Articole

† Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Ecaterina de Alexandria

Ecaterina de Alexandria (n. 287 – d. 305, Alexandria) este, conform tradiției, o sfântă creștină și fecioară, care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius (306-312). Potrivit hagiografiei ei, ea a fost o prințesă și o studentă remarcabilă, care a devenit creștină în jurul vârstei de 14 ani, și a convertit sute de oameni la creștinism. A fost martirizată în jurul vârstei de 18 ani. La peste 1.100 de ani de la martiriul său, Ioana d’Arc a identificat-o pe Ecaterina ca fiind unul dintre sfinții care i-au apărut și au sfătuit-o.

Biserica Ortodoxă o venerează ca mare muceniță și o prăznuiește în ziua de 24 sau 25 noiembrie (în funcție de tradiția locală). În Biserica Catolică ea este venerată în mod tradițional ca fiind unul din cei Paisprezece sfinți ajutători. În 1969 Biserica Catolică a îndepărtat ziua ei de sărbătoare din calendarul general romano-catolic. Cu toate acestea, ea a continuat să fie comemorată în Martirologiul Roman la 25 noiembrie. În 2002 sărbătoarea ei a fost restaurată în calendarul romano-catolic ca zi memorială opțională.

 

Viața

Potrivit narațiunii tradiționale, Ecaterina a fost fiica lui Constus, guvernatorul Alexandriei din Egipt în timpul domniei împăratului Maximian (305-313). De la o vârstă fragedă ea s-a dedicat studiului. O viziune a Maicii Domnului și a Pruncului Iisus a convins-o să devină creștină. Când persecuțiile au început în vremea lui Maxentius, ea a mers la împărat și l-a mustrat pentru cruzimea sa. Împăratul a chemat cincizeci dintre cei mai buni filosofii păgâni și oratori pentru disputa cu ea, în speranța că aceștia vor respinge argumentele sale pro-creștine, dar Ecaterina a câștigat dezbaterea. Mai mulți dintre adversarii ei, cuceriți de elocvența sa, s-au declarat creștini și au fost laolaltă pedepsiți cu moartea.

 

Căsătoria mistică a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus

După ce a primit botezul, Ecaterina ar fi rugat-o pe Sf.Maria să i-l arate pe Iisus. Maria i-ar fi ascultat rugăciunea și i s-ar fi arătat, împreună cu fiul său, pe care l-a întrebat: „Acum este vrednică de tine?” „Da“, a răspuns Iisus, „acum este cu adevărat frumoasă“, și Maria a pus în degetul Ecaterinei un inel de aur. Aceasta este ceea ce se numește „Căsătoria mistică a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus“.

Numeroși artiști au pictat scena legendară a căsătoriei mistice a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus” (Correggio, Fra Bartolomeo, Giovanni Antonio Bazzi, Hans Memling, Jusepe de Ribera, Lorenzo Lotto, Lorenzo Veneziano, Paolo Veronese, Piero di Cosimo, Sassoferrato ș.a.).

 

Tortura și martiriul

Ecaterina a fost apoi biciuită și închisă, timp în care peste 200 de oameni au venit să o vadă, inclusiv soția lui Maxentius, Valeria Maximilla; toți s-au convertit la creștinism și, ulterior, au fost martirizați. După eșecul suferit de împăratul Maxentius asupra Ecaterinei prin intermediul torturii, el a încercat să o câștige pe prințesă propunându-i căsătoria. Sfânta a refuzat, declarând că mirele ei este Iisus Hristos, căruia ea și-a consacrat virginitatea. Furios, împăratul a condamnat-o la moarte prin tragere pe o roată cu țepi, dar, la atingerea ei, roata s-a spulberat. În cele din urmă Maxențiu a decapitat-o.

 

Înmormântarea

O tradiție datând aproximativ din anii 800 spune că îngerii i-au dus trupul pe Muntele Sinai din Egipt, în locul în care, în anul 549, împăratul Bizanțului, Iustinian I, a ridicat ceea ce este acum Mănăstirea Sfânta Ecaterina (care are hramul Schimbarea la față).

Cel mai înalt vârf al Muntelui Sinai, cu altitudinea de 2.641 de metri, a fost numit Sfânta Ecaterina, și a fost cunoscut de-a lungul secolelor printre arabi ca Jebel Katerin.

