Articole

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat (281 – 319)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat


 

Sfântul mare mucenic Teodor Stratilat (281 – 319) este un sfânt militar din secolul al IV-lea, foarte popular în Biserica Ortodoxă.

Prăznuirea lui se face la data de 8 februarie, iar pomenirea aducerii moaștelor lui la Evhaita se face pe 8 iunie.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).

Se trăgea după neam din Evhaita și locuia în Iracleea, care se află lângă Marea Neagră.

El întrecea pe mulți cu podoaba sufletului, cu frumusețea trupului și cu puterea cuvintelor; și toți căutau să-i câștige prietenia.

Chiar și Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creștin și că defăimase pe idoli.

Odată Liciniu a trimis pe câțiva bărbați din Nicomidia, care erau de același rang cu Teodor, și le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic.

Când aceștia s-au întors și i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea.

Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal și i-a ieșit înainte, cinstindu-l precum se cuvine.

Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, și întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, și șezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi.

Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca și cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, și numai după aceasta să le aducă și jertfe de obște, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur și de argint, și la miezul nopții i-a sfărâmat, și făcându-i pe toți mici bucăți, i-a împărțit celor săraci și celor lipsiți.

Şi când s-a făcut ziuă, Maxențiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiței celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac.

De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins și adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri și apoi a fost aruncat în temniță cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat șapte zile.

După aceea iarăși a fost scos și supus la și mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulțimii din care mulți luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu.

Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci și cinci de oameni și după dânșii alți trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatul Chestiu, care fiind trimiși să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos.

Și dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului.

Dar mulțime multă de creștini s-a ridicat să-i oprească și abia potolindu-i sfântul, și făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârșindu-și astfel calea muceniciei sale.

Iar sfintele lui moaște au fost mutate din Iracleea la Evhaita, (care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea Sfântului) și puse în locașul părinților săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă.

Acesta, fiind de față la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit și răspunsurile pe care le-a dat și a mai descris și vremea și chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum și ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi.

Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la 8 iunie.

La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin.

Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat.

Acest loc l-au luat turcii în stăpânire.

Ei au adus în ea dobitoacele lor şi femeile şi copiii lor.

Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor.

Şi, într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană.

Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu.

Şi, văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe.

Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală.

Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi.

Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru.

Tradiţia ortodoxă deosebeşte pe Sfântul Teodor Stratilat de Sfântul Teodor Tiron (pomenit la 17 februarie şi în prima sâmbătă a Postului Mare).

La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri – Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte locaşuri.

De-a lungul veacurilor cei doi sfinţi mucenici, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, au reprezentat modele de iubire, smerenie şi curaj pentru credincioşii de pretutindeni, mărturie fiind și numele lor - Teodor prin traducere din limba greacă înseamnă “Darul lui Dumnezeu” - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

De-a lungul veacurilor cei doi sfinţi mucenici, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, au reprezentat modele de iubire, smerenie şi curaj pentru credincioşii de pretutindeni, mărturie fiind și numele lor – Teodor prin traducere din limba greacă înseamnă “Darul lui Dumnezeu” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie


 

Troparul mucenicului, glasul al 4-lea:

Strălucit voievod al adevăratei oști a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruință; că înțelepțește te-ai luptat cu armele credinței, și mulțimile demonilor le-ai biruit și adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credință pururea te fericim.

Alt tropar, glasul al 4-lea:

Cu numirea oștirei celei adevărate, purtătorule de chinuri al cerescului Împărat, voievod preabun te-ai făcut, Teodore. Căci cu armele credinței te-ai oștit înțelepțește și ai biruit cetele dracilor și purtător de biruință viteaz te-ai arătat. Pentru aceasta, pe tine cu credință pururea te fericim.

Condacul mucenicului, glasul al 2-lea:
(Podobie: “Căutând la cele de sus…“)

Cu bărbăția sufletului îmbrăcându-te în credință ca într-o platoșă, și în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu ca pe o lance, pe vrăjmașul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Icos

Veniți toți credincioșii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumusețea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmașul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceștia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veșnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Stratilat se zugrăvește tânăr, cu părul creț, cu barbă mică, creață, împărțită în două și în veșminte militare romane.

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III - IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (Sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat


 

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 - 319) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește “izvor de oratorie”, și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: “Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: “Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: “Ce groază mare este aici, măicuță?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: “Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă”. Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: “Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: “Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: “Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: “Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: “Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: “Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: “Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească”. Sfântul Teodor le-a zis: “Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: “Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine”. După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: “Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: “Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: “Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine”. Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: “Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: “Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: “Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii”. Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: “Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: “Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?”

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: “Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci”.

Apoi a zis către Sfântul Teodor: “Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule”.

Sfântul i-a răspuns : “Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: “Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat”. Sfântul a răspuns: “Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: “Oare mărtu-risești încă pe Hristos?” Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: “Slavă Ție Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: “Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blând: “Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu”. Apoi, strigând către Domnul, el a zis: “Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta”.

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: “Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție”. Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: “Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia”. Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: “Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: “Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: “Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini”. Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: “Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăși strigau: “Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: “Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc”.

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: “Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: “Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților”. Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: “Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: “Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: “Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea”. Și, rugându-se din nou, a zis: “amin”. După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

*

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Mucenic Trifon (232 – 250)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Trifon


 

Sfântul Mucenic și făcător de minuni Trifon a trăit în secolul al III-lea (n. 232 d.Hr. – d. 250 d.Hr).

A pătimit în timpul persecuției creștinilor ordonate de împăratul Decius.

A primit moarte mucenicească în anul 250, prin tăierea capului, răbdând mai înainte multe alte chinuri.

Este considerat ca fiind ocrotitor al grădinilor, al livezilor și al păsărilor, și ca fiind cel ce poate îndepărta insectele dăunătoare și păzi lanurile de secetă și grindină.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 1 februarie.

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Trifon – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în localitatea Lampsacus din Frigia, o provincie romană din Asia Minor (Asia Mică).

Încă din tinerețe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor și a vindecării diferitelor boli. Odată, Sf. Trifon a salvat întreaga comunitate din Lampsacus de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii invazia lăcustelor care devorau lanurile de grânele ale oamenilor de acolo.

Pe când avea doar 17 ani, Sf. Trifon a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238–244). După șase zile de post și rugăciune, el le-a descoperit păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune i-a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Sf. Trifon a devenit vestit și datorită faptului că îi ajuta pe cei neputincioși nu le cerea altceva decât credință în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Odată cu ascensiunea la tronul imperial a împăratului Decius (249–251), a reînceput o persecuție atroce a creștinilor. Cineva l-a pârât prefectului Aquilinus (guvernatorul provinciei romane Bitinia) pe Sf. Trifon, spunându că acesta propovăduia cu mare evlavie credința în Iisus Hristos și că i-a botezat pe mulți în această credință. Din acest motiv Sf. Trifon a fost arestat și aruncat în temnița din cetatea Niceea.

 

Mucenicia


 

După ce a fost arestat, Sf. Trifon a fost dus în fața guvernatorului Aquilinus, care i-a cerut să se lepede de credința sa și să aducă jertfă zeilor Romei (idolilor). Sf. Trifon a refuzat însă cu tărie și a mărturisit credința sa în Iisus Hristos.

Pentru mărturisirea sa, sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars și i s-au bătut cuie în tălpi; toate acestea sfântul le-a îndurat însă cu bărbăție și răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să-i miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. De asemenea, s-a mai rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi decapitat. Astfel, atunci când călăul a ridicat sabia pentru a-i tăia capul, Sf. Trifon își dăduse deja sufletul în mâinile Domnului. Toate acestea s-au petrecut la Niceea (orașul Iznik din Turcia contemporană), în anul 250.

 

Rugăciunea rostită de Sfântul Trifon, înaintea morții

O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite.

Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Căuta spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!

 

Moaștele


 

Creștinii au înfășurat trupul sfântului mucenic într-un giulgiu, cu intenția de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a pătimit, dar sfântul li s-a arătat și le-a cerut să-i ducă trupul în satul său natal, Lampsacus. Mai târziu, moaștele Sf. Trifon au fost mutate la Constantinopol, iar mai târziu (după cucerirea cetății de către cruciații apuseni în 1204) au ajuns la Roma.

În Biserica „Sfântul Sava” din Iași se păstrează părticele din moaștele Sfinților Trifon și Marina într-o raclă de argint datând din anul 1781.

 

Minuni


 

În Rusia, Sf. Trifon este considerat ca fiind sfântul patron al păsărilor deoarece, după cum se povestește, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieșit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenție pasărea preferată a țarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile, altfel va fi condamnat la moarte.

Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără niciun rezultat. În cea de-a treia zi, sfârșit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sf. Mucenic Trifon (patronul său), chemându-l în ajutor. În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ținea pe mână șoimul țarului.

Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o țarului și nu te mai necăji”. Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit șoimul stând pe un brad. A luat-o, a dus-o țarului și i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulțumită că i-a salvat viața, Trifon Patrikeev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar și o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.

În Biserica Ortodoxă Rusă Sf. Trifon este slăvit ca protector divin al Moscovei.

Sf. Trifon este cinstit ca protector al grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, precum și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (printre care și nebunia).

În vechime, dar pe alocuri și în prezent, exista obiceiul de a sfinți apa (agheasma) în prima zi a fiecărei luni. Astfel, apa sfințită în ziua de 1 februarie este numită „agheasma Sfântului Trifon”. De ziua Sf. Trifon, viticultorii, pomicultorii și grădinarii evlavioși țin post și cheamă preotul pentru a le stropi viile, livezile și grădinile cu agheasmă, spre a fi păzite de insecte dăunătoare și de calamități naturale. Tot în aceasta zi, unii oameni gospodari aduc la biserică semințe de cereale și legume, spre a fi binecuvântate de preot pentru semănat.

În Molitfelnic, la rânduiala care se citește atunci când ogoarele, podgoriile sau grădinile sunt afectate de anumite calamități precum seceta, grindina, lăcustele sau alte insecte dăunatoare, se găsește și „Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care se citește la grădini, vii și țarine”.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Trifon, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 8

Ca pe o pârgă a firii…

Cu întărirea Preasfintei Treimi ai stricat mulţimea idolilor, până la margini, vredniciile de pomenire, cinstit întru Hristos făcându-te; şi biruind pe tirani întru Dumnezeu Mântuitorul, ai primit cununa muceniciei tale şi darurile Dumnezeieştilor tămăduiri, ca un nebiruit.

Pe tine, cela ce ai îndrăzneală către Domnul, mijlocitor și rugător pentru sufletele noastre te avem, noi smeriții. Iar acum, în ziua Praznicului tău rugămu-te, cere-ne nouă de la Dumnezeu iertare de păcate și izbăvire, din primejdii, ca să cântăm ție: Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Icosul 1:

Sfinte, slăvite, Mare Mucenice Trifon, cu închinare și neîndoită credință îndrăznim a cere și așteptăm mijlocirile tale către Dumnezeiasca milostivire, ca să ne aflăm părtași bucuriei tale noi, cei ce pătimim în multe feluri de boli, de patimi, de nevoi și de războiri cumplite. Pe tot sufletul cel necăjit și dosădit, pe cei ce păzesc întru cunoștință legea lui Hristos Dumnezeu și cred întru Dânsul, pe toți care se sârguie a se închina Sfintelor tale moaște și îți împodobesc ție această cântare de laudă, de cerere și mărire ajută-i cu darul de care te-ai învrednicit de la Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Auzi-ne pe noi, care grăim către tine unele ca acestea:

Bucură-te, Trifoane, cel născut în țara Frigia, în satul Campsada;

Bucură-te, îngerească odihnire, încă din copilărie, a darului Sfintei Treimi;

Bucură-te, vas ales al Apei Vieții și al darului facerii de minuni;

Bucură-te, prin care numele lui Dumnezeu se preaslăvește în cer și pe pământ;

Bucură-te, izgonitor al demonului din fiica împăratului, Gordiana;

Bucură-te, arătător și altora al vrăjmașului prin postirea și rugăciunea ta cea către Dumnezeu;

Bucură-te, Trifoane, nume înfricoșător diavolilor;

Bucură-te, chip ce izvorăști în lume mirul preaslăvirii lui Dumnezeu;

Bucură-te, minunată înmulțire a sfintei credințe în multe părți ale Frigiei;

Bucură-te că ai fost prins pentru mărturisirea lui Iisus Hristos Dumnezeu;

Bucură-te, dăruire de sine făcută jertfă de bunăvoie în mâinile păgânilor,

Bucură-te, neclintită stare la judecata înaintea ighemonului Acvilin;

Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Iconografie


 

Deoarece Sf. Trifon este cinstit ca fiind cel care protejează grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, el este zugrăvit în icoane purtând în mană o ramură de copac înfrunzită.

Sf. Trifon este cinstit și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (se crede că vindecă nebunia); din acest motiv în unele icoane sfântul este zugrăvit ținând în mâini o casetă asemănătoare cu cele ale sfinților doctori „fără de arginți”.

În icoanele rusești Sf. Trifon apare cu un șoim pe braț, amintindu-se astfel de minunea înfăptuită pentru Trifon Patrikeev, pe vremea țarului Ivan cel Groaznic.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Trifon si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mucenic Trifon


 

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Trifon - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinți dreptcredincioși. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, că nu numai din gura pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvârșească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârșit, vom descrie una, ca de la început să înțelegeți toată viața lui.

