Articole

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†253)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†252)

Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.

 

Viața

Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila. A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus. Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.

 

Mucenicia

Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează. Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)

Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni. După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie. Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii. De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini. Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.

Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară. Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.

Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni. Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri. Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.

Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească. Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare. Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică. Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos. Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani. Dar copiii au răbdat fără să cârtească.

Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos. Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.

Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși. Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele. Ei au primit astfel cununa muceniciei.

 

Moaștele

Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon. Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri. Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Vavila, episcopul Antiohiei si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro;

Sfântul Mucenic Mamant (†275)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluat e pe basilica.roziarullumina.ro

 

Sfântul Mucenic Mamant (†275)

Sfântul Mucenic Mamant († 275) a fost fiul patricianului Teodot, iar mama sa a fost Rufina. În timpul persecuțiilor din secolul al III-lea, pe vremea împăratului Aurelian, aceștia au fost aduși din provincia Gangara la guvernatorul Cezareei Capadociei, Faust, unul dintre aprigii prigonitori ai creștinilor. Fiind întemnițați, Rufina a născut pe Sfântul Mamant în temniță, după care a murit fiind martirizată.

La porunca lui Dumnezeu o femeie de neam bun, pe nume Amina, l-a luat  în grija sa pruncul Rufinei, ca pe un fiu al ei, chiar dacă cinci ani n-a vorbit. Iar după aceea, multă vreme zicea numai „mama” în limba siriacă, de aceea l-a şi numit Mamant.

Ajungând la maturitate, Sfântul Mamant s-a remarcat ca și părinții săi în mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind arestat de către delegatul împăratului Aurelian (270-275), un anume Democrit, este trimis în Egeea, unde se afla împăratul, pentru a fi judecat și osândit chiar de împărat, deoarece făcea parte dintr-o familie nobiliară.

Nevrând să renunțe la credință și mărturisind pe Mântuitorul Iisus Hristos ca singurul Împărat al cerului și al pământului, el a fost supus la chinuri și a suferit moarte martirică în anul 275.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Mamant si pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa

Sfinții mucenici Adrian și soția sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august.

 

Martiriul

Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311).

La începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Dioclețian însuși, Maximian, Galerius Maximianus și Constantin Chlorus – tatăl Sfântului Constantin cel Mare). Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor în anii 303-304, edicte care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.

După ce a început această mare persecuție împotriva creștinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanțuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse) și i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credința lor. Ei au răspuns că ei suferă pentru a câștiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui:

Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit; așa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9).

Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin și a spus oficialilor romani prezenți acolo să scrie și numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc. Când soția sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalți martiri, s-a dus în fugă la temniță. Ea era născută din părinți creștini, dar se temea să mărturisească cuiva credința sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se făcea creștinilor de către păgâni.

După ce a auzit că soțul ei a crezut în Hristos și că s-a alăturat sfinților mucenici, a avut și ea îndrăzneala să arate că este creștină. Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat lanțurile cu care acesta era legat; după care, implorându-i pe ceilalți martiri să se roage lui Dumnezeu și pentru soțul ei, s-a întors acasă, așa cum îi ceruse Adrian.

Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar și s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final și a-și lua rămas bun de la ea. Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos și astfel a fost eliberat – ea a refuzat să-i deschidă ușa, mustrându-l că a fost un laș. Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea și-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian și însoțindu-l la tribunalul imperial.

Când Adrian a apărut în fața împăratului și a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu fața în jos și l-au bătut cu toiegele. Apoi, întorcându-l cu fața în sus, l-au bătut și peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele. Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar de 28 de ani. I-au fost apoi retezate mâinile și picioarele, iar în final a fost decapitat. Aceleași chinuri le-au suferit și ceilalți 23 sfinți mucenici care erau împreună cu el.

După ce sfinții mucenici și-au dat sfârșitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc. Natalia a reușit totuși să ia una din mâinile soțului ei, ascunzând-o în sân. Dar și alte moaște ale acestor sfinți mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare și grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creștin, numit Eusebie, a luat aceste moaște și punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului. Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele cele mucenicești.

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția sa au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia, soția – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Unele clarificări istorice

În scrierea sa din Sinaxar despre Sfinții mucenici Adrian și Natalia, autorul (Sfântul Nicodim Aghioritul) s-a bazat pe un manuscris grecesc aflat în Mănăstirea Marea Lavră de la Muntele Athos. El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.

