Articole

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia (sec. al III-lea)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia

Sfântul Mucenic Lucian era din oraşul Samosata, Siria şi s-a născut din părinţi dreptcredincioşi. Părinţii săi au murit pe când el era încă tânăr, motiv pentru care şi-a împărţit toată averea săracilor. Aşadar, eliberat fiind de grijile acestei lumi trecătoare, se nevoia în toate zilele, bineplăcând lui Dumnezeu, cercetând cu multă râvnă Sfintele Scripturi.

Cu ajutorul vestitului dascăl Macarie din Edesa a sporit în cunoaşterea Cărţilor Sfinte, fiind rânduit astfel preot în Antiohia, unde a înfiinţat şcoli pentru tineri şi a pus în slujba Bisericii o nouă copiere a Sfintei Scripturi în limba greacă. Lucian preotul era foarte priceput la scrierea rapidă şi frumoasă a cărţilor, lucrare din care se hrănea pe sine, dar şi pe cei săraci.

Lăsându-şi casa, a plecat la Nicomidia pentru a propovădui şi acolo dreapta credinţă. Ajungând în Nicomidia, a fost prins de ostaşii lui Maximian Galeriu, în timpul prigoanei împăratului Diocleţian (284-305). Şi fiind ţinut în temniţă, Sfântul Lucian a făcut dar Bisericii de acolo o carte scrisă de el, având trei coloane pe fiecare faţă, carte care cuprindea Vechiul şi Noul Testament, îndreptând greşelile ce se strecuraseră în Scriptură, atât din graba copiştilor, cât şi din răutatea ereticilor.

Nu l-au omorât chinurile, ci şi-a dat duhul în temniţă după ce a strigat de trei ori: „Sunt creştin!” Trupul i-a fost aruncat în mare, dar un delfin l-a adus pe uscat pentru a fi înmormântat în cinste. După mulţi ani, Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a ridicat pe mormântul Sfântului Lucian o frumoasă biserică.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Lucian, preotul din Antiohia si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Troparul – Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Mucenice Lucian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Mare Muceniță Eufimia (†304)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Eufimia din Calcedon

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).

 

Viața

Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.

Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.

Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.

Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.

Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.

Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.

În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea. În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.

După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.

 

Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon

Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.

Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.

Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.

Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.

În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.

Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:

Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Moaște

Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.

Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.

În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.

În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.

În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.

O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.

Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.

Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.

Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.

Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.

Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.

La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.

Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.

Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.

În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.

Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.

Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.

Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.

Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.

Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.

În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Imnografie

Pentru prăznuirea din 16 septembrie:

Tropar, glasul al 4-lea:

Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 2-lea:

Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.

În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:

Tropar, glasul al 3-lea:

Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 4-lea:

Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.

Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților. În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Eufimia si pe: eufimiadincalcedon.wordpress.com; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†253)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†252)

Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.

 

Viața

Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila. A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus. Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.

 

Mucenicia

Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează. Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)

Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni. După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie. Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii. De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini. Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.

Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară. Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.

Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni. Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri. Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.

Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească. Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare. Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică. Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos. Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani. Dar copiii au răbdat fără să cârtească.

Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos. Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.

Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși. Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele. Ei au primit astfel cununa muceniciei.

 

Moaștele

Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon. Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri. Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Vavila, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Măririle credinței în inima ta punându-le, ai păzit-o, Sfințite Mucenice Vavila, netemându-te de chinuitori, sluga lui Hristos. Pentru Acesta, păzește-ne pe noi.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 153, 183), Sf. Vavila se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba lată, îmbrăcat în veșminte arhierești. Atunci când se zugrăvește mucenicia lui, Sf. Vavila e zugrăvit îngenuncheat, cu capul tăiat (sau imediat înainte), lângă el fiind călăul cu sabia ridicată (însângerată). Lângă Sf. Vavila sunt îngenuncheați cei trei prunci, cu capul plecat și călăul gata să le taie capetele.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Vavila, episcopul Antiohiei si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro;

Sfântul Sfinţit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei (sec. III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei

Sfântul sfințit mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop de Nicomidia la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăraților Dioclețian și Maximian. A mucenicit în timpul intenselor persecuții împotriva creștinilor din această perioadă. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.

 

Viața și mucenicia

Viața Sf. Antim, înainte de a deveni episcop al Nicomidiei (azi Izmit, Turcia, pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, într-un golf al Mării Marmara), nu se cunoaște. A ajuns episcop al cetății după anul 280, când aceasta avea deja o numeroasă populație creștină. Nicomidia a fost principala reședință imperială a împăratului Dioclețian (284-305) și mai târziu în timpul urmașului său la tron, Maximin Daia (308-313). Împăratul a lansat un val de persecuții de mare amploare împotriva creștinilor după ce un incendiu a izbucnit la Curtea imperială. Păgânii i-au acuzat pe creștini că ar fi declanșat incendiul în mod eliberat, iar reacția împotriva creștinilor a fost cumplită, afectând toate comunitățile creștine din provincia Bitinia.

În piețele din orașe au început să fie ridicate altare păgâne, împăratul decretând că orice tranzacție trebuia precedată obligatoriu de o jertfă adusă zeilor păgâni și spiritului împăratului. Ca urmare a acestor măsuri, un mare număr de creștini au fost prinși și siliți să apostazieze, în caz contrar fiind torturați și uciși. La rugămintea credincioșilor, episcopul Antim s-a ascuns la Omana, un sat din apropierea Nicomidiei. De acolo a trimis creștinilor scrisori prin care îi îndemna să rămână statornici în credință și să nu se teamă de chinuri.

Una din scrisorile sale către un diacon pe nume Teofil a fost interceptată și a ajuns în mâinile împăratului Maximin. Diaconul Teofil a fost interogat brutal și a murit din cauza torturilor îndurate, fără să dezvăluie locul unde se afla episcopul Antim. În cele din urmă, împăratul a reușit însă să afle unde se ascundea episcopul Antim și a trimit un detașament de soldați ca să-l prindă și să-l aducă înaintea sa. Episcopul Antim i-a întâlnit pe aceștia pe drum, fără să le dezvăluie cine era și i-a invitat la masă. La sfârșitul acesteia, episcopul le-a dezvăluit că el era cel pe care îl căutau. Uimiți și impresionați, soldații au hotărât să se întoarcă în oraș și să raporteze împăratului că nu îl găsiseră, însă episcopul Antim nu a fost de acord ca ei să mintă din pricina lui. El le-a propovăduit atunci pe Hristos, și soldații au crezut în El și au primit Sfântul Botez.

Apoi Antim le-a cerut soldaților să își facă datoria și să-l ducă înaintea împăratului. Când a ajuns înaintea acestuia, împăratul i-a cerut să apostazieze. Primind refuzul acestuia, Maximin a poruncit să i se arate episcopului instrumentele de tortură. Antim i-a răspuns atunci că nu se temea de tortură și că primea cu bucurie să moară pentru Hristos. Atunci, Antim a fost torturat cumplit și în cele din urmă i s-a tăiat capul. Episcopul Antim a murit lăudându-L pe Hristos până la capăt și a primit astfel cununa martiriului.

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Datare

Data muceniciei sfântului Antim al Nicomidiei nu este sigură. În mod tradițional, urmând spusele lui Eusebiu de Cezareea, aceasta este plasată în 303, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian.

În Chronicon Paschale (o cronografie în limba greacă din secolul al VII-lea) se păstrează o scrisoare a unui preot pe nume Lucian din Antiohia, aflat în închisoare, unde își aștepta moartea, în timpul persecuției lui Maximin Daia, în anii 311-312 (după cum observă Philip Schaff și Henry Wace, editorii moderni ai textului). În această scrisoare este amintit Antim, episcop de Nicomidia care tocmai ar fi suferit martiriul. Dacă fragmentul de scrisoare este autentic, ar rezulta că Sf. Antim a primit mucenicia în timpul lui Maximin Daia, nu în timpul lui Dioclețian.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între preoți strălucind cu evlavia și călătoria săvârșind, slujbele idolești le-ai stins, ajutor făcându-te turmei tale, de Dumnezeu înțelepțite. Pentru aceasta pe tine și cinstindu-te, cu taină strigăm ție: Din nevoi mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, Antime, Părintele nostru.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152,183), Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei se zugrăvește tânăr, cu barbă scurtă, îmbrăcat în veșminte arhierești. Potrivit lui Dionisie, când se zugrăvește mucenicia lui, este reprezentată într-o parte o cetate (Nicomidia), iar în afara ei sfântul îngenuncheat, cu capul tăiat, lîngă el fiind reprezentat călăul cu sabia însângerată și un al doilea călău care ține în mînă capul sfântului.

 

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei si pe: doxologia.ro; basilica.ro

Sfântul Mucenic Mamant (259 – 275)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluat e pe basilica.roziarullumina.ro

 

Sfântul Mucenic Mamant (†275)

Sfântul Mucenic Mamant (†275) a fost fiul patricianului Teodot, iar mama sa a fost Rufina. În timpul persecuțiilor din secolul al III-lea, pe vremea împăratului Aurelian, aceștia au fost aduși din provincia Gangara la guvernatorul Cezareei Capadociei, Faust, unul dintre aprigii prigonitori ai creștinilor. Fiind întemnițați, Rufina a născut pe Sfântul Mamant în temniță, după care a murit fiind martirizată.

La porunca lui Dumnezeu o femeie de neam bun, pe nume Amina, l-a luat  în grija sa pruncul Rufinei, ca pe un fiu al ei, chiar dacă cinci ani n-a vorbit. Iar după aceea, multă vreme zicea numai „mama” în limba siriacă, de aceea l-a şi numit Mamant.

Ajungând la maturitate, Sfântul Mamant s-a remarcat ca și părinții săi în mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind arestat de către delegatul împăratului Aurelian (270-275), un anume Democrit, este trimis în Egeea, unde se afla împăratul, pentru a fi judecat și osândit chiar de împărat, deoarece făcea parte dintr-o familie nobiliară.

Nevrând să renunțe la credință și mărturisind pe Mântuitorul Iisus Hristos ca singurul Împărat al cerului și al pământului, el a fost supus la chinuri și a suferit moarte martirică în anul 275.

 

Tropar – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Mamant, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Mamant si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit (†306)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Mc. Fotie şi Anichi

Sf. Mc. Fotie şi Anichit (+306) – au pătimit în Nicomidia (Bitinia – Asia Mică) în timpul persecuției pornite de Împăratul Dioclețian împotriva creștinilor.

Sfântul Anichit era căpitan în armata imperială. Auzind că este creștin, împăratul a încercat să-l convingă să se aducă jertfă zeilor păgâni, însă sfântul Anichit l-a înfruntat cu mult curaj, fapt pentru care a fost supus supliciilor.

Văzând chinurile la care era supus pentru dragostea sa față de credința creștină, Fotie, nepotul Sfântului Anichit, a mărturisit în văzul tuturor faptul că și el este creștin.

Pentru mărturisirea sa a fost închis alături de Sfântul Anichit. În ciuda încercărilor de a-i convinge să se lepede de la credința creștină, Sfinții Anichit și Fotie au rămas neclintiți în credința lor și au suferit moarte martirică după numeroase chinuri la care au fost supuși.

Au fost aruncați într-un cuptor de foc, însă au trecut la cele veșnice, prin minune divină, fără să fie atinși de flăcări.

Sf. Mc. Fotie şi Anichit (†306) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Fotie şi Anichit (†306) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Troparul Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule”.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Fotie şi Anichit si pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Laurenţiu Arhidiaconul (225 – 258)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Laurențiu din Roma

Sfântul, slăvitul arhidiacon și mucenic Laurențiu sau Lavrentie (Latin: Laurentius, „cel încununat cu lauri”) a fost unul din cei șapte diaconi a Bisericii Romei și împreună-pătimitor cu sfântul ierarh mucenic papa Sixt al II-lea al Romei, suferind mucenicia în timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Valerian în anul 258. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 10 august.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața Sfântului Laurențiu. Actele sale au fost pierdute în vremea lui Augustin. Legenda spune că era de loc din Nordul Spaniei, care fusese instruit de către Sfântul Sixtus în timp ce era arhidiacon la Roma. Când Sixtius a devenit Papă în 257, Laurențiu a fost hirotonit ca diacon și a fost însărcinat cu administrarea milosteniilor pentru săraci.

Lawrence before Valerianus, detail from a fresco by Bl. Fra Angelico, c. 1447–50, Pinacoteca Vaticana - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lawrence before Valerianus, detail from a fresco by Bl. Fra Angelico, c. 1447–50, Pinacoteca Vaticana – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Mucenicia

La începutul lunii august din anul 258, împăratul Valerian a emis un edict prin care îi condamna la moarte imediată fără proces pe toți episcopii, preoții și diaconii (“episcope et presbyteriet diacones incontinenti animadvertantur” ). Această poruncă a fost dusă imediat la îndeplinire în întreaga Romă. În 6 august, Papa Sixtus a fost arestat în catacombe și executat alături de ceilalți doi diaconi ai săi, Felicissimus și Agapitus.

Se spune că Laurențiu ar fi zis în timp ce erau duși să fie torturați: “Unde te duci, Sfânt Părinte, fără fiul tău? Unde, O episcope, fără arhidiaconul tău? Înainte nu te-ai apropiat niciodată de altarul sacrificiului fără slujitorii tăi și acum te duci fără mine?” Se spune că Sfântul Sixtus i-a proorocit că îi va urma în curând.

Autoritățile imperiale s-au întors curând la Sfântul Laurențiu și i-au cerut acces la tezaurul bisericii. În cursul următoarelor trei zile după moartea Papei și a arhidiaconilor săi, Sfântul Laurențiu s-a grăbit să împartă cât mai mulți posibil din banii bisericești săracilor. În a treia zi, în fața unui mic tribunal, el s-a prezentat prefectului, iar când i s-a ordonat să predea tezaurul, el i-a condus într-o cameră. Acolo, le-a arătat săracii, ologii și schilodiții, spunând: “Iată odoarele Bisericii! Biserica este bogată cu adevărat, mult mai bogată decât împăratul vostru.”

În 10 august, Sfântul Laurențiu a fost ridicat la sfântă mucenicie, fiind ars pe un grătar pentru credința sa. Legenda spune că avea o voință așa de puternică încât, în loc să le furnizeze informații romanilor când era pe moarte, el a strigat: “Sunt făcut pe partea aceasta! Întoarceți-mă pe partea cealaltă și mâncați!

În iconografie, el este adesea prezentat ținând grătarul.

Martiriul sfântului Laurenţiu, pictură de Tiţian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul sfântului Laurenţiu, pictură de Tiţian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tropar – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Laurențiu, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Laurenţiu arhidiaconul si pe: basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul (†290)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul au viețuit și au pătimit pentru Hristos în secolul al III-lea, o parte din viața lor trăind-o pe teritoriul Dobrogei de azi, ei fiind originari din Asia Mică. Prima mențiune scrisă, privind martiriul unor creștini pe teritoriul României de azi, se referă la moartea lor din anul 290.
Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe data de 8 iulie.

 

Viața

Sfântul Mucenic Epictet s-a născut din părinți creștini, arătând de mic o mare râvnă pentru Sfintele Evanghelii, iar mai apoi, dorind să slujească lui Hristos pentru totdeauna, și-a părăsit casa și părinții și s-a făcut monah într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia (din Asia Mică), învrednicindu-se de darul preoției, devenind un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.

În calitatea sa de preot, Epictet a convertit la creștinism mulți frigieni, printre aceștia botezându-l în credința lui Hristos și pe Astion. Acesta era un tânăr chipeș, nepot al unui senatorul roman, Iulian. Astion fusese păgân, ca și părinții săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet și ascultându-i cuvintele pline de înțelepciune, a trecut la creștinism. Urmându-i “botezătorului” său, Astion a lăsat cele lumești, luând calea spre Hristos, călugărindu-se și el asemeni părintelui său duhovnicesc, Epictet.

Ducând o viața curată și evlavioasă, Dumnezeu l-a răsplătit pe preotul Epictet cu darul facerii de minuni. Astfel, nu de puține ori, prin puterea rugăciunilor, preotul Epictet putea deschide ochii orbilor, vindeca leproșii și ologii și scotea duhurile necurate din cei îndrăciți.

 

Martiriul

În jurul anului 290, cei doi ai venit în provincia romană Sciția Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în cetatea Halmyris și convertind la credința creștinească un mare număr de păgâni. Cetatea Halmyris se afla în Dobrogea, pe teritoriul actualului sat Dunavățul de Jos, comuna Murighiol, județul Tulcea. Ruinele sale se mai pot vedea și astăzi, pe malul lacului Reazelm, nu departe de brațul Sf. Gheorghe al Dunării.

După ca s-au stabilit aici, și ducând o viață curată în slujba lui Dumnezeu, preotul Epictet și fiul său duhovnicesc Astion au fost învredniciți cu același dar al facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului. Auzind despre faptele celor doi, guvernatorul provinciei, Latronianus, a poruncit ca Epictet și Astion să fie întemnițați, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos.

Deși nu începuse încă Marea Persecuție împotriva creștinilor, Latronianus dorea, prin aceste fapte, să se remarce în fața împăratului Dioclețian. Cei doi sfinți s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile și țara lor de unde veneau (pentru a nu suferi represalii și rudele lor), ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creștini, acesta fiind numele, neamul și patria lor.

A doua zi, cei doi au fost aduși în mijlocul orașului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, fețele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinți mărturiseau credința lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârșeau toate minunile de care erau acuzați, și că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat și mai tare și a poruncit ca cei doi sfinți să fie legați, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu ghiare de fier.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinți mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieși din minte cuvintele lor, așa că în a patra zi de tortură a sfinților, a mărturisit și el că este creștin. Apoi s-a dus la cei doi sfinți în închisoare, pentru a primi însemnul vieții veșnice, devenind și el unul dintre ucenicii Domnului.

În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creștini”, ceea ce l-a înfuriat extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare și oțet, după care să fie aruncați într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinți au rămas nevătămați; după aceasta au fost condamnați ca timp de 30 de zile să nu primească nimic de mâncat și de băut.

Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care l-a recunoscut pe Astion, și s-a întors la părinții acestuia, care nu știau nimic despre soarta lui, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină și ea creștină și, că dacă va fi nevoie, va înfrunta și martiriul pentru aceasta. Apoi, părinții lui Astion s-au îmbarcat în grabă pe o corabie și au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.

După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinți au fost aduși iarăși la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că cei doi nu renunță la credința lor în Hristos, guvernatorul a ordonat să li se taie capetele, cei doi primind martiriul în orașul Halmyris, la data de 8 iulie 290, când este și ziua lor de pomenire. Ei sunt cei mai vechi martiri de pe teritoriul României de azi, despre care există informații scrise amănunțite.

Vigilantius, cel care trecuse la creștinism impresionat de tăria sufletească a celor doi sfinți, a venit împreună cu toată casa sa și cu alți creștini, și au luat trupurile celor doi sfinți martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a treia zi de la înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinți ai săi în cetate. Întâmpinându-i și găzduindu-i, Vigilantius le-a povestit acestora despre moartea martirică a fiului lor; în urma acestor relatări, cei doi părinți ai lui Astion s-au convertit și ei la creștinism.

În actul martiric al Sfinților Mucenici Epictet și Astion (păstrat astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht, Olanda) se spune că după decapitare trupurile celor doi erau albe ca zăpada și că cei bolnavi, suferinzi sau plini de griji, dacă le sărutau cu credință și cu evlavie se atingeau de ele, primeau ajutor și vindecare. Tot în legătură cu martiriul lor, în actul martiric respectiv se face referire la primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, care a venit la Halmyris în acea perioadă.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Pe cei de o cinste cu Ermolae și cu Pantelimon, pe Epictet – dascălul cel înțelept și pe Astion – ucenicul cel mult râvnitor, veniți toți credincioșii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos și podoaba Dobrogei, zicând: bucurați-vă, cei ce de-a pururi mijlociți pentru sufletele noastre.

Condac (din Canonul Sf. Epictet și Astion):

Din cer ați luat dumnezeiescul dar și tuturor v-ați făcut izvor de tămăduiri și sfeșnice prealuminate în calea mântuirii. În dar ați luat, în dar dați-ne nouă, sfinților mucenici și doctori fără de arginți, tămăduind rănile cele trupești și sufletești ale celor ce săvârșesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (sec. al III-lea d.Hr)

foto preluat de pe altarulcredintei.md
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Cosma și Damian (Roma)

Sfinții mucenici doctori fără de arginți și făcători de minuni Cosma și Damian au trăit la Roma, în secolul al III-lea și au mucenicit în timpul împăratului roman Carinus (283-284). Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe data de 1 iulie.

Nu trebuie confundați cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian cei din Asia Mică (pomeniți pe 1 noiembrie) și nici cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian cei din Arabia (pomeniți pe 17 octombrie).

Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (sec. al III-lea d.Hr) - foto p-reluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (sec. al III-lea d.Hr) – foto p-reluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Crescuți de părinții lor în credința creștină, Cosma și Damian au dus vieți curate și virtuoase, și așa s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu darul vindecărilor. Cunoscând cei doi frați de unde vine darul, nu luau nicio plată pentru vindecările pe care le făceau; și având multă bunătate și iubire de oameni, au adus pe mulți la credința în Hristos. Adeseori spuneau celui bolnav: „Nu cu puterea noastră te vindecăm, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Crezi deci în Dânsul și vei fi vindecat”. Pentru că nu acceptau niciun fel de plată pentru vindecările pe care le făceau, cei doi frați au fost numiți „doctori fără de arginți”.

Viața lor de slujire a celor din jur și marea lor influență spirituală asupra poporului au adus pe mulți în Biserică, atrăgând însă și atenția autorităților romane, care au trimis soldați care să-i aresteze pe cei doi frați. Auzindu-se aceasta, creștinii locali i-au convins pe sfinții Cosma și Damian să se ascundă pentru o vreme, ajutând-i astfel să scape pentru o perioadă. Însă, neputând găsi frații, soldații au arestat în locul altor creștini din zona în care trăiau sfinții. Atunci sfinții Cosma și Damian au ieșit din ascunzătoare și s-au predat soldaților, cerându-i să elibereze pe cei care au fost arestați din cauza lor.

Cei doi frați, Cosma și Damian, sfinții au fost închiși la Roma și judecați. Înaintea împăratului roman (Marcus Aurelius Carinus, 282-284) și a judecătorului, ei au mărturisit deschis credința în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume pentru a salva omenirea și pentru a răscumpăra lumea de păcat și au refuzat cu hotărâre să ofere jertfe zeilor păgâni.

Ei au spus: „Noi nu am făcut rău nimănui, nu suntem implicați în magia sau vrăjitoria de care ne acuzați. Noi îi tratăm pe cei infirmi prin puterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu primim nicio plată pentru a acorda ajutor bolnavilor, pentru că Domnul nostru le-a poruncit ucenicilor săi: «în dar ați luat, în dar să dați» (Matei 10:8)”.

Totuși, împăratul Carinus a continuat cu pretențiile sale de a se aduce jertfe zeilor păgâni. După rugăciunea fraților sfinți, întărită de puterea harului, Dumnezeu l-a lovit brusc pe Carinus, orbindu-l, pentru ca și el să simtă puterea atotputernică a Domnului, care nu iartă blasfemia împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:31). Poporul, văzând această minune, a strigat:

Mare este Dumnezeul creștin! Nu există alt Dumnezeu decât El!” Mulți dintre cei care credeau i-au că au rugat pe cei doi frați să-l vindece pe împărat și chiar acesta le-a cerut sfinților frați să continue convertirea la adevăratul Dumnezeu, Hristos Mântuitorul, astfel încât sfinții l-au vindecat. După aceasta, sfinții Cosma și Damian au fost eliberați în mod onorabil și, încă o dată, s-au dedicat tratării bolnavilor.

Dar, ceea ce nu a putut face ura păgânilor și asprimea autorităților romane, s-a realizat datorită invidiei, una dintre cele mai puternice pasiuni ale naturii umane păcătoase. Un medic mai vechi, cu care frații sfinți studiaseră arta medicinei, a devenit invidios pe faima acestora. Condus de nebunia invidiei și a răutății, el i-a chemat pe cei doi frați, care fuseseră cei mai buni studenți ai săi, propunându-le să meargă împreună pentru a strânge diverse plante medicinale.

Mergând departe, în munți, el i-a ucis și le-a aruncat trupurile într-un râu. Astfel, acești frați sfinți, doctorii fără de arginți Cosma și Damian, și-au încheiat călătoria pământească ca martiri. Deși și-au dedicat viața servirii creștinești a semenilor lor și au scăpat de închisoarea și sabia romană, ei au fost uciși mișelește chiar de către profesorul lor.

Domnul îi glorifică pe cei care și-au dat viața pentru credința creștină. Acum, prin rugăciunile sfinților martiri Cosma și Damian, Dumnezeu aduce vindecare tuturor celor care prin credință și rugăciune recurg la mijlocirea lor cerească.

 

Imnografie

Tropar (Glas 8)

Sfinților cei fără de arginți și de minuni făcătorilor, cercetați neputințele noastre. Și ca unii care în dar ați luat, în dar dați-ne nouă.

Condac (Glas 2)

Cei ce ați primit harul tămăduirilor, dați sănătate celor ce sunt întru nevoi, măriților, doctori care sunteți făcători de minuni și cu cercetarea voastră, surpați semețiile vrăjmașilor, tămăduind lumea cu minunile.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sf. Cuv. Mc. Fevronia (284 – 304); Sf. Mc. Orentie și frații săi; Sf. Mc. Livia (25 iunie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfânta Mare Muceniță Fevronia

Soldații împăratului Dioclețian (284-305) erau conduși de guvernatorul Selin, ajutat de nepotul său Lisimah și urmăreau creștinii aflați la granița imperiului cu Persia.

Pe cât de aprig era Selin, pe atât de bun era Lisimah față de creștini. El îi anunța înainte ca să aibă timp să se ascundă. Selin ajunsese cu urmărirea creștinilor până în orașul Nisibi din Mesopotamia de Sus, oraș care se mai numea și Antiohia Migdoniei. În apropierea ei se afla o mănăstire de maici.

Deși, stareța Vrienia le încuraja pe maicile care fuseseră cuprinse de teamă, multe dintre ele se hotărâseră să fugă și să se ascundă. În mănăstire au mai rămas maica stareță Vrienia, alte cinci maici și Fevronia care era în vârstă de 20 de ani.

În afara mănăstirii a rămas o apropiată a lor, Ieria, văduva unui senator, care deși era păgână, ajuta pe maicile din mănăstire adesea. Soldații lui Selin au spart porțile mănăstirii vrând să ucidă maicile.

Însă datorită lui Prim ele au rămas în viață, dintre ele fiind luată doar tânăra Fevronia și dusă în fața lui Selin. Ea a fost îndemnată să renunțe la credința creștină și să jertfească zeilor pentru ca în schimb să fie logodită cu nepotul lui Selin, cu Lisimah.

Însă, Fevronia și-a păstrat credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu tărie și curaj, răbdând numeroasele chinuri la care a fost supusă. În cele din urmă a primit moarte martirică, iar trupul ei a fost dus, din porunca lui Lisimah, la mănăstire.

Mai târziu, Selin a fost găsit mort. Lisimah a primit sfântul botez și a intrat în rândurile călugărilor de la mănăstirea arhimandritului Marcel.

De asemenea, văduva Ieria a primit sfântul botez, a donat averea sa mănăstirii și cerând voie stareței Vrienia, a intrat în obștea mănăstirii, călugărindu-se. La moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia au avut loc multe vindecări, însăși sfânta muceniță arătându-se în mijlocul celorlalte maici care se rugau noaptea în biserica mănăstirii.

Troparul, glas 4:

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Mc. Orentie și frații săi şi Sf. Mc. Livia.

 

articol preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Fevronia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.roen.wikipedia.org