După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpânire pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrând diavolul, o muncea neîncetat, aruncând-o în foc și în apă. Și nu puțină mâhnire aveau părinții și plângeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat, zicând: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!”. Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părțile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani.

Când s-a apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: „Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult”. Așa strigând vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfântul Trifon și ducându-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul când a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu încredințare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfântul a petrecut în post și în rugăciune șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpânire peste duhurile cele necurate.

A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: „Ție îți grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le neputința ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc și capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă sfântul: „Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?”. Răspuns-a diavolul: „Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.

Apoi l-a întrebat sfântul iarăși: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?”. Diavolul, deși nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: „Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice”.

Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă și mulți, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Împăratul, dând multe daruri sfântului, l-a liberat cu pace la locașul lui, însă sfântul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum și întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite lui, tămăduind bolnavii și plăcând lui Dumnezeu prin viața cea sfântă și neprihănită.

După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela, neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a împărățit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducându-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sânge al creștinilor care nu voiau să se închine idolilor.

În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfântul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc, umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credința cea dreaptă și prin fapte bune. Dar Sfântul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pământului, ci, înarmându-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau și, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurându-l purtătorii de arme, fiind de față fruntașii, slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la Măria ta, iată stă înaintea judecății tale celei strălucite”.

Acvilin, eparhul, a zis: „Cel ce stă de față să ne spună numele său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința”. Sfântul a zis: „Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeți voi. Sunt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea, Hristos slava mea și cununa laudei mele”.

Eparhul zise: „Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească cum că tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare credință, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfântul Trifon a răspuns: „O! de m-aș învrednici să mă sfârșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: „O! Trifon, te sfătuiesc să jertfești zeilor, căci te văd tânăr cu trupul și desăvârșit cu înțelepciunea și nu voiesc să mori așa rău”. Sfântul Trifon a răspuns: „Desăvârșita înțelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârșită mărturisire și de voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: „Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul a răspuns: „Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfârșit este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins. Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căiești mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veșnic”.

Acvilin, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe sfântul, spânzurându-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală și cu osârdie și-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au spânzurat și au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: „Pocăiește-te Trifon, lepădând nebunia ta; făgăduiește a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfântul a răspuns: „Și eu îți zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge”.

Zis-a eparhul: „Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina, ca să te arăți vrednic de această viață dulce”.

Sfântul a răspuns: „Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de zavistnicul șarpe și căzând în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaște pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veșnic, împreună cu toți cei ce se închină lor”.

După aceasta, eparhul Acvilin mergând la vânat, a poruncit să ducă după el pe Sfântul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbântându-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele lui David: Săvârșește pașii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă Tu pașii mei, Doamne, după cuvântul Tău și fă să nu mă stăpâneasca toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfântului întâi mucenic Ștefan, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de față iarăși pe mucenic și i-a zis: „Acum, o, ticălosule, socotit-ai înțelepțește a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?”. Sfântul răspunse: „Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul, încât nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu sunt înțelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuiește”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur și a zăbovit acolo câteva zile. Apoi, întorcându-se iarăși în Niceea, a stat la judecată și, punând de față pe Sfântul Trifon, i-a zis: „Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărătești și să te închini la zei?”. Sfântul răspunse: „Domnul și Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a cercetat și m-a întărit ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mândria ta și pe a împăratului tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.

Eparhul a zis către slujitori: „Bateți-i piroane ascuțite în picioare și, purtându-l prin cetate, bateți-l mereu”. Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe sfântul și îl târau prin toată cetatea bătându-l, încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducându-l iarăși înaintea eparhului, se miră de o răbdare ca aceea a sfântului și i-a zis: „Până când, o, Trifon, vei disprețui chinurile? Până când nu te va atinge mulțimea durerilor?”. Sfântul răspunse: „Până când și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”.

Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate și, spânzurându-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcând acestea toți slujitorii prigonitorului cu mare sârguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui și pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfântul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie și de veselie, încât zicea: „Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărându-mă, mă învrednicește ca, fără de împiedicare, să săvârșesc această nevoință și să mă învrednicesc să câștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul ești preamărit în veci. Amin”.

După aceasta, tiranul, chemând iarăși înaintea sa pe sfântul, fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: „Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!”. Sfântul Trifon, zâmbind, a zis: „Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înțelepți între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânșii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mânia și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; și așa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înțelegerea cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sârguiți a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă și să-i plecați la idolii voștri”.

Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfântul, fără milă, multă vreme. Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemișcat și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor și Împărate al împăraților, mai sfânt decât toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai învrednicit a săvârși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută spre dânșii din sfânt locașul Tău, dându-le lor îndestulate și nestricăcioase dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pânze subțiri și curate și ungându-l cu arome voiau să-l îngroape la dânșii, pentru apărarea cetății lor. Dar sfântul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducând mulțime de oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit –, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)

foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

articole preluate de pe: sfintisiicoane.wordpress.com; sfantulantoniecelmare.wordpress.com

 

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)


 

Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul sau Bărbierul din Kalamata, Peloponez, Grecia

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) - foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

articol preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com

Acesta se născu în Kalamata, Grecia, şi era bărbier în oraşul său unde era mult preţuit ca un om înţelept şi drept.

Însă Ilie avea adesea neînţelegeri cu căpeteniile târgului pentru felul cum se purtau cu fraţii lor ortodocşi, care încă sufereau sub povara grelelor biruri puse asupra lor de către stăpânitorii turci.

Ilie credea că atâta vreme cât nu se vor uşura birurile împovărătoare, mulţi creştini ortodocşi aveau să se convertească la credinţa musulmană, ca să scape de greaua povară.

Însă bătrânii târgului nu-l credeau.

Ca să-şi dovedească spusele, la o întâlnire cu aceştia, Ilie spusă că dacă cineva i-ar da un fes de musulman, el însuşi s-ar converti.

Unul dintre bătrâni se duse şi îi aduse un asemenea fes.

Ilie şi-l puse pe cap şi se dusa înaintea cadiului târgului, mărturisind că este musulman.

Mai târziu, venindu-şi în sine, se căi de fapta sa nechibzuită.

Plecă din Kalamata si se duse cu corabia la Sfântul Munte Athos unde îşi mărturisi apostazia, i se săvârşi Mirungerea şi rămase acolo îmbrăcând haina monahală.

De-a lungul a 8 ani în liniştea mănăstirii, Ilie pururea se aşeza dinaintea lui Dumnezeu cu adâncă umilinţă, vărsând belşug de lacrimi pentru fapta sa.

Însă inima sa neavând pace, hotărî să se întoarcă în Kalamata pentru a-L propovădui pe Hristos.

Părintele său duhovnicesc îl întări în hotărârea sa binecuvântându-i plecarea.

Cei din Kalamata, aflând gândul lui, încercară să îl facă să renunţe, temându-se că va slăbi în chinuri şi nu îşi va duce până la capăt mucenicia.

Însă Ilie era neclintit.

După mult post şi rugăciune, primi Sfânta Împărtăşanie şi îndată merse în cafenelele din împrejurimi, unde fu recunoscut îndată de musulmani care îl strigară pe numele primit cât devenise musulman, Mustafa.

Ilie răspunse:

Nu mai sunt Mustafa, ci Ilie. Sunt creştin ortodox.

Apoi Ilie începu a ocârî rătăcirea musulmanilor.

Cei de faţă se năpustiră cu sălbăticie asupra lui şi îl ătură rău, apoi îl duseră la cadiu.

Înaintea dinvanului, Ilie fu învinuit că primise islamul de bunăvoie, iar apoi săvârşi apostazie.

În toate cele trei interogatorii, în ciuda bătăilor şi chinuirilor, rămase neclintit în mărturisirea credinţei celei adevărate spunând:

Chiar de mă veţi supune la zeci de mii de chinuri nu mă veţi putea face să mă lepăd de Domnul Iisus Hristos. Deci faceţi cu mine ce voiţi.

În timpul chinurilor rămase liniştit, cântând psalmi.

În cele din urmă, fu osândit la moarte prin aruncare în foc, primind astfel cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei, la 31 ianuarie 1686.

După moartea sa, creştinii putură să îi cumpere trupul de la musulmani şi îl îngropară în biserică.

Cinstitele sale moaşte se arătară izvor ce picură mângâiere, tămăduire şi izbăvire tuturor celor ce se apropiau de ele.

Mai târziu, capul său fu luat şi păstrat în Mănăstirea Vulkanu de lângă Kalamata, unde se află până astăzi, luminând cu razele minunilor Peloponezul şi întreaga lume.

 

Noul Mucenic ILIE ARDUNUL din Kalamata, Peloponez, Grecia († 31 ianuarie)– UN SFANT FRIZER


 

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) - foto preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com

Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com

articol preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ilie

Ilie s-a născut în Kalamata.

Meseria lui era frizeria.

Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale.

Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele.

Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie.

Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.

– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa…

N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor.

Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie.

Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa.

Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările?

Pot să facă cele mai mari crime.

Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa?

Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult.

Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul.

A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte.

Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi.

Dar Ilie nu se odihnea.

Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse.

În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos:

De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”.

Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos.

În Kalamata, creştinii, cărora le spusese secretul său, încercau să-l facă să se răzgândească în ceea ce priveşte demersul său curajos, pentru că se temeau ca nu cumva să se clatine.

Dar Ilie era statornic în hotărârea lui ca diamantul şi nu lua în calcul nicio teamă. După ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, s-a înfăţişat în piaţă şi se plimba pe drumurile cetăţii.

La început, turcii nu-l cunoşteau, însă mai pe urmă, după puţin, l-au recunoscut şi i-au spus:

– Tu nu eşti Mustafa Ardunis?… (Aşa îl numiră când se făcuse turc).

– Eu sunt, răspunse Ilie, dar nu mai sunt Mustafa, sunt Ilie; sunt creştin ortodox…

Şi imediat a început să acuze religia turcilor, că este mincinoasă şi să propovăduiască cu multă putere pe Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu.

Turcii, cum l-au auzit, s-au mâniat. L-au prins, l-au bătut şi l-au dus la judecător, spunându-i:

– Acesta, aici, de unul singur a cerut şi a primit credinţa noastră şi acum se leapădă de ea.

Anchetatorul l-a întrebat dacă cele pe care i le aduc ca pâră sunt adevărate, iar Ilie a mărturisit din nou.

Atunci l-au aruncat în temniţă, ca să se gândească ce să-i facă.

În temniţă l-au chinuit mult, ca să se facă turc din nou, dar niciun chin nu l-a clătinat.

După puţine zile, l-au scos din temniţă şi l-au dus la tribunal pentru o nouă anchetă. Judecătorul l-a întrebat:

– Ce-ai hotărât?

Şi Ilie a răspuns:

– Ce mă mai întrebi? Oricât m-aţi pedepsi, nu mă voi lepăda de Domnul meu Iisus Hristos. Fă cu mine ce vrei.

Judecătorul a emis hotărârea să-l ardă cu lemne verzi.

Călăii l-au apucat şi l-au dus la locul muceniciei.

În timp ce mergea spre mucenicie, unul din călăi i-a dat o lovitură puternică cu sabia şi i-a tăiat spatele.

Dar mucenicul, cu toată durerea, continua să-L mărturisească pe Hristos şi să cânte psalmii lui David.

Au ajuns la locul execuţiei.

Acolo au aprins un foc, ca să-l ardă.

Însă aşa cum mărturiseau creştinii care fuseseră de faţă, focul nu i-a ars nici hainele, nici barba, nici părul.

Dar sufletul său a zburat din trup şi a plecat curat şi neîntinat în cer.

Sfântul lui trup strălucea de o lumină dumnezeiască.

Creştinii l-au luat cu evlavie şi l-au îngropat.

L-au îngropat într-un loc, unde mai târziu au construit o biserică în cinstea mucenicului, dar de teama agarenilor au numit-o a Sfinţilor 40 de Mucenici.

Sfântul lui cap se află acum la Mănăstirea Vulcanu, iar la sărbătoarea sfântului, pe 31 ianuarie, se adună multă lume.

***

Iubiţii mei! Mucenicul Ilie din Kalamata este lauda tuturor, dar în mod desebit este lauda frizerilor.

A demonstrat prin pilda lui că şi un frizer poate să se sfinţească, să mărturisească şi să devină mucenic pentru Hristos.

Meseria nu-l împiedică pe om de la îndatoririle lui creştine.“

Sursa: “Ne vorbeşte Părintele Augustin…” (vol. VI)

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în secolele III – IV în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc.

Au primit mucenicia la Singidunum (Belgradul de azi) în anul 303.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 13 ianuarie, ziua trecerii lor la Domnul.

Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în secolele III-IV, în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc).

Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creștin și el, era paznic la o închisoare.

Împăratul roman de Apus Liciniu (308-324), după ce, alături de Sf. Constantin cel Mare, fusese unul dintre semnatarii Edictului de toleranță de la Milano din anul 313, a lansat un nou val de persecuții împotriva creștinilor.

Diaconul Ermil a fost denunțat autorităților că era creștin, fiind acuzat de disprețuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului.

Sf. Simeon Metafrastul relatează că Ermil a fost adus înaintea împăratului, la porunca acestuia.

Ermil a primit vestea cu bucurie.

Adus la acesta și întrebat de ce nu slujește zeilor păgâni, diaconul Ermil a răspuns că slujește numai Dumnezeului nevăzut.