Dar identificarea și cronologia prezintă unele dificultăți. În primul rând, deși avuseseră loc hărțuiri și persecuții împotriva creștinilor și mai devreme, Marea Persecuție nu a început până în anul 303.

În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la Nicomidia, în Asia Mică – în acest caz, probabil că responsabil a fost împăratul (Cezarul) din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (Augustus) Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeași perioadă a Tetrarhiei.

În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de Cezar la acela de Augustus atunci când Dioclețian a abdicat în anul 305.

Este, totuși posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit Cezar în 293, apoi a căzut în dizgrație după eșecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Dioclețian i-a conferit din nou titlul de Cezar.

În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menționat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor. Influența sa asupra lui cu Dioclețian se știe că a crescut, și este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creștini încă din 298.

Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea „Marii Persecuții”, așa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât și în 306.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Adrian și Natalia, soția sa si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

cititi si Sfinţii Adrian şi Natalia sau mucenicia ca virtute a familiei creştine

Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (275 – 303)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (275 – 303)

Sfântul Pantelimon, pe numele real Pantoleon, (n. 275 d.Hr., Nicomedia, Imperiul Roman de Răsărit – d. 303 d.Hr., Nicomedia, Imperiul Roman de Răsărit) a fost un martir din orașul Nicomidia al Bitiniei în timpul persecuției lui Dioclețian. El este considerat în Biserica Apuseană drept unul dintre cei Paisprezece ajutători și în Bisericile Orientale drept unul dintre Doctorii fără de arginți. Este unul dintre cei mai populari sfinți ortodocși, fiind invocat deseori de cei în suferințe ca tămăduitor.

Deși există dovezi care sugerează că a existat un martir pe nume Pantelimon, unii autori consideră că poveștile referitoare la viața și moartea lui sunt simple legende.

 

Viața lui Pantoleon

Potrivit martirologiilor, Pantoleon (nume ce înseamna „cel puternic ca un leu”) era fiul unui păgân bogat, Eustorgius din Nicomidia, și al unei mame creștine, Sf. Eubula. A primit o educație creștină aleasă de la mama sa, dar după moartea ei a uitat învățăturile creștine și a ajuns, ca și tatăl său, să se închine la idoli. Tatăl său l-a trimis la școlile vremii, unde a studiat filozofia și a ajuns ucenicul unui medic renumit pe nume Eufrosinos, de la care a deprins secretele medicinei; sub patronajul lui Eufrosinos tânărul Pantoleon a devenit medic al împăratului roman Galerius.

Pantoleon l-a cunoscut pe bătrânul preot Ermolae (prezentat ca episcop al bisericii din Nicomidia în literatura teologică de mai târziu), care i-a reamintit învățăturile de credință ale creștinismului și l-a convins că Hristos era cel mai bun medic, spunându-i că omul trebuie să aibă o mai mare încredere în credință decât în sfatul medical.

Sfântul Alfons Maria de Liguori a descris această întâlnire cu următoarele cuvinte:

A studiat medicina cu atât succes, că împăratul Maximian l-a numit medicul său. Într-o zi, când sfântul nostru conversa cu un preot sfânt pe nume Ermolae, acesta din urmă, după ce a lăudat studiul medicinei, a încheiat astfel: „Dar, prietene, la ce-ți folosesc toate cunoștințele pe care le-ai dobândit în această artă, din moment ce nu cunoști știința mântuirii?

Tânărul medic i-a vindecat cu generozitate pe cei în suferință, tămăduindu-le deopotrivă trupul și sufletul. Prin vindecarea în mod miraculos a unui om orb prin invocarea numelui lui Isus, Pantoleon l-a convertit la creștinism pe tatăl său, la moartea căruia a intrat în posesia unei mari averi. El și-a eliberat sclavii și, împărțindu-și bogățiile celor săraci, a dobândit o mare reputație în Nicomidia. Medicii păgâni din cetate, invidioși, l-au denunțat că era creștin și Pantoleon a fost adus la judecată în timpul persecuției anticreștine declanșate în anul 303 de împăratul Dioclețian. Împăratul dorea să-l salveze și a încercat să-l convingă să accepte apostazia. Pantoleon și-a mărturisit deschis credința, iar ca dovadă că Hristos era adevăratul Dumnezeu a vindecat un paralitic. În ciuda acestui fapt, el a fost condamnat la moarte de împărat, care a considerat acel miracol ca un act de vrăjitorie.