 

Istoricitate

Donald Attwater respinge „legenda” Sfintei Ecaterina, invocând lipsa unei „dovezi pozitive că a existat vreodată în afara minții unui scriitor grec care a compus primul ceea ce el a dorit să fie pur și simplu o poveste de dragoste edificatoare.” Harold T. Davis confirmă că „cercetarea asiduă a reușit să o identifice pe Ecaterina cu un oarecare personaj istoric” și a teoretizat că Ecaterina a fost o invenție inspirată pentru a oferi o contrapartidă la povestea filozoafei care a trăit puțin mai târziu, păgâna Hypatia din Alexandria (c 350-370 – martie 415).

O altă variantă care ar fi inspirat apariția Sfintei Ecaterina vine de la scriitorul Eusebiu din Cezareea, care a scris în jurul anului 320, că împăratul i-a ordonat unei tinere femei creștine să vină la palatul său pentru a deveni amanta lui, iar atunci când aceasta a refuzat, el a pedepsit-o, după ce a alungat rudele ei și moșiile i-au fost confiscate. Deși Eusebiu nu dă numele femeii, ea a fost identificată cu Dorothea din Alexandria⁠.

Cea mai veche istorisire a vieții Sfintei Ecaterina apare la peste 500 de ani de la data tradițională a martiriului său, în menologium-ul atribuit împăratului Vasile I (866), deși descoperirea relicvelor ei de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai a fost făcută la începutul anilor 800, lucru care, probabil, presupune un cult existent la acea dată (denumirea comună a mănăstirii s-a dezvoltat după descoperirea moaștelor).

Mănăstirea a fost construită din ordinul împăratului Iustinian I (care a domnit între 527-565), incluzând și Capela Tufișului Arzând, construită din ordinul împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, pe locul în care se presupune că Moise a văzut rugul aprins; tufișul care crește aici este pretins a fi cel original. Aceasta este menționată, de asemenea, și drept Capela Sfintei Elena.

Biserica principală a fost construită între 548 și 565, și mănăstirea a devenit un loc de pelerinaj major pentru adepții Ecaterinei, precum și pentru alte relicve și locuri sacre de acolo. Mănăstirea Sfânta Ecaterina supraviețuiește și este un depozit celebru de artă creștină timpurie, arhitectură și manuscrise iluminate care rămâne deschis pentru turiștii și oamenii de știință care o vizitează. Locul este sacru pentru creștinism și islam.

În cartea sa Cultul Sfintei Ecaterina din Alexandria în Europa medievală timpurie, Christine Walsh discută despre o „Ecaterină istorică” și conchide: „După cum am văzut, cultul Sfintei Ecaterina din Alexandria își are, probabil, originea în tradițiile orale din timpul persecuțiilor dioclețiene asupra creștinilor din Alexandria din secolul al IV-lea. Nu există nici o dovadă că Ecaterina a fost o figură istorică și, mai degrabă, ea ar fi putut fi un compozit trasat pe amintirea despre femeile persecutate pentru credința lor. Multe aspecte ale patimilor sale sunt în mod clar legendare și în conformitate cu bine-cunoscutul prototip hagiografic.”

Ecaterina de Alexandria (n. 287 – d. 305, Alexandria) este, conform tradiției, o sfântă creștină și fecioară, care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius (306-312) - Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Obiceiuri și tradiții

Sfânta Ecaterina este celebrată în special de către femeile care poartă numele sfintei și derivate ale acestuia: Cătălina, Catinca, Catrina, Caterina, Cati, Catina, Catița, Tincuța etc, dar și de cei cu numele Cătălin.

Sfânta Ecaterina este, în credința populară românească, sora Sfântului Nicolae. Ea îi poate apăra pe oamenii gospodari de boli și de nebunie. În această zi nu se lucrează, căci sfânta pedepsește pe cei care nu-i prăznuiesc ziua, trimițând foc asupra lor.

