Articole

Sfântul Mucenic Nichifor († 260)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Nichifor († 260)


 

Sfântul mucenic Nichifor din Antiohia a fost un creștin care și-a dat viața pentru Hristos în secolul al III-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 9 februarie.

Sfântul Nichifor a trăit în Antiohia Siriei pe vremea împăraților Valerian și Galien (253-260).

El era un creștin simplu și avea de prieten pe Sapriciu (sau Sapricius), care era preot al Bisericii creștine. Dar prin lucrarea diavolului între ei s-a însămânțat ura.

După un timp, Nichifor și-a dat seama că dragostea frățească este cel mai prețios lucru al îmvățăturii Domnului Hristos și a trimis de mai multe ori la Sapriciu mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a voit să audă de rugăciunile lui.

Atunci Nichifor s-a dus el însuși la Sapriciu și a căzut la piciorele lui cerându-i iertare. Dar inima lui Sapriciu era împietrită și nu vroia să se împace cu fratele său, ci continua să-i poarte pizmă.

Pe când se îmtâmplau acestea, persecuția împotriva creștinilor a reînceput și Sapriciu a fost prins de slujitorii idolilor și dus în fața tribunalului proconsulului.

Acolo Sapriciu a mărturisit cu tărie că el este preot creștin și că preferă să mai degrabă să fie dat la moarte decât să jertfească idolilor.

Și rămânând neclintit în mărturisirea lui chiar și fiind supus la multe chinuri, a fost condamnat la moarte prin dacapitare.

În timp ce era condus la locul de mucenicie, Nichifor a alergat și a căzut la picioarele lui, cerându-i încă o dată iertare strigând:„Mucenice al lui Hristos, iartă-mi greșalele pentru care te-ai supărat pe mine!” Dar Sapriciu nici de data aceasta nu a vrut să audă de Nichifor.

Și ajungând la locul muceniciei unde urma să fie junghiat pentru Hristos, în clipa în care călăul a ridicat sabia să-i taie capul, pentru că s-a lepădat până în ultima clipă de dragostea creștină și de iertare, harului lui Dumnezeu nu a putut să stea în Sapriciu și găsindu-se lipsit de puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dintr-o dată el s-a muiat și înfricoșându-se a zis călăilor:

Lăsați-mă, că voi aduce jertfă idolilor.

Atunci Nichifor l-a implorat, strigând:

Nu, frate iubit, nu te lepăda de Hristos! Nu pierde cununa pe ți-ai pregătit-o cu atâtea chinuri!

Dar Sapriciu a rămas împietrit la inimă.

Atunci sfântul Nichifor s-a dat pe sine călăilor și mărturisind pe față pe Hristos, i s-a tăiat capul în locul lui Sapriciu din porunca guvernatorului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 4-lea:

Mucenicul tău, Doamne, Nichifor, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 3-lea:

Fecioara astăzi…

Într-aripându-te, fericite, cu dragostea Domnului şi Crucea Lui pe umeri purtând, mărite, ai ruşinat meşteşugirile diavolului şi te-ai luptat până la moarte pentru adevăr. Pentru aceasta te-ai arătat purtător de biruinţă şi tăinuitor al harului lui Dumnezeu.

 

Viața Sfântului Mucenic Nichifor


 

Sf. Mc. Nichifor (†260) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Nichifor (†260) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie și un cetățean, anume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare prietenie și dragoste, încât alții îi socoteau că sunt frați de-o mamă. Viețuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmașul, urîtorul binelui, și a semănat între dânșii atâta vrajbă, încât, după aceea, nici nu voiau să se mai întâlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cât de mare era înainte dragostea și prietenia lor, pe atât de mult a crescut, mai pe urmă ura și vrajbă, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă și ură, Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că acea răutate este de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini că, mergând la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăiește și să-l primească în dragostea sa cea dintâi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăși a trimis pe alți prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimiși și, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învârtoșându-și inima sa, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertați și se va ierta vouă. Și iarăși: Deci de vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ți lași darul tău înaintea altarului și, mergând, mai întâi te împacă cu fratele tău. Și iarăși: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greșelile voastre.

Nichifor, văzând că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dânsul, a mers singur la el și, căzând la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dânsul, fiind nemilostiv, neavând dragoste și nici frică lui Dumnezeu, deși era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creștin și preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dânsul rușinat, necâștigând iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creștinilor, în împărăția lui Valerian și a lui Galerie. Și a fost prins Saprichie preotul și l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?”. El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Ești cleric?”. Saprichie a răspuns: „Da, sunt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam ești?”. Saprichie a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a ighemonul: „Împărații noștri, stăpânii acestor țări și ai hotarelor Romei, Valerian și Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creștini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima și va lepăda porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci, va fi osândit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stând înaintea ighemonului, a zis: „Noi creștinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele; iar toți zeii păgânilor, fiind diavoli, să piară de pe fața pământului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mâini omenești”. Atunci, ighemonul mâniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată și să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăție. Apoi, văzându-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărâre de moarte, zicând: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteștile porunci și n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte și nici nu s-a lepădat de creștineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sârguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieșit în cale și s-a aruncat la picioarele lui, zicându-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”. Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfântul Nichifor, alergând pe altă cale, l-a întâmpinat și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfânt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură și fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrând nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvânt n-a zis către fratele care se ruga lui, încât și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să te împaci cu cel ce va muri îndată?”. Sfântul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfântul Nichifor iarăși a zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ți-am greșit ca om, căci este scris: Cereți și se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea și altele asemenea spunând Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atâtea ori, neaducîndu-și aminte de ceea ce s-a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ci și-a închis urechile inimii și ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vânătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în față – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertați și se va ierta vouă” și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată și îndată a căzut de la Dumnezeu și s-a lipsit de cunună cea împletită.

Deci, când i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ți genunchii, ca să ți se taie capul”, Saprichie a zis către dânșii: „Pentru ce voiți să mă tăiați?”. Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor și ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dânșii: „Să nu mă ucideți, că voi face ceea ce poruncesc împărații, mă voi închina zeilor și le voi aduce jertfe”. Așa l-a orbit ura și de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încât el, care mai înainte era în cumplitele chinuri și nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfârșit și așteptând să ia cununa muceniciei și a slavei, s-a lepădat de viața cea veșnică și s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfântul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicând: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ți pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ți-ai împletit-o! Iată, stă lângă ușă Stăpânul Hristos, Care îndată ți se va arăta și Îți va da răsplătire viața veșnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzarea cea veșnică, pierzând viața nesfârșită pe care era să o câștige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzând Sfântul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfânta credință și s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sunt creștin și cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului și toți se mirau că de bună voie se oferă morții, strigând: „Sunt creștin și zeilor voștri nu mă închin și nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergând la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduiește să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voiește să moară pentru Hristos și care strigă cu glas tare: „Sunt creștin și zeilor voștri nu voi jertfi, iar împărăteștile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creștin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, și s-a dus, bucurându-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinței din dreapta Lui și să stea în ceata sfinților mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, slavă și stăpânire în veci. Amin.

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat (281 – 319)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat


 

Sfântul mare mucenic Teodor Stratilat (281 – 319) este un sfânt militar din secolul al IV-lea, foarte popular în Biserica Ortodoxă.

Prăznuirea lui se face la data de 8 februarie, iar pomenirea aducerii moaștelor lui la Evhaita se face pe 8 iunie.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).

Se trăgea după neam din Evhaita și locuia în Iracleea, care se află lângă Marea Neagră.

El întrecea pe mulți cu podoaba sufletului, cu frumusețea trupului și cu puterea cuvintelor; și toți căutau să-i câștige prietenia.

Chiar și Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creștin și că defăimase pe idoli.

Odată Liciniu a trimis pe câțiva bărbați din Nicomidia, care erau de același rang cu Teodor, și le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic.

Când aceștia s-au întors și i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea.

Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal și i-a ieșit înainte, cinstindu-l precum se cuvine.

Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, și întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, și șezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi.

Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca și cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, și numai după aceasta să le aducă și jertfe de obște, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur și de argint, și la miezul nopții i-a sfărâmat, și făcându-i pe toți mici bucăți, i-a împărțit celor săraci și celor lipsiți.

Şi când s-a făcut ziuă, Maxențiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiței celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac.

De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins și adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri și apoi a fost aruncat în temniță cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat șapte zile.

După aceea iarăși a fost scos și supus la și mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulțimii din care mulți luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu.

Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci și cinci de oameni și după dânșii alți trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatul Chestiu, care fiind trimiși să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos.

Și dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului.

Dar mulțime multă de creștini s-a ridicat să-i oprească și abia potolindu-i sfântul, și făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârșindu-și astfel calea muceniciei sale.

Iar sfintele lui moaște au fost mutate din Iracleea la Evhaita, (care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea Sfântului) și puse în locașul părinților săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă.

Acesta, fiind de față la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit și răspunsurile pe care le-a dat și a mai descris și vremea și chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum și ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi.

Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la 8 iunie.

La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin.

Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat.

Acest loc l-au luat turcii în stăpânire.

Ei au adus în ea dobitoacele lor şi femeile şi copiii lor.

Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Şi, într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană.

Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu.

Şi, văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe.

Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală.

Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi.

Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru.

Tradiţia ortodoxă deosebeşte pe Sfântul Teodor Stratilat de Sfântul Teodor Tiron (pomenit la 17 februarie şi în prima sâmbătă a Postului Mare).

La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri – Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte locaşuri.

De-a lungul veacurilor cei doi sfinţi mucenici, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, au reprezentat modele de iubire, smerenie şi curaj pentru credincioşii de pretutindeni, mărturie fiind și numele lor - Teodor prin traducere din limba greacă înseamnă “Darul lui Dumnezeu” - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

De-a lungul veacurilor cei doi sfinţi mucenici, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, au reprezentat modele de iubire, smerenie şi curaj pentru credincioşii de pretutindeni, mărturie fiind și numele lor – Teodor prin traducere din limba greacă înseamnă “Darul lui Dumnezeu” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie


 

Troparul mucenicului, glasul al 4-lea:

Strălucit voievod al adevăratei oști a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruință; că înțelepțește te-ai luptat cu armele credinței, și mulțimile demonilor le-ai biruit și adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credință pururea te fericim.

Alt tropar, glasul al 4-lea:

Cu numirea oștirei celei adevărate, purtătorule de chinuri al cerescului Împărat, voievod preabun te-ai făcut, Teodore. Căci cu armele credinței te-ai oștit înțelepțește și ai biruit cetele dracilor și purtător de biruință viteaz te-ai arătat. Pentru aceasta, pe tine cu credință pururea te fericim.

Condacul mucenicului, glasul al 2-lea:
(Podobie: “Căutând la cele de sus…“)

Cu bărbăția sufletului îmbrăcându-te în credință ca într-o platoșă, și în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu ca pe o lance, pe vrăjmașul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Icos

Veniți toți credincioșii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumusețea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmașul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceștia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veșnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Stratilat se zugrăvește tânăr, cu părul creț, cu barbă mică, creață, împărțită în două și în veșminte militare romane.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III - IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat


 

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește “izvor de oratorie”, și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: “Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: “Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: “Ce groază mare este aici, măicuță?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: “Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă”. Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: “Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: “Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: “Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: “Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: “Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: “Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: “Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească”. Sfântul Teodor le-a zis: “Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: “Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine”. După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: “Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: “Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: “Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine”. Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: “Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: “Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: “Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii”. Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: “Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: “Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?”

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: “Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci”.

Apoi a zis către Sfântul Teodor: “Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule”.

Sfântul i-a răspuns : “Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: “Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat”. Sfântul a răspuns: “Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: “Oare mărtu-risești încă pe Hristos?” Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: “Slavă Ție Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: “Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blând: “Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu”. Apoi, strigând către Domnul, el a zis: “Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta”.

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: “Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție”. Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: “Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia”. Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: “Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: “Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: “Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini”. Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: “Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăși strigau: “Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: “Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc”.

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: “Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: “Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților”. Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: “Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: “Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: “Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea”. Și, rugându-se din nou, a zis: “amin”. După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

*

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfânta Muceniţă Agata (235 – 251)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org;

 

Sfânta Muceniţă Agata (235 – 251)


 

Sfânta Muceniță Agata (sau Agatia) a viețuit în secolul al III-lea, născându-se în anul 235 în cetatea Panormos (astăzi Palermo) din Sicilia (sau, după alte surse, în Catania).

Prăznuirea ei se face în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Orientale pe 5 februarie.

Sfânta Muceniţă Agata (235 - 251) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfânta Muceniţă Agata (235 – 251) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Tânăra Agata strălucea prin frumusețea trupului și a sufletului și făcea parte dintr-o familie foarte bogată.

Într-o zi, ea a fost cerută de soție de un consul pe nume Quintian, însă tânăra l-a refuzat, spunându-i că și-a închinat deja viața unui alt soț și acela nu este altul decât Hristos, Dumnezeul creștinilor.

Auzind acestea, și văzând că insistențele sale rămân fără rezultatul dorit, consulul a poruncit să fie luată și dată pe mâna unei femei necredincioase și ușuratice, pe nume Afrodisia, ca să o întoarcă de la credința ce-o avea în suflet.

Cu toate amenințările din partea consulului și cu toate pedepsele aplicate de matroană, Sfânta Agata nu a renunțat la dragostea pentru Dumnezeul ei, și toate le-a suferit pentru a nu-l face de râs înaintea oamenilor.

Căci adevărat gândea sfânta că ceea ce vine de la Hristos e mult mai puternic decât ceea ce vine de la oameni.

Văzând tăria ei, consulul hotărăște să o dea pe mâna călăilor spre a o chinui „până o avea să renunțe sau să moară”.

Şi mult a fost tânăra mireasă a lui Hristos, Agata, chinuită și la torturi groaznice supusă, iar trupul ei suferea și sufletul ei se veselea în brațele mirelui său.

A ordonat Quintian ca sânii tinerei fecioare să fie torturați, iar sfânta i-a răspuns torturii prin cuvintele :

Tiran nemilos, nu te rușinezi să torturezi la o femeie acel sân de la care ai supt viața, atunci când erai copil?”.

În cele din urmă a ordonat consulul călăilor ce o torturau pe sfântă, să-i fie tăiat pieptul cu un clește de fier.

Martirio de Santa Águeda, por Sebastiano del Piombo - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Martirio de Santa Águeda, por Sebastiano del Piombo – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Vindecarea ei miraculoasă

Despre vindecarea în chip miraculos al pieptului Sfintei Mucenițe Agata se spune că :

La miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii. “Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici.” Sfânta Muceniță Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe“. Bătrânul i-a zis: “Şi eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine“.

Sfânta i-a răspuns, zicând: “Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă dezgolesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată“.

Iar bătrânul i-a zis: “De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfânta a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate, și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică“.

Apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită“. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Sfânta Agata privind apoi la trupul său, a văzut ca toate rănile erau tămăduite.

Nereușind în nici un chip să schimbe decizia ei, consulul a poruncit sa fie aruncată pe cărbuni încinși până se va săvârși. Şi astfel, Sfânta Muceniță Agata și-a dat sufletul în brațele Mântuitorului în anul 251, la doar 16 ani, având ca zi de pomenire data de 5 februarie.

Alessandro Turchi, Saint Agatha Attended by Saint Peter and an Angel in Prison, The Walters Art Museum - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alessandro Turchi, Saint Agatha Attended by Saint Peter and an Angel in Prison, The Walters Art Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cinstirea


 

Imediat după sfântă adormirea sa, creștinii au început să o venereze pe tânăra ce-a răbdat atâtea pentru Dumnezeul ei, ca sfântă, cultul său răspândindu-se cu repeziciune, și mulți, în diferite hotare ale Imperiului, auzeau de tăria sa trupească și sufletească.

Se spune că pe mormântul ei un înger a adus o lespede pe care erau scrise cuvinte: “Cuget cuvios, lucrând în libertate, cinste de la Dumnezeu și patriei mântuire”.

În jurul anului 500, Sfântul Simachus, papă și episcop al Romei, i-a închinat Sfintei Mucenițe Agata o biserică la Roma, iar Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (cunoscut și ca Papa Grigorie cel Mare), i-a închinat o nouă biserică, în secolul al VII-lea, pe locul uneia construite în anul 460 de gotul Ricimer, biserică ce mai există și astăzi și care se numește Santa Agata dei Goti.

Sfânta Muceniță Agata este considerată ocrotitoarea orașului Catania și a regiunii Molise din Italia, precum și a statelor San Marino și Malta.

În fiecare an, între 3 și 5 februarie, are loc la Catania un festival în cinstea Sfintei Mucenițe Agata, care comemorează viața ei, festival ce culminează cu o procesiune ce durează toată noaptea și la care participă mii de persoane.

The Festival of Saint Agatha in 1915 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Festival of Saint Agatha in 1915 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Imnografie


 

Tropar (Glas 4)

Mielușeaua Ta, Iisuse, Agata, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac (Glas 4)

Să se împodobească astăzi Biserica cu porfiră slăvită muiată în curatul sânge al muceniței Agatia, strigând: bucură-te, lauda Cataniei.

Icos

Feciorească prăznuire și cămară de mire nestricăcioasă și mulțime de fecioare strălucite, cinstite și înfrumusețate văd astăzi aici. Nunta cinstită și cămara ca un cer între cele de sus s-a împodobit; iar patul lor cel neîntinat și frumusețile, vrând cu laudă să le scriu, nu sunt îndestulat; că vierme sunt și pe jos mă târăsc. Şi cum voi ajunge la cele înalte? Cine îmi va da aripi ca de porumbel? Ca zburând să ajung a cuvânta și a striga: bucură-te Agatia, lauda Cataniei.

Sfânta Muceniță Agata - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto preluat de pe evz.ro

Sfânta Muceniță Agata – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe evz.ro

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 197) arată doar că Sfânta s-ar fi săvârșit în închisoare. Se zugrăvește tânără, primind mucenicia la o vârstă foarte timpurie.

 

Viața Sfintei Mucenițe Agata


 

Sf. Mc. Agata (235 - 251) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Agata (235 – 251) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind rău-credinciosul Deciu și fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieșit o păgâneasca poruncă prin toate țările, ca toți creștinii să fie uciși. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinți de neam bun și bogați. Aceștia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creștinilor, s-a aprins cu râvnă după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Și așa, trecând cu vederea moștenirea sa și cinstea bunului său neam, cum și bogăția cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinți, cum și toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.

Chintian, ighemonul, auzind de frumusețea, de bunul neam și de bogăția acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gând necurat spre dânsa și cu patimă poftind-o, se gândea cum ar putea să o vadă și spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înștiințându-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostași din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfânta, ca pe o creștină. Deci, mergând trimișii la Sfânta Agata, voiau să o prindă și-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvânt că se va închina la zeii lor. Dar dânsa, poruncind slugilor să o aștepte puțin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale și, închizându-se într-însa, și-a ridicat mâinile în sus și se ruga, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, Tu știi inima și voința sufletului meu, credința și dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povățuitor și ajutor asupra vrăjmașului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat și l-am omorât; iar acum, Stăpâne, mă rog Ție, să nu lași pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie și cu cinste am viețuit până acum. Grăbește și Te sârguiește ca să biruiești pe diavol și pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primește ca jertfă și prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, ești Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin”.

Astfel rugându-se, a ieșit din cetate cu ostașii, petrecând-o câțiva creștini cunoscuți. Mergea cu osârdie și cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicând în sine: “Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am și biruit, cu darul Hristosului meu, și am călcat pe vrăjmașul cel ce încurcă pe oameni cu dulcețile și cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vârtos singur te vei rușina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălțime spre nevoința mea cu mulțimea sfinților îngeri, și-mi va ajuta mie, neputincioasă”.

Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinți își spăla fața. Apoi, mergând ea, i s-au dezlegat curelele încălțămintelor, iar punându-și picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit și n-a văzut pe nimeni din cunoscuții ce o petreceau, pentru că toți, lăsând-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Atotputernice, Doamne, pentru cetățenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt, arată vreo minune în locul acesta”. Și îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia mințile cele sălbatice ale panormitenilor.

Intrând ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înșelătoarele lor cuvinte și obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească și să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luând-o, cinstind-o și făgăduindu-i multe, apoi chiar și îngrozind-o, se sârguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reușit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii și nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deși ei o împodobeau cu haine de mare preț, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mâncăruri de preț, dulcețuri de multe feluri și ospețe, apoi alcătuiau dansuri și jocuri și făceau înaintea ochilor ei toate faptele mirenești cele fără de rânduiala și toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: “Să știți că mintea și gândul meu sunt întemeiate pe piatră și niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înșelătoare sunt asemenea cu vântul, iar bucuriile lumești sunt ca ploaia și îngrozirile voastre ca pâraiele, care, deși vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatră care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pâraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum dorește cerbul spre izvoarele apelor, așa dorea și sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.

Afrodisia, văzând că inima sfintei este nemișcată și nebiruită, a mers la voievodul Chintian și i-a zis: “Mai lesne este a înmuia piatra și a preface fierul în plumb topit, decât a îndupleca pe fecioara aceea și a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu și fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua și noaptea, decât numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli și rugăminți, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gând cu noi. Eu i-am adus mărgăritare și ghirlande alese, haine de mare preț, aur și pietre scumpe înaintea feței ei, slugi și bogății, dar ea pe toate le nesocotește ca pământul cel călcat în picioare”.

Atunci Chintian, voievodul, mâniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit și, șezând la locul său, plin de gânduri necurate, a început a o întreba: “De ce neam ești?” Răspuns-a Sfânta Agata: “Din neam bun sunt născută și am rudenii cinstite și bogate”. Iar Chintian i-a zis: “De ești de neam slăvit, apoi de ce porți haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfânta: “Sunt roaba lui Hristos și pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: “Cum zici tu că ești roabă, dacă ești liberă și fiică din părinți de neam bun?” Răspuns-a sfânta: “Acesta este bunul neam al nostru și libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: “Au doară noi nu suntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: “Întru atâta robie ați ajuns, încât nu numai robi păcatului v-ați făcut, ci și închinători urâților și nesimțitorilor idoli, cinstind lemnul și piatră ca pe Dumnezeu”.

Chintian a zis: “De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noștri?” Răspuns-a Agata: “De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sunt zei, ci diavoli al căror chip îl faceți de aramă și de marmură, iar fața lor o auriți”. Zis-a Chintian: “Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, și adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri și să aduci necinste și ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrând, te vei închina zeilor, stăpânilor lumii”. Răspuns-a Sfânta Agata: “Fie femeia ta ca Afrodita și tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.

Aceasta zicând sfânta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicându-i: “Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfânta Agata: “Unde este înțelegerea ta, voievoade? Eu îți doresc ție să fii că zeul tău, iar tu nu voiești să fii asemenea lui, ci singur te rușinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: “De multe patimi ești vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ți poruncesc”. Răspuns-a fecioara: “Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mâncarea fiarelor, acelea, văzându-mă pe mine, se vor îmblânzi, auzind și de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni și munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mâinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniță întunecoasă, unde mergea sfânta ca la un ospăț și veselie, încredințându-se lui Dumnezeu.

A doua zi, Chintian, voievodul, aducând iarăși înaintea judecății sale pe Sfânta Agata, a întrebat-o: “Cum te-ai hotărât pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfânta: “Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: “Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinerețile tale”. Răspuns-a sfânta: “Leapădă-te și tu de zeii tăi cei mincinoși, care sunt pietre și lemne, și te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veșnice”. Atunci, mâniindu-se, voievodul a poruncit să o spânzure goală de un lemn și să o bată.