A fost supus la chinuri grele înainte de a suferi martiriul. Potrivit legendei, carnea lui Pantoleon a fost mai întâi arsă cu făclii, iar în timpul acestei cazne Hristos i s-a arătat sub chipul bătrânului preot Ermolae care l-a îmbărbătat și i-a vindecat rănile. Făcliile au fost stinse. I s-a pregătit o baie de plumb topit, dar, când a coborât în cazan, lichidul s-a răcit brusc. Pantoleon a fost aruncat apoi în mare, cu o piatră grea legată de el, dar nu s-a înecat deoarece piatra a plutit la suprafața apei. A fost împins în mijlocul fiarelor sălbatice, care s-au aruncat să-l sfâșie, dar s-au retras atunci când el le-a binecuvântat. A fost legat apoi pe o roată cu cuie de fier și aruncat de pe un deal la vale, dar frânghiile s-au desfăcut și roata s-a sfărâmat în bucăți. S-a încercat decapitarea lui, dar sabia s-a încovoiat și călăii s-au convertit la creștinism.

În ciuda caznelor, Pantoleon i-a cerut lui Dumnezeu să-i ierte pe prigonitorii lui, motiv pentru care a primit numele de Panteleimon („cel preamilostiv”). Abia după ce el însuși și-a plecat grumazul, a putut fi decapitat, iar din rană a început să-i curgă un amestec de sânge și un lichid alb ca laptele.

Sf. Alfons scrie:

La Ravello, un oraș din Regatul Neapolelui, există un flacon din sângele său, care se transformă în fiecare an [în ziua prăznuirii sale] și poate fi văzut în această stare amestecat cu lapte, așa cum și eu, autorul acestei lucrări, l-am văzut.”

 

Venerarea timpurie

Hagiografiile Sf. Pantelimon care conțin aceste miracole săvârșite în timpul martiriului său sunt târzii și „lipsite de valoare”, potrivit Enciclopediei Catolice. Cu toate acestea, mucenicia sa pare să fie susținută de o venerație atestată încă din secolul al V-lea și mărturisită, printre altele, într-o predică despre martiri a teologului Teodoret (d. c. 457); Procopius din Cezareea (d. c. 565.?), scriind despre bisericile și sanctuarele creștine construite de împăratul Iustinian I, afirmă că împăratul a reconstruit sanctuarul lui Pantoleon din Nicomidia; există, de asemenea, o menționare a lui Pantoleon în Martyrologium Hieronymianum .

 

Venerarea sa în Est

Tradiția orientală cu privire la Sfântul Pantelimon respectă într-o proporție mai mare sau mai mică hagiografia occidentală medievală, dar nu menționează nicio apariție vizibilă a lui Hristos. În schimb, se spune că Ermolae era încă în viață, în timp ce Pantelimon era torturat, fiind martirizat doar cu puțin timp înainte de decapitarea lui Pantaleon, împreună cu doi însoțitori, Ermip și Ermocrat. Sfântul este reprezentat canonic ca un tânăr cu păr creț și fără barbă.

Moaștele Sfântului Pantelimon, venerate în Nicomidia, au fost transferate la Constantinopol. Numeroase biserici, sanctuare și mănăstiri i-au fost închinate lui, fiind numite Sf. Pantaleon în Occident și Sf. Pantelimon în Orient; printre lăcașurile de cult care i-au fost închinate se numără Mănăstirea Sfântul Panteleimon de la Muntele Athos, Mănăstirea Sf. Panteleimon din Myrtou (Cipru) și Biserica Sf. Pantelimon din Gorno Nerezi (Republica Macedonia), construită în secolul al XII-lea.

Armenii cred că Mănăstirea Amaras din Nagorno-Karabah conține părticele din moaștele Sfântului Pantelimon, care sunt venerate în provinciile de este ale Armeniei.

 

Venerarea sa în Europa de Vest

În Bazilica Vierzehnheiligen din apropierea orașului Staffelstein din Franconia Sf. Pantelimon este venerat cu mâinile pironite pe cap, reflectând o altă legendă despre moartea sa.

După Moartea neagră (pandemia de ciumă) din Europa de Vest de la mijlocul secolului al XIV-lea, în calitate de sfânt patron al medicilor și moașelor, Sf. Pantelimon a ajuns să fie considerat unul dintre cei paisprezece martiri păzitori (cei Paisprezece ajutători). Moaștele sfântului se găsesc în Catedrala Saint-Denis din Paris; capul lui este venerat la Lyon. O biserică romană i-a fost dedicată la Köln încă din secolul al IX-lea.