Invitat să se alăture slujirii zeilor păgâni, acesta declară că vechii zei erau doar idoli făcuți de om, nevrednici de slujire.

Auzind acestea, împăratul poruncește ca diaconul Ermil să fie bătut peste față cu un bici de metal.

Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat.

Este închis în temniță vreme de trei zile, unde primește mângâiere și întărire de la un înger al Domnului care îi vestește că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei.

Adus din nou la judecata împăratului și întrebat dacă se răzgândise, acesta și-a mărturisit iarăși credința creștină.

Atunci a fost bătut și chinuit și mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului.

Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit și de soldații care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri.

Ascultând mărturia soldaților despre acel glas, împăratul a poruncit ca diaconul să fie dus iarăși în temniță.

Martor la toate acestea și văzând statornicia sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era și el creștin în ascuns și îl cunoștea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă.

Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată și a refuzat din nou să se lepede de credință, împăratul a poruncit ostașilor să strujească (sfâșie) adânc trupul diaconului cu unghii de fier.

Acesta a rămas însă statornic în credință.

Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile Sfântului.

El a fost văzut de unul din ostași, care l-a pârât împăratului.

Atunci împăratul i-a poruncit și lui Stratonic să aducă jertfe idolilor.

La rândul lui, Stratonic a mărturisit că era vechi prieten cu Ermil și că și el era creștin și refuză să jertfească idolilor.

Atunci împăratul a poruncit ca Stratonic să fie și el dezbrăcat de haine și bătut cu bețe.

În timp ce era bătut, Stratonic își ridică privirile către diaconul Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu ca și el să-și păstreze credința și să poată răbda chinurile până la capăt.

După ce au fost amândoi aruncați iarăși în temniță, împăratul mai face o ultimă încercare de a-i convinge pe cei doi să se lepede de credință, dar și aceasta eșuează.

Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, poruncește mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârțit și aruncat în valurile Dunării.

Stratonic, rămânând și el tare în credință, avea să împărtășească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314 (1), trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.

Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinților Mucenici, creștinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credința în Hristos și prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniți împreună.

Biserica îi pomenește pe amândoi în ziua de 13 ianuarie.

Viața și pătimirea lor ni s-a păstrat în forma redactată în sec. al IX-lea de Sf. Simeon Metafrastul. (2)

 

Imnografie


 

Troparul Mucenicilor, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Cuvioșilor, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

De zbuciumul cel lumesc ați fugit și la limanul cel lin v-ați mutat, prin sângiurile muceniciei; și cu ostenelile pustniciei v-ați încununat. Pentru aceasta v-ați și arătat cu mucenicii și cuvioșii împreună-locuitori.

 

Iconografie


 

Cel mai frecvent, Sfântul Ermil este reprezentat ca un om matur sau bătrân, cu barbă nu foarte lungă, mai degrabă rotunjită, îmbrăcat în veșminte diaconești, ținând într-o mână orarul diaconesc sau crucea care-i arată mucenicia pentru Hristos. Sfântul Stratonic este reprezentat ca un tânăr fără barbă, purtând în mână crucea, sau, mai rar, ca un bărbat matur, doar puțin mai tânăr decât Sf. Ermil (cu barbă mai închisă la culoare). (3)

 

Note


 

1 - Unele surse dau anul 303 ca an al martiriului lor, ceea ce ar fi plasat data muceniciei lor chiar înainte de începutul Marii Persecuții din vremea lui Dioclețian și a cezarului Galeriu; dar aceasta nu concordă cu afirmația că evenimentele s-au petrecut în vremea împăratului Liciniu (307-324), succesor al lui Dioclețian (384-305).

2 - Editată de ex. în Migne, Patrologia greacă, vol. 114, Paris, 1964, p. 554-566 (apud T. Bodogae).

3 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 195. ISBN 973-99692-0-8

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Ermil și Stratonic si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Mucenici Ermil și Stratonic


 

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Ermil și Stratonic (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Liciniu păgânul (307-324), și sârguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor: ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toți se sârguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor, ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu – pe când el ședea odată și făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostași, zicându-i: „Este aici un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rânduiala diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, râde de zeii noștri și de tine, împărate, și întru nimic te socotește”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l prindă. Deci trimișii aflară pe sfântul rugându-se și ridicându-și mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințându-se că este prins, spre a fi judecat și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu sârguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?”. El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sunt creștin, ci despre aceasta adeveresc că sunt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voștri, care sunt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelându-te, îi cinstești ca pe niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de mâini omenești, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorbă lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat, jertfește zeilor, și te izbăvește de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârșit vei lua și înfricoșata mina a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mântuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei zile, nădăjduind că se va gândi și se va căi de îndrăzneala să. Iar mucenicul mergând, cântă: „Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Și intrând în temniță, a cântat: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte; Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te și vino ca să ne mântuiești pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăznește, grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat mâinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mântuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezând iarăși la judecată, a pus de față pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”.

La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ți-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, și mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer”.

Și îndată a poruncit la șase ostași vârtoși, să-l ia și întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârși această alergare de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veșnice”.

Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ și nu mai puteau să facă nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.

Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniță, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească și făgăduindu-i că va avea sfârșitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul șezând iarăși la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul și râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești? Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?”. Mucenicul i-a răspuns: „Temnița cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câștigarea bunătăților ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăști pe față cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvârșește cu lucrul ceea ce ai gândit”.

Și mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ și să-l bată cu bețe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufletești se rugă: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multă răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie și pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten cu Ermil; căci se milostivește și plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Ești prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrând a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzând că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului îl preamări.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridică ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, și zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu mai presus decât toți chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu și-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoșat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în temniță.

Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomenești fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea ați săvârșit, credința ați păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți lua”. A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ți-am spus, acelea și astăzi îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn și cu cuțitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se rugă: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău”.

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei nebune; și cum aș voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?”. Liciniu a zis: „Atunci voiești să mori cu Ermil?”. Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi și a muri pentru Hristos?”.

Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osândit pe Sfântul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe când duceau pe amândoi sfinții spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Și ducându-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat în adâncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Gordie (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Gordie


 

Sfântul Mucenic Gordie a trăit în Cezareea Capadociei în timpul împăratului păgân Liciniu (308-324), fiind crescut în credinţa cea dreaptă creştină.

Adult fiind a fost luat în armată şi pus conducător peste o sută de oameni, pentru că întrecea pe mulţi cu tăria trupească şi cu bărbăţia sufletească.

Începând Liciniu prigoana aspră împotriva creştinilor, sutaşul Gordie s-a scârbit de slujba lui, a aruncat brâul ostăşesc, a părăsit toate înlesnirile vieţii din lume şi s-a dus în pustiu să locuiască mai bine cu fiarele decât cu închinătorii la idoli.

Şi întărindu-se cu duhul în pustiu, ca şi altădată proorocul Ilie, a luat îndrăzneală să iasă iar în lume, să lupte împotriva rătăcirii.

Şi aşa, când se ţineau în Cezareea alergări de cai în cinstea zeului Marte, Gordie a mărturisit pe Hristos în mijlocul hipodromului, spre bucuria creştinilor şi spre supărarea păgânilor.

Pe loc a fost adus înaintea eparhului, unde a mărturisit cu tărie credinţa creştină şi a murit ca martir.

Pe acest sfânt mucenic Gordie l-a cinstit cu frumos cuvânt de laudă Sfântul Vasile cel Mare.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Gordie

Glasul al 4-lea:

Mucenicul Tău, Doamne, Gordie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Gordie

Glasul al 2-lea

Pe Născătoarea de Dumnezeu…

Să lăudăm cu toţii pe Încununatul Mucenic Gordie, ostaşul cel nebiruit în lupte şi neînfrânt în încercări, care ne-a strălucit cu adevărat, de la răsărit, ca o stea mare, Dumnezeiască podoabă a mucenicilor lui Hristos.

 

Viața Sfântului Mucenic Gordie


 

Sf. Mc. Gordie (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Gordie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut din părinți creștini și crescut în dreapta credință creștinească. Venind în vârstă desăvârșită, a fost chemat la oaste și era sutaș, căci și cu trupească tărie și cu sufletească bărbăție covârșea pe alții. În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creștinilor și a ridicat mâna cea luptătoare contra lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau porunci și cărți împărătești pretutindeni, în toate târgurile și la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut împotriva poruncii împărătești, acela trebuia să moară.

Deci, erau puși înaintea lor idoli de piatră și de lemn, ca oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliți cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încât se jefuiau averile creștinilor, se pustiau casele credincioșilor, iar trupurile lor se sfărâmau; femeile cele drept-credincioase erau târâte în mijlocul cetății, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrâni, ci cei ce nu erau vinovați cu nimic, aceia ca niște tâlhari pătimeau; temnițele erau pline, iar casele vestite și bogate nu mai aveau locuitori.

Pustietățile se umpleau de cei izgoniți pentru credința în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chemă la judecată, fratele se ridica asupra fratelui și sluga asupra stăpânului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omenești, încât unul pe altul, ca în întuneric, nu se cunoșteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mâinile necuraților, sfintele altare răsturnate și nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămâie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristețea, ca un nor întunecat. Plăcuții lui Dumnezeu erau prigoniți, creștinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănțuiau, înșelând toată lumea cu sângele cumplitelor jertfe.

Sfântul Gordie, văzând o primejdie că aceasta, și-a ales izgonirea de bunăvoie, pentru că, lepădând brâul ostășesc și slava vieții, precum și toate câte erau plăcute oamenilor iubitori de lume și de desfătări, voind mai bine să locuiască cu fiarele, în locurile pustii și de oameni neumblate, decât cu închinătorii de idoli, râvnind în acest chip Sfântului prooroc Ilie, care văzând slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb și a intrat în peșteră, căutând să vadă pe Dumnezeu, precum L-a și văzut, atât cât ochiul omenesc putea să-L vadă.

Într-acest chip Gordie a fugit de gâlcevile cetății, de strigătele târgului și a scăpat de măririle boierești, de judecățile clevetitorilor, vânzătorilor, cumpărătorilor, mincinoșilor, grăitorilor de rușine, fugind de jocuri și de glume, de risurile ce se fac prin cetăți, având auzul și ochii curați și, mai înainte de toate, fiindu-i inima curățită, putând să vadă pe Dumnezeu. Apoi s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri și a învățat mari taine, nu de la oameni și nici prin oameni, ci câștigând învățător pe Sfântul Duh al adevărului.

Drept aceea, gândind la viața sa că este deșartă și scurtă, ca visul și că umbră, înseta foarte mult de veșnica petrecere de sus; și, ca un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere, prin rugăciune și prin învățăturile duhovnicești; și mai ales aștepta ziua aceea, în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine zis, diavolului, care iubea războaiele.

Sosind ziua aceea, s-a adunat la priveliște tot poporul să vadă alergările cailor, și din locuri înalte priveau toți, încât nu rămăsese în cetate nici un evreu sau elin, dar și mulți creștini, care viețuiau fără de grijă, nu se fereau de adunarea deșertăciunii, ci priveau foarte mulți la alergarea cailor și la meșteșugul călăreților. Slujitorii erau liberi în acea zi și se adunaseră acolo, iar copiii de la școli alergau la priveliște, unde mai erau și femei desfrânate și fără de rușine; deci era plină priveliștea de mulțimea oamenilor fără de rânduiala, care priveau cu nesaț la alergarea cailor.

Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorându-se din munte la priveliște, nu s-a temut de popor, nici n-a gândit în câte mâini de războinici se va da singur; ci, alergând cu neînfricată inimă, cu netemător suflet – ca prin niște pietre dese sau ca prin copaci mulți – prin poporul cel ce ședea la priveliște, a stat în mijloc, împlinind cuvântul Scripturii: Dreptul ca leul nădăjduiește și de ce să se teamă mai mult? Cu atâta îndrăzneală stând în priveliște, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicând: Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.

Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie se dă spre mucenicească nevoință; și într-aceasta a urmat Domnului Hristos, care S-a dat Însuși evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopții. Apoi, îndată sfântul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoșat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munți, avea capul nespălat și plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul și purtând un toiag. Toate acestea înfricoșau pe cei ce priveau la dânsul, însă și un dar dumnezeiesc strălucea pe fața lui.

După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toți diferite glasuri: credincioșii băteau din palme de bucurie, iar necredincioșii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplându-se de strigăte și de gâlceavă, caii erau defăimați, călăreții de asemenea, și în zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decât numai pe Gordie și să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliștea se umpluse de strigăte, care, sunând ca un vânt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul poporului făcând tăcere, trâmbitele au tăcut, fluierele și organele au încetat, numai singur Sfântul Gordie se auzea și se vedea. Acolo la priveliște stătea și voievodul, rânduind acele alergări și dând plată pentru întreceri, celor ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfântul și l-a întrebat cine și de unde este, din ce parte și neam. El a spus toate despre sine, ce fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o și s-a dus în pustie și pentru ce s-a întors. „M-am întors, zicea el, să-ți arăt că întru nimic nu socotesc poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea și apărarea mea; apoi, auzind că tu ești om mai cumplit decât mulți alții, am ales într-adins această zi și vreme potrivită, pentru împlinirea scopului și făgăduinței mele”.