Fiind bătută sfântă, tiranul i-a zis: “Îndreaptă-ți gândul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: “Chinurile tale îmi aduc veselie și mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sunt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putință a se aduna griul în magazie până ce nu va fi curățit de pleavă, astfel cu neputință este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărâma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu clește de fier să-i rupă pieptul și să-l taie. Dar făcându-se aceasta, a zis mucenița către voievod: “Nedumnezeitule și fără de omenie prigonitorule, nu te rușinezi a tăia pieptul de femeie pe care și tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poți să te atingi, căci este sfințit lui Dumnezeu din tinerețele mele”.

După aceasta, aruncară în temniță pe sfânta, iar la miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tânăr frumos cu o făclie luminoasă și a înțeles sfânta că a venit un doctor. Deci a zis către dânsa apostolul care i se arătase: “Necuratul tiran te-a rănit cu niște bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăția ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici”. Sfânta muceniță Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe”. Bătrânul i-a zis: “Și eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine”.

Sfânta i-a răspuns, zicând: Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă golesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrânul i-a zis: “De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfântă a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.

De o credință mare ca aceasta a sfintei mucenițe bucurîndu- se, apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfânta muceniță Agata, cunoscând cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: “Îți mulțumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ți-ai adus aminte de mine și ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său și a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplând temnița, o lumină pe ea. De aceea, înfricoșându-se străjerii, au fugit și au lăsat temnița neîncuiată. Acolo erau și alții legați, care, văzând minunea, ziceau către sfânta: “Iată, ușile sunt deschise și nimeni nu străjuiește, deci ieși și fugi”. Dar sfânta le-a răspuns: “Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cunună mucenicească și a duce pe străjeri în primejdie. Eu, având ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece până în sfârșit întru mărturisirea Lui”.

Trecând patru zile, într-a cincea a venit iarăși tiranul la judecată și, aducând pe Sfânta Agata, a zis către dânsa: “Până când te vei împotrivi poruncii împărătești? Jertfește zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfântă a răspuns: “Toate cuvintele tale sunt deșarte și porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule și nebunule, cine caută ajutor de la lemnele și de la pietrele cele nesimțitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu și a vindecat trupul meu”.

Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul și văzându-l întreg și sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: “Cine te-a tămăduit?” Mucenița a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: “Iarăși numești pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Și a poruncit ca să aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și cuie arse în foc și să toarne cărbuni aprinși, peste care, întinzând pe sfânta, s-o ardă și s-o chinuiască. Făcând aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci și toată cetatea și, despicându-se pământul, a înghițit pe Vultia, iubitul lui Chintian, și pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă că aceea. Toți cetățenii temându-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigând să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dânsa s-a făcut cutremurul acesta.

Chintian, temându-se de cutremur și de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfânta în temniță, în care intrând mucenița și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: “Mulțumescu-Ți Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și, luând de la mine dorul vieții celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoiește ca să las lumea aceasta și să trec spre milă Ta cea bogată și mare”. Astfel rugându-se și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Înștiințându-se cetățenii de aceasta, au venit cu sârguință și, luând sfântul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniței, un tânăr frumos, neștiut de nimeni, având cu sine o sută de tineri bine împodobiți. Acela, petrecând la mormânt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliță de piatră, pe care era scris: “Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu și patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punând pe capul sfintei mucenițe, îndată s-a făcut nevăzut și tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.

După aceasta, Chintian, voievodul, luând pe ostașii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăția Sfintei mucenițe Agața și să facă toate averile ei, ale lui. Venind la râul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi și trecea peste râul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinții i-a mușcat fața și i-a sluțit-o, iar altul l-a călcat în picioare; și atâta l-au chinuit, până l-au aruncat în râu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfârșindu-și greu viața sa cea rea, iar trupul lui, mulți căutându-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărătești n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăți pretutindeni și s-a zidit o biserică pe moaștele ei, iar haina cu care umbla sfânta s-a pus pe mormântul ei, întru pomenirea smereniei sale.

Trecând un an după sfârșitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieșind ca un râu din gură ce era în muntele acela, urla groaznic și pietrele topindu-le ca ceară, le arunca din înălțimea muntelui, încât tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temându-se de pierderea cetății lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Mucenițe Agata nu numai creștinii, dar și necredincioșii, și, luând haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetății și se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare și înfricoșătoare. Atunci, focul, ca și cum se rușina de haina aceea a sfintei mucenițe, s-a întors înapoi și s-a stins. Acest lucru văzându-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfânta Muceniță Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfânta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Agata si pe: doxologia.roen.wikipedia.org

Sfântul Mucenic Trifon (232 – 250)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Trifon


 

Sfântul Mucenic și făcător de minuni Trifon a trăit în secolul al III-lea (n. 232 d.Hr. – d. 250 d.Hr).

A pătimit în timpul persecuției creștinilor ordonate de împăratul Decius.

A primit moarte mucenicească în anul 250, prin tăierea capului, răbdând mai înainte multe alte chinuri.

Este considerat ca fiind ocrotitor al grădinilor, al livezilor și al păsărilor, și ca fiind cel ce poate îndepărta insectele dăunătoare și păzi lanurile de secetă și grindină.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 1 februarie.

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Trifon – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în localitatea Lampsacus din Frigia, o provincie romană din Asia Minor (Asia Mică).

Încă din tinerețe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor și a vindecării diferitelor boli. Odată, Sf. Trifon a salvat întreaga comunitate din Lampsacus de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii invazia lăcustelor care devorau lanurile de grânele ale oamenilor de acolo.

Pe când avea doar 17 ani, Sf. Trifon a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238–244). După șase zile de post și rugăciune, el le-a descoperit păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune i-a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Sf. Trifon a devenit vestit și datorită faptului că îi ajuta pe cei neputincioși nu le cerea altceva decât credință în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Odată cu ascensiunea la tronul imperial a împăratului Decius (249–251), a reînceput o persecuție atroce a creștinilor. Cineva l-a pârât prefectului Aquilinus (guvernatorul provinciei romane Bitinia) pe Sf. Trifon, spunându că acesta propovăduia cu mare evlavie credința în Iisus Hristos și că i-a botezat pe mulți în această credință. Din acest motiv Sf. Trifon a fost arestat și aruncat în temnița din cetatea Niceea.

 

Mucenicia


 

După ce a fost arestat, Sf. Trifon a fost dus în fața guvernatorului Aquilinus, care i-a cerut să se lepede de credința sa și să aducă jertfă zeilor Romei (idolilor). Sf. Trifon a refuzat însă cu tărie și a mărturisit credința sa în Iisus Hristos.

Pentru mărturisirea sa, sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars și i s-au bătut cuie în tălpi; toate acestea sfântul le-a îndurat însă cu bărbăție și răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să-i miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. De asemenea, s-a mai rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi decapitat. Astfel, atunci când călăul a ridicat sabia pentru a-i tăia capul, Sf. Trifon își dăduse deja sufletul în mâinile Domnului. Toate acestea s-au petrecut la Niceea (orașul Iznik din Turcia contemporană), în anul 250.

 

Rugăciunea rostită de Sfântul Trifon, înaintea morții

O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite.

Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Căuta spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!

 

Moaștele


 

Creștinii au înfășurat trupul sfântului mucenic într-un giulgiu, cu intenția de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a pătimit, dar sfântul li s-a arătat și le-a cerut să-i ducă trupul în satul său natal, Lampsacus. Mai târziu, moaștele Sf. Trifon au fost mutate la Constantinopol, iar mai târziu (după cucerirea cetății de către cruciații apuseni în 1204) au ajuns la Roma.

În Biserica „Sfântul Sava” din Iași se păstrează părticele din moaștele Sfinților Trifon și Marina într-o raclă de argint datând din anul 1781.

 

Minuni


 

În Rusia, Sf. Trifon este considerat ca fiind sfântul patron al păsărilor deoarece, după cum se povestește, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieșit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenție pasărea preferată a țarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile, altfel va fi condamnat la moarte.

Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără niciun rezultat. În cea de-a treia zi, sfârșit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sf. Mucenic Trifon (patronul său), chemându-l în ajutor. În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ținea pe mână șoimul țarului.

Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o țarului și nu te mai necăji”. Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit șoimul stând pe un brad. A luat-o, a dus-o țarului și i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulțumită că i-a salvat viața, Trifon Patrikeev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar și o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.

În Biserica Ortodoxă Rusă Sf. Trifon este slăvit ca protector divin al Moscovei.

Sf. Trifon este cinstit ca protector al grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, precum și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (printre care și nebunia).

În vechime, dar pe alocuri și în prezent, exista obiceiul de a sfinți apa (agheasma) în prima zi a fiecărei luni. Astfel, apa sfințită în ziua de 1 februarie este numită „agheasma Sfântului Trifon”. De ziua Sf. Trifon, viticultorii, pomicultorii și grădinarii evlavioși țin post și cheamă preotul pentru a le stropi viile, livezile și grădinile cu agheasmă, spre a fi păzite de insecte dăunătoare și de calamități naturale. Tot în aceasta zi, unii oameni gospodari aduc la biserică semințe de cereale și legume, spre a fi binecuvântate de preot pentru semănat.

În Molitfelnic, la rânduiala care se citește atunci când ogoarele, podgoriile sau grădinile sunt afectate de anumite calamități precum seceta, grindina, lăcustele sau alte insecte dăunatoare, se găsește și „Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care se citește la grădini, vii și țarine”.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Trifon, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 8

Ca pe o pârgă a firii…

Cu întărirea Preasfintei Treimi ai stricat mulţimea idolilor, până la margini, vredniciile de pomenire, cinstit întru Hristos făcându-te; şi biruind pe tirani întru Dumnezeu Mântuitorul, ai primit cununa muceniciei tale şi darurile Dumnezeieştilor tămăduiri, ca un nebiruit.

Pe tine, cela ce ai îndrăzneală către Domnul, mijlocitor și rugător pentru sufletele noastre te avem, noi smeriții. Iar acum, în ziua Praznicului tău rugămu-te, cere-ne nouă de la Dumnezeu iertare de păcate și izbăvire, din primejdii, ca să cântăm ție: Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Icosul 1:

Sfinte, slăvite, Mare Mucenice Trifon, cu închinare și neîndoită credință îndrăznim a cere și așteptăm mijlocirile tale către Dumnezeiasca milostivire, ca să ne aflăm părtași bucuriei tale noi, cei ce pătimim în multe feluri de boli, de patimi, de nevoi și de războiri cumplite. Pe tot sufletul cel necăjit și dosădit, pe cei ce păzesc întru cunoștință legea lui Hristos Dumnezeu și cred întru Dânsul, pe toți care se sârguie a se închina Sfintelor tale moaște și îți împodobesc ție această cântare de laudă, de cerere și mărire ajută-i cu darul de care te-ai învrednicit de la Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Auzi-ne pe noi, care grăim către tine unele ca acestea:

Bucură-te, Trifoane, cel născut în țara Frigia, în satul Campsada;

Bucură-te, îngerească odihnire, încă din copilărie, a darului Sfintei Treimi;

Bucură-te, vas ales al Apei Vieții și al darului facerii de minuni;

Bucură-te, prin care numele lui Dumnezeu se preaslăvește în cer și pe pământ;

Bucură-te, izgonitor al demonului din fiica împăratului, Gordiana;

Bucură-te, arătător și altora al vrăjmașului prin postirea și rugăciunea ta cea către Dumnezeu;

Bucură-te, Trifoane, nume înfricoșător diavolilor;

Bucură-te, chip ce izvorăști în lume mirul preaslăvirii lui Dumnezeu;

Bucură-te, minunată înmulțire a sfintei credințe în multe părți ale Frigiei;

Bucură-te că ai fost prins pentru mărturisirea lui Iisus Hristos Dumnezeu;

Bucură-te, dăruire de sine făcută jertfă de bunăvoie în mâinile păgânilor,

Bucură-te, neclintită stare la judecata înaintea ighemonului Acvilin;

Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Iconografie


 

Deoarece Sf. Trifon este cinstit ca fiind cel care protejează grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, el este zugrăvit în icoane purtând în mană o ramură de copac înfrunzită.

Sf. Trifon este cinstit și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (se crede că vindecă nebunia); din acest motiv în unele icoane sfântul este zugrăvit ținând în mâini o casetă asemănătoare cu cele ale sfinților doctori „fără de arginți”.

În icoanele rusești Sf. Trifon apare cu un șoim pe braț, amintindu-se astfel de minunea înfăptuită pentru Trifon Patrikeev, pe vremea țarului Ivan cel Groaznic.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Trifon si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mucenic Trifon


 

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Trifon - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinți dreptcredincioși. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, că nu numai din gura pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvârșească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârșit, vom descrie una, ca de la început să înțelegeți toată viața lui.

După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpânire pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrând diavolul, o muncea neîncetat, aruncând-o în foc și în apă. Și nu puțină mâhnire aveau părinții și plângeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat, zicând: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!”. Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părțile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani.

Când s-a apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: „Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult”. Așa strigând vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfântul Trifon și ducându-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul când a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu încredințare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfântul a petrecut în post și în rugăciune șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpânire peste duhurile cele necurate.

A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: „Ție îți grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le neputința ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc și capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă sfântul: „Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?”. Răspuns-a diavolul: „Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.

Apoi l-a întrebat sfântul iarăși: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?”. Diavolul, deși nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: „Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice”.

Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă și mulți, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Împăratul, dând multe daruri sfântului, l-a liberat cu pace la locașul lui, însă sfântul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum și întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite lui, tămăduind bolnavii și plăcând lui Dumnezeu prin viața cea sfântă și neprihănită.

După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela, neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a împărățit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducându-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sânge al creștinilor care nu voiau să se închine idolilor.

În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfântul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc, umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credința cea dreaptă și prin fapte bune. Dar Sfântul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pământului, ci, înarmându-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau și, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurându-l purtătorii de arme, fiind de față fruntașii, slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la Măria ta, iată stă înaintea judecății tale celei strălucite”.

Acvilin, eparhul, a zis: „Cel ce stă de față să ne spună numele său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința”. Sfântul a zis: „Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeți voi. Sunt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea, Hristos slava mea și cununa laudei mele”.

Eparhul zise: „Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească cum că tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare credință, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfântul Trifon a răspuns: „O! de m-aș învrednici să mă sfârșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: „O! Trifon, te sfătuiesc să jertfești zeilor, căci te văd tânăr cu trupul și desăvârșit cu înțelepciunea și nu voiesc să mori așa rău”. Sfântul Trifon a răspuns: „Desăvârșita înțelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârșită mărturisire și de voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: „Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul a răspuns: „Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfârșit este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins. Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căiești mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veșnic”.

Acvilin, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe sfântul, spânzurându-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală și cu osârdie și-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au spânzurat și au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: „Pocăiește-te Trifon, lepădând nebunia ta; făgăduiește a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfântul a răspuns: „Și eu îți zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge”.

Zis-a eparhul: „Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina, ca să te arăți vrednic de această viață dulce”.

Sfântul a răspuns: „Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de zavistnicul șarpe și căzând în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaște pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veșnic, împreună cu toți cei ce se închină lor”.

După aceasta, eparhul Acvilin mergând la vânat, a poruncit să ducă după el pe Sfântul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbântându-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele lui David: Săvârșește pașii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă Tu pașii mei, Doamne, după cuvântul Tău și fă să nu mă stăpâneasca toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfântului întâi mucenic Ștefan, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de față iarăși pe mucenic și i-a zis: „Acum, o, ticălosule, socotit-ai înțelepțește a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?”. Sfântul răspunse: „Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul, încât nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu sunt înțelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuiește”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur și a zăbovit acolo câteva zile. Apoi, întorcându-se iarăși în Niceea, a stat la judecată și, punând de față pe Sfântul Trifon, i-a zis: „Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărătești și să te închini la zei?”. Sfântul răspunse: „Domnul și Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a cercetat și m-a întărit ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mândria ta și pe a împăratului tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.

Eparhul a zis către slujitori: „Bateți-i piroane ascuțite în picioare și, purtându-l prin cetate, bateți-l mereu”. Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe sfântul și îl târau prin toată cetatea bătându-l, încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducându-l iarăși înaintea eparhului, se miră de o răbdare ca aceea a sfântului și i-a zis: „Până când, o, Trifon, vei disprețui chinurile? Până când nu te va atinge mulțimea durerilor?”. Sfântul răspunse: „Până când și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”.

Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate și, spânzurându-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcând acestea toți slujitorii prigonitorului cu mare sârguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui și pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfântul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie și de veselie, încât zicea: „Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărându-mă, mă învrednicește ca, fără de împiedicare, să săvârșesc această nevoință și să mă învrednicesc să câștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul ești preamărit în veci. Amin”.

După aceasta, tiranul, chemând iarăși înaintea sa pe sfântul, fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: „Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!”. Sfântul Trifon, zâmbind, a zis: „Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înțelepți între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânșii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mânia și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; și așa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înțelegerea cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sârguiți a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă și să-i plecați la idolii voștri”.

Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfântul, fără milă, multă vreme. Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemișcat și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor și Împărate al împăraților, mai sfânt decât toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai învrednicit a săvârși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută spre dânșii din sfânt locașul Tău, dându-le lor îndestulate și nestricăcioase dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pânze subțiri și curate și ungându-l cu arome voiau să-l îngroape la dânșii, pentru apărarea cetății lor. Dar sfântul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducând mulțime de oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit –, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas (†203)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro; ziarullumina.ro;

 

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas


 

Sfânta Muceniță Perpetua era originară din Cartagena.

În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas, slujitoarea muceniței Perpetua.

Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagina, în condiții foarte grele.

Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul.

Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care tot încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei.

Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagina, la judecată.

Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină.

Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment într-altul să devină mamă.

La fel ca și stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos.

Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată).

Rugăciunile i-au fost ascultate.

Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală.

Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine.

A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător.

Cele două femei au fost rănite grav în arenă de animalele sălbatice, iar în aceeași zi ele au primit cununa muceniciei prin sabie.

 

Imnografie


 

Troparul Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas

Glas 3

Să cinstim pe Sfinții mucenici: pe Perpetua și Saturnin, dimpreună cu Secund și Felicitas, ce al lor sânge l-au vărsat pentru Domnul ca și slăviții Revocat și Satirie. Drept aceea mijlocesc pentru noi toți mare milă de la Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Perpetua și Felicitas si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas


 

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas (†203) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas (†203) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Actul martiric al sfintelor Perpetua și Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete și prețioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creștină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua și după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul și finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina – Africa – mișcarea fanaticilor contra creștinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creștin).

A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită și bine educată, căci în afară de limba latină vorbea și scria grecește, care aparținea unei familii înstărite, din orașul Thuburbo Minus – azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, având un copil mic pe care îl alăpta, având tată un păgân fanatic și mamă pe jumătate creștină și doi frați, unul catehumen, și altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feței. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creștin.

Odată cu ea au fost arestați doi tineri de condiție liberă, dar modestă, Saturnius și Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, și slavul Revocatus, toți catehumeni. Mai târziu s-a prezentat de la sine autorităților și Saturus, catehetul lor; deci erau două creștine și patru creștini. Numele martirelor Perpetua și Felicitas și ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat și din inscripția de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.

Autoritățile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei și pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță întunecoasă și oribilă, probabil lângă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bârsa. Comunitatea creștină din Cartagina, prin diaconii Tertius și Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obținând pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situației creștinilor închiși. Astfel, Perpetuă a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creștinism, pe mama și pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele și prietenii, încât, putind alăpta copilul, i s-a părut închisoarea “ca un palat”. De la arestare și pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpânită de credința puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea și cu ceilalți martiri, și de dorința neclintită de a deveni martiră, luptându-se în sine cu dragostea de mamă, față de copilul pe care îl alăpta și de părinții ei, care nu înțelegeau noua credință creștină și nu se bucurau de martiriul ei.

Perpetua și cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama și fratele ei, rudele, prietenii și cunoscuții.

În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfățișat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins și a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut șezând pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtășanie.

După câteva zile, Perpetua și cei dimpreună cu ea au fost duși în forul din Cartagina, spre a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții au refuzat să abjure credința creștină, spre marea indignare și iritare a păgânilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminților pline de lacrimile tatălui său. La sfârșitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind dați fiarelor sălbatice în ziua de naștere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul 203.

În așteptarea pedepsei, martirii sunt duși din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lângă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel și vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urât la înfățișare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcâiul.

Catehetul Saturus a avut și el o viziune. Se făcea că martirii au fost duși de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alți martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arși de vii în prigoană, și pe Țuintus, care a murit în închisoare. Au întâlnit pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius, care erau certați între ei și stăteau despărțiți și triști, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul și să se împace.

Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiții foarte grele, o fetiță, pe care a luat-o s-o crească o soră creștină. Astfel, a putut să sufere și ea martiriul împreună cu ceilalți, căci justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.

În ajunul pătimirii, pe când martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strâns paginii, curioși să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicându-le: “Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre ca să ne recunoașteți în ziua aceea, ziua judecății”. Auzind acestea, paginii s-au retras înfricoșați, iar mulți au crezut în Hristos.

A doua zi, martirii, două femei și trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înțesat de lume.

În timpul pătimirii, Saturninus și Revocatus au fost atacați de un leopard și de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua și Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o mușcătură mare din care curgea din abundență sângele și păgânii în delir strigând: “Mântuit, spălat; mântuit, spălat”, ca unul care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul din deget și, înmuindu-l în sângele rănii sale, i l-a dat “ca semn (al iubirii) și ca amintire a sângelui său”. După atacul fiarelor, martirii au fost duși în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gât mâna lui tremurătoare.

Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.

Martiriul Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas si a Sf. Mc. Revocatus, Saturninus și Secundulus (†203), din Menologion lui Vasile II (c. 1000 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Martiriul Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas si a Sf. Mc. Revocatus, Saturninus și Secundulus (†203), din Menologion lui Vasile II (c. 1000 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sfintele Perpetua şi Felicitas, mărturisitoare ale dragostei pentru Hristos


 

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

articole de Raluca Brodner (1 februarie 2010) preluat de pe ziarullumina.ro

Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieţii celor două muceniţe cu nume predestinat, Perpetua şi Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemniţată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei şi mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creştin, mişcarea fanaticilor contra creştinilor a devenit tot mai necruţătoare.

 

„Nu pot, sunt creştină“

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite şi educate, din oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită şi tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creştină, iar dintre cei doi fraţi, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-şi viaţa. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca şi tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus şi Felicitas – sclava muceniţei Perpetua.

Cei şase creştini au fost întemniţaţi în Cartagina, în condiţii foarte grele. „Am fost aruncaţi în temniţă şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi“, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferinţă.

Situaţia le-a fost uşurată, ca urmare a intervenţiei cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius şi Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat“, când a fost lăsată să-şi alăpteze copilul. Însă dragostea şi credinţa puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinţi, care tot încercau să o înduplece să renunţe la creştinism şi să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu îşi putea înfrunta lacrimile tânăra muceniţă, atunci când tatăl său, care nu era creştin, o implora în genunchi să lepede credinţa şi să se gândească la soarta micuţului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creştină“, replica Perpetua, cu inima sfâşiată, dar plină de iubire mucenicească.