 

Anglia

În Biblioteca Britanică există un manuscris scris în limba engleză veche (anglo-saxonă) despre Viața Sfântului Pantelimon (British Library, MS Cotton Vitellius D XVII), care datează de la începutul secolului al XI-lea, scrisă probabil pentru abatele Ælfric de Eynsham. Sacristia din transeptul sudic al catedralei din Chichester a fost anterior o capelă cu plan pătrat dedicată Sfântului Pantelimon – era posibil să fi fost în construcție chiar înainte de marele incendiu care a afectat catedrala în anul 1187.

 

Franța

În Franța Sfântul Pantelimon a fost reprezentat pe un vitraliu de la Catedrala din Chartres. În sudul Franței există șase comune care poartă numele protector de Saint-Pantaléon. Deși există biserici care-i sunt consacrate pe tot teritoriul Franței, nu există comune care-i poartă numele în nordul sau nord-vestul Franței. Cele șase comune din sudul Franței sunt următoarele:

- Saint-Pantaléon, în departamentul Lot, regiunea Midi-Pyrénées

- Saint-Pantaléon, în departamentul Vaucluse, regiunea Provence – un sat viticol

- Saint-Pantaléon-de-Lapleau, în departamentul Corrèze, regiunea Limousin

- Saint-Pantaléon-de-Larche, în departamentul Corrèze, la granița dintre fostele provincii Périgord și Quercy

- Saint-Pantaléon-les-Vignes, în departamentul Drôme, regiunea Rhône-Alpes – un sat viticol care face parte din regiunea viticolă Côtes du Rhône

- Saint-Pantaléon, în departamentul Saône-et-Loire, regiunea Bourgogne – legat administrativ de Autun, scaun episcopal

 

Germania

În Köln se află o biserică romanică din secolul al X-lea, construită parțial de fiica împăratului bizantin, Theophanu, care s-a căsătorit cu împăratul roman Otto al II-lea în anul 972.

- Biserica Sf. Pantelimon din Köln

 

Italia

Sfântul Pantelimon are în Italia reputația că oferă în vis numerele câștigătoare la loterie. Un flacon care conținea o parte din sângele lui a fost păstrat o lungă perioadă la Ravello. În ziua sărbătorii sfântului se spune că sângele lui devine fluid și face bulbuci (asemănător cu sângele Sfântului Ianuarie). O pictură a Sfântului Pantelimon realizată de Paolo Veronese se află în Biserica San Pantalon din Veneția; ea îl arată sfânt vindecând un copil. În biserică se află, de asemenea, o altă pictură a Sfântului Pantelimon realizată de Giovanni Antonio Fumiani. A mai fost reprezentat într-o frescă din secolul al VIII-lea aflată în Biserica Santa Maria Antiqua din Roma și într-un ciclu pictural din secolul al X-lea aflat în cripta Bisericii San Crisogono din Roma. În Calabria există un mic oraș numit Papanice, după Sfântul Pantaleon. Cu ocazia sărbătorii anuale a sfântului o statuie a Sfântului Pantelimon este purtată prin oraș pentru binecuvântarea pelerinilor.

San Pantaleone sau Pantalone era un sfânt popular în Veneția și a dat, ca urmare, numele unui personaj din commedia dell’arte, Pantalone, un bătrân bogat, zgârcit și uscățiv (Shakespeare îl descrie în comedia Cum vă place ca „uscățivul și alunecosul Pantaloon”), care era o caricatură a venețienilor. Acest personaj a fost portretizat ca purtând mai degrabă pantaloni lungi decât pantalonași până la genunchi și astfel a devenit originea unui tip de vestimentație numit „pantaloni”.

 

Portugalia

Sfântul Pantelimon (São Pantalião în portugheză) este unul dintre sfinții patroni ai orașului Porto din Portugalia, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul și cu Sfânta Fecioară de la Vendome. O parte din moaștele sale au fost aduse de refugiații armeni care au venit în oraș după ocuparea Constantinopolului de către otomani în 1453. Ulterior, în 1499, aceste relicve au fost transferate din Biserica Sf. Petru din Miragaia în Catedrala din Porto, unde sunt păstrate și în prezent.

 

Eponime

- Exploratorul portughez Bartolomeo Diaz, primul european cunoscut că a navigat în jurul Capului Bunei Speranțe, a avut în acea expediție o navă numită São Pantaleão.

