru, căci pe el l-a botezat întâi și după el pe unul Marin, frate al femeii lui, amândoi fiind împodobiți cu pricepere și îndestulați cu bogăția. Și astfel luminând și întărind pe Terevon, cum și pe ceilalți, pe care ținându-i la sine 40 de zile, a liberat pe acești nepoți ai Sarei, pe care i-a făcut moștenitori ai făgăduinței, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai depărtat de mănăstire, ci lepădându-se de lume, a rămas acolo toată vremea vieții sale și a bineplăcut lui Dumnezeu mult. Și având mulți bani, i-a dat spre a se zidi și a se îmbogăți mănăstirea.

Astfel, în puțină vreme a strălucit în locul acela, încât s-a auzit numele lui în toată Palestina și în eparhiile cele dimprejur. Iar părintele nostru Eftimie, văzând pe mulți că-l supără pentru tămăduire, și aducându-și aminte de liniștea cea mai dinainte, pe care o avea, când pustnicea deosebi, se întrista foarte mult și greu suferea; pentru că astfel mulți îl supărau și îl slăveau. Fiind în mâhnire cel numit cu numele veseliei, căuta să fugă pe furiș spre Ruva. Cunoscând această fericitul Teoctist a pregătit pe frați să-l roage ca să nu-i părăsească; deci, vrând a-i mângâia, a făgăduit de astă dată că nu se va depărta.

Dar trecând puține zile și luând împreună cu sine pe unul mai tânăr, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar îmbunătățit cu viața, a ieșit din chinovie și s-a pogorât la Ruva; apoi trecând pustia cea dinspre miazăzi, pe lângă Marea Moartă, a venit la un munte înalt, despărțit de ceilalți munți, ce se chema al lui Marda, și găsind în el un puț cu apă, a zidit chilii; apoi a rămas acolo, hrănindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai întâi biserica, ce se păstrează până acum și așezând într-însa jertfelnic, a ieșit de acolo. Apoi a venit în pustia Zifilor, voind a vedea peșterile în care a scăpat David din fața lui Saul și într-acele locuri s-a alcătuit de dânsul o mănăstire; iar pricina alcătuirii acelei mănăstiri se zice că a fost aceasta:

Un fiu al unui sătean, cap al satului, numit Aristovuliad, având duh rău, chema pe Sfântul Eftimie. Tatăl copilului auzind că sfântul este în ținuturile lor și ale Carpavarihenilor, căutându-l, au venit la dânsul. Cum a văzut tânărul pe sfântul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul ieșind dintr-însul și vestindu-se minunea, au venit mulți din Aristovuliad și de prin satele dimprejur, care i-au zidit mănăstire.

Și adunându-se oarecare frați cucernici, au rămas lângă dânsul, dându-le Dumnezeu cele de trebuință trupului; iar unii din Zifei primind mai înainte eresul cel cu numele nebuniei, prin îndumnezeita lui învățătură, depărtându-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, născătorul acestuia, și învățând apostolească și soborniceasca credință, s-au luminat. Pe lângă celelalte daruri ce a câștigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit și aceasta de la Dumnezeu: căci întâlnindu-se cu fiare mâncătoare de sânge și veninoase, nu se vătăma; iar de aceasta nimeni să nu se îndoiască, știind cu siguranță că Dumnezeu odihnindu-Se și odihnind în vreun om, toate i se supun lui, ca și lui Adam mai înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.

Dar nu numai fiarele, ci și cele care sunt ale firii se supun unuia că acestuia; apoi adeveresc cuvântul acesta cei ce au despărțit marea și au înfrânt Iordanul, soarele l-au făcut să stea și focul în rouă l-au prefăcut, cum și alte mii de dumnezeiești minuni ce s-au făcut. Deci, Dumnezeu care le-a făcut acestea cu minune, tot El a supus purtătorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simțite, ci și pe cele gândite (adică duhurile răutății). Pentru că unele ca acestea sunt din dumnezeieștile daruri.

Deci, marele Eftimie văzându-se de mulți supărat (pentru că era locuința aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul său: „Să mergem, fiule, să cercetăm pe Cuviosul Teoctist și pe frați”. Și ieșind din mănăstirea cea de lângă Capartariheni, a venit la sfântul loc în care în numele lui Dumnezeu s-a zidit sfântul locaș, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.

Și a iubit locul acesta foarte mult, pentru că era neted, liniștit și îmbunătățit, mai ales că fusese pustiu mai înainte de a se zidi în partea dinspre miazăzi atâtea mănăstiri; pentru că acum toată pustia este făcută de ucenicii lui ca o cetate. Deci, în acest loc a șezut în mare liniște, împreună cu ucenicul lui, într-o peșteră mică, în care acum este racla cinstitelor lui moaște. Iar Cuviosul Teoctist cunoscând că s-a sălășluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sârguință să-l sărute; apoi îl ruga să se pogoare la locul lui.

Dar el, de dorul liniștii celei de acolo, n-a primit, ci numai în fiecare duminică săvârșeau slujba împreună.

Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, că a sosit în părțile acelea marele Eftimie, a venit la dânsul cu mulți saracini, bărbați, femei și copii, și-l rugau să le spună cuvânt de mântuire. Iar bătrânul sfânt pe toți (către Botez) făcându-i „chemați”, i-a luat la mănăstirea de jos și botezându-i, a rămas împreună cu ei șapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul său. Iar Petru aducând meșteri, au făcut o groapă mare cu două guri, care se păstrează în grădină și au zidit schit; apoi bătrânului sfânt i-au făcut trei chilii și paraclis, adică biserică în mijlocul chiliilor. Și-l rugau cei ce odată erau ca niște lupi ai Arabiei, iar după aceasta s-au făcut oile păstoriei lui Hristos celei cuvântătoare, a rămânea lingă dânsul.

Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit această, pentru că foarte mult iubea liniștea; deci, luându-i la un loc potrivit, le-a zis: „Dacă voiți cu totul a fi aproape de mine, rămâneți aici”. Și este locul acela între amândouă mănăstirile; deci, însemnând biserica și locașurile împrejur, le-a dat voie a zidi biserică și a rămânea acolo. Apoi îi cercetă adeseori, până ce le-a așezat preoți și diaconi. După aceea, au venit și cei ce s-au botezat mai înainte, și au rămas acolo, cum și alții din apropiere venind se botezau la dânsul. Și așa înmulțindu-se ei foarte mult, și în multe cete întinzându-se, a rugat marele părinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), să le hirotonisească episcop; iar patriarhul făgăduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatăl lui Terevon, ca unul ce se făcuse vrednic a povățui suflete către mântuire; și așa s-a hirotonisit în Palestina Petru că episcop al celor două schituri. Și se vedeau mulțime de barbari venind la marele Eftimie, botezându-se și învățându-i a se închina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.

Dar marele Eftimie nu voia să fie viață de obște în locul său, nici lavră, ci când venea cineva la dânsul, spre a se lepăda de lume, se trimitea de dânsul la locașul cel de jos, către fericitul Teoctist; asemenea făcea și cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, când a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis întâi trei frați trupești, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip și Gavriil, crescuți în Siria, care erau împodobiți cu toată priceperea duhovnicească; aceștia rugându-l a fi cu dânsul împreună, nu i-a primit, pentru că trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul liniștii lui, tinerețea vârstei lor, și al treilea că Gavriil era famen din naștere. Apoi, a văzut în noaptea aceea pe cineva zicându-i: „Primește pe frații aceștia, căci Dumnezeu i-a trimis, și să nu mai întorci pe cineva care voiește a se mântui”. Atunci sfântul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adică lui Cosma: „Iată eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am făcut. Deci, aceasta păzește-o ca pe fratele tău cel mai tânăr să nu-l lași să iasă din chilie; pentru că nu este drept a vedea față femeiască în lavră, spre a nu da război vrăjmașul. Iar pentru tine socotesc că nu vei zăbovi aici, căci după o vreme, vei păstori biserica din Scitopolis”.

După aceștia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar în acele zile a primit și pe alți frați melitineni, nepoți ai lui Sinodie, care împreună cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adică pe Ștefan, Andrei și Gaian; apoi, și pe alți trei din Răit i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, și pe Anatolie. După aceea, a primit și pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, și a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfântului Mucenic Vasile. Pe acești unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul să le zidească mici chilii și să împodobească biserica; și astfel a așezat lavră, după modelul Farilor.

Apoi, pogorându-se Iuvenalie arhiepiscopul în lavră, având cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor și pe luminatul Isihie, preotul și dascălul bisericii, a sfințit biserica lavrei, întru a șaptea zi a lunii mai, în al unsprezecelea indicțion, la 52 de ani ai vârstei marelui Eftimie. Deci, sfințindu-se lavra și având preoți pe Ioan și pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Domețian și Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales văzând împreună cu patriarhul pe Pasarion și pe Isihie, cuvântătorul de Dumnezeu, care erau vestiți luminători și în toată lumea străluceau. Dar cel între sfinți Pasarion, încă neîmplinindu-se vremea de șapte luni, a răposat.

Părintele nostru Eftimie începând a alcătui lavră, și frații cei 12 împreună cu dânsul fiind în multă strâmtorare de cele trupești, iar Domețian din anul întâi punându-se econom al lor, – s-a întâmplat că au venit mulțime de bărbați armeni, în număr ca la patru sute, abătându-se din cale de la sfânta cetate, spre Iordan, și au venit la lavră; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca să se arate fapta bună a lui Eftimie și darul cel dat lui. Pe aceia văzându-i bătrânul, a chemat pe Domețian și a zis: „Pune înaintea oamenilor aceștia să mănânce”. Iar el a zis: „Nu avem cinstite părinte mâncare ca să se sature zece oameni; deci, de unde am să dau pâini la atâta mulțime”. Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: „Mergi, precum ți-am zis, căci aceasta zice Duhul Sfânt: vor mânca și le va prisosi”. Deci, ducându-se Domețian în chelăria cea mică, care de către unii se chema cămara de pâine – unde erau puține pâini –, n-au mai putut a deschide ușa. Pentru că dumnezeiasca binecuvântare a umplut chelăria cu pâine până sus.