La aceste cuvinte s-a aprins minia eparhului ca un foc și toată iuțimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfântului Gordie, zicând: „Chemați la mine pe chinuitori! Unde sunt bicele, bețele de plumb și roțile? Îndată să fie întins pe dânsele și să i se zdrobească trupul, apoi să fie spânzurat pe lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morții ca să fie dat fiarelor, să fie tăiat cu sabie și aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sunt puține asupra omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe ori”. Sfântul Gordie a răspuns: „Cu adevărat mare pagubă mi-aș fi făcut de n-aș fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri” La aceste cuvinte ale lui, voievodul s-a pornit mai mult spre mânie și spre iuțimea sa cea firească și cu atât s-a făcut mai cumplit, cu cât Sfântul Gordie se arăta mai îmbărbătat în chinuri; căci cu nici un fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă de la scopul lui, ci spre cer ridicându-și ochii, zicea cântarea psalmistului: Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme, ce-mi va face omul. Și iarăși: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești.

Și altele asemenea zicea, cum învățase din dumnezeieștile cărți, deșteptându-se spre bărbăție și răbdare. Apoi s-a arătat atât de curajos, încât singur cerea asupra sa chinurile, zicând: „Pentru ce întârziați? De ce stați? Strujiți-mi trupul și în bucăți zdrobiți-l; chinuiți-mă, precum voiți, să nu-mi răniți bună nădejde, căci cu cât îmi veți înmulți mai mult chinurile, cu atât mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpânul meu; căci nevoia acestei vieți mijlocește veșnică veselie și voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele luminoase, la învierea cea de obște; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile, în loc de osândirea cu tâlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre sunt semințele pe care voi le semănați în mine, ca, ducându-mă, să merg cu bucurie și să iau cununile mele”.

Neputând voievodul ca prin mânia și chinurile sale să întoarcă de la credință pe Sfântul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înșelătoare spre a-l amăgi; pentru că așa s-a obișnuit diavolul, căci pe cei fricoși îi îngrozește, iar pe cei tari îi slăbește.

Deci, chinuitorul multe daruri dând sfântului și alte măriri îi făgăduia de la împăratul, zicând: „Împăratul voiește să-ți dea un cinstit loc între ostași, averi multe, bogății, măriri și tot ce vei voi”. Sfântul, auzind de toate aceste făgăduințe, a râs de nebunia lui, zicând: „Oare, poți să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decât Împărăția Cerurilor?”. Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de față soldatul care execută sentința, cu mâna și cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfântului Gordie.

Deci, sfântul, având să fie tăiat înaintea adunării poporului, l-au înconjurat prietenii și i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plângând, îl rugau să nu se dea morții de bunăvoie, ca să nu-și piardă floarea vieții sale și să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gură. Și ziceau: ”Cu un cuvânt te izbăvești de la moarte, lepădându-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum voiești; pentru că nu limbă o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gândește și inimă. Și așa dacă vei face, și mânia judecătorului o vei îmblânzi, iar pe Dumnezeu milostiv către tine Îl vei face”. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, lovindu-se și bătându-se de valuri, rămâne neclintită; așa era și el nemișcat, în scopul său cel bun. Precum casa înțeleptului stă pe piatră și nu se risipește de puterea vânturilor ce suflă, a ploilor și a râurilor care năvălesc, tot astfel acest bărbat era tare și nemișcat în credința sa.

Apoi, văzând cu ochii cei duhovnicești pe diavol, înconjurând pe cunoscuții lui și îndemnând pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte și spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plângeau cuvântul Domnului: ”Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru vrăjmașii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creștini; pentru aceia zic să plângeți, care ne pregătesc nouă focul, iar pentru ei gheena și își adună mânia în ziua judecății. Încetați a mai sfărâma inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sunt gata a muri, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvântul, a răspuns astfel: „Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mișc ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfânta credință? Oare nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-și vor ascunde lumina luminătorii cerești înaintea mea? Pământul mă va suferi și nu mă va înghiți de viu? Nu vă amăgiți. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, și tot din cuvinte ne osândește. Oare n-ați auzit îngrozirea cea înfricoșată a Domnului? Cel ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri.

Pentru ce mă sfătuiți să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu? Oare să-mi lungesc viața sau scap de moarte o vreme sau să adaug câteva zile vieții mele? Atunci de viața veșnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile trupești? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătățile drepților. Aceasta este nebunie, ca să-și cumpere cineva viața trecătoare cu viața veșnică și să piară cu sufletul. Așa și pe voi vă sfătuiesc, căci gândiți rău.

Învățați-vă bună înțelegere și adevărul și, lepădând minciuna, să ziceți: „Unul sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. Pentru că aceste cuvinte le rostește limba, când tot genunchiul se pleacă întru numele lui Iisus: al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt”.

Acestea zicându-le Sfântul Gordie, și făcând semnul crucii pe dânsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbându-și fața cea luminoasă. Apoi s-a așezat la locul hotărât pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe care îl vedea ca pe un înger, în mâinile căruia voia să-și dea sufletul său. Fiind tăiat, a câștigat viață fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veșnică, unde, luând răsplătirea nevoinței sale, slăvește în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.

Sfântul Mucenic Hermes (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Hermes (Secolele III – IV)


 

Sfântul Mucenic Hermes din Bononia a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica cetății Bononia, fiind exorcist.

El se învrednicise cu acest dar de la Hristos și ca atare avea un mare rol în pregătirea celor care doreau să primească botezul creștin, citind rugăciunile de lepădare și alungare a duhurilor celor rele din trupurile și sufletele lor.

Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos luate de împăratul Dioclețian, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhurile rele și, prin harul divin și puterea rugăciunii, le alunga și-i tămăduia pe aceștia.

Sfântul Mucenic Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică și va primi cu bucurie și curaj sfârșitul mucenicesc al vieții sale pământești, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul, în ziua de 31 decembrie.

Astfel, Sfântul Mucenic al lui Hristos, Hermes, s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci și în cea apropiată, Rataria, și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul fraților ce se rugau din cer pentru ei.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 31 decembrie.

 

Viața Sfântului Mucenic Hermes


 

Sfântul Mucenic Hermes (Secolele III - IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Mucenic Hermes (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Este nesfârșit șirul mucenicilor din populația daco-romană de pe malurile Dunării care s-au împărtășit devreme de harul sfințeniei creștine cu prețul sângelui lor. Dintre aceștia, unii s-au învrednicit de slujire bisericească înaltă, ca episcopi, preoți sau diaconi, iar alții au ajutat pe frații lor de credință în slujiri mai modeste, dar folositoare mântuirii lor. Astfel, unii citeau din cărțile sfinte la slujbele bisericești, iar alții, dăruiți cu o putere deosebită, înlăturau duhurile rele ce stăpâneau pe unii creștini. Aceștia purtau numele de exorciști și aveau un rol mare în pregătirea celor care doreau să primească botezul creștin, citind rugăciunile de lepădare și de alungare a duhurilor rele din trupurile și sufletele lor, ceea ce astăzi face preotul, căci nu se mai folosesc exorciștii.

Ei luau deci parte cu multă râvnă și cu evlavie la lucrările sfinte din biserică, iar în timpul prigoanei împăratului Dioclețian, mulți au înfruntat cu curaj și lepădare de sine suferințele și moartea, ca și cei din slujirile bisericești mai înalte, primind cununa de mucenici și ajungând la lumina slavei celei de sus.

Între aceștia se face pomenirea Sfântului Mucenic Hermes, exorcistul, care a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din cetatea Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu.

Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia pe aceștia. Totodată el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinare a demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot.

Când s-a pornit mânia conducătorilor păgâni ca să nimicească pe slujitorii Bisericii, fără să se lepede sau să ascundă lucrarea sa printre cei de o credință cu el, exorcistul Hermes a arătat folosul slujirii sale în Biserică și a primit cu curaj și sfântă bucurie mucenicească sfârșitul vieții sale pământești, când călăii cei păgâni i-au tăiat fără milă capul. De altfel, așa s-au sfârșit prin ascuțișul sabiei atâția mărturisitori neînfricați din cetatea Bononia și de pe întinsul țărmurilor Dunării.

Prin această moarte martirică, exorcistul Hermes a pășit în viața cea adevărată și veșnică. Sângele său nevinovat și de mult preț i-a deschis și însemnat calea către ceruri, unde s-a învrednicit să intre în ceata sfinților și să trăiască în slava cea veșnică.

Totodată, pe pământ, Hermes-exorcistul s-a dovedit vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor nu numai în cetatea sa, ci și în cetatea apropiată, Ratiaria, și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul confraților, care din cer se rugau pentru ei.

Sfinții 20.000 de Mucenici din Nicomidia († 287)

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, sec. XI)

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfinții 20.000 de Mucenici din Nicomidia


 

Acești 20.000 de mucenici au pătimit în anul 287, pe când în Nicomidia păstorea episcopul Chiril.

Pătimirea a început cu botezarea unei fecioare pe nume Doamna.

Aceasta era preoteasă slujitoare a idolilor din palatul împăratului Maximian (285-305).

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) – foto preluat de pe doxologia.ro

Aflându-se că tânăra s-a creștinat și a împărțit averea sa săracilor, episcopul Antim, urmașul lui Chiril, i-a găsit o mănăstire de maici ca să se ascundă.

Într-o zi de sărbătoare creștină, împăratul Maximian a intrat în Episcopia de Nicomidia căutându-l pe Antim, însă nu l-a găsit.

În biserică fiind foarte multă lume, împăratul s-a întors către cei de față și le-a zis:

Lepădați-vă de credința voastră, că de nu veți asculta, voi arde locașul acesta cu voi toți”.

La această cerere a împăratului, preotul Glicherie a răspuns fără frică:

Nici darurile tale nu le poftim, nici de îngrozirile tale nu ne temem, fiindcă avem arme de sus de la Împăratul a toate și nădăjduim că stându-ți împotrivă vom dobândi o minunată biruință, că fiind bătuți de tine, noi biruim”.

Glicherie a fost supus chinurilor și în cele din urmă martirizat în afara orașului.

Împăratul Maximian observând că în convoiul preoților păgâni nu se află nici Indis și nici Doamna, a poruncit să fie căutați și aduși înaintea sa.

Pe Indis l-au adus imediat și l-au întemnițat.

Aflând că tânăra Doamna se află în mănăstire, stareța Agata a tuns-o, a îmbrăcat-o bărbătește și i-a poruncit să se ascundă în munți printre alți creștini.

În astfel de împrejurări a început sărbătoarea Nașterii Domnului.

Creștinii nu au ținut cont de asupririle persecutorilor și s-au strâns în biserică, au închis ușile și au început să se roage.

Ostașii lui Maximian au pus lemne în jurul bisericii și au dat foc.

Creștinii care încă se mai aflau afară au fost și ei aruncați în foc.

În dorința de a scăpa de toți creștinii din Nicomidia, împăratul i-a omorât și pe Dorotei, și pe Indis, care se aflau în temniță.

Auzind fecioara Doamna toate acestea, și-a părăsit peștera în care stătea ascunsă și s-a dus la țărmul mării și i-a îngropat cu ajutorul unor creștini din cetate.

Aflând împăratul că un tânăr stă tot timpul lângă mormintele creștinești de lângă zidurile orașului, a poruncit să fie omorât și acesta.

Astfel, a primit moarte martirică fecioara Doamna și mai târziu și episcopul Antim.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Glasul al 2-lea:

Purtătorilor de biruinţă ai Domnului, fericit este pămân­tul care s-a adăpat cu sângiurile voastre şi sfinte sunt loca­şurile care au primit trupurile voastre. Că în locul de chinuri pe vrăjmaşi i-aţi biruit şi cu în­drăzneală pe Hristos L-aţi pro­povăduit. Pe Dânsul, ca pe un Bun, rugaţi-L pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Troparul Sfințiilor 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

 

Condacul Sfinţilor 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Glasul al 2-lea:

Pe propovăduitorii cei tari…

Cu suflet tare prin foc păti­mirea primind Sfinţii pentru credinţă, douăzeci de mii de pătimitori au strigat Celui Născut din Fecioară: primeşte arderea cea de tot a noastră pentru Tine, ca şi darurile împăraţilor din Persia: aur, smirnă şi tămâie, Dumnezeule Cel Preaveşnic.

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Cu scutece, Doamne, pe cei vrednici, Bunule, îi sfinţeşti muceniceşte; unitu-Ţi-ai prin suferinţe, pe jertfitorul Tău; iar cerul Te-a arătat pe Tine prin stea; căci de Tine s-a ară­tat preot, mucenicul cel cu su­flet mare.

 

Sfinții 20.000 de Mucenici din Nicomidia


 

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluate de pe doxologia.ro

Maximian, având al doilea an la împărăție și pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creștinilor, sfânta credință în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rândunelele și privighetorile duhovnicești, păstorii și învățătorii Bisericii, cântau dogmele dreptei-credințe. Între aceștia, cel mai împodobit cu cuvântul și cu viața, a fost Sfântul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decât cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lățindu-se dreapta-credință creștinească, ajunsese până și la palatul împărătesc, viețuind în acel timp Maximian în Nicomidia.

Atunci începuse mulțime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli și a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înștiințându-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întâi să meargă împotriva vrăjmașilor din afară și să-i biruiască, apoi să ridice război și înăuntru, nu asupra vrăjmașilor, ci asupra casnicilor și ajutătorilor împărăției, adică asupra creștinilor, care cu rugăciune și cu credință dreaptă întăreau patria.