- Crucișătorul rusesc Potemkin a fost redenumit Panteleimon după ce a fost recuperat după revolta marinarilor din 1905.

- Sfântul Panteon este eponimul personajului Pantalaimon din seria de romane Materiile întunecate a lui Philip Pullman.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfântul Pantelimon si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (†304)

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (†304)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (†304)

În cetatea Iconiei, din ţara Licaoniei, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita (†304), care era din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină. Aceasta, după ce l-a născut pe fiul ei, pe care l-a numit Chiric, a rămas văduvă. Şi fiind prigoniţi creştinii în zilele lui Diocleţian (284-305), a fugit împreună cu fiul ei în Seleucia şi de acolo în Tars, cetatea Ciliciei, şi vieţuia între cei săraci.

Fiind pârâtă de păgâni dregătorului Alexandru că este creştină, au fost aduși la judecată ea şi fiul ei, care avea atunci trei ani. Văzând curajul mărturisirii ei, dregătorul a poruncit să fie bătută cumplit, şi, chinuită fiind, pruncul plângea şi se trăgea din mâinile celor care-l ţineau. Atunci dregătorul l-a luat pe Chiric la el în braţe, dar copilul l-a zgâriat pe faţă, nelăsându-se mângâiat de el.

Pentru aceasta, l-a aruncat jos, izbindu-l cu piciorul în coaste, iar pruncul, căzând pe treptele cele de piatră şi lovindu-se cu capul de ele, tot locul acela l-a umplut de sânge şi astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar mamei sale, Iulita, după ce a fost cumplit chinuită, fiind scoasă din cetate, i s-a tăiat capul.

 

articol preluat de pe ziarullumina.ro

cititi mai mult despre Sfinții Mucenici Chiric și Iulita si pe doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

foto si
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie,  s-a născut în Antiohia şi la vârsta bărbăţiei a mers cu tatăl său la Ierusalim. Călătoria lor a avut loc la scurtă vreme după Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după Pogorârea Duhului Sfânt.

La Ierusalim, Sfântul Pangratie i-a cunoscut pe Sfinţii Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Petru, de la care a primit Botezul creştin. Văzând râvna sa pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, Sfântul Petru l-a hirotonit pe fericitul Pangratie Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina).

Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin. Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului. Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie:

„Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.

Prin acest har, Pangratie ardea şi mai mult de râvna pentru răspândirea credinţei creştine. Propovăduirea sa a adus multă roadă: prin el, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat şi apoi a ridicat o biserică.

Dar, cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism.  Întâmplându-se ca Bonifatie să plece pentru o vreme din oraş, păgânii s-au folosit de această lipsă a dregătorului, şi prinzând pe Sfântul Pangratie, l-au ucis. Şi aşa, ca mucenic, şi-a încheiat Sfântul Pangratie viaţa lui îna­intea Domnului.

 

articole preluate de pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

cititi mai mult despre Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Iachint (†108)

Sfântul Mucenic Iachint (†108)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

un articol de Arhid. Ştefan Sfarghie

3 iulie 2020

 

Sfântul Mucenic Iachint (†108)

Sfântul Mucenic Iachint († 108) era din Cezareea Capadociei şi a trăit în vremea împăratului Traian (98-117). Pe când avea vârsta de 20 de ani slujea la paza camerelor împărăteşti, adică era cubicular. În taină, era creştin şi Îl preamărea pe Dumnezeu, păzind poruncile Sale. Împăratul Traian însă era păgân şi prigonitor al creştinilor.

Pe când era o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Iachint a fost pârât de un ostaş că este creştin şi că se roagă unui anume Iisus, numindu-L Dumnezeul său. Deci, mâniindu-se cumplit împăratul, a poruncit ca Sfântul Iachint să fie adus înaintea lui. Silit fiind să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, tânărul creştin a refuzat, mărturisind cu mult curaj pe Hristos-Domnul.

Pentru aceasta a fost cumplit bătut pe tot trupul, apoi a fost întemniţat. În temniţă, Sfântului Iachint i se aducea să mănânce numai carne de jertfă şi nimic altceva. Împăratul poruncise temnicerilor să nu-i dea lui pâine şi mâncare curată, ca astfel să-l silească să mănânce din bucatele spurcate. Viteazul nevoitor al lui Hristos nu a voit să guste din ele şi, după 40 de zile, slăbit fiind cu totul de foame, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

 

articol preluat de pe ziarullumina.ro

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Iachint si pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Fevronia; Sf. Mc. Orentie și frații săi; Sf. Mc. Livia (25 iunie)

Sf. Cuv. Mc. Fevronia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfânta Mare Muceniță Fevronia – Soldații împăratului Dioclețian (284-305) erau conduși de guvernatorul Selin, ajutat de nepotul său Lisimah și urmăreau creștinii aflați la granița imperiului cu Persia.

Pe cât de aprig era Selin, pe atât de bun era Lisimah față de creștini. El îi anunța înainte ca să aibă timp să se ascundă. Selin ajunsese cu urmărirea creștinilor până în orașul Nisibi din Mesopotamia de Sus, oraș care se mai numea și Antiohia Migdoniei. În apropierea ei se afla o mănăstire de maici.

Deși, stareța Vrienia le încuraja pe maicile care fuseseră cuprinse de teamă, multe dintre ele se hotărâseră să fugă și să se ascundă. În mănăstire au mai rămas maica stareță Vrienia, alte cinci maici și Fevronia care era în vârstă de 20 de ani.

În afara mănăstirii a rămas o apropiată a lor, Ieria, văduva unui senator, care deși era păgână, ajuta pe maicile din mănăstire adesea. Soldații lui Selin au spart porțile mănăstirii vrând să ucidă maicile.

Însă datorită lui Prim ele au rămas în viață, dintre ele fiind luată doar tânăra Fevronia și dusă în fața lui Selin. Ea a fost îndemnată să renunțe la credința creștină și să jertfească zeilor pentru ca în schimb să fie logodită cu nepotul lui Selin, cu Lisimah.

Însă, Fevronia și-a păstrat credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu tărie și curaj, răbdând numeroasele chinuri la care a fost supusă. În cele din urmă a primit moarte martirică, iar trupul ei a fost dus, din porunca lui Lisimah, la mănăstire.

Mai târziu, Selin a fost găsit mort. Lisimah a primit sfântul botez și a intrat în rândurile călugărilor de la mănăstirea arhimandritului Marcel.

De asemenea, văduva Ieria a primit sfântul botez, a donat averea sa mănăstirii și cerând voie stareței Vrienia, a intrat în obștea mănăstirii, călugărindu-se. La moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia au avut loc multe vindecări, însăși sfânta muceniță arătându-se în mijlocul celorlalte maici care se rugau noaptea în biserica mănăstirii.

 

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Mc. Orentie și frații săi şi Sf. Mc. Livia.

 

articol preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Fevronia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie)

Alexandru cel Bun și alaiul domnesc la întâmpinarea moaștelor Sf. Ioan cel Nou (1402) – frescă de la Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou Suceava”

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava

Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou (cunoscut și ca Ioan cel Nou de la Suceava) este un sfânt român din secolul al XIV-lea. Este pomenit de Biserica Ortodoxă Română la 2 iunie, precum și la 24 iunie (comemorarea aducerii moaștelor sale la Suceava).

S-a născut în jurul anului 1300, din părinți creștini greci și care i-au transmis această dragoste și lui. În viața sa, a împlinit porunca iubirii aproapelui, purtându-se cu toata cuviința față de cei din jurul său, așa cum își desăvârșise învățătura de la dascălii și preoții cetății. Localitatea sa de baștină este Trapezunt (oraș-port la Marea Neagră, întemeiat de coloniștii greci), unde se îndeletnicea cu negoțul. Călătoriile sale fiind cu precădere pe malurile Mării Negre în scopul înfăptuirii negoțului dar unde își marturisea și credința în Iisus Hristos și pe care o propovăduia și celor din jurul său.

Vorba lui Ioan mergea la sufletul multora, mai ales a celor nevoiași, dar au fost și oameni care l-au pizmuit pentru asta. Unul dintre aceștia a fost si neguțătorul apusean Reitz, care își arăta fățiș împotrivirea față de credința propovăduită de el. Se pare că această ură l-a făcut pe Reitz să caute răzbunare, dorind să-l piardă pe tânărul Ioan. Așa se face că pe când Ioan era la Cetatea Albă – ocupată atunci de tătarii nogai – negustorul Reitz l-a mințit pe eparhul cetății că Ioan dorește să treacă la religia cea străveche a tătarilor (tengriismul).

Dând crezare, dregătorul tătar l-a chemat la el pe Ioan, fiind încântat de „intenția” acestuia de a trece la credința eltaică. Înțelegând urzeala negustorului venețian Reitz, Ioan și-a dat seama de situația în care a fost pus și de ceea ce i se va putea întâmpla dacă îl refuză pe tătar. Mânat de imboldul puternicei sale credințe, Ioan a refuzat să renunțe la Hristos – “care l-a ocrotit și i-a dat deplina bucurie a credinței și a iubirii”.

Răspunsul său: “Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepad de Hristos “lumina lumii””, l-a mâniat pe eparh ce a considerat aceasta drept o insultă la credința tătărască. De aceea a poruncit ca Ioan să fie supus unor munci groaznice.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 - 1340) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1340) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Însă caznele la care a fost supus Ioan i-au întărit întreaga ființă, a dobândit “cununa” vieții veșnice. “Pentru aceasta i s-a luminat fața de o lumina strălucitoare mai presus de fire.” Văzând că muncile la care a fost supus nu a avut nici un efect asupra credinței sale, ighemonul l-a ispitit cu promisiunea că-i v-a vindeca rănile cu ajutorul celor mai iscusiți medici, însă Ioan i-a răspuns: “…nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui”

Acestea l-au mâniat și mai tare pe eparh care a poruncit ca Ioan să fie supus la tortură cruntă. A fost legat de coada unui cal și târât pe caldarâm. Deși trupul îi era sfâșiat de pietrele străzilor, buzele-i șopteau rugăciuni către Atotputernicul. Asta l-a determinat pe unul dintre chinuitori să-și scoată sabia și să-i taie capul. “Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților și vrednicia de a fi unul din “casnicii” Lui”.

Ighemonul și ceilalți dregători tătari din cetate n-au dat voie creștinilor (majoritatea români) să-i ia trupul de pe drum și să-l îngroape după rânduiala creștinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită față de aleșii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios (tătar) din cetate, văzând aceasta arătare a îngerilor în vesminte strălucitoare, a crezut că sunt preoți creștini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan.

A scos arcul și săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată; a fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă. Aceste minuni l-au înfricoșat pe conducătorul cetății, care a îngăduit creștinilor să ridice trupul lui Ioan și să-l înmormânteze după rânduiala creștină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Alba.

Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conștiință pentru uciderea lui Ioan, și-a pus în gând să mai săvârșească o nelegiuire. Văzând el însuși ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns și să-l ducă în țara sa, pentru că de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetățenii săi. Dar și de data aceasta s-a întâmplat o minune.

Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cum încerca să ia trupul lui Ioan. De aceea, preotul a înștiințat obștea credincioșilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos și l-au dus în altarul unei biserici din oraș.

Rămășițele sale pământești, neputrezite și răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaște. Ele au rămas în aceasta biserică aproximativ 70 ani, revărsând multe daruri asupra creștinilor care veneau și îngenunchiau în fața lor, cerând mijlocirile sale în fața Părintelui ceresc.

Vestea minunilor ce se săvârșesc prin moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândește în toata Țara Moldovei, al cărui ocrotitor a fost socotit atunci evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înțelepciune reușește să obțină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoașterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Mușat dorea ca această împlinire istorică și de mare importanță bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaște ale Mucenicului Ioan ce Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde își fixase reședința și noul ierarh.

În legătură cu orașul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum “cel Nou”, spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alți sfinți cu acest nume – s-a crezut mult timp ca este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraș care a aparținut secole în șir Moldovei, apoi României întregite. Mai nou, unii învătați consideră că este vorba de o localitate cu același nume de lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.

În anul 1402, Alexandru cel Bun a adus moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou la Suceava. Alaiul cu moaștele Sfântului Ioan au fost întâmpinat la locul numit “Poiana Vlădicăi”, în apropiere de Iași, de către domnitor și soția sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregători, egumeni, călugări, preoți și credincioși, care l-au însoțit până la Suceava.

Acolo au fost așezate în biserica Mirăuți, care cu multe refaceri de mai târziu, dăinuiește până azi. Moaștele au rămas în biserica Mirăuți până în anul 1589, când au fost mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântului Gheorghe – ctitorită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan al III-lea și fiul său Ștefăniță.

Se cunosc mai multe minuni înfăptuite de moaștele Sfântului Ioan cel nou de la Suceava, una dintre ele fiind amintită de Petru Movilă al Kievului: La 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părțile. Preoții slujitori la biserica în care erau adăpostite moaștele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înțeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca orașul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevăr, o ploaie torențiala a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul.

Moaștele au rămas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia și pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele și documentele Mitropoliei. Au fost duse și așezate la Jolkiew, unde a viețuit și mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693).

Cinstitele moaște au rămas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți a reușit să le readucă acasă, fiind reașezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orașul Suceava, cât și o parte din Polonia (cu orașul Jolkiew) erau încorporate în Imperiul Austriac (sau habsburgic).

O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena și adăpostite în capela ortodoxă română din acel oraș. Revenirea Bucovinei și a Basarabiei la țara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să devină iarăși ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică “ocrotitorul a toată țara Moldovei”.

Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost reprezentate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară in pronaosul bisericii de la Dobrovăț, de lângă Iași, în 1529. Câțiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viața și pătimirea sa în 12 scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Scene asemănătoare apar și în pictura catedralei episcopale din Roman. În pridvorul închis al bisericii mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor, apar 14 scene din viața și pătimirea sa.

Scene cu pătimirea Sfântului Ioan cel Nou se pot admira și în pictura interioară a bisericilor de la mănăstirile Secu și Sihăstria din județul Neamț.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Iulian din Tars († 305)

Sfântul Mucenic Iulian din Tars († 303)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul mucenic Iulian din Cilicia (+305) este un mucenic de la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 21 iunie (data principală de prăznuire, la care în minei are și un canon compus de Ioan Monahul) și la 16 martie.

 

 

Sf. Mucenic Iulian s-a născut în Anazarbe în Asia Mică, în provincia Cilicia Secunda. El era fiul unui senator păgân și al unei mame creștine. După moartea soțului, femeia s-a mutat la Tars, unde și-a botezat fiul, crescându-l mai departe cu evlavie. Pe când Iulian a împlinit 18 ani, împăratul Dioclețian (284-305) a inițiat prigoana împotriva creștinilor, arestându-l printre alții și pe tânărul Iulian. Ei l-au adus pe Iulian în fața guvernatorului Marcian pentru a fi judecat, încercând să-l convingă să renunțe la Hristos. Nici torturile, nici amenințările, nici promisiunile de cadouri și onoruri nu l-au putut convinge pe piosul Iulian să jertfească la idoli și să-l părăsească pe Hristos, rămânând ferm în credința sa.

Timp de un an de zile mucenicul a fost plimbat prin orașele Ciliciei, fiind supus la interogări și torturi, după care l-au aruncat în închisoare. Mama Sf. Iulian l-a urmat pe fiul ei, rugându-se la Dumnezeu să-l întărească. Mama sa a plecat în audiență la guvernator în orașul Aegea (Aigai sau Ayas, în golful Issikos, celebru pentru un templu al lui Asclepios, dar unde cu câțiva ani mai devreme făceau o importantă lucrare sfinții mucenici ductori fără de arginți Cosma și Damian), ca să ceară permisiunea de a-l vizita pe fiul ei în închisoare, mințind că ar vrea să-l convingă să jertfească la idoli. Ea a stat trei zile în închisoare cu Sf. Iulian sfătuindu-l să fie tare și să rabde până la sfârșit.

Sf. Iulian a fost adus din nou în fața guvernatorului. Crezând că mama lui l-a convins să renunțe la Hristos conform decretului imperial, guvernatorul a lăudat-o pentru fapta sa până în momentul în care ea l-a mărturisit cu hotărâre pe Iisus Hristos, denunțând cu curaj politeismul. Auzind acestea, guvernatorul a dat ordin să i se taie tălpile cu care l-a însoțit pe fiul ei din Tarsis. Iulian a fost legat într-un sac plin cu nisip și șerpi veninoși și a fost aruncat în mare. Trupul mucenicului a fost purtat de valuri până pe țărmuri și a fost găsit și îngropat cu cinste de un creștin. Mucenicul Iulian s-a săvârșit în anul 305.

 

Moaștele și posteritatea

În cursul secolului al IV-lea moaștele sale au fost transferate de la Aegea aproape de Antiohia, la trei mile de cetate, pe drumul către Daphni, unde s-a zidit o biserică în cinstea lui, unde se făceau vindecări fără de număr, mai ales de posedați și demenți. Poate chiar în această biserică Sfântul Ioan Gură de Aur o pronunțat un elogiu în cinstea Sfântului Mucenic, care ni s-a păstrat până astăzi în PG 50, 665. Această biserică a fost incendiată de perși cu ocazia invaziei din anul 537.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Iulian din Tars și pe: ro.orthodoxwiki.orgș ro.wikipedia.orgbasilica.rodoxologia.ro