Deci, chemând pe oarecare din părinți, a scos ușa din țâțâni și au ieșit pâinile afară din chelărie; asemenea și pentru vin și unt-delemn aceeași binecuvântare s-a făcut; deci, au mâncat și s-au săturat, apoi trei luni n-au putut să așeze ușa chelăriei. Pentru că, precum a izvorât vadra cu făină și ulciorul de untdelemn al văduvei celei iubitoare de străini, – cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, – în același chip și pe dumnezeiescul acesta bătrân, prin osârdia iubirii de străini, l-a învrednicit întocmai. Iar Domețian minunându-se, s-a aruncat la picioarele învățătorului, rugându-se a lua iertăciune, ca unul care a pătimit multe ca om. Și bătrânul ascul-tîndu-l pe dânsul, i-a zis: „Fiule, cela ce seamănă întru binecuvântare, asemenea vă și seceră. Deci, iubirea de străini să n-o uităm, pentru că prin aceasta, – precum zice apostolul: neștiind oarecari oameni, au găzduit îngeri; și cutează, că dacă voi și cei împreună cu voi, pe toți cei ce vin la voi, străini și frați, de o credință, îi veți primi după vrednicie, și le veți sluji, nu va părăsi Domnul locul acesta, de acum și până în veac; pentru că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu”.

De la minunea cea amintită, a început a se binecuvânta lavra în intrări și ieșiri și în multe feluri; pentru că înmulțindu-se frații, prin conlucrarea lui Dumnezeu și ajungând până la 50, zidind și chilii și săvârșind Sfânta Liturghie în biserică, economul era nevoit a câștiga și cele de trebuință; deci, a câștigat și dobitoace pentru slujirea părinților. Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxențiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultînd, economul a făcut pe preoții Ioan și Chirion să roage pe Auxențiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.

Sosind sâmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxențiu, după care trimițând să-l cheme, i-a zis marele Eftimie: „Ascultă-mă, fiule, și primește slujba”. Iar el a răspuns: „Nu pot, cinstite părinte, pentru că sunt trei lucruri care mă opresc a săvîrși această: întâi, neobișnuința și neștiința limbii de aici, al doilea, frica desfrânării, și al treilea, că nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot ședea în chilie liniștit”. Marele Eftimie a zis: „Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales știind că din porunca și frica Lui slujești robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; și nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis”.

Acestea zicând, iar Auxențiu încăpățânându-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie, a zis: „Noi, O! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ți fi de folos, iar tu rămânând în nesupunere, vei vedea care este plată neascultării”. Deci, îndată, Auxențiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pământ și părinții cei de față rugau pe marele Eftimie pentru dânsul. Iar bătrânul a zis către dânșii: „Acum înaintea ochilor voștri s-a împlinit cuvântul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv”.

Dar fiind mult rugat de părinți, preamilostivul bătrân, apucând de mâna pe Auxențiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxențiu se rugă de iertăciunea greșelilor trecute și pentru întărirea celor ce vor să fie. Și îi zise sfântul: „Mare este plată supunerii, de vreme ce Dumnezeu voiește mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează”. Și făcând rugăciunea pentru dânsul, l-a binecuvântat; și așa Auxențiu a primit slujbă cu bucurie și cu osârdie.

Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, și la 70 de ani s-a împodobit în aceeași lavră cu faptele monahicești, lepădându-se de lume la tinerețe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moștenitorii lui multă vreme. Apoi, învățând cu dinadinsul toată petrecerea și viețuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care și aceasta mi-a povestit:

Că doi frați ai lavrei, anume Maron și Climatie, pregătindu-se după înțelegere, voiau a se duce pe furiș noaptea din lavră, fără binecuvântarea sfântului. Dar i s-au descoperit cele despre dânșii; căci a văzut pe diavol punându-le frâu și îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat și sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunându-le că pretutindeni este trebuință de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori și unde suntem; pentru că și Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicând:

„Că nu se cade a primi gândurile cele rele, care seamănă întristare ori urâciune, pentru locul în care suntem și către cei împreună locuitori ori trândăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul și a ne abate mintea de la meșteșugirile diavolilor, că nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea și monahul nu face rod, mutându-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este și nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinței.

Dar, spre adeverirea celor zise, ascultați o povestire a unor bătrâni egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care ședea într-o chinovie a Egiptului și se supăra adeseori; deci, a ieșit din chinovie și s-a dus într-un loc deosebit, gândind că neavând cu cine să se tulbure, va înceta de la dânsul patima mâniei; dar într-una din zile umplând paharul cu apă și punându-l jos, s-a răsturnat, apoi umplând pe al doilea și al treilea, iarăși s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat pe pahar și l-a sfărâmat”.

Acest cuvânt zicând, Climatie, prin ispită diavolească, a râs, iar bătrânul luînd-aminte cu îndrăzneală, a zis: „Te-ai batjocorit nebunește de diavol, frate, și cu nepricepere te-ai pornit. Către plâns te-am chemat și tu acum râzi; nu ai auzit pe Domnul mustrând pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng, fericindu-i? Deci, cunoaște că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviință, ori a îndrăzni; pentru că părinții hotărăsc că îndrăzneala este rea și născătoare a tuturor patimilor”.

Zicând acestea sfântul și întorcându-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie cazând îndată cu fața în jos, era cuprins de tremur și de frică; apoi Domețian minunându-se de cuvenita blândețe a sfântului părinte, cum și de asprime, adunând pe unii din părinții cei cinstiți, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugându-se pentru Climatie.

Atunci marele Eftimie, supunându-se rugăminților părinților, a ieșit și a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetând și scrâșnirea dinților. Deci, făcându-l sănătos, a dat și sufletului datoria: „De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul și nu defăima dumnezeieștile cuvinte și învățăturile părinților; fă-te cu totul văzător, după cum și despre heruvimi ai auzit; că așa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-și și neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătorește în mijlocul curselor deasupra”.

Cu asemenea învățături înfruntându-i și sfătuindu-i, iar pe ceilalți întărindu-i și cu pilda înfricoșându-i, i-a liberat în pace.

La anul 54 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut soborul a toată lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit bărbat și preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre închinăciune la Sfintele Locuri, a mers la lavră, poftind să vadă pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoți în lavră, pe Ștefan, pe Andrei, și pe Gaian. Atunci, sărutând pe bătrân, i-a povestit cele împotriva păgânului eres al lui Nestorie, care după voia lui Dumnezeu, a ținut puțină vreme scaunul Constantinopolului și a tulburat lumea cu rele învățături. Dar i-a povestit și despre râvnă și dreapta credință a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și a lui Acachie, episcopul Melitinei, și cum că voiește a se ține sobor a toată lumea în Efes, contra lui Nestorie.

Sfântul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dânsul în tinerețe. Deci, fericitul Sinodie binecuvântându-se de dânsul și luând din lavră pe Ștefan, nepotul său, s-au suit în sfânta cetate și a înduplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Ștefan și pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Învierii.

Iar episcopii adunându-se la sobor și vrând a ieși și palestinienii împreună cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma în tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindcă erau drept-credincioși și împotriva păgânătății se nevoiau. Deci, adunându-se soborul în Efes și Nestorie rău credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavră, toate cele întâmplate în sobor le-a povestit pe rând marelui Eftimie, care auzind cele făcute de răsăriteni, s-a întristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, întristându-se despre unchiul său, se ruga să fie lăsat până la Antiohia, spre îndreptarea unchiului său.

Iar marele Eftimie n-a voit a-l lăsa, zicând: „Nicăieri să nu te duci fiule, că nu-ți folosește. Pentru că, deși unchiul tău este puțin unit cu cei răi, dar Dumnezeu cunoscând îndreptarea lui, nu voiește ca el să piară, ci puțin mai pe urmă îl va aduce de partea celor ce se mântuiesc. Deci și tu, o! fiule, dacă vei răbda în locul unde te-a chemat și nu te vei pleca gândurilor celor ce vor a te depărta de pustie, vei spori în fapte bune după Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, întâia ședere a unchiului tău o vei urma, dacă te vei învoi cu cei răi”.

Aceasta a zis cel între sfinți Eftimie. Iar Domnos neascultînd porunca sfântului părinte, fără de binecuvântare s-a dus la Antiohia și toate cele mai înainte proorocite de sfântul le-a pătimit. Însă pe urmă, venind la bătrânul, s-a pocăit, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Ștefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a făcut păzitor al Sfintei Cruci.

Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dânsul vreme destulă, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicând: Nu l-am cunoscut pe dânsul mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbătă și de duminică. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori șezând puțin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colț al acoperămîn-tului chiliei ținând-o cu amândouă mâinile, se împărtășea puțin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvântul marelui Arsenie, zicând pentru somn: „Vino, slugă rea”. Pentru că adeverea și aceasta, cum că urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip părintesc a crescut și a pedepsit pe Arcadiu (395-408) și pe Honoriu (395-423), împărații; și pentru aceasta s-a numit tată al lor, și în pustia cea din Egipt întru aceeași vreme cu faptele bune a strălucit.

Acestea cu plăcere le-a auzit marele Eftimie de la cinstiții părinți, care din Egipt veneau în multe feluri, povestind petrecerile aceluia, și el auzind acestea, arăta toată sârguința spre a urma faptelor bune ale aceluia; liniștea lui, tăcerea și smerită cugetare, simplitatea îmbrăcămintei, depărtarea de mâncare, răbdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, râvnă și umilința lui, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirile de pustie, urârea vorbirii, osârdia spre rugăciune, milostivirea și înțelepciunea. Fiindcă a urmat cu toată sârguința petrecerea aceluia, s-a învrednicit și de darurile ce erau întru acela, de împărtășirea Sfântului Duh, de strălucirea dumnezeieștii lumini și a darului celui înainte-văzător.

Iar despre darurile cu care covârșea el, ne arată tămăduirea și puterea asupra duhurilor celor necurate, care până astăzi le vedem izvorând la racla lui. Dar despre darul cel înainte-văzător și de unde au început razele acestuia a le trimite afară și cum s-a arătat prea strălucit luminător, să spunem acum.

Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Învieri, păzitor de vase și horepiscop, ucenic și împreună nevoitor făcându-se al celui între sfinți Pasarion, dorea a vedea pe Sfântul Eftimie; și aceasta spunând-o lui Fid, episcopul Iopei, și lui Cosma, păzitorul Crucii, s-a pogorât la dânsul, împreună cu ei având pe nepotul lui Fid episcopul care și el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Învieri, și care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.