Focul are și acțiuni benefice. Flăcăii din sat aprindeau focuri pe dealuri și săreau peste acestea; astfel ajutau Soarele pentru a începe, încă o dată, urcușul lui pe boltă în căutarea verii. Focul trebuia aprins de feciori fie prin gospodăriile din sat, fie sus la stânile de hotar, acolo unde urmau să pășuneze animalele toată vara următoare. Indiferent de loc, datina impunea aprinderea focului folosind numai lemnul și o bucată de iască, fără cremene și fără chibrituri. Când fumul începea să se ridice, oamenii îl dirijau spre grajdul vitelor pentru a le proteja de strigoi, care încearcă să le fure „mana”.

Din cele mai vechi timpuri se spunea, spre exemplu, că fetele nemăritate care posteau în ziua Sfintei Ecaterina urmau să își găsească sortitul. De asemenea, femeile măritate, dar care aveau probleme în căsnicie, posteau în această zi pentru ca soțul lor să se îndrepte.

În Franța, femeile nemăritate care au trecut de vârsta de 25 de ani, numite odinioară „caterinette”, sărbătoresc această zi într-un mod inedit. Acestea își trimit cadouri între ele, se felicită, iar prietenii le fac bonete în culorile galben (semnificând credința) și verde (semnificând înțelepciunea). Cele care primesc aceste bonete le poartă întreaga zi, participând chiar la parade special organizate.

Femeile singure din Marea Britanie serbează și ele această zi într-un mod deosebit, participând la parade ce se încheie cu focuri de artificii.

cititi mai mult despre Ecaterina de Alexandria si pe en.wikipedia.org

 

Sfânta Mare Mc. Ecaterina

Mărita și slăvita Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas, în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 24 noiembrie (slavii) sau la 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 - 305) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Viețuind în Alexandria – centrul cunoașterii elenistice în Antichitate – și posesoare a unei frumuseți și inteligențe neobișnuite, Ecaterina a primit o educație deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi și dascăli ai antichității. Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales. Le-a spus părinților că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăși în celebritate, bogăție, frumusețe și înțelepciune.

Mama Ecaterinei, creștină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peșteră, nu prea departe de oraș. După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaște un tânăr care o depășește în toate, adică “Frumusețea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creația se supune înțelepciunii lui, bogățiile lui sunt răspândite în întreaga lume – ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporește nespusa sa noblețe“.

Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorință arzătoare de a-l vedea. Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela. La despărțire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe și a sfătuit-o să se roage cu credință către Regina Raiului – Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.

Ecaterina s-a rugat toată noaptea și i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să o vadă. Dar Fiul și-a întors fața de la ea spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, calică și fără minte ca oricare alta – fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez și fără pecetea Duhului Sfânt.

Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată. El a primit-o cu multă dragoste, a învățat-o credința creștină și a îndemnat-o să-și păstreze puritatea și integritatea și să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârșit taina Sfântului Botez. Apoi, iarăși i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul. Acum, Domnul a privit-o cu tandrețe și i-a dat un inel – un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.

În timpul acesta, împăratul Maximinus a mers el însuși în Alexandria pentru o sărbătoare păgână. Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă și cu o participare foarte numeroasă. Țipetele animalelor sacrificate, fumul și mirosul jertfelor, focurile aprinse neîncetat și agitația mulțimilor copleșeau Alexandria. De asemenea, erau aduse și jertfe umane – pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepți ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor. Iubirea Sfintei pentru mucenicii creștini și dorința ei arzătoare de a le ușura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân și conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.

Prezentându-se singură, Sfânta și-a mărturisit credința într-un singur Dumnezeu adevărat și cu multă înțelepciune a denunțat greșelile păgânilor. Frumusețea fecioarei l-a captivat pe împărat. Pentru a o convinge și ai arăta superioritatea credinței păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învățați oameni (retori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înțelepciunea ei, astfel încât ei înșiși au crezut în Hristos. Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arși din porunca împăratului.

Maximinus, nemaisperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promițându-i bogății și faimă. Primind un refuz hotărât, împăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi și apoi a aruncat-o în închisoare. Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă. Convingându-l pe comandantul armatei să o însoțească cu un detașament de soldați, Augusta a mers la închisoare. Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei față era învăluită de Harul Dumnezeiesc. Sfânta Mucenică a explicat învățăturile creștine noilor-sosiți, iar ei, crezând, au fost convertiți la creștinism.

În ziua următoare, iarăși au adus mucenica în fața curții de judecată, unde, sub amenințarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credința creștină și să aducă jertfe zeilor. Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos și ea însăși s-a apropiat de roata de tortură, dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăți, în timp ce mulți păgâni treceau pe alături.