Ieșind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credințe, luminând pe cei necredincioși și numărul oștilor lui Hristos se înmulțea și se pregătea pentru nevoința ce avea să vină.

În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamnă, pe care o dăduse împăratul necuraților zei, pentru paza fecioriei și o făcuse cea dintâi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mâini cartea Faptelor Sfinților Apostoli și Epistolele Sfântului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atâta visterie duhovnicească și se minună de credința cea tare a credincioșilor creștini întru unul Dumnezeu; dar se mâhnea cu sufletul că a petrecut atâta vreme în întunericul necunoștinței și în noaptea rătăcirii.

Dorind cu desăvârșire să cunoască dreapta-credință și cu aceea să se facă părtașă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creștină, și de ea fiind povățuită, s-a dus noaptea la Sfântul episcop Chiril, neștiind nimeni. Iar el, învățând-o multe din dumnezeiasca Scriptură și însemnând-o cu semnul crucii, a încredințat-o unui diacon sfânt, cu numele Agapie, ca prin povățuirea lui să se pregătească cu post și cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvârșea în taină; și nimeni nu știa de aceasta, decât numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, și care s-a apropiat de sfânta credință împreună cu Doamna și se pregătea pentru Botez.

Sfârșindu-se vremea cea rânduită de episcop, au fost botezați Doamna și Indis. Astfel fecioară, după nașterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decât paisprezece ani de la nașterea sa. Întorcându-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decât numai în rugăciuni, în post și în citirea dumnezeieștii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moșii sau case, vânzându-le aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gândit și Sfânta Doamnă, să facă același lucru, adunând toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe și mărgăritare, haine de mare preț și toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfântul Chiril și, punându-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostolești, îl rugă ca să le împartă cu mâinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a și făcut.

După aceasta, Sfântul Chiril a murit, iar Sfânta Doamnă punând toate învățăturile sale în inima sa, ziua și noaptea se sârguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osârdie împreună cu cel de un gând al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă și din Duh. Deci postea în toate zilele până seara, învățându-se în Legea Domnului, iar seara târziu, masa lor era pâine uscată și apă. Iar cu bucățele cele rânduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pântecele flămânzilor, căci pe toate le împărțeau săracilor în ascuns.

O viață ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu având ei, nu a fost cu putință a se tăinui, ca și cetatea ce stă în vârful muntelui; deși în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc și comoara cea aflată în țarină, astfel s-a arătat și dreapta lor credință, Dumnezeu voind astfel, ca această sfântă doime să fie pildă credincioșilor, iar necredincioșilor spre rușinare. Pentru că s-a înștiințat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor și cel mai mare peste bucatele împărătești și în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieții lor, mai mult s-a pornit spre tiranie și-i bătea pe dânșii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăinuind fapta cea bună, nevrând nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgân și de neam pers, și a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunând cu defăimare și cu clevetire, că viețuiesc blânzi și curați, se înfrânează de bucățele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărătești adică creștinilor celor săraci. „Dacă voiești, zicea el, să știi cu adevărat, apoi deschide cămările lor și vei cunoaște că nu sunt minciuni cele grăite de mine”.

Mai marele eunucilor și ispravnicul palatelor împărătești, luând cheia de la dânșii, s-a dus în locuințele și cămările lor și, deschizându-le, le-au aflat pe toate deșarte. Înăuntru nu era decât numai cinstita cruce, cartea Sfinților Apostoli, două rogojini pe pământ, un vas de lut și o făclie, cum și un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: „Unde sunt, aurul, hainele de preț, precum și alte lucruri prea minunate și scumpe?”. Ei, însă, nerăspunzând nimic, iarăși îi munciră și nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, până ce vor vești despre dânșii împăratului. Fecioară, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cârtea Sfinților Apostoli și a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea și Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieștile Taine și fiind închiși, au fost torturați cu foamea și cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămânzi să moară de foame.

Apoi s-a întâmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemâncare. Dar Cel ce se îngrijește de păsări și de fiare, Care deschide mâna Sa și satură toată ființa cu bunăvoință, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopți și cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească și băutură neobișnuită, apoi s-au dus. Iar ei mâncând și bând ceea ce li se puse înainte, s-au întărit și au uitat reaua pătimire dinainte.

Deci, pe de o parte mângâindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulați cu hrana cea îngerească, străluceau cu fețele ca și cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cântând cântarea lui David: Ca din seu și din grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După această a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sunt biruiți de foame – că doar astfel i-ar avea pe dânșii supuși lui. Dar văzându-i bucurându-se cu fețele luminate și pline de bucurie, a lăsat iuțimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea și, prefăcând-o în blândețe vicleană, le-a poruncit să viețuiască în casă, în orânduiala lor cea dintâi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuință: hrană, haine, aur, argint, podoabe feciorești, nu mai puține decât cele dintâi.

Sfânta Doamnă iarăși pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci și hainele cele de mult preț. Văzând pe mulți săraci alergând la dânsa ca la hrănitoarea lor, brâul ei care era făcut din pietre scumpe și din mărgăritare, precum și alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vândă, iar prețul să-l împartă spre hrană flămânzilor. Apoi, gândind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoșii și de lăcașurile cele pline de urâciune, și-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din fața lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geților. Deci s-a prefăcut și ea nebună, căzând, spunând, tremurând și strigând. De acest lucru înștiințându-se ispravnicul palatelor împărătești, mai marele eunucilor, s-a mâhnit pentru dânsa și nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflând că o asemenea boală o vindecă creștinii, a chemat pe episcopul creștinesc, pe Sfântul Antim, care era după Sfântul Chiril și i-a încredințat pe fecioară ca s-o vindece, până se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus și pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepând cu duhul gândul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească și a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurându-se și veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgânii, s-a învrednicit a viețui împreună cu creștinii.

După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruință. Dar biruința sa asupra vrăjmașilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt și tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulțumire cu jertfe și apoi să înceapă prigoana asupra creștinilor. Deci a gătit priveliște în mijlocul cetății și în acea priveliște a scos din palat idolii cei de aur și de argint și, punându-i pe scaune împărătești și încununându-i cu cununi, le jertfea viței grași, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sânge de vițel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creștini au început a ieși din priveliște, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzându-l împăratul a început a striga cu glas mare: „Unde vă duceți, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decât lumina și nesocotind zeii aceștia, care țin întreaga lume? Oare nu vedeți biruința și prăznuirea, nu vedeți marile bunătăți adăugindu-se celor buni și cum sunt toate în liniște și se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni și acum le stăpânim? Nu vedeți slava înmulțindu-se și împărăția lățindu-se, cetățile supunându-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeți împărățiile limbilor supunându-se și slujindu-ne și toate făcându-se după inima noastră? Cu a cui ocârmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă învețe bună așezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei”.

Astfel vorbind împăratul cel fărădelege și cele ce nu sunt socotindu-le ca cele ce sunt și multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăți sunt adevărate, n-a lăsat mai mult minciună a se lăuda și a se înălța peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată și soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari și înfricoșate. Și s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoși, apoi s-au făcut fulgere și a venit piatră cu vânt mare și cu vifor foarte tare, precum și multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mânia lui Dumnezeu asupra păgânilor. Apoi glas din cer s-a auzit: „Dumnezeu s-a mâniat și v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut la pământ, ca morți, iar alții, voind să fugă, se călcau unii pe alții în picioare, împăratul umplându-se de frică și de spaimă, a fugit la palat cu rușine. Astfel s-a risipit acea priveliște și s-a stricat acel praznic urât lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut râurile de apă multă, din ploaia cea mare și, înecând țarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pământ, căci era vremea secerișului și toate acestea s-au făcut ca să cunoască paginii mâna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea și împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicând război împotriva Celui înfricoșat și a Celui ce ia duhurile împăraților. Apoi, nevăzând pe Doamna și pe Indis în mijlocul slujitorilor idolești, care se închinau celor doisprezece zei mincinoși ai săi și care erau mai mari în palate, a întrebat despre dânșii unde sunt. Aflând că Doamna și-a pierdut mintea și se găsește la cei ce știu a tămădui acea neputință, iar Indis este pus s-o păzească și să-i slujească, s-a mâniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărțit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa și l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orânduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemându-l, l-a rânduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărătești, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neștiind împăratul despre aceasta.

Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici și zidind capiști idolești. Deci a trimis ighemoni cumpliți prin toate laturile împărăției ca să muncească fără milostivire pe creștini; iar el era cel dintâi și mai cumplit muncitor, ucigând și pierzând și vărsând sânge nevinovat. Uneori înșela cu cuvinte viclene și dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutând pe Sfințitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creștinească cu mulțime de ostași înarmați, ca un lup în turmă și grăind poporului, îi momea și-i îngrozea atrăgându-i pe toți la rătăcirea sa. Apoi, la sfârșit, a zis: „Depărtați-vă de la credința voastră cea deșartă, că de nu veți asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeți acest locaș, în care v-ați adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi”.

Un preot creștin înțelept și fierbinte cu râvnă bunei-credințe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele și cu fapta, Sfântul Glicherie, stând împotriva lui cu bărbăție și spunând cuvânt cu îndrăzneală, a rușinat pe acel fărădelege, zicându-i:

„Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă și pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruința asupra barbarilor, pe când de femeile și de copiii creștini te biruiești, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-și va aduce aminte de tunetele și fulgerele cele înfricoșate, care nu demult au fost, de grindină și de ploaia cea neobișnuită? Când mulți dintre voi deodată au murit și toate roadele pământului cu înecarea neașteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mâniei lui Dumnezeu, pe care ai întărâtat-o tu, socotind că toate lucrurile sunt ale mincinoșilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm și ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stând împotrivă ție, vom dobândi minunată biruință, pentru că fiind bătuți de ține noi biruim”.

Împăratul, auzind aceasta, deși se iuțea în mânia să, încă nefăcând nici un rău, a ieșit de acolo. Poporul creștin care era în biserică, dând slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputând îndelung a stăpâni mânia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie și să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept și, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Până într-atât l-au bătut, încât au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: „Grăiește o Glicherie, nu fi mândru, nici gâlcevitor, nici fără de rânduiala, cinstește pe împăratul și obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decât cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, așa mă întărește a și pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învrednicești”.

Cu aceste cuvinte, precum focul se atâta, așa s-a adăugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare și să rănească trupul mucenicului, până ce s-a umplut pământul de sânge și, căzându-i carnea, se vedeau oasele goale și toate mădularele lui, încât abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu ușurință vorbea, zicând: „Sunt creștin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputând mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate și s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.

După aceasta iarăși a sosit un praznic păgânesc, urât de Dumnezeu, când se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleși din capiștea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcați în haine albe, spre care, uitându-se împăratul și nevăzând între dânșii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcându-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se și plângând pentru pierzarea păgânilor și s-a spus împăratului despre dânsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa și, văzându-l în haine de mâhnire și de plângere, a cunoscut pricina și, nemai întrebându-l despre credință și despre viața lui, a poruncit să-i pună lanțuri la mâini, la picioare și la grumazul său și să-l arunce în temniță. Apoi cu multă mânie a întrebat de Doamnă, ca un om beat uitând că i se spusese mai înainte despre dânsa și zicea deseori: „Unde este Doamna? Unde este preoteasă Dianei și a Minervei?”. Deci s-a spus lui iarăși că și-a pierdut mintea și pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducându-și aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.

Stareța, cu numele Agatia, văzând că nu este cu putință ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o și, îmbrăcând-o în haine bărbătești și cu rugăciuni și cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfântă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaților și așa să nu fie cunoscută. Neaflându-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mâniat împăratul și a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească și să le rușineze. Îndată a început a se face risipire și nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munți și prin pustietăți și se ascundeau prin peșteri și prin prăpăstiile pământului, voind mai bine a viețui cu fiarele, decât a cădea în mâinile oamenilor celor necurați. Iar care nu s-au sârguit a fugi, acelea au fost prinse și unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea și le păzea nerușinate și nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminând în mijlocul fecioarelor, cu frumusețea și cu podoabă, cu neamul și cu viața cea bună, cu numele Teofila.

Aceasta fiind târâta cu silă de ostașii cei fără de rușine la casa cea de desfrânare, ridicându-și mâinile și ochii către cer, a strigat: „Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei și al vieții mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ție mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană și degrabă sîrguiește-Te și-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se risipească așezământul fecioriei celei logodite Ție. Nu da fiarelor sufletul ce ți se mărturisește Ție, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzește, Mire, pe mireasă Ta, păzește fecioria mea, izvorule al curăției, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.

Astfel rugându-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locașurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostași plin de pofta necurăției, ca să întineze pe mireasă lui Hristos cea fără de prihană. Dar, când s-a apropiat de dânsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoșat, încât a căzut la pământ mort și zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalți, stând afară și așteptând ieșirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrând ca să intre și ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat și îndată a căzut peste dânsul spaimă, căci a văzut pe tovarășul său mort zăcând la pământ și o lumină neapropiată a văzut strălucind lângă fecioară. Apoi, îndată și-a pierdut vederea sa și, rămânând orb, pipăia cu mâinile peretele ca să iasă afară și nu putea. Asemenea au pătimit și mulți alții, care intrau fără de rușine cu poftă necurată. Apoi s-au înștiințat despre aceea toți câți erau acolo și au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Și au văzut pe fecioară șezând și citind pe o cărticică mică, care era Sfânta Evanghelie, – că pe aceea o avea în sânul său – și un tânăr preafrumos stătea lângă dânsa, strălucind cu lumină negrăită și căutând cu ochii ca de fulger. Pe acela văzându-l paginii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alții strigau: Mare este Dumnezeul creștinilor!, și toți au crezut. Făcându-se noapte a scos-o pe ea de acolo tânărul cel purtător de lumină și ducând-o la biserica cea mare, au așezat-o în pridvor, zicând: „Pace ție!”. Apoi s-a dus.