Deci, el călătorind și de lavră apropiindu-se, s-a descoperit sfântului despre dânșii și a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei și i-a zis lui: „Gătește-te, pentru că iată împreună cu fratele tău vine patriarhul”. Iar după ce au venit ei, marele Eftimie răpindu-se cu ochii minții, vorbea cu Anastasie ca și cu patriarhul Ierusalimului. Cei de față erau întru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis bătrânului: „Cinstite părinte, nu este aici patriarhul, că acesta este Anastasie păzitorul de vase. Pentru că ia seama, că poartă haine vopsite, care este cu neputință a le îmbrăca patriarhul Ierusalimului”. Iar bătrânul minunându-se și fără glas făcându-se, a zis: „Crede-mă, fiule, căci până când mi-ai grăit, îl vedeam pe dânsul purtând haine albe”. Și a zis în auzul tuturor: „Într-adevăr nu m-am amăgit, ci ceea ce Dumnezeu mai înainte a hotărât, aceasta o va săvîrși negreșit; pentru că negrăite sunt darurile Lui”.

Terevon saracinul, luând femeie dintr-al său neam și multă vreme trăind împreună cu dânsul, n-a avut fiu, ea fiind stearpă; pe aceasta aducând-o la purtătorul de Duh Eftimie, îl ruga, zicând: „Știu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască nouă fiu”. Bătrânul înțelegând credința lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingând cu mâna pântecele femeii și a zis: „Mergeți, bucurându-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească”. Crezând dar cuvintele sfântului bătrân, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă și a născut întâi fiu pe Petru, tatăl lui Terevon; și aceasta cu împreună glăsuire cei bătrâni mi le-au povestit, apoi a născut după Petru alți doi fii, după proorocia părintelui purtător de Duh.

Un frate oarecare din lavră, de neam roman și cu numele Emilian, odată într-o noapte ce se lumina spre duminică a fost supărat cumplit de diavolul desfrânării și prin urâte năluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, în ceasul cântării de psalmii cei de noapte, Sfântul Eftimie venind spre biserică, s-a întâlnit cu el la un loc întunecos. Iar bătrânul a mirosit duhoarea diavolească și bănuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicând: „Depărtează-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh”. Și îndată fratele a căzut, făcând spume.

Apoi, poruncind sfântul a se aduce lumină, a zis părinților celor ce s-au adunat: „Priviți acest frate, care din tinerețe până acum s-a purtat bine și întru curăția trupului a viețuit; dar puțin rănindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stăpânit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic vouă: să ne înarmăm pe noi împotriva urâtei năluciri, pentru că cei ce se ispitesc de dezmierdări trupești, chiar neapropiindu-se de trupuri, totuși cu mintea păcătuiesc. Deci, cu toată grijă, fiecare din noi să-și păzească judecata minții sale, apoi cu grijă și cutremur să lucreze mântuirea sa”.

Ascultați o povestire de suflet folositoare și foarte adevărată, pe care mi-au povestit-o niște bătrâni egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfânt de către toți, iar în partea cea ascunsă a inimii supăra pe Dumnezeu cu învoirea, precum mi se pare, a gândurilor celor urâte, zicând astfel: că în cetatea lui venind un înainte-văzător, l-a găsit greu bolnav și pe toți cetățenii plângând și zicând: că dacă acest sfânt se va sfârși, nu ne este de aici înainte nădejde de mântuire. Pentru că prin solirea lui, toți ne mântuim.

Acestea auzindu-le înainte-văzătorul acela, s-a dus cu sârguință a se binecuvânta de cel socotit sfânt și când s-a apropiat, a văzut multă pregătire de lumânări, mulțime mare de clerici, și chiar însuși episcopul așteptând ca să-l îngroape; apoi intrând la dânsul, l-a găsit încă răsuflând și privind cu ochii minții sale, a văzut pe tartorul iadului înfigând o suliță de foc în inima lui și cu mare chinuiri smulgând sufletul lui.

După aceasta, a auzit glas din ceruri, zicând: „În ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu să nu încetezi a chinui sufletul lui”. Iar acestea le-am povestit că totdeauna în groază, să fim bine pregătiți la ieșirea sufletului din trup, că nu cândva cu iubirea de dezmierdare rănindu-se, în vremea ieșirii, nesuferit să ne chinuim. Pentru că acest frate, pe care îl priviți spre înțelepciunea noastră și a multor altora, a voit Dumnezeu a se stăpâni de diavol. Ci să rugăm pe Dumnezeu Care l-a pedepsit și nu l-a omorât, să izbăvească zidirea Sa, de bântuirea necuratului și iubitorului de dezmierdare duh”. Deci, rugându-se părintele purtător de duh, a ieșit diavolul, strigând și zicând: „Eu sunt duhul desfrânării”. Și a umplut tot locul de miros ca de pucioasă ce arde. Și de atunci Emilian s-a izbăvit de gândul lui și s-a făcut vas de alegere.

Apoi, într-acea vreme, fiind secetă pe pământ și toți tânguindu- se, văzând că se împlinește proorocescul glas ce zice:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pământul sub tine de fier; fericitul Teoctist și părinții lavrei marelui Eftimie strîmtorîndu-se, fiindcă gropile nu aveau apă, rugau pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicând: „Dumnezeu vrea prin această pedeapsă a ne înțelepți pe noi”. Acestea fiind astfel, s-a adunat nemărginită mulțime din sfânta cetate și din satele dimprejur, la opt zile după dumnezeieștile Arătări (Botezul), mai ales înștiințându-se că marele Eftimie voiește a ieși în pustie după obicei; deci ei ieșind, strigau: „Doamne miluiește”, având cu ei crucile satelor celor de aproape.

Iar auzind plângerile și înștiințându-se că seceta cea de față este pricina acestora, ieșind la ei a zis: „Ce căutați la un om păcătos? Eu, o! fiilor, pentru mulțimea nelegiuirilor mele nu am îndrăzneală a mă ruga despre aceasta, pentru că însuși Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun și iubitor de oameni și îndurările Sale sunt peste toate locurile, dar păcatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am întinat-o, robindu-ne poftelor și dezmierdărilor celor multe; în lăcomie și în zavistie petrecem și suntem vrăjmași, urându-ne unii pe alții. Pentru aceasta, El iuțindu-se, a adus asupră-ne această pedeapsă, ca prin ea înțelepțindu-ne și prin pocăință făcându-ne mai buni, să ne apropiem cu frică de El și astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Iar ei auzind acestea, au strigat împreună cu un suflet, strigând: „Însuți cinstite, părinte, roagă pentru noi pe Dumnezeu, pentru că credem că Domnul ascultă rugăciunea ta; pentru că face voia celor ce se tem de El”.

La aceste cuvinte plecându-se marele Eftimie, apoi luând pe părinții cei de față și poruncind poporului să se roage lui Dumnezeu mult, a intrat în locul de rugăciune, nefăgăduind ceva, ci căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa și a cerceta pământul cu milă și cu îndurare și a-l îndestula. Deci, rugându-se el, fără veste a suflat vântul austru și cerul s-a umplut de nori, s-a vărsat ploaie multă și s-a făcut vifor groaznic.

Atunci sculându-se sfântul și împlinind rugăciunea, a ieșit la dânșii și le-a grăit: „Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră și ne-a dat cererea și v-a binecuvântat anul acesta mai mult ca pe ceilalți; deci, luați-aminte cu dinadinsul la voi și prin locurile unde slăviți pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi milă Sa”. Și astfel i-a liberat. După aceea, a început să cadă ploaia repede, încât multe zile n-a putut să se ducă în pustie, apoi s-a binecuvântat anul acela mai mult decât ceilalți, după cuvântul părintelui, purtătorul de Duh.

Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, și Talaleu preotul, care se nevoiau în lavra fericitului Sava, mi-au povestit, zicând că și fericitul Sava și mulți alți bătrâni se minunau de râvna cea prea fierbinte a marelui Eftimie pentru dogmele bisericești, măcar că el trăia cu multă smerenie și adeverea că se întoarce de la tot eresul ce se împotrivea cuvântului cel drept slăvitor al credinței, dar mai ales pe cele șase eresuri le ura cu desăvârșire, adică: ura rătăcirea maniheică și se lupta vitejește contra celor ce cugetau ca Origen, care erau mulți pe atunci, mai ales în locurile dimprejurul Cezareei și care veneau către dânsul cu forme de cucernicie. El răsturna, batjocorind în tot chipul, credințele greșite, dogmele odrăslite din acestea, fără Dumnezeu și păgâne. Cât despre unirea lui Arie și a lui Sabelie, asemenea se întorcea și ura viclenia lor, ca și păgânătatea cea deopotrivă, fiind învățat a adora o Unime în Treime și pe Treime într-o Unime; Unime cu Dumnezeirea și cu Ființa, nu cu Ipostasurile (persoanele), iar Treime nu cu ființele, după cum zice Arie, ci cu Ipostasurile, adică cu fețele. O singură Ființă dumnezeiască în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, – aceasta propovăduia.

Nu numai atât, dar și în taina cea despre Hristos, lepăda despărțirea lui Nestorie și amestecarea lui Eutihie, mărturisind cu dreaptă credință pe Dumnezeu Cuvântul, Cel unul din Sfânta Treime cea de o Ființă, – mărturisind că în zilele cele mai de pe urmă s-a întrupat din Duhul Sfânt, din Preacurata și de Dumnezeu Născătoarea Maria; că S-a făcut om, că S-a născut dintr-însa în chip tainic, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și pe Ipostasul Lui, îl cunoștea alcătuit din două firi, din dumnezeire și din omenire, dar nici o fire simplă, după Eutihie cel cu mintea vătămată; nici în două Ipostasuri (persoane), după Nestorie cel cugetător ca iudeii. Cunoscând cu dinadinsul deosebirea firii și a Ipostasului, că Ființa însemnează pe cea cuprinzătoare și de obște dumnezeire, iar Ipostasul arată persoana cea deosebită.

Deci, sfântul acesta credea după Ipostas, că se face unire negrăită în feciorescul pântece; pentru că în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul, a avut însuflețit trupul cel luat din fecioară și nu după sufletul cel înființat mai înainte, nici după trupul cel mai înainte zidit; pentru că nu este altul Hristos și altul Dumnezeu Cuvântul, după rătăciții născocitori; ci unul este Iisus Hristos, Domnul nostru, singur Fiu născut al lui Dumnezeu, deși se știa deosebirea firilor celor împreunate.

În anul 75 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut în Calcedon sobor (451), în care adunându-se mai toți arhiereii lumii, pentru cele scornite din nou de Dioscor Alexandrinul în Efes, mai înainte cu doi ani, au scos din catalogul preoților pe însuși Dioscor și pe ceilalți eretici; și alcătuind hotarul credinței, fiind de față în sobor ucenicii marelui Eftimie, – Ștefan, episcopul Iamniei și Ioan, episcopul saracinilor, fiindcă acum Petru se săvârșise și după aceea Avxolau murise în urgisire, ca unul ce se învoise cu Dioscor în Efes.

Aceștia luând hotarul credinței cel alcătuit și glăsuit de sobor, au venit în grabă la marele Eftimie, temându-se să nu se urgisească, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel tâlhăresc. Deci, primindu-i pe aceștia părintele nostru Eftimie, și citind hotarul credinței, au primit mărturisirea credinței întru dânsul, ca un cercetător al judecății celei drepte. Străbătând vestea că marele Eftimie a primit hotarul de credință cel glăsuit în Calcedon, voiau a-l primi toți monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu formă era monah, iar cu fapta înainte-mergător al lui Antihrist.

Acesta venind în Palestina, a amăgit pe augusta Evdochia, fiind atunci de față, și pe furiș, a atras pe toți monahii, strigând asupra soborului din Calcedon, că ar fi răsturnat credința cea dreaptă și ar fi întărit dogma lui Nestorie; și astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, și oștindu-se asupra dumnezeieștilor canoane, a hirotonisit mulți episcopi. Aceștia făcând multe războaie și ucideri, au putut stăpâni pe toți, douăzeci de luni. Deci, mai toți cetățenii și monahii pustiei urmau depărtării acestuia de la credință, numai ucenicii marelui Eftimie din toată pustia n-au voit a face aceasta.

Dar Teodosie, ca un cumplit, l-a chemat pe acesta ca pe un vestit; iar marele Eftimie nevoind a intra în sfânta cetate, a trimis la Teodosie pe arhimandriții monahilor, pe Elpidie ucenicul și diadohul marelui Pasarion, și pe Gherontie, cel ce a moștenit pe fericită Melania, rugându-l să se unească cu dânsul. Venind aceștia și începând a-l ruga, marele Eftimie a zis: „Să nu fie a mă atrage la necuratele ucideri ale lui Teodosie ori la reaua lui slăvire”. Iar cei veniți cu Elpidie și cu Gherontie, au răspuns: „Dar suntem datori a ne împărtăși cu dogmele lui Nestorie, care s-au întărit de soborul adunat în Calcedon, pentru cele două firi; căci unde am auzit, în dumnezeiasca Scriptură, ori am primit de la cineva din sfinții părinți, cum că Hristos este în două firi, cum zic ei?”.

Marele Eftimie a zis: „Din toate cele ce s-au cercetat și s-a făcut de acest sobor, n-am cinstit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dânsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credința celor 318 sfinți părinți din Niceea și mărturisește a urma învățătura neclintită și nestricată”. Apoi a învățat a urma sfinților părinți celor 150 din Constantinopol și a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul șezător al Alexandriei, îl numește luptător și învățător al dreptei credințe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduiește, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci, recunoaște amândouă nașterile, adică pe cea veșnică din Tatăl și fără trup și pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însuflețit; după aceea, recunoaște două firi în Hristos, dumnezeiască și omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Iar cei ce îndrăznesc a împărți, ori a despărți unirea negrăită și nedespărțită după Ipostas și cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, și care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o ființă cu dumnezeirea, cum și cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceștia sunt ca și păgânii. Drept aceea și noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărțire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim și deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinți, Chiril al Alexandriei.

Zicând sfântul acestea, Elpidie le-a primit și a mărturisit pe marele Eftimie, cum că cu dreaptă credință toate le-a zis; și că s-a îndepărtat îndată de împărtășirea lui Teodosie. Iar Gherontie în nesupunere a rămas; și astfel a venit la cel ce i-a trimis pe dânșii. Teodosie făcându-se stăpânitor al tuturor celor din Palestina, se sârguia cu cuvinte măgulitoare a stinge această scânteie a dreptei credințe, care singură rămăsese pustie. Dar s-a amăgit și, ca o săgeată căzând, a dat îndărăt și că de un sălbatic val de mare, izbindu-se, de un apărător și părtinitor ca acesta al dreptei credințe, s-a risipit. Însă de amăgiri nu s-a depărtat, ci și pe alții în multe feluri i-a trimis, încercându-se spre a-i îndupleca.

Văzând marele Eftimie nerușinarea lui Teodosie și poruncind părinților a nu se împărtăși cu necredința aceluia, s-a dus spre pustie și aceasta cunoscând-o mulți pustnici, scopului său i-au urmat. Și era într-acea vreme un mare pustnic, care a venit din Licia și se chema Gherasim, care în patria sa având petrecerea cea monahi-cească și arătând multe nevoințe împotriva duhurilor vicleniei; apoi fiind de curînd venit din patria sa, viața cea pustnicească o deprindea în pustia cea de lângă Iordan.

Deci, acesta împreună cu ceilalți pustnici s-au rănit de reaua învățătură a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toți pustnicii despre darul marelui Eftimie, ce strălucea, au venit către dânsul la Ruva și rămânând acolo destulă vreme, s-au înduplecat a primi hotărârea cea așezată la soborul din Calcedon și a se depărta de împărtășirea lui Teodosie împreună cu alți pustnici, cu Petru, cel cu porecla „tornit”, cu Marcu, cu Iulon și cu Silvan. Apoi a rămas acolo marele Eftimie, până ce a fugit Teodosie.

Acest luminat Eftimie, după doi ani întorcându-se de la Ruva la lavră, într-o sfântă duminică aducea jertfă cea fără de sânge lui Dumnezeu; dar Dometian sta de-a dreapta jertfelnicului și ținea ripida cea liturghicească. Deci, prinosul săvârșindu-se, Terevon saracinul stând aproape de jertfelnic, având mâinile rezemate pe colțul altarului, vede fără veste că pogorându-se foc din cer s-a întins deasupra jertfelnicului ca o pânză și a acoperit pe marele Eftimie, cum și pe fericitul Dometian; și a rămas de la începutul doxologiei celei întreit sfinte până la sfârșitul ei. Iar această minune nimeni n-a văzut-o, fără numai cei ce erau înăuntrul focului, Terevon și Gavriil, fratele lui Hrisip, care era famen din naștere, și la 25 de ani, atunci se apropiase de Biserică întâi – precum mi-a povestit Avva Chiriac pustnicul, învățând aceasta cu tot dinadinsul de la Terevon și de la Gavriil.

Deci, de frică, Terevon a fugit înapoi, și de atunci n-a mai gândit a se rezema pe colțul altarului, după obiceiul ce avea, făcând aceasta cu îndrăzneală și cu semeție, în vremea Proscomidiei, ci înapoi lângă ușă sta cu frică și cu evlavie, în vremea slujbei, după porunca ce zice că se cade a fi cucernici fiii lui Israel și nu defăimători.

Mi-au povestit părinții, că și acest dar a primit de la Dumnezeu luminatul Eftimie, încât din vederea trupului celui arătat, primea pornirile cele sufletești și cunoștea cu ce gânduri se luptă fiecare și pe care le biruiește, cum și de care se stăpânește. Asemenea avea darul, când aducea dumnezeieștile daruri, de a vedea de multe ori pe îngeri împreună cu dânsul slujind. Și povestea celor de lângă dânsul deosebi, zicând: „De multe ori am privit, când dădeam fraților dumnezeieștile Taine, pe unii din cei ce se apropiau de împărtășire luminându-se, iar pe unii osândindu-se și cu oarecare chip omorându-se, ca unii ce nu erau vrednici dumneze-ieștii lumini”.

În fiecare zi mărturisea aceasta fraților, zicând: Luați aminte la voi, frați și părinți, și fiecare din voi să se cerceteze pe sine și astfel din pâine să mănânce și din pahar să bea –, după cum zice Apostolul, – pentru că cel ce cu nevrednicie face această judecată lui mănâncă și bea; căci pentru aceasta și preotul care aduce jertfa cea fără de sânge lui Dumnezeu, mai înainte de a face începutul acesteia, tuturor mărturisește și poruncește, zicând: Sus să avem inimile. Apoi, făgăduirea poporului primind-o, cutează a aduce lui Dumnezeu prinosul.

După aceea, mâinile la înălțime întinzându-le, aducând și arătând tuturor taina cea iconomisită către mântuirea noastră, cu glas înalt, spre ascultarea a tot poporul, să zică: Sfintele, sfinților. Apoi să gândească: Fiindcă eu sunt om asemenea pătimaș, neștiind ale fiecăruia cele cugetate și făcute, pentru aceea zic și mărturisesc întru Domnul: Dacă cineva se cuprinde de lăcomia pântecelui, ori de gânduri urâte; dacă cineva se întunecă de ură, ori de pomenire de rău; dacă cineva se tulbură de zavistie, ori de iuțeală, dacă cineva este stăpânit de mândrie, să nu îndrăznească a se apropia de acest dumnezeiesc și preacurat foc, mai înainte de a săvîrși sfințenia, spălându-se și curățindu-se de toată întinăciunea trupului și a duhului, prin pocăința cea cuviincioasă; pentru că sfintele acestea se dau sfinților, nu necuraților. Deci, câți sunteți astfel, apropiați-vă către Dânsul și vă luminați și fețele voastre nu se vor rușina.

Iar fericitaEvdochia amăgindu-se de învățătura lui Teodosie și despărțindu-se de soborniceasca împărtășire, apoi silindu-se cu toată sârguința a întări și a ierta pe cei învrăjbiți, și împotriva celor drept-slăvitori nevoindu-se, toți monahii sfintei cetăți și ai pustiei se țineau de aceeași rătăcire, măcar că Teodosie fugise și Iuvenalie își dobândise scaunul său.

Aceasta primind multe feluri de scrisori de la fratele său Valerie și de la ginerele fiicei sale Olivrie, să se depărteze de împărtășirea eutihienilor și să se unească cu soborniceasca Biserică, mai ales pentru cele supărătoare ce i s-au întâmplat, fiindcă atunci ginerele Olivrie fusese ucis în Roma, iar pe fiica și nepoții îi robise în Africa; de aceea, nevrând să calce soborul său și pentru nepătimirea rudeniei să-și vândă credința, pornindu-se de dragostea către Dumnezeu, a gândit să se îndeletnicească mai vârtos cu bărbații cei de Dumnezeu purtători și să învețe de la dânșii credința cea adevărată.