Văzând această minune, împărăteasa Augusta și curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldați au mărturisit credința lor în Hristos în fața tuturor, apoi fiind decapitați. Maximinus a încercat iarăși să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, și iarăși a avut parte de un refuz. Sfânta Ecaterina și-a mărturisit cu tărie fidelitatea față de Mirele Ceresc, Hristos, și apoi după o rugăciune către El, ea însăși și-a pus capul pe butuc sub sabia călăului.

 

Sfintele Moaște

Moaștele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai. În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Mucenițe împreună cu mâna stângă au fost găsite și duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV.

Un fragment din Moaștele Sf. Ecaterina se găsesc și la biserica Sf. Ecaterina din București.

 

Prăznuirea

După vechile practici, până în secolul al XIV-lea, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie) era sărbătorită la 24 noiembrie, în timp ce Sf. Sfințiți Mucenici Clement al Romei și Petru al Alexandriei erau sărbătoriți la 25 noiembrie. Datele de prăznuire ale acestor sfinți au fost schimbate la cererea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea mănăstirii, să fie sărbătorit cu mai mult fast, împreună cu Odovania Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Totuși, unele biserici slave continuă să prăznuiască acești sfinți la datele inițiale.

Sf. Mare Muceniță Ecaterina este considerată a fi protectoarea intelectualilor.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfânta Mare Mc. Ecaterina si pe: basilica.rodoxologia.ro

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam (19 noiembrie)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam

Sfântul Proroc Avdie

Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.

Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.

Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Avdie si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mc. Varlaam (†304)

Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.

Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Varlaam si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei

Sfântul ierarh Grigore Taumaturgul, în traducere „Vindecătorul”,  („făcătorul de minuni”) sau Grigorie de Neocezareea (n. cca. 213 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia – d. cca. 270/275 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia) a fost a fost episcop al Neocezareii Pontului (Asia Mică) în secolul al III-lea, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

 

Viața

Sfântul Grigorie s-a născut către anul 213 d.Hr. într-o familie aristocrată bogată, dar păgână, din Neocezareea (azi Niksar, în Turcia, pe atunci capitala provinciei Pont). A primit numele de Teodor de la părinții săi, numele de Grigorie primindu-l mai târziu, la botez.

În copilăria sa nu a cunoscut creștinismul, pentru că pe atunci erau doar 17 creștini în toată Neocezareea. Dar a primit o educație aleasă și mai apoi a fost trimis de mama sa, împreună cu fratele său, Atenodor, să studieze la Beryt (Beirut de azi), pe atunci una din cele mai faimoase școli ale lumii elenistice.

În drum, ei o conduc pe sora lor la Cezareea Palestinei, unde aceasta era măritată cu consilierul juridic al guvernatorului. Aici cei doi frați îl cunosc pe marele Origen (†254), de puțină vreme venit din Alexandria pentru a creea o școală creștină în Palestina.

Fascinați de Origen, cei doi frați abandonează proiectul de a merge la Beryt, și rămân la Cezareea la școala lui Origen timp de șapte ani (231-238). Tot în această perioadă, cei doi frați primesc și botezul.

După terminarea studiilor, Grigorie trăiește o perioadă ca pustnic în asceză și rugăciune. Către vârsta de 30 ani este hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei și mitropolitul Pontului, și după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit și mai mari decât se pot crede.

Predica și misiunea lui au fost atât de puternice și roditoare, încât se spune că la sfârșitul vieții lui, în 275, în Neocezareea nu mai erau decât 17 păgâni. ‘Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!’.

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei si pe: basilica.rodoxologia.ro

† Sfântul Mare Mucenic Mina (285 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mare Mucenic și făcător de minuni Mina (cunoscut și ca Sf. Mina Egipteanul sau Sf. Mina cel din Cotiani) a trăit între anii 285 – 309 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Este considerat ca fiind protector al celor păgubiți.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 11 noiembrie.

 

Viața

Sf. Mina „Egipteanul” s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor Egiptului, în anul 285 d.Hr. A trăit pe vremea împăraților romani Dioclețian și Maximian (Egiptul devenise provincie romană cu trei secole în urmă).