 

„Hristos va suferi pentru mine“

Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur şi pe care l-a învins, şi astfel a câştigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor şi aşezat pe un scaun, care i-a dat împărtăşanie.

Nu a trecut mult, şi cei şase creştini au fost duşi în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a aşteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală – condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunţa la credinţa creştină. Astfel, ziua de naştere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viaţa celor şase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aştepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca şi stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul naşterii fetiţei sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creştine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credinţa nu a părăsit-o şi a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreţ ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?“: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!“

Întoarsă în temniţa întunecoasă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel şi vindecat de boală. În altă viziune i se înfăţişa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.

 

„Mântuit, spălat; mântuit, spălat“

Saturus a avut şi el o viziune, în care cu toţii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius – arşi de vii în prigoană-, şi Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi şi trişti – martirii i-au rugat să se ierte reciproc şi aceştia s-au împăcat.

Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii“. Cuvintele mucenicului au avut efect şi au străfulgerat conştiinţele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulţime au început să creadă în Hristos.

A doua zi, cele două femei şi cei trei tineri au fost duşi în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat“. Cu ultimele forţe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, şi pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său“. Cruzimea şi batjocura la care au fost supuşi mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duşi în mijlocul amfiteatrului şi li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.

Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“ („Passio Perpetuae et Felicitatis“). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemniţată, şi completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas sunt pomenite de Biserica noastră la 1 februarie.

 

cititi si

- Chipuri mărturisitoare despre sacrificiul creștinilor

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (251-356)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (251-356)


 

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești.

Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.

Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Nume


 

În limbile clasice

- în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας

- în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita

În limbile moderne

- în limba română mai este numit și Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiția catolică, “Sfântul Anton”, ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova

- în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite

- în limba franceză este numit Antoine le Grand sau Antoine d’Égypte

 

Viața


 

Viața lui Antonie a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop al Alexandriei (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii – Viața lui Antonie [1] -, scrisă la puțină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 și 359 [2].

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică.

După moartea părinților săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viață, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice:

De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca și cum îi era adresat lui direct și, după ce și-a împărțit averea la săraci și a dat-o pe sora lui în grija unei comunități de fecioare, s-a retras în singurătate.

A viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort.

În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.

În anul 312 se instalează departe, în deșert, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, în apropiere de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care îi poartă numele).

Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

 

Scrieri


 

Scrisorile

Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum – pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie și Amatas [3]), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammun, prieten al lui Antonie.

Din această corespondență s-au păstrat două colecții principale:

- o colecție de 7 (șapte) scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni [4]

- o colecție de 20 (douăzeci) de scrisori, integral păstrate doar în arabă (și parțial în siriacă, greacă și georgiană), și a căror autenticitate este contestată [5]

Se mai cunoaște, de asemeni, o scurtă scrisoare adresată de sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul” său fiu, despre pocăință și iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

 

Apoftegmele

Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt:

- În greacă, colecția alfabetică – Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi – îi atribui 38 de apoftegme.

- În siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul VI la Skete.

- În arabă, o colecție de proveniență coptă îi atribuie 40 de apoftegme.

La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alții. [6]

 

Viața lui Antonie

Viața lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri și note și mai puțin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie.

Cu toate acestea, Viața lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât și în Occident.

 

Imnografie


 

Troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea

Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.[7]

Condacul cuviosului Antonie

Lepădând tulburările lumești viața sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinților, Antonie. [8]

Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Antonie cel Mare se zugrăvește sub chipul unui bătrân, „cu barba scurtă, puțin despărțită [în două], având bărbia puțin cam golașă”, cu capul acoperit și în veșmânt călugăresc, purtând înscrisul:

Nu te amăgi, o călugăre, cu îmbuibarea pântecelui, căci supunerea împreună cu înfrânarea îi subjugă pe demoni”.

La icoana Maicii Domnului „De tine se bucură…”, Sf. Antonie e zugrăvit în fruntea cetei cuvioșilor, purtând înscrisul: „Bucură-te, lauda sihaștrilor și strălucirea preacuvioșilor!” Dionisie mai arată cum trebuie zugrăvite și feluritele încercări din viața Sfântului și minunile sale. [9]

 

Note


 

1 - Ediții românești: Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru în colecția PSB (Părinți și scriitori bisericești) 16, E.I.B.M., București, 1988 ; Sfântul Atanasie cel Mare, Viața sfântului Antonie cel Mare urmată de cele mai frumoase predici, traducere și studiu introductiv de Ștefan Bezdechi, Ed. Anastasia, București, 2000

2 - autori despre data scrierii cărții

3 - Macarie și Amatas sunt cei doi discipoli care au trăit 15 ani cu Amtonie în muntele Kolzim (Vita Antonii 91, 1), care au asistat la moartea lui și care l-au îngropat într-un loc de nimeni cunoscut, după cum Antonie însuși le-a cerut (VA 91, 6-7). Acest Macarie este altul decât Macarie cel Mare, zis și Egipteanul (și, desigur, altul decât Macarie Alexandrinul). Aceste informații vin prin avva Cronie, ucenic de-al lui Antonie, devenit mai târziu preot în deșertul Nitriei (cf. Paladie, Istoria lausiacă 21).

4 - Către 392/393 Fericitul Ieronim scrie că a văzut o traducere greacă a acestor scrisori, inițial redactate de Antonie în limba coptă – De viris illustribus, 87-88 (PL 23, 693.711-713)

5 - Părintele Matta el-Maskin vede o unitate de învățătură duhovnicească între aceste 7+13 epistole și Vita Antonii, așa încât conchide: chiar dacă am accepta cu o parte din critici că aceste ultime 13 scrisori nu sunt de mâna lui Antonie, în ele se recunoaște totuși personalitatea lui Antonie, ceea ce duce cu gândul la un ucenic apropiat de-al lui, precum Ammona (cf. Matta el-Maskin, Saint Antoine – Ascète selon l’Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993, pp.12-14)

6 - Și pe care colecțiile ortodoxe tardive precum cea slavonă și cea română le-au adăugat Patericului egiptean.

7 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.

8 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.

9 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 158, 180-182, 195, 214, 239

 

Viața Sfântului Antonie cel Mare


 

Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egip­tean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necu­nos­când pe alt­ci­neva mai mult decât pe dânșii și casa lor.

Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la bi­serică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părin­ților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având ne­nu­mărată bo­găție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părin­ților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndrep­tân­du-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vân­zându-și averile lor, le adu­ceau și le puneau la pi­cioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau tre­buin­ță; apoi gândea la aceasta, câtă răs­pla­tă este pregătită acestora în Ceruri.

Acestea gândind el, a intrat în biserică și se în­tâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bo­ga­tului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea co­moară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut ci­tirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pă­mân­turi bine ro­di­toare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evan­ghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și ar­gintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credin­cioase fe­cioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se în­­de­letnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depăr­tată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața mo­na­­hicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apro­piate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sâr­gui­tori și îmbu­nă­tățiți într-un alt loc oare­care, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă flo­rile, și nu se în­tor­cea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se în­torcea acasă.

Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre cău­tarea pustniciei. Au­zind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lu­crea­ză să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâi­nile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cea­laltă o da să­ra­cilor, și se ruga adeseori, auzind că liniș­ti­to­rului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu ră­mână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.

Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se su­pu­nea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi de­prindea în sine sporirea faptei bune și pust­ni­cia fiecăruia, pri­vind pe a unuia cu bucurie, ur­mând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul pri­ve­ghe­rea, iar de la altul cins­tirea; după aceea, se mi­nuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și cul­carea pe jos și reaua pă­ti­mire, vedea blândețea unuia și în­de­lunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună cre­dință întru Hristos și însemna dra­gos­tea ce aveau între dânșii unii către cei­lalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la lo­cul sihăs­triei sale. Deci adunând în sine multe de la fie­ca­re, se sâr­guia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl nu­meau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.

Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea vă­zând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci cele ce a cu­ge­tat să facă a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi, îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să în­ce­teze, aducându-i aminte de avu­ții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prie­te­nia multora, de iu­birea de ar­gint, de iubirea de slavă, de dul­ceața desfătării și ce­le­lalte odihne ale vieții. Și mai pe urmă, arătându-i as­pri­­mea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei, îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vre­mii și, în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în min­tea lui, vrând să-l de­părteze de la gândirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmașul s-a văzut slăbind în scopul lui, și mai ales bi­ruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui cre­dință și căzând jos prin rugăciunile aces­tuia cele dese; dar bizuindu-se pe armele sale cele ne­curate, adică plăcerile trupești, și cu acestea fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tul­burându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gân­duri în­tinate, iar el cu rugă­ciu­nile le răsturna pe acestea; când vrăj­mașul îl momea, el, so­co­tind rușinea, cu cre­dința, cu ru­gă­ciunile și cu postirile își în­grădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închi­puiască noap­tea, și în tot chipul să-l ur­meze și să-l amă­geas­că pe Antonie. Dar el, de Hristos adu­cân­du-și aminte și de bunurile date oamenilor printr-Însul, stin­gea cărbunii în­șe­lă­ciu­nii celui rău.

După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dez­mier­­dării; iar el (Antonie) asemănându-se celui mânios și scâr­bit, de în­gro­­zirea focului și de durerea viermelui își adu­cea aminte și pe acestea punându-le împotrivă, ră­mânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăj­­ma­șului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dum­ne­zeu de un tânăr acum se bat­jo­corea; cel ce se fălea asupra tru­pului și a sângelui de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra dia­vo­lului; întrucât fiecare dintre cei care cu adevărat se ne­voiesc poate zice cu Apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dum­nezeu care este cu mine”. Deci mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să bi­ruiască pe An­to­nie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară și scos din inima lui, scrâșnind din dinți, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deși căzut încă prin gân­duri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieșit afară vicleanul și, glas ome­nesc scoțând, zicea: „Pe mulți am amăgit și prea mulți am surpat și precum asupra mul­to­ra am năvălit, astfel și asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns cu glasuri jal­nice: „Eu sunt care am primit sarcina prin­derii trupului și duhul des­frânării mă numesc: pe câți voiesc să fie în­țe­lepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am ple­cat mie; eu sunt cel pentru care și prorocul mustră pe cei care au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie, mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăj­ma­șilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit te­mându-se de cu­vin­tele lui Antonie și, înfrico­șân­du-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mân­tuitorului; și această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit pă­ca­tul în trupul Său, ca în­dreptarea legii să se îm­pli­nească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut dia­vo­lul și s-a biruit, nu se lenevea și nu se trecea pe sine cu ve­de­rea; și nici vrăjmașul, iarăși ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci în­conjura iarăși ca un leu, căutând o pricină asu­pra lui. An­tonie, învățând din Scrip­turi că sunt multe meș­teșugirile vrăj­ma­șului, neîn­­cetat avea nevoință, gân­din­du-se că, deși n-a putut să-i amă­gească inima lui cu dul­ceața trupului, dar ne­greșit îl va ispiti momindu-l prin altă meșteșugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci s-a hotărât ca să se obișnuiască cu mai aspre pe­tre­­ceri. Și mulți se minunau de nevoința lui cea mare pe care o să­vârșea; dar el cu înlesnire suferea os­te­neala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul de­prinderea bună, încât cea mai mică pricină de ne­voință dacă ar fi avut de la alții, arăta multă sâr­guință. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; și aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulți. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba de multe ori și după patru zile se îm­părtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare și bău­­­tura era numai apă; căci pentru carne și pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Și se ferea de a se unge cu unt­de­lemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sâr­guință spre pustnicie și să nu caute cele ce trân­dă­vesc trupul, ci să-l obișnuiască cu oste­nelile, gândind tot­­deauna la graiul Apos­tolului: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea su­fle­tului, când dulcețile trupului vor slăbi”.

Și era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorința și cu voința; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie și mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apos­to­lului: „Cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întin­zân­du-ne”. Aducându-ne aminte și de cuvântul Pro­ro­cu­lui Ilie, care zice: „Viu este Dom­nul, Căruia I-am stat eu înainte astăzi”. Deci zicând el „as­tăzi”, nu măsura cea tre­cută, ci ca și cum ar fi în­ceput în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima și gata a se supune voii Lui și nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca pe­trecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viața sa”.

Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște mor­min­te care erau departe de sat și poruncind unuia dintre cu­nos­cuții săi ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul dintre mor­minte, apoi a închis ușile, ră­mânând acolo singur. Vrăjma­șul nesuferind, ba încă te­mân­du-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noap­te cu mulțime de diavoli atât de mult l-a zdrobit cu bă­tăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bă­tăile de la oameni nu puteau să-i pri­ci­nuiască cândva vreo muncă ase­mă­nă­toare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei care nădăjduiesc spre El –, a doua zi a venit cunoscutul lui aducându-i pâine și, des­chi­zând ușa, îl văzu zăcând pe pământ jos ca un mort; apoi, ri­di­cându-l, l-a dus în biserica satului și l-a pus la pământ. Mulți dintre rudenii și cei din sat ședeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopții, Antonie venindu-și în sim­țire văzu pe toți dor­mind, numai pe cunoscutul lui pri­veghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, și l-a rugat să-l ridice iarăși și să-l ducă la mor­mânt nedeșteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de băr­ba­tul acela și, după obicei, ușa închizându-se, rămase iarăși singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la dia­voli. Deci, zăcând, se ruga și după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că mă­car de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dra­gostea lui Hris­tos”. Apoi cânta: „De s-ar rândui asupra mea ta­bără, nu se va înfricoșa inima mea!”.

Deci nevoitorul lui Hristos astfel cugeta și se ruga. Iar urâ­torul de bine și pizmașul vrăjmaș, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adu­nân­du-și câinii săi, a zis către dânșii: „Dacă nici cu duhul des­­frâ­nă­rii, nici cu bă­tăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se și se­me­țește îm­po­tri­va noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu în­les­nire îi este dia­vo­lu­lui a afla diferite chi­puri de răutate.

Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mor­­mân­tului pă­reau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare. După aceea s-a um­plut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, aspide, scorpii și lupi. Și fiecare dintre acestea se pornea după chipul și năravul său: leul răc­nea, vrând a se năpusti asu­pra lui; taurul părea că îl împunge; șarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul și lupul voia a se porni. Și în scurt, ve­de­rea tuturor celor arătate era în­fricoșătoare, iar mânia lor cumplită.

Antonie, fiind muncit și împins de ele, simțea cum­plită du­rere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, sus­­pina pentru durerea trupului, însă tre­zin­du-se cu min­tea, ca și cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oare­care putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Dom­nul, pentru aceasta în zadar vă is­pitiți cu mul­țimea a mă înfricoșa. Semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fia­re­lor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind, iarăși zicea către dânșii: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”. Deci mult ispi­tindu-l, diavolii scrâșneau asupra lui cu dinții, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci cău­tând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oare­care raze de lu­mi­nă pogorându-se către dân­sul. Și dia­volii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea tru­pu­lui îndată i-a încetat și lo­cuința iarăși îi era întreagă. An­to­nie, sim­țind sprijinirea, ră­su­fla și se ușura de dureri, apoi se ruga vedeniei care se arătase lui, zi­când: „Unde ai fost, Prea­dul­ce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?”. Și glas s-a făcut către dânsul: „An­tonie, aici eram și aș­teptam să văd ne­voința ta; deci de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pre­tu­tin­deni”.

După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat și atât de mult s-a întărit, încât simțea că acum are mai multă putere în trupul său ca mai înainte. Și era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind, și mai sâr­guitor s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Și mer­gând la bă­trâ­nul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să lo­cuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit din pricina bă­trâneților și pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.

Deci Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăj­mașul vă­zând iarăși osârdia lui și vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire, un disc mare de ar­gint; iar Antonie, pricepând meșteșugul urâtorului de bine, a stat și, prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătă­to­rită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăi­nuiască de dânsul, fiind prea mare; și de l-ar fi pier­dut cineva, dacă s-ar fi întors și l-ar fi căutat l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meșteșug este al dia­vo­lului. Dar nu-mi vei împiedica cu meșteșugul acesta sâr­guința mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicând Antonie, a pierit discul ca un fum de la fața focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat arun­­cat în cale, pe care ori că vrăjmașul l-a arătat, ori că o pu­tere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe ne­voi­to­rul și arăta dia­volului că nici de banii cei adevărați nu se în­­grijește; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cu­nos­cut decât că era adevărat aur cel arătat. Iar An­to­nie s-a mirat de mulțimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sâr­guit să se ascundă și, mai mult sporind sâr­guința, a pornit către munte.

Și aflând o cetățuie pustie și plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat și s-a sălășluit într-însa. Deci târâtoarele, ca și cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el, ascunzând in­tra­rea și primind pâine pentru șase luni – căci acest lucru îl fac tebeii, și de multe ori peste tot anul rămân ne­vă­tă­mați, având înăuntru apă, ca în niște locuri neintrate –, în ce­tățuie a rămas singur, nici el ieșind, nici pe cineva dintre cei care veneau la dânsul vă­zând. Deci a viețuit el multă vreme așa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra lo­cuinței primind pâine. Iar cu­noscuții cei care veneau la dân­sul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi și nopți, auzeau înăuntru ca și cum ar fi fost niște oameni gâl­­cevindu-se, făcând zgomot și strigând: „Du-te din lo­ca­șu­rile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei în­tă­râta supărările noastre?”.

La început socoteau cei dinafară că sunt oameni care se sfă­desc cu dânsul și că aceștia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe ni­meni; atunci, socotind că aceștia sunt diavoli și în­­fri­coșându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceștia i-a auzit, însă nu se în­grijea de ei. Pentru că adesea ve­neau la dânsul cunoscuții săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: „Să învie Dum­nezeu și să se risi­pească vrăj­­mașii Lui, și să fugă de la Fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul să se stingă ei; și cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la Fața lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Toate neamurile m-au încon­ju­rat și întru numele Domnului i-am biruit pe ei”.

Deci aproape 20 de ani a petrecut așa singur deo­sebit ne­voindu-se, nici ieșind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulți și voiau a se face următori nevoinței și sihăstriei lui, apoi alți cunos­cuți venind și cu sila deschizând ușa și stri­când-o, a ieșit An­tonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învățat și de Dum­­nezeu fiind purtat.

Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor care ve­ni­seră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca și mai înainte de fuga în pustie, cum îl știau pe dânsul; iar obi­ce­iul su­fle­tului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dez­mier­dare, nici de râs și nici de întristare. El nu s-a tul­burat văzând po­porul, nici de atâția fiind să­ru­tat nu s-a bu­­curat, ci era dimpotrivă, ca cela care era ocâr­muit de ju­de­cată.

Pentru aceea pe mulți dintre cei care erau de față, care pă­ti­­meau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie și așa pe mulți mâhniți îi mângâia, iar pe alții, care erau învrăjbiți, îi schimba în prietenie, și tu­tu­ror le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cins­tească mai mult decât dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le și sfătuindu-i să-și aducă aminte de bu­nă­tățile ce vor să fie și de iubirea de oameni a lui Dum­ne­zeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Care n-a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi toți L-a dat pe El, a plecat pe mulți să aleagă și să pof­tească viața mo­na­hi­cească. Și de aceea s-au făcut mănăstiri prin munți, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieșit din lume și s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuință să treacă Nilul, ca să cer­ce­teze pe frați, însă râul era plin de crocodili; fă­când ru­gă­ciune, s-a suit pe crocodili, el și frații cei îm­preună cu dânsul, căci luntre nu aveau, și au trecut ne­vă­tămați. Apoi, în­tor­cân­du-se în mănăstirea sa, se ne­voia cu aceleași cinstite și vitejești osteneli. Deci, vor­bind el cele de fo­lo­s sufletului, adeseori creștea sâr­guința celor care acum erau monahi, iar pe cei mai mulți dintre ceilalți îi pornea către dragostea pustniciei și a sihăs­triei; și degrabă atră­gân­­du-i cu cuvântul, multe mă­năs­tiri s-au făcut și pe toate acestea, ca un părinte, le po­vățuia.

Într-una dintre zile, adunându-se și venind la dânsul toți mo­­na­hii și rugându-l să audă cuvânt de învățătură de la dânsul, el zicea acestea către dânșii, în limba egip­teană:

Scrip­turile des­tule sunt spre învățătură, dar este mai bine a ne îndemna și noi unii pe alții întru credință și a ne mân­gâia prin cuvinte. Deci și voi ca niște fii vorbiți către mine, părintele vostru, cele ce știți, și eu, ca acela care sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce știu, iar cele ce prin is­cusință le-am deprins le arăt vouă.

Să fie la toți de obște sârguința aceasta și începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiți, nici să vă su­pă­rați întru os­­­te­neli, nici să ziceți: „Am zăbovit atâta vreme întru pust­­ni­cie”; ci mai vârtos, ca și cum abia ați fi înce­put, în fie­care zi sârguința să o creșteți. Căci viața oa­menilor este cu totul scurtă față cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu prețul cel veșnic și lu­crul asemenea cu cel ase­me­nea îl schimbă cineva; dar fă­gă­duința vieții celei veș­nice cu puțin preț se cumpără. Căci este scris: „Zilele vieții întru dânșii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani, și ce este mai mult decât acestea va fi osteneală și durere”.

Deci, când toți acești optzeci de ani sau și o sută vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăți ase­menea o sută de ani, ci în locul celor o sută, în vecii vecilor vom împărăți. Și pe pă­mânt ne­voindu-ne, nu pe pământ vom fi moștenitori, ci în Cer avem fă­găduințele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nes­tricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să so­cotim că dacă zăbovim întru pust­nicie vreun lucru mare fa­cem, că nu sunt vrednice pă­ti­mi­rile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că încă și tot pământul este prea mic pe lângă tot Cerul. Deci, chiar dacă peste tot pă­mântul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Ce­rurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă ca să câștige o sută de galbeni de aur, așa și cel care este stăpânitor a tot pământul și se leapădă de dânsul puțin lasă și însutit primește.

Și dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de Ce­ruri, apoi cel care lasă puține holde este ca și cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă sau aur destul, nu i se cade să se fă­leas­că sau să trândăvească; ci într-alt fel sun­tem datori a judeca, anume că dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lă­săm celor cărora nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împă­răția Cerurilor s-o moștenim?

Pentru aceasta nimeni dintre noi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva; căci ce câștig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci mai vârtos pe acelea să le câș­tigăm pe care le putem lua cu noi, care sunt: în­țe­lep­ciune, drep­ta­te, cum­pă­tare, bărbăție, pricepere, dra­­goste, iubire de să­raci, cre­dință în Hristos, ne­mâ­niere, iubire de străini; pe acestea câști­gându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, fă­cându-ne primire în pă­mântul celor blânzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încre­din­țeze a nu se împuțina cu sufletul, ci mai ales se va so­coti că este ales rob al Domnului și că este dator a sluji Stăpânului; că pre­cum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lu­crat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută el nu va înceta în zilele cele vii­toare, ci în fiecare zi, pre­cum este scris în Evan­ghe­lie, aceeași sârguință arată, ca dom­nului său să-i placă și să nu se primejduiască; așa și noi în fiecare zi să stăruim în pust­ni­cie, știind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lene­vire se va mânia asupra noastră. Așa și de la Iezechiel am auzit. Astfel și Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut și osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ținem, o, fiilor, de pustnicie, și să nu ne trân­­dă­vim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: „Celui care voiește binele și Dum­ne­zeu îi ajută spre cele bune”. Dar spre a nu ne îm­puțina cu su­fle­tul, este bine a cu­geta la graiul apos­to­lu­lui, care zice: „În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi și nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înțeles astfel: „Ca scu­lându-ne în fiecare di­mi­neață să socotim că nu vom ajunge până seara”.