Sfânta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică și bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mâinile celor fărădelege. Apropiindu-se de ușă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creștinesc înăuntru, aducând lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea și încuiaseră ușile de frica păgânilor. Diaconii dinăuntru întrebând cine este și auzind glasul Teofilei și cunoscând-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizând ușile, toți s-au strâns pe lângă dânsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun și cu viața cea sfântă. Înștiințându-se de toate cele despre dânsa, cum s-a izbăvit de păgâni și cită milă a făcut Domnul cu dânsa, cu mână tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălțând cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfântă fecioară, căzând cu fața la pământ, îl uda cu lacrimi de bucurie și s-a făcut de către toți mulțumire de obște Stăpânului Hristos.

În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici și a trimis slujitorii săi să caute ca la o vânătoare de iepuri, pe creștini și să-i aducă la dânsul. Și era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credința preaarătat și alți doi, care se numeau Mardonie și Migdonie. Pe aceștia i-a pârât la împărat un oarecare că sunt creștini; zicând: „Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărătești și se cinstesc și se hrănesc de tine, o! împărate, nu poți să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruiești pe vrăjmașii tăi? Înșiși prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori și cuvânt a se împotrivi ție și apoi cum se vor înfricoșa ceilalți potrivnici?”.

Auzind aceasta, s-a mâniat împăratul și întrebând pe pârâtori cine sunt aceștia, apoi, aflându-i, a poruncit să-i aducă pe dânșii în divan, către care a zis: „O, nemulțumitorilor, cita dragoste și iubire de oameni am arătat eu vouă și voi v-ați făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceți aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-ați lepădat de mântuitorii zei, nerușinaților”. Dar sfinții tăceau, lăsându-l să latre ca un câine fără de rânduiala, iar el mai mult se mânia, zicând: „Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor și păsărilor le voi da să le mănânce ca și alții să se înfricoșeze”. Dar sfinții nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegându-și brâiele și dezbrăcându-se de hainele lor, într-un gând cu toții au mărturisit că sunt creștini și pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit să le întindă mâinile și picioarele și să-i bată fără de milă cu vine crude, până va apune soarele. Făcându-se aceasta, pământul s-a înroșit de sângele lor, dar sfinții răbdau fără cârteala cu vitejie, fără grai, numai cu gândul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legându-i, i-a aruncat în temniță. Tiranul cu cât află alți credincioși, cu atât se tulbura asupra lui Hristos și se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă și ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă și jertfe cuvântătoare, omorând pe creștini.

Sosind praznicul Nașterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toți credincioșii în biserică, iar necuratele slugi ale paginilor au zis împăratului: „De vreme ce o! împărate, acum creștinii au praznic mare, căci zic că este nașterea Mântuitorului lor și toți s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vinatul din mijlocul năvodului, ci poruncește ostașilor să deschidă ușile bisericilor și să se ducă jertfelnicul zeilor noștri înaintea ușii bisericii lor, ca îndată, ieșind de acolo, să aducă negreșit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar și de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostașilor să înconjoare biserica, să-i dea foc și se vor pierde până la unul toți cei ce nu se pleacă ție. Asfel poporul cel pierzător și vătămător împărăției tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mâhnire va fi”.

Acestea grăindu-se, Maximian, luând cuvântul, a zis: „Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gândit la aceasta, dar nu știu ce mi s-a întâmplat de n-am săvârșit până acum ceea ce am gândit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulțumire se cuvine, că ați rânduit să vie și acestora în minte ceea ce este de folos împărăției noastre”. Și îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulțime de ostași, cu lemne, câlți și cu alte materii care sunt lesnicioase de ars, să le așeze împrejurul bisericii creștine, iar ușile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcându-se, a intrat în biserică unul din trimișii împăratului și, stând în mijloc, a strigat: „O! oameni, Maximian, stăpânul a toată lumea, trimițându-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeți una: sau să ieșiți și îndată să jertfiți zeilor, pentru că și jertfelnicul este gata înaintea ușilor și astfel să fiți vii, sau, neascultînd, toți veți pieri cumplit că și focul acum este gata și lemnele stau împrejur; deci, alegeți mai degrabă ceea ce voiți”. Aceasta zicând, a tăcut.

Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stând lângă altar, a zis către popor: „O, iubiții mei frați de un gând, nu știți ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăție și tărie neclintită întru buna-credință, cu puțin mai înainte de aceste zile săvârșind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci că în mijlocul unui câmp de rouă, alcătuind dans și cântau singuri și toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceștia noi, nu numai îi fericeam, dar și doream a fi părtași ai cununilor lor. Deci, de vreme ce și pe noi către aceeași soartă ne cheamă această vreme de acum – pentru că și împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania și cu nedumnezeirea sunt asemenea și uniți.

Deci, să ne facem și noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă rușine, când aceștia, fiind tineri și numai trei și neavând încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credință, așa de slăvit s-au nevoit, iar noi și cu numărul suntem mai mulți, ca și cum am fi fără de număr, între care mulți sunt acum bătrâni și având înaintea noastră atât de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăție pentru Hristos. De aceea noi, fiind atâția și într-acest chip, nu ne va fi oare rușine a fi iubitori de viața această scurtă și vremelnică, fricoși și cu împuținare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoință, să o socotim ca pe un câștig mare și să trecem cu vederea viața cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinței noastre celei tari și neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o rușine fără de măsură.

Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar când sunt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în fața răsplătirilor găsite acolo, unde viața este fără de durere și veșnică, pentru această viață scurtă și cu multe nevoi cum și pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe când bogățiile nejefuite, ca și veselia, niciodată nu se schimbă în mâhnire. Oare mai voim a viețui aici încă? Sau ne vom sârgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutați, fraților, la altarul Domnului și înțelegeți că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune și noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfânt și pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.

Zicând acestea sfântul arhidiacon, toți s-au hotărât a muri pentru Hristos și cu toții au răspuns: „Suntem creștini și pe zeii tăi cei mincinoși, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioșii au adunat în biserică pe toți cei ce erau între dânșii chemați și i-au împărțit în patru părți, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez și după ungerea cu Sfântul Mir s-au împărtășit cu toții cu Sfintele Taine.

Astfel, sfârșindu-se aceasta, ostașii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, câlții și pereții ei și, ajungând flacăra cea mare până la vârf și intrând înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creștin arzând de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cântarea celor trei tineri și chemând toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfârși cântărea, și-au dat sfintele lor suflete în mâinile Domnului și au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arși a fost cam la douăzeci de mii.

Astfel, ceata cea minunată a sfinților mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuiește, ca să facă praznicul nesfârșitei bucurii. Trecând cinci zile, iar focul încă arzând și fumul ieșind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci și fumul era neobișnuit, căci era cu bun miros și risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieșea de la locul cel ars și se arăta o rază în chipul aurului, ca și cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toți creștinii citi erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri și cu alergarea cailor, cum și cu diferite feluri de priveliști.

În Nicomidia, aproape de locul de priveliște, era o capiște mare a zeiței pagine care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capiște, cu toată oastea și cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rânduiala ostășească, cu numele Zinon, având dregătoria de voievod, pornindu-se cu râvna spre buna-credință și nerăbdînd să vadă o păgânătate ca aceea, stând la un loc înalt a strigat: „Rătăcești, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimțitoare și lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înșelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înțelege, o, Maximiane, și întoarce ochii tăi trupești, cum și pe cei dinăuntru către cer și din cele văzute cunoaște pe Ziditorul. Din făpturi cunoaște în ce chip este Făcătorul și te învață cu dreaptă credință a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sângele dobitoacelor necuvântătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor și cu inimile cele curate”.

Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura și fața cu pietre, să-i zdrobească dinții, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia și să-l scoată afară din cetate. Așa s-a încununat Sfântul Mucenic Zinon, iar Sfântul Dorotei cu Indis și cu ceilalți tovarăși ședeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cercetă cu dese scrisori, îi întărea în credință și-i deștepta către nevoința cea cu bărbăție. Odată paginii au prins pe diaconul Sfântului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinții mucenici și l-au adus la împăratul.

Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mânie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinților. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soții săi și cu mânie căutând la dânșii i-a batjocorit și le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzându-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul și stând de departe i se închinau lui cu privire luminoasă și cu fețe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.

Împăratul, căutând cu mânie asupra diaconului, i-a zis cu groază: „Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ți-a dat această scrisoare și în ce loc este ascuns?”. Diaconul, mai întâi rugându-se în inima sa lui Dumnezeu, și-a deschis gura cu îndrăzneală și a zis: „Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor și acum, stând departe de turma să, o sfătuiește și o deșteaptă către bună credință. Iar când simte năvălirea lupilor și a fiarelor, atunci cu glas mare grăiește turmei sale și o sfătuiește a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăiește nu sunt ale lui, ci sunt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide. Iată acum ți-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ți voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aș fi eu vânzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult și care și fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stând în vârful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.

Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfântă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeți și cu pietre. După aceasta și pe ceilalți sfinți mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfântului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu țărâna de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis și lui Petru, legându-le câte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunații mucenici ai lui Hristos, săvârșindu-și nevoința prin felurite chinuri, pe aceeași cale s-au suit către Dumnezeul lor.

Sfânta Doamnă era ascunsă într-o peșteră dintr-un munte, având ca hrană buruienile pustiei ce creșteau împrejurul peșterii și auzind de moartea sfinților mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plângerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veșnice. Dar mai vârtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dânsa și părtaș al nașterii celei duhovnicești prin Botez. Însă, plângea pentru sine că a rămas dintre toți necălătorind împreună cu dânșii pe acea cale și se pregătea către nevoință, cerând ajutor de sus. Apoi, pogorându-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbătești cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia și o căuta pe aceasta. Dar neaflând-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare și a plâns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit și ea să moară împreună cu dânsa pentru Hristos. Stând în locul bisericii celei arse amesteca cenușa cu lacrimi, plângând și tânguindu-se.

Făcându-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalți au fost înecați și iată niște pescari stând, își găteau mrejele pentru vânat; dar văzând pe sfânta fecioară și din haine socotind-o că este bărbat, au zis: „Vino de ne ajută, tânărule, și de vom prinde ceva apoi și ție îți vom face parte”. Ea cu sârguință a mers să le ajute, și după ce au aruncat mrejele și le trăgeau la mal se simțea greutate mare în mreje, încât abia au putut să le tragă la mal; și fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulțime de pește, iar în mijlocul vinatului stăteau cele trei trupuri ale sfinților mucenici: Gorgonie, Indis și Petru și s-au înspăimântat foarte tare. Adunând degrabă mrejele și peștele, iar trupurile punându-le pe pământ, se grăbeau către caiac, vrând să înoate la alt mal și-l chemau și pe tânăr, dar ea n-a voit. Dându-i pentru osteneală o parte din pește și puțină pâine, au plecat de acolo.

Sfânta fecioară Doamnă, apropiindu-se de trupurile sfinților mucenici, cunoscând pe fiecare și mai vârtos cunoscând pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta și vărsa lacrimi fierbinți deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pânzele lăsate și vâslind încetișor, iar Doamna, depărtându-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea și strigând către corăbieri le-a arătat peștele ce-l avea. Îndată cârmaciul, socotind că este de vânzare, a întrebat de preț ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preț. Dar acela, nepricepând, a zis: „Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cât îl vinzi?”. Sfânta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sunt creștini, deci le-a spus și despre tinerii mucenici, despre trupurile lor și numele lor. Iar cârmaciul, cu soții îndată sosind, au scos pânze subțiri cu aromate i-au înfășurat și ducându-i la zidurile cetății, care era aproape de pârâu și unde murise și Sfântul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscând pe Doamnă, că este de o credință cu dânsul și socotind-o că este tânăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicând: „Să petrecem împreună nedespărțiți, în toată viața noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. „Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce și sfârșitul vieții mele este aproape și nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinților, cu care în viața aceasta, cu credința și cu duhul am fost însoțită”.

Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuință trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate și tămâie, cu care să cinstească mormintele sfinților; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfânta Doamnă, ziua și noaptea stătea lângă mormintele lor, tămâindu-le, miresmîndu-le și cu lacrimi rugându-se. Și n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvârșească dorința de mucenicie a Sfintei Doamnă, pentru că pe față făcea cele ce se cuveneau dreptei-credințe și cinstei sfinților.

Împăratului i s-a vestit că un tânăr tămâiază mormintele creștinilor, iar el a râs, zicând: „Se cuvine dar ca și el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se învețe, că oamenilor celor ce nu știu nimic despre moarte, în deșert li se face o cinste ca aceea”. Acestea zicând îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia și Sfânta Doamnă, rugându-se lângă mormintele sfinților mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgânii cu foc.

În acea vreme și Sfințitul episcop Antim, îndemnând pe mulți către cunoștința lui Dumnezeu cu preaînțeleptele sale învățături și scrisori și pe mulți îndemnând către pătimire, s-a sfârșit și el cu sfârșit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul până l-a aflat, dar, muncindu-l mai întâi cu amar și cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decât Sfântul Antim, care răbda chinurile și bătăile. Pentru aceea a dat hotărârea ca să-i taie capul. Și așa s-a dus și el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei și a pătimirii.

Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinților mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugându-se minunatul Glicherie și preafericitul Zinon și cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru și cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila și preafrumoasa Doamnă. Iar sfârșitul a toată ceata este Sfântul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Apostolul, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ștefan (Secolul I)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Apostolul, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ștefan (Secolul I)


 

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Ștefan Întâiul-mucenic (din grecește Στέφανος, „coroană”) a fost unul din primii convertiți creștini dintre evreii greci, unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli și primul mucenic al Bisericii Ortodoxe.

Biserica pomenește mucenicia Sfântului Ștefan la 27 decembrie, aflarea moaștelor la 15 septembrie și mutarea moaștelor lui la Constantinopol pe 2 august.

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ștefan era un evreu din provinciile grecești, rudă cu Sfântul Pavel și a fost unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli pentru a sluji Biserica din Ierusalim (apoi fiind făcut arhidiacon).

Asterias spune: Sfântul Ștefan a fost „punctul de plecare al martirajului, dascălul suferinței pentru Hristos, temelia dreptei mărturisiri, odată ce Ștefan a fost primul care și-a vărsat sângele pentru Evanghelie”.

Duhul Sfânt a lucrat cu putere prin credința lui, permițându-i să facă multe miracole și întotdeauna i-a învins pe evreii care îl provocau la discuții.

Evreii, în ura lor față de Ștefan, au mințit poporul, dar Sfântul Ștefan, cu fața strălucitoare, a reamintit poporului minunile lui pe care Dumnezeu le făcuse prin el și chiar i-a certat pe evrei pentru uciderea lui Hristos cel nevinovat.

Poporul era foarte furios din cauza a ceea ce credea că este o blasfemie și „scrâșneau din dinți” către Ștefan.

Atunci l-a văzut el pe Hristos în rai și a povestit oamenilor ce vedea.

Auzind acestea, evreii l-au scos în afara porților orașului și l-au lapidat (ucis cu pietre), în timp ce ruda sa Saul (devenit mai târziu Sf. Apostol Pavel) păzea hainele celor ce îl omorau pe Ștefan.

Mai departe de locul lapidării, pe un deal, stăteau Fecioara Maria și Sfântul Ioan Evanghelistul, care au asistat astfel la primul martirizat pentru Fiul lui Dumnezeu și care s-au rugat pentru Ștefan în timp ce era lapidat.

Acest martiraj a avut loc la aproape un an de la Pogorârea Duhului Sfânt.

 

Moaștele


 

Moaștele Sfântului Ștefan Întâiul-mucenic au rămas la picioarele dealului timp de două zile, chinuitorii lui crezând că vor fi mâncate de câini.

Dar în a doua noapte, Gamaliel – învățător al Legii pentru Apostolul Pavel și Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret și au dus trupul pe proprietatea lor din Cafargamala (azi Beit Jamal, situat la cca 30 km V de Ierusalim) unde l-au îngropat.

De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel și cu Gamaliel însuși după adormirea sa.

După mulți ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ștefan s-a pierdut, până în 415 când Gamaliel i-a apărut de trei ori Părintelui Lucian, preot în Cafargamala.

El i-a arătat Părintelui Lucian locul de îngropare și toate cele legate de acesta.

Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului ca să dezgroape sfinții din mormintele lor de unde o mireasmă puternică și dulce umplea peștera.

Moaștele Sfântului Ștefan au fost duse în Biserica de pe Muntele Sion din Ierusalim cu multă cinstire la 26 decembrie 415, pentru privegherea de pomenirea muceniciei lui, 27 decembrie.

Mulți bolnavi au fost vindecați de moaștele lui.

Celelalte trei moaște au fost puse într-o biserică dintr-o peșteră din partea de sus a unui deal. Ulterior, aceste moaște au fost duse la Constantinopol.

 

Slujba Sfântului Ștefan


 

Tipicul slujbei

Tipicul slujbei Sf. Apostol, Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan din 27 decembrie combină slujba Sfântului cu a Praznicului Nașterii Domnului. Amândouă sunt în Minei:

- Vecernie Mare cu Vohod, Paremii și Litie.

- Utrenie cu Polieleu, Mărimuri.

- Antifonul 1 al Glasului 4.

- Evanghelia Utreniei: Luca 21, 12-19.

- Catavasiile Nașterii.

- În loc de “Ceea ce ești mai cinstită…” se cântă Troparele Pesnei a 9-a din Canonul Nașterii.

- La Liturghie:

* Antifoane obișnuite

* “Sfinte Dumnezeule”.

* Apostol: Fapte 6, 8-15; 7, 1-5 și II Timotei 3, 1-9.

* Evanghelie: Matei 21,33-44 și Matei 12,15-21.

* Axionul Nașterii.

 

Imnografie

La 27 decembrie

Troparul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan

Glasul al 4-lea:

Cu nevoință bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos și apostole și păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus și către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Condacul Sfântul Apostol Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Glasul al 8-lea:

Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieșit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se și sfârșește întâiul mucenic și dumnezeiescul Ștefan.

La 2 august

Troparul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan

Glasul al 4-lea:

Cu împărătească cunună a fost încununat creștetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântul Apostol Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Glasul al 8-lea:

Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ți-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruință de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 149, 153, 194), arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic și Arhidiacon Ștefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veșmintele diaconești.

Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ștefan este bătut și omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte și păzind hainele ucigașilor.

Sfântul Ştefan (n. 1 - d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim - (Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Peste 460.000 de români îl au ca patron spiritual pe Sfântul Ştefan

 

Viața Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan


 

Martiriul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan - foto preluat de pe doxologia.ro

Martiriul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârșirea tainei mântuirii noastre, înălțându-se la cer, și pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimițându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulți, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutașul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer și atunci au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânșii, ierusalimiteni.

Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elinește, pentru că aceștia fiind evrei, vorbeau elinește”. Niște elini ca aceia, care erau risipiți, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică și mai de pe urmă din hrană și din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinți Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu și a sluji meselor. Căutați dar, fraților, dintre voi șapte bărbați mărturisiți, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvântului. Și a plăcut cuvântul acesta al Sfinților Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părțile elinilor, că și numele lor nu sunt evreiești, ci elinești. Precum Ștefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credință și la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părțile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe acești șapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea și așa să se potolească mâhnirea lor și să înceteze cârtirea. Pe aceștia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se și-au pus mâinile peste dânșii și i-au făcut diaconi. Ștefan, fiind plin de credință și de putere, era cel dintâi dintre dânșii, pentru aceea și arhidiacon a fost numit, făcând semne și minuni mari în popor, pe care nu le pomenește Scriptura, ca și despre Însuși Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărțile ce s-ar fi scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ștefan, fiind asemenea cu apostolii și punându-și mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoși. Fiind și bărbat puternic în lucru și în cuvânt, întărea pe credincioși în credință, mustra pe iudeii cei necredincioși, spunându-le din lege și din prooroci, că din zavistie și din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aștepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei și saduchei și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ștefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfânta și Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, a celor din Cilicia și din Asia, întrebându-se cu Ștefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi – sau evreii care viețuiau între alte neamuri – pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care veniseră în Ierusalim la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau liberi, sau slobozi, așa zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a face rugăciunile”. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor și altele, întrebându-se cu Sfântul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ștefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care este în părțile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.

Aceștia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie și, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburând poporul, pe bătrâni și pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ștefan și l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au pus înainte și martori mincinoși, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii, că l-am auzit și pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6, 11-14).

Sfântul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o și s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mână, adică în sufletele omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun și pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?, grăiește Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?”.

Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum și Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânșii: Voi cei tari la cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinții voștri? Și au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari și pe tot poporul cel înrăutățit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuțeau în inimile lor și scrâșneau cu dinții asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăție și de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă și cu credință neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca și cum ar fi ieșit din trup și ar primi răsplătirea. Deci a văzut și pe Iisus Hristos, Stăpânul și Domnul său, ca și cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo și sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinților a nu arăta la alții descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porțile cerești.

Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vestește ceea ce vede, ca și cum ar chema după sine și pe alții, către aceeași cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învățaseră a ucide pe prooroci și care îndrăzniseră și asupra Domnului, împlinitorul legii și al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ștefan, singuri fiind mincinoși, ci strigând cu glas mare, își astupau urechile și au pornit cu un suflet și-au pus asupra lui mâinile cele ucigașe. Apoi, scoțându-l din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă. Martorii cei mincinoși și ucigașii, pentru ca să le fie mai ușor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor și le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie și de o seminție cu cel ce se ucidea, mai mult se iuțea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ștefan și cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăiește despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ștefan, dar și așa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoși, ale căror haine le păzea Saul”.

Deci, fiind ucis Sfântul Ștefan în valea lui Iosafat – care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal – stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugându-se cu sârguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământești, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui și cu totul roșindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sârguință se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primește sufletul meu!”. Iar pentru ei, plecându-și genunchii și cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu niște trandafiri roșii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic și a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei, ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfârșită. El fusese ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh și a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte a lunii decembrie, având de la nașterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis niște bărbați cinstiți și credincioși și, luând în taină moaștele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre și zăcând mort”.

După mulți ani, binecredincioasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 – 1951)

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 – 1951)


 

Arhimandritul Gherasim Iscu (n. 21 ianuarie 1912, Poduri, Bacău – d. 25 decembrie 1951, Târgu-Ocna, Bacău) a fost stareț al mănăstirilor Tismana și Arnota, propovăduitor al credinței peste Nistru, și deținut politic torturat și martirizat pentru credință.

În 1951, de Nașterea Domnului, torționarul care l-a schingiuit în închisoare s-a întors la credință datorită lui Gherasim.

În acea zi, Gherasim și-a iertat și spovedit torționarul înainte ca amândoi să se ducă la Domnul .

În 2021, Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a Pr. Gherasim pentru anul 2025

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 - 1951) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 – 1951) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața înainte de închisoare


 

Moldova

Grigore Iscu se naște la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri din județul Bacău într-o familie de țărani credincoși, Grigore și Elena.

La numai 12 ani intră ca frate începător la Mănăstirea Bogdana, din județul Bacău, iar între anii 1925 și 1928 urmează cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Neamț, până ce seminarul se desființează.

A terminat școala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări și teze de-ale sfinției sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roșu. Ale mele toate aveau corecturi și tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Același lucru mi l-a mărturisit mai târziu și un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.”

(Ioan Iscu, nepotul Pr. Gherasim)

După desființarea seminarului își continuă studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la seminarul de la mănăstirea Cernica.

 

Muntenia

Din anul 1932, fratele Grigore Iscu s-a închinoviat în mănăstirea Tismana, urmând să fie trimis la Academia Patriarhiei Ecumenice din insula Halki, proiect care nu s-a mai înfăptuit.

În anul 1935 termină, ca șef de promoție, cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica, iar mai târziu se va înscrie la Facultatea de Teologie din București.

În anul 1935 a fost hirotonit ca ierodiacon, apoi ieromonah la Mănăstirea Tismana.

Aici este tuns cu numele de Gherasim.

După, a fost numit stareț al mănăstirii Arnota la data de 15 aprilie 1937. Aici a lucrat la refacerea mănăstirii, distruse de un incendiu, până la 1 februarie 1939, când a demisionat.

De aici a trecut la mănăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la seminarul Cernica, unde a rămas până în 1941, când s-a desființat pe motiv că aici se afla un „focar de legionarism”.

Termină Facultatea de Teologie din București în 1942.

Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe și apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reușit să crească un asemenea om. Și de noi s-a ocupat, și s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învățat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce și-a terminat obligațiile familiale, adică și-a crescut copiii, s-a călugărit. Și pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea și-a dus viața de călugăriță în propria casă părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune și metanii.”

(Ioan Iscu)

 

Misionar peste Nistru

La 1 aprilie 1942 este trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria, de unde, spune părintele Iscu în declarația din 28 septembrie 1948 dată la Siguranță,

păstrez una din cele mai frumoase imagini din viața mea”.

Acesta slujește în comuna Păsătel II, la mănăstirea Păsătel și în orașul Balta, ca subprotoiereu, apoi ca locțiitor de protoiereu al județului Balta”.

Mai important, chiar cu puțin înainte de a pleca din Transnistria devine exarh al mănăstirilor.

Ca delegat al Misiunii, în data de 13 decembrie 1942 a sfințit biserica de la Păsătele (județul Balta), ocazie în care a primit mitra de mitrofor de la localnici și o cruce de argint, drept mulțumire.

Totodată a fost învățător și profesor de religie, pe lângă rolul de preot.

Credincioșii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe si surle, cântând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sincer nețărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau din ființa lor. Am mers până acolo cu atașamentul meu față de ei încât nu cruțam nici nopțile, pentru ca să le dau o mână de ajutor.”

(Iscu Gherasim)

 

Stareț la Tismana

La 20 mai 1943, la porunca mitropolitului Nifon, părintele Iscu se întoarce în tară, la mănăstirea Tismana.

Aici, este numit exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945, când a demisionat.