Conform sinaxarului egiptean (copt), se spune că mama sa, Eufemia, nu avea nici un copil. Într-o zi, aceasta s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sărbători închinate Maicii Domnului. Acolo, văzând părinții cu copiii lângă ei, frumos îmbrăcați de sărbătoare, ea s-a întristat, a suspinat și a lăcrimat îngenunchind în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria.

S-a rugat fierbinte să mijlocească în fața iubitului ei Fiu ca să-i dăruiască și ei un copil. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoană, spunând „Amen”. S-a bucurat nespus, înțelegând că Domnul și Maica Sa îi auziseră rugăciunile. Întorcându-se acasă, i-a povestit soțului ei Eudoxius cele întâmplate iar el a zis: „Fie voia Domnului”. Domnul, Iubitorul de oameni, le-a dăruit un copilaș, un băiat pe care l-au numit Mena (Mina), după cuvântul „Amen” pe care îl auzise mama sa în fața icoanei. Mai târziu, fericiții părinți au mai avut un fiu și o fiică.

Sf. Mina a crescut în credința creștină, beneficiind de o educație aleasă – părinții săi erau înstăriți, tatăl său, Eudoxius, având un rang înalt în armata imperială romană.

Mina a rămas însă orfan de la o vârstă fragedă. Tatăl său a murit când Mina avea doar 11 ani, iar mama sa a murit la trei ani după aceea.

Ajungând la vârsta necesară, Mina a vrut să urmeze cariera armelor, după exemplul tatălui său. Intrând în armata imperială a fost trimis să-și facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigia. Orașul în care slujea era însă păgân și dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză Mina nu se putea împăca cu viața de aici și mai ales cu camarazii săi care se închinau la idoli.

În acea perioadă, împăratul Dioclețian inițiase o originală reformă constituțională, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului și instituind astfel tetrarhia ca sistem de guvernare al imperiului roman. Deși pe plan politic și militar Dioclețian a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reușitele lui sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor: astfel, prin cele 4 edicte (decrete) pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva creștinilor.

Mulți creștini au preferat să primească mucenicia în numele Domnului nostru Iisus Hristos, decât să aducă jertfe idolilor. Sf. Mina și-a părăsit poziția și rangul militar la care ajunsese și s-a retras în deșert unde a rămas pentru o perioadă de cinci ani, cinstindu-L și iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa.

Într-una din zile, a văzut cerurile deschizându-se și mucenicii purtând cununi minunate. A auzit o voce zicând: „Tot cel ce se ostenește pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”. Atunci, Sfântul s-a întors în orașul pe care îl guvernase – Cotyaeum (Cotiani, în prezent Kütahya din Turcia) – mărturisind numele Domnului Iisus Hristos.

Deși împăratul Dioclețian abdicase în anul 304, persecuțiile împotriva creștinilor au fost continuate cu și mai multă îndârjire, mai ales în părțile răsăritene ale imperiului roman, controlate de către împăratul Galerius Maximianus (305-311), ginerele lui Dioclețian.

Unii istorici pun pe seama lui Galerius, care se bucura de o mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, faptul că l-ar fi determinat pe Dioclețian să promulge seria celor patru edicte împotriva creștinilor din anii 303-304.

În acest context, întoarcerea la Cotyaeum a Sf. Mina, cunoscut ca fiind creștin, era un act de mare curaj și tărie sufletească. Ştiind că aparține unei familii nobile, concetățenii săi l-au sfătuit să se îndepărteze de credința lui, promițându-i daruri și măriri. Deoarece Sf. Mina nu s-a răzgândit și nu a renunțat la credința creștină, guvernatorul cetății a hotărât să fie arestat și torturat.

 

Mucenicia

Cele ce se cunosc despre martiriul Sf. Mina provin de la Metafrast și Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

În acel timp, în cetatea Cotiani (Cotyaeum) era celebrată o sărbătoare păgână; din acest motiv guvernatorul cetății, prefectul Pirrus, a ordonat ca Sf. Mina să fie închis în temniță până va trece sărbătoarea, nevoind să o tulbure și nici să stânjenească petrecerea și plăcerea poporului prin judecata și osânda lui.