Și iarăși, vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula di­mineața, fiindcă după fire este arătată viața noastră și se mă­soară în fiecare zi și după purtarea de grijă a lui Dum­nezeu. Așa aflându-ne în fiecare zi și așa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci, ca acei care în fiecare zi aș­tep­tăm să murim, vom fi lipsiți, și tu­turor toate greșelile le vom ierta, iar poftă deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea; ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, ne­voindu-ne de-a pu­rurea și mai înainte vă­zând ziua Ju­decății. Căci de-a pu­ru­rea frica cea mai mare și în­gri­ji­rea chinurilor risipește cea mai mare parte a plă­cerii și dezmierdării și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.

Deci începând și pășind pe calea faptei bune la cele di­nain­te, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca fe­meia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: „Nimeni pu­nând mâna pe plug și întorcându-se înapoi este în­drep­tat spre Îm­părăția Ce­ru­rilor”. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit și cu­getă iarăși la cele lumești. Deci să nu vă te­me­ți auzind de fapta bună, nici să vă mirați de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi și les­nicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii și trec mări ca să învețe carte, iar noi nu avem trebuință a ne duce pen­tru Îm­părăția Cerurilor, nici peste mări a trece pentru fapta bună; căci Dom­nul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăun­trul vostru. Deci fapta cea bună are tre­bu­ință de singură voința voastră, fiindcă în noi este și din noi se alcătuiește; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, așa se alcă­tuiește și fapta bună. Ea după cum s-a făcut așa rămâne, dacă s-a făcut bine și drept”.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind po­po­rului, a zis: „Îndreptați-vă inimile voastre către Dom­nul Dum­ne­zeul lui Israel”. Iar Ioan a zis: „Drepte faceți cărările voastre”. Pentru că a fi drept sufletul, aceasta este nema­te­rialitatea lui după fire, cum s-a zidit; și iarăși, când se abate și în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea su­fle­tului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în fapta bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca niște răi vom fi judecați. Dacă din afară ar fi trebuit a câștiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înșine de gândurile cele întinate și luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca și El să-Și cunoască făptura Sa, fiind așa precum a făcut-o. Apoi așa să ne fie nevoința, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpâ­neas­că pofta, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lu­crează drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, iar pofta zămislindu-se naște păcatul, și pă­ca­­tul săvâr­șin­du-se naște moarte”.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere și după cum este scris să ne păzim inima noastră cu toată stră­juirea; că avem vrăjmași cumpliți și preameșteri, pe răii diavoli, și con­tra lor ne este lupta, precum zice Apos­tolul: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a tru­pu­lui, ci împotriva în­ce­pătoriilor, împotriva stă­pâ­niilor, îm­po­triva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor rău­tății, care sunt în văz­du­huri”.

Deci mare este numărul lor în văzduh, împotriva noas­tră, și nu sunt departe de noi; apoi între dânșii este mare deo­sebire, iar pentru firea și deosebirea lor pu­ter­nic tre­buie să fie cuvântul; deci de la alții mai mari decât noi tre­buie să cău­tăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne silește pe noi este a cunoaște numai măiestriile lor împo­triva noastră.

Mai întâi să cunoaștem aceasta, cum că vrăjmașii nu se nu­­mesc „diavoli”, adică răi, pentru că așa au fost făcuți ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca în­țe­lep­ciune, tăvă­lin­du-se împre­jurul pământului, pe elini i-au amăgit prin nă­luciri, iar pentru noi creștinii, piz­muindu-ne, toate le mișcă, vrând să ne împiedice de la înălțarea la Ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei. Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pust­ni­cie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii du­hurilor, să poată cunoaște cele despre ei, adică anume care dintr-înșii sunt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meș­teșugiri are sârguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fie­care dintre ei se răs­toarnă și se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor și por­nirile bân­tuielilor lor.

Fericitul apostol și cei ca și dânsul, știind unele ca aces­tea, ziceau pe drept că noi nu știm învățăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit suntem datori a ne în­drep­­ta unii pe alții. Deci, eu din parte-mi, având cercare și iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creș­tini, și mai ales pe mo­nahi, fiind iubitori de osteneală și spo­­rind în fapte, întâi îi is­pi­tesc, punându-le sminteli aproape de că­rările lor, iar smin­telile lor sunt gândurile cele rele. Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin ru­­gă­ciuni, postiri și prin credința întru Domnul acelea cad în­­dată; însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apro­pie cu măiestriile și vicleniile, căci dacă nu pot să amă­gească inima cu înaltă plăcere, năvălesc asu­pră-ne într-alt fel; de aceea, for­mând năluciri, caută a ne înfricoșa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâ­toare, de mărimi ale tru­pu­rilor, de mulțime a ostașilor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile aces­to­ra, căci nimic nu sunt și repede pier; mai ales dacă cineva se în­gră­dește cu credința și cu semnul Sfintei Cruci.

Apoi sunt în­drăzneți și foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăși vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vră­ji­tori și spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile și se arată înalți, ajungând până la acoperișuri, și înfricoșători cu mă­ri­mea, ca ast­fel pe cei pe care n-au putut să-i amăgească cu gân­du­rile măcar prin niște năluciri ca acestea să-i răpească pe furiș; iar dacă și acum vor afla sufletul întemeiat cu cre­dință și cu nădejdea pocăinței, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprin­se și se arun­că pre­cum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cup­to­rul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătându-se domnul diavolilor înfri­co­șează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măestrul și vic­leanul, precum l-a mustrat și l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: „Fierul îl socotește paie, arama ca pe un lemn pu­tred, marea ca pe un bu­rete, tartarul adân­cu­lui ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat”. Iar prin proroc, a zis vrăj­ma­șul: „Alergând, îl voi prinde”. Și iarăși prin Apostol: „Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, și ca pe niște ouă pă­ră­site”. Cu unele ca acestea se fă­lește și făgă­duiește să amă­geas­că pe cei binecredincioși.

Dar noi, credincioșii, să nu ne temem de nălucirile lui și să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte și nicidecum nu grăiește adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând și în­dâr­jindu-se ca un balaur, s-a prins cu undița de Mân­tui­torul și ca un dobitoc a luat că­păstru în bot și ca un fu­gar se leagă cu belciug la nări și i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Dom­nul ca o pasăre, ca să se batjo­co­rească, deși se așază și el și diavolii cei împreună cu dânsul ca niște scorpii și ca niște șerpi, ca să fie legați de noi creștinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viața împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea și lumea o va lua acum nu poate să oprească pustnicia și nevoința noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci și aces­tea sunt min­ci­noase și nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată înce­pu­turile și chipurile fo­cu­lui pregătit lor, în care au să ardă ei, și cu acestea ispi­tesc, ca să înfricoșeze pe oa­meni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vatămă dintre cei credincioși, dar poartă cu dânșii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici așa nu se cuvine a se înfricoșa ci­neva de dânșii, că toate meșteșugirile lor, prin darul lui Hristos întru nimic sunt și se socotesc. Ei sunt vicleni și gata a se în­chipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta și pomenesc cuvinte din Scrip­turi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cu­vinte pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune, și aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească, și de aceea, unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dânșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânșii, măcar că ne-ar deș­tepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicide­cum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocă­răsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină. Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viața mo­na­hicească, ca fiind prea îm­po­vărătoare și prea grea, să împiedice pe cei care petrec într-însa.

Deci, prorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceștia, zicând: „Vai celui care adapă pe aproa­­pele cu amestecare tulbure”. Pentru că niște meș­­­­teșugiri ca acestea și gânduri sunt răsturnătoare și îm­­pie­dică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul Însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le po­run­cea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obiș­nuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scrip­turi și libertate de la Mântuitorul, să ne învățăm de la dia­vo­lul, cel ce nu și-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pen­tru aceasta, când grăiește din Scripturi, să-l oprești zi­când: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce tu povestești dreptățile Mele și iei tes­ta­mentul Meu în gura ta?»”. Căci toate le fac diavolii și le tul­bură, spre amăgirea celor proști. Deci fac sunete, râd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânșii, apoi plâng și se bocesc ca niște biruiți.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei care ne-am învățat de la sfinți, se cuvine să facem ca dân­șii și să urmăm bărbăției lor. Pentru că și ei, văzând acestea, ziceau: „Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuțit și am tăcut din bunătăți”. Și iarăși: „Și eu ca un surd nu auzeam și ca un mut care nu-și deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om care nu aude”.

Deci și noi nici să-i auzim pe dânșii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deștepta la ru­gă­ciune și pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte și să nu ne amăgim de dânșii, ce pe toate le fac cu vicleșug. Și nu se cade a ne teme de dânșii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne și cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioși și nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci acum ve­nind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Și acum mai pe larg a vă spune cele despre dânșii nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmașul și au slăbit pu­terile lui. Pentru aceasta, deși nimic nu poate, cu toate acestea tiranul, fiind căzut, nu se liniștește; dar măcar nu­mai cu cuvintele ne îngrozește (iar alt nimic nu poate). Și aceasta fiecare din voi s-o creadă, că numai așa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu niște trupuri ca acestea ar fi fost și ei îm­bră­cați, precum suntem noi, cu putință ar fi fost lor să spună: „Că fiind ascunși oamenii, nu-i aflăm, ci nu­mai când îi aflăm îi vătămăm”. Am putea și noi atunci, ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânșii, încuind îm­po­triva lor ușile. Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci ușile fiind în­cuiate, ei totuși pot să intre și întru tot aerul sunt ca și dia­vo­lul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vă­tă­ma, după cum a zis Mântuitorul: „Dintru început uci­gaș de om este diavolul, tatăl rău­tății”. Iar noi acum trăim și mai vârtos împotriva lui lup­tăm; ei sunt fricoși și nimic nu pot, pre­cum am zis: nici un loc nu-i oprește pe dân­șii spre a ne bân­tui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruțe, nici iu­bitori de bine nu ne sunt ca să ne în­drep­teze; ci mai vârtos sunt răi și ca un nimic le este lor a vă­tăma pe cei iubitori de fapte bune și cinstitori de Dum­nezeu.

Dar pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac ni­mic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, și mai ales împotriva noastră. Deci iată cum, adu­nân­­du-ne, împotriva lor grăim și știu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stă­pâ­nire, pe nimeni dintre noi, creștinii, nu ne-ar fi lăsat să trăim; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi și aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânșii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putință, n-ar fi venit cu mul­țime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meșteșugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni și a face ceea ce poate și voiește. Mai ales că tot cel care are stăpânire nu ucide cu nă­lu­­cire, nici cu mulțime înfricoșează; ci îndată, precum vo­ieș­te, își arată stăpânirea; dar diavolii, neputând ni­mic, ca într-un circ se joacă, schimbându-și chipurile, ca pe copii înfricoșându-ne prin nălucirea mulțimii și prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăi­mare, ca niște neputincioși.

Îngerul cel adevărat care s-a trimis de la Domnul asupra asi­rienilor nu avea trebuință de popoare și de mul­țime, nici de nălucirea cea din afară, nici de cio­că­ni­turi și de sunete, ci în­tr­ebuințând puțină stăpânire, a ucis îndată o sută optzeci și cinci de mii. Dar dia­volii nu pot nimic, ci numai cu nălu­cirile se ispitesc a în­fri­coșa. Iar dacă ci­neva ar gândi la Iov și ar zice: „Pentru ce dia­volul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?”, să cunoască iarăși unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu Cel Care i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov. Căci el, neputând face nimic, l-a cerut pe Iov și l-a luat. Încât și de aceea este mai mult defăimat vrăjma­șul. Că deși voiește, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios și că nimic nu poate.

Și nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, pre­cum este scris în Evan­ghelie, zicând: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci”. Și dacă nici asupra porcilor nu au stă­pâ­nire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chi­pul lui Dum­nezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște ne­putincioși, și nici­decum a ne teme de dânșii. Ci cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem și noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viața cea dreaptă și credința în Dumnezeu.

Deci ei se tem de postul sihaștrilor, de priveghere, de ru­­gă­ciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de argint și de neslăvirea deșartă, de milostenii, de ne­mâ­niere și, ca ur­mare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei care îi calcă pe dânșii; că știu ei darul cel dat credincioșilor asupra lor de la Mân­tui­torul, Cel Care zice: „Iată, v-am dat vouă putere a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăj­ma­șu­lui”. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva, nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înain­tea noastră despre frații care după multe zile vor să vie la noi; și aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei care-i aud, ci ca să-i în­duplece pe dânșii să creadă lor, și atunci de aici înainte avându-i supuși, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua aminte la dânșii, ci și când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răs­tur­na, căci nu avem trebuință de dânșii; și ce minune este dacă cei ce au tru­puri mai subțiri decât oamenii și pe cei care au început a călători ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal și să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne mi­nu­na de dânșii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este Cel Care pe toate le cu­noaște mai înainte de facerea lor. Aceștia ves­tesc acelea pe care le văd, ca niște furi, mai înainte aler­gând la toți, ca să spună cele ce se lucrează și se grăiesc de noi; apoi ei în­sem­nează că ne-am adunat și că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; și ceea ce zic astfel este. Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare țară, mai înainte de a ști să călă­to­rească, nu știu de va călători; dar văzând pe unul că­lă­­torind, alear­gă mai repede și, mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui și astfel se întâmplă de vine după câteva zile. Însă de multe ori cei care călătoresc întorcându-se îna­­poi, ei atunci au mințit. Astfel se întâmplă și când vor­besc despre apa râului Nil; căci cei care au văzut că au fost ploi multe în părțile Etiopiei și știu că dintr-acelea se face re­văr­sarea râului mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă și spun. Aceasta și oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai înainte decât cel care rămăsese jos vedea pe cel care vine și încă mai repede alergând, spunea înaintea decât altora cele ce încă nu se făcuseră; astfel și aceștia (adică diavolii) zic, se ostenesc și însemnează unele întâm­plări numai ca să amă­gească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei care călătoresc, căci este cu putință lui Dum­nezeu, atunci diavolii mint și se amă­­gesc cei care au luat aminte la dânșii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor și astfel s-au rătăcit dânșii mai înainte de către diavol. Dar acum a înce­tat rătăcirea; căci a venit Domnul Care, cu toată viclenia lor, chiar și pe diavoli i-a făcut deșerți și nelucrători; căci ni­mic nu cunosc de la ei înșiși, ci ca niște furi pe cele ce le văd la alții pe acelea le pri­hănesc, și mai ales sunt vă­ză­tori ai faptelor, decât mai înainte-cunoscători. De aceea, deși uneori numesc ade­­vărate unele ca acestea, să nu se mi­nuneze cineva de dânșii. Pentru că și doctorii, având is­cu­sința bolilor, când ar vedea într-alții aceeași boală, de multe ori din obișnuință mai înainte spun leacul. Încă și câr­macii și lucrătorii de pământ iarăși, din obișnuință văzând în­tocmirea aerului, mai înainte spun că va fi o fur­tună ori aer liniștit și pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare și din obișnuință.

De aceea și diavolii, dacă cândva aceleași soco­tin­du-le le spun, pentru aceasta să nu se minuneze ci­neva de dânșii, nici să ia aminte la ei. Căci ce fo­lo­sește celor care-i aud ca să știe de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguință a cunoaște unele ca acestea, deși cu adevărat diavolul le cu­noaște, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun nu este cu adevărat cunoștință.

Nimeni dintre noi nu se va judeca pentru că nu le-a știut, nici se fericește că le-a învățat și le-a cunoscut; ci într-acestea fie­care va avea judecată, dacă a păzit cre­dința și dacă a împlinit po­­runcile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi și a ne os­te­ni, nu ca să cunoaștem mai înainte, ci ca bine petre­când, să plăcem lui Dumnezeu.

Și trebuie a ne ruga nu să cunoaștem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoință, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul spre biruință împotriva diavolului. Iar dacă vreo­dată este nevoie de a cunoaște mai îna­inte, să ne cură­țim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curățit de toate păcatele după fire poate să se facă văzător și chiar mai multe și mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, Care des­coperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi și puterile îngerilor stând lângă dânsul.

Deci, când vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voas­tră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă su­pu­neți lor. Mai vârtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră, și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcându-se nevăzuți, căci se în­fri­co­șează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mân­tuitorul. Iar dacă și mai cu obrăz­nicie vor sta, săltând și prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dânșii.

Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumne­zeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tul­­bu­rată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu liniște și cu blân­dețe se face, încât se aduce bu­curie, veselie și în­drăz­neală în suflet; căci Dom­nul este cu dânșii, El este bucuria noastră și a lui Dum­nezeu-Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate și neînvăluite, încât el, făcându-se strălucit de ea, vede pe cei care i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dum­ne­zeiești și al celor care au să fie într-Însul. Iar dacă s-ar înfricoșa, ca niște oameni, de vederea celor buni care se arată, numaidecât iau frica de la dânșii prin dra­­gos­te, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Ase­me­nea și în­gerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt și cel care s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: „Nu vă temeți”; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cu­noștința venirii de față a celor buni.

Deci în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepe­dep­siți și a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tul­bu­rarea și neorânduiala gân­durilor, mâhnire, urâ­ciune către pust­nici, trân­dăvie, în­tris­ta­re, pomenirea ru­de­niilor și frica de moarte; și de aici pofta celor rele, îm­puținarea de suflet către fapte bune și nes­ta­tor­nicia obiceiurilor.

Deci, când cineva dintre voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbăr­bă­tare, ne­tulburarea gân­durilor și celelalte, cum mai îna­inte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dum­nezeu, atunci în­drăz­niți și vă rugați, căci bu­curia și liniș­tea sufletului arată sfin­țenia celui care vine de față. Așa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închi­nă­rii din partea Năs­că­toarei de Dum­nezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lu­­mească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este nă­vă­li­rea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci dia­volii nu izgonesc te­me­rea unora ca aceștia, pre­cum a făcut marele Arhan­ghel Gavriil către Maria și Za­ha­ria, și Acela Care S-a ară­tat la mormânt femeilor; ci mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i în­fri­co­șeze, și de aceea sărind asupra lor îi bat­jo­co­resc, zicând: „Închinați-vă nouă!”.

Iată, pe elini așa i-au amăgit că așa s-au socotit de dânșii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Dom­nul să ne amăgim de diavol, căci El prin niște năluciri ca acestea fă­cute înaintea Lui l-a certat și i-a zis: „Mergi înapoia Mea, sa­tano; căci scris este: Dom­nului Dumne­zeu­lui tău te vei în­china și Lui Unuia vei sluji”. Deci vi­clea­nul mai mult se de­făi­mează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca dia­volii, de la noi auzind niște glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoa­tem diavolii, nici a ne înălța pentru tămăduiri, nici să ne mi­nunăm de cel care scoate pe diavoli ori pe cel care nu-i scoate să-l de­făi­măm; ci pustnicia fiecăruia s-o învețe cineva și ori s-o râvnească și s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mân­tui­to­rului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: „Nu vă bucurați că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în Ceruri”. A se scrie numele în Ceruri este măr­turia faptei bune și a vieții voastre. A scoate pe diavoli este darul Mân­tui­­to­ru­lui, Celui Care l-a dat. Pentru aceea, celor care nu în fapte bune, ci în semne se făleau și zi­ceau: „Doamne, au nu cu numele Tău am scos dia­voli și întru numele Tău am făcut multe puteri?”, Dom­nul le-a răspuns: „Amin zic vouă, nu vă știu pe voi”. Căci cunoaște Domnul căile ne­cre­dincioșilor. Dar se ca­de a ne ruga pentru a lua darul ale­gerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci voiam să tac și nimic din cele pentru mine să nu zic și să vă îndestulați numai cu acestea. Dar să nu so­cotiți că acestea le zic în zadar, ci să credeți că aces­tea le po­ves­tesc cu iscusință și adevăr; pentru aceasta, deși ca un om fără de minte m-am făcut, dar știe Domnul Cel Care mă aude curățenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea și spo­ri­rea voastră spun vouă meș­te­șu­girile diavolilor, pe care le-am văzut.

De câte ori m-au fericit pe mine diavolii și eu i-am bles­­te­mat pe dânșii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apa Nilului și eu le-am zis: „Și ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozin­du-mă și m-au înconjurat ca niște ostași cu toată înar­ma­rea și cu cai; iar altădată mi-au um­plut casa de fiare și de târâtoare, și eu cântam: „Aceștia în că­ruțe și aceștia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dum­ne­zeului nostru ne vom mări”; apoi, prin rugăciune, aceia s-au răs­turnat.

Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lu­mi­nă, și-mi ziceau: „Am venit să-ți aducem lumină, An­to­nie”. Iar eu, în­chi­zându-mi ochii, mă rugam și îndată s-a stins lu­mina necre­din­cio­șilor. După câteva luni, au venit grăind și cân­tând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cu­tremurat odată mă­năstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemișcat cu cugetul.

După aceasta, iarăși venind, băteau din palme, flu­ierau și jucau, iar eu mă rugam și stăruiam cântând, ei îndată au în­ceput a plânge și a se tângui, ca și cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel Care a surpat și a risipit îndrăzneala și nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat dia­volul foarte înalt, cu nălucire, și a în­drăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiești să-ți dăruiesc ție?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Și mi se părea chiar că l-am bătut. Deci îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut îm­preună cu toți ai săi, pentru numele lui Hristos.

Odată, pos­tind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine nă­lu­ciri de pâini, și mă sfătuia, zicând: „Mănâncă și în­ce­tează multele osteneli; om ești și vei slăbi”. Iar eu, înțe­le­gând meșteșugul lui, m-am sculat să mă rog și el, ne­su­fe­rind, a pierit; apoi ca un fum a ieșit pe ușă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating și să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam îm­potriva lui și acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, și eu ziceam: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”; și după aceasta mai mult se risipeau unii după alții. Și nu eram eu acela care i-a surpat pe ei, ci Domnul, Cel Care zice: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am înti­pă­rit acestea în sine-mi ca să vă învățați a nu vă supăra în pust­ni­cie, nici a vă teme de nălucirile diavolului și ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, po­ves­tindu-vă, primiți și aceasta spre întemeiere și neîn­fri­co­șare și credeți-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mănăstire la ușa mea și ieșind am văzut pe cineva arătându-se lung și foarte înalt. Apoi în­tre­bându-l: „Cine ești tu?”, el răspunse: „Eu sunt satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauți aici?”. Zis-a acela: „Pen­tru ce mă prihănesc în zadar monahii și toți ceilalți creș­­tini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu zi­cân­du-i: „Pentru ce și tu îi su­peri pe dânșii?”, el a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânșii, ci ei se tulbură pe sineși; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că să­biile vrăjmașului au lip­sit până în sfârșit și cetățile lui i-au sur­pat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creș­­tini; chiar și pustia asta s-a umplut de monahi. Deci ei pe sine pă­zească-se, și să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos și niciodată spu­­nând adevărul, acum chiar nevrând ai spus ade­vă­rat; căci Hris­tos după ce a venit te-a făcut ne­pu­tin­cios și sur­pându-te te-a gonit”. Iar acela, au­zind numele Mân­tui­to­rului și nesu­fe­rind aceasta, s-a fă­cut nevăzut; deci, dacă diavolul însuși măr­turisește că ni­mic nu poate, noi suntem datori a-l defăima și pe dânsul, și pe slugile lui.

Iată cum vrăjmașul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi, învățându-ne neputința lor, putem a-i de­făi­ma cu chipul acesta. Să nu cădem cu cu­getul, nici să gân­dim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca și cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim și să ne bu­curăm de-a pururea ca niște mântuiți și să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi și că El i-a biruit și i-a rușinat pe dânșii. Să gândim de-a pururea că, fiind cu noi Domnul, vrăjmașii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în același fel se fac și ei către noi și după cugetele ce se află întru noi, așa și ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temându-ne și tulburându-ne, îndată și ei ca niște tâlhari, aflând loc nestrăjuit, intră la noi și ne înfricoșează. Dacă ne văd înfricoșându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri și întru îngroziri; atunci printr-acestea se muncește ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne și gândind ale Dom­nului și so­cotind că toate sunt în mâna Lui și că nu poate nimic diavolul asupra creștinilor, știind că nicidecum n-are stă­pânire asupra cuiva, atunci văzând ei sufletul întemeiat cu niște gânduri ca acestea, se întorc ru­și­nați. Astfel vrăjmașul, văzându-l pe Iov în­gră­dit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de aces­tea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmașul de-a pu­rurea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bu­cure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca niște fum jucăriile diavolilor și mai ales îi vom vedea pe ei fu­gind, decât gonind pe alții. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoși, așteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă și acest semn să aveți spre neîn­fri­co­șare împotriva lor, anume, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeți mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebați întâi: „Ce este? Cine ești tu și de unde vii?”.

Și dacă va fi arătarea sfinților, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi dia­volească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba așa: „Cine ești și de unde vii?”. Așa întrebând Isus al lui Navi s-a învățat; iar vrăj­mașul nu s-a tăinuit de Daniil cel care l-a întrebat.

Acestea vorbind Antonie, toți se bucurau. Și într-unii creș­tea darul faptei bune, iar dintr-alții ieșea împu­ținarea la suflet și părerea înceta. Deci toți se plecau a defăima bân­­tui­rea cea diavolească, minu­nându-se de darul cel dat lui An­to­nie de la Domnul, spre deslușirea duhurilor.

Atunci în munți erau multe mănăstiri, ca niște corturi pline de cete dumnezeiești: ale celor care cântau, ale celor care citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie și ale celor care lucrau ca să facă milostenie; ale celor care aveau dragoste și împreună-glăsuire între dânșii. Deci se vedea cu adevărat ca o țară care de sine era împo­do­bită cu cinstirea de Dum­ne­zeu și cu dreptatea. Căci nu era acolo cel care ne­drep­tățea sau cel nedreptățit ori pri­hă­nit; ci mulțimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mănăstirile și o rânduială ca aceasta a mo­na­hilor, ar fi putut să zică: „Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale, Israele, ca niște văi um­broa­se și ca niște raiuri, ca niște corturi pe care le-a înfipt Dom­nul și ca niște cedri lângă ape”.

Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mă­năs­tire, își întindea nevoința și pustnicia și în fiecare zi suspina aducându-și aminte de locașurile cerești; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viața oa­menilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce și să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale tru­pu­lui, se rușina, socotind su­fle­tul cel nematerial.

De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți mo­­nahi și aducându-și aminte de hrana cea duhov­ni­cească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pen­tru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucer­nicindu-se de aceștia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puțină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lu­cru­rile su­fle­tului și folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mân­tui­torul: „Nu vă în­grijiți cu su­fletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul cu ce vă veți îmbrăca. Și voi nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu vă înălțați. Căci acestea toate le caută nea­mu­rile și Tatăl vostru știe că aveți trebuință de toate acestea. Însă căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dum­­­­ne­zeu, care au venit atunci pe vremea lui Ma­xi­mian (305-313). Și adu­nându-se sfinții mărturisitori în Ale­xandria, lăsând mă­­năs­tirea, le-a urmat și el, zicând: „Să ne ducem și noi ca să ne nevoim, de vom fi che­mați, sau să privim pe cei care se ne­voiesc”. Deci avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea măr­turisitorilor și, în chinuri și în temnițe, el avea multă sâr­guință spre divan; adică îndemna către sâr­guință pe ceilalți chemați, care se nevoiau; iar pe cei care măr­­turiseau, a-i primi și a-i petrece până ce se vor săvârși.

Judecătorul, văzând netemerea lui și a celor îm­preu­nă cu dânsul, cum și sârguința către mărturisire, a po­run­cit ca nici unul dintre monahi să nu se arate în divan, nici să pe­treacă în cetate nicidecum. Deci toți ceilalți au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ținut în seamă porunca, încât chiar și-a spălat haina pe deasupra și a doua zi a stat la un loc înalt și s-a arătat strălucit înain­tea ighemo­nu­lui. Toți se minunau de aceasta, iar ighe­mo­nul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el sta fără frică arătând sâr­guința creștinilor, se ruga să măr­tu­ri­sească și el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scă­pat de scopul lui, s-a mâhnit căci n-a mărturisit și el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru și al altora, ca prin pustnicia pe care o învățase din Scripturi să se facă mul­tora dascăl; pentru că numai văzân­du-i petrecerea lui mulți se sârguiau în a se face râv­ni­tori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei și era legat ca îm­preună cu dânșii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana și fericitul Petru a măr­tu­risit cre­dința, An­to­nie s-a întors iarăși la mănăstirea sa. Și era acolo în fiecare zi, mărturisind cu știință și nevoindu-se cu pă­timirile cre­dinței, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă și postea de-a pururea; iar îm­brăcămintea o avea pe dinăuntru de păr și pe dea­supra un cojoc pe care l-a păs­trat până la sfârșitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici pi­cioa­rele n-a suferit a le băga în apă fără de ne­voie; încă nici dez­golindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat după ce s-a săvârșit.

Liniștindu-se în chilia lui și punându-și în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească pe ci­neva, a venit un oarecare conducător de ostași, cu nu­mele Mar­ti­nian, și a su­părat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bân­tuită de diavol; iar după ce a așteptat mult bătând în ușă și i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om și eu ca și tine; dacă crezi, roagă-te lui Dum­nezeu și fiica ta se va tămădui”. Acela crezând și chemând pe Hristos, s-a dus și a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: „Cereți și vi se va da”. Apoi mulți dintre cei care pătimeau, ne­des­chi­­zându-le ușa, ședeau afară din mănăstire, dar crezând și ru­gându-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulți care veneau la dânsul și nelăsându-l a se duce după socoteala lui, pre­cum voia, temându-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul ori el să se mân­dreas­că, ori alt­ce­va mai mult decât ceea ce este să so­co­tească pentru dân­sul, a chibzuit și a pornit spre Te­bai­da de sus la cei care nu-l cunoșteau; și luând pâini de la frați, a șezut lângă țăr­mu­rile râului, privind dacă ar trece vreun caic (n.r. – luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient), ca intrând într-însul, să se ducă cu dânșii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci și pentru ce?”. Iar el, netulburându-se și așteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns zicând: „Fiindcă oame­nii nu mă lasă să mă liniștesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici și mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă și îndoită os­teneală ai să primești; iar dacă voiești să te liniștești cu ade­vărat du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neștiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o niște saracini, care voiau să că­lă­­torească în partea aceea și apropiindu-se de dânșii An­tonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceștia, ca fiind îndemnați dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânșii trei zile și trei nopți, au ajuns la un munte foarte înalt având sub el apă limpede dulce și foarte rece, câmpii din afară și puțini finici, neîngrijiți.

Deci Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit lo­cul acela, că Acesta era Care îl însemnase și Care i-a grăit lângă țăr­murile râului; deci la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; și îndată a și cu­nos­cut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia, văzând sârguința lui Antonie, treceau înadins tot­deauna pe calea aceea și, bu­cu­rându-se, îi aduceau pâine; apoi avea și puțină mângâiere cu finicii aceia.

După acestea, înștiințându-se frații de locul acela, adu­cân­du-și aminte ca niște fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se os­tenesc unii până acolo la dânsul și pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine și a rugat pe unii dintre cei care veneau la dânsul să-i aducă o sapă și puțin grâu.

Și după ce i s-au adus acestea, înconjurând pă­mântul dim­­pre­jurul muntelui și aflând puțin loc po­tri­vit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a se­mănat grâul. Făcând în fiecare an aceasta, își scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimă­nui pentru aceasta și că în toate se pă­zește pe sine neîn­greu­nător. După acestea, vă­zând iarăși pe unii venind la dânsul, a semănat și puține ver­de­țuri, pentru ca acei care veneau la dânsul să aibă puțină mân­care după osteneala acelui drum greu.

La început fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura și lucrarea de pă­mânt. Iar el, apucând cam în glumă pe una dintre fiare, a zis tu­­tu­ror: „Pentru ce mă păgubiți pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceți-vă, și de acum, în numele Dom­nului, să nu vă mai apro­piați de cele de aici!”. Deci dintr-acea vreme, ca și cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea sin­gur înăuntrul muntelui aceluia, înde­­let­­nicindu-se în ru­gă­ciuni; iar frații care îi slujeau lui l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măs­line, legume și untdelemn, căci acum era bătrân.

Deci el petrecând acolo, multe lupte a pătimit po­trivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui și a tru­pului, ci a celor po­­triv­nici. Căci acolo auzea gâlcevi, gla­suri multe și sunete ca niște arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulți îl vedeau pe el luptându-se și ru­gându-se împotriva lor. Pe cei care ve­neau la dânsul îi îmbărbăta, însă el se nevoia ple­cându-și ge­nun­chii și rugându-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru pi­cioare și de târâtoare, care erau acolo, nu se înfricoșa de săl­băticia lor; ci cu adevărat potrivit cu cele scrise nădăj­duia spre Domnul, având mintea ne­clin­tită și neînvăluită. Dar diavolii fugeau și fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.

Deci diavolul, precum cântă David, pândea pe An­tonie și scrâșnea la el din dinți, iar Antonie se ruga Mân­tui­to­rului ca să-l păzească nevătămat de viclenia ace­luia, și de multa lui meșteșugire. Deci priveghind într-o noapte, dia­volul a pornit fiarele, și mai toate hienele care se aflau în pustia aceea ieșind din cuiburile lor l-au înconjurat și era sin­gur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l mușca, el pri­ce­pând meș­teșugul vrăjmașului, a zis către ele: „Dacă ați luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă ați fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviți, ci duceți-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.

Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puține zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, ve­nind cineva la ușă trăgea lucrurile pe care le da celor care veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie, sculându-se și ieșind, a văzut o fiară care se ase­măna omului până la coapse, iar pul­pele și pi­cioarele avându-le asemenea asi­nu­lui. Atunci An­to­nie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă ești trimis asupra mea, iată, de față sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei a fugit, încât de iuțeala fugii a căzut și a murit; iar moartea fiarei era căderea dia­volilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânșii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum și lo­cu­in­țele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dân­sul și aveau cu dânșii o cămilă care le ducea pâinea și apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea și nu era deloc apă de băut decât numai în muntele acela în care se afla mănăstirea lui. Deci sfârșindu-li-se (apa) pe cale și arșița fiind prea cum­pli­tă, toți erau să se primejduiască. Pentru că, înconjurând ei lo­­curile și neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos și pe cămilă au lăsat-o să se ducă, dez­nă­dăjduindu-se mult. Bătrânul văzând că toți se primejduiesc, mâhnindu-se foarte mult a suspinat și, despărțindu-se puțin de dânșii, și-a plecat genunchii și întinzând mâinile la cer s-a rugat, și în­dată Domnul a făcut a ieși apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toți, s-au înviorat și um­plând bur­du­furile au căutat cămila și au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră și astfel era ținută. Deci, prin­zând-o și adă­pând-o, au pus pe ea bur­dufurile cu apă și astfel au călătorit nevătămați.

Iar după ce au venit la mănăstirile cele din afară, toți mo­nahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Și el ca niște merinde adu­cân­du-le din munte, îi ospăta cu cu­vin­te­le sale și-i împărtășea de folos sufletesc. Iarăși atunci s-a făcut bucurie în munți, râvnă de spo­rire și îndemânare prin credință între dânșii. Se bucura și el văzând sârguința mo­nahiilor, cum că și soră-sa, care îmbă­trânise în feciorie, și ea era egumenă a altor fecioare.

După câteva zile, iarăși s-a întors în muntele său și mulți veneau la dânsul, iar alții care pătimeau au în­drăznit a merge la el. Deci el către toți monahii care veneau la dânsul da această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi și a se păzi de gânduri întinate și de dezmierdări trupești, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu să­tu­ra­rea pântecelui, ci a fugi de slava deșartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare și a învăța pe de rost po­run­cile din dumnezeieștile Scrip­turi; apoi a pomeni faptele sfinților, ca urmând râvnei aces­tora să se pună la rân­duială sufletul, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dum­nezeu. Și mai ales îi sfătuia să cu­gete adeseori la graiul Apos­to­lului: „Soarele să nu apună întru mânia voas­tră. Și de obște s-o so­cotească aceasta, că nu numai întru mâ­nie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun și de nevoie, ca nici soarele pen­tru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi”. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: „Pe voi judecați-vă și ispitiți-vă”.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi și cele de noapte. Și dacă au păcătuit, să în­ce­teze, iar dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să pe­treacă întru bu­­nă­tate; și să nu se lenevească, nici să osân­dească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fe­ri­ci­tul Apostol Pavel: „Până când va veni Domnul, Care vede toate cele as­cun­se”. Căci de multe ori cele ce greșim uităm și noi nu știm, iar Dom­nul cunoaște toate. Lui dând judecata, unii împreună cu alții să pă­ti­mim și unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înșine să ne ju­de­căm și acelea de care suntem lipsiți să ne sârguim a le îm­plini. Și să vă fie și aceasta spre în­te­meiere, de a nu pă­cătui, ca fiecare să însemnăm și să scriem faptele și miș­că­rile sufletului nostru, ca și cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreșit ru­și­nân­du-ne a fi cunoscute, vom în­ce­ta a păcătui și chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voiește a se vătăma pă­cătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui? Deci dacă ne-am vedea unii pe alții, n-am putea să pă­­că­tuim. Așa, dacă am vrea să vestim unii altora gân­durile și le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele în­ti­nate, rușinându-ne a fi cunoscute. Deci fie-ne nouă, pust­ni­cilor, scri­soarea în loc de ochi, ca ruși­nân­du-ne de a le scrie și de a fi văzuți, nici să nu gândim cele rele. Și așa în­chi­nându-ne, vom putea robi trupul și a plăcea lui Dum­ne­zeu, iar meșteșugirile vrăjmașului a le călca.

Acestea le poruncea Antonie celor care veneau la dân­sul; iar cu cei care pătimeau, împreună pătimea și îm­preună se ruga și de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind as­cul­tat nu se fălea, nici neascultându-se nu cârtea, ci de-a pururea mul­țu­mea Domnului; pe cei care pătimeau îi în­demna să fie în­de­lung răbdători și să știe că tămăduirea nu este a lui, nici a vreu­nuia din oameni, decât numai a lui Dum­nezeu, Cel Care face când voiește și câte voiește. Deci cei care pătimeau pri­meau sfătuirea lui ca o tămă­duire, iar cuvintele bătrânului de­prin­zându-le, se îndem­nau a nu se îm­pu­țina cu sufle­tul, ci mai vârtos răbdau în­de­lung; apoi cei tămăduiți învățau a mulțumi, nu lui An­tonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât și limba i se mâncase și ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe An­to­nie ca să se roage pentru dânsul; iar el, ru­­gân­du-se, a zis lui Fronton: „Du-te și te vei tămădui”. Iar el, stăruind, ră­mase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tă­mădui; ieși de aici și ducându-te în Egipt vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieșit și nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, și s-a făcut omul să­­nă­tos după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.

Încă și o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o pa­­timă grea și foarte urâtă. Era apoi și la trup slă­bă­noagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinții acesteia înștiințându-se că oarecari monahi merg la Antonie, și crezând Dom­nu­lui Care a tămăduit pe aceea căreia îi cur­gea sânge, i-a ru­gat să meargă cu dânșii și ei îm­preună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinții bol­na­vei au rămas cu copila mai jos de munte, la mo­na­hul Paf­nutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la An­tonie și i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâm­pi­nat; apoi i-au povestit patima fecioarei și cum a călătorit împreună cu dânșii. Apoi l-au rugat ca să dea voie și aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceți-vă și o veți afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tă­măduirea este a Mântuitorului, Cel Care face în tot locul milă cu cei care-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga și mie mi-a arătat iubirea Sa de oa­meni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Și s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieșind monahii, au văzut pe părinți bu­cu­rându-se și pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi frați oarecare venind la Antonie pentru sfat și lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar ce­lă­lalt era aproape de moarte; deci nemai­putând călă­to­ri, zăcea la pământ gata să moară. Iar Antonie șezând în munte, chemă pe doi monahi care se întâmplaseră să fie acolo, și-i ruga, zicându-le: „Luați un vas de lut cu apă și alergați pe calea aceea ce vine dinspre Egipt căci, venind doi frați, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiți; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.

Deci mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa și l-au dus la bă­trânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va în­tre­ba: „Pentru ce mai înainte de a se săvârși fra­tele nu a spus An­to­nie aceasta?”, unul ca acesta zi­când așa nu ju­decă drept, că nu era a lui Antonie ju­de­cata morții, ci a lui Dum­nezeu, Cel Care pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui An­tonie numai aceasta îi era partea minunii, că șezând în munte avea mintea către Dum­nezeu, Care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altădată, șezând el iarăși în munte și căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer și multă bucurie aveau cei care-l duceau. Apoi, minunându-se și fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înștiințeze cine ar fi. Și îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, mo­na­hul din mun­tele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrânețe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie era de treisprezece zile. Deci cei care erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Și au auzit că acum s-a să­vârșit Amun, pustnicul și iubitul său, căci era cu­noscut lui, pentru că adeseori venea acolo și multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este și acesta:

Odată, fiind trebuință a trece el râul ce se numește Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teo­dor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul când vor trece apa. Apoi, dez­bră­cân­du-se Teodor, se rușina de sineși, vă­zân­du-se gol. Deci numaidecât fără veste a fost dus pe partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind și el bărbat cucernic, și apropiindu-se de dânsul și văzând că l-a întrecut și că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înștiințeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voiește să-i spună, îi cuprinse picioarele și îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune. Deci văzând Amun sârguința lui Teodor, mai ales și pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut și el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Și așa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine și dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei și că nu este cu putință ase­menea lucru la oameni, fără nu­mai Domnului, și celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar mo­nahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moar­tea lui Amun au însemnat ziua. Apoi, venind niște frați de la mun­­tele Nitriei, după 30 de zile, i-au în­trebat și au cunos­cut că în aceeași zi și în același ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci foarte mult s-au mi­nu­nat și aceștia, și aceia de cu­ră­țe­nia sufletului lui An­tonie, cum într-atâta depărtare de cale de treisprezece zile fiind, îndată s-a înștiințat și a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Și nu numai acesta, ci și un oarecare comite cu nu­mele Ar­helau venind odată și aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară cu numele Policratia, din Lao­diceea, minunată și de Hristos pur­tă­toare; căci aceea pătimea de stomac și de o coastă din ne­voința cea aspră și era cu totul slă­bă­noa­gă cu trupul. Deci Antonie s-a rugat, iar co­mi­tele a în­semnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Și du­cându-se în Laodiceea, a aflat pe fe­cioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii și, înștiințându-se, a arătat și el îndată scri­soarea. Toți au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mân­­tui­to­rului pentru dânsa.

Încă și pentru cei care veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte, uneori încă și cu o lună mai înainte, cum și pricina pentru care veneau. Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alții pentru boale, iar alții care se munceau de diavoli. Și toți nu soco­teau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întor­cea fiecare sim­țind folos. Deci unele ca acestea zic­ându-le și văzându-le, se ruga ca nimeni să nu se mi­nu­neze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă, celor care suntem oameni nepu­tin­cioși, a-L cunoaște după putere.

Într-o vreme, pogorându-se iarăși la mănăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie și să se roage îm­preună cu monahii; atunci el a simțit un miros foarte greu. Iar cei din co­rabie zicând: „Este pește ori pas­tramă stricată în corabie și acestea poate miros greu”. El zicea că altă pri­cină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, având diavol, intrase mai înainte și se as­cunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Dom­nului nostru Iisus Hristos a ieșit. Și omul s-a făcut să­­nă­­tos, iar toți cei care erau în corabie au cunoscut că dia­volul era reaua mirosire. Încă și altul oarecare dintre cei străluciți, având diavol, a venit la dânsul; și era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoștea că venea către Antonie. Cei care l-au adus îl rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga și toată noaptea împreună cu dânsul a pri­vegheat. Iar tâ­nă­rul, dimineața deodată sărind asu­pra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei care l-au adus mâ­niin­du-se asupra lui, cer­tân­du-l și bă­tându-l, Antonie a zis către dânșii: „Nu vă mâniați asupra tâ­nărului, că nu este el cel care face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul și să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul și I-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieșirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tâ­nărul s-a făcut sănătos și de aceea în­țe­lep­țindu-se, a cu­noscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulțumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulți dintre mo­nahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât ce­le­lalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce și sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simțit rănit cu mintea. Și lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca și cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăj­mași cumpliți, stând în aer și vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei care-l conduceau se luptau împotriva lor și-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”. Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din naș­terea lui, cei care-l duceau pe Antonie ziceau către vrăj­mași: „Pe cele de la nașterea lui i le-a șters Domnul, iar de când s-a făcut mo­nah și s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-și dea seama singur”. Atunci cei care-l pârau și nu puteau să-l biruiască i-au făcut neo­prită calea. Și îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce și a petrecut cealaltă parte a zilei și toată noaptea suspinând și rugându-se. Căci se mi­nuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta și cu câte os­te­neli are cineva să treacă văzduhul acesta. Și spunea că aceasta este ceea ce zice Apos­to­lul: „Suntem supărați de dom­nul stăpânirii văzduhului”. Căci întru aceasta vrăjmașul are stăpânire pentru a se lupta și a se ispiti, ca să oprească pe cei care trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: „Luați toată înar­ma­rea lui Dum­nezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăj­mașul, să se rușineze”. Apoi aceasta învățându-ne, ne adu­cem aminte de Apostolul care zice: „Ori în trup nu știu, ori afară de trup nu știu, Dum­nezeu știe”. Pavel până la al treilea cer s-a răpit și după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar An­to­nie s-a văzut că a ajuns în aer și s-a ne­voit până s-a arătat liber. Avea încă și acest dar: căci șezând deosebit în munte, dacă vreo­da­tă nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se des­­co­perea. Deci fericitul era de Dum­nezeu învățat și în­țelep­țit.

După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului și despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noap­tea cea vii­toa­re, l-a che­mat de sus oarecine, zi­când: „Antonie, scu­lân­­du-te, ieși, că ai să vezi ceva”. Deci ieșind, căci știa pe Cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav și înfri­co­șător stând și ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca niște înarmați, și pe acela întin­zându-și mâinile; pe unii oprin­du-se de acela, iar pe alții mai presus de dânsul zbu­rând și fără de primejdie trecând; de aceea fără de grijă se suia. Și pentru unii ca aceștia cel înfricoșător scrâșnea din dinți, iar pentru cei care se agățau de dânsul el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zi­cân­du-i: „Înțelege lu­crul cel văzut”. Și deschizându-se mintea lui, a înțeles că cel înfricoșător este vrăjmașul sufletelor, care piz­muiește pe cre­dincioși; iar pe cei vinovați îi apuca și îi oprea să treacă, dar pe cei care nu s-au plecat lui nu putea să-i țină, ca pe unii care mai presus decât el se înălțau. Aceasta după ce a văzut-o, ca și cum întru po­me­nire adu­când-o, și mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fie­care zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în ru­gă­ciuni și în sine se minuna fiind în­tre­bat și supărat de cei care erau împreună cu dânsul; deci era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învățăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le și povățuitor, căci știința lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învățând că rodul pustniciei este bun și vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit cu­getător, căci pe cei bisericești foarte mult îi cins­tea și tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea epis­­co­pi­lor și a preoților nu se rușina a-și pleca ca­pul și a se smeri; cum și diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul su­fle­tului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenia) lui, neru­și­nându-se a se învăța și el de la dânsul. Căci de multe ori îi întreba și ruga pe toți care erau împreună cu dânsul să asculte învățătură de la dânsul, și măr­tu­risea că se folosește de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Fața lui avea mult și preaslăvit dar de la Mân­tui­to­rul; căci dacă ar fi fost de față împreună cu mulțimea de mo­nahi și dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cu­noscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalți, aler­ga la dânsul, ca și cum de ve­de­rea lui era atras. Și nu se deosebea cu înălțimea de ceilalți, ci numai cu rânduiala obi­ceiurilor și cu curăția sufle­tului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea și sim­­ți­rile cele din afară, încât după suflet avea veselă și fața; iar din miș­ca­rea trupului simțea și înțelegea așe­za­rea sufle­tu­lui, după cum se scrie: „Inima vese­lin­du-se, fața înflorește; iar fiind întru mâhnire, se po­so­mo­răște”. Așa Iacob a cu­nos­cut pe Laban, căci cugetă vrăj­mășia, și a zis către fe­meile sale: „Nu este fața tatălui vostru ca ieri și alaltăieri”. Tot așa Samuel a cunoscut pe David, căci aducători de bu­curie erau ochii săi și dinții ca laptele de albi; tot astfel și Antonie se cunoștea. Căci niciodată nu se tul­bura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cu­getul lui. Încă și în credință era statornic și drept-cre­din­cios; căci nici cu schismaticii melețiani nu s-a împărtășit vreodată, știind viclenia și depărtarea lor de credința cea dreaptă, din început; nici cu mo­na­hii sau cu alți eretici nu a vorbit cândva prietenește, decât numai cu gândul de întoarcere către buna cre­dință, vorbind tuturor să nu se amăgească cu prietenia și cu vorbirea lor; căci vătămare și pierzare pricinuiește su­fletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor și poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credință s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i și cunoscând că sunt rău-cre­­dincioși, i-a gonit din munte, zicând că mai rele decât otrava șarpelui sunt cuvintele lor. Iar odată, mințind ari­enii că tot aceleași le cugetă și el, precum le cugetă și ei, el s-a tulburat și s-a mâniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat și de episcop, și de toți frații, s-a pogorât din munte și intrând în Alexandria i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă și că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Și învăța pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pu­rurea vecuitor Cuvânt și Înțelepciune a Ființei Tatălui. Pentru care și păgânesc lucru este a zice că a fost vreme când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost și este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, „să nu aveți nici o împărtășire cu prea răiicredincioși arieni, că nu are nici o împărtășire lu­­mi­na cu în­tunericul. Voi, crezând bine, sunteți creș­tini, iar aceia nu­mind «zidire» pe Fiul și Cuvântul lui Dum­nezeu, Care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deo­sebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dum­nezeu Ziditorul. Și să credeți că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Zi­ditorul și Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta Îl numără împreună cu făp­turile”. Deci toate po­poarele se bucurau auzind pe un băr­bat ca aces­ta ana­te­ma­tizând eresul cel luptător de Hris­tos al arienilor.

Și toți cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, și elinii, și chiar cei care se numesc popi ai lor veneau la biserica creș­­ti­neas­că, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dum­nezeu”. Căci toți îl numeau astfel pe dânsul și acolo pe mulți i-a curățit Domnul de diavoli printr-însul și pe cei vă­tămați la minte i-a vindecat. Mulți încă dintre elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâția creș­tini s-au făcut în acele puține zile, cât a zăbovit el acolo, câți ar fi văzut cineva într-un an fă­cân­du-se. Apoi unii din po­por, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toți păgânii; el, ne­tul­­burându-se, zicea că aceștia nu sunt mai mult decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte.

Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl pe­treceam, și când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Așteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se muncește de diavol, așteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc și eu alergând”. Bă­trâ­nul, auzind și fiind rugat de noi, a așteptat. Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar An­­to­nie rugându-se și pe Hristos numindu-L, a ieșit ne­­cu­ra­tul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei bine­cuvânta pe Dumnezeu și toți îi mul­țu­meau; și el încă se bucura du­cân­du-se la casa sa în munte. El era încă foarte înțelept și lucrul cel minunat era că, neîn­vățând carte, era om isteț la minte și price­put.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în mun­tele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chi­pu­rile lor, ieșind către dânșii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-ați ostenit atâta, o, filozofilor, să veniți la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este așa, ca un foarte înțelept le-a zis: „Dacă ați venit către un nebun, deșartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiți pe mine un înțelept, faceți-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci și eu, dacă aș fi venit la voi, v-aș fi urmat pe voi, iar dacă voi veniți la mine, apoi faceți-vă precum sunt eu, că eu sunt creștin”. Iar ei, minunându-se, s-au dus, că ve­deau și pe dia­voli temându-se de Antonie. Și alții ca aceș­tia, venind iarăși la dânsul în muntele de jos, so­cotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte, An­to­nie a zis către dân­șii: „Voi ce ziceți, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricină a celeilalte: mintea, a cărții, ori cartea, a minții?”. Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este află­toa­re a cărții”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănă­toa­să, nu-i este nevoie de carte”. Acest răspuns spăimântând pe filozofi și pe cei care erau de față, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înțelep­ciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte și îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând și prietenos și avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dum­nezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia și se bucurau toți care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înțelepți și cerând de la dânsul cuvânt despre cre­dința noastră în Hristos și ispitindu-se cu silogisme să bi­ruiască propo­vă­duirea dumnezeieștii Cruci, vrând s-o bat­jo­corească, Antonie, în­găduind puțin și iertându-i pentru ne­cunoștință, le-a zis prin tălmaci, care știa bine limba lor: „Ce este mai bine, a măr­turisi Crucea ori a sluji la zei? Măr­turisirea noastră este semn de bărbăție și dovadă a de­făi­mării morții, iar zeii voștri sunt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dum­nezeu nu S-a schimbat, ci același fiind a luat trup omenesc, pentru mân­tuirea și facerea de bine a oa­me­nilor; ca apoi, fă­cându-Se părtaș nașterii omenești, să facă pe oameni a se împărtăși firii dum­ne­zeiești celei gân­dite? Ori a ase­măna în cele ne­cu­vântătoare pe Dum­nezeu și pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare și pe târâtoare, pre­cum și închi­puiri de oa­meni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înțelepți. Cum îndrăzniți a ne batjocori pe noi, care zicem că Hris­tos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceți că S-a rătăcit și a căzut din înăl­țimea cerurilor în trup. Apoi ziceți că ar fi nu numai în trup omenesc, ci și în cele cu câte patru picioare și chiar în cele târâtoare Se mută; pe când cre­dința noastră zice că pen­tru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciți, vorbind despre sufletul nenăscut și noi credem în puterea și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceți despre suflet că este schimbăcios și de aceea și mintea însăși o numiți schimbăcioasă; cum este icoana, așa trebuie să fie și acela a căruia este icoana. Și când despre minte socotiți unele ca aces­tea, aduceți-vă aminte că și împo­triva Tatălui huliți cu min­tea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceți vrăjmășia de la cei răi; dar noi răb­dăm crucea și nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiți rătăcirile lui Osiris și ale Isidei, bântuielile lui Tifon și fugirea lui Cronos, înghi­țirea de fii și uciderea de părinți. Acestea sunt cele înțe­lep­te ale voastre și batjocorind Crucea, nu vă minunați de Înviere. Vorbind de Cruce, aduceți-vă aminte de morții care s-au sculat și de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tă­mă­duit, de leproșii care s-au curățit, de um­bla­rea pe mare ca pe uscat și despre celelalte semne și mi­nuni care arată pe Hris­tos nu numai om, ci și Dum­ne­zeu; dar mi se pare că vă ne­dreptățiți pe voi și nu citiți cu dinadinsul Scripturile noas­tre; citiți însă și vedeți că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea oa­me­ni­lor, și voi nu credeți.

Dar spuneți-ne și nouă pe ale voastre și ce ați putea zice despre cei necuvântători și despre necuvântarea și săl­bă­ticia lor? Căci dacă, precum aud, ziceți că Per­se­fona este pă­mânt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Po­sei­don în mare, cu acestea nu cinstiți pe Dumnezeu, ci slujiți zi­dirii mai vâr­tos decât Celui Care a zidit pe toate. Dacă – după cum ziceți – este bună zidirea, le so­co­tiți îm­preu­nă cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiți făp­tura ca zei și să nu dați făpturilor cinstea ce se cuvine Zi­­di­­to­rului; ci vedeți-vă pe voi înșivă, că cinstea mai-marelui meșter o dați casei cea făcută de dân­sul, și pe a voievodului, la ostaș. Dar ce răspundeți la aces­tea? Ca să cunoaștem dacă Crucea are ceva vrednic de bat­jocorire”.

Iar ei nedumerind-se și întorcându-se încoace și în­colo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemați mai mult pe cu­vin­tele cele dove­di­toare și, având acest meșteșug, nu voiți a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneți-mi mai întâi lucrurile și mai ales cu­noștința cea despre Dumnezeu cu de-amă­nun­tul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cu­vintelor, ori prin lucrarea cre­dinței? Ce este mai veche: credința prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”.

Ei au răspuns: „Că mai veche este credința prin lucrare și că aceasta este cunoștința cea cu dinadinsul”. An­tonie a zis: „Bine ați zis că credința iese din așe­ză­mântul sufle­tu­lui, iar dia­lectica iese din meșteșugul celor alcătuite; deci, celor cărora le stă de față lucrarea prin credință, acestora nu le este de ne­voie sau poate de prisos dovada prin cu­vin­te; pentru că ceea ce noi din credință înțelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sâr­guiți a o întări și de multe ori nu puteți nici a grăi acelea pe care noi le înțelegem. Pentru aceea este mai bună și mai tare lucrarea prin credință, de­cât silo­gis­mele voastre sofisticești; deci noi, creștinii, nu fa­cem taină din înțelepciunea cuvintelor elinești, ci în pu­terea cre­dinței ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Și cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi, neîn­­vă­țându-ne carte, credem în Dumnezeu și cu­noaș­tem prin făp­turile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; și cum că cre­dința noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe cre­dința în Hristos; iar lupta cu cuvinte so­fis­ti­cești și nălu­cirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă și se strică, dar credința noastră se întinde pre­tutindeni. Voi, făcând silogisme și sofisticind, nu întoarceți pe oameni de la creștinism la elinism; iar noi, învățând cre­din­ța lui Hris­tos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toți cunosc pe Hristos și că este Dumnezeu și Fiul lui Dum­nezeu. Voi, prin bas­mele voastre, nu împie­di­cați în­vățătura lui Hristos; noi, nu­mind pe Hristos Cel răs­tig­nit, pe toți dia­volii îi gonim, de care voi vă temeți ca de niște dum­ne­zei. Și unde se face semnul Crucii, slă­besc vrăjitoriile și înce­tează farmecele.

Deci spuneți-mi, unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălu­ci­rile ma­gilor? Toate acestea au încetat și neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vred­nică de bat­jo­co­rire? Ori mai ales ale voastre, cele sur­pate și dovedite ca ne­lu­crătoare, sunt ne­putincioase? Pentru că și acesta este lucru minunat, că ale voastre nicio­dată nu au fost prigonite, ci și de oa­meni prin cetăți se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt pri­goniți. Totuși, mai mult ale noastre decât ale voastre în­flo­resc și se înmulțesc; și ale voastre, lăudate fiind și încuiate, se strică. Credința și învățătura lui Hristos, care este bat­jo­co­rită de voi și prigonită de împărați, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoștința de Dumnezeu? Sau când întreaga înțelep­ciune și fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a de­făimat moar­tea? Negreșit numai când Crucea lui Hris­tos a venit. Nimeni nu se în­doiește de aceasta văzând pe mucenici de­făi­mând moar­tea pentru Hristos sau văzând pe fecioarele Bise­r­icii păzindu-și trupurile pentru Hristos curate și neîntinate.

Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum sin­­gu­ră credința cea întru Hristos este adevărată, pen­tru cins­tirea lui Dum­nezeu. Dar voi încă nu credeți, ci căutați ade­vărul prin silo­gismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elinești ale înțelepciunii, precum a zis în­vă­țătorul vostru, ci ne plecăm credinței, luând din ea do­va­da cuvintelor și a silo­gis­melor. Iată, sunt de față aici cei care pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dân­sul și erau su­părați de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogis­mele voastre sau cu orice meș­teșug voiți și cu orice vrăjitorie, che­mați pe idolii voștri și curățiți-i pe dânșii, iar dacă nu puteți, conteniți lupta împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicând acestea, a chemat Numele lui Hristos și a pe­­ce­t­luit pe cei care pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două și de trei ori și îndată au stat oamenii întregi la minte, să­nă­toși, fiind întregi cu sufletul și mulțumind Domnului. Iar cei care se numeau filosofi se minunau și cu adevărat se îns­păi­mântau de priceperea bărbatului aceluia și de semnul ce a făcut. Iar Antonie a zis: „Ce vă minunați de aceasta, nu sun­tem noi cei care facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel Care le face, întru cei care cred în El. Deci credeți și voi și veți vedea că nu avem meșteșug de vorbe, ci de credință, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veți avea și voi, nu veți mai căuta prin dovezile cu­vin­telor, ci veți socoti că este destulă credința cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să bat­jo­­co­rească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus sărutându-l și mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci a ajuns până la împărați vestea despre An­­tonie. Căci înștiințându-se de acestea Cons­tan­tin Au­gus­tul (306-337), cum și fiii lui, Constanțiu (337-361) și Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ținea în seamă dânsul, nici se bucura de tri­mi­teri. Ci ace­lași era, precum fusese mai înainte de a-i scrie îm­pă­rații. Și după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe mo­nahi și a zis către dânșii: „Nu vă mi­nunați că vă scrie îm­păratul, că este om și el, ci mai cu sea­mă că Dum­nezeu a scris Lege oame­nilor și prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci voia să nu pri­mească scri­sorile, spu­nând: „Eu nu știu să scriu răspunsuri către niște fețe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi și zi­când că îm­­pă­rații sunt creștini și nu se cuvine să fie defăimați, a porun­cit să se citească scrisorile. Apoi a scris și răspunsuri, lăudându-i că ei cred și se în­­chi­nă lui Hristos; deci îi sfătuia cele către mântuire și să nu so­co­tească a fi lucruri mari cele de față, și mai cu seamă a-și aduce aminte de Judecata ce va să fie. Și să știe că numai Hris­tos este Împărat adevărat și veșnic. Apoi îi ruga pe dânșii să fie iubitori de oameni și să aibă grijă de drep­ta­te și de săraci. Iar împărații, pri­mindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toți și toți se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăși în mun­tele cel dinăuntru, ținându-se de pustnicia și nevoința cea obiș­nuită; și de multe ori șezând îm­preună cu cei care veneau la dânsul, avea vedenii, pre­cum în profeția lui Daniil este scris. Apoi și după un ceas vorbea tot aceleași cu frații cei care erau cu dânsul. Iar ei îl cunoșteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că și cele ce se întâmplau în Egipt de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Sera­pion episcopul, care vedea pe Antonie îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci într-o vreme, fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau îm­preu­nă cu dân­sul și cutremurându-se, s-a sculat și s-a rugat; apoi, ple­­cân­du-și genunchii, a rămas așa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfri­co­șându-se cei care erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, su­părându-l și silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânșii: „O, fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face ve­denia aceasta”. Iar ei, iarăși ru­gân­du-l să le spună cele ce a văzut el, lăcrimând, a zis: „O urgie are să cu­prindă Biserica și are să fie dată oamenilor celor ca do­bi­toacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii și împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca și cum s-ar fi făcut niște azvârlituri de picioare ale do­bi­toa­celor ce umblă fără de rânduială”. Deci atunci sus­pi­nam că am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul și după doi ani s-a și în­tâm­plat năvălirea arie­nilor și ră­pirea Bisericilor, când și vasele cu sila răpindu-le fă­ceau să fie purtate de mâini pă­gâ­nești; când și pe pă­gânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânșii și, fiind ei de față, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toți am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor, vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca do­bitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mân­gâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâh­niți, fiilor, că pre­cum S-a mâniat Domnul, așa Se va milostivi iarăși și degrabă își va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei și veți vedea pe cei izgoniți așezați iarăși la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se și ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta cre­dință, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniți cu arienii, că nu este a apostolilor învățătura aceasta, ci a dia­vo­lilor și a tatălui lor, învă­ță­tură care este stearpă, dobi­to­ceas­că și a minții celei ne­drepte, precum este necu­vân­tarea catârilor”.

Deci acestea sunt lucrurile, minunile și vederile lui An­­to­nie; și se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgă­duința care zice: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta „Mută-te de aici!”, și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință vouă, și iarăși: Amin, amin zic vouă, dacă veți cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, se va da. Apoi El este Cel Care a zis ucenicilor Săi și tuturor celor care cred într-Însul: „Pe cei bolnavi vindecați-i, pe dia­voli scoateți-i, în dar ați luat, în dar să dați”.

Deci Antonie a tămăduit pe cei bolnavi nu po­run­cind, ci rugându-se și amintind Numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea, ci Domnul, Care prin Antonie Se milostivea și tămăduia pe cei care pătimeau. Ale lui erau numai rugăciunea, pust­ni­cia și nevoința, pentru care, șezând în munte, se bu­cura prin vedeniile cele dum­ne­zeiești, dar se mâhnea fiind supărat și tras afară în mun­tele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putință să se suie ei acolo, pentru că le ur­mau mulți dintre cei care se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceștia. Ei însă tri­mi­teau pe cei care erau vinovați, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pă­ti­mind ne­ca­zuri și văzându-i pe dânșii tân­guindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Și nu era nefo­lo­sitoare os­teneala și su­pă­ra­rea lui, că venirea lui se făcea mul­tora spre folos și facere de bine; căci și judecătorilor le folo­sea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dum­nezeu și să știe că judecata cu care vor ju­de­ca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea, iubea viețuirea din munte mai mult decât toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei care aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se po­goare; apoi venind și vorbind de ajuns cele de­s­pre mân­tuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânșii, spunându-le: „Precum peștii stând pe pământ uscat mor, așa și mo­na­hii, stând împreună cu voi și pe­tre­când, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum por­nește peștele spre mare, așa și noi spre munte, ca nu cumva, stând, să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul și încă multe altele, apoi mi­nunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dum­nezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”.

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), pri­go­nea pe creș­tini pentru iubirea ce avea față de arienii cei cu nume rău. Și era atât de crud, încât bătea și pe fe­cioa­re și pe monahi îi dez­golea și îi chinuia; Antonie, au­zind aces­tea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cu­prinsul acesta: „Văd o urgie ve­nind asupra ta; înce­tează de a pri­go­ni pe creștini, ca nu cum­va să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens, primind scrisoarea și citind-o, a râs și scui­pând-o, a le­pădat-o jos, iar pe cei care au adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să ves­tească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijești de mo­nahi, te voi izgoni acum și pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile și l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se nu­mește Hereia, au ieșit însuși Va­lens și Nestorie, eparhul Egip­­tu­lui, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens și mai blânzi decât toți cei ce se hrăneau la dânsul; deci neajungând ei la lo­cul po­menit, au început caii a se juca unul cu altul, după cum erau obișnuiți, și numaidecât cel mai blând, pe care era Nes­torie, apucând cu gura pe Valens și dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el și cu dinții i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci toți s-au minunat că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci așa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uita îndată a ju­de­ca și fericea pe cei care se leapădă și se depăr­tea­ză de viața aceasta și de grijile lumești. Astfel, pe cei ne­dreptățiți îi păr­ti­nea, încât socotea că nu alții, ci el însuși era cel care pătimea. Deci el era de folos tu­tu­ror, încât mulți dintre ostași și dintre cei care aveau averi multe se lepădau de greutățile vieții și se fă­ceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dum­­nezeu; căci cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întor­cea bucu­rân­du-se? Cine venea la dânsul plân­gând pe cei morți și nu pără­sea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, vă­zân­du-l, nu de­făima îndată bo­gă­ția? Care monah, împu­ți­nându-se cu sufletul și aler­gând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și pri­vind la Antonie nu se le­pă­da îndată de dez­mier­dări și nu iu­bea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cu­ge­tul? Is­cu­sirea aceasta a lui Antonie era mare, că după cum am zis mai înainte avea darul deslușirii duhurilor, cunoștea miș­că­rile lor și după sâr­guința și pornirea pe care o avea cineva îl cunoștea pe dânsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci și pe cei supărați de ei prin gânduri îi învăța cum să poată răsturna bân­tuielile acelora, povestindu-ne neputințele și vicleniile diavolilor. Deci fiecare, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului și a slugilor lui. Iar fe­cioa­rele care aveau logodnici, vă­zând pe Antonie, pe acea parte de râu rămâneau fe­cioare lui Hristos. Apoi veneau la dânsul și de prin părțile din afară, iar aceștia împreună cu toți, folosin­du-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toți rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin po­menirea lui, știind sfătuirile și do­je­nile lui.

Iar în ce fel a fost sfârșitul vieții lui cu cu­viință este și mie a rosti, și vouă celor care doriți a auzi, că și acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său, cerceta pe monahii din muntele de jos și înștiințându-se prin descoperire dumne­zeias­că despre sfâr­și­tul său, a grăit fraților: „Aceasta este cer­ce­ta­rea cea mai de pe urmă, făcută de mine vouă și mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăși în viața aceasta. Că vremea a so­sit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută și cinci ani”. Deci auzind ei aces­tea, plân­geau, îmbrățișau și să­rutau pe bătrân. Iar el bu­cu­rându-se, ca și cum dintr-o țară străină ar merge la ce­tatea sa, le vorbea și le poruncea:

„Să nu vă leneviți întru osteneală, nici să vă necăjiți întru pustnicie, ci să trăiți ca și cum în fie­care zi ați fi gata de moarte; apoi să vă sârguiți, după cum am zis mai înainte, a păzi su­fle­tul de gândurile cele întinate; să aveți râvnă către sfinți și să nu vă apropiați de schismaticii meletieni; știți viclenia, răutatea și voința lor cea rea. Nici să aveți vreun prieteșug cu arienii, că și păgânătatea acestora tu­tu­ror este arătată. Nici căutând la judecătorii cei care pă­r­ti­nesc lor să vă tulburați, că va înceta nălucirea lor cea stri­că­­cioasă în puțină vreme. Deci păziți-vă curați, și mai cu seamă de aceștia păziți predania părinților, și prin urmare credința cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi ați învățat-o și de la mine v-ați adus aminte”.

Dar frații silindu-l să rămână la dânșii și acolo să se să­vâr­șească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obi­ceiul ca tru­­purile bărbaților celor îmbunătățiți, mai ales ale sfin­ților mu­cenici, a le învălui și înfășura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi și a le păstra înăuntru la dânșii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei ră­po­sați. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta și pe epis­copi, să poruncească poporului, așijderea și pe fe­mei le sfătuia, zicând: „Lu­crul acesta nu este legiuit, ci cu totul ne­cuvios; pentru că și trupurile patriarhilor, ale pro­ro­cilor, până acum se păzesc în morminte; și încă și Trupul Dom­nului în mormânt s-a pus și punând piatră peste ușa mor­mântului, L-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Și acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei care după moarte nu ascund trupurile celor care se săvârșesc; chiar de ar fi și sfânt; căci ce este mai mare și mai sfânt ca Trupul Dom­nului și Care totuși s-a pus în mormânt?

Deci mulți, ascultându-l, puneau trupurile sub pă­mânt și mul­țumeau Domnului, căci bine au fost în­vă­țați de dânsul. Aceasta cunoscând-o și temându-se ca nu cumva să nu facă și cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieși, sfătuind și învățând cele cu­viincioase pe monahii cei din muntele acela. Și suindu-se în muntele unde se obiș­nuise a petrece, după puțină vreme s-a îmbolnăvit. Che­mând pe cei doi mo­nahi care fuseseră îm­preu­nă cu el cincisprezece ani, ne­voindu-se și slujindu-i la bă­trâ­nețe, ale căror nume erau Ma­carie și Plotin, a zis către dânșii:

„Eu, o, fiilor, precum este scris mă duc pe calea pă­rin­ți­lor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziți-vă, ca pus­t­nicia voastră cea veche să nu o pierdeți, ci ca și cum ați face început de pustnicie, așa sâr­guiți-vă să păziți osâr­dia voastră întreagă. Că știți pe diavolii cei ce vă bân­tuiesc, știți cum sunt de sălbatici, dar nepu­tincioși cu pu­te­rea; deci nu vă temeți de dânșii, ci mai vârtos să credeți în Hristos de-a pu­ru­rea. Apoi, ca și cum fiecare ați muri, așa să viețuiți, luând aminte și pomenind sfătuirile pe care le-ați auzit de la mine. Nici o împărtășire să nu aveți cu schis­maticii, nici cu ereticii arieni, că știți că și eu mă abă­team și mă fe­ream de aceștia pentru eresul lor cel de Hristos urâtor și rău credincios; ci sâr­guiți-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinții; ca astfel, după moarte, întru veșnicele lo­ca­șuri ca pe niște prieteni cunoscuți să vă primească și sfin­ții pe voi. Acestea gândiți-le, acestea cugetați-le și de aveți vreo purtare de grijă pentru mine, mă veți avea ca pe un pă­­rinte al vostru; dar să nu lăsați pe nimeni să ia trupul meu și să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Știți cum de-a pururea opream pe cei care fac aceasta și le po­runceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi în­gro­pați trupul meu și sub pământ ascundeți-l. Apoi să păziți taina între voi, ca nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărțiți hainele mele și dați lui Ata­na­sie episcopul un cojoc și haina pe care o așterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Ce­lă­lalt cojoc dați-l lui Serapion, epis­­­co­pul; voi țineți haina cea de păr, și mântuiți-vă, fiilor, fiți sănătoși; că Antonie acum se mută și nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea și pe aceia i-a sărutat ca pe niște prie­teni, au văzut îngerii care veniră la dânsul și, bu­cu­rân­du-se de dânșii, el și-a întins picioarele și zăcând cu fața în sus se arăta vesel; după aceea și-a dat sufletul și s-a dus la Sfinții Părinți. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, în­fășu­rân­du-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pă­mânt. Și ni­meni nu știe până acum unde este ascuns, afară de cei doi uce­nici ai lui. Deci luând ei co­jocul fericitului An­tonie și haina cea pur­tată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci vă­zân­du-le cineva, ca pe însuși Antonie le vedea. Apoi îm­bră­cân­du-se cu ele, ca și sfătuirile lui le pur­tau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei și al nevoințelor lui An­tonie, acesta este și sfârșitul vieții lui trupești. Aces­tea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteți socoti și voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinerețe până la atâta vârstă, mereu păzindu-și sârguința pustniciei și a nevoinței.

El nici de bătrânețe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schim­bat chi­pul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele pi­cioa­rele cu apă. Și cu toate acestea, cu trupul său a rămas ne­vătămat. Pentru că ochii îi avea ne­vă­tă­mați și întregi, vă­zând bine, și din dinți nici unul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multa vârstă; apoi cu pi­cioarele și cu mâinile a rămas să­nătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sâr­guitor decât toți cei care între­buin­țau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lău­dat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune și al sufletului său iu­bi­tor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din în­țelep­­ciu­nea cea din afară, nici pentru oarecare meș­teșug, ci pentru sin­gură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns și ședea în munți. Cine, dar, dacă nu Dum­ne­zeu, a fost Acela Care pre­tutindeni face cu­nos­cuți pe oamenii Săi și Care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deși ei pe ascuns și în taină lu­crea­ză fapte bune, deși ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe niște luminători îi arată tu­tu­ror. Ca astfel să cu­noască cei care aud că este cu pu­tință a se împlini poruncile lui Dum­nezeu și a avea râvnă către fapta cea bună.

Deci citiți-le acestea și celorlalți frați, ca să învețe cum tre­buie să fie viața monahilor și să se încredințeze că Dom­nul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos va pro­s­lăvi pe cei care-L pro­s­lăvesc, și pe cei care slujesc Lui până la sfârșit; apoi nu numai întru Împărăția Cerului îi duce, ci și aici fiind ascunși și sâr­guindu-se a se lepăda și de cele dintr-însa, îi face arătați și vestiți, atât pentru fapta bună a lor, cum și pentru folosul tuturor celorlalți.

Iar dacă va fi trebuință, chiar și păgânilor citiți-le, că măcar așa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos – Care este Fiul lui Dumnezeu –, ci și cei care-I slujesc Lui curat și adevărat și cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceștia creștinii îi vădesc nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc ca pe cei ce sunt amăgitori și stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva dintre cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?”. Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, care se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul dintre diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva dintre noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?”. Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi, şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate cum că nu se întoarce dinspre cei care voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei care aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?”. Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel care am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”.

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor care greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu Se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu Se întoarce de către cel care vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».

Iar când te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua Judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche! Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu i-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?”. Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai Unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare dintre noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit!; pentru că vei afla pe Judecătorul Milostiv şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă.)

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc.

Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc).

Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului.

Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia.

Ermil a primit vestea cu bucurie.

Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut.

Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal.

Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat.

Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină.

Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului.

Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri.

Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier.

Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului.

El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului.

Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor.

La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor.

Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe.

În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează.

Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării.

Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314 (1), trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună.

Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie.

Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul. (2)

 

Imnografie


 

Troparul Mucenicilor, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Cuvioșilor, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

De zbuciumul cel lumesc ați fugit și la limanul cel lin v-ați mutat, prin sângiurile muceniciei; și cu ostenelile pustniciei v-ați încununat. Pentru aceasta v-ați și arătat cu mucenicii și cuvioșii împreună-locuitori.

 

Iconografie


 

Cel mai frecvent, Sfântul Ermil este reprezentat ca un om matur sau bătrân, cu barbă nu foarte lungă, mai degrabă rotunjită, îmbrăcat în veșminte diaconești, ținând într-o mână orarul diaconesc sau crucea care-i arată mucenicia pentru Hristos. Sfântul Stratonic este reprezentat ca un tânăr fără barbă, purtând în mână crucea, sau, mai rar, ca un bărbat matur, doar puțin mai tânăr decât Sf. Ermil (cu barbă mai închisă la culoare). (3)

 

Note


 

1 - Unele surse dau anul 303 ca an al martiriului lor, ceea ce ar fi plasat data muceniciei lor chiar înainte de începutul Marii Persecuții din vremea lui Dioclețian și a cezarului Galeriu; dar aceasta nu concordă cu afirmația că evenimentele s-au petrecut în vremea împăratului Liciniu (307-324), succesor al lui Dioclețian (384-305).

2 - Editată de ex. în Migne, Patrologia greacă, vol. 114, Paris, 1964, p. 554-566 (apud T. Bodogae).

3 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 195. ISBN 973-99692-0-8

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Liciniu păgânul (307-324), și sârguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor: ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toți se sârguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor, ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu – pe când el ședea odată și făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostași, zicându-i: „Este aici un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rânduiala diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, râde de zeii noștri și de tine, împărate, și întru nimic te socotește”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l prindă. Deci trimișii aflară pe sfântul rugându-se și ridicându-și mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințându-se că este prins, spre a fi judecat și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu sârguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?”. El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sunt creștin, ci despre aceasta adeveresc că sunt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voștri, care sunt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelându-te, îi cinstești ca pe niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de mâini omenești, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorbă lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat, jertfește zeilor, și te izbăvește de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârșit vei lua și înfricoșata mina a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mântuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei zile, nădăjduind că se va gândi și se va căi de îndrăzneala să. Iar mucenicul mergând, cântă: „Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Și intrând în temniță, a cântat: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte; Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te și vino ca să ne mântuiești pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăznește, grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat mâinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mântuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezând iarăși la judecată, a pus de față pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”.

La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ți-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, și mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer”.

Și îndată a poruncit la șase ostași vârtoși, să-l ia și întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârși această alergare de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veșnice”.

Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ și nu mai puteau să facă nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.

Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniță, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească și făgăduindu-i că va avea sfârșitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul șezând iarăși la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul și râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești? Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?”. Mucenicul i-a răspuns: „Temnița cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câștigarea bunătăților ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăști pe față cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvârșește cu lucrul ceea ce ai gândit”.

Și mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ și să-l bată cu bețe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufletești se rugă: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multă răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie și pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten cu Ermil; căci se milostivește și plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Ești prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrând a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzând că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului îl preamări.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridică ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, și zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu mai presus decât toți chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu și-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoșat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în temniță.

Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomenești fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea ați săvârșit, credința ați păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți lua”. A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ți-am spus, acelea și astăzi îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn și cu cuțitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se rugă: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău”.

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei nebune; și cum aș voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?”. Liciniu a zis: „Atunci voiești să mori cu Ermil?”. Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi și a muri pentru Hristos?”.

Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osândit pe Sfântul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe când duceau pe amândoi sfinții spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Și ducându-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat în adâncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Iacob, episcop de Nisibe (Secolele III – IV)

foto preluat de pe doxologia.ro 

 

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iacob, episcop de Nisibe (Secolele III – IV)


 

Cel întru sfinți Părintele nostru Iacob de Nisibe supranumit și “Moise al Mesopotamiei, a fost un cuvios Sfânt Părinte din a doua jumătate a secolului al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea, episcop de Nisibe, părinte duhovnicesc al renumitului scriitor și teolog siriac sfântul Efrem Sirul și unul din cei 318 Sfinți Părinți ai Sinodului I Ecumenic de la Niceea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 31 octombrie și la 13 ianuarie

Sf. Ier. Iacob, episcop din Nisibe (Secolele III – IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iacob, episcop din Nisibe (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

A fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii din Siria.

A scris o rânduială a Sfintei Liturghii și 26 de cărți în limba siriană și a compus 18 cântări în limba armeană.

La început a trăit prin păduri, îmbrăcat în piei de capră și de cămilă ca Sfântul Ioan Botezătorul, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul săvârșirii minunilor.

Teodoret în „Istoria bisericească”, Teofan în „Cronica Alexandriei” și chiar Filostorghie arianul istorisesc cum Sfântul Iacob a scăpat în chip minunat orașul Nisibe de năvălirea perșilor.

În anul 348, Spor al II-lea a năvălit cu armata asupra orașului Nisibe.

Sfântul Iacob s-a rugat lui Dumnezeu și din văzduh au venit asupra cotropitorilor țânțari și muște câinești.

Istoricul francez Duschesne L. spunea că orașul Nisibe s-a apărat în chip eroic și locuitorii lui „încurajați de Iacob, celebrul lor episcop, au respins timp de patru luni, toate asalturile regelui Sapor”.

Printre cei asediați se aflau și ofițeri romani trimiși de împăratul Constantin (fiul lui Constantin cel Mare) care conduceau operațiunile militare de apărare.

Sfântul Iacob a călătorit de mai multe ori în Persia pentru a întări și încuraja pe creștinii de acolo.

A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 împotriva lui Arie.

A trecut la Domnul în anul 358 și a fost îngropat în biserica din Nisibe, zidită chiar de el.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Iacob, episcop de Nisibe

Glasul al 4-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe, Iacob, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Ierarh Iacob, episcop de Nisibe


 

Sf. Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe (secolele III – IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe (secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliți prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, și care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înțelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să știe fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoție a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credința, bărbăția, iubirea de străini și jerfa fiului său, Isaac? Și, pe scurt, vestea despre nevoințele altor bărbați dumnezeiești, de unde ar fi putut să le știe, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am și eu nevoie în lucrarea de față, pentru a scrie Viețile Sfinților care au fost cu puțină vreme înainte de noi și care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinți.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei și ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob și și-a ales deosebita petrecere în pustie, și sălășluindu-se acolo, viețuia prin munții cei înalți.

Deci, în timp de vară și de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peșteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure și ierburi ca cele de prin grădini, cu care își întărea trupul, atât numai ca să-și poată ține zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdețuri crude; și nici de lină nu avea trebuință pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorându-și trupul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh – precum grăiește Apostolul -, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire. De acolo i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea de trebuință; și înainte vedea și proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioșilor câteva minuni ale lui și astfel vom arăta raza strălucirii lui apostolești, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsuflețiți și le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulți și erau prigoniți cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârșiți în faptele cele bune, știau adevărul, și păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credințe și pe cât se putea să ajute la înmulțirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-și hainele și, dezvelindu-și picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobișnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneți, nerușinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviință, fără a-și acoperi capetele lor.

Atunci sfântul s-a mâniat pentru această nerușinare a lor și vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învățătura acelora, și apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, și îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat și pe acele fecioare nerușinate ca să îmbătrânească deodată. Și s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunțit și s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.

Văzând aceasta fecioarele (căci și apă se uscase și toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, și alergând în cetate, au spus către toți cele întâmplate. Cetățenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, și l-au rugat cu dinadinsul ca să-și îmblânzească mânia și să întoarcă iarăși apa în râu.

Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, și a curs izvorul ca și mai înainte și pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt că să dea și fetelor tinerețea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăință; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel și ceilalți să se învețe curățenia vieții și bună rânduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândețea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei și n-a trimis niște ursoaice ca să sfâșie pe fecioarele fără de rușine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învățat spre bune obiceiuri și temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind minia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeași putere în facerea de minuni pe care o avea și proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătății lui Hristos și Noului Așezământ.

Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate și a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme și să se răspândească ca țărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoșat; ba încă s-a temut și judecătorul nedrept și, cunoscându-și păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât altă dreaptă. Și aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă și cum că, cu înlesnire – de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigașii Săi, totuși nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsuflețit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Și puterea Sa.

Acelei bunătăți a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra și prin aceasta a învățat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, și făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu și-a schimbat nici hrană, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieții aceeași; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grijă de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune.

Însă ce trebuință este a număra cu amănuntul ostenelile și îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce și-au luat asupra lor acest jug știu aceasta și, mai ales cei ce iubesc și se tem de Stăpânul, Care le-a încredințat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei și săvârșind bunătăți, și-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.

Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa niște săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânșii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meșteșug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie și pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele și sufletul lui să se rânduiască cu cei drepți; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat și zăcea fără suflet.

Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, și ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-și păcatul și aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte și să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; și cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul și a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morții celei năpraznice pe Anania și pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt și să ascundă din prețul țarinei; pentru că și acest Sfânt Iacob, celui ce și-a tăinuit duhul său și cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfântul Petru, cunoscând furtișagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neștiind vicleșugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viața. Petru, pe Anania și pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuință de asprime, ca și ceilalți să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăși a mângâiat prin întoarcerea vieții acelui om.

După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu și al Sfântului Duh, și-a ascuțit limba sa asupra Făcătorului său și a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împărați Constantin, care, că alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli și bisericile cele dumnezeiești răsturnate la pământ le-a ridicat și le-a înălțat, a adunat întâiul sobor de sfinți părinți a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinților părinți, apărând dreapta credință, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraților Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oștilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre și cu pământ râul care curgea prin cetate, și adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetății, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului și de puterea apei, apoi mare parte a cetății a întunecat-o, aducând multă frică cetățenilor dintr-însa și multă bucurie perșilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetății.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetății, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului și, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetății, încât nici călăreții, nici pedestrașii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetățenii ajutorul Celui Preaînalt. Și au rugat toți pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetății și să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfântul Iacob, și văzând nenumăratele cete ale oștirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor țintari și muște câinești, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu și să plece de la cetate. Și a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de țânțari și de muște, a căror mușcare era atât de cumplită, încât caii și elefanții neputând-o suferi, rupeau zăbalele și frâiele și fugeau încoace și încolo neopriți. Și nu numai celor necuvântătoare, ci chiar și perșilor le erau nesuferiți țintarii aceia și muștele, ce erau mai cumplite decât mii de ostași înarmați.

Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deșert, căci puterea oștii lui se biruia de țânțari și de muște, era în nepricepere și în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetății pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, și i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate și i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muște și de țânțari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmașului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 și i-a ars, nici se rugă ca să-i înghită pământul, ci numai țintari și muște să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Și cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de niște mici insecte din văzduh și a fugit, biruindu-se cu rușine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu și atâta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioșii ieșind, au luat cu ei moaștele folositorului și povățuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânita cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

Sfânta Muceniţă Tatiana diaconița (†230)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfânta Muceniţă Tatiana diaconița (†230)


 

Sfânta Muceniță Tatiana a fost o diaconiță din Biserica Romei din secolul al III-lea care a trăit în timpul domniei împăratului Alexandru Sever (222-235).

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 12 ianuarie.

Sf. Mc. Tatiana diaconița († 230) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Tatiana diaconița († 230) – foto preluat de pe basilica.ro

Tatiana s-a născut la Roma într-o familie nobilă.

Tatăl său era funcționar în administrația imperială, creștin în ascuns și care a crescut-o pe fiica sa în credința creștină.

A devenit diaconiță a unei biserici din Roma și s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu, în post și rugăciune, îngrijind bolnavii și ajutându-i pe cei în nevoi.

Toate acestea erau periculoase în acea vreme, iar într-o bună zi juristul Ulpian a prins-o pe Tatiana și a încercat să o silească să aducă jertfă zeului păgân Apollo.

Ea s-a rugat fierbinte, iar prin minune dumnezeiască atunci s-a pornit un cutremur care a distrus statuia lui Apollo și o parte a templului.

Demonul care locuia în acel idol a fugit de acolo scrâșnind din dinți, fiind văzut de cei de față sub forma unei umbre care zbura prin aer.

Atunci persecutorii au poruncit ca Tatiana să fie torturată.

I-au smuls ochii fecioarei cu niște cârlige, însă ea a răbdat toate fără teamă, rugându-se pentru chinuitorii ei, implorând pe Domnul ca ochii duhovnicești ai acestora să se deschidă.

Iar Domnul a auzit rugăciunea roabei sale.

Călăii au văzut patru îngeri care au înconjurat-o pe sfântă și au început să-i bată pe chinuitorii ei.

Văzând aceasta, opt dintre ei au crezut în Hristos și au căzut în genunchi înaintea Sfintei Tatiana, cerându-i iertare pentru păcatul pe care îl săvârșiseră împotriva ei.

Au fost torturați și executați la rândul lor pentru că se mărturisiseră a fi creștini și au primit astfel Botezul sângelui.

În ziua următoare, Sfânta Tatiana a fost adusă iarăși înaintea judecătorului care, văzând că rănile i se vindecaseră complet, a poruncit ca aceasta să fie dezbrăcată și bătută, iar trupul să-i fie tăiat cu niște lame ascuțite.

Făcând aceasta, aerul s-a umplut de bună mireasmă.

Apoi sfânta a fost culcată la pământ și bătută crunt de mai multe rânduri de slujitori care se înlocuiau unii pe alții.

Chinuitorii, sfârșiți de puteri, spuneau că o putere nevăzută îi bătea cu bețe de fier. Într-adevăr, îngerii o apărau de loviturile pe care călăii le abăteau asupra ei, întorcându-le spre chinuitori, astfel încât nouă dintre ei au căzut morți pe loc.

Sfânta a fost apoi aruncată în închisoare, unde s-a rugat iarăși toată noaptea, cântând și aducând laudă lui Dumnezeu dimpreună cu îngerii.

La începutul dimineții următoare, Sfânta Tatiana a fost dusă iarăși înaintea judecătorilor.

Chinuitorii au văzut uimiți cum sfânta, după atâtea groaznice chinuri, era aproape cu totul sănătoasă și încă mai strălucitoare și mai frumoasă decât mai înainte.

Atunci judecătorii i-au cerut să aducă jertfe zeiței Diana.

Sfânta a părut că se învoia, astfel că a fost dusă la templul păgân.

Atunci Tatiana și-a făcut semnul crucii și a început să se roage.

Dintr-o dată s-a auzit un bubuit de tunet asurzitor și un trăsnet a lovit idolul, jertfele și pe preoții păgâni.

Sfânta muceniță a fost iarăși torturată îngrozitor.

Chinuitorii au legat-o de un stâlp, i-au strujit trupul cu gheare de fier; i s-au tăiat și sânii.

În acea noapte, îngerii i-au apărut iarăși sfintei în închisoare, vindecându-i rănile, ca și mai înainte.

În ziua următoare, Tatiana a fost dusă până la circ, fiind dată pradă unui leu flămând.

Fiara însă nu i-a făcut fecioarei nici un rău, ci s-a mulțumit să-i lingă picioarele.

Pe când leul era dus înapoi în cușcă, l-a atacat și l-a ucis pe unul dintre chinuitori.

Apoi Tatiana a fost aruncată în foc, însă nici focul nu i-a putut face niciun rău.

Păgânii, crezând că sfânta era o vrăjitoare, i-au tăiat părul, închipuindu-și că puterile ei magice ar fi fost cumva legate de părul ei lung.

Apoi au închis-o în templul lui Zeus.

A treia zi, preoții păgâni au intrat în templu, dorind să aducă jertfe lui Zeus.

Au zărit idolul căzut la pământ, sfărâmat și pe sfânta muceniță Tatiana lăudând cu bucurie pe Domnul Iisus Hristos.

În cele din urmă, Tatiana și tatăl ei au fost amândoi decapitați într-o zi de 12 ianuarie, în preajma anului 225 d.Hr., primind astfel cununa muceniciei.

 

Cinstirea

Sfânta Muceniță Tatiana este cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și este cunoscută ca făcătoare de minuni.

Se spune că minunele ei i-au adus pe mulți la adevărata credință.

Sfânta Tatiana este considerată a fi ocrotitoarea studenților, iar în Belarus, Rusia și Ucraina „Ziua Sfintei Tatiana”, cunoscută și ca „Ziua studenților”, este o sărbătoare națională.

Sfântul Nicolae Velimirovici a scris un imn în cinstea sfintei Tatiana.

Sf. Mc. Tatiana diaconița († 230) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mc. Tatiana diaconița († 230) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Sfintele Moaște

Capul Sfintei Mucenițe Tatiana a fost adus de la Constantinopol, unde s-a aflat până în secolul al XVI-lea, de Binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab în anul 1517, fiind așezată în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.

Moaștele Sfintei au fost mutate în 1949 în Catedrala mitropolitană din Craiova, aflându-se în aceeași raclă cu moaștele Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului și ale sfinților mucenici Serghie și Vah.

Mâna dreaptă a Sfintei se găsește în biserica Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” a Peșterilor din Pskov (Rusia), alte două fragmente din moaștele Sfintei se mai găsesc în biserica Sfintei Tatiana din Moscova și un alt fragment în relicvariul mănăstirii „Schimbarea la Față” din Brookline, Massachusetts.

 

Imnografie


 

Troparul Sfintei Muceniţe Tatiana, diaconiţa

Glasul al 4-lea:

Mielușeaua Ta, Iisuse, Tatiana strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Muceniţe Tatiana, diaconiţa

Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Luminat-ai strălucit întru pătimirea ta, răbdătoare de chinuri, ceea ce te-ai înroșit în sângiurile tale și ca o frumoasă porumbiță către cer ai zburat. Roagă-te deci pentru cei ce pururea te cinstesc pe tine.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 164) arată că Sfânta Muceniță Tatiana se zugrăvește în rândul sfintelor mucenițe fecioare.

Se zugrăvește așadar tânără și purtând în mână crucea ca semn al muceniciei.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Tatiana diaconița si pe: basilica.ro; doxologia.ropravila.rowww.crestinortodox.ro

 

Viața Sfintei Mucenițe Tatiana, diaconița


 

Sf. Mc. Tatiana diaconița (†230) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Tatiana diaconița (†230) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Muceniță Tatiana s-a născut în Roma cea veche, din părinți de neam mare, pentru că tatăl său a fost de trei ori antipat, însă binecredincios creștin și temător de Dumnezeu, păzind în taină sfântă credință, în care și pe fiica sa, adică pe Sfânta Tatiana, a crescut-o cu bunăcuviință și frică de Dumnezeu, învățând-o și dumnezeieștile cărți.

Venind aceasta în vârstă și nevrând să se însoțească cu bărbat, își petrecea în feciorie și curăție viața, pentru că s-a făcut mireasă lui Hristos, fiind rănită de dragostea Lui, și Aceluia slujea ziua și noaptea, omorându-și trupul în post și rugăciuni, robindu-l duhului. Apoi s-a învrednicit de slujbă bisericească pentru viața sa îmbunătățită și slujea lui Dumnezeu îngerește, deși era în trup; după aceea, cu mucenicească cunună a încununat Hristos Dumnezeu pe mireasă Sa, a cărei pătimire a fost astfel:

Fiind ucis de romani prea nelegiuitul împărat al Romei, Antonin Eliogabal (218-222), al cărui trup a fost târât spre batjocură prin cetate, aruncat în râul Tibru; după dânsul a fost ridicat la împărăție tânărul copil Alexandru Sever (222-235), care era numai de 16 ani.

Acela avea mamă creștină, numită Iulia Mamia, de la care învățase a cinsti pe Hristos, însă nu cu dreaptă credință, că nici pe idoli nu-i lepăda, ci se închina lor ca unor vechi zei ai Romei, având în palatele sale și chipul lui Hristos și pe al necuratului Apolon, pe al lui Avraam, cel din legea veche, și al lui Orfeu cel elinesc, precum și alți idoli.

Drept aceea, Alexandru nu prigonea pe creștini, ca cel născut din maică creștină, însă antipații și eparhii lui făceau mare răutate credincioșilor; căci din pricina tinereții lui, cârmuirea împărăției era încredințată unora din boieri, între care mai întâi era Ulpian, eparhul cetății, aspru din fire și mare vrăjmaș al creștinilor.

Aceia, ocârmuind toate în numele împărătesc, trimiteau porunci pretutindeni, ca „galileenii” (așa numeau ei pe creștini) cu chinuri și cu moarte să fie siliți la închinarea zeilor romanilor; și erau aleși spre pierderea creștinilor cei mai cumpliți slujitori idolești: Vitalie, comitul, Vas Cubiculariu și Caius Domesticus. Și se vărsa ca apa sângele creștinilor, fără cruțare, atât în Roma, cât și în toate părțile stăpânirii romane.

Într-acea vreme, Sfânta fecioară Tatiana, diaconița Bisericii Romei, a fost prinsă de cei necredincioși și adusă în capiștea lui Apolon, să se închine acestuia. Ea însă s-a rugat lui Hristos, Dumnezeul său, și îndată s-a făcut cutremur, încât a căzut idolul, zdrobindu-se în bucăți; apoi a căzut și o parte din templu și a ucis pe mulți dintre necredincioșii care erau acolo înăuntru, precum și pe slujitori; iar diavolul care locuia în idol, răcnind cu mare glas, a fugit cu tânguire din locul acela, auzind toți chiotul lui și văzându-l fugind în întuneric, prin văzduh.

Atunci, păgânii au dus-o la judecată și la chinuire; dar mai întâi au bătut-o fără milă peste obraz slujitorii tiranilor și apoi i-au scos ochii cu undițele. Multă vreme fiind chinuită, chinuitorii au slăbit, pentru că sfânta era înaintea celor ce o băteau ca o nicovală tare, încât cei ce o chinuiau aveau dureri mai mari decât mucenița; ba încă și de îngerii, care stăteau nevăzuți lângă dânsa, erau loviți peste obraz. Deci strigau către judecătorul cel fără de lege, rugându-l să le poruncească să înceteze a chinui pe nevinovata fecioară, fiindcă singuri spuneau că primesc mai multă muncă decât dânsa.

Iar ea se ruga lui Dumnezeu pentru chinuitorii ei, să le dea cunoștința adevărului; și a fost auzită, pentru că li s-a arătat o lumină cerească, și ochii lor cei sufletești deschizându-li-se, au văzut patru îngeri înconjurând pe sfânta, apoi au auzit un glas din cer care venea spre sfânta, și au căzut la pământ înaintea ei, zicând: „Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ți-am făcut fără de voie”. Deci, au crezut în Hristos, fiind opt la număr, și s-au botezat în sângele lor; căci au fost chinuiți cumplit, pentru mărturisirea lui Hristos și li s-au tăiat capetele cu sabia.

Într-altă zi, judecătorul cel nedrept, șezând în divan, a pus iarăși de față la întrebare pe Sfânta fecioară Tatiana, care a stat înainte întreagă și sănătoasă cu trupul, având fața luminată și ochii veseli, dar neputând cu cuvinte s-o înduplece la idoleasca jertfă, a poruncit s-o dezbrace și să-i taie trupul cu brice. Feciorescul ei trup era alb ca zăpada și când o atingeau cu bricele, curgea din răni lapte în loc de sânge și ieșea o mireasmă plăcută ca dintr-un vas de aromate.

Sfânta, ridicându-și ochii spre Mirele său Hristos, se ruga în chinuri. Apoi au întins-o la pământ, în chipul crucii, și mai mult au bătut-o cu toiagul, ostenind și schimbându-se mulți slujitori; pentru că îngerii lui Dumnezeu, ca și mai înainte, stând acolo nevăzuți, loveau pe cei ce băteau pe sfânta și slujitorii adevereau aceasta că sunt bătuți de o mână nevăzută cu vergi de fier, pentru care au murit nouă dintr-înșii, fiind uciși de mâna îngerilor, iar ceilalți au căzut zdrobiți abia cu viață; iar sfânta batjocorea pe judecător și pe chinuitorii ei, defăimând pe idolii lor.

După aceasta, trecând ziua, au aruncat-o în temniță, unde toată noaptea rugându-se și cântând, lumina cerească o acoperea și îngerii lui Dumnezeu cântau împreună cu dânsa; iar a doua zi, scoțând-o iarăși la judecată, se arăta cu corpul mai sănătoasă și cu fața mai frumoasă ca mai înainte, încât s-au mirat toți, deși cu cuvinte amăgitoare o îndemnau să se plece la un gând cu ei și să aducă jertfă Artemizei, zeița lor cea mare.

Sfânta fecioară se arătă ca și cum s-ar fi învoit cu sfatul lor și o duseră cu slavă în templul Artemizei; dar diavolul cel ce locuia în idolul acesta, înțelegând venirea Tatianei, cu glas mare a strigat: „Vai mie! Vai mie! Unde voi fugi de la Duhul Tău, Dumnezeule al Cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă izgonesc”.

Când s-a apropiat sfânta de templu, a făcut semnul Sfintei Cruci și, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, și îndată s-au făcut fulgere și un tunet înfricoșat, apoi cazând foc din cer, a ars templul și idolul împreună cu slujitorii; iar jertfele le-au prefăcut în cenușă și mulți din popor au căzut morți, fiind loviți de trăsnet. Pentru aceasta, au dus-o în divan și acolo au spânzurat-o, și cu unghii de fier au însângerat-o; atunci și sânii ei au fost rupți cu acele fiare. Apoi, aruncând-o din nou în temniță, îngerii lui Dumnezeu cu lumina cerească au venit iarăși la dânsa și, tămăduind-o de răni, au făcut-o sănătoasă, fericindu-i pătimirea ei cea bărbătească.

A doua zi a fost dată spre mâncare unui leu înfricoșat, în priveliște, care, văzând-o, a început a se gudura și a-i mângâia picioarele. Când l-au luat pe leu din priveliște și-l duceau la locul său, s-a repezit pe neașteptate la un boier cinstit, anume Eumenie, și l-a ucis pe loc. Apoi iarăși au spânzurat pe Sfânta Tatiana și mai cumplit au zgâriat-o; iar chinuitorii ei erau loviți și omorâți de îngeri nevăzuți. După aceea, aruncând-o în foc, focul nu ardea, pentru că își potolea puterea sa arzătoare, cinstind pe roaba lui Hristos. Toate aceste preamărite minuni se socoteau de păgâni nu ca puteri ale lui Hristos, ci ca vrăjitorie. Deci, i-au tuns părul capului ei, pentru că ziceau că în părul său are farmece, care o apără de orice vătămare.

După tăierea părului, au închis-o în templul lui Jupiter, pentru că li se părea că de acum nu mai poate să facă niciun rău idolului lor, de vreme ce, odată cu părul s-au luat de la dânsa și vrăjile. Sfântă a petrecut în acea închisoare două zile, cu lumina cea obișnuită ce venea din cer strălucind, mângâindu-se de îngeri. A treia zi au venit slujitorii cu poporul, vrând să aducă jertfă zeului Jupiter. Când au deschis templul, au văzut pe idolul lor căzut la pământ și sfărâmat ca praful; iar sfânta se veselea în Hristos, Dumnezeul său.

Atunci au dus-o iarăși la divan și, neștiind judecătorul ce să-i mai facă, a pedepsit-o cu moartea și i-a tăiat sfântul cap, împreună cu al tatălui său, pentru că l-au dovedit că este creștin, după ce mai întâi l-au scos din dregătoria sa și i-au luat averile; apoi, osândindu-l la moarte prin tăiere, a murit pentru Hristos, împreună cu sfânta sa fiică.

Și amândoi au primit cununile mucenicești de la Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine mărire, în veci. Amin

Sfânta Muceniță Anisia fecioara (Secolul al al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfânta Muceniță Anisia fecioara


 

Sfânta Muceniţă Anisia era din Tesalonic şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305).

După moartea părinţilor ei, care erau foarte bogaţi, sfânta ducea o viaţa singuratică şi bineplăcea lui Dumnezeu prin viața ei și prin faptele sale bune.

Îi cerceta pe cei săraci, celor din temnițe, pentru credință, le oferea ajutor și avea grijă de bolnavi.

Într-o zi, vrând să meargă la biserică pentru a se închina Domnului Iisus Hristos, a auzit gălăgie mare în popor.

Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, i-a văzut pe păgânii care serbau praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate.

Atunci, unul dintre ostaşii păgâni a văzut-o şi a întrebat-o unde merge: „Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?

Ea, văzându-l fără rânduială și fără rușine, l-a socotit o ispită a diavolului și s-a închinat cu semnul Sfintei Cruci. Atunci ostașul împărătesc a întrebat-o: „Cine ești și de unde vii?

Anisia fecioara a mărturisit că este creştină şi că merge la biserică să se roage: „Sunt roaba lui Hristos și merg la biserică”.

Dar ostașul păgân i-a zis: „Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noștri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”.

Atunci, ostaşul, umplându-se de iuțime, a scos sabia și a lovit-o pe Sfânta Anisia în coastă. Aceasta a căzut îndată la pământ și şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Moaştele ei se găsesc până astăzi la Tesalonic, în Biserica „Sfântul Dimitrie”.

 

Imnografie


 

Troparul Sfintei Muceniţe Anisia

Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anisia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Troparul Sfintei Mucenițe Anisia din Tesalonic (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

 

Viața Sfintei Mucenițe Anisia


 

Sfânta Muceniță Anisia (Secolul al al III-lea). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 30 decembrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Muceniță Anisia (Secolul al al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinți bogați și credincioși, învățându-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinții ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credințe decât cu laptele. Trecând anii săi cei pruncești, se vedea buna ei cuviință mai presus de nădejde și o învăța cu citirea de cărți mai deosebite; iar ea, fiind înțeleaptă, cu înlesnire toate le înțelegea, arătând roduri vrednice de învățătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu și de obiceiurile cele îngerești, cu adevărat strălucea fața ei de o frumusețe aleasă, neieșind din casa sa și ascunzându-și frumusețea tinereților sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: „O, înșelătoare viață a tinereții, care, sau vatămi pe alții, sau singură te vatămi de alții; bune sunt bătrânețele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cerești”. Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-și genunchii și udând pământul cu lacrimi.

Trecând părinții ei la Domnul, s-a făcut moștenitoarea averii părintești și cugetă ce va face cu acea bogăție pe care o moștenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur și de argint și case prea mărețe, multe turme de dobitoace, robi și roabe, mulțime nenumărată de haine de mare preț, de mătase țesute cu fir, podoabe de aur și tot felul de mărgăritare și de pietre scumpe și stălucea cu mărimea bogăției.

Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: „Cum ne vom mântui întru atâtea bogății pământești? Cum vom călca capul balaurului și cum ne vom dezbrăca de înșelăciunea lui ca de haină? Însă știu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meșteșug de balaur; că el, în toți anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoiește; deci să ne dezbrăcăm și noi de felurile bogăției, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi și nedarnici îi leagă cu funiile și cu cursele lor. Câștigarea moșiilor îndeamnă spre mânie și aduce vicleană strângere și mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preț învață umblarea cu mărire deșartă și ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur și ghirlandele deprind grumajii cu mândrie și poftesc să fie văzuți și slăviți.

Deci, așa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele și abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor și săracilor și ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primește în mâna Sa și nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieții celei veșnice.

Să împărțim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulțire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci împărțindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pământești cu pământul să le lăsăm, ca să viețuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viața aceasta pierzătoare și plină de necurățenie și să poftim nevoințele cele duhovnicești și viața cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veșnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi și să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci când va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit și nicidecum tulburat. Acum când este târgul, să facem negustorie. Goană și necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii și muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile și temnițele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaților sunt răsplătirile, ci și ale femeilor”.

Acestea grăind întru sine, se rugă cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, lumina mea și izvorul nemuririi, rădăcina curățeniei, Cel zămislit negrăit în pântecele Fecioarei și Care după naștere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduiește-mă în numărul fecioarelor cele înțelepte și mă învrednicește cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca fără prihană, săvîrșindu-mi nevoința, să fiu părtașă slavei Tale”.

Așa rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la prețul care se cuvenea și nici a face târg, ci numai așa zicea către negustori: „Vezi că lucrurile care se vând sunt ale săracilor și ale scăpătaților; deci dă prețul cât este cu drept, ca împreună și ție să-ți cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul și dreptatea iubește și răsplătește după dreptate”.

Vânzându-și toată bogăția, prețul cel luat îl împărțea săracilor și celor ce pătimeau prin legături, umblând prin toate temnițele și nu numai dându-le cele de trebuință, ci mai vârtos slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor și a rănilor, nu puteau ca să-și slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceștia, ungându-i cu balsamuri, legându-le rănile și mângâind pe cei mâhniți, apoi și pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cercetă și din averea sa le ajuta lor. Umbla pe ulițe și pe drumuri și pe câți afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mâna îndurată le da mult ajutor și ușurare. Și grăia întru sine: „Să nu-mi fie mie a căuta dulceți și mângâieri întru bogății, care nici că o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecății”.

Împărțindu-le toate până la banul cel de pe urmă și nelăsându-și nimic, s-a închis într-o casă și lucra cu mâinile sale, câștigând hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala să și întru sudoarea feții sale mâncând pâine, ascultând astfel pe apostolul care găiește: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Și se îndeletnicea în rugăciuni și în posturi, viețuind ca o ființă fără de trup, căci se deprinsese în asprime și în nevoință, toate zilele petrecându-le în osteneli și în citirea dumnezeieștilor cărți, iar nopțile în citirea psalmilor și în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul și în loc de așternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanță proastă; și dormea foarte puțin, căci grăia întru sine: „Nu fără primejdie este mie a dormi când vrăjmașul meu este cu trezire”.

Mai multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atât era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încât când își plecă genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mântuitorului, sărutându-le și ștergând cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Niște cugete ca acestea nășteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului și le-a șters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorință a se dezlega și a viețui cu Hristos. Se bătea în piept și se ruga, zicând:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Cela ce șezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îți slujesc mii de mii de arhangheli și mii de mii de îngeri îți stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii și Te măresc serafimii neîncetat cântând întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ție le-ai cufundat în tartarul cel prea adânc și pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate și scaunul lui l-ai surpat la pământ și de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viața cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.

Tu din sinurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfânt și din Maria Fecioară, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă și ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita și păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce știi gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea și scânteia credinței, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mântuiești, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut și de Tine mă lipesc din toată inima mea.

Doamne Dumnezeule, Fiule, primește rugăciunea mea cea adusă Ție, cu inimă zdrobită și cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, O! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce și lovit peste obraz; pentru care ai băut oțet cu fiere și ai gustat moartea amară și a treia zi ai înviat din morți, Te-ai înălțat la cer și șezi de-a dreapta Tatălui.

Nu mă rușina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învrednicește-mă ca o creștină a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtașă patimilor Tale, săvârșind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feței Tale. Tu mă păzește, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecățile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea, ci mai bine mă rog Ție, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii mele. Tu ești Domnul meu; tatăl meu și maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

Îndreptează pașii mei ca să nu mă umplu de rușine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine și împlinește cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea și suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăși către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ție mă aduc punându-mă pe altarul mărturisirii și al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învrednicește-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine și cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea și puterea în veci. Amin”.

Astfel rugându-se, s-a sculat și a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzând necuratul balaur, nu răbda viața ei cea îngerească și cerească, căci acum o vedea petrecând cu duhul în cer și cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos și scrâșnea asupra ei cu dinții săi, se ispitea a clăti și răsturna casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmașul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleșugul lui. De aceea se mâhnea dușmanul adevărului și zicea:

„Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună și uriași am supus, iar acum de tineri și de fecioare mă fac de rușine, pentru că pe moarte ca pe viață o iubesc și printr-însa încununându-se, aleargă la cer și apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mângâie sângele mucenicilor celor omorâți, dar credința și nevoințele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăți întregi și neamuri. Locașurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trândăvit, care mai înainte se înveseleau și se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăția mea, pentru că acei care sunt în munci veseli și în morminte înfricoșați, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar știu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor”.

Vrăjmașul îndată află un meșteșug într-acest chip: Vrând zavistnicul să îngroape în țarina uitării slava sfinților mucenici, ca să nu-și mai aducă de dânșii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână pomenirea lor fără știre și fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată și fără ispitire să fie omorâți creștinii nu de împărat și de ighemoni, ci de poporul cel mai prost și mai defăimat, nepricepând înrăutățitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.

Maximian, prin învățătura diavolească, singur omorând mulțime de creștini, s-a arătat că și cum ar fi slăbit, săturîndu-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă mult și se satură și îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci că și cum ar fi blinda nu bagă de seamă ființele care trec pe lângă ea. Așa și tiranul acela necurat, urîndu-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândețe prefăcută, și zicea: „Nu sunt vrednici creștinii ca să fie omorâți înaintea ochilor împărătești, căci ce trebuință este a-i ispiti pe dânșii, iar cuvintele și faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi și se vor povesti de acei care vor fi vătămați cu aceeași credință creștină și se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiați ca niște dobitoace, fără ispitire și fără scrisoare, ca moartea lor să fie neștiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere”.

Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creștini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creștinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele și în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetățile, pe uliți și drumuri, prin case și prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva și cunoștea că este creștin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatră, cu lemn și îi omorau ca pe niște fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca niște oi de junghiere.

În acea vreme a obișnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mișcată de duh, a ieșit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gâlceavă în popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Și iată unul din ostașii împărătești venea asupra ei și a oprit-o zicând: „Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?”. Ea, văzându-l fără rânduiala și fără rușine și socotindu-l a fi ispită a vrăjmașului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară – căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara – nerușinîndu-se de tăcerea cu multă înțelepciune a fecioarei și socotindu-se pe sine a fi ocărât și trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie și cu glas cumplit o întreba: „Cine ești și de unde vii?”.

Mielușeaua lui Hristos, voind să scape din mâinile lui și din căutarea cea fără de rânduiala, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: „Sunt roaba lui Hristos și merg la biserică”. Acela fără de rușine, îndemnându-l diavolul care era într-însul, a zis: „Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noștri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”. Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul de pe capul ei, vrând să-i descopere bine fața. Ea, întorcându-se cu bărbăție și nelăsându-se ocărita, a scuipat în fața lui, zicând: „Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole”. Iar el, umplându-se de iuțime și numele lui Hristos nerăbdînd a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă și a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară, îndată căzând la pământ, cu vărsarea sângelui ei și-a dat și sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea și dorea cu osârdie, să moară pentru El, în toate zilele vieții sale.

Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea și plângea, pe de-o parte pentru jertfa tinereților ei și pentru cumplita moarte, iar pe de alta cârtea asupra poruncii împărătești fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaște luându-le creștinii și îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stângă a drumului de obște, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar peste noi împărățind întru nesfârșiții veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.