Deci, a trimis în Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, împreună cu alți oameni, la marele Simion Stâlpnicul, care era mare luminător și strălucea în lume, însemnându-i prin scrisori judecata minții sale și rugându-se a lua de la dânsul sfat plăcut lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon i-a răspuns, zicând: „Să cunoști că diavolul, văzând bogăția faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grâu; și acel pierzător Teodosie, făcându-se încăpere și unealtă a celui viclean, a înnegrit și a tulburat sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu; deci, îndrăznește, că nu s-a stins credința ta. Însă eu m-am minunat tare de aceasta că, având izvorul alăturea și neștiindu-l, te-ai sârguit a aduce de departe aceeași apă; deci, ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Eftimie, urmează învățăturile lui și te vei mântui”.

Auzind acestea fericita Evdochia, nu s-a lenevit; ci spunând că marele Eftimie nu voiește a intra în cetate, s-a silit a zidi un turn la locul cel mai înalt al pustiei răsăritului, despre apusul lavrei lui, ca de 30 de stadii, vrând a se îndulci acolo mai des de dumnezeiasca lui învățătură. Și a trimis pe Cosma, păzitorul Crucii, și pe Atanasie horepiscopul, spre căutarea lui, care venind în lavră și negăsindu-l, fiindcă auzise că s-a dus la Ruva, s-au dus către dânsul, având și pe marele Teoctist, și rugându-l mult și de-abia înduplecîndu-l, l-au adus în turnul cel zidit, în care loc s-a întemeiat locașul lui Sholarie. Ea văzându-l pe sfântul, și închinându-se cu bucurie, i-a zis: „Acum am cunoscut că Dumnezeu a cercetat ne-vrednicia mea prin venirea ta de față”.

Sfântul bătrân binecuvântând-o, i-a zis: „Ia aminte, fiică, de acum înainte; pentru că fiind răpită de viclenia lui Teodosie, ți s-au întâmplat în Italia cele rele și vrăjmășești, deci, depărtează-te de pricină cea fără de cuvânt și primește celelalte trei sfinte și a toată lumea soboare, adică cel adunat în Niceea împotriva lui Arie, cel adunat în Constantinopol împotriva lui Macedoniu și cel adunat în Efes mai înainte împotriva lui Nestorie; apoi primește hotarul cel glăsuit de soborul a toată lumea, adunat în Calcedon, și depărtându-te de împărăția lui Dioscor, unește-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului”. Zicând acestea, apoi rugându-se și binecuvântând-o, s-a dus.

Ea, minunându-se de faptă bună a sfântului bărbat, a împlinit cu lucrul cele de dânsul grăite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru că intrând îndată în sfânta cetate, prin înștiințarea lui Cosma și a lui Anastasie, iar preoții unindu-se cu arhiepiscopul, s-au împărtășit cu soborniceasca Biserică și mulțime multă de mireni și de monahi, care se rătăcise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au întors către soborniceasca împărtășire. Iar din cei doi arhi-mandriți, Elpidie lepădând amăgirea, s-a unit cu Biserica; însă Gherontie rămânând în cea mai dinainte împotrivire, fără cuvânt a lăsat în urma sa popor destul, împreună cu doi monahi, Marcian și Roman, care au ieșit din soborul lui Elpidie, rămânând întru amăgire, din care cel dintâi a alcătuit viață de obște lingă Sfântul Betleem, iar celălat, lingă satul Tecca.

FericitaEvdochia chemând pe frații păzitorului Crucii, în lavra marelui Eftimie, i-a pregătit a se hirotonisi preoți ai Bisericii Sfintei Învieri. Luând și pe Gavriil, l-a făcut egumen al cinstitei biserici a Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar Hrisip a lăsat în Sfânta Înviere multe scripturi, vrednice de toată primirea. Apoi, fericită Vasa chemând pe Andrei, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei, din lavra marelui Eftimie, l-a așezat egumen al muceniciei celei zidite de dânsa, adică a Sfântului Mina.

În anul 82 al vârstei marelui Eftimie, a venit la dânsul fericitul Sava, rugându-l a rămânea lingă dânsul; iar marele Eftimie primindu-l, l-a dat ucenicului său Domețian, care după aceea chemându-l, i-a zis: „Nu este drept fiule, fiind tânăr, a rămâne în lavră, pentru că celor tineri mai vârtos le folosește viața de obște”. Căci marele Eftimie se ferea foarte mult a primi în lavra sa tineri fără barbă, pentru ispitele celui viclean; deci l-a trimis la fericitul Teoctist, împreună cu unul din părinți, zicând: „Primește pe acest tânăr și ia aminte de dânsul; căci precum văd, voiește a spori în petrecerea monahicească”.

Această prorocie n-a greșit, pentru că fericitul Sava mult s-a silit și s-a auzit numele lui de la marginile locurilor noastre până în alte părți, ale cărui laude și isprăvi nu este cu putință a le scrie în treacăt. Ci, de este plăcut lui Dumnezeu, vom povesti puține despre dânsul în altă parte. Pentru că nici mie nu-mi este iertat a ascunde faptele plăcute lui Dumnezeu și petrecerile lui cele istorisite mie de cuvioșii bărbați; nici nu este drept ca viața păgânilor a se cinsti cu pomenirile, iar cei ce lângă noi au văzut dreapta credință, să se lase tăcerii și uitării.

În vremea aceea, Leon (457-474), iubitorul de Hristos, luând împărăția lui Marcian (450-457), un oarecare Timotei, cu porecla Eluros (adică mita sălbatică), a tulburat cetatea alexandrinilor; căci omorând în baptisteriu pe Proterie, întâiul șezător al cetății, a răpit scaunul cel patriarhicesc. De atunci, umplându-se de gâlceavă toată egipteneasca povățuire, doi pustnici vrednici de pomenire, ieșind din Nitria, au venit în Palestina, atrăgându-se către purtătorul de duh Eftimie, din cauza veștii cea dată de dânsul pretutindeni, și au rămas la dânsul fiecare într-o colibă separată; unul era capadocian cu neamul, iar cu numele Martirie, celălalt era Ilie, fiind din Arabia.

Pe acești doi foarte mult iubindu-i Eftimie, cel cu mintea luminată, mai des îi îndemna la vorbire; apoi având ochii prevăzători, mai înainte vedea că scaunul Sfântului Apostol Iacob aveau să-l aibă la vremea sa, fiecare dintr-înșii. Pe aceștia îi luă împreună cu sine în pustia lui Cutila și a lui Ruva, la paisprezece ale lunii ianuarie și petreceau acolo cu dânsul până la sărbătoarea Floriilor, având cu ei pe pururea pomenitul Gherasim și pe ceilalți pustnici, care veneau în toate duminicile și din mâinile marelui Eftimie se cuminecau cu preacuratele Taine. Dar fiindcă chiliie lavrei erau foarte strâmte și fără îndestulare, pentru că astfel poruncise marele Eftimie a se face acestea, trecând o vreme oarecare, iar Ilie pogorându-se lingă Ierihon, și-a zidit chiliile afară din cetate, unde acum s-au întemeiat mănăstirile lui cele sfinte și strălucite. Iar Martirie găsind o peșteră spre apusul lavrei, ca la 15 stadii, se liniștea într-însa, unde a și alcătuit o mănăstire prea strălucită.

În anul 83 al vârstei marelui Eftimie, Iuvenalie, arhiepiscopul, împlinind 44 de ani în patriarhie, a ajuns la sfârșitul vieții. Iar Anastasie, cel de multe ori pomenit, s-a suit prin alegerea a tot poporul pe scaunul lui Iacob, la începutul lunii iulie. Acesta având scaunul și de proorocia marelui Eftimie aducându-și aminte, pe Fid, care mai înainte se pogorâse cu dânsul la lavră și auzise proorocia, l-a făcut anagnost și l-a hirotonisit diacon al Sfintei Învieri; apoi l-a trimis cu păzitorul crucii la marele Eftimie, înștiințându-l împlinirea proorociei și rugându-l a se pogorî și a-l săruta.

Marele Eftimie i-a arătat aceasta, zicând: „Mie-mi este plăcut, preacinstite părinte, a mă îndulci de-a pururea de a voastră petrecere aici; însă dacă mai înainte vă primeam și nicidecum nu mă supăram, acum covârșește a mea neputință venirea fericirii voastre. Deci, rog pe a voastră sfințenie a nu se osteni către a mea smerenie. Iar de poruncești a veni, primesc cu bucurie și de vă voi primi pe voi, pe tot cel ce va veni îl primesc, deși nu mai este cu înlesnire a ședea în locul acesta”. Acestea auzindu-le arhiepiscopul, a deslușit, zicând: „Dacă îl necăjesc pe dânsul, nu mă voi duce”.

Terevon, fiind căpetenia saracinilor și ducându-se la Bostra pentru o nevoie ce i se întâmplase, a căzut într-o ispită. Pentru că, fiind pârât de un oarecare boier și de cel ce cârmuia dregătoria cea de acolo, a fost ținut o vreme. Și aceasta cunoscând-o marele Eftimie, scrie de trei ori fericitului Antipatru, celui ce atunci îndrepta Biserica Bostrenilor și razele cunoștinței de Dumnezeu pretutindeni le trimitea, punând sârguința a liberă pe Terevon din legături, trimițând cu scrisori pe Gaian, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei. Iar cel între sfinți Antipatru, primind scrisorile marelui Eftimie, liberând pe Terevon de toată nevoia și de drum pregătindu-l, l-a trimis la marele părinte; iar pe Gaian ținându-l, vrând a avea lângă dânsul neamul lui Eftimie, l-a hirotonisit episcop al cetății Midavenilor.

FericitaEvdochia a zidit multe biserici lui Hristos, iar mănăstiri și case pentru scăpătați și bătrâni a făcut câte nu este cu putință a le număra. Una din bisericile cele zidite de dânsa este în preajma locașului marelui Eftimie, ca la 20 de stadii, numindu-se a Sfântului Petru. Întru aceasta poruncind a se face o groapă mare în zilele Sfintei Cincizecimi, s-a dus să cerceteze lucrul gropii, și căutând, a văzut lavra marelui Eftimie lățită, având chiliile cele monahicești împrăștiate în pustie; și umilindu-se foarte mult și gândind la cuvântul acela al Scripturii, care zice: Cât sunt de frumoase casele tale, Iacobe, și corturile tale, Israile, a trimis pe egumenul Sfântului Ștefan, adică pe Gavriil, către marele Eftimie, rugându-l a veni și a dobândi rugăciunea și învățătura lui. Iar marele Eftimie i-a arătat Evdochiei, zicând: „Pe mine în trup a mă vedea să nu aștepți. Iar tu, o ! fiică, ce te îngrijești pentru multe? Căci socotesc despre tine că mai înainte de iarnă către Domnul te vei duce. Deci, în vara aceasta să te pregătești de ieșirea din viață, apoi pe mine să nu mă pomenești nici în scris, nici nescris, ci când vei merge către Stăpânul tuturor, acolo pomenește-mă, ca, cu pace, și pe mine să mă ia, când El voiește și cum voiește a Lui iubire de oameni”.

Acestea auzindu-le fericita, s-a întristat foarte, mai ales pentru cuvântul care a zis să nu mă pomenești în scris, pentru că vrea a-i lăsa cu diată un venit mare. Apoi, cu alergare mergând spre sfânta cetate, chemând pe arhiepiscop și povestind cele grăite de marele Eftimie, neîmplinită fiind biserica Sfântului Ștefan, întâiul mucenic, a pregătit-o de a se sfinți în 15 zile ale lunii iunie; și la acestea mult venit a afierosit, apoi a așezat domn a toată ocârmuirea pe Gavriil. Deci, se ducea împrejur la toate bisericile cele de dânsa zidite, sfințindu-le și fiecăreia afierosind destul venit. Iar patru luni împlinindu-se după sfințire, cu dreaptă credință și cu plăcere de Dumnezeu așezându-se în mâinile lui Dumnezeu, și-a dat duhul, în luna lui octombrie, în douăzeci de zile, în al patrusprezecelea indicțion.

În anul al nouăzecilea al vârstei marelui Eftimie, marele nostru părinte Teoctist s-a îmbolnăvit de o grea boală și a murit, în a treia zi a lunii septembrie, la începutul indictionului al cincilea, bătrân și plin de zile. Deci, sfințitul Eftimie pogorându-se a-l cerceta pe dânsul și văzându-l greu bolind, apoi îngăduind câteva zile după ce și-a sfârșit alergarea și către Dumnezeu s-a dus de trei ori fericitul, l-a îngropat. Iar arhiepiscopul Anastasie, cunoscând că fericitul Teoctist s-a săvârșit și că marele Eftimie șade la îngropare, după ce s-au coborât moaștele cinstitului părinte în pământ, arhiepiscopul săruta mâinile Sfântului Eftimie, zicând:

„De multă vreme pofteam a săruta mâinile tale; și iată că m-a învrednicit Dumnezeu. Acum te rog, cinstite părinte, mai întâi a te ruga lui Dumnezeu ca proorocia ta cea cu mine împlinită, până în sfârșit a se păzi; iar după aceea, a-mi scrie și a porunci cele ce-ți vor părea”. Iar marele Eftimie, cu cuviosul dar dat lui de Dumnezeu, răspundea: „Aceasta eu pe fericirea ta o rog a mă pomeni întru mijlocirile către Dumnezeu”. Iar arhiepiscopul a zis: „Aceasta mai vârtos o cer eu și nu încetez cerând, pentru că știu lucrarea dumnezeieștilor daruri ce sunt întru tine, și am văzut puterea acestora”. Iar bătrânul cu smerită cugetare răspundea: „Iartă-mă, cinstite părinte, și rugat fiind să ai grijă de această mănăstire”. Arhiepiscopul zise: „Chiar fericitul Teoctist fiind în viață, tu apărai locul acesta și pentru Hristos, din sălbatic l-ai făcut sfânt, cu puterea darului Sfântului Duh celui dintru tine; deci, acum ție înainte aduc laudă”. Acestea zicând arhiepiscopul și ziua bună luându-și de la dânsul, s-a suit la locul său.

Marele Eftimie judecind pe Marin, unchiul lui Terevon, că este îmbunătățit și vrednic a povățui suflete către dumnezeiasca voie, deci, așezându-l egumen al locașului, a venit în lavra sa. Marin rămânând vreme de doi ani la egumenie, s-a sfârșit. Și pogorându-se marele Eftimie, a pus pe Avva Marin în racla marelui Teoctist; iar pe un oarecare Loghin, vrednic de laudă, l-a așezat egumen al locașului.

Iar după sfârșitul marelui Teoctist, episcopul Schitopolei, Olimpie, sfârșindu-se, se hirotonisește Cosma, păzitorul Crucii, episcop al acelei mitropolii și Hrisip ia în mâini slujba păzitorului Crucii, ca proorocia marelui Eftimie pentru aceasta să se împlinească. Pentru care și mie păcătosului mi-a venit a zice stihul acela al Scripturii: Căci nu va face Domnul Dumnezeu lucrul, de nu-l va descoperi către robii Săi, proorocii. Deci, fericitul acesta Cosma a strălucit mult în a doua eparhie a palestinenilor, întărind 30 de ani biserica cea de acolo și luminând-o după putere. Iar fratele acestuia, Hrisip, 12 ani a slujit nevinovat întru păzirea cinstitei Cruci, făcându-se minunat scriitor.

Asemenea încă și Gavriil preotul, cum s-a zis, al Sfintei Învieri, și egumenul Sfântului Ștefan, 24 de ani petrecând, zidindu-și o mănăstire mică în valea cea de la răsărit a cinstitului munte al Sfintei Înălțări, se ducea acolo de la a opta zi a dumnezeieștilor Arătări (adică Botezul Domnului) și se liniștea până la sărbătoarea Stâlparilor, după predania Sfântului părintelui nostru Eftimie; și sfârșindu-se în aceeași mănăstire, în zilele postului Patruzecimei, a fost îngropat acolo, fiind de 80 de ani, și purtător de semne arătându-se. Și fiind foarte isteț și iubitor de învățătură, a învățat a grăi drept și a scrie după glasul romanilor, al elinilor și al sirienilor. Acestea s-au zis despre ucenicii marelui Eftimie; iar acum mă întorc să spun despre părintele nostru.

Mi-a povestit Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, cum și părintele Talaleu preotul, zicând: „Odată, noi fiind în pustie, ne-a povestit fericitul Sava, zicând că atunci când eram în chinovie, după adormirea fericitului Teoctist, m-am suit împreună cu părintele Loghin, egumenul nostru, la marele Eftimie, în luna lui ianuarie, pentru ca să-l petrecem spre pustie; și osârdnic văzându-mă, m-a luat și pe mine cu el. Apoi, făcând în Ruva câteva zile, împreună cu Martirie și cu Ilie, fiind acolo cu noi și cel între sfinți Gherasim, apoi luându-mă pe mine și pe fericitul Domețian, marele Eftimie s-a dus spre cea mai dinăuntru pustie; și când pe aceasta o treceam, am venit la niște locuri fără apă, hrănindu-mă cu rădăcini de melagri. Iar eu fiind încă neispitit de petrecerea în pustie, am însetat foarte, încât nu mai puteam să umblu; iar marele Eftimie întorcându-se și văzându-mă leșinând, s-a milostivit și despărțindu-se de noi ca de o azvârlitură de piatră, a căzut cu fața la pământ, rugind pe Dumnezeu și zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, dă apă în pământ însetat, potolind setea fratelui”. Și după rugăciune, luând sapa cea mică, pe care o purta pentru rădăcinile melagrilor, s-a apucat a săpa puțin. Deci, cum s-a arătat apă, m-a chemat și mi-a arătat-o; apoi bând și viindu-mi în mine, am slăvit pe Dumnezeu, care lucrează prin sfinții Săi niște minuni ca acestea”.

Pe lângă altele câștigate de marele Eftimie, i s-a dăruit lui și aceasta: a cunoaște mai înainte ziua adormirii sale și ce se va întâmpla locului său. Deci, eu nu voi pregeta a descoperi luminat și povestirile părinților privind adormirea lui. Într-a opta zi a dumnezeieștilor Arătări, în care era mai ales obiceiul lui a ieși spre pustie, adunându-se cei ce așteptau a-l petrece și cei ce ieșeau împreună cu dânsul, între care erau Martirie și Ilie, și văzând că nici n-a rânduit, nici n-a pregătit, precum era obiceiul lui, i-au zis: „Nu ieși mâine, cinstite părinte?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Rămân săptămâna aceasta și sâmbăta de cu noapte ies”. Deci, mai înainte a înștiințat sfârșitul său. Iar marți a poruncit a se face priveghere de toată noaptea pentru pomenirea Sfântului nostru Antonie, în care priveghere luând preoții în diaconion (veșmântărie) le-a zis: „De acum altă priveghere nu mai fac cu voi în acest trup, pentru că m-a chemat Dumnezeu. Deci, ieșind, trimiteți la mine pe Domețian și adunați la mine dimineața pe toți părinții”.

Și toți la dânsul adunându-se, el a zis: „Frații mei iubiți, eu merg pe calea părinților mei, poruncile acestea păziți-le: ca început și sfârșit a toată lucrarea bună, dragostea cea curată prin tot lucrul câștigând-o, căci ea este împreună legătură a desăvârșirii. Pentru că, precum nu se poate mânca pâinea fără sare, astfel este cu neputință fapta bună fără dragoste. Pentru că toată faptă bună prin dragoste și smerită cugetare se întărește de ispitire și de vreme; adică smerita cugetare înalță, iar dragostea nu o lasă, din înălțime a cădea, de vreme ce s-a spus: Cel ce se smerește pe sine, se va înălța; iar dragostea niciodată nu cade. Și mai mare este dragostea decât smerita cugetare. Căci pentru dragostea cea către noi S-a smerit pe Sine Dumnezeu Cuvântul, făcându-Se ca noi. De aceea, suntem datori necontenit de bunăvoie a ne mărturisi Lui și a-I aduce laude și mulțumiri, mai ales noi cei despărțiți de lucruri lumești; și nu numai pentru datoriile cele pentru El, dar și pentru însăși viața noastră, astfel fugind de tulburarea cea lumească. De aceea, curățenia sufletului, curățenia trupului și dragostea cea curată cu toată sârguința s-o aducem Lui”.

Și acestea spunându-le, îi întreba pe dânșii, zicând: „Pe care voiți a-l avea egumen?”. Iar ei cu împreună glăsuire au ales pe Domețian. Atunci marele Eftimie zise: „Aceasta nu este cu putință, pentru că Domețian nu rămâne după mine într-aceasta viață decât numai șapte zile”. Și spăimântându-se părinții că, cu îndrăzneală îi înștiința, de mai înainte ce are să fie, au cerut ca egumen pe un oarecare Ilie, econom al mănăstirii, care era ierihonean cu neamul. Iar marele Eftimie îi zice înaintea tuturor: „Iată toți părinții te-au ales părinte al lor și păstor.

Deci, ia aminte de sineți și de toată păstoria. Cunoaște mai întâi aceasta, că Dumnezeu a binevoit a se face această lavră de obște și aceasta se va întâmpla nu după altă vreme”. Și a rânduit în care loc trebuia a se zidi chinovia; apoi a spus despre alcătuirea ei și despre primirea de străini, despre sârguința pentru pravila cântării de psalmi, și pentru a nu se lenevi de frații cei întru necazuri, cum și de cei mai îngreunați de gânduri, ci a-i deștepta de-a pururea și a-i sfătui. Și acestea le zicea către cel ales ca egumen: „Propovăduiește tuturor, zicând: „Frații mei iubiți, poarta chinoviei ce o să se zidească să n-o închideți pentru tot omul, căci binecuvântare vă va dărui Dumnezeu. Poruncile mele păziți-le nevătămate, și de voi afla îndrăzneală către Dumnezeu, aceasta va fi întâia cerere pe care o cer de la El, ca eu să fiu cu duhul împreună cu voi, până în veci”.

Zicând acestea, i-a slobozit pe toți, afară de Domețian. Deci, rămânând în diaconicon (veșmântărie) în noaptea sâmbetei, a adormit și s-a dus la părinții săi, bătrân și plin de zile. Se mai zice despre dânsul că avea chipul îngeresc, deprinderea bună, obiceiul prea blând, iar înfățișarea trupului său era rotundă, luminoasă, albă și cu ochii frumoși. Dar era scund de statură și cărunt de tot, având barbă mare, ajungând până la pântece, și toate mădularele nevătămate. Pentru că nici ochii, nici dinții lui nu s-au vătămat, ci tare și osârdnic s-a sfârșit. Iar săvârșirea lui s-a făcut în douăzeci ale lunii ianuarie, în indictionul al 11-lea de la zidirea lumii, adică de la care vreme a început, prin mișcarea soarelui, a se număra, anul cinci mii nouă sute șaizeci și cinci (5965), iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioară, anul patru sute șaizeci și cinci (465), după anii cei scriși de sfinții părinți Ipolit, cel vechi, și cunoscut al apostolilor Epifanie Cipriotul și Iron filosoful și mărturisitorul. Iar vremea vieții lui celei în trup este astfel: Din descoperire născându-se și de trei ani fiind s-a afierosit lui Dumnezeu, la începutul împărăției lui Teodosie cel Mare (379-395); și trecând toate treptele bisericești, a venit la Ierusalim, la 29 (douăzeci și nouă) de ani ai vârstei sale. Și făcând în pustie 67 de ani, în vremea lui Leon împăratul (457-474), la 16 ani ai împărăției lui a luat sfârșit viața lui.

Străbătând vestea în latura cea dimprejur, s-a adunat mulțime nenumărată de monahi și de mireni; dar nu numai atât, ci și prea-sfințitul arhiepiscop Anastasie luând mulțime de clerici și de mireni, împreună cu ostași, au venit la lavră, cu care era împreună Hrisip, Gavriil și Fid diaconul, și pustnicii cei de pretutindeni au venit împreună, din care unul era și dumnezeiescul Gherasim; și înspăi-mînta pe toți necurmarea minunilor. Deci, mulțime nemărginită alergând împreună, se oprea la acel sfințit trup de îngropare și ajungând la al nouălea ceas, ostașii, poruncindu-li-se de triarh, au împins mulțimea, și astfel de-abia li s-a dat cale dumnezeieștilor părinți să săvârșească cele legiuite pentru acel străduitor și mult pătimitorul trup cu laudele cele cuviincioase să-l așeze în sicriul cel bogat.

Lipsirea lui Eftimie le era tuturor pricină de multe lacrimi. Iar lui Martirie și lui Ilie mai mare durere li s-a adăugat și amar plângeau. Dar pe aceia mângâindu-i patriarhul prin Hrisip, păzitorul Crucii, și cu cele cuviinciose sfătuindu-i, le-a poruncit a veni mai des la dânsul. Iar pe Fid diaconul, lăsându-l în lavră, i-a poruncit să înceapă zidirea. La sfânta cetate întorcându-se, a trimis material și meșteri la lucru, ca acele fericite moaște ale lui Eftimie să fie puse într-un loc, ce se află bun și potrivit.

Iar Domețian, ucenicul Marelui Eftimie, ca un următor adevărat al vieții lui, slujind peste cinci zeci de ani sfântului, nu s-a depărtat deloc, ci a șezut lingă sicriu șase zile; ca unul care n-a prețuit viața cea de aici. Și trecând săptămâna, Eftimie i se arătă lui noaptea, luminat cu vederea, zicându-i: „Vino, îndulcește-te de slava cea gătită ție; pentru că iată ne-a dăruit Dumnezeu nouă a avea de obște și petrecerea cea de aici”. Domețian venind la pravilă, le-a vestit acestea fraților, și astfel și el întru bucurie și nădejdea bunătăților, ce aveau să fie a părăsit viața. Iar diaconul Fid, sîrguindu-se cu foarte multe mâini de oameni, peștera, care la început avea pe Eftimie, în casă bună și mare a desăvârșit-o, pe care a împărțit-o jumătate: parte pentru racla marelui părinte și alta având racle de preoți, de egumeni, și de alți cuvioși bărbați.

Și de vreme ce toate se săvârșiseră, lespedea de piatră care era să fie peste mormânt, încuietoarea și celelalte, câte se cuvin a împodobi biserica, le-a trimis îndată patriarhul de la Ierusalim. După aceea și însuși patriarhul s-a pogorât la lavră și acel trup sfânt al fericitului, cu făclii și cu psalmi încredințându-l mâinilor sale, la casa pe care el a înnoit-o, l-a mutat, și în sfânta raclă cu cinste l-a așezat; încât să nu se poată a se deschide cândva, nici a se lua ceva din moaștele sale iar cei ce veneau acolo cu credință, li se împlineau cererile. Astfel, în șapte zile ale lunii mai s-a făcut mutarea moaștelor; apoi luând pe Martirie cu sine și pe Ilie, în sfânta cetate iarăși s-au întors și i-a hirotonit preoți, numărându-i cu clerul bisericii Sfintei Învieri.

Iar acum este vremea a povesti de când lavra lui Eftimie s-a prefăcut în viață de obște. Dar este nevoie a lua puțin mai de sus cuvântul, ca astfel deslușit aflându-se, să facem povestirea. Trecând un an după sfârșitul marelui Eftimie, Leon cel Mare, iubitor de Hristos împărat, și-a săvârșit viața, lăsând pe Leon nepotul, care era încă prunc, ca diadoh (urmaș) al împărăției. După ce acesta puțin (474) a viețuit la împărăție, Zenon, tatăl lui, l-a urmat (474-475; 476-491). Apoi acesta, izgonit fiind de un oarecare Vasilisc, care a luat împărăția (475-476), a fugit în Isauria. Iar Vasilisc, apucând împărăția, a făcut scrisoare înconjurătoare împotriva dumnezeiescului sinod celui din Calcedon. Pe acesta rezemându-se partea cea rămasă a dezbinaților din sfânta cetate, și pe oarecare Gherontie, ca arhimandrit lor adăugindu-l, multe înnoiri împotriva Bisericii a făcut, și nu mai puțin decât cele îndrăznite mai înainte, în vremea lui Teodosie II (408-450).

După aceasta, în al cincilea an, a murit Anastasie, patriarhul Ierusalimului (458-478), începându-se acum luna ianuarie. Apoi, Zenon, întorcându-se, a prins pe Vasilisc, care încă ținea împărăția, și a câștigat iarăși conducerea pe care o pierduse (476-491). Atunci a luat scaunul patriarhiei Ierusalimului Martirie (478-486), cel pomenit de cuvântul meu de multe ori. Acesta, chiar împăratului Zenon și lui Acachie, partiarhul Constantinopolului (472-489), a scris despre cei dezbinați, despre hula acelora și despre eresul cel vrednic de îndepărtat; și lui Fid, diaconul, dându-i scrisorile în mină, nu puține i-a poruncit să spună și din gură.

Iar el, la Iope ajungând și suindu-se într-o corabie care plutea, a ajuns la marea Parților, întâlnindu-se cu furtună mare și vifor; iar la miezul nopții a pătimit stricare de corabie. Și acum aflându-se în primejdie, în mijloc de noian și de neluminare de noapte, văzând că piere, Dumnezeu dându-i un lemn din întâmplare, a înnotat deasupra acestuia, și deșteptându-se puțin dintr-o primejdie atât de mare, și-a adus aminte de minunatul Eftimie și îndată l-a chemat în ajutor pe acela, încât amândouă mâinile le întindea și de multe ori numele aceluia îl striga. Deci, lui, celui ce așa de rău se afla, i s-a arătat marele Eftimie venind pe mare și mergând pe valuri. Și văzându-l, deodată a căzut spaimă peste Fid și apoi l-a rugat să-l scape; iar Sfântul, cum avea și înainte obicei, i-a zis: „Nu te teme, eu sunt, Eftimie, robul lui Dumnezeu. Cunoaște dar, cum că nu este calea aceasta înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, de nici un folos nu va fi maicii Bisericilor. Pentru aceasta ți se cade a te întoarce înapoi către cel ce te-a trimis pe tine și a-i spune lui despre mine, și nu te îngriji pentru despărțirea celor dezbinați. Pentru că nu va trece multă vreme și în vremea ierarhiei tale, va fi unirea; apoi cei din Ierusalim toți sub un păstor vor fi (care s-a și împlinit). Iar tu către a mea lavră se cuvine a merge și chiliile fraților chiar din temelie a le surpa, și chinovie de iznoavă a zidi, în locul unde ai zidit cimitirul meu. Pentru că nu lavră, ci chinovie îi place mai vârtos lui Dumnezeu”.

Acestea a poruncit Sfântul Eftimie lui Fid, cu rasa sa pe dânsul înfășurându-l. Iar el răpindu-se asemenea lui Avacum și din somn sculându-se, într-o clipeală la malul mării s-a întors. O! dumnezeiască iconomie! Și apoi în sfânta cetate s-a aflat. Astfel dar cu preslăvire la casa sa ajungând, căci a scos Dumnezeu acea rasă a lui Eftimie, cu care zbură atât de iute, ca cu niște aripi, pe mare. Acestea se cuvine a mai lua-aminte, pentru că urmează altă minune: Căci de oarecare mina răpindu-se rasa, nevăzută s-a făcut din mijloc.

Deci, venindu-și întru sine Fid și gândindu-se ce fel de cumplite nevoi îl ajunseseră cu viforul, întreitele învăluiri, noaptea, deznădăjduirea, și câte rele al acestei furtuni, apoi cum s-a făcut dezlegarea acestei primejdii; după aceea, văzând pe marele Eftimie, când el se îneca, și pe urmă cu rasa înfășurându-l și cum purtându-l prin văzduh, la casa sa l-a dus cu nesimțire. Acestea gândindu-le pentru sine și Fid cu spaimă, a zis: „Acum am cunoscut că marele Eftimie este adevărata slugă a lui Dumnezeu și de El trimițându-se, m-a scos pe mine din primejdii”.

Apoi, Fid a povestit maicii sale acestea. Iar ea cu dulceață ascultându-le pentru că iubea nu numai pe fiul, ci și pe Dumnezeu; și îndulcindu-se pentru povestirea celui mântuit, ea sfătuia pe fiu a împlini toate acestea. Însă după aceea Fid, mergând la patriarh, i-a vestit și lui toate. Și acela foarte mult înspăimîntîndu-se de povestirea cea mai presus de cuvânt, a zis: „Cu adevărat proroc al lui Dumnezeu este marele Eftimie și multă și nespusă îi este îndrăzneala către El. Pentru că cele despre lavră și înaintea noastră tuturor celor ce sunt martori, mai înainte le-a propoveduit, vrând întru Hristos a se săvîrși”. Acestea zicând, i-a încredințat lui Fid zidirea chinoviei, făgăduind însuși că-i va ajuta la lucru.

Deci, mâini multe de slujitori, de zidari și de meșteri luând Fid, s-a pogorât la lavră și a zidit chinovia; apoi împrejur a zidit-o și a întărit-o pe dânsa, iar biserica cea veche a făcut-o trapeză și mai din sus a zidit biserica cea nouă. După aceea, a zidit și un turn înăuntrul chinoviei, solid și frumos. Apoi a ajuns în mijlocul chinoviei a fi cimitirul. Și împlinindu-se zidirea chinoviei și împodobirea în trei ani, prin multe mâini și sârguințe, părinții voiau a o sfinți în aceiași zi întru care s-au mutat cinstitele moaște ale părintelui nostru Eftimie și s-au așezat în cimitirul cel nou. Dar se strâmtorau că nu aveau apă, pentru că dând puțină ploaie în cetate, sterna (groapa) nu avea apă; și venind luna mai (în acea pustie abia plouă iarna, precum știau cei de multă vreme), nu se aștepta ploaie.

Pentru aceasta, fiind în nedumerire egumenul Ilie și diaconul Fid, au spus lui Avva Loghin al locașului de jos și lui Avva Pavel, care era egumenul orașului, lui Martirie, să trimită dobitoacele de la amândouă mănăstirile, ca, împreună cu dobitoacele locașului lor, să aducă apă de la Fără, și se pregăteau să iasă noaptea de la toacă. În acea noapte s-a arătat fericitului Ilie marele Eftimie, zicându-i: „Ce fac dobitoacele astăzi?”. El a răspuns: „Se duc la Fără, pentru că nu avem apă”.

Atunci l-a certat, zicând: „Pentru ce lenevidu-vă, n-ați rugat pe Dumnezeu, puțin credincioșilor; nu va putea mâna Domnului să vă dea apă, Dumnezeu cel ce din piatră vârtoasă a scos apă poporului cel nesupus și grăitor împotrivă și însetat? Cel ce lui Samson a izvorât apă dintr-o falcă de măgar, nu vă va da și vouă, celor ce aveți trebuință? Cred că vă va da și vouă, dacă veți cere de la El cu credință, deci să nu trimiteți dobitoacele la apă, ci aruncați grija voastră spre Dumnezeu, că astăzi, mai înainte de ceasul al treilea, se vor umplea cele două gropi ale voastre”.

Deci, sculându-se și povestid vederea fericitului Fid și tuturor celorlalți, a trimis dobitoacele la locurile lor, și, pe când răsărea soarele, s-a ridicat un nor și s-a revărsat un nor de ploaie numai împrejurul mănăstirii și mai înainte de ceasul al treilea s-au umplut cele două gropi mari, apoi înadată a încetat ploaia. Arhiepiscopul Martirie, cunoscând minunea făcută, a venit la sfințirea mănăstirii cu multă îndestulare și s-a făcut priveghere cu strălucită lumină; apoi, făcând slujbă, a pus sub jertfelnic moaștele sfinților bunilor Mucenici biruitori Tarah, Prob, și Andronic. Atunci, fiind a șaptea zi a lunii mai, care era acum la al doisprezecelea an după sfârșitul lui Eftimie, și trecând câtăva vreme, i s-a încredințat diaconului Fid episcopia cetății, care se cheamă a Dorilor.

Un oarecare drumeț străin, fiind primit în mănăstire și ducându-se la biserică pentru rugăciune, și privind toate cele dintr-însa, apoi intrând la miezul nopții la mormântul sfântului și văzând tăblița de argint ce era deasupra lui, cu mâinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvântul, și a fugit noaptea tâlhărește. Dar dintre toți cei din mănăstire nimeni n-a cunoscut furtișagul, ci le erau necunoscute cele întâmplate. Iar dimineața, Procopie, care era portar, și care mai dobândise de la sfântul mare vindecare, ducându-se de la poartă puțin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune! stând înlemnit înaintea mănăstirii.

Nedumerindu-se și neavând ce să facă, a descoperit portarului taina, și acela l-a dus la mănăstire, și a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraților care erau martori. Și povestea acel străin astfel: „Că a furat tăblița de argint a moaștelor, pe la miezul nopții, și a ieșit împreună cu dobitoacele; dar mergând foarte grabnic nu mai puțin decât treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mănăstirii”. Iar noi luând tăblița, ne-am minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Iar bărbatului aceluia dându-i merinde, fiindcă era lipsit, i-am dat liberate.

Deci și eu nevrednicul robul lui, făcîndu-mi-se bine de multe ori de la dânsul sufletește și trupește și văzând facerile de bine cele ce izvorăsc din racla lui, înspăimîntîndu-mă cu mintea, mă gândeam la el, cum a trecut viața aceasta omenească și câte fapte a săvârșit Sfântul acesta Eftimie, care, bine placând lui Dumnezeu, a dobândit un dar ca acesta. Și de aici o dorință prea fierbinte mi-a venit, să învăț și să scriu petrecerea lui cea trupească. Și întrebam cu sârguință pe părinții purtători de Dumnezeu, cei mai vechi, din pustia aceasta, care s-au înștiințat cu dinadinsul despre Eftimie cel mare și o vreme s-au făcut împreună nevoitori ai întru tot lăuda-tului Sava. Și câte am putut afla și învăța de la fiecare dintre aceștia, nu numai minunile și petrecerile marelui Eftimie, ci și viețuirea și petrecerea celui între sfinți Sava, fiind în multe feluri de hârtii, le-am scris acele povestiri amestecate și nepuse în rânduială.

Trecând puțină vreme și adunându-se în Constantinopol sfântul sobor al cincilea a toată lumea (553), și anatematizîndu-se de dânsul învățăturile lui Origen și ale lui Nestorie, apoi cei ce locuiau mai înainte în lavra cea nouă ajutând celor ai eresului lui Origen, s-au depărtat de la soborniceasca împărtășire și din lavra cea nouă i-au gonit, în care au locuit drept slăvitorii părinți, după ce s-au dus aceia din lavra fericitului Sava și din alte binecredincioase și fără de prihană mănăstiri. Deci, atunci depărtându-mă de chinovie, cu socoteală și epitropia dumnezescului Ioan, episcopul și sihastrul, m-am sălășluit în lavra cea nouă, având cu mine hârtiile scrise despre Eftimie și Sava; și am rămas în această nouă lavră, liniștindu-mă doi ani, nedepărtîndu-mă de îndeletnicirea cu acele hârtii; dar începutul alcătuirii nu mă pricepeam a face, ca un neînvățat cu învățătura din afară și ca un neiscusit în dumneze-ieștile cuvinte și zăbavnic cu limba.

Dar Dumnezeul minunilor, cel ce a înfipt toată limba și celor netrecute le dă trecere, apoi lucrurile cele grele le netezește, și limbile gângavilor le face a grăi luminat, a făcut minune și cu a mea smerenie, prin ajutorul lui Eftimie și al lui Sava, slugile Sale, căci eu din nedumerirea cuvintelor, voiam a părăsi hârtiile. Deci, făcând rugăciuni prea fierbinți, într-una din zile, cum ședeam pe obișnuitul meu scaun și aveam hârtiile în mâini, pe la al doilea ceas din zi, fiind cuprins de somn, mi s-au arătat Cuvioșii părinți Eftimie și Sava cu podoaba cuviincioasă părinților și obișnuită lor, și am auzit pe cel între sfinți Sava zicând către marele Eftimie: „Iată Chiril al tău are hârtiile în mâini și arată sârguința prea fierbinte, dar trudindu-se atâta, nu putea face începutul alcătuirii”. Iar marele Eftimie a răspuns: „Cum va putea face alcătuire pentru noi, neavând încă darul de cuvânt rostitor întru deschiderea gurii”. Iar cel între sfinți Sava a zis: „Dă-i lui, părinte, darul”.

Înduplecîndu-se marele Eftimie și scoțând din sânul său un alabastru de argint cu miere, apoi scoțând miere din alabastru, mi-a dat de trei ori în gura mea. Iar cele luate în gură prin miere, erau în chip de untdelemn, iar gustul mai dulce decât mierea; și într-a-devăr a fost arătarea dumnezeiescului cuvânt, pentru că zicea: Cât sunt de dulci gurii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea! Încât eu deșteptându-mă din acea nespusă vedenie, încă având duhovniceasca mireasmă și dulceață pe buze și în gură, am început îndată înainte cuvântarea acestei scrieri de față. Și astfel, cu un dar ca acesta, am povestit cuvântul despre marele Eftimie, silindu-mă și de darul lui rezemându-mă, și făgăduința a o împlini; cum și cele despre viețuirea și petrecerea lui Sava, cetățeanul cel ceresc, întru al doilea cuvânt.

Rog dar pe amândoi, pe lângă darul cel dat, a face și mijlocire pentru mine și a cere curățirea greșelilor mele, ca să fiu păzit, eu, păcătosul și ticălosul, atât aici, cât și la învierea ce va să vie, ca să aflu milă înaintea scaunului lui Hristos; Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.