Tot timpul cât a stat în temniță, Sf. Mina se ruga și cânta lui Dumnezeu imnuri de slăvire. Îndată după sărbătoare el a fost adus înaintea lui Pirrus, care i-a cerut cu tărie să se lepede de Hristos și de credința în El și să aducă jertfă zeilor țării (idolilor), făgăduindu-i nu numai punerea lui în libertate dar că îi va da și daruri scumpe.

Cu liniște și hotărâre la tot ce ar putea veni peste el, Sf. Mina a respins propunerea și făgăduința, chiar dacă mai marele orașului îl amenința cu chinuri ca cele pe care le-au îndurat atâția alți creștini, sfârșind cu moartea. „Nu mă tem nici de chinuri și nici de moarte” a răspuns curajos Sf. Mina.

La auzul acestor cuvinte, prefectul furios a dat poruncă călăilor să-l supună la chinuri fără milă, ceea ce au făcut fără întârziere. Sub ochii lui, Sfântul Mina a fost dezbrăcat și bătut cu vine de bou până la sânge, care curgea șiroaie pe trupul lui umplut de răni. Martirul însă nu scotea nici un vaiet, nici un suspin, de parcă nu trupul lui ar fi fost lovit și rănit.

Un privitor cu numele de Pegas, cutremurându-se de ceea ce vedea s-a apropiat de Sf. Mina și i-a spus: „Omule, fie-ți milă de tine și supune-te guvernatorului mai înainte ca trupul tău să fie zdrobit. Pleacă-te zeilor în fața lui, iar după ce scapi închină-te Dumnezeului tău, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe tine, cred eu.” Mucenicul i-a răspuns însă: „Fugi dinaintea mea! Nu voi grăi minciună, chiar de ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai El este nădejdea mea.”

Apoi, călăii săi l-au legat cu trupul gol de un copac. L-au scrijelat cu niște piepteni de fier și l-au frecat cu o bucată de stofă țesută din păr. Drept răspuns la aceste noi chinuri, Sf. Mina a început să cânte imnurile obișnuite din adunările creștine. La aceasta, mânia prefectului Pirrus a crescut fără măsură și a poruncit uciderea sfântului: „Pentru că Mina ostașul a căzut în nelegiuitul creștinism și nu vrea să se supună poruncii împărătești de a aduce sacrificii zeilor, poruncim să i se taie capul cu sabia iar corpul să i se ardă”.

Călăii au pus mâna pe Sf. Mina, l-au târât afară din oraș, i-au tăiat capul și i-au aruncat corpul în foc. Dar creștinii au venit în jurul focului imediat ce ostașii au plecat și au scos din foc bucăți din trupul sfântului, le-au spălat, le-au uns cu arome și le-au îngropat într-un loc știut numai de ei.

 

Moaștele Sf. Mina

După anul 318, când pe tronul imperiului roman ajunsese Constantin cel Mare (acesta promulgase în 313 Edictul de la Milano, prin care religia creștină intra în legalitate pe întreg cuprinsul imperiului), creștinii au scos moaștele sfântului din pământul Frigiei și le-au dus în locul său de naștere, în Egipt, și anume la Alexandria.

Mai târziu, pe locul unde au fost îngropate, a fost ridicată o biserică în cinstea Sf. Mina. În această biserică s-au săvârșit multe minuni, dăruindu-se creștinilor multe vindecări și mult ajutor. Aceste minuni sunt istorisite de Sf. Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.

Moaște ale Sf. mare Mucenic Mina se află în mai multe locuri ale lumii creștine.

În România, biserica „Sfântul Mucenic Mina” din București păstrează fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse de la Muntele Athos și de la Mănăstirea „Sfântul Mina” din Egipt în anul 1874.

Credincioșii se pot închina la moaștele Sf. Mina și în Catedrala mitropolitană din Iași. În această catedrală, alături de moaștele altor 32 de sfinți, se află și un fragment din moaștele Marelui Mucenic Mina.

Şi în Biserica „Sfântul Mina” din cartierul Obcine (Suceava) se află două fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse din Grecia, în august 2001, de către Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Mina si pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (5 noiembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (5 noiembrie)

Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei.

Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia mersese la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare. Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor.

Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare. Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu la mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze.

Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână. Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei.

Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări. După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armată pentru a prinde toții monahii, între care a fost prins și Galaction.

Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

cititi mai mult despre Sf. Mucenici Galaction și Epistimia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro