După ce s-a născut din nou prin sfântul botez, stătea copila la mormântul Sfintei Ermiona, una din fiicele Sfântului Apostol Filip, şi primea din mormântul sfintei, mir, pe care-l dădea din belşug tuturora.
De aici a primit şi numele de Miropa.
Când împăratul Deciu, care împărăţea pe vremea aceea, a pornit prigoana împotriva creştinilor (către anul 250), mama şi-a luat copila şi s-a dus în insula Hios, unde avea o moştenire părintească.
Şi stăteau amândouă în casă, rugându-se lui Dumnezeu.
Odată a venit în insulă un mare dregător împărătesc.
Acesta a întemniţat pe un ostaş din oştirea de sub comanda lui, pentru că era creştin.
Dar neputând să-l facă să se lepede de credinţa în Hristos, a poruncit să i se taie capul, iar trupul să fie aruncat şi să fie păzit de ostaşi, ca să nu fie furat de creştini.
Cuvioasa Miropa, mânată de dumnezeiască râvnă, s-a dus noaptea cu slujitoarele ei şi au luat sfintele moaşte.
Le-a uns cu mir şi le-a îngropat într-un loc deosebit.
Când a aflat dregătorul de furtul moaştelor, a legat pe paznici cu lanţuri de fier şi le-a poruncit să umble prin tot oraşul ca să le caute.
Le-a mai spus că le va tăia capul de nu vor găsi trupul furat, în vremea hotărâtă de el.
Sfânta Miropa, văzând în fiecare zi că ostaşii sufăr tare şi din pricina lanţurilor de pe ei şi din pricina rănilor făcute de lanţuri şi din pricina gândului că-i aşteaptă moartea, a fost cuprinsă de mare durere sufletească şi şi-a zis întru sine:
“Dacă ostaşii aceştia mor de pe urma furtului săvârşit de mine, îmi umplu sufletul de păcat şi vai de mine în ziua judecăţii“.
Atunci ea a făcut cunoscută fapta ei şi a înfruntat pe împărat care a poruncit să fie chinuită şi apoi să fie închisă în temniţă, unde sfânta şi-a dat duhul lui Dumnezeu.
Iar moaştele sfintei, cu voia dregătorului, le-au luat creştinii şi le-au îngropat într-un loc deosebit.
Viața Sfintei Mucenițe Miropi
Sf. Mc. Miropi (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta fecioară Miropi s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini și a fost luminată cu sfântul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viață. A fost crescută apoi de maică să în frică de Dumnezeu și avea dragoste a merge adeseori la mormântul Sfintei mucenițe Ermionia, una din fetele Sfântului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaște curgea mir plin de tămăduiri.
Deci luând Miropi din mirul sfintei mucenițe Ermionia și dându-l neputincioșilor, îi tămăduia. Împărățind atunci Decie și pornind prigoana asupra creștinilor, maică să a luat pe Miropi și s-au dus în insula Hiului, unde avea o moștenire. Închizându-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.
Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creștin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat și cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaș.
Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfințenie credința în Hristos și se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie și l-a aruncat într-o râpă spre mâncarea fiarelor și a păsărilor; și a pus strajă de departe ca să nu fure creștinii trupul mucenicului.
Sfânta fecioară Miropi, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale și a luat în taină trupul mucenicului și tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat.
Apoi, fiind înștiințat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri și a poruncit ca să-i poarte pe dânșii prin toată insula aceia și să-i ispitească zicând că de nu vor afla trupul cel furat până la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.
Atunci văzând Sfânta Miropi pe străjeri chinuiți cu lanțuri, legați și târâți, și mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia și capetele lor, s-a umilit cu sufletul și a zis în sine: „Dacă aceștia pătimesc așa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, și vor fi tăiați, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”.
Și îndată a strigat către dânșii: „O! prietenilor, trupul pe care l-ați pierdut, eu l-am luat, pe când voi dormeați”.
Ostașii auzind aceasta îndată au luat-o și au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicând: „Stăpânul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfânta: „Adevărate sunt cele grăite despre tine?”.
Sfânta a răspuns: „Adevărat”. Și a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci această?”. Iar dânsa a răspuns: „Îndrăzneață sunt, mustrând ticăloșia și nebunia ta!”.
La aceste cuvinte mândrul ighemon s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit să o bată pe dânsa cu toiege, fără milă; și a fost bătută mult. Apoi a fost târâtă de cosițele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele.
Apoi au închis-o în temniță, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopții, rugându-se sfânta, a strălucit o lumină în toată temnița; o ceată de îngeri au stat înaintea ei și în mijlocul lor era Sfântul Isidor, cântând toți cântarea cea întreit sfânta.
Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: „Pace ție, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție”.
Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta muceniță Miropi, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară. Iar unul dintr-înșii, văzând și auzind toate acelea, alergând la preot, i-a spus toate cu amănuntul și a primit Sfântul Botez; după aceea a dobândit sfârșit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropi l-au luat creștinii și l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.
Mărita și slăvita Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas (1), în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 24 noiembrie (slavii) sau la 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).
Viețuind în Alexandria – centrul cunoașterii elenistice în Antichitate – și posesoare a unei frumuseți și inteligențe neobișnuite, Ecaterina (2) a primit o educație deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi și dascăli ai antichității.
Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales.
Le-a spus părinților că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăși în celebritate, bogăție, frumusețe și înțelepciune.
Mama Ecaterinei, creștină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peșteră, nu prea departe de oraș.
După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaște un tânăr care o depășește în toate, adică
“Frumusețea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creația se supune înțelepciunii lui, bogățiile lui sunt răspândite în întreaga lume – ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporește nespusa sa noblețe“.
Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorință arzătoare de a-l vedea.
Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela.
La despărțire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe și a sfătuit-o să se roage cu credință către Regina Raiului – Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.
Ecaterina s-a rugat toată noaptea și i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să o vadă.
Dar Fiul și-a întors fața de la ea spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, calică și fără minte ca oricare alta – fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez și fără pecetea Duhului Sfânt.
Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată.
El a primit-o cu multă dragoste, a învățat-o credința creștină și a îndemnat-o să-și păstreze puritatea și integritatea și să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârșit taina Sfântului Botez.
Apoi, iarăși i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul.
Acum, Domnul a privit-o cu tandrețe și i-a dat un inel – un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.
În timpul acesta, împăratul Maximinus a mers el însuși în Alexandria pentru o sărbătoare păgână.
Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă și cu o participare foarte numeroasă.
Țipetele animalelor sacrificate, fumul și mirosul jertfelor, focurile aprinse neîncetat și agitația mulțimilor copleșeau Alexandria.
De asemenea, erau aduse și jertfe umane – pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepți ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor.
Iubirea Sfintei pentru mucenicii creștini și dorința ei arzătoare de a le ușura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân și conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.
Prezentându-se singură, Sfânta și-a mărturisit credința într-un singur Dumnezeu adevărat și cu multă înțelepciune a denunțat greșelile păgânilor.
Frumusețea fecioarei l-a captivat pe împărat.
Pentru a o convinge și ai arăta superioritatea credinței păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învățați oameni (retori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înțelepciunea ei, astfel încât ei înșiși au crezut în Hristos.
Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arși din porunca împăratului.
Maximinus, nemaisperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promițându-i bogății și faimă.
Primind un refuz hotărât, împăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi și apoi a aruncat-o în închisoare.
Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă.
Convingându-l pe comandantul armatei să o însoțească cu un detașament de soldați, Augusta a mers la închisoare.
Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei față era învăluită de Harul Dumnezeiesc.
Sfânta Mucenică a explicat învățăturile creștine noilor-sosiți, iar ei, crezând, au fost convertiți la creștinism.
În ziua următoare, iarăși au adus mucenica în fața curții de judecată, unde, sub amenințarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credința creștină și să aducă jertfe zeilor.
Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos și ea însăși s-a apropiat de roata de tortură, dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăți, în timp ce mulți păgâni treceau pe alături.
Văzând această minune, împărăteasa Augusta și curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldați au mărturisit credința lor în Hristos în fața tuturor, apoi fiind decapitați.
Maximinus a încercat iarăși să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, și iarăși a avut parte de un refuz.
Sfânta Ecaterina și-a mărturisit cu tărie fidelitatea față de Mirele Ceresc, Hristos, și apoi după o rugăciune către El, ea însăși și-a pus capul pe butuc sub sabia călăului.
Sfintele Moaște
Moaștele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai.
În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Mucenițe împreună cu mâna stângă au fost găsite și duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV.
Un fragment din Moaștele Sf. Ecaterina se găsesc și la biserica Sf. Ecaterina din București (3).
Prăznuirea
După vechile practici, până în secolul al XIV-lea, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie) era sărbătorită la 24 noiembrie, în timp ce Sf. Sfințiți Mucenici Clement al Romei și Petru al Alexandriei erau sărbătoriți la 25 noiembrie.
Datele de prăznuire ale acestor sfinți au fost schimbate la cererea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea mănăstirii, să fie sărbătorit cu mai mult fast, împreună cu Odovania Intrării în Biserică a Maicii Domnului.
Totuși, unele biserici slave continuă să prăznuiască acești sfinți la datele inițiale (4).
Sf. Mare Muceniță Ecaterina este considerată a fi protectoarea intelectualilor (5).
Caravaggio, Saint Catherine of Alexandria, 1598–99, Thyssen-Bornemisza Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glasul al 5-lea) (varianta greacă):
Să lăudăm mult slăvita și nobila a lui Hristos mireasă, cucernica Ecaterina, ocrotitoarea Sinaiului și apărarea lui, care este și sprijinul nostru și întărirea și ajutorul nostru; care cu sabia Sfântului Duh strălucit a redus la tăcere înțelepții fără de Dumnezeu; și fiind încoronată ca o mucenică, acum cere mare milă pentru noi.
Tropar (glasul al 4-lea) (varianta slavă)
Mielușeaua Ta, Iisuse, Ecaterina strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu,Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Tropar (glasul al 4-lea) (varianta românească):
Cu înțelepciunea ca și cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni și ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinței, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat, de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino! Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, și de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească. Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.
Condac (glasul al 8-lea):
Ceată cinstită ridicați acum dumnezeiește, iubitorilor de mucenici cinstind pe preaînțeleapta Ecaterina. Că aceasta în priveliște pe Hristos L-a propovăduit și pe balaurul l-a zdrobit, cunoștința ritorilor defăimând.
Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Muceniță Ecaterina se zugrăvește tânără, înveșmântată ca o împărăteasă, având coroană pe cap, iar în mâini ținând o cruce și o ramură de finic.
Uneori se zugrăvește alături de ea și roata pe care a fost chinuită, cu țepi, cu țepi mari de fier la exterior. (6).
Dionisie mai arată și cum se zugrăvește viața Sfintei Ecaterina și minunile săvârșite de aceasta (7).
Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Obiceiuri și tradiții
În Franța, femeile nemăritate care au trecut de vârsta de 25 de ani, numite odinioară „caterinette”, sărbătoresc această zi într-un mod inedit.
Acestea își trimit cadouri între ele, se felicită, iar prietenii le fac bonete în culorile galben (semnificând credința) și verde (semnificând înțelepciunea).
Cele care primesc aceste bonete le poartă întreaga zi, participând chiar la parade special organizate.
Femeile singure din Marea Britanie serbează și ele această zi într-un mod deosebit, participând la parade ce se încheie cu focuri de artificii.
Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești
Sfânta Ecaterina este celebrată în special de către femeile care poartă numele sfintei și derivate ale acestuia: Cătălina, Catinca, Catrina, Caterina, Cati, Catina, Catița, Tincuța etc, dar și de cei cu numele Cătălin.
Sfânta Ecaterina este, în credința populară românească, sora Sfântului Nicolae.
Ea îi poate apăra pe oamenii gospodari de boli și de nebunie.
În această zi nu se lucrează, căci sfânta pedepsește pe cei care nu-i prăznuiesc ziua, trimițând foc asupra lor.
Focul are și acțiuni benefice.
Flăcăii din sat aprindeau focuri pe dealuri și săreau peste acestea; astfel ajutau Soarele pentru a începe, încă o dată, urcușul lui pe boltă în căutarea verii.
Focul trebuia aprins de feciori fie prin gospodăriile din sat, fie sus la stânile de hotar, acolo unde urmau să pășuneze animalele toată vara următoare.
Indiferent de loc, datina impunea aprinderea focului folosind numai lemnul și o bucată de iască, fără cremene și fără chibrituri.
Când fumul începea să se ridice, oamenii îl dirijau spre grajdul vitelor pentru a le proteja de strigoi, care încearcă să le fure „mana”.
Din cele mai vechi timpuri se spunea, spre exemplu, că fetele nemăritate care posteau în ziua Sfintei Ecaterina urmau să își găsească sortitul.
De asemenea, femeile măritate, dar care aveau probleme în căsnicie, posteau în această zi pentru ca soțul lor să se îndrepte.
1 - Contas sau Constus sau Cestus – guvernator sau un nobil bogat și puternic.
2 - „Unii istorici au emis ipoteza că pătimirea sfântei Ecaterina ar fi fost influențată de episodul uciderii filosoafei Ipatia (Hypatia) de către mulțime în Alexandria, în martie 414, cf. Socrate, Hist. ecclés. VII, 15, PG 67, 768-769. Alții leagă viașa sfintei de istoria lui Doroteea, o creștină nobilă și distinsă din Alexandria care a refuzat avansurile împăratului Maximin Daia, lucru pentru care a fost exilată și lipsită de toate bunurile eim dar fără să fie totuși martirizată, cf. Eusebiu de Cezareea, Hist. ecclés. VIII, 14, SC 55, 35-36. În tot cazul, este probabil ca sfânta să fi primit numele de Ecaterina (sau Aicatherine), nume care are ca rădăcină cuvântul „curație”, după convertirea ei la creștinism sau ca urmare a minunilor pe care le-a făcut” – Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos-Petras.
4 - Conform unei note a lui Bartolomeu de la Mănăstirea Cutlumuș (Muntele Athos) în Mineiul pe luna noiembrie (Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos-Petras). De asemenea: The Great Horologion. Sfânta Mănăstire Schimbarea la Față, p. 322.
Pe vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă și foarte înțeleaptă. Căci învățase tot meșteșugul cărții elinești și se deprinsese cu înțelepciunea tuturor făcătorilor de cărți, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon și ale celorlalți. Dar nu numai ale filosofilor, ci și cărțile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin și, în scurt, tot meșteșugul ritoricesc și silogistic a învățat, încât toți se mirau de înțelepciunea ei. De aceea mulți din domnii cei bogați căutau să o ia de soție de la maicasa, care era creștină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creștinilor păgânul Maximin.
Deci, rudeniile și maică să adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăția tatălui său vreunui alt străin și astfel să se lipsească de dânsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înțeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria și nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzând că o supără mult, a zis către dânșii: „De voiți să mă mărit, apoi aflați-mi un tânăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri mărturisiți că întrec pe toate celelalte fecioare și atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic și mai prost decât mine nu voiesc a lua. Cercetați dar pretutindeni și de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăția, cu frumusețea și cu înțelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.
Ei, văzând că nu este cu putință a se afla vreun tânăr așa, îi spuneau că feciorii de împărați și alții de domni mari pot să fie de bun neam și mai bogați decât dânsa, dar în frumusețe și în înțelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”
Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt și plăcut lui Dumnezeu, care viețuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina și a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos și cu bună rânduială și auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înțelegere, și-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.
Astfel, a zis către dânsa: „Eu știu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumusețea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înțelepciunea Lui îndreptează toate făpturile și pe cele simțite și pe cele gândite. Apoi vistieria bogăției Lui se împarte în toată lumea și niciodată nu se împuținează, ci cu cât este împărțită, tot mai mult se înmulțește; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns și neștiut”.
Acestea auzindu-le fericită Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc și s-a tulburat cu inima și s-a schimbat la față și a întrebat pe bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredința că sunt adevărate și încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putință a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?”. Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată și preasfânta, care, pentru curățenia și sfințenia ei, s-a învrednicit a naște un fiu ca acesta. Ea este înălțată mai presus de ceruri și ei i se închină toți îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.
Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putință ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbești niște lucruri atât de minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăța eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui față”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit și cred că nu minți. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.
Atunci bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în brațe și a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei și a Maicii tânărului Aceluia, de Care ți-am spus niște asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, și închizând ușile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ți arate pe Fiul său; și am nădejde că de o vei ruga cu credință, te va asculta pe tine și te va învrednici a vedea pe Acela de Care dorește sufletul tău”.
Atunci, luând fecioara sfântă icoană s-a dus la casa sa. Și după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa și s-a rugat precum o învățase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală și a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în brațe, care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar își întorcea fața către Maică Să, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în față; deci a mers în acea parte, iar Hristos și-a întors fața Sa și de acolo.
Aceasta făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă și cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este și grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăși a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înțeleaptă decât toți ritorii, mai bogată și mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetățenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ție, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă și de neam prost; căci se află în păgânătate și de aceea nu voi căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la față”.
Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învață pe ea și-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta și să vadă prealuminata și preadorita Ta față pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat ei icoana și precum o va învăța acela, așa să facă; și atunci Mă va vedea și va afla de la Mine dar”.
Acestea văzând și auzind Ecaterina, s-a deșteptat și se miră de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân și, căzând cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia și-l rugă să o povățuiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credințe creștinești, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului și despre munca cea cu durere și fără de sfârșit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învățată și înțeleaptă, degrabă le-a priceput toate și a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăși cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca și mai înainte.
Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi și îmbrăcându-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa și toată noaptea s-a rugat cu lacrimi până când a adormit. Și atunci, iarăși a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în brațe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire și blândețe. Și a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îți place Ție Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată și slăvită, pe când mai înainte era rușinată și ocărita. Acum este bogată și înțeleaptă, pe când mai înainte era săracă și nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; și atât de mult o iubesc, încât voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.
Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăția Ta; ci mă învrednicește ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mâna cea dreaptă și a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă și o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învrednicești împărăției Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veșnică; deci să păzești arvuna aceasta cu dinadinsul și să nu mai primești nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.
Acestea zicând Hristos Domnul, s-a sfârșit vedenia. Și deșteptându-se fecioară, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos și a primit în inima ei atâta veselie și bucurie, încât din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Și atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământești, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua și noaptea. Pe Acela Îl dorea și de la Acela se povățuia întotdeauna.
În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea râvna fără măsură pentru nesimțitorii zei, fiind el însuși nesimțitor. Și voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetățile și laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dânsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulțime de popor fără de număr, aducând fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alții oi, iar cei săraci păsări și altele asemenea. Iar când a sosit ziua urâtei prăznuiri, a jertfit mai întâi nebunul împărat o sută și treizeci de junci iar ceilalți domni și boieri au jertfit mai puțin și fiecare om aducea jertfă după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau și de mirosul din fumul jertfelor, încât pretutindeni era strâmtorare și tulburare și tot văzduhul era necurat.
Săvârșindu-se acestea și văzând binecredincioasa și preafrumoasa Ecaterina atâta înșelăciune și pierzare de suflete omenești, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască râvnă, a luat cu sine puține slugi și a mers la capiștea unde se săvârșeau jertfele. Iar când a stat în ușile capiștei, a atras privirile tuturor prin frumusețea ei, ceea ce era mărturie a frumuseții ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvânt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.
Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întâi i s-a plecat, dându-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaște, o, împărate, înșelăciunea cu care v-ați înșelat de diavoli, de slujiți ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioși și nesimțitori. Cu adevărat mare rușine este a fi cineva atât de orb și de nesimțitor, ca să se închine unor uriciuni ca acestea. Măcar crede pe înțeleptul tău Diodor care grăiește că zeii voștri au fost odinioară oameni și și-au sfârșit viața lor ticăloșește; și pentru niște lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neștiind gândul strămoșilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui și părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste și de bună cuviință, au început a se închina lor ca unor zei; de care și Plutarh Hironeanul se îngrețoșase și-i trecea cu vederea.
Drept aceea, crede măcar învățătorilor noștri, o! împărate, și nu fii pricină pierzării atâtor suflete pentru care ai să moștenești munca cea veșnică. Ci cunoaște pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început și fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin El împărații împărățesc, țările se îndreptează și toată lumea împreună se bucură și cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic și preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veselește de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai poruncește ca să păzim poruncile Lui neclintite”.
Acestea auzindu-le împăratul, s-a mâniat foarte și a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputând a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvârșim jertfă și după aceasta vom asculta cuvintele tale”.
Deci, săvârșind necredinciosul împărat praznicul său cel păgânesc, a poruncit să aducă pe sfânta fecioară la palatul împărăției sale și a zis către dânsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine ești tu și ce sunt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sunt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine și mă cheamă Ecaterina. Am învățat tot meșteșugul cărților ritoricești, filosofice și a măsurării pământului și alte înțelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sunt deșarte și nefolositoare și am voit a mă face mireasa Stăpânului Hristos, care grăiește prin proorocul Său acestea:
Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința știutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înțelepciunea ei și, văzând la dânsa atâta bună cuviință și frumusețe, i se părea că nu este născută din părinți muritori, ci o zeiță din zeii pe care-i cinstea el; încât abia a vrut să creadă că a ieșit din pământeni așa frumusețe negrăită, de a cărei frumusețe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare.
Iar Sfânta, cunoscând gândul lui cel fărădelege, a zis către dânsul: „Diavolii pe care îi cinstiți ca pe niște zei, aceia vă înșeală și vă atrag la pofte dobitocești; iar eu mă socotesc a fi pământ sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Și m-a cinstit cu această frumusețe, ca din aceasta mai vârtos să se minuneze oamenii de înțelepciunea Ziditorului, cum într-o față atât de proastă și făcută din tină, a putut să dea o bună înțelegere și frumusețe ca aceasta”.
Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei și a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfânta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puțin de pe minte negura și întunericul înșelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi și vei cunoaște pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăiește de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgonește pe zeii tăi și-i sfărâma. Și de vei porunci, îți voi arăta adevărul aievea”.
Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dânsa, temându-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înțelepte și să-l rușineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviință împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înțelepți ca să vorbească cu tine; și atunci vei cunoaște neputința ghiciturilor tale și vei crede în dogmele noastre”.
Zicând acestea a poruncit să păzească pe sfânta fecioară cu dinadinsul. Și îndată a trimis cărți prin toate cetățile stăpânirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înțelepților filosofi și ritori care vă aflați sub stăpânirea noastră, bucurați-vă! Toți care slujiți preaînțeleptului zeu Ermi și chemați pe muze, pricinuitoarele înțelepciunii, veniți la mine să astupați gura unei femei preaînțelepte, care s-a arătat zilele acestea și batjocorește pe marii zei, numind faptele lor basme și bârfeli. Deci, arătați-vă înțelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriți între oameni iar de la mine să primiți răsplată și daruri pentru osteneala voastră.
Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleși și mai înțelepți, cincizeci la număr, isteți cu mintea în înțelepciune și puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiți-vă cu sârguință și fără de lenevire spre o nevoință cu bărbăție împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteți birui în cuvinte; și nu fiți cu nebăgare de seamă și să socotiți că aveți să vorbiți cu o femeie, ci ca și cum ați avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăție și preaînțelept, așa să puneți toată sârguința și să vă arătați înțelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covârșește în înțelepciune chiar și pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca și cum ați avea a vă lupta cu un filosof, să puneți multă sârguință, și dacă o veți birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veți fi biruiți, apoi vă veți umplea de negrăită rușine și în loc de daruri veți primi moarte cumplită”.
Zicând acestea împăratul, un ritor care era mai vestit și mai înțelept, a răspuns zicând: “Nu te teme, împărate, că deși este isteață la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvârșita în înțelepciune și în meșteșugul iscusitei retorici; poruncește numai să stea înaintea noastră și vei vedea că îndată ce va vedea atâția ritori și filosofi, se va rușina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie și de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneață va birui pe fecioara cea plină de blândețe și de dumnezeiască înțelepciune.
Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfânta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la priveliște mulțime de popor -, vrând să vadă și să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, până a nu ajunge trimișii la sfânta, a venit la dânsa din cer Arhanghelul Mihail și a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îți va da mai multă înțelepciune, ca să biruiești cu pricepere pe cei cincizeci de ritori și nu numai aceia ci și mulți alții vor crede prin tine în Hristos și toți vor primi cununa muceniciei”.
Acestea zicându-i îngerul, s-a dus. Și venind trimișii au luat-o și au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor și a toată priveliștea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mândrie către Sfânta Ecaterina: „Tu ești aceea care fără de rușine și fără de minte ocărăști pe zeii noștri?” Iar sfânta i-a răspuns cu blândețe: „Eu sunt, însă nu fără de rușine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură și iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voștri sunt nimicuri”. Dar ritorii au zis:
„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeții, îi lăudau pe zeii cei înalți, deci cum grăiește limba ta cu atâta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atâta înțelepciune și te-ai împărtășit de dulceața darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voștri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înțelepciune și viață, am darul înțelepciunii. Și dacă cineva se teme de Dânsul și păzește dumnezeieștile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voștri și poveștile voastre sunt vrednice de râs și de ocară și pline de înșelăciune. Însă spune-mi, care sunt marii făcători de stihuri ai tăi și cum i-au numit pe ei zeii?”
Ritorul a zis: „Mai întâi preaînțeleptul Homer, rugându-se către Die, grăiește: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule și alți zei fără de moarte”. Asemenea și preaslăvitul Orfeu, mulțumind lui Apolon, grăiește acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toți privești și împărățești peste cei muritori și peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintâi, și mării și slăviții făcători de stihuri, și aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înșela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înțelepții cei de demult nu L-au numit Dumnezeu și nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.
Sfânta Ecaterina a răspuns: „Același Homer al vostru grăiește în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înșelător și viclean și că au vrut să-l lege alți zei, adică Hera, Poseidon și Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea și multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voștri arată cărțile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deși nu se cade a cerceta mult despre Dânsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului, al mării, al soarelui, al lunii și a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat și negrăit; dar pentru o mai învederată încredințare, voi arăta dovezi din cărțile voastre.
Ascultă ce grăiește despre dânsul prea înțeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare și despre mântuitoarea răstignire: „Va veni mai târziu cineva pe acest pământ și va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, și Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios și va fi spânzurat la înălțime, ca și cum ar fi fost vrednic morții”. Ascultă și pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă silește pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; și Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amândouă sunt, și muritor cu trupul și străin de stricăciune, același Dumnezeu este bărbat, răbdând toate de la cei muritori, adică cruce, ocară și îngropare”.
Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El și pururea deoființă, început, rădăcină și izvor al tuturor bunătăților zidite; a zidit lumea din neființă în ființă și o chivernisește pe dânsa și, fiind de o ființă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi și a umblat pe pământ, arătând, învățând și bine făcând oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulțumitori, ca să deslege osândirea cea dintâi și să primim îndulcirea și fericirea cea de demult.
Și astfel, iarăși ne-a deschis ușile raiului ce au fost încuiate și, înviind a treia zi, S-a înălțat la cer, de unde a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi. Iar ei, mergând în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care și ție, filosofule, ți se cade a crede, ca să cunoști pe adevăratul Dumnezeu și să fii rob al Aceluia, Care este milostiv și mult îndurat și pe cei ce au greșit îi cheamă, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.
Deci, crede măcar pe învățătorii și pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu și pe Apolon, care au mărturisit curat și luminat pe Hristos Dumnezeu.
Acestea și multe altele ca acestea grăind preaînțeleapta Ecaterina, s-a spăimântat filosoful, rămânând fără răspuns și neputând să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzându-l biruit, minunându-se, a poruncit celorlalți să vorbească cu sfânta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicând: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mâniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetății pentru ca să ardă pe toți filosofii și ritorii. Însă ei, auzind judecata și răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerând să se roage pentru dânșii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate câte au greșit din neștiință și să-i învrednicească de Sfântul Botez și de darul Preasfântului Duh.
Sfânta, umplându-se de bucurie, a zis către dânșii: „Cu adevărat sunteți fericiți, căci lăsând întunericul, ați cunoscut lumina cea adevărată și, trecând cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pământ, v-ați apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiți fără îndoială spre milă Lui și să credeți că focul cu care vă înfricoșează păgânii vă va fi vouă botez și scară care vă înalță la cer. În acest foc curățindu-vă de toată necurăția trupului și a duhului, vă veți afla ca niște stele luminate și curate înaintea slavei Împăratului și veți fi iubiții Lui prieteni”.
Zicând acestea Sfânta, i-a bucurat cu această nădejde și a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfânta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire și, luându-i ostașii, i-au aruncat în foc, în a șaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcându-se seară, au mers niște oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu ca să adune moaștele lor și i-au aflat pe toți întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulți s-au întors la adevărata cunoștință, iar moaștele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.
Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfânta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgânătate. Și nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări și vicleșuguri a o amăgi, zicând: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei și mai vârtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atâtea daruri filosofice, și eu voi împărți cu tine împărăția mea, martori îmi sunt zeii, și îți voi da jumătate din stăpânirea mea și vei viețui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.
Iar Sfânta, ca o înțeleaptă ce era, pricepând gândul, vicleșugul și înșelăciunea lui, a zis către dânsul: „Leapădă, o, împărate, vicleșugul și nu te asemăna vulpii; pentru că eu ți-am spus o dată că sunt creștină și m-am logodit cu Hristos; pe Dânsul Îl am Mire și Sfetnic și frumusețea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicești decât porfira împărătească”. Împăratul iarăși a zis: „Mă silești, deși nu voiesc, să-ți necinstesc vrednicia ta și trupul tău să-l înfășor cu multe răni”.
Dar Sfânta a răspuns: „Fă ce voiești, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veșnică și mulțime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Și din palatul tău mulți vor merge împreună cu mine în sfințitele cămări cerești”. Acestea a proorocit Sfânta, iar Dumnezeu, Care privește din înălțime, a adus la îndeplinire proorocia ei.
Atunci împăratul, mâniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dânsa porfiră și așa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfânta Muceniță Ecaterina două ceasuri peste spate și peste pântece, până ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc și s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atât de frumoasă. Iar sângele ei curgea șiroaie și s-a înroșit pământul de dânsul. Dar Sfânta stătea cu bărbăție și vitejie, încât toți cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniță și să nu-i dea mâncare până când se va mai gândi cu ce fel de munci s-o piardă pe dânsa.
Augusta, soția împăratului, avea însă mare dorință să vadă fața Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înțelepciunea și de bărbăția ei; iar mai vârtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încât nu mai putea nici să doarmă. Ieșind împăratul din cetate pentru o pricină și zăbovind acolo câteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobândească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înțelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gândul său, în taină, zicându-i acestea:
„Într-una din nopțile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, șezând în mijlocul multor tineri și fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; și atâta strălucire ieșea din fața ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a așezat aproape de dânsa și mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: „Stăpânul Hristos îți trimite ție această cunună”. De atunci am atâta dorință ca să o văd, încât nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorința ta împărătească”. Deci, făcându-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostași și a mers la temniță împreună cu împărăteasa și dând străjerilor bani, au intrat la Sfânta.
Când a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feței ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzând degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sunt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; și însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorâtoare de miere. Și acum, fiindcă m-am învrednicit a dobândi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mâhni, chiar dacă m-aș lipsi și de împărăție și de viață. Căci mă bucur cu inima și cu sufletul, privind la atâta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta față. Fericită ești tu și vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpân ca Acesta, de la Care primești atâtea daruri”.
Iar Sfânta i-a răspuns, zicând: „Fericită ești și tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălțime de cetele îngerești, pe care după trei zile o vei primi pentru puțina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat și să împărățești cu El veșnic”. Iar ea a zis către dânsa: „Mă tem de munci și mai vârtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru și fără de omenie”. Zis-a ei Sfântă: „Îndrăznește, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îți va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puțin va boli trupul tău, câtăva vreme și apoi se va odihni acolo veșnic”.
Acestea zicând Sfânta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicând: „Ce dăruiește Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc și eu să cred într-Însul și să fiu ostașul Lui”. Zis-a lui Sfânta Muceniță: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creștinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit și de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfânta: „Nu poate limbă să mărturisească bunătățile pe care le-a gătit Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și păzesc poruncile Lui”.
Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită și a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostași și cu împărăteasa. Și sărutând toți cu bună cucernicie pe muceniță, s-au dus. Iar milostivul și iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfânta Sa mireasă nebăgată în seamă atâtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dânsa și-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiță. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă și cu multe cete cerești. Și mai mult a întărit bărbăția ei și a umplut-o de îndrăzneală, zicând: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sunt cu tine și prin răbdarea ta pe mulți vei întoarce către Mine, și de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mângâind-o pe ea Domnul, S-a dus.
A doua zi, șezând împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniță, care a intrat în curțile împărătești cu lumina cea strălucitoare și cu atâtea daruri duhovnicești, încât cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseții ei. Și s-a minunat împăratul foarte tare, văzând că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusețea feții sale în atâtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniță și de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfânta Ecaterina, ca să nu fie alții munciți fără vină pentru dânsa, a mărturisit adevărul, zicând: „Să știi, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mână omenească, ci Stăpânul meu Hristos, Care îngrijește de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.
Deci, mirându-se împăratul de o frumusețe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dânsa iarăși cu îmbunări și cu vicleșug, zicându-i acestea: „Ție ți se cade să împărățești, fiica mea, căci ești doamnă în chipul soarelui, care și pe Artemida o covârșești cu frumusețea. Vino dar de jertfește zeilor, ca să împărățești cu noi și să ai viață plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ți pierde cu muncile o așa podoabă și frumusețe”. Sfântă a zis: „Eu sunt pământ și cenușă și toată frumusețea ca o floare se veștejește și ca visul piere prin boală sau de bătrânețe; iar după moarte cu totul putrezește. Deci nu te îngriji de bună cuviință și de frumusețea mea”.
Acestea vorbindu-le Sfânta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran și chinuitor nemilostiv, vrând să arate către împăratul dragoste și bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Poruncește să se facă patru roți de lemn într-o osie și să bată împrejur sulițe ascuțite și alte fiare ascuțite; două roți să se întoarcă în stânga și două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioară legată. Și așa, întorcându-se roțile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întâi să se întoarcă roțile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să se teamă de munca cea cumplită și să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.
Plăcând împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roți. Și fiind adusă sfântă la acea cumplită muncă, a întors roțile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoșeze. Apoi a zis tiranul către dânsa: „Oare vezi ce muncă ți s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ți-am spus gândul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voiești”.
Văzând el că nu poate să o înfricoșeze cu nimic și să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roți și să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuțite, să fie zdrobită în bucăți și să moară cu cumplită moarte. Deci începându-se acea muncă, îndată s-a pogorât îngerul Domnului din cer și a dezlegat pe Sfânta din legături, iar roțile le-a sfărâmat în bucăți, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulți pagini rănindu-i, i-au omorât. Iar poporul ce era de față, văzând acea minune preamărită, striga: “Mare este Dumnezeul creștinilor!” Dar împăratul se întunecase de mânie și iarăși se gândea ca să afle asupra muceniței vreo muncă mai nouă.
Împărăteasa, auzind acea minune, a ieșit din camera ei și a început a mustra pe împăratul, zicând: „Cu adevărat ești nebun și fără de minte, dacă îndrăznești a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, și a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mânie și s-a făcut fără de omenie, mai mult decât toate fiarele. Și, lăsând pe Sfânta Ecaterina, și-a întors minia asupra soției sale, uitându-și dragostea cea firească față de dânsa.
Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare și să o umple cu plumb, ca să fie nemișcată. Acolo a pus sânii femeii sale, între capac și ladă și a bătut cuie prin capac și prin ladă, străpungându-i, încât i s-a pricinuit o durere nespusă și i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericită Augusta, răbdând acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se și rugă ca să-i trimită ajutor din înălțime.
Deci, rupându-se sânii ei, curgea sângele ca un izvor și toți care erau de față s-au umplut de jale și-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară și mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soția sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osânda aceasta a zis către Sfânta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărățești cu Hristos în veci!” Și astfel a fost tăiată fericită împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci și trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luând noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostașii cei ce crezuseră în Hristos, și a zis: „Și noi suntem ostași ai marelui Dumnezeu”.
Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adâncul inimii, zicând: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcându-se către ceilalți ostași, a zis: „Și voi, ostașii mei preaiubiți, v-ați înșelat și v-ați îndepărtat de zeii părintești? Dar cu ce v-au greșit vouă zeii de i-ați părăsit pe dânșii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvânt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce lași capul și întrebi picioarele? Vorbește cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu ești pricina pierzării lor”. Și neputând mai mult a grăi de mânie, a poruncit să le tăie capetele tuturor; și așa s-au sfârșit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulți din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.
După acestea, aducând muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dânsa: „Multă supărare și pagubă mi-ai făcut! Tu ai înșelat pe femeia mea și pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oștilor mele și alte multe răutăți mi s-au întâmplat mie prin tine și se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atât de frumoasă și înțeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfește zeilor ca să te fac împărăteasă și niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Și vei viețui împreună cu mine într-atâta veselie și fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.
Acestea și multe altele grăia vicleanul, căutând să înșele pe mireasă lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înșelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzând că nici cu momeli, nici cu făgăduințe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decât diamantul, a dat asupra ei hotărârea să-i fie tăiat capul afară din cetate.
Deci, luând-o ostașii, au dus-o la locul de chin. Și mergea în urma ei popor mult, bărbați și femei, plângând pentru dânsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tânără preafrumoasă și prea înțeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei și de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: „O, preafrumoasă și prealuminată fecioară, pentru ce ești așa de aspră cu inima și cinstești mai mult moartea decât viața aceasta preadulce? Și pentru ce-ți pierzi în deșert și fără de vreme floarea tinerețelor tale? Oare nu este mai bine să asculți pe împăratul și să te îndulcești de atâtea bunătăți în viața aceasta, decât să mori ticăloșește?”.
Iar ea a răspuns: „Lăsați plânsul cel fără de folos și mai vârtos vă bucurați, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul și Mântuitorul meu, Care este frumusețea mucenicilor, cununa și slava mea. Și mă cheamă către frumusețea raiului cea negrăită, ca să împărățesc împreună cu Dânsul și să mă veselesc în veacul cel fără de sfârșit. Deci nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi, căci pentru necredința voastră aveți să mergeți în focul cel fără de sfârșit, ca să vă munciți în veci”.
Apoi, ajungând la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulțumescu-Ți că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele și ai îndreptat pașii mei. Tinde-Ți acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce și primește sufletul meu, pe care l-am adus Ție ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ți aminte, Doamne, căci trup și sânge sunt, și nu lăsa greșelile mele cele făcute din neștiință, ca să fie arătate de cumpliții ispititori la înfricoșata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine și rânduiește ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmașii tăi cei ce mă prigonesc.
Caută dintru înălțimea Ta, Doamne, și asupra poporului acestuia ce stă înainte și-l povățuiește la lumina cunoștinței Tale. Și acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toți să se laude măririle Tale în veci”.
Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârșește-ți porunca!” Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaște le-au luat în acel ceas sfinții îngeri, precum s-a văzut de credincioșii cei vrednici și le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, într-o dumnezeire împărățește în veci. Amin.
Sfântul Mare Mucenic Mercurie (în latină Mercurius; n. 224 – d. 250 ) a trăit în prima jumătate a secolului al III-lea, în Imperiul Roman.
A pătimit și a fost martirizat în perioada marii persecuții împotriva creștinilor, pe vremea împăratului Decius, fiind executat în Cezareea Capadociei la 4 decembrie 250.
Numele său inițial, Philopater, înseamnă în limba greacă „Iubitor al Tatălui”.
De asemenea, Sf. Mercurie mai este cunoscut și sub numele de Abu-Seifein, care în limba arabă înseamnă „Cel care are două săbii”, cu referire la o a doua sabie care i-a fost dată de Arhanghelul Mihail.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 25 noiembrie.
Sf. Mercurie s-a născut în anul 224 d.Hr. în cetatea Eskentos, din Capadocia (provincie romană din Asia Mică, astăzi în Turcia).
Tatăl său, Yares, de origine scită, centurion în armata imperială romană, i-a dat numele la naștere Philopater („Iubitor al Tatălui”, în limba greacă).
La scurt timp după nașterea fiului său, Yares și soția sa s-au creștinat.
La sfântul botez ei au primit nume noi: Yares s-a numit Noe, iar soția lui Saphina.
Tot atunci l-au botezat și pe micul Philopater, dându-i numele Mercurius (Mercurie).
Vestea despre creștinarea lor s-a răspândit repede și mai-marele cetății i-a arestat și, deoarece aceștia au refuzat să se dezică de credința lor și să se închine idolilor, a ordonat să fie aruncați pradă animalelor sălbatice în arena circului roman de acolo.
S-a întâmplat însă o minune: fiarele nu i-au atacat pe cei trei, aceștia scăpând teferi.
Văzând aceasta, dregătorul care îi condamnase la moarte a revenit asupra sentinței și i-a eliberat.
Au trecut anii și, după moartea tatălui său, tânărul Mercurius a fost chemat de noul împărat roman, Decius, să îl înlocuiască pe Noe în rândurile armatei imperiale.
Descris ca fiind foarte puternic și curajos, Mercurius a câștigat respectul camarazilor săi, fiind renumit ca un iscusit mânuitor al spadei romane (gladius).
Când barbarii au atacat Roma, Decius a ezitat să lupte cu ei, văzând mulțimea acestora.
Mercurius a venit în fața lui și a spus: „Nu vă temeți, pentru că Dumnezeu ne va ucide dușmanii și ne va aduce victoria”.
După mai multe zile de luptă, Arhanghelul Mihail i-a apărut lui Mercurie, cu o sabie strălucitoare.
Sf. Mercurie a luat acea sabie de la arhanghel, de aici provenind și numele Abu-Seifein – „Cel cu două săbii”, o sabie militară și o sabie divină.
Sub comanda lui, romanii au obținut o victorie decisivă asupra barbarilor.
Aflând această veste, Decius s-a bucurat nespus; el l-a onorat pe Mercurius și l-a înaintat în rangurile militare.
Mucenicia
În anul 249 împăratul roman Decius a promulgat un edict prin care toți creștinii, indiferent de vârstă sau stare socială, erau obligați să vină personal și să ofere jertfe zeilor păgâni.
Celor care fugeau li se confiscau averile și când se întorceau acasă puteau fi uciși, dar cel mai adesea se urmărea obținerea apostazierii (renegarea credinței creștine) și nu uciderea lor.
Arhanghelul Mihail i-a apărut lui Mercurie și i-a spus să-și amintească de Dumnezeu și să nu se teamă de persecuție.
Sfântul s-a simțit încurajat și a petrecut toată noaptea rugându-se cu credință.
Împăratul Decius a trimis mesageri care l-au chemat pe Mercurie la palatul imperial din Cezareea Capadociei.
Acolo, împăratul, după ce i-a mulțumit pentru faptele de arme și vitejia arătată în lupte, i-a spus:
„Dragă Mercurius, să mergem să oferim jertfe zeilor care ne-au ajutat să obținem victoria în acest război”.
Mercurie a refuzat însă și a mărturisit că este creștin spunând:
„Nu mă închin nimănui, decât Domnului și Dumnezeului meu”.
Împăratul a încercat să-l convingă să renunțe la credința sa, dar nu a reușit.
Atunci a ordonat ca Mercurie să fie legat și torturat.
Temându-se însă de o revoltă, pentru că poporul îl admira și îl iubea pe Mercurie, împăratul a ordonat decapitarea grabnică a sfântului, la 4 decembrie 250 d.Hr.
În sinaxar, mucenicia Sf. Mercurie este descrisă astfel:
Dar pentru mărturisirea lui Hristos a stat înaintea lui Deciu și, fiind legat de patru pari, i-au crestat trupul cu cuțitele și l-au chinuit în nenumărate chipuri. Iar în cele din urmă a fost adus la Cezareea Capadociei unde i-au tăiat capul. Și așa a luat pururea pomenitul cununa muceniciei. Deci era sfântul, când a mărturisit pe Hristos, de douăzeci și cinci de ani. Voinic la trup, frumos la față, galben la păr, care îl împodobea și firească rumeneală având, care strălucea pe obrazul lui.
Moaștele
Capul sfântului Mercurie se afla în secolului al XVIII-lea la biserica „Sfântul Gheorghe” din Ocnele Mari.
De aici a fost adus la catedrala episcopiei din Râmnicu-Vâlcea în anul 1776, de către episcopul Partenie.
A stat aici până în anul 1916, când a fost transportat cu alte obiecte de cult la Moscova.
În timpul Patriarhului Iustin Moisescu, în 1956, a fost readus în țară și, la solicitarea Înaltpreasfințitului Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei și a Preasfințitului Părinte Gherasim, Episcopul Râmnicului, „Capul” Sfântului Mercurie a revenit la Catedrala din Râmnic.
Racla prețioasă cu capul sfântului a fost preluată în timpul comunismului de către Muzeul de Artă din București, ca și multe alte moaște care se aflau în racle prețioase, considerate obiecte de artă veche.
După căderea comunismului, cele multe moaște au fost recuperate de către Biserică de la Muzeul de Artă, dar nu și raclele vechi.
Capul sfântului Mercurie este păstrat și cinstit astăzi la catedrala Arhiepiscopiei Râmnicului într-o raclă specială, făcută din lemn de tei și cireș.
Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mercurie (25 Noiembrie)
Troparul, glasul al 4-lea:
Nevoinţele muceniciei răbdându-le, ca un ostaş nebiruit ai stat înaintea Împăratului Celui nemuritor, Mucenice Mercurie, unde, împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbeşte cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credinţă cinstesc pomenirea ta.
Condacul 1
Cel ce ai fost prin înger chemat să-L mărturiseşti pe Hristos, Cel ce te-a întărit pe tine şi cu sabie dumnezeiască te-a dăruit, prinos de laudă aducem ţie, cel ce eşti apărător nebiruit creştinătăţii şi nouă celor păcătoşi; pentru aceasta îţi cântăm: Bucură-te, bunule pătimitor, Mare Mucenice Mercurie!
Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Mercurie se zugrăvește sub chipul unui „tânăr, cu începere de barbă” și „când a răbdat muncile, fost-a de 25 de ani, mare la trup, cuvios și frumos la fașă, strălucind de rumeneala ce avea în obraz, plavoș la păr, de sabie și-a primit sfârșitul”.
Deciu și Valerian, păgânii împărați ai Romei, chemând pe toți domnii și boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea și înmulțirea cinstirii zeilor lor și pentru pierzarea și risipirea sfintei credințe creștinești. Și toți, cu un gând, s-au învoit la acel sfat fărădelege și au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:
„Împărații Romei, biruitorii cei nebiruiți, pururea cinstiți, marii credincioși Deciu și Valerian, împreună cu toți boierii, dau în știre că de vreme ce facerile de bine și darurile zeilor noștri le-am cunoscut și ne-am îndulcit și de biruințele ce ne sunt date nouă de la dânșii asupra vrăjmașilor noștri; apoi, că tot felul de roade primim de la dânșii cu îndestulare, prin bună prefacere a văzduhurilor și i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine și de obște rînduitori pentru cele de folosul nostru.
Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rânduiala poporului, liberi și robi, ostașii și neostașii, să aducă jertfă zeilor, căzând la dânșii și cu rugăciune plecându-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obște, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniță, apoi să se omoare prin felurite munci. Și de se va pocăi, plecându-și genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi.
Iar de se va împotrivi, apoi după multe munci, să ia pedeapsă de sabie sau să fie aruncat în mare sau să se dea spre mâncare păsărilor și câinilor; mai vârtos dacă se va afla cineva de credința creștinească, acela astfel să fie muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mare cinste și daruri vor moșteni. Fiți sănătoși cu bună norocire”.
Astfel de poruncă împărătească fiind dată, s-a tulburat toată cetatea Romei, căci se propovăduia acea poruncă fără de Dumnezeu prin toată cetatea și se trimitea prin toate cetățile și împrejurimile lor. În acea vreme s-au sculat barbarii asupra împărăției Romei și pregăteau împărații oștile lor ca să iasă la război împotriva barbarilor. Deci au poruncit trupelor de prin toate cetățile să se adune la Roma. Atunci a venit și trupă în care era ostaș Mercurie și se chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stăpânirea voievodului Saturnin.
Deci, ieșind împăratul Deciu la război, a rămas în Roma Valerian și, făcându-se multă vreme război și măcel mare între barbari și romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de om mare, îmbrăcat în haine albe, ținând în mâna să o sabie, și a zis către dânsul: „Nu te teme, Mercurie, nici te înfricoșa, căci sunt trimis spre ajutor ție, ca să te fac biruitor. Deci, primește această sabie și pornește asupra barbarilor și, după ce-i vei birui, să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău!”.
Iar el fiind înspăimântat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii Romei. Și luând sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuțeală asupra potrivnicilor, pe care-i tăia ca pe niște iarbă. Și trecând prin trupele barbarilor, până la împăratul lor, l-a ucis cu sabia și împreună cu el mulțime mare de ostași viteji, încât i se lipise mâna cu sânge de mânerul săbiei. Și așa au fost biruiți și izgoniți barbarii de către romani.
Atunci Deciu, văzând vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine și, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate oștile. Apoi, părându-i-se lui Deciu căci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrăjmași, se veselea foarte și împărțind oștilor aur mult, a slobozit pe fiecare într-ale lor. Iar ei împreună cu Mercurie mergând la Roma, făceau ospețe mari prin cetăți.
Într-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dânsul îngerul, în același chip precum i se arătase și mai înainte și, lovindu-l în coastă, l-a deșteptat. Iar el văzând cele ce i se arătaseră, s-a înfricoșat și a rămas mut. Apoi îngerul a zis către dânsul: „Mercurie, nu-ți mai aduci aminte de ceea ce ți-am zis în război? Vezi, ca să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău, căci ți se cade a pătimi pentru El și a lua cunună de biruință împreună cu toți sfinții”.
Îngerul zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar el, venindu-și în sine, a început a mulțumi lui Dumnezeu și și-a adus aminte de credința creștinească de care auzise de la moșul și de la tatăl său. Căci tatăl său, anume Gordian, care a fost ostaș în aceeași trupă în care și el mai pe urmă a fost ostaș, adeseori grăia: „Fericit este cel ce ostășește Împăratului ceresc, că va primi de la El răsplată în împărăția cea cerească! Căci Acel Împărat a făcut toate numai cu cuvântul și are să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.
De aceste cuvinte ale tatălui său aducându-și aminte Mercurie și socotind cu mintea arătarea îngerului, s-a umplut de bucurie și a început a plânge și a se tângui, zicând: „Vai mie, păcătosul, căci fiind ramură de copac verde, m-am uscat, neavând acum rădăcina cunoștinței de Dumnezeu!”.
Astfel zicând în sine și tânguindu-se, au venit slugile împărătești să-l cheme la împărat la un sfat. Iar Mercurie a spus că este bolnav și a amânat împăratul sfatul pe altă zi; căci nu voia să se sfătuiască la nimic fără de Mercurie. Așa de mult îl iubea și îl cinstea. Iar a doua zi, chemând pe Mercurie cu cinste, s-a sfătuit împreună cu dânsul ceea ce era de folos împărăției Romei. Iar după sfat, a zis împăratul către Mercurie: „Să mergem împreună în capiștea Artemidei ca să-i aducem jertfă”. Iar sfântul s-a despărțit în taină de împărat și s-a dus la gazda sa.
Însă unul din boieri l-a clevetit la împăratul, zicând: „Mare împărate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stăpâni împărăția, binevoiește cu blândețe a mă asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta împărăției voastre și pe care stăpânia voastră l-a preamărit, nu vine împreună cu noi în capiștea marei zeițe ca să aducă jertfă pentru stăpânia voastră”. Iar împăratul l-a întrebat, zicând: „Și cine este acela care nu vrea să fie la un gând cu noi, să aducă jertfă cinstitei Artemida?”.
Răspuns-a boierul: „Sfetnicul Mercurie, pe care l-a mărit bunătatea împărăției voastre. Acela se leapădă și nu vrea să se închine zeilor noștri”. Iar împăratul a zis: „Oare nu bârfiți asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu vă voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur și voi cunoaște adevărul cu dinadinsul. De nu va fi așa precum ziceți voi, apoi tare veți fi pedepsiți pentru clevetirea voastră. Iar de se va afla adevărul, veți fi vrednici de cinste de la noi, ca niște credincioși zeilor și împărăției noastre”.
Acestea zicând împăratul, îndată a trimis să cheme cu cinste pe Mercurie și, venind el, a zis către dânsul Deciu: „Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punându-te voievod peste toți domnii mei? Căci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arăți nemulțumitor pentru o facere de bine că aceasta, pe care ți-am făcut-o ție? De ce treci cu vederea stăpânirea și porunca mea, nedând zeilor noștri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credincioși de-ai noștri?”.
Iar ostașul cel viteaz al lui Hristos, după cuvântul Apostolului, dezbrăcându-se de omul cel vechi și, prin Sfântul Botez, îmbrăcându-se în cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Cinstea ta să fie cu tine, căci eu n-am biruit pe vrăjmași cu ajutorul neputincioșilor voștri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Ia de la mine ceea ce mi-ai dat, căci eu gol am ieșit din pântecele maicii mele, și gol mă voi duce”.
Acestea zicând, a deschis brâul cel ostășesc, a dezbrăcat haina cea de boierie și le-a aruncat înaintea picioarelor împăratului, zicând cu glas mare: „Auziți toți că sunt creștini!”.
Atunci Deciu a rămas uimit și căuta la sfântul tăcând și se miră de cuvântul lui cel cu îndrăzneală și încă se minună de frumusețea trupului lui. Căci sfântul era înalt cu statul și rumen la față, arătând cu chipul bărbăția ce era într-însul. Apoi a poruncit împăratul să-l pună în temniță, zicând: „Acest om n-a priceput cinstea sa. Deci, când va cunoaște ocară și defăimarea, atunci mi se pare că se va întoarce la gândul cel bun”. Iar sfântul, fiind dus în temniță, mulțumea și lăuda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarăși i s-a arătat îngerul Domnului, zicând: „Îndrăznește, Mecurie și nu te teme! Crede în Domnul pe Care L-ai mărturisit și Acela te va izbăvi de tot necazul!”. Prin acea arătare a îngerului, iarăși s-a întărit Mercurie.
A doua zi a șezut împăratul Deciu în divan și, punând înaintea sa pe Sfântul Mercurie, a zis către dânsul: „Acest fel de cinste ți se cuvine pentru nebunia ta, ca să stai ca un osândit la judecată”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degrabă pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce rămân în veci”. Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău și patria”. Sfântul a răspuns: „Dacă vrei să știi neamul meu și patria, îți voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Gordian, de neam scit și a ostășit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguință, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”.
Împăratul a zis: „Dar pentru ce nu faci voia noastră și nu împlinești porunca ce este dată de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te închini zeilor, ca să primești dregătoria ta cea dintâi? Ori voiești a muri în munci? Răspunde-mi degrab, căci pentru aceasta ești chemat”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Eu pentru aceasta am venit ca să te biruiesc pe tine și pe tatăl tău diavolul, aflător al tuturor răutăților și să primesc cunună de biruință de la puitorul de nevoințe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci împlinește asupra mea ceea ce gândești, pentru că am platoșă și pavăză prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea”.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a zis: „De vreme ce zici că ai pavăza și platoșa credinței, poruncesc ca să te spânzure gol între patru furci”. Și aceasta făcându-se, a zis muncitorul: „Unde sunt acum armele războiului tău?”. Iar Sfântul, căutând spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Apoi împăratul a poruncit să aducă săbii și cuțite ascuțite și să taie trupul sfântului, iar pe pământ sub dânsul să aștearnă foc, pentru ca, deasupra fiind tăiat cu cuțitele și dedesubt ars cu focul, să pătimească cumplit. Și acestea făcându-se, curgea sângele din trupul lui că izvorul încât și focul se stingea de sângele lui; iar sfântul toate acestea le răbda cu vitejie.
După acestea tiranul a poruncit să-l dezlege ca să nu moară degrabă și să-l închidă într-o casă. Luându-l slujitorii l-au dus, căci el nu putea singur să meargă, abia fiind viu, și l-au aruncat în acea casă, crezând că îndată va muri. Deci sfântul zăcea ca un mort, abia suflând din cauza rănilor celor cumplite. Dar făcându-se noapte, a venit îngerul Domnului către dânsul și a zis: „Pace ție, bunule pătimitor!”. Și l-a tămăduit pe el de răni. Iar sfântul simțind în sine putere, s-a sculat sănătos și a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin îngerul Său.
A doua zi, împăratul a poruncit să aducă pe sfântul înaintea sa. Și mergând ostașii la dânsul, l-au aflat sănătos și l-au dus la împărat. Văzându-l împăratul că este sănătos, a zis: „Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umblă singur de sine ca și cum n-ar fi avut nici o rană!”. Deci a poruncit ostașilor să-i caute rănile. Iar ei, căutând trupul mucenicului, au zis către împăratul: „Așa să fie întregimea stăpânirii tale, precum are Mercurie trupul său, cu totul întreg și fără prihană, ca și cum nu s-ar fi atins de dânsul nicio muncă”.
Împăratul a zis: „Acum el va zice că Hristos l-a vindecat. Oare n-ați adus voi vreun doctor la dânsul în strajă?”. Iar ei au răspuns: „Ne jurăm pe stăpânirea voastră care îndreptează toată lumea, că nimeni nu l-a căutat; apoi nouă ni s-a părut că îndată va muri, iar cum s-a vindecat și acum stă sănătos, nu știm”. Iar împăratul a zis: „Socotiți căci cu farmecele creștinești cel ce se părea ieri a fi mort, este astăzi sănătos?”. Și a zis cu mânie către sfântul: „Cine te-a tămăduit? Spune-ne nouă adevărul, căci mi se pare că nu fără vrăjitorie te-ai tămăduit”.
Sfântul a răspuns: „Chiar fără voia ta ai spus adevărul, căci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevărat al sufletelor și al trupurilor, Acela m-a tămăduit pe mine, Care pe toți vrăjitorii și fermecătorii împreună cu cei ce se închină idolilor, legându-i cu legături nedezlegate, îi va da focului gheenei, pentru că n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Împăratul a zis: „Iarăși voi umplea trupul tău cu răni și voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care Îl mărturisești”.
Sfântul a răspuns: „Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricâte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dânsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpânului meu, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăși mă va învia în ziua cea înfricoșată a dreptei Sale judecăți”. Atunci a poruncit împăratul să-l muncească iarăși cu foc și cu bătăi.
Sfântul fiind bătut și ars cu foc, ieșea bună mireasmă din trupul lui cel ars. Iar mucenicul răbda cu atâta vitejie, încât n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, așa că se mirau toți de răbdarea lui. Apoi împăratul a zis către dânsul în batjocură: „Unde este acum doctorul tău, ca să vină aici să te tămăduiască? Căci ai zis că și după moarte poate să te ridice”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Fă ce voiești, stăpânire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; căci chiar dacă-mi vei pierde trupul meu, însă sufletul va rămâne nestricat în veci”.
Deci împăratul a poruncit să-l spânzure cu capul în jos și să-i lege o piatră mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, să moară. Iar mucenicul fiind întărit cu darul lui Dumnezeu, a rămas multă vreme viu în acea muncă. Apoi, dezlegând piatra, a poruncit să-l bată cu bice, care aveau capetele ferecate cu aramă. Și îndată a fost bătut fără cruțare, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. Însă el, ca un diamant tare, răbda cu bărbăție, zicând: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!”.
Văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă nicidecum spre voia lui, și acum nemaiavând vreme să-l muncească mai mult, pentru că se sârguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urmă, astfel: „Mercurie, care a socotit drept nimic zeii noștri și a defăimat cinstita poruncă a blândeței noastre, poruncește stăpânirea noastră să-l ducă în țara Capadochiei și acolo să-i taie capul spre învățătura multora. Căci cel ce se împotrivește împăratului, după multe munci, se pedepsește cu sabie”.
Deci ostașii, luând pe sfântul, l-au pus pe un dobitoc și l-au legat, căci era trupul lui foarte slăbit de multe munci și l-au dus în Capadochia. Ajungând el în Cezareea, Domnul S-a arătat sfântului și i-a zis: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși”. Iar Mucenicul, întărindu-se prin acea vedenie a Mântuitorului și dorind ca mai degrabă să se dezlege de trup și să viețuiască în Hristos, a zis către ostașii care erau împreună cu dânsul: „Faceți ceea ce vi s-a poruncit și nu amânați porunca mai mult; iar Domnul, Care cheamă pe toți spre pocăință, să vă dea darul Său; căci fiind bogat în milă, dă darurile Sale cu îndestulare celor ce vin la Dânsul!”.
Zicând acestea, ostașii i-au tăiat capul în bună mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a douăzeci și cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi după tăierea sfântului, s-a aflat trupul lui alb ca zăpada și ieșea dintr-însul bună mireasmă de mir de mult preț și tămâie. Pentru o minune ca aceea, mulți au crezut în Hristos. Apoi sfântul trup a fost pus cu cinste la loc însemnat care dădea multe tămăduiri celor bolnavi.
Pe acest sfânt ostaș și Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucură cu sufletul în cer, l-a orânduit Doamnă, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, la o minunată slujbă ostășească precum aceasta: Când se ruga Sfântul Vasile cel Mare înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – lângă care era icoana Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulița ca un ostaș -, ca răucredinciosul împărat Iulian Paravatul, mare prigonitor și pierzător al dreptcredincioșilor creștini, să nu se mai întoarcă de la războiul cu perșii, spre pierderea credinței creștinești. Atunci a văzut că s-a făcut nevăzută, după puțin timp, icoana Sfântului Mercurie, care era lângă cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; apoi, după aceea, s-a arătat cu sulița sângerată.
Chiar în același timp, în depărtatul război, Iulian a fost însulițat de un ostaș necunoscut, care, îndată ce l-a însulițat, s-a făcut nevăzut. Iar ticălosul Iulian, luând sânge din rana sa a aruncat în sus către cer și, grăind hule asupra lui Hristos, a zis: „Ai biruit Galileene!”.
Această minune s-a adeverit atunci, că însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, a trimis pe acest plăcut al lui Dumnezeu și al ei, pe Sfântul purtătorul de biruință Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care prăznuiește către biserica cea care avea război, spre pedeapsa împotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul și spre apărarea sfintei credințe și a dreptcredincioșilor creștini.
Cu a cărui sfânta folosire și apărare să ne fie și nouă spre ajutor, ca să fim păziți de vrăjmașii cei potrivnici lui Dumnezeu și să fie biruiți cu ajutorul lui, ca împreună cu dânsul să slăvim pe Dumnezeu și pe Maică Să în vecii vecilor. Amin.
Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-şi păzească fecioria, închinându-o Mirelui Hristos Dumnezeu.
Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; că El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi liberă de legătura nunţii.
Tropar, glas 4:
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Cecilia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfânta Cecilia, fecioara mărturisitoare şi milostivă
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache – 22 Noiembrie 2021 – preluat de pe ziarullumina.ro
Sfânta Muceniţă Cecilia s-a născut şi a vieţuit în Roma primelor veacuri creştine, fiind vlăstar al unei familii nobiliare. Deşi căsătorită de tânără, sfânta s-a păstrat castă, mărturisindu-L pe Mântuitorul Hristos prin viaţă curată şi prin virtute.
Există o veche tradiţie, desprinsă din martirologiile romane din primele veacuri creştine, după care casa în care Sfânta Cecilia a vieţuit până la vârsta majoratului fusese zidită pe Campus Martius (Câmpia lui Marte). Pe locul acela, după multe şi multe nevoinţe muceniceşti, creştinii au ridicat o bazilică în cinstea sfintei, consemnând în cuvinte latineşti legătura casnică cu aceasta: „Haec est Domus in qua orabat Sanct Caecilia” („Aici este locul în care s-a rugat Sfânta Cecilia”). Acest lucru demonstrează trei realităţi confirmate istoric: faptul că familia sfintei era din pătura nobliară a Romei, că sfânta L-a slujit pe Hristos din pruncie şi că tot aici şi-a dat muceniceşte obştescul sfârşit.
Iubitoare de săraci
Din mai multe surse hagiografice rezultă că părinţii Sfintei Cecilia erau păgâni. Cu toate acestea nu s-au împotrivit niciodată credinţei pe care o mărturisea propria lor fiică, lăsându-i liberă calea spre întâlnirile şi rugăciunile creştine care se făceau în cetate. Aşa se face că, „în răgazul dintre persecuţii, o perioadă care a fost doar liniştea de dinaintea furtunii, Cecilia a participat în mod public la săvârşirea Sfintelor Taine în bisericile în care se adunau creştinii. Frecventa deseori şi criptele martirilor, unde credincioşii din Cetatea Romei se adunau să-i cinstească şi să-i prăznuiască; şi cei săraci, care îi erau încredinţaţi în secret de Sfântul Urban, Papă al Romei, o cunoşteau foarte bine, împărtăşind cu promptitudine poruncile ei şi fiind mângâiaţi cu daruri” (Rev. Prof. Gueranger, Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, Philadelphia, 1866, p. 54).
Feciorie până la moarte
Căsătorită de părinţi imediat după vârsta majoratului, Sfânta Cecilia l-a înştiinţat pe soţul ei, tânărul Valerian, de dorinţa de a-şi păstra fecioria. Tradiţia hagiografică spune iarăşi că un înger stătea de pază lângă dânsa, ca nici o mână profană să nu se atingă de trupul neprihănit al Ceciliei. Văzând în chip tainic această minunată lucrare, Velerian s-a convertit deîndată la creştinism, trăgându-l după sine şi pe fratele său, Tiburtie. Cei trei au devenit ucenicii şi sprijinitorii lucrării misionare pe care o împlinea venerabilul Episcop al Romei, Sfântul Urban. Nu a trecut mult timp şi persecuţiile împotriva creştinilor au început din nou. Fără prea multe motive, cei trei, Cecilia, Valerian şi Tiburtie, cărora s-a adăugat şi Maxim, au fost aduşi înaintea scaunului de judecată şi învinuiţi ca necinstitori ai idolilor păgâni. În cele din urmă, cu toţii au fost decapitaţi. Tradiţia spune, de asemenea, că Sfânta Cecilia nu a putut fi decapitată până ce nu l-a mai văzut o dată pe venerabilul episcop Urban. Sfintele sale moaşte au fost ascunse mai apoi în catacombele Sfântului Calist, de unde, în 821, au fost mutate în Bazilica „Santa Cecilia in Trastevere” din Roma.
Martiriul Sfintei Cecilia
În ceea ce priveşte martiriul sfintei, ighemonul Almah, guvernator al Romei în vremea aceea, a decis ca execuţia ei să nu fie săvârşită public, dat fiind faptul că sfânta făcea parte din aristocraţia romană. A hotărât astfel ca fecioara să fie dusă în propria casă şi închisă în sauna (caldarium) băii până la sufocare. Trei zile şi trei nopţi a fost chinuită sfânta cu fum şi cu foc, astfel încât ighemonii credeau că este deja moartă. După aceste trei zile, asemenea celor trei tineri care au ieşit nevătămaţi din cuptorul babilonian, Sfânta Cecilia a ieşit afară fără nici o rană. Ultima luptă mucenicească a fost ascuţişul sabiei. Ighemonul a lovit-o de trei ori peste grumaz cu putere, însă capul ei nu a vrut să cadă. A fost lăsată aşa şi, plină de răni adânci, a trimis solie la episcopul Urban spre a-şi mărturisi ultimele dorinţe. Episcopul a intrat în baia unde era întinsă şi plină de chinuri, cutremurat fiind să-şi vadă fiica duhovnicească ca un miel aşezat pe altar. Cecilia l-a privit cu nespusă bucurie şi i-a spus: „Părinte, cer de la Domnul ca în această zi a săvârşirii mele să-mi dau sufletul în braţele tale, lăsând toate averile mele pământeşti săracilor pe care i-am hrănit şi i-am iubit din toată inima. Las de asemenea spre moştenire această casă în care am trăit ca Sfinţia Ta să o faci biserică, ca astfel să devină templu al Domnului milostivirii”. Această ultimă mărturisire a sfintei nu se găseşte în Actele martirice, fiind adunată din mai multe surse adiacente.
Îngropată în catacombele lui Calist
Sfântul Urban a luat trupul sfintei muceniţe şi l-a îngropat cu mâinile sale. În aceeaşi noapte, sfânta a fost purtată în taină pe Via Apia pentru a fi aşezată în catacombele Sfântului Calist. A fost aşezată de episcop la mică distanţă de mormintele fraţilor ei de mucenicie, Valerian, Tiburtie şi Maxim. „Pentru a cinsti apostolatul pe care Sfânta Cecilia l-a împlinit, Sfântul Urban a decis ca ea să fie îngropată în cripta pregătită de Sfântul Calist pentru pontifii cetăţii, acolo unde fusese depus şi înaintaşul său, Sfântul Zefirin. Această meritată, însă neobişnuită excepţie a răsărit din dorinţa de a o îngropa pe fecioară pe locul în care cimitirul Sfântului Calist se întorcea spre cel al lui Pretextatus, tocmai pentru a o aşeza pe dânsa aproape de soţul ei. Cu timpul, mormântul ei s-a pierdut, fiind în cele din urmă regăsit prin descoperire dumnezeiască. Astfel, prin milostivirea Sa, Dumnezeu a redăruit Bisericii Romane comoara nepreţuită a fecioriei muceniceşti” (Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, p. 130).
Muză a muzicilor frumoase
Chipul Sfintei Cecilia a devenit în Biserica Apuseană „simbol” al acelor secole în care s-a încercat o revigorare a muzicii bisericeşti şi slujirii liturgice. Ca simbol al muzicii, foarte mulţi compozitori de marcă i-au ales viaţa, pe care au transpus-o cu măiestrie în compoziţiile lor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Catolică, sfânta este pomenită la aceeaşi dată, 22 noiembrie.
Viața Sfintei Mucenițe Cecilia
Sf. Mc. Cecilia (†232) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinți cinstiți și bogați. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; și rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-și păzească fecioria, închinând-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preț și cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preț purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos și neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecățile pe care le știe, să o păzească curată și slobodă de legătura nunții.
Deci, sosind ziua nunții și cântând organele muzicale, ea, oftând din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicând: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă rușinez. Și îl rugă pe El cu sârguință și cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea și fiind tinerii în casă, fecioară a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ți descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzește fecioria și pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.
Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasă lui Hristos de necurăția necredinciosului tânăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate și lui îngerul că să-l vadă. Fecioară a răspuns: „Tu ești om care nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poți să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, până când nu te vei lepăda de necurăția necredinței tale”.
Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăți?”. Fecioară a răspuns: „Este un bătrân cu numele Urban episcopul, acela știe a curăți cu Sfântul Botez pe cei necredincioși și mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voiești să te cureți și să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dânsul și-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăți, să te întorci aici și vei vedea îngerul și tot ce vrei vei obține de la dânsul”.
Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrânul acela?”. Fecioară a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla niște săraci lingă cale și zi către dânșii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceți la bătrânul Urban, pentru că voiește să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergând Valerian, a aflat lângă calea lui Apie, după cuvântul logodnicei sale, niște săraci care știau bine pe Sfânta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dânsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peșteri și prin casele săracilor.
Atunci Urban, când i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie și, plecându-și genunchii la pământ și mâinile ridicându-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel și de n-ar fi crezut el învățătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, până la sfârșit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satană și de toate lucrurile lui să se lepede”.
Așa rugându-se el, îndată s-a arătat un bătrân cinstit, îmbrăcat în veșminte albe ca zăpada și avea în mâna să o carte. Acela, stând înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pământ. Dar cinstitul bătrân care se arătase l-a ridicat și i-a zis: „Citește, fiule, cele ce sunt scrise în această carte, ca să te învrednicești a fi curățat și să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ție”. Privind Valerian pe carte, a văzut și a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credință, un Botez; un Dumnezeu și Părintele tuturor, Care este peste toți și prin toți, și întru noi toți. Amin”.
Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrânul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sunt adevărate, sau încă te îndoiești?”. Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decât aceasta”. Și îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăța din destul pe Valerian și, botezându-l, l-a trimis la sfânta lui logodnică.
Întorcându-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugându-se, și a văzut îngerul stând lângă dânsa cu mare strălucire și frumusețe nepovestită, ținând în mâinile sale două cununi împletite din trandafiri roșii și din crini albi, care împrăștiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicând: „Păziți-vă cununile acestea cu inimă curată și cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus și au puterea aceasta, că niciodată nu se veștejesc, nici își pierd bună mireasmă; și nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubește curăția ca și voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăției, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ție, ca să primești orice vei cere de la El”.
Valerian, căzând în genunchi și închinându-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decât fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, așa și pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine și să ne dea nouă, amândurora, numele Său cel sfânt”. Iar îngerul a zis către dânsul, cu fața veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, și-ți va împlini dorința inimii tale; precum te-a mântuit pe tine prin această fecioară, așa va mântui și pe fratele tău Tivurtie, prin tine și împreună cu dânsul vei intra la nevoința mucenicească”.
Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfânta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dânșii Tivurtie, fratele lui Valerian și a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri și de crini. De unde vine această mireasmă atât de plăcută prin care atât m-am îndulcit, încât mi se pare a fi cu totul înnoit?”. Iar Valerian a zis către dânsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca și tu să te învrednicești cununii celei neveștejite și să iubești pe Acela al Cărui sânge este roșu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte său adevărat grăiești, frate?”.
Valerian a răspuns: „Până acum că în somn am viețuit, închinându-ne zeilor celor mincinoși și necuraților draci. Iar acum umblăm întru adevăr și în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învățat pe tine acestea?”. Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învățat, pe care și tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idolești”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întâi într-Unul adevăratul Dumnezeu și să primească Sfântul Botez și după aceea să aștepte arătarea îngerească. Iar Sfânta fecioară Cecilia, deschizându-și gura sa cea plină de dar, a început a-l învăța sfânta credință, arătându-i înșelăciunea zeilor păgâni, celor mincinoși, și neputința idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Atât de puternică a fost învățătura sfintei fecioare de Dumnezeu înțelepțită, încât îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios și a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creștinesc, și de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioară, s-a umplut de multă bucurie, învățându-l cu mai multă sârguință și spunându-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patimă și moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultând niște cuvinte ca acestea, se umilea cu inima și se aprindea cu dragostea Domnului.
Văzând fecioara întru dânsul atâta credință arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creștinesc și primește de la dânsul Sfântul Botez, prin care, curățindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngerești”. Iar Tivurtie, adresându-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?”. Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creștinesc, om bătrân, înțelept și drept, a cărui față este că de înger, și graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osândit la moarte de două ori? De vom merge la dânsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, și pe noi ne vor ucide, aflându-ne la dânsul”.
La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzând fecioară, a început a grăi despre viața cea veșnică și neschimbată în veci, care este în cer, și despre răsplătirea sfinților mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzându-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viață de puțină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viața cea veșnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curățească și să mă facă părtaș al vieții veșnice”.
Ducându-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie și, primindu-l cu dragoste, l-a botezat și l-a ținut la sine șapte zile, până când l-a învățat desăvârșit tainele sfintei credințe. După botez s-a învrednicit Sfântul Tivurtie de atâta dar încât adesea vedea pe Sfinții Îngeri și vorbea cu dânșii, și toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Și multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, și își împărțea averile sale creștinilor săraci, orfanilor și văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra și îngropa trupurile sfinților mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorâți pentru Hristos.
Eparhul cetății, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruțare sângele robilor lui Dumnezeu, chinuind și omorând pe cei credincioși, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie și pe Valerian. Aducându-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocăriți neamul vostru cel bun și îngropați pe aceia pe care împărații au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Și pentru ce împărțiți averile voastre oamenilor celor lepădați? Sau doar și voi în aceeași rătăcire cu dânșii sunteți și vreți să fiți ceea ce sunt ei?”. Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu și pe noi să fim socotiți în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi și nu este, și au aflat ceea ce se pare a nu fi și este”.
Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi și nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tâlcuit lui că toate cele de puțină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată și le făgăduiește a le da, acelea se par a fi, dar nu sunt, pentru că degrabă pier; iar viața ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat și în veac neîncetat vă fi, unde celor buni și credincioși multă răsplătire li se va da; iar cei răi și necredincioși vor avea parte de focul și de chinul cel fără de sfârșit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfânta credință și despre lepădarea de lume și alte înțelepte învățături pe care el nevrând a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.
Sfinții neplecându-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfântul fiind bătut, bucurându-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul și ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei și pe zeițe”. Apoi strigă și Sfântul Mucenic Valerian către popor, zicând: „Bărbați, cetățeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiți tari, și pe zeii cei de piatră și de lemn sfărâmați-i, pentru că toți cei ce se închină lor vor fi arși în focul cel veșnic”.
După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, și i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceștia, apoi toată avuția lor va fi împărțită la săraci, și ție nu-ți mai rămâne nimic”. Iar eparhul, ascultând sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amândoi la locul ce se cheamă Pag, pe lângă capiștea lui Zeus Jupiter, și de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii și cu ostașii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvârșească tăierea mucenicilor.
Mergând Maxim împreună cu dânșii și uitându-se la sfinții răbdători de chinuri, plângea zicând: „O, flori scumpe ale tinereților! O, legătură a dragostei frățești! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun și cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiți a merge spre moarte, ca spre un ospăț mare?”. Iar Sfântul Tivurtie a zis către dânsul: „Dacă n-am fi știut despre viața cea veșnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viață vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viață este după viața aceasta?”. Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, așa și sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în țarină, dar, ca pasărea ce se cheamă „phoenix”, va învia când va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfânt și drept, îndată se va duce în bunătățile Raiului și acolo, petrecând întru bucurie, așteaptă învierea”.
Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Și eu aș fi lepădat această viață vremelnică dacă aș fi știut cu siguranță că mă voi învrednici de viața aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dânsul: „De voiești să te încredințezi de viața cea veșnică, apoi făgăduiește nouă cu adevărat că te vei pocăi, și, depărtându-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ție că atunci când se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi și vei vedea slava vieții celei veșnice, ce se va da nouă”.
Maxim a făgăduit cu jurământ zicând: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viață veșnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniți ceea ce mi-ați făgăduit mie”. Iar sfinții au zis: „Poruncește dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sârgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poți vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostași să-i zică ceva împotrivă.
Deci, mergând sfinții în casa lui Maxim, au ținut cuvânt pentru mântuire și-l învățau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Și toți din casă i-au ascultat cu luare aminte până noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum și mulți din ostași. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dânșii Sfânta fecioară Cecilia cu niște preoți și s-au botezat cei ce au crezut, petrecând toată noaptea în rugăciune și în vorbire despre viața cea veșnică.
Începând a răsări luceafărul, Sfânta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiți tari și cu sufletele răbdători, ostașii Domnului! Iată că trece întunericul nopții și luna răsare; deci și voi îmbrăcați-vă în arma luminii și ieșiți de vă săvârșiți alergarea voastră; căci cu bună nevoință v-ați nevoit și credința ați păzit. Mergeți dar de luați cununile dreptății, pe care vi le va da vouă Domnul”. Și-au pornit sfinții cu sârguință la locul cel zis; iar când treceau pe lângă capiștea lui Zeus, au fost siliți de slujitorii idolești să aducă tămâie pe altarul lui, pentru că era cu neputință cuiva a trece de capiștea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Și toți cei ce intrau și ieșeau din cetate erau opriți la locul acela și siliți să aducă jertfă.
Oprindu-i și pe sfinții mucenici, îi sileau să pună tămâie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor și pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiați, Maxim a adeverit cu jurământ tuturor celor ce stăteau de față, zicând: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoțând din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiați, ca pe niște fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicând, unii din necredincioși au crezut în Hristos.
Înștiințându-se eparhul că Maxim a primit credința creștinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, până într-atât încât și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luându-l Sfânta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie și Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormântul Sfântului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătând credința sfântului, căci din pildă acestei păsări, a crezut în învierea morților ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie și a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfânta Cecilia o împărțise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.
Venind slugile la dânsa, sfânta le-a zis: „Ascultați-mă pe mine, vecinii și frații mei, că deși sunteți slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveți credința lui. Eu doresc să pătimesc și să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărășie cu viața aceasta vremelnică, ci caut viața cea veșnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luați-mă și nu cruțați neputința tinereților mele, chinuiți-mă și mă dați morții”.
Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dânsa, văzând o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înțeleaptă, care dorește moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o așa frumusețe. Iar ea a zis către dânșii: „Nu pierd frumusețea tinereților mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur și hârb pentru piatră scumpă, iar casa pământească a trupului o dau pentru locașurile cerești cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguțătorie ca aceasta, pe care și vouă v-o doresc?”.
Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepților, încât s-au uimit toți cei ce o ascultau. Și era popor mult atunci în casa ei, bărbați și femei, care ascultau învățătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfântă pe toți, zicându-le cu glas tare: „Oare credeți că sunt adevărate toate cele grăite de mine?”. Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat și mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.
Atunci sfânta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie și îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, până la patru sute de suflete, parte bărbătească și femeiască; și s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreaptă să judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos și, întrebând-o despre credință, a auzit de la dânsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dânsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?”. Sfântă a răspuns: „Din bună știință și neîndoita credință”. Judecătorul a zis: „Dar nu știi, ticăloaso, că am stăpânire de la împărați să omor și să fac viu?”. Sfântă a răspuns: „Spui minciuni, zicând că ai voie a face viu; căci se cădea ție să zici că a omorî ai putere, iar nu și a învia; că a omorî poți, iar a face viu nu poți”. Iar judecătorul a zis: „Jertfește și leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfânta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.
Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei și acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Și a fost chinuită cu fum și cu foc trei zile și trei nopți, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită și ținută vie. Înștiințându-se despre aceasta Almah, că de atâta vreme se află încă vie mucenița în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori și nu i-a tăiat capul; și așa lăsând-o, s-a dus. Iar credincioșii au adunat sângele ei cu burete și cu pânza. Sfânta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere și întărind pe credincioși în credință. Apoi, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropată cu cinste. Amin.
Sfântul Mare Mucenic Platon a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV, în cetatea Ancira Galatiei (actuala Ankara, capitala Turciei moderne) din provincia romană Asia Minor (Asia Mică).
Era fratele Sf. Antioh (pomenit pe 16 iulie).
A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 18 noiembrie.
Sf. Platon s-a născut în Galatia antică (o regiune din Asia Mică situată pe platoul Anatoliei, al cărei nume provine de la triburile celtice ale „galatilor”, înrudite cu cele din Galia, sosite în jurul anului 300 î.Hr.), în cetatea Ancira.
Era fratele Sf. Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în credința cea adevărată.
Chiar înainte de a ajunge la o vârstă desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân.
El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu.
Din această cauză a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea „ighemonului” Agripin.
La începutul judecării, proconsulul (guvernatorul) Agripin, remarcând frumusețea tânărului adus la el și cunoscând faptul că avea o avere substanțială, a încercat să îl atragă prin lingușiri și momeli. El l-a întrebat pe tânărul Platon: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?” Sfântul i-a răspuns însă: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pămîntul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”, iar la întrebările despre nume și locul nașterii a răspuns scurt și răspicat: „Sunt creștin!”
Mucenicia
În cursul judecării sale de către guvernatorul Agripin, Sf. Platon a refuzat să abjure apartenența sa la creștinism și a continuat să propovăduiască credința în singurul, adevăratul Dumnezeu. Dacă a văzut ighemonul că nu a reușit să îi schimbe credința, prin ademeniri, l-a amenințat că îl va supune la cazne. Cu toate acestea, Sfântul Platon a rămas neclintit în credința sa.
Ighemonul Agripin i-a spus: „Nu ți se cuvine ție, Platoane, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpînirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți, iar cei ce se leapădă de Dînsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”.
Dar Sf. Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a mai zis: „Socotește, Platoane, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?” Platon a răspuns însă: „Domnul poartă grijă de cele ce-mi sunt de folos”.
și a mai zis: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.
Atunci proconsulul Agripin, auzindu-l pe Sf. Platon că nu se supune poruncii lui cea fără de Dumnezeu și că grăiește împotrivă, s-a mâniat fără măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași să îl bată pe rând. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.
Apoi chinuitorul a poruncit să fie pus sfântul pe un pat de aramă, iar dedesubtul patului să se pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnându-se peste foc ulei, ceară și smoală și așa să se ardă trupul sfântului mucenic, iar pe deasupra să fie bătut cu toiege subțiri pentru ca din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.
Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, a fost luat de pe patul de aramă încinsă și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nicio urmă de răni din arderea focului, ba chiar o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.
După multe alte chinuri, prigonitorul său i-a zis: „O, Platoane, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.
Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: «Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda». Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate“.
Văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să-l întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a condamnat la tăierea capului cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul a cerut un mic răgaz pentru rugăciune, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvîntat ești în veci”.
Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care urma s- îl execute: „Fă, prietene, ceea ce îți este poruncit!” Astfel s-a nevoit Sf. Mare Mucenic Platon și a murit pentru Hristos. El a fost cinstit cu coroana veșnică a muceniciei sale în data de 18 noiembrie, anul 306.
Imnografie
Tropar, glasul I, Podobie: Ceată îngerească…
Doimea cea strălucită a vestiților purtători de biruințe a slăvit luminat Sfânta Treime, Platon cel cu nume mare și Roman cel de Dumnezeu însuflat, carii s-au nevoit și pe vrăjmaș neputincios l-au făcut, pentru aceasta totdeauna se roagă pentru noi Singurului Iubitor de oameni.
Tropar Glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Platon, glasul al 3-lea, Podobie: Fecioara astăzi…
Sfântă pomenirea ta lumea veselește, chemând pre toți întru prea cinstită Biserica ta. Unde acum cu bucurie adunându-ne, cântăm cu cântări și cu luminări. Pentru aceasta, Platone, strigăm: mântuiește de vrăjmași pre poporul tău, Sfinte.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Platon se zugrăvește sub chipul unui „tânăr de vârstă, fără de barbă, care prin sabie se săvârșește”.
Sf. Mc. Platon (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Platon era din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfântul Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în bună credință. Încă neajungând la vârsta desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân. El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu. Pentru aceea a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea ighemonului Agripin.
Agripin era atunci în capiștea lui Die și acolo a șezut să judece pe mărturisitorul lui Hristos, spre care căutând a zis: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?”. Sfântul a zis: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pământul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”.
Agripin a zis: „Tinerețile tale te fac îndrăzneț și fără de rânduială. Spune-mi dar numele tău, cum te cheamă și din ce cetate ești!”. Sfântul a răspuns: „Sunt creștin!”. Iar ighemonul a zis: „Spune-mi numele tău, care ți-e dat de la părinți și nu-mi spune că ești creștin; căci împăratul a poruncit ca nimeni din oameni să nu îndrăznească a se numi creștin!”. Sfântul a zis: „Părinții m-au numit Platon și sunt rob al lui Hristos din pântecele mamei mele și cetățean al acestei cetăți. Iar acum, pentru bună credință, stau la judecata cea nedreaptă, așteptând nevinovata moarte pe care o dobândesc cu osârdie pentru Domnul meu. Deci, fă ceea ce voiești”.
Ighemonul a zis: „Nu ți se cuvine ție, Platone, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpânirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți; iar cei ce se leapădă de Dânsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”. Iar Sfântul Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a zis: „Socotește, Platone, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?”. Platon a răspuns: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sunt de folos”.
Ighemonul a zis iarăși: „Nu știi așezămintele împărătești cele neschimbate, care poruncesc creștinilor ca, ori să aducă jertfă idolilor, ori să fie omorâți? Deci cum îndrăznești a nesocoti acele așezăminte împărătești și a răzvrăti pe cei ce te ascultă pe tine?”. Sfântul a răspuns: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.
Iar ighemonul Agripin, având fire de fiară și auzind pe sfântul că nu se supune poruncii lor celei fără de Dumnezeu și cum că grăiește împotrivă, s-a aprins asupra lui cu mânie fără de măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași ca să se schimbe și să bată pe rând pe sfântul. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.
Apoi, încetând ostașii de a-l mai bate, ighemonul a început a grăi către dânsul, zicând: „Eu, Platone, te sfătuiesc prietenește să te abați de la moarte spre viață”. Mucenicul a răspuns: „Bine mă înveți, Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viață, căci fug de moartea cea veșnică și caut viața cea fără de moarte”. Iar Agripin a zis către sfântul cu mânie: „Spune-mi, ticălosule, câte morți sunt?”. Sfântul a răspuns: „Două morți sunt: una vremelnică și alta veșnică. Asemenea și vieți sunt două: una de puțină vreme, iar altă fără de sfârșit”. Agripin a zis: „Lasă basmele tale și te închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”. Sfântul a răspuns: „Nici focul, nici rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărți pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe Hristosul meu, Care pentru mine a murit și a înviat”.
După aceasta ighemonul a poruncit să ducă pe Sfântul Platon în temniță; iar în urmă mergea poporul, care privise la pătimirea sfântului ca la oarecare priveliște, căci era în popor mulțime de creștini. Mucenicul lui Hristos, Platon cel tare și cu sufletul viteaz, apropiindu-se de temniță, s-a întors către popor și, rugându-l să facă tăcere, a început a grăi cu mare glas, zicând: „Bărbați, care iubiți adevărul, cunoașteți că nu pentru altă vină am intrat eu în nevoința acestei pătimiri, ci pentru Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele. Rogu-vă pe voi, care sunteți ai lui Hristos, să nu vă tulburați de cele ce se fac, pentru că multe sunt necazurile drepților și din toate acestea Domnul îi va izbăvi pe dânșii. Veniți dar să alergăm împreună toți către limanul cel neînviforat și către Piatra de care grăiește marele apostol, zicând: Iar Piatră era Hristos. Apoi să nu slăbim întru nevoile pe care le răbdăm pentru bună credință, știind că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum pe lângă slava ce are să se arate întru noi”.
Acestea zicând mucenicul, a intrat în temniță și plecându-și genunchii la pământ se ruga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule și mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare și biruință, dă-mi și mie smeritului și nevrednicului robului Tău ca, până la sfârșit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; și trimite pe îngerul Tău ca să mă izbăvească de înșelătorul Agripin, șarpele cu totul înrăutățit, ca să cunoască toți că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omenești; ci, Tu singur ești Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv și preamărit în veci. Amin”.
Trecând șapte zile, iarăși a șezut chinuitorul la judecată în capiștea lui Die și a poruncit să aducă înaintea sa pe mucenic, punând înaintea lui diferite unelte de chinuri: căldări de aramă, papuci cu piroane, paturi de fier, țepi ascuțite, unghii de fier, roți și multe altele, nădăjduind că prin acelea va înfricoșa pe ostașul lui Hristos.
Apoi a început a grăi către dânsul, zicând: „O, iubitule Platon, eu văzând tinerețile tale, știind neamul cel bun al părinților și cruțând frumusețea trupului, te sfătuiesc, mai înainte de a începe iarăși a te chinui, să primești a jertfi zeilor noștri și să fii una cu noi. Apoi, știind bine această că nimeni din cei ce se împotrivesc mie, nu rămân vii; precum și dimpotrivă, nimeni din cei ce se pleacă mie nu sunt lipsiți de cinstea și darurile cele făgăduite de mine. O, frumosule Platon, ascultă-mă că pe un părinte care te sfătuiește bine; am o fiică a fratelui meu pe care o voi da ție de soție cu multă bogăție și te voi numi fiu al meu”.
Fericitul Platon, zâmbind, a zis: „Mișelule și urâtule de oameni, fiu al diavolului și sluga satanei! Dacă aș fi voit să mă împărtășesc de dulceți lumești și să-mi iau femeie, apoi n-aș fi aflat alta mai bună decât fiica fratelui tău? Cu adevărat aș fi avut slujnice mai bune decât dânsa. Oare cum s-o iau pe dânsa, când lăsând lumea mă unesc cu Hristos?”. Atunci chinuitorul, umplându-se de mânie, a poruncit să pună pe sfântul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului să pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnând peste foc untdelemn, ceară și smoală și așa să ardă trupul sfântului mucenic; iar deasupra să-l bată cu toiege subțiri pentru că din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.
Astfel fiind chinuit, după multă vreme Agripin a zis: „Ticălosule, miluiește-te pe tine însuți și dacă nu vrei să te închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon și îndată voi înceta a te chinui și te vei duce cu pace la casa ta”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie această a-mi milui trupul și a pregăti sufletul pentru focul gheenei”.
Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, au pogorât patul și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nici urmă de răni din arderea focului, ci ca și cum ar fi ieșit din baie; ba încă și o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.
Iar ighemonul a zis către sfântul: „Dacă nu vrei să aduci jertfă zeilor noștri, apoi măcar leapădă-te de Hristosul tău și te voi elibera îndată”. Sfântul a răspuns: „O, nebunule și fără de minte, ce vorbești? Să mă lepăd de Mântuitorul meu? Oare vrei să fiu asemenea ție, păgânule? Dar nu ți-e de-ajuns pierzarea ta? Către această vrei să aduci și pe alții care sunt numărați în rândul ostașilor lui Hristos? Depărtează-te de mine, lucrătorule al fărădelegii, căci cred în Dumnezeul meu că nu mă va lăsa să cad în cursa ta”.
Agripin s-a sculat de pe scaunul său și a început să-l chinuie singur pe sfântul. Căci, arzând un fier rotund, l-a pus sub subțiorul lui, apoi a pus pe pieptul mucenicului două bucăți de fier arse foarte mult și a ieșit fum din nările lui, încât ajungea puterea focului până la cele dinlăuntrul lui; și mulți socoteau că sfântul acum a murit.
După puțin sfântul a zis chinuitorului: „Puține sunt muncile tale, o, băutorule de sânge și cumplitule câine!”. Apoi, ridicându-și ochii în sus, a zis: „Spatele meu l-am dat spre răni și fălcile mele spre pălmuire, iar fața mea n-am întors-o de la rușinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică paginii: unde este Dumnezeul lui? Dă-mi mie, robului Tău, o, Iisuse Hristoase ca, scăpând desăvârșit de chinurile potrivnicului, să stau cu îndrăzneală înaintea înfricoșatei Tale judecăți, săvârșind această nevoință frumoasă, că Ție se cuvine slava în tot locul stăpânirii Tale, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Zicând „amin”, s-a cutremurat capiștea și toți s-au temut; însă cei vârtoși la cerbice n-au vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să jupoaie pe sfânt și să facă din pielea lui curele. Sfântul rupând o curea care atârna din trupul său a aruncat-o în fața lui Agripin, zicând: „Om fără de omenie și mai cumplit decât toate fiarele, de ce nu vrei să cunoști pe Dumnezeu Care ne-a zidit pe noi după chipul Său? Cum nu miluiești trupul acesta cu care ești și tu îmbrăcat; ci te bucuri, văzând zdrobirea mădularelor mele? Chinuiește-mă mai cumplit ca să se arate tuturor neomenia ta și răbdarea mea, căci eu toate acestea le rabd cu mulțumire pentru Hristosul meu. Astfel, cu darul Lui să aflu odihna în veacul ce va să fie”. Agripin a zis către dânsul: „Pentru ce ești fără de minte și nu-ți miluiești trupul tău și nu bagi de seamă că cele dinăuntru ale tale ies printre coaste și încă nu încetezi a huli pe zei și pe mine a mă întărâta spre mânie?”.
După aceasta, a poruncit să-l spânzure pe sfântul de lemn, apoi să bată trupul lui cel despuiat până când va cădea carnea care mai rămăsese pe oase și se va vărsa tot sângele lui; iar fața lui cea sfântă a jupuit-o cu unghii de fier, încât nu era nici urmă de chip omenesc, ci numai oase goale. Însă limbă o avea slobodă și blestema cu dânsa cruzimea chinuitorului, pe idoli și pe închinătorii la idoli. Prigonitorul a zis: „O, Platone, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.
Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate”.
Apoi, încetând sfântul a mai vorbi, a tăcut și Agripin, că nu știa ce să mai zică împotriva lui și ce să mai facă cu dânsul și se miră de răbdarea lui cea mare și de răspunsul cel cu îndrăzneală. Deci a poruncit să-l ducă în temniță și să nu lase pe nimeni din cunoscuții lui să meargă la dânsul. Însă, ca să nu moară, a poruncit să-i dea pe toată ziua puțină pâine și apă, neștiind ticălosul că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Însă, mucenicul lui Hristos nu primea nimic din mâinile păgânului. Deci a petrecut fără mâncare și fără apă optsprezece zile, ca să se împlinească întru dânsul Sfânta Scriptură, care zice: Dreptul prin credință va fi viu. Căci el nădăjduind spre Acela Care a hrănit pe Daniil în groapă în mijlocul leilor, Acela, zicea el, îl va hrăni în temniță cu hrană nepieritoare.
Văzând străjerii că nu primește nici pâine nici apă, i-au zis: „Mănâncă, omule, și bea ca să nu mori, căci vom intra noi în nevoință pentru tine”. Iar fericitul a răspuns: „Să nu vi se pară, fraților, că dacă nu voi primi mâncarea voastră, voi muri; pentru că voi vă hrăniți cu pâine, iar eu mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. Pe voi vă satură cărnurile, iar pe mine mă satură sfintele rugăciuni. Pe voi vă veselește vinul, iar pe mine mă veselește Hristos, viața cea adevărată”.
După zilele acelea, văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a judecat spre tăiere cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul cerând vreme de rugăciune, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvântat ești în veci”. Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care voia să-l taie: „Fă, prietene, ceea ce-ți este poruncit!”.
Astfel s-a nevoit Sfântul Mucenic Platon și a murit pentru Hristos pentru ca să viețuiască și să împărățească cu El în veci. Amin.
Era originar din Palestina și a slujit ca diacon la biserica din Cezareea. În timpul persecuției împăratului Dioclețian se afla în Antiohia Siriei propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Cum Asclipiad ,conducătorul orașului, vroia să dărâme biserica creștinilor de acolo, Romano a îndemnat lumea să se împotrivească. La o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Mucenic Romano a ieșit înaintea lui Asclipiad strigându-i înșelarea de care este orbit, mergând la idoli și nevăzându-l pe adevăratul Dumnezeu Iisus Hristos. Pentru acest fapt a fost supus chinurilor și în cele din urmă Sfântul Mucenic și-a dat sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.
Tropar Glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Mucenic Roman, diaconul
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Ca pe o stea preamare câştigându-te pe tine Biserica, Prealăudate Mucenice Roman, se luminează cu adevărat cu pătimirile tale, mărind pomenirea ta cea purtătoare de lumină.
Viața Sfântului Mucenic Roman diaconul
Sf. Mc. Roman diaconul (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Roman era de neam din Palestina. El a fost diacon al bisericii Cezareii, iar în vremea prigoanei, ce se ridicase de pagini asupra creștinilor, petrecea în Antiohia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și întărind pe credincioși, ca să petreacă neclintiți în mărturisirea lui Dumnezeu. Când bătrânul eparh Asclipiad voia să dărâme Biserica creștină din temelie, atunci Roman a poruncit poporului credincios să se împotrivească eparhului și să nu-l lase să risipească sfântul locaș.
El zicea către cei de o credință cu el: „Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad este dușmanul patriarhiei noastre, vrând să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărând altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniți pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi creștinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi uciși lângă altar, apoi vom cânta cu glas de biruință în Biserica ce este în cer”.
Astfel zicând, a deșteptat pe toți să lupte până la sânge lingă Sfânta Biserică și n-a lăsat pe eparh să intre înăuntru și să o risipească. Apoi s-a întâmplat în acea vreme un praznic idolesc și alerga mulțime de popor păgân în capiștea idolească cu femeile și cu copiii. Atunci Sfântul Roman, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască, a intrat printre poporul păgân și cu mare glas a început a mustra rătăcirea lor, ba încă și pe însuși eparhul Asclipiad, care voia să intre în capiștea idolească, l-a oprit, zicând: „Te-ai înșelat, o, eparhule, mergând către idoli, că nu sunt idolii tăi zei. Ci, Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”.
Atunci îndată a poruncit eparhul să-l prindă și să-l bată foarte tare peste gură. Apoi, șezând la judecată, mult îl silea pe dânsul să se lepede de Hristos. Dar, văzând că nu se pleacă celui rău, a poruncit să-l chinuie. Deci, l-a spânzurat pe lemn și l-a bătut cu multe feluri de unelte și l-a strujit cu unghii de fier. Iar el, în acele chinuri răbdând cu vitejie, mărturisea pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și defăima nebunia eparhului care nu voia să cunoască adevărul. Astfel, pătimind sfântul bărbătește, era acolo mult popor credincios și necredincios care privea la nevoința pătimitorului lui Hristos.
Acolo nu departe era un prunc creștin cu numele Varula, spre care, căutând mucenicul, a zis către chinuitor: „Mai priceput este copilul acesta decât tine, care ești bătrân. Deși este mic cu anii, însă știe pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu, fiind plin de ani, nu-l cunoști pe El”.
Eparhul, chemând pe copil la sine, l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstești?”. Iar copilul a răspuns: „Pe Hristos cinstesc”. Iarăși l-a întrebat eparhul: „Cum este mai bine a cinsti un Dumnezeu sau mai mulți?”. Copilul a răspuns: „Mai bine este a cinsti pe Unul Dumnezeu Iisus Hristos”. Eparhul iarăși a zis: „Prin ce este mai bun Hristos decât toți zeii?”. Iar copilul a răspuns: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat și ne-a zidit pe noi pe toți, iar zeii voștri sunt diavoli care pe nimeni n-au zidit”.
Acestea și multe altele spunea copilul, ca și cum ar fi fost un teolog preaînțelept; pentru că Duhul Sfânt, lucrând într-însul, săvârșea prin gura lui laudă, ca să rușineze pe păgânul eparh și pe toți închinătorii de idoli. Deci, se minuna prigonitorul și toți cei ce erau împreună cu dânsul de acel copil priceput și de cuvintele lui cele înțelepte, încât s-a umplut de mare rușine că nu putea să biruiască cuvintele lui.
Pentru aceea prigonitorul a poruncit să bată pe copilul acela cu vergi fără de milă. Fiind bătut mult, a început a slăbi și a cere apă să bea. Iar mama sa, care stătea acolo în popor și privea cu bucurie la pătimirea fiului ei, văzându-l că slăbește și cere să bea apă, a ridicat glasul său asupra lui, poruncindu-i să rabde cu bărbăție până la sfârșit.
Poruncind prigonitorul ca să taie copilul cu sabia, l-a luat maică să în mâinile sale și l-a dus la locul cel de chin; apoi, cuprinzându-l și sărutându-l, îl mângâia și-l întărea ca să nu se teamă, văzând sabia deasupra capului său și zicea: „Nu te teme, fiul meu cel cuminte, și nu te înfricoșa de moarte! Că de vei muri, vei fi însă viu în veci. Nu te înspăimântă, copilul meu, că îndată vei fi dus în grădinile Raiului. Nu te teme de sabie pentru că fiind tăiat, îndată vei merge la Hristos și vei vedea slava Lui; El te va primi, te va îmbrățișa cu dragoste și vei viețui împreună cu Dânsul în bucurie negrăită, dănțuind împreună cu sfinții Lui îngeri”.
Astfel, mângâindu-și fiul acea binecredincioasă maică, l-a dus până la locul de pedeapsă. Și, fiind tăiat capul copilului, maică să a strâns sângele lui într-un vas curat și luând trupul lui cu lacrimi de bucurie îl spăla pe el și îl săruta, veselindu-se căci fiul ei și-a vărsat pentru Hristos sângele cel nevinovat. Apoi cu cinste a îngropat trupul fiului ei.
După ce a tăiat copilul acela, și Sfântul Roman a fost osândit să fie ars cu foc. Deci, fiind legat și înconjurat împrejur cu multe lemne, slugile nu aprindeau mai degrabă focul de dedesubt, așteptând răspunsul cel mai de pe urmă al judecătorului. Atunci sfântul strigă cu glas tare din mijlocul lemnelor către slugile care-l chinuiau: „De ce nu puneți foc? Pentru ce nu aprindeți lemnele? Dați-mi foc și cuprindeți-mă împrejur cu văpaie”.
Atunci, aprinzându-se focul și arzând lemnele foarte tare de jur-împrejur, îndată s-a vărsat o ploaie și a stins focul, iar Sfântul Roman a rămas viu și nevătămat. După aceea pentru vorbă lui îndrăzneață, prin care batjocorea pe pagini și ocăra nebunia lor, blestemând pe zei, iar pe Hristos Unul Dumnezeu Îl preamărea, prigonitorul a poruncit să-i taie limba; iar el îndată le-a dat limba singur slugilor care-l chinuiau.
Deci, fiind tăiată limba cea grăitoare de Dumnezeu, tot n-a tăcut mărturisitorul lui Hristos, ci, mai presus de fire, fără limbă grăia lămurit că și mai înainte, preamărind pe Dumnezeu. Apoi l-a aruncat înapoi în temniță și a petrecut acolo multă vreme, având picioarele puse în obezi. După aceea s-a spus despre dânsul împăratului Maximian, cum că și după tăierea limbii vorbește bine. Atunci împăratul a poruncit să-l sugrume. Și, intrând ostașii, au pus o frânghie pe grumazul lui și l-au sugrumat.
Astfel, Sfântul Mucenic Roman și-a sfârșit nevoința pătimirii sale pentru Hristos, întru a Cărui Împărăție acum se preamărește, lăudând pe Sfânta Treime în vecii vecilor. Amin.
Cei 33 de Mucenici din Melitina s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311).
Cel dintâi dintre ei era Ieron, bărbat puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet.
Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, nu au putut, căci plugarul scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul aceluia armă.
Şi pornindu-se asupra lor i-a gonit pe toţi.
Deci, a mers sfântul de bună voie la dregător, iar acela i-a tăiat mâna dreaptă din cot şi l-a întemniţat.
În închisoarea din Melitina se aflau închişi mai mulţi creştini care mărturisind credinţa lor în Hristos Iisus, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la grele chinuri.
După ce au fost bătuţi, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capetele, luând astfel cununa mucenicilor.
Iată numele celor care împreună cu Ieron au primit moarte mucenicească la anul 298: Isihie, Nicandru, Athanasie, Mamas, Varahia, Callinic, Theoghen, Nikon, Longhin, Theodor, Valerius, Xanthius, Theodul, Callimah, Eugen, Theodoh, Ostrichius, Epifanie, Maximian, Duchitius, Claudian, Theofil, Gigantius, Dorotei, Theodot, Castrichius, Anicletus, Themilius, Eutihie, Ilarion, Diodotus si Amonitus.
Mâna cea tăiată a Sfântului Ieron a fost dusă mamei sale, așa cum a cerut însoțitorilor săi, care veniseră cu el din Capadocia în Melitina, Armenia.
Troparul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Troparul Sfinților 33 de Mucenici din Melitina (în limba greacă) preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Ceata mucenicilor cea strălucită şi purtătoare de lumină, răsărind după înţelegere, a luminat Biserica astăzi cu razele minunilor. Pentru aceasta, prăznuind cinstită pomenirea lor, cerem cu rugăciunile lor, Mântuitorul nostru, să ne mântuieşti pe noi din nevoi, ca un Milostiv Dumnezeu şi de oameni iubitor.
Viața Sfinților 33 de Mucenici din Melitina
Sfinții 33 de Mucenici din Melitina - foto preluat de pe doxologia.ro
Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia și s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărățeau păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, care arătau către idoli multă râvnă și credință. Atunci li s-a vestit că toată Armenia și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbați vicleni plini de toată răutatea și înșelăciunea, ale căror nume erau Agricolae și Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dându-le două porunci. Cea dintâi, să piardă pe creștinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbați și tineri puternici, îndemânatici la război.
Când a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare și puternic și mai cu bărbăție decât alții. Iar Lisie îndată a trimis ostașii să-l aducă pe el. Mergând trimișii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la țarina sa, ocupându-se cu lucrul. Deci au mers ostașii acolo vrând să-l ia. Iar el, știind că vor să-l ia în rândurile ostașilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetând că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli și a ostăși cu dânșii, fiind creștin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mâniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo și a început a-i bate pe ostași, astfel încât nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toți au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dânșii ca un leu, îi bătea fără cruțare. Atunci ostașii cei izgoniți și risipiți, adunându-se la un loc, s-au rușinat de neputința lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiți de dânsul.
Temându-se a se întoarce deșerți la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: “Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor râde toți de noi că un om a biruit atâția ostași, dar vom fi și aspru pedepsiți pentru împuținarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulți ostași, chemându-i în ajutorul lor spre a porni și a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simțind năvălirea lor, a intrat cu însoțitorii săi într-o peșteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creștini binecredincioși care se războiau cu păgânii ce veniseră asupra lui.
Atunci au trimis ostași la ighemon, spunându-i că Ieron s-a închis într-o peșteră cu alți creștini și nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de ușa peșterii, temându-se de bărbăția lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergând, a sfătuit pe ostași să se depărteze de la peșteră. “Nu puteți, zise el, să-l luați cu sila, ci cu blândețe și cu bună sfătuire”.
Depărtându-se ostașii de la peșteră, a intrat Chiriac la dânsul și l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rânduiala ostășească. Astfel vorbind în pace cu dânsul, a îmblânzit mânia lui, l-a scos din peșteră și l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrână și oarbă. Iar ea aflând că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plângă foarte mult, numindu-l toiag al bătrâneților sale și lumina ochilor săi celor orbi.
Deci se tânguia că se lipsește de un fiu ca dânsul care o mângâia în necazurile văduviei și a orbirii ei. Iar ostașii, înconjurându-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luându-și rămas bun de la maica sa, care plângea și de la toți cunoscuții care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dânsul o rudenie a sa, anume Victor și s-a dus cu ostașii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el și doi frați ai rudeniei sale, Matronian și Antonie, și alți prieteni de credință. Iar apunând soarele și făcându-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au așteptat până dimineața.
În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dânsul: “Iată, Ierone, bine vestesc ție mântuire; calea pe care călătorești este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pământesc te vei nevoi, nici vei ostăși pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvârși nevoința, și degrabă vei veni la Dânsul, ca să primești de la El cinste și laudă”. Acestea zicând cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui și s-a dus. Iar el, sculându-se vesel, a zis către prietenii și către rudeniile care erau cu dânsul: “Acum am cunoscut în mine taina bunăvoinței a lui Dumnezeu și de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moștenire și o bogăție, care sunt ascunse în cer; iar bunătățile ce sunt de față, nimic nu folosesc celor ce le moștenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său și-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump și mai bun decât sufletul. Mi-ajunge vremea vieții care a trecut și care în deșert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă și bătrână neputincioasă și lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute și să o sprijine pe dânsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredințez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor și al văduvelor”.
Acestea zicând, a lăcrimat pentru maica sa și apoi a plecat. Iar când a ajuns la cetatea Melitina, Sfântul Ieron a fost închis în temniță și împreună cu dânsul au fost închiși și alți treizeci și trei de creștini, către care Sfântul a început a le vorbi astfel: “Ascultați sfatul meu, prietenilor și fraților, și luați aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toți cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veșnic. Ați auzit că păgânul ighemon voiește să aducă dimineață jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili și pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui și să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu și să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultându-le, să ne dea tărie și bărbăție a suferi muncile și a dobândi fericitul sfârșit”.
Când a grăit Sfântul acestea, toți cu un suflet au răspuns: “Cuvintele tale sunt mai dulci decât fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuiești ceea ce cu adevărat este de folos și de mântuire. Și toți voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decât, închinându-ne idolilor, să viețuim în deșertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinților spuse în temniță, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineața a șezut la judecată plin de aprindere și de mânie și scoțând pe Sfinții Mucenici din temniță, i-a pus înaintea sa și a zis către dânșii: “Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfârșit, ca să vă împotriviți unei atât de mari stăpâniri, să treceți cu vederea poruncile împărătești și să nu vă închinați marilor zei?”
Răspuns-au sfinții: “Cu adevărat am fi fost nebuni și jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului și pietrei, care sunt lucruri făcute de mâini omenești. Dar noi suntem înțelepți, închinându-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvântul a făcut cerul și pământul și cu Duhul gurii Lui le-a adus din neființă în ființă”.
Acestea grăindu-le sfinții, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mâna asupra fericitului Ieron, și a zis: “Acesta este omul care s-a împotrivit ostașilor trimiși de tine, ighemoane, și toate cele ce ați auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutând la dânsul, a zis: “De unde ești tu?” După ce Sfântul a spus patria sa și cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăși: Tu ești potrivnicul poruncilor împărătești, care te lauzi cu tăria mâinilor tale și ai făcut rău ostașilor celor trimiși de noi?” Iar Ieron, cu bărbăție a răspuns fără frică: “Eu sunt. Cu adevărat am urât pe cei ce urăsc pe Domnul meu și asupra vrăjmașilor Lui m-am luptat. Cu urâciune desăvârșită i-am urât pe ei; că vrăjmași mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dânșii bătându-i și izgonindu-i ca pe niște iepuri fricoși”.
Ighemonul, auzind acestea, s-a mâniat și nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, și a grăit: “Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încât nici stăpânirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimișii noștri i-ai rănit. Pentru aceea, mâna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mâna Sfântului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalți sfinți a poruncit să-i bată fără milă și așa s-a făcut. După aceea, iarăși fiind aruncați în temniță, ei mulțumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfânt al Lui.
Însă unul dintre dânșii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfântului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte și, temându-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creștinilor celor prinși și munciți și l-a rugat cu smerenie să șteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaților ce pătimesc pentru Hristos și să-l elibereze din temniță. Și a făgăduit a-i da pentru aceasta, moșia sa. Iar acela bucurându-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorința lui Victor, căci a șters numele lui din numărul creștinilor și l-a eliberat noaptea din temniță. Deci, ieșind Victor de acolo, îndată a murit și astfel și-a pierdut și moșia și viața sa, și s-a lipsit de cununa mucenicească.
Făcându-se ziuă, Sfântul Ieron a înțeles cele ce făcuseră și, umplându-se de mâhnire, se tânguia cu amar pentru rudenia sa, zicând: “Vai ție, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cât de urâtă s-a făcut viața ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmașilor! Pentru ce ai ales fuga cea rușinoasă mai mult decât cununa slavei? Pentru ce ai cinstit ușurătatea cea vremelnică mai mult decât bucuria cea nesfârșită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sunt nimic în fața muncilor celor veșnice pe care le vei dobândi, căzând în mâinile lui Dumnezeu?”
Așa tânguindu-se Sfântul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniță pe cei doi însoțitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie și Matronian, și a zis către dânșii: “Apropiați-vă de mine și ascultați dorința mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceți la îndeplinire, când vă veți întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, având cele de trebuință spre hrană, să săvârșească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia și bătrânețile ei, căreia să-i dați și mâna mea cea tăiată și să-i ziceți ca să scrie stăpânitorului Rustic, care stăpânește în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mâna mea să fie pusă acolo.
Făcând acest legământ cu însoțitorii săi, fericitul Ieron aștepta sfârșitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a șezut la judecată și, chemând pe sfinți, îi silea să se închine idolilor, silindu-i și cu îmbunări și cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos și să se închine la idoli. Iar când a văzut că nimic nu sporește, a poruncit mai întâi să-i bată cu toiege fără cruțare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiați de sabie. Însă Sfinții Mucenici, împreună cu povățuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, când mergeau la locul de ucidere, cântau cu veselie cuvintele acestea: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.
Venind la locul cel însemnat, și-au plecat genunchii și s-au rugat, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele și sfintele lor capete. Iar Antonie și Matronian s-au apropiat de ighemon rugându-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Și a zis ighemonul: “Dacă-mi veți da atâta aur cât se va potrivi cu greutatea capului, veți putea lua capul acela”. Antonie și Matronian se mâhneau pentru că nu aveau atâta aur cât trebuia ighemonului pentru capul sfântului, deși acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump și mai cinstit.
Iar Dumnezeu a pus gând bun în inima unui bărbat slăvit și bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfântului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atâta aur, cât trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul și luându-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta și mâna sfântului cea tăiată, vrând ca și pentru ea să dobândească aur. Dar Antonie și Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducând cu ei mâna lui Ieron. Iar trupul lui și ale celorlalți Sfinți Mucenici, tăiați împreună cu dânsul, luându-le creștinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.
Deci frații cei mai sus pomeniți, luând mâna sfântului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mâinile ei și au spus cu de-amănuntul toate cele întâmplate. Ea primind mâna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta și la ochi o punea. Și, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tânguire zicea:
“O, iubitul meu fiu, te-am născut viu și întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrânețe, povățuitor la neputințe, și mângâiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plâng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli și a mă bucura? Căci sunt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pântecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obște, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăți.
Deci, ducându-te de la mine, nu mă lăsa până în sfârșit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijlocește la Domnul, pentru care ți-ai vărsat sângele, ca și pe mine să mă slobozească degrabă din viața aceasta plină de multe osteneli și de mari nevoi”.
Astfel grăind cu plângere, a pus mâna sfântului la locul acela unde singur a binevoit să se așeze și toate cele poruncite de dânsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfântului Ieron cu mult aur, după câtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiați Sfinții Mucenici și a așezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfânta Treime în veci. Amin.
Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei.
Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia mersese la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare.
Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor.
Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare.
Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu la mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze.
Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână.
Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei.
Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări.
După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armată pentru a prinde toții monahii, între care a fost prins și Galaction.
Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.
Troparul, Glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (sec. al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit și bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, și care era stearpă. De aceea era foarte mâhnităde vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări și bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioși, ținându-se de credința cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv și foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetății spre înfricoșarea creștinilor. De aceea mulți din cei credincioși, temându-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alții, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mâinile chinuitorilor și mureau pentru numele Domnului.
Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creștin, și-a acoperit chipul călugăresc cu niște haine zdrențăroase și, umblând din loc în loc și din casă în casă, ca un sărac, cerea câte o bucățică de pâine. Iar pe unde putea, învăța sfânta credință și întorcea sufletele omenești către Dumnezeu.
Așa umblând, a venit și la casa lui Clitofon și, stând la poartă, a început a cere pâine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzându-l îmbrăcat în haine zdrențăroase și cerând pâine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mânioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai așteptat puțin, după cum este obiceiul săracilor; și stând la poartă cerea. Apoi, după puțin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrânul acela în ogradă și l-a dus în casa sa dându-i cele de trebuință.
Bătrânul, luând milostenie, a văzut pe Levchipia suspinând din inimă și a zis către dânsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi așa, din toată inima?”. Iar ea a zis către dânsul: „Sunt fără de fii, bătrâne; pentru aceea sunt necăjită și prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărțit la doctori și vrăjitori, ca să-mi ajute și să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dânșii, ci în mai mare mâhnire sunt”. Iar bătrânul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujești?”. Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiței celei mari, Artemida”.
Bătrânul a zis: „Pentru aceea ești stearpă, pentru că nu nădăjduiești spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pântecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui că să-mi dea acel dar și să pot fi maică de fii?”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nădăjduiește spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, și crede în El și în Părintele Lui Cel fără de început și în Sfântul Cel de o ființă și de viață făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?”. El a zis: „Despre Acela îți vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pământul, a zidit pe om și toată suflarea”.
Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, că nu cumva să fie înștiințat și să mă omoare, precum a ucis și pe mulți alții; căci pe toți cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povestești tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrânul a zis: „Dacă te temi de stăpânitor, apoi, în taină crezând, poți să slujești Sfintei Treimi. Și eu, temându-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu și nădăjduiesc că mă voi mântui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sunt creștin, monah și preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sunt socotit de toți ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sunt monah și rob al lui Hristos; așa și tu poți să-i slujești lui Hristos în taină, și nu te vei păgubi de mântuirea ta”.
Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credința aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredință, apoi nu va fi credința mea deșartă și fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?”. Răspuns-a bătrânul: „Primește numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfântul Botez, și crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat și, dacă vei petrece bine în credință, apoi te vei mântui și tu, și bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfințește bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.
Cu aceste cuvinte întărind sfântul bătrân pe femeie, ea a zis către dânsul: „Părinte, poți să-mi dai Sfântul Botez?”. Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!”. Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, și așa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a învățat-o tainele creștinătății și toate poruncile. Iar când a vrut să plece bătrânul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze și să o învețe bună credință și rugăciunea.
Ducându-se bătrânul de la dânsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dânsa bărbatul ei opt zile. Și cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfântului Duh cel luat prin Sfântul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce și i se păru cum că ea cade la picioarele Lui și că aude din preacurata Lui gură niște cuvinte mângâietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea și-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, și părtaș împărăției Lui.
După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mângâiere duhovnicească și de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dânsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit și i se părea că-L vede stând înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pântece, de care lucru fiind înștiințat bărbatul ei, s-a bucurat foarte și a zis către dânsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ți-a dat rod pântecelui. Deci să mergem și să le ducem lor jertfă!”. Iar ea, oftând, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire și pe Care L-am văzut, având palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Și dacă voiești, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”.
El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulți că a fost răstignit pe lemn și face minuni mari”. Deci, a zis către dânsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic și milostiv către noi? Căci a împlinit dorința inimii noastre și a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mânia voievodului care, fără de milă, chinuiește și omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?”. Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul și vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putință pe față; și așa vom îndrepta bine viața noastră”.
Soțul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne învețe pe noi credința aceea și să ne povățuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ți S-a arătat în vis și de la Care ai primit darul de zămislire?”. Ea, văzând pe bărbatul său plecându-se spre bună credință, i-a spus toate cele ce i s-au întâmplat și cum că este creștină și că credința a învățat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atât de mult, încât dorea și el Botezul. Iar când a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, și Clitofon a fost botezat de acel sfânt bătrân. Și viețuiau acești de curînd luminați în toată buna credință și curățenie, slujind Domnului în ascuns.
Când a venit vremea, femeia a născut un băiat și, chemând pe bătrânul cel mai sus pomenit, părintele și învățătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punându-i numele Galaction. Iar sfântul bătrân a proorocit pentru dânsul, zicând: „Acest prunc va urî viața aceasta pământească și o va dori pe cea cerească”.
Făcându-se pruncul mare, părinții l-au dat la învățătura cărții și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înțelepciunea cea filosofică și a învățat bine astronomia.
Când avea douăzeci și patru de ani, iar fericită maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Și aflând o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amânatănuntă o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obișnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mâhnit Epistimia.
Tatăl ei, văzând-o astfel și înțelegând pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obișnuita închinăciune fiicei noastre și logodnicei tale sau, dacă nu o iubești pentru ce te-ai logodit cu dânsa?”. Iar Galaction, nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară și i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare știi pentru ce nu-ți dau închinăciune?”. Iar ea a zis: „Nu știu, domnul meu, și mă mâhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu ești creștină, ci ai credință necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăși cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voiești să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli și crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred și primește Sfântul Botez. Numai atunci îți voi da sărutare și te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soția mea și în nedespărțită dragoste vom petrece până la sfârșit”.
Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, și voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înțeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creștinilor, unii preoți și clerici au fost omorâți, iar alții au fugit prin pustie –, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă și ieși către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieși și eu din casa mea, ca și când aș vrea să mă duc la câmp, și aflându-te acolo, te voi boteza”.
Deci, a făcut așa. A ieșit Epistimia spre râu și s-a dus și Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în râul Chifos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. După aceea, învățând-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărțit, neștiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfânta credință și pe unul din robii socrului său și l-a botezat și pe el, precum și pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah și a scris viața acestuia.
Epistimia, după botez, ședea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-și credința înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dânsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ți spune un lucru minunat, domnul meu. De când am luat Sfântul Botez, văd în vis niște palate foarte frumoase în care cânta trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase și o a treia de oameni cu bună cuviință, având aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii și acelei dulci cântări, se veselește mult inima mea”.
Galaction, explicând vedenia, a început a-i spune așa: „Monahii sunt oamenii care și-au lăsat bogățiile lor, femeile și prietenii și au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăție și în răbdare, umblând pe calea cea strâmtă și grea; fecioarele cele frumoase sunt acelea care și-au lăsat logodnicii și pe părinții lor, cum și toată dulceața lumii acesteia, înfrumusețarea hainelor, averile și toată deșertăciunea, și au urmat lui Hristos. Iar bărbații cei cu aripi sunt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurându-se împreună, dănțuiesc în ceruri și slăvesc cu cântări pe Dumnezeu”.
Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da și nouă Dumnezeu a dănțui cu acele cete!”. Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană și dacă ne vom lepăda de lume, precum și aceia, atunci ne va învrednici și pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voiești, stăpânul meu, eu sunt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărți de tine; căci, dacă ne vom despărți, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?”. Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvântul în ceasul acesta că îți vei păzi fecioria și vei merge cu mine la viața monahicească, și eu nu mă voi despărți de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicând: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, așa îți făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine și a-ți urma, oriunde vei merge”.
Atunci Galaction a zis: „Să mulțumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire și a plecat urechea Sa către noi. El să întărească și să păzească învoiala noastră până la sfârșit!”. Apoi a zis către Sfânta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea și mă voi găti de cale, asemenea fă și tu; apoi împarte săracilor cele ce ai și voi împărți și eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieși împreună din casele noastre și vom merge unde ne va povățui Dumnezeu; și ia împreună cu tine și pe robul Eutolmie, căci este om bun și va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărțit și au împărțit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieșit din casele lor noaptea și au mers împreună, luând cu ei și pe robul Eutolmie.
Mergând ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mănăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mănăstire mică, de fecioare, având patru pustnice îmbătrânite, între care mai bătrână era o diaconiță cinstită și cu viață sfântă. Intrând Galaction cu Epistimia și cu Eutolmie în mănăstirea de bărbați și plecându-se egumenului, i-au spus gândul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzând într-înșii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit și i-a tuns în sfântul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mănăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mănăstirea sa și le-a poruncit să facă toate ascultările mănăstirii, după obiceiul călugăresc.
Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunându-se egumenului și fraților, slujind lui Dumnezeu cu toată osârdia. Iar nevoințele și ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stând, ci ori lucra ceva pentru trebuința mănăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămâna nu gusta nimic. Și atât de mult și-a păzit curățenia sa, încât în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă față femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre frați: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfânta diaconiță care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mântuirea sufletului, căci este pricepută și vestită cu cuvântul și cu viața. Apoi să vezi și pe sora ta, Epistimia!”. Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinților sfinți, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, până când va veni vremea și îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dânsa”.
Deci și sora lui, fericită Epistimia, viețuia în mănăstirea să lingă sfânta diaconiță, ca îngerul lui Dumnezeu, în așa nevoințe și osteneli, încât n-a rămas mai prejos cu viața sa decât fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Și erau amândoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzând cu dragoste către Dânsul, spre a căror viață îmbunătățită privind cei ce petreceau împreună cu dânșii în viața monahală, se foloseau și preamăreau pe Părintele Cel ceresc.
În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creștinilor și toți erau siliți să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutați pentru a fi chinuiți. În acea vreme înștiințându-se unii din păgânii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpânitor despre dânșii. Și îndată a trimis ighemonul pe ostașii săi ca să prindă pe toți monahii și să-i aducă la dânsul pentru judecată.
Dar mai înainte de năvălirea acelor ostași asupra mănăstirii, Sfânta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în niște palate împărătești împreună cu logodnicul și cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, și un împărat prea luminat îi încununa pe dânșii cu cununi. Deșteptându-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse și făcându-se ziuă a trimis la egumen, rugându-l să vină la dânsa căci are a-i spune un cuvânt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugărițele în mănăstirea de bărbați. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, mergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite pentru viața lor și ascultându-le mărturisirea. Apoi, săvârșind dumnezeiasca Liturghie, le împărtășea cu dumnezeieștile Taine, și iarăși se întorcea în mănăstirea sa.
Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mănăstirea sfintelor pustnice și ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sunt împărăția cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor și a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum și fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veți primi în curînd. Însă mai întâi aveți mult a pătimi și a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoșezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbești în dureri. Să știi că pentru pătimirile acestea vremelnice te așteaptă bunătățile cele negrăite și veșnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoință”. Iar ea, lăcrimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voiește El, să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”.
Întorcându-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostașii cei trimiși de ighemon asupra mănăstirii de bărbați și toți călugării, văzând năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflându-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre frați n-au putut să mai prindă, căci toți, fugind prin pustiu și prin munți, s-au ascuns bine. Asemenea și sfintele pustnice, împreună cu fericită Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, și toți au scăpat nevătămați, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins și ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată și chinuire.
Cuvioasa Epistimia, ascunzându-se în munți împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic și frate este prins de păgâni și dus la chinuri, singură văzând aceasta din înălțimea muntelui. Deci a căzut plângând la picioarele sfintei diaconițe, zicând: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostașii și-l duc la lemnul de tortură și nu vreau a mă despărți de dânsul, căci mă doare inima și doresc a muri împreună cu dânsul pentru Hristos, Domnul nostru!”.
Diaconița a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dânsul, nu te da în mâinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmașului, căci ești tânără și mă tem pentru tine că nu cumva înfricoșându-te de chinuri să te lepezi de Hristos și să-ți pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoințele tale cele călugărești, și te vei păgubi de mântuirea ta”.
Sfânta Epistimia a zis: „Nu pot să rămân vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat și iubitor de oameni; el cu mâinile lui m-a spălat de necurăția mea în apa Botezului; el m-a povățuit să iau calea mântuirii și m-a îmbrăcat în chipul călugăresc și m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuințele mele; el îmi este logodnic, frate, învățător, părinte după Dumnezeu și păzitor al fecioriei mele, și nu mă pot despărți de dânsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce și voi muri împreună cu dânsul. Dacă își va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune și eu, ca să se verse și sângele meu împreună cu sângele lui pentru Ziditorul tuturor, și mă voi duce împreună cu dânsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis și Care ne-a încununat. Deci slobozește-mă, stăpâna mea, slobozește-mă și te roagă pentru mine!”.
Cuvioasa diaconiță, văzând lacrimile ei și dragostea către Dumnezeu și către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, și binecuvântată să fie calea pe care săvârșești alergarea pătimirii tale, ca și întâia muceniță Tecla! Mergi dar în calea cea fericită și mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!”. Și astfel, fericită Epistimia, sărutând pe maică să cea duhovnicească, pe sfânta diaconiță, și pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.
Ajungând pe ostași și văzând pe Sfântul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn și frate, învățătorul și povățuitorul mântuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, așteaptă-mă și nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră și roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înșelăciunea idolească și din toată deșertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoințele cele călugărești. Adu-ți aminte de făgăduința ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!”. Iar ostașii, întorcându-se, au luat-o și pe dânsa.
Văzând Cuviosul Galaction pe fericită Epistimia, s-a bucurat de nevoința ei cea cu osârdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale și a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieștii iubiri. Deci se rugă din inimă pentru dânsa să o întărească până la sfârșit în nevoința cea mucenicească, adică să nu se înfricoșeze de chinurile cele cumplite. Și legând-o ostașii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovnicești, îi duceau pe ei la ighemon. Mergând ei pe cale, Sfântul Galaction învăța pe sora sa Epistimia, zicând: „Vezi, sora mea, să nu te amăgești cu oarecare înșelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdând puțin aici, vom fi încununați veșnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”.
Sfânta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, și ceea ce te voi vedea pe tine făcând, aceea voi face și eu, și cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări și pe tine, și îmi va ajuta și mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dânsul deopotrivă cu tine, să pătimesc și să mor; apoi să mă satur și eu deopotrivă, când ni se va arăta slavă Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, și a ieșit o slugă în întâmpinarea ostașilor, zicând: „Ighemonul poruncește să fie păziți creștinii aceștia până dimineață”. Deci sfinții au fost ținuți de ostași în legături toată noaptea.
Iar dimineață a venit păgânul la judecată; și au fost aduși înaintea lui Cuviosul Galaction și fericită Epistimia. Apoi, privind la dânșii, a zis: „Cine sunteți voi, negrilor?”. Sfântul Galaction a răspuns: „Suntem creștini și călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?”. Sfântul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul și pământul și toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noștri ce sunt și ce au făcut?”. Sfântul a răspuns: „Zeii voștri sunt pietre și lemne, lucru stricăcios, și nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sunt făcuți de mâini omenești, iar voi vă închinați la lucruri făcute de mâini omenești și cinstiți niște zei pe care voi i-ați lucrat din diferite feluri de materiale”.
Atunci ighemonul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcați pe hulitorul acesta și-l bateți cu vine de bou!”. Deci, bătând pe Sfântul Galaction, Sfânta Epistimia plângea și ocăra pe ighemon, zicând: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te rușinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu și a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?”. Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcați-o și pe aceasta și o bateți mai tare!”. Și când slugile cele fără de rușine o dezbrăcau pe dânsa de hainele cele călugărești și o dezgoleau până la cămașa cea de păr, sfântă a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de rușine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu poruncești să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voștri cei necurați, ca să nu vedeți goliciunea fecioriei mele!”. Și îndată, cu cuvântul sfintei, ighemonul a orbit, precum și toți cei ce erau cu dânsul, încât căuta fiecare cu mâinile sale zidurile și povățuitori, dar nu era între dânșii nici unul care să vadă lumina.
Atunci, temându-se, toți au strigat: „Mântuiește-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, și vom crede în Dumnezeul tău!”. Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu și iarăși au văzut toți și au crezut cincizeci și trei de suflete. Însă tiranul, deși vedea cu ochii cei trupești, cu cei sufletești era orbit; căci, îndemnându-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deșerților săi idoli, zicând: „În mintea noastră am pierdut credința în marii noștri zei și de aceea, mâniindu-se asupra noastră, ne-au certat puțin, ca să ne înțelepțim și să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceștia, că adevărați defăimători, să nu-i cruțăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noștri”.
Deci a poruncit slugilor ca, ascuțind niște trestii, să le bage sub unghiile mâinilor și ale picioarelor. Aceasta făcându-se, sfinții răbdau cu bărbăție și strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deșerți ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mâinile; iar ei strigau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învață mâinile noastre spre război și degetele noastre spre oștire; mila noastră și scăparea noastră, apărătorul și izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mâinile vrăjmașilor noștri”. Apoi a poruncit să le taie și picioarele.
Făcându-se aceasta, sfinții strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pentru numele Tău. Știi, Stăpâne, că, cu dragostea Ta fiind răniți, Ți-am urmat Ție și am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curțile Tale cerești, unde stau înaintea Ta toți cei ce Ție Ți-au plăcut”. Și iarăși au strigat, zicând: „Blestemați să fie zeii păgânilor și toți cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceștia a ne huli zeii? Tăiați-le și limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile și sfinții mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigând către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le tăie capetele. Apoi ducându-i pe amândoi afară din curtea boierească, i-au tăiat și le-au lăsat trupurile neîngropate.
Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction și care pustnicise cu el, acela, când au fost prinși Sfântul Galaction și Sfânta Epistimia, i-a urmat de departe schimbându-și hainele călugărești ca să nu fie cunoscut. Deci, văzând patimile și sfârșitul lor, a luat pe ascuns sfintele și cinstitele moaște ale stăpânului și ale stăpânei sale și, plângând mult lângă dânsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viața cea plină de fapte bune și pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi și celor ce vor asculta și spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în veci. Amin.
Mucenița Anastasia Romana (1) s-a născut în Roma din părinți înstăriți și a rămas orfană la vârsta de trei ani.
Ca orfană, a fost luată în grijă de o mănăstire de femei de lângă Roma, unde era stareță o femeie cu numele Sofia, o bună călugăriță.
Ea a crescut-o pe Anastasia în credință ferventă, frică de Dumnezeu și supunere.
După șaptesprezece ani, Anastasia era cunoscută în întreaga vecinătate, creștinilor ca o mare ascetă și păgânilor pentru deosebita ei frumusețe.
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Persecuțiile împotriva creștinilor ale lui Decius (249-251) au început cam în aceeași perioadă.
Administratorul păgân al orașului, Probus, auzise de ea și a trimis soldații să o aducă pe Anastasia la el.
Stareța a povățuit-o pe Anastasia timp de două ore cum să-și păstreze credința, cum să reziste ispitelor amăgitoare și cum să îndure tortura.
Anastasia i-a spus:
„Inima mea e gata să sufere pentru Hristos; sufletul meu este pregătit să moară pentru iubitul meu Iisus”.
Binecuvântată de către stareță să sufere pentru Hristos, tânăra Anastasia a ieșit să întâlnească soldații înarmați.
Adusă în fața guvernatorului Probus, Anastasia și-a declarat deschis credința în Hristos Domnul.
Văzând tinerețea și frumusețea ei, Probus a încercat mai întâi să o lingușească și să o facă să îl renege pe Hristos și să o descurajeze și să renunțe la credință:
„de ce să-ți irosești tinerețea, privată de plăceri?
Ce poți câștiga prin îndurarea torturilor și moartea pentru Cel Crucificat?
Roagă-te zeilor noștri, mărită-te cu un soț chipeș și trăiește în glorie și onoare”.
Sfânta fecioară i-a replicat cu tărie:
„soțul meu, bogățiile mele, viața mea și fericirea mea sunt Domnul Iisus Hristos iar tu nu vei putea să mă faci să-L părăsesc prin minciunile tale!
Sunt gata să mor pentru Domnul meu, nu doar o dată – oh, de-ar fi numai posibil! – ci de o mie de ori”.
Atunci, Probus a condamnat-o pe Anastasia la torturi cumplite.
Sfânta muceniță le-a îndurat cu curaj, slăvind și rugându-se Domnului.
Când i-au sfâșiat hainele, pentru a o umili, ea le-a strigat judecătorilor:
„biciuiți-mă și tăiați-mă și loviți-mă; trupul meu gol va fi ascuns de răni iar rușinea mea va fi acoperită cu sângele meu!”
Ea a fost biciuită și lovită și tăiată.
De două ori i s-a făcut sete foarte tare și a cerut apă, iar un creștin, Chiril, i-a dat să bea, el fiind binecuvântat de Anastasia și decapitat de păgâni.
Apoi i-au fost tăiați sânii și limba, iar un înger al Domnului a venit și a încurajat-o.
Poporul, văzând tratamentul inuman și dezgustător al sfintei, s-a indignat, iar guvernatorul a fost obligat să înceteze tortura.
La sfârșit a fost decapitată cu sabia, în afara orașului.
Trupul sfintei a fost aruncat în afara orașului să fie mâncat de fiare sălbatice, dar Domnul nu a permis ca sfintele ei moaște să fie dezonorate.
La ordinul unui înger sfânt, stareța Sofia a plecat să caute trupul mutilat al Sfintei Anastasia și, cu ajutorul a doi creștini, a înmormântat trupul.
În acest fel, Sf. Anastasia a primit cununa muceniciei.
Prăznuirea ei se face în 29 octombrie. (2)
Imnuri
Tropar – Glasul 4
Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: “pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc. și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău, și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.” Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condac – Glasul 3
Curățată cu apele fecioriei, cinstită Anastasia, ai fost încoronată prin sângele muceniciei. Dăruiești vindecare și mântuire celor în nevoie, și care te cheamă din toată inima, pentru că Hristos ți-a dat tărie, dăruindu-ți harul mereu-curgător!
Note
1 - Cercetările hagiografice sugerează că sunt cel puțin patru sfinte numite Anastasia: două dintre ele primind moarte mucenicească în Roma în anii 250, una a primit moarte mucenicească în Sirmium din Pannonia (Serbia zilelor noastre) la sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, iar alta a fost o femeie patriciană în vremea lui Iustinian. Viețile și suprapunerile celor trei (sau poate două) mucenițe Anastasia au fost studiate în detaliu (de către Hippolyte Delahaye, Paul Devos și François Halkin); istoricul lor este suprapus…; cele trei mucenice, așa cum sunt ele identificate de obicei, sunt:
- 12 octombrie: Anastasia Romana, muceniță fecioară în timpul lui Dioclețian și Valerian.
- 28/29 octombrie (de asemenea 12 octombrie, 25 decembrie): Anastasia “Fecioara”, muceniță în vremea lui Dioclețian.
- 22 decembrie: Anastasia din Sirmium, “Anastasia Vindecătoarea” sau Pharmakolytria, “Izbăvitoarea de Otravă”, văduvă și mucenică din Sirmium/Sirmio și cei împreună cu ea.
(Jane Baun. Povești dintr-un alt Bizanț: Călătorii cerești și comunități locale în apocrifele grecești medievale, Cambridge University Press, 2007, p. 117.)
2 - Prăznuirea din 12 octombrie – Mucenica-fecioară Anastasia Romana – se referă, probabil, la aceeași sfântă.
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea împăraților Deciu și Valerian și a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit și neștiut, având câteva călugărițe îmbunătățite, între care era și egumena Sofia, bătrână și desăvârșită în fapte bune. În acea mănăstire se afla și fericita fecioară Anastasia, de prin părțile Romei, care, rămânând orfană de părinți la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învățând-o toate faptele bune, încât le covârșea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumusețe, dar și în post, în nevoințe și în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani și aflând unii cetățeni de frumusețea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie și foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deșertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-și fecioria, priveghind ziua și noaptea în rugăciuni.
Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viața ei cea asemenea cu îngerii și s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înșelăciunile șoaptelor celor viclene și cu alte feluri de meșteșuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălășluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al șarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru și tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe față, pornind contra fecioarei pe cumpliții muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creștinilor, i-a îndemnat pe necredincioșii care îi urau pe creștini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.
Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că își petrece viața într-un loc deosebit, la niște femei sărace, care viețuiesc fără de bărbați și nevoind să se căsătorească, batjocorind viața păgânilor, crezând în Cel răstignit și râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumusețea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceștia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat ușile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare și, temându-se, au deschis o altă ușă și au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoșa, căci acum a venit vremea nevoinței. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire și să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut și până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.
Deci Sofia a ieșit înaintea ostașilor și le-a zis: „Pe cine căutați și ce vă trebuie?”. Iar ei au răspuns: Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci așa voiește ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai așteptați două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumusețeze cu podoabe și cu îmbrăcăminte obișnuită, au așteptat două ceasuri. însă duhovniceasca maică Sofia, vrând să-și înfrumusețeze pe fiica sa cu podoabe sufletești ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o și a dus-o în biserică.
Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăți cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ție să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, și să arăți că ești adevărata lui mireasă. Deci mă rog ție, iubita mea fiică, să nu te înșele limba cea ascuțită ca briciul, să nu te amețești de darurile și de slava lumii celei deșarte, nici să nu te înfricoșezi de chinurile cele vremelnice, care îți mijlocesc ție viața cea veșnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veșnice îți este gătit ție; iată, cununa cea împletită ție; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieții celei veșnice. Mă rog ție, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele și adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, și toată sârguința o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit și m-am rugat, pentru aceasta ziua și noaptea te-am învățat, ca să te unești cu Domnul din toata inima și din tot sufletul.
Deci acum, fiica mea, să nu mă rușinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului și să nu-mi pogori în groapă bătrânețile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârși de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îți pui pentru Dânsul viața ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălța cornul meu ca al inorogului și bătrânețile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ți cruți frumusețea ta trupească și să nu iubești viața cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ți abați inima spre ele; când te vor înfricoșa cu chinurile, tu să grăiești: De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meuť. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau, de te vor sfâșia și-ți vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlinești lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ți aduci aminte că și perii capului tău sunt numărați de Domnul, Care va păzi toate oasele tale și nici unul dintr-însele nu va pieri.
Capul de ar voi să ți-l taie, tu să privești la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta și care îți înalță capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îți va sta în față nevăzut și o să-ți ușureze durerile tale și o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îți va da ție ușurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îți va îndulci inima și-ți va răcori sufletul și nu se va depărta de tine, până ce, scoțându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească și, chemând toate puterile îngerești și cetele tuturor sfinților, îți va face bucurie și te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărătești împreună cu El întru slava cea veșnică”.
Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea și răsuflarea mea spre El era de demult și este și acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinței mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor și voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna și maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinerețea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te și tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase și să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârși nevoința chinurilor întru numele Lui și va cădea rușinat vrăjmașul, care s-a ridicat asupra noastră”.
Astfel vorbind între ele două ceasuri și mai bine și dându-și cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimiși de ighemon s-au supărat așteptând. Și intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilință, mângâindu-se una pe alta și întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare și, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz și au dus-o repede în cetate, înfățișând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deși stătea cu fața înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, și cu ochii inimii privea frumusețea Lui.
Văzând-o, toți s-au mirat de frumusețea ei și de smeriții ei ochi, precum și de blândețea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „De ce neam ești, de ce credință, și care îți este numele?”. Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: „Sunt fiica unui cetățean din cetatea Romei și sunt crescută în dreapta credință, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobișnuit acest nume și nu știu ce înseamnă Anastasia”. Sfânta a răspuns: „Anastasia se tâlcuiește înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blândețe, fecioară, ca să nu mă pornești spre mânie, căci îți cruț tinerețea și nu vreau să pierd frumusețea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învățătura creștinească și îți pierzi în deșert anii tăi, lipsindu-te de viața cea bună și de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colț întunecat o așa frumusețe, care și la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii și ca o fiară locuiești singură? Care îți este câștigul dacă ești chinuită și mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noștri cei fără de moarte, să-ți iei un bărbat cinstit, frumos și de neam bun, să te mângâi cu bucurii și să te veselești cu fiii, să viețuiești în cinste și în slavă, între oamenii cei buni și să ai multe averi, aur și argint, și să nu-ți pierzi în cea mai mare trudă și sărăcie viața cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea bărbat de neam mare și cinstit, slăvit și bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă și cu care și tu asemenea vei fi în mare cinste și te vei îndulci de toate bunătățile, în toate zilele vieții tale”.
La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-și ochii săi cei plecați în jos și căutând la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăția mea, viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înșela precum a înșelat șarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărți de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de față să o bată peste obraz, zicându-i: „Oare așa răspunzi luminatului stăpânitor?”. Apoi, vrând să o facă de rușine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa și să fie arătată goală înaintea tuturor. Și a zis către dânsa: „Oare frumos îți este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor așa goală?”. A răspuns sfânta: „Nebunule, nerușinatule și de toată necurăția plin, aceasta nu este rușinea mea, ci a ta. Știe Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în fața poporului, să știi că mai mult te-ai făcut de rușine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de rușinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veșmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci rușinea feței tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără rușine și plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în fața tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă ați dezgolit trupul meu și dacă ați pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviți? Bateți, tăiați, rupeți trupul meu cel gol, acoperiți-l cu bătăi și cu sângele meu. Iată, mă vedeți gata spre a suferi chinuri și să nu nădăjduiți că veți auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.
Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu fața în jos și au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală și cu pucioasă și astfel au chinuit-o cu foc și cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile și, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluiește-mă, Dumnezeule”. Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi și, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată și, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea și scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbește sufletul meu din pricina durerilor și a oaselor mele zdrobite”. Și îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit și a stat nemișcată și Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată și sănătoasă, încât toți se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simțire și la cunoștința adevăratului Dumnezeu, dar l-a orbit răutatea și a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele și să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăție și numai spre Unul Dumnezeu își ridica ochii, zicând: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, și binevoiește ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ți fie bineprimit și să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.
După aceasta au coborât-o de pe lemn și a zis ighemonul către dânsa: „Anastasia, oare bine îți este acum?”. Iar sfânta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos și bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viața și decât sufletul meu?”. Atunci ighemonul a zis: „Dacă îți place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îți voi înmulți această plăcere”. Și a poruncit ca să-i fie tăiați sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult și cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puțină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipsești de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos suntem – nu-și va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dânsa: „Îți sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?”. A răspuns sfânta: „Fă ce voiești, Dumnezeul meu este puternic ca și pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită și să-ți surpe mândria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile și picioarele și apoi să-i sfărâme toți dinții. Sfânta a începuj iarăși a slăbi și a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puțină apă, iar ighemonul, văzându-l pe Chirii că adapă pe muceniță cu apă și socotind că este creștin, căci așa și era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Și fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-și ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe mucenița în numele lui Hristos.
Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puțin și se ruga, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Și ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: „Chiar și limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge și nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luând sluga un clește, l-a băgat în gura sfintei și i-a tras limba afară și i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând și ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită și lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate și să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel și-a săvârșit nevoința muceniciei, sfânta și vrednica de laudă, mare muceniță a lui Hristos, Anastasia.
Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor și păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei starețe Sofia și i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieșit din mănăstire și nu știa în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul și fiind povățuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceștii ei fiice, și, sărutându-l cu dragoste și udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în liniște și cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie și în curăție te-am păzit, frica lui Dumnezeu și sfânta Lui dragoste te-am învățat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulțumesc ție că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, și ai îndeplinit dorința mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ție acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici și stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneților mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, și mă pomenește, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătății Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.
Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba și slabă și abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia și să ducă acel trup ca să-l îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit niște oameni necunoscuți de ea, cinstiți la vedere, cucernici la vorbă și creștini cu credința. Aceștia, găsind-o pe stareță plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei și, adunând mădularele tăiate, adică mâinile și picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit și cinstit și, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preț, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Cuviosul Avramie s-a născut în regiunea Edessei, din Mesopotamia, la sfârșitul secolului al III-lea. Părinții săi nobili și evlavioși nu au mai avut alți fii și, cu toate că prețuiau evlavia înflăcărată a Cuviosului, l-au căsătorit împotriva voinței sale. În timpul festivității de nuntă, Avramie stătea singur cu inima zdrobită.
Atunci Mirele Hristos i-a trimis raza preadulcelui Său har necreat și, luminându-i inima, tânărul Avramie și-a părăsit îndată soția, retrăgându-se într-o chilie izolată, unde a rămas vreme de șapte zile în post aspru și rugăciune.
Părinții săi, înțelegând că Dumnezeu l-a ales pentru partea cea bună, ca prin iconomie să le descopere tuturor taina lui Hristos (Efeseni 3, 9), l-au lăsat să-și continue urcușurile dumnezeiești, singur numai cu Dumnezeu, închis într-o chilie mică, unde printr-o ferestruică îi dădeau din când în când puțină pâine și apă, doar pentru nevoile firii. Avramie a înflorit în taină vreme de cincizeci de ani, luminând pe cei din jur său prin strălucirea virtuților și sprijinind lumea cu rugăciunile sale.
Sf. Cuv. Avramie și Maria, nepoata sa (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro
În vremea aceea, cetatea Beth-Kidiná din apropierea Edessei era locuită de închinători la idoli și toate încercările episcopului local de a-i aduce la credință s-au dovedit neroditoare. Luminat de Duhul Sfânt, episcopul, însoțit de cler, a mers la Avramie și i-a cerut să primească Taina Hirotoniei ca, venind în cetate, să predice cuvântul Evangheliei.
După multe rugăminți și amenințări, pentru a nu cădea în păcatul neascultării, Cuviosul, cu lacrimi în ochi, a acceptat să-și părăsească chilia și să-și asume această sarcină. Vreme de trei ani, a îndurat loviturile, batjocoririle și disprețul din partea localnicilor impietriți la inimă, însă fără a-și abandona eforturile și rugăciunile pentru mântuirea lor, a reușit în cele din urmă să aducă la credința ortodoxă mai mult de o mie de locuitori, care au primit Sfântul Botez.
Cuviosul Avramie a mai rămas un an de zile în acea cetate, semănând sămânța Evangheliei, iar apoi, aprins încă de dorința isihiei, a părăsit în ascuns slava și grijile acestei lumi. Întors în chilia sa, Cuviosul a îndurat războiul fără milă și atacurile demonilor, pe care le-a biruit prin puterea lui Dumnezeu.
Pentru că fratele după trup al Cuviosului Avramie murise, lăsând singură în lume pe fiica lui, Maria, în vârstă de șapte ani, Avramie a luat-o în grija sa și, ducând-o într-o chilie mică, a lăsat-o să înflorească ca o floare a deșertului, prin rugăciunile și convorbirii ei cu Dumnezeu, dându-i sfaturile necesare printr-o mică ferestruică, ce despărțea chiliile lor. Tânăra fată a ajuns astfel la vârsta de douăzeci de ani, sporind în tot lucrul cel bun și plăcut lui Dumnezeu.
Într-o zi însă, a căzut în păcate cu un monah desfrânat, care adeseori venea să-l viziteze pe Cuvios. Și în loc să-L roage fierbinte pe Acela care s-a întrupat pentru mântuirea păcătoșilor, Maria, dimpotrivă, a căzut în cel mai îngrozitor păcat al deznădejdii.
Diavolul a convins-o că Dumnezeu nu va putea niciodată să se milostivească de ea, pentru că și-a necinstit fecioria și schima îngerească. Înnebunită de durere, Maria a mers în cetatea vecină, unde s-a dedat desfrânării, alunecând astfel zilnic, vreme de doi ani, și mai adânc în abisul păcatului, în timp ce Avramie înălța neîncetat rugăciuni către Domnul ca să-i descopere unde a plecat nepoata sa.
Astfel, de la câțiva călători a aflat unde ajunsese Maria și, alegând mântuirea sufletelor, a părăsit îndată isihia, schima, nevoința și rugăciunile sale, s-a îmbrăcat în haine militare și, adunând puțini bani, i-a dat casei de desfrâu, unde Maria practica meseria cea murdară, pretinzând că dorește și el să se bucure de frumusețea fetei.
Cuviosul a comandat o cină fastuoasă și, pentru prima oară după cincizeci de ani de post aspru, a mâncat carne și a băut vin – retrăgându-se apoi într-o odaie cu tânăra fată. După ce a închis ușa, Avramie i-a dezvăluit nepoatei cine este, în timp ce aceasta, încremenită de uimire și de rușine, cu privirea țintuită în podea, nu îndrăznea nici măcar să-l privească.
Cuviosul i-a vorbit cu blândețe, fără să o mustre câtuși de puțin și cu lacrimi în ochi, i-a amintit de râvna ei pentru viața ascetică, încredințând-o că mila lui Dumnezeu este nemărginită și că depășește orice păcat, singurul păcat de neiertat fiind deznădejdea. Apoi, pentru a o încuraja, Cuviosul a mai adăugat: Hai, copilul meu, să ne întoarcem în chilia noastră. Iau asupra mea fărădelegea ta și eu voi da seamă în fața lui Hristos în ziua înfricoșătoarei Judecăți. Tu vino doar în chilia ta, întoarce-te la nevoință și rugăciune și stai din nou în fața Atotziditorului Dumnezeu.
Lacrimi dulci se rostogoleau pe fața Mariei când a auzit cuvintele acestea. Părăsind îndată casa păcatului și viața desfrânată, s-a închis din nou în chilie, cu atâta râvnă și lacrimi, încât nu a întârziat să primească de la Dumnezeu nu numai iertarea păcatelor, ci a dobândit și harisma facerii de minuni.
După ce a petrecut o viață plăcută lui Dumnezeu, Cuviosul Avramie a adormit în pace în anul 366, iar cinci ani mai târziu s-a odihnit întru Domnul și nepoata sa, Maria.
Tropar
Glasul 8
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.
Viața Sfântului Cuvios Avramie
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana; Sf. Cuv. Avramie și Maria, nepoata sa (29 octombrie) – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul Avramie s-a născut din părinți creștini și din tinerețe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultând și învățând cu râvnă dumnezeieștile Scripturi. Părinții lui, iubindu-l foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Și fiind de multe ori silit de dânșii să-și ia soție, în cele din urmă el s-a supus voinței lor. După ce s-a făcut nunta, în a șaptea zi, șezând el în casă cu soția, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, și, sculându-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povățuit de Dumnezeu, Avramie a ieșit din cetate și la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo și s-a sălășluit într-însa cu mare plăcere, luând aminte de mântuirea sa și slăvind pe Dumnezeu. Iar părinții și rudeniile lui erau mâhniți de ceea ce făcuse și îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După șaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugându-se lui Dumnezeu.
Văzându-l, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dânșii: „Nu vă mirați, ci preamăriți pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deșartă, și vă rugați Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare până la sfârșit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-l iau asupră-mi. Lăsați-mă să locuiesc aici în liniște, pentru dragostea lui Dumnezeu și mă voi deprinde a face sfânta Lui voie”. Atunci ei, văzând gândul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Și i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-l mai supere venind mereu la dânsul. Apoi, închizând ușile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana și astfel viețuia, slujind lui Dumnezeu. Și i s-a luminat gândul, sporind în viață bună, în înfrânare mare, în smerenie, în curăție și dragoste. Vestea despre dânsul a străbătut pretutindeni și toți care auzeau de el veneau să-l vadă, luând folos de la dânsul, pentru că i se dăduse lui cuvântul înțelepciunii, al înțelegerii și al mângâierii.
După zece ani de la plecarea lui, s-a întâmplat de au murit părinții fericitului Avramie și i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrând să-și lase rugăciunile sale și liniștea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci și, făcând așa, a rămas fără grijă, pentru că sârguința fericitului era să nu-și lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să și-o curățească de lucrurile cele pământești. De aceea nimic n-a câștigat pe pământ, decât numai o haină, o rasă și un vas mic, din care obișnuia a mânca sau a bea, și o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu și-a schimbat rânduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rânduiala monahală, cu mare osârdie și cu mare dragoste către Dumnezeu.
Atunci, între satele dimprejurul unei cetăți, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic până la mare, și nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimiși mulți prezbiteri și diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înșelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dânșii, mulțime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credința în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dânșii.
Într-una din zile, episcopul, șezând cu clericii săi, și-a adus aminte de fericitul Avramie și a zis: „Eu n-am văzut în viața mea un bărbat desăvârșit ca acesta, în tot lucrul bun și plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Așa este, stăpâne! El este robul lui Dumnezeu și monah desăvârșit”. Iar episcopul a zis către dânșii: „Vreau să-l așez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea și cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor și îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculându-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.
Ajungând ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dânsul despre acest sat de necredincioși și l-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mâhnit foarte tare și a zis către episcop: „Iartă-mă, sfințite părinte, și lasă-mă aici să-mi plâng păcatele mele, pentru că sunt neputincios și nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Cu darul lui Dumnezeu îți va fi cu putință, dar să nu te lenevești la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinției tale, lasă-mă aici să-mi plâng răutățile mele”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Iată ai lăsat lumea și ai urât cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit și toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.
Auzind acestea, Avramie a plâns mult și a zis: „Ce sunt eu altceva decât un păcătos? Și ce viață am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?”. Iar episcopul a răspuns: „Șezând aici numai pe tine singur te mântuiești, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulți vei mântui și-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socotește care faptă îți va fi mai mare: oare să te mântuiești pe tine singur, sau pe mai mulți?”. Iar fericitul a răspuns, plângând: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Și scoțându-l episcopul din chilie, l-a dus în cetate și l-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputința mea și trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfânt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinși de înșelăciunea diavolească slujind idolilor și a suspinat, plângând. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mâinilor Tale”.
După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredințase averea de la părinți ca s-o împartă la săraci, rugându-l ca din averea rămasă să-i trimită și lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cât putea să-i fie de trebuință. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sârguință și în puțină vreme a ridicat-o cu bună rânduială și a înfrumusețat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar până ce s-a zidit biserica, fericitul mergea și se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicând nici un cuvânt nimănui. După săvârșirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicând: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiți și unește-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înțelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule și iubitorule de oameni, Dumnezeule”.
Săvârșind rugăciunea, a ieșit din biserică, răsturnând capiștea și sfărâmând idolii lor. Iar ei, văzând cele ce a făcut Avramie, ca niște fiare s-au năpustit asupra lui și, bătându-l, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcându-se noaptea, a intrat acolo iarăși și, mergând în biserică, cu plângere se ruga lui Dumnezeu să mântuiască pe oamenii cei pierduți.
Făcându-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugându-se și s-au spăimântat. Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumusețea zidirii și podoabele ei. Deci fericitul îi învăța cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu bețe ca pe o piatră neînsuflețită și îl aruncau la pământ. Apoi l-au legat de grumaz și l-au târât afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dânsul pietre și, lăsându-l, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopții și-a venit în fire, s-a sculat și a început a plânge, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpâne, ai defăimat lacrimile mele și smerenia mea? Pentru ce, ți-ai întors fața Ta de la mine și ai trecut cu vederea lucrul mâinilor Tale? Acum, Stăpâne, caută spre robul Tău și ascultă rugăciunea mea; întărește-mă și dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavolești și îi învrednicește să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat și, mergând în biserică, cânta și făcea rugăciuni.
Făcându-se ziuă, au venit oamenii și, văzând că el este viu, s-au înspăimântat, dar fiind răi și nemilostivi l-au chinuit, aruncându-l iarăși la pământ, l-au legat cu o funie de grumaz și l-au târât afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdând cu credință, fiind legat, bătut, izgonit, târât și împroșcat cu pietre, flămând și însetat. Pentru toate câte i s-au făcut nu s-a mâniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuținat cu sufletul. Nu s-a mâhnit, răbdându-le pe toate, ci mai ales și-a adăugat dragostea și dorirea pentru ei, rugând și învățând pe bătrânii lor ca pe niște părinți, iar pe cei tineri ca pe niște frați și pe copii ca pe niște fii, deși era înfruntat și batjocorit de dânșii.
Apoi, într-o zi, s-au adunat toți cei care locuiau în satul acela, de la mic și până la mare și, fiind înspăimântați de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeți răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare ați văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdând felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici și către nici unul n-a zis vreun cuvânt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăiește, spunându-ne că este împărăție, rai, viață veșnică și sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost așa, nu ar fi răbdat de la noi atâtea răutăți. încă și neputința zeilor noștri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău când el îi sfărâma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu și toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniți să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul”. Astfel toți, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigând: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mântuiască de înșelăciunea diavolului”.
Fericitul, văzându-i pe ei, s-a bucurat foarte mult și fața lui strălucea ca lumina de dimineață. Bucurându-se, a grăit către dânșii: „Părinții mei, frații mei și fiilor, veniți să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoașteți pe El și să vă curățați de necurățiile diavolești. Deci credeți în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului și al pământului și al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus și neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoșat și bun Domn. Credeți și întru Fiul Său, Unul născut, Care este înțelepciunea, puterea și voia Lui; credeți și în Preasfântul Lui Duh, care le învie pe toate și veți câștiga viața cea cerească”. Apoi, răspunzând, toți au zis: „Cu adevărat, părintele și povățuitorul vieții noastre, precum grăiești și ne înveți pe noi, așa credem și suntem gata a face toate cele ce ne poruncești”. Și îndată, luându-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toți în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, de la mic și până la mare, cam o mie de suflete.
Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeștile Scripturi, învățându-i pe ei și spunându-le cele referitoare la împărăția cerului și la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credință și despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca și pământul cel bun, care primește sămânța cea roditoare și dă rod, unul o sută, altul șaizeci și altul treizeci. Cu așa mare sârguință, cu tăcere și cu osârdie ascultau învățăturile lui și se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu și se legaseră de el cu legătura dragostei, luând aminte la sfânta lui învățătură. Și fericitul a petrecut cu dânșii încă un an de la botezarea lor, învățându-i cuvântul lui Dumnezeu, neîncetat și ziua și noaptea. Apoi, văzând sârguință lor către Dumnezeu și credința lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dânșii și cinstit și se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pământească și să i se schimbe călugăria lui. Sculându-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinți Te odihnești, Unule iubitorule de oameni și milostive Stăpâne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înțelegători, i-ai dezlegat de înșelăciunea idolească și le-ai dăruit lor înțelegerea Ta, păzește-i pe ei până la sfârșit și îi ferește, Stăpâne, și apără turma Ta cea bună pe care ai câștigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădește-i pe ei cu darul Tău și luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvârșind cele plăcute Ție, să se învrednicească împărăției Tale cerești. Iar pe mine, nevrednicul și neputinciosul, mă apără și să nu-mi socotești mie acest păcat, căci toate cunoscându-le Tu, știi cât te iubesc și te doresc pe Tine”.
Sfârșind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și în taină a plecat de acolo în alt loc și s-a ascuns de dânșii. Apoi, făcându-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică și, căutându-l pe Avramie, umblând ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor și strigându-l cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni și nu l-au aflat, s-au mâhnit foarte mult și, ducându-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întâmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mâhnit și a trimis pretutindeni mulți oameni sârguincioși pentru a-l căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile și rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimiși nu l-au aflat. Apoi, mergând episcopul împreună cu clerul în sat și văzându-i pe toți întăriți în credința și în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dânșii bărbați vrednici, pe care i-a numit prezbiteri și diaconi și, binecuvântându-i, s-a dus.
Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult și a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Ce voi răsplăti Ție, o, Stăpânul meu bun, pentru toate câte mi le-ai dat mie? Mă închin și slăvesc rânduiala ta”. Astfel rugându-se el, s-a dus bucurându-se la chilia sa unde șezuse mai înainte și, făcându-și o altă chilie mică lângă chilia cea dintâi, s-a închis înăuntru, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său.
Însă diavolul, văzând toate cele făcute de Avramie și turbând de invidie, se sârguia în tot chipul să-l biruiască pe bunul ostaș al lui Hristos. Vrând să-l înalțe pe el cu mândria, a venit la dânsul cu cuvinte de laudă, căci, stând fericitul Avramie în miezul nopții la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui și s-a auzit un glas ca și cum venea de la Dumnezeu, zicându-i: „Fericit ești, fericit ești, Avramie, atât de fericit, încât nimeni dintre oameni n-a săvârșit voia mea precum ai făcut tu și pentru aceasta ești fericit”. Fericitul, cunoscând îndată înșelăciunea diavolului, și-a înălțat glasul său și a zis: „Întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înșelăciune și de răutate, căci eu, deși sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul și ajutorul Dumnezeului meu și nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoșează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mântuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc și cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.
Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puține zile, iarăși rugându-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ținând o secure și a început să taie și să dărâme chilia lui. Și cum se părea că este dărâmată, diavolul a strigat către ceilalți slujitori ai lui cu glas mare, zicând: „Sârguiți-vă, prietenii mei, sârguiți-vă, ca degrabă să intrăm și să-l sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat și în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Și îndată satana a pierit, iar chilia sfântului a rămas întreagă. După puține zile, rugându-se la miezul nopții, și-a văzut rogojina pe care se odihnea arzând cu mare văpaie și călcând pe văpaie a zis: „Peste aspidă și peste vasilisc voi pași și voi călca peste leu și peste balaur și peste toată puterea vrăjmașului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea și striga cu glas mare, zicând: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meșteșug împotriva ta”.
Într-una din zile, când fericitul mânca, a intrat iarăși diavolul în chilia lui, în chip de tânăr și, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pământ vasul din care mânca. Iar Avramie, pricepând că este diavolul, ținea bine vasul, netemându-se deloc. Apoi necuratul, luând un sfeșnic în care ardea o lumânare, a început a cânta cu glas mare, zicând: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cântat acest psalm până la sfârșit, dar sfântul nu i-a răspuns până ce nu a terminat de mâncat.
După ce a terminat de mâncat, s-a însemnat cu semnul crucii și a zis către dânsul: „Necuratule diavol și de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă știi că sunt fericiți cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiți sunt și de trei ori fericiți toți cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu și îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „Îi supăr ca să-i biruiesc și le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dânsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruiești sau să smintești pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruiești pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înșeli și îi biruiești, căci Dumnezeu nu este cu dânșii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, așa precum piere fumul în vânt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vântul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu și binecuvântat în veci. El este slava și lauda mea și nu mă tem de tine, chiar și tot anul de vei sta aici, sau și mai mult decât un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, așa precum nu se îngrijește cineva de o javră de câine”.
Acestea zicându-le fericitul, îndată a dispărut diavolul și iarăși, după cinci zile, când săvârșea fericitul cântarea cea de la miezul nopții, a venit vrăjmașul cu nălucire de popor mult și a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui și trăgând, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Și fericitul, văzându-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele și s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai știu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul și puterea mea ai zdrobit-o, nepăsându-ți de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace până ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu și toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpânului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava și închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit și batjocorit de noi. Să știi de acum, ticălosule și nerușinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.
Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-l înfricoșeze, dar n-a putut să biruiască gândul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfânt. De aceea el sporea cu mari nevoințe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul și o astfel de viață petrecea, încât s-a învrednicit de dumnezeiescul dar și de aceea diavolul n-a putut să-l biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu și-a deschis gura pentru a râde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui și în toate zilele era pregătit pentru moarte.
Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuții și au dus-o la unchiul ei. Fetița avea șapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru și între dânșii era o ușă mică, prin care sfântul o învăța pe nepoată Psaltirea și celelalte cărți sfinte. Copilita petrecea monahicește ca și el, în post și în rugăciuni și în toate nevoințele vieții monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă și să nu se plece spre deșertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfântul a poruncit ca averea ei să fie împărțită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viața monahală, pentru care el se bucura, văzând nevoințele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blândețea și dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahicește douăzeci de ani, ca o mielușea curată și ca o porumbiță neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vâneze, ca măcar în felul acesta să-l poată supăra pe fericitul Avramie și să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.
Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfântul ca și cum ar vrea să se folosească de la el. Văzând pe fericita aceasta, nepoata sfântului, a dorit să vorbească cu dânsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dânsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, până când, ajutându-i satana, a intrat în chilia fecioarei și a amăgit-o.
După ce a săvârșit păcatul, nepoata sfântului s-a înspăimântat și, rupându-și hainele de pe dânsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume și zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul și mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrânarea și lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mâniat pe Dumnezeu, și însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare rușine și necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai viețuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gândul meu și cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceață întunecată a acoperit mintea mea? Nu știu ce voi face și unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce și în care groapă mă voi arunca? Unde este învățătura cuviosului meu unchi? Unde este învățătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: Ia aminte de tine și-ți păzește sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfânt. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu și pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea ședea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăție, să vorbesc cu sfântul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieși foc din acea ușiță a lui și mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă știe pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mântuire!” Sculându-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbându-și haina, a mers într-o casă de oaspeți.
După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoșat, foarte mare și groaznic. Acesta, șuierând tare, a venit la chilia lui și aflând o porumbiță a înghițit-o și iarăși s-a întors la locul său. Apoi, deșteptându-se fericitul din somn, s-a mâhnit foarte mult și a plâns cu amar, zicând: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulți să-i depărteze de la credință, sau va fi dezbinare în Biserică?”. Rugându-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le știi, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur știi și vedenia aceasta”. Apoi iarăși, după două zile, a văzut pe același balaur ieșind de la locul său și venind în chilie la dânsul și-a pus capul sub picioarele sfântului și a crăpat. Aflându-se porumbița aceea în pântecele lui, și-a întins mâna sa și a luat-o vie, neavând întinăciune.
Apoi, fericitul, deșteptându-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriță, nepoata lui, zicând: „De ce te-ai lenevit? De două zile aștept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu și nu aud nimic?”. Deschizând ușița, n-a mai găsit-o pe ea acolo și a înțeles că acea vedenie fusese pentru dânsa și, plângând, a zis: „O, vai mie, că pe mielușeaua mea a răpit-o lupul și fiica mea este prădată”. Apoi și-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mântuitorule a toată lumea, întoarce pe mielușica Ta, Maria, în ograda vieții, ca să nu se pogoare bătrânețile mele cu mâhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.
Trecuseră două zile de la plecarea fericitei când sfântul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea pentru dânsa. După doi ani i-a spus cineva unde este și cum viețuiește și atunci, rugând pe unul din cunoscuții săi, l-a trimis acolo ca sâ știe cu încredințare despre dânsa. Trimisul acela s-a dus și, aflând-o, s-a întors și i-a spus. Apoi sfântul a poruncit să-i fie adusă o haină ostășească și un cal și s-a îmbrăcat în haine ostășești, punându-și o căciulă înaltă în cap ca să-și poată acoperi fața. A luat și un galben cu sine, apoi, încălecând pe cal, a plecat. Ajungând la acea casă de oaspeți, a căutat în toate părțile, vrând să o afle și după aceea, zâmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăți pe ea să o privesc și eu?”.
Gazda, văzându-l că este cărunt, a râs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrânare întreabă de ea și i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Și într-adevăr, fericita era frumoasă la față peste fire. Atunci cuviosul, cu față veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Și chemând-o pe ea, a venit la dânsul. Iar când a văzut-o sfântul, în împodobirea desfrânată, era să-l podidească plânsul. însă s-a abținut, ca să nu fie recunoscut de dânsa și ca nu cumva ea, înțelegând, să fugă de el. Apoi, șezând ei și bând, a început a glumi cu dânsa acest minunat bărbat, iar ea, sculându-se, l-a îmbrățișat și a început a-i săruta grumazul. Sărutându-l, a simțit un miros frumos care ieșea din curatul lui trup, chinuit cu ne voințe.
Atunci, aducându-și aminte de zilele cele dintâi ale înfrânării sale, a suspinat, a lăcrimat și a zis: „O, vai mie!”. Iar gazda a zis către dânsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de când petreci cu noi aici și niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvânt de mâhnire, iar acum ce-ți este ție?”. Iar ea a răspuns: „De aș fi murit mai înainte de acești ani, aș fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dânsa cu cuvânt aspru: „Acum ți-ai adus aminte de păcatele tale, când ai venit la mine?”. Și scoțând galbenul i l-a dat gazdei, zicându-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dânsa”.
O, mare este înțelepciunea cea duhovnicească! O, câtă tărie și răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mâncat pâine până la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănâncă carne și bea vin, ca să mântuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinților îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfânt. Mânca carne și bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înțelepciune sfântă și înțelegere adâncă!
Deci, după cina și veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrând el în cameră, a văzut un pat mare cu așternut bogat și s-a așezat pe el. Atunci a zis către dânsa: „Închide ușile și vino de mă descalță”. Iar ea, închizând ușile, a venit la dânsul și el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutând-o, a apucat-o de mâini și o ținea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădând căciula cea ostășească din cap, a început a plânge, zicând către dânsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoști pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îți este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrânarea și plângerea ta? Unde este privegherea ta și culcarea pe pământ? Căci din înălțimea cerului te-ai coborât în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie când ai greșit, ca eu să fi primit pocăința pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea și pentru ce m-ai necăjit și în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.
Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsuflețită în mâinile lui, temându-se și rușinandu-se. Apoi iarăși i-a zis fericitul: „Nu-mi grăiești, fiica mea Măria? Nu-mi grăiești, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecății, eu voi lua asupra mea pocăință pentru păcatele tale”. Și plângând până la miezul nopții, o ruga și o învăța pe ea. Iar ea, luând puțină îndrăzneală, a zis către dânsul, plângând: „Nu pot căuta spre tine, pentru rușinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dânsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculți pe mine și să mergem la locul nostru. Iată și Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluiește-mi bătrânețile, mă rog ție, inima mea! O, fiica mea, scoală-te și mergi cu mine!”.
Iar ea a răspuns către dânsul: „Dacă știi că eu voi putea să mă pocăiesc și îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge și voi cădea la cuvioșia ta și voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine și ai venit aici să mă scoți din noroiul faptelor mele”. Și punându-și capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ți voi răsplăti pentru toate, stăpâne al meu?”. Iar a doua zi a zis către dânsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dânsul: „Am aici puțin aur și haine, ce poruncești să fac cu acestea?”. A răspuns fericitul: „Pe toate să le lași aici, căci acestea sunt ale vrăjmașului”.
Apoi, sculându-se, au plecat îndată. Și punând-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurându-se ca un păstor când află oaia cea pierdută și cu bucurie o ia pe umerii săi; așa mergea și fericitul și se bucura cu inima. Când au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr și petrecea în călugărie cu smerenie și cu plângere, cu înfrânare și cu blândețe, chemând pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sârguință. Astfel se pocăia și se ruga, încât pocăința și rugăciunea noastră este umbră pe lângă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voiește să piară nici unul și toți să vină la pocăință, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit și i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputințele celor ce veneau la ea.
Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani și, văzând pocăința ei cea mare, lacrimile, ostenelile și rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mângâia și slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfârșit și a adormit întru Domnul, având șaptezeci de ani de la nașterea sa. Iar când a murit, s-a adunat aproape toată cetatea și toți, cu sârguință, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii câștigau tămăduire.
Mielușeaua lui Hristos, Măria, a viețuit cinci ani în mare înfrânare după mutarea unchiului ei, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua și noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, când treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plângerii și al tânguirii ei fără de măsură și, stând, se mirau și preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvârșit și bineplăcând lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; și acum, după umilele plângeri, cu bucurie se veselește împreună cu sfinții Domnului, Căruia I se cuvine slava și închinăciunea în veci. Amin.