Aflat la mănăstirea Tismana, este așezat în funcția de stareț la data de 1 septembrie 1943 (începutul Anului bisericesc), cu demnitatea de protosinghel.

În calitate de stareț, părintele Iscu reface mănăstirea Tismana (aici se afla lagărul de preoți legionari înființat de I. Antonescu), după ce fusese atinsă de flăcările incendiului din 25 martie 1943.

La această rectitorire este ajutat de Banca Națională a României, după 1 iunie 1944 când este adus tezaurul național.

În toată perioada, până în februarie 1947, cât tezaurul este ținut sub pază de batalionul, apoi compania de grăniceri, BNR se va ocupa de refacerea clădirilor și instalațiilor mănăstirii.

Părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Tismanei (1912 - 1951) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Tismanei (1912 – 1951) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Rezistența anticomunistă

În circumstanțele preluării puterii politice și chiar a fundamentării unui regim comunist în România, apare Mișcarea Națională de Rezistență, cu mai multe ramuri, printre care și cea din Oltenia (M.N.R.O.) condusă de generalul Ioan Carlaonț si Radu Ciuceanu.

Pentru contactarea statelor apusene, spre un ajutor militar mult dorit de cei organizați în grupurile de rezistență, s-au căutat diferite modalități.

Rolul starețului de la Tismana s-a concretizat după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), atunci când trebuia să ofere găzduire și hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”.

Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistență, și instalarea unui post de radio emisie–recepție care să facă legătura cu anglo–americanii, însă nu s–a mai realizat.

Siguranța a descoperit legătura starețului tismănean cu rezistența.

Au urmat percheziții în zilele de 2 iulie si 26 septembrie 1948, la chiliile călugărilor, în cancelaria si biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă fără niciun rezultat, în afara unor „diverse scrisori spre consultare”.

Cu toate cele suspectate de organele de Siguranță starețul Iscu a păstrat legătura cu Rezistența.

 

Arestarea

În dimineața zilei de 26 septembrie 1948 starețul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată cu învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

La 14 iunie 1949, prin sentința 928, Tribunalul Militar Craiova, condamnă grupul „Carlaonț Iancu și alții”, printre care, pe părintele Gherasim Iscu la 10 ani de temniță grea, 3 ani degradare civică și obligat să achite 6.000 de lei cheltuieli de judecată.

Din experiența mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost ”periat”, adică au dispărut multe aspecte din viața lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reținut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era starețul Mănăstirii Tismana și unii membri ai „Mișcării Naționale de Rezistență” i-au cerut găzduire și hrană pentru luptătorii anticomuniști – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima.”

(Ioan Iscu)

Părintele Gherasim Iscu (1912 - 1951) - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Gherasim Iscu (1912 – 1951) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Craiova


 

Este închis la Craiova, unde a dat dovadă de un curaj deosebit față de încercările anchetatorilor de a-l determina să „mărturisească” fapte de care alții puteau să sufere.

Atitudinea starețului a uimit pe toți.

A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicați, în frunte cu generalul Carlaonț.

În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – ce a obosit bătându-l i-a spus:

«Ești nebun, toți au recunoscut și tot 15 ani vei fi condamnat»

(Constantin Hodoroagă)

 

Aiud


 

Apoi, a fost mutat la înspăimântătoarea închisoare de la Aiud, unde si-a încurajat frații de suferință, ridicându-le moralul prin propovăduirea credinței creștine.

A fost arestat în ținută monahală, pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o și a rămas numai în cămașă[6]. Noi, cei din grupul „Argeșului” am dat un sfert de pâine si i-am luat o geacă de la un deținut. Pentru mine și cei ce l-au cunoscut, Părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”

(Constantin Hodoroagă)

 

Canalul Dunărea-Marea Neagră


 

Ulterior a fost dus la canal, la Poarta Albă la asa-zisa „brigadă a hoților”, unde erau toți care fuseseră arestați și condamnați pentru credință.

Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenței sufletești în temniță. La Canalul morții Dunăre-Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoți, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare și bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Batjocoriți, chinuiți, torturați, arhimandritul Gherasim și ceilalți preoți au suportat cu cinste calvarul. Mai târziu părintele s-a îmbolnăvit de T.B.C. și a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup.”

(Ioan Ianolide)

 

Viața la Canal

Starețul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei și a maltratărilor[8].

Canalul fusese început sub presiunea rușilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele românești din țară…

Planul înghițea nesățios toate resursele României și, între 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Starețul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenție de pe traseu.

Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi.

Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor.

Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau.

Mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împușcați.

Conducerea „brigăzilor“ era încredințată celor mai brutali criminali, care erau plătiți cu hrană sau țigări în funcție de rezultatele obținute.

Cei închiși pentru credința lor fusese adunați într-o așa-zisă „brigadă a hoților“. Aici, dacă cineva își făcea semnul crucii, era bătut.

Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paște.

cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră pe unitischimbam.ro

 

Ioan Ianolide despre Gherasim

Ioan Ianolide, întâlnindu-l pe Gherasim la Târgu-Ocna, își amintește astfel:

M-am apropiat ușor de părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși.

Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ.

Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă.

La Canal părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase.

Practica rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară «umanitar».

 

Mutarea la Târgu-Ocna

Îmbolnăvindu-se de tuberculoză va fi mutat la spitalul-penitenciar din Târgu-Ocna.

 

Târgu-Ocna


 

Aici va fi într-o zi pelerinaj...”

Ioan Ianolide destăinuie următoarele:

Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși

Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune, ci și ca realitate practică, era vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci:

«Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului…»”.

«Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…»

S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat:

«Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea.»

«Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…»

 

Convertirea torționarului

Un deținut grec mărturisește astfel:

La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.

Era egumenul unei mănăstiri [Tismana]. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credința lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi. Să nu credeți ce spun ziarele că, comuniștii îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu‐i adevărat. Ei urăsc pur și simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creștini, urăsc pe antisemiți, urăsc pe antihriști, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăște pe alt comunist. Se dușmănesc între ei. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe creștin. Așa se întâmplase că, comunistul schingiuitor [torționar], care chinuise pe acest preot până aproape de moarte ‐ fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și‐și dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții.

In timpul nopții mă deșteptă zicând:

‐ Domnule, fii bun, roagă‐te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morții chemând pe alți doi deținuți. Sprijinindu‐se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s‐a așezat pe marginea patului ucigașului său și‐l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:

‐ Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!

Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice „iubescʺ și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima meaʺ.

Apoi a continuat:

‐ Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește‐ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i‐ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Iți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți‐o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să‐ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești.

In această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată așa ceva. Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S‐au rugat împreună, s‐au îmbrățișat unul cu altul. Preotul s‐a întors apoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne‐am adus pur și simplu aminte că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Betleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torționar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le‐am văzut cu înșiși ochii mei.

 

Adormirea

În noaptea în care a spovedit torționarul care l-a schingiuit, Gherasim avea să se ducă la Domnul. Mai întâi este redată o întâmplare cu câteva ore înainte de adormire[9]:

Un preot călugăr bolnav, care era privegheat de către alți bolnavi, fiind pe moarte și pierzându-se, a fost trezit de cei din jur și readus la viață. Călugărul le-a spus atunci: „De ce m-ați trezit?! Mergeam pe o cale așa frumoasă, cu iarbă minunată, cu livezi de pomi înfloriți!…”.

Și a urmat călugărul zicând: „Mai bine rugați-vă pentru mine, când veți vedea că plec din nou”.

Ultimele sale cuvinte sunt redate de Victor Stoica:

A murit oare părintele Gherasim Iscu? În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea:

– În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit.

Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat:

– Auzi? Cântă îngerii!

Și a rămas așa, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo unde și trecuse, ușor, ca o adiere de vânt.

 

Propunerea de canonizare


 

În 2021, Gherasim Iscu a fost propus spre canonizare pentru anul 2025, alături de Arhim. Ilie Cleopa și Pr. Dumitru Stăniloae.

În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt:

(…) Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 - 1951) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 – 1951) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Citate


 

Iubiți pe cei ce va prigonesc.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana

Glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al călugărilor și podoaba cea aleasă a mărturisitorilor, Sfinte Părinte Gherasim, lauda Tismanei, cel ce ești preamărit în ceata mucenicilor și împreună te veselești în ceruri cu Sfântul Nicodim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana si pe: basilica.rodoxologia.rofericiticeiprigoniti.net;

Sfinţii 10 Mucenici din Creta († 250)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfinţii 10 Mucenici din Creta


 

Aceşti 10 sfinţi au pătimit pentru credinţa în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăţiei lui Deciu (251-253).

Nu erau toţi din acelaşi loc, ci din mai multe părţi ale ţării.

Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest şi Pompie din Iraclion.

Ei au fost daţi de necredincioşi dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe.

Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiţi, batjocoriţi, loviţi cu pietre şi pălmuiţi vreme de 30 de zile.

În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duşi la judecată şi stând ei tari şi neclintiţi în credinţa creştină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie.

Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau şi, astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta

Glasul al 3-lea:

Creta cea mult minunată să o cinstim, că a înflorit flori cin­stite, pe mărgăritarele lui Hristos, stâlpările mucenicilor. Că zece sunt la număr, ferici­ţii şi toată mulţimea demonilor au ruşinat. Pentru aceasta şi cununi au luat mucenicii lui Hristos, cei cu sufletul răbdător.

(Audio) Troparul Sfinților 10 Mucenici din Creta (în limba greacă)

Condacul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca un Luceafăr a strălucit cinstita pătimire a mucenicilor, care mai înainte ne-a arătat, în chip luminat, pe Cel Născut în peşteră; pe Care Fecioara L-a născut fără de sămânţă.

preluat de pe doxologia.ro

 

Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Ținând Decie sceptrul împărăției Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dânsul la nume și la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania și cu prigoana creștinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toți cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dânsul cei tari în credință, pe care, după multe ispitiri și munci, cu felurite morți îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbați aleși, a fost prinsă și adusă la cel ce-i căznea. Aceștia erau cu neamul din diferite cetăți: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie și Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie și Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia și Evarest din Iracleea. Toți se sârguiau a merge către cetatea din cer.

Aceștia, stând înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj și au arătat multă bărbăție. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuți fiind, munciți, târâți pe pământ, cu pietre uciși, batjocoriți, scuipați și tot felul de batjocuri răbdând treizeci de zile. Iar în douăzeci și trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată și șezând ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală și de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuțimea și cu nebunia, sârguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceștia erau gata a răbda până la suflarea din urmă.

Căutând ighemonul asupra lor cu fața mânioasă, a zis: „Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăța pe voi a cunoaște ce este de folos?”. Apoi, ca și cum i-ar fi înfricoșat cu mânia, a zis: „Jertfiți zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veți cunoaște cine este Decie, căruia nu voiți a vă supune”. La acestea au răspuns mucenicii: „Noi, o, ighemoane, și cu cuvântul și cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune”. Iar ighemonul, tăind cuvântul lor a zis: „Dar nu țineți seamă nici de munci o, răilor?”.

Sfinții au răspuns: „Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îți mulțumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăț duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) și l-ai pus înaintea noastră”. Ighemonul a zis: „Dar nu va fi așa, căci veți cunoaște cât este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliți fără rușine și nici nu vă rușinați de atâția bărbați preaînțelepți ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întâi dintre zei, apoi pe Ira și pe Rea, cum și pe ceilalți. Căci acum atât de mult veți fi chinuiți cu munci, încât nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci și alții se vor înfricoșa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia”.

La aceasta iarăși au răspuns bărbații cei curajoși: „Pentru Die și pentru maica lui Rea, nimic să nu grăiești, ighemoane, căci nu vorbești către cei ce nu știu. Noi am auzit de la părinții noștri despre neamul lui, despre viața și năravurile lui și chiar de mormântul lui; de voiești, acum îl vom arăta ție. El s-a născut în Creta și era un desfrânat și necurat, încât este rușine a vorbi despre viața lui, iar, prin meșteșugul vrăjilor și al farmecelor, își schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrânare. Iar unii, de aceeași patimă fiind stăpâniți, au urmat vieții lui, pentru că ce este mai lesne decât aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu și, zidindu-i capiște, i-au adus jertfă și ceea ce le plăcea lor, aceea și zeului lor se socotea, că este bine primită. Și nu numai așa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă și cuviincios lucru socoteau a viețui cu neînfrânarea”.

Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărâtă, apoi se mânia și poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mâinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gândea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mâinile muncitorilor au răpit pe sfinți, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea și mărimea durerilor erau pentru toți asemenea. Pentru că unii dintr-înșii erau spânzurați și cu unghii de fier strujiți, vinele li se rupeau și carnea le cădea la pământ, iar alții cu pietre și cu pari ascuțiți erau răniți pe coaste până la oase. Alții cu plumb fiind bătuți, li se dezlegau încheieturile, li se sfărâmau și se rupeau oasele, iar alții într-alt chip erau schingiuiți, încât nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sunt miloși le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărându-le este și mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulțumire, le răbdau cu bărbăție, încât păreau că se mâhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.

Deci toți alergau la dânșii, ca spre un lucru nou și de mirare, adică și necredincioșii și credincioșii. Însă cei care păzeau credința în taină, alergau să se minuneze de bărbăția pătimitorilor și singuri să se întărească în credință, iar necredincioșii ca să-și bată joc de răbdarea sfinților și să se bucure de rănile lor, uitându-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mișcat spre milostivire, ci mai vârtos spre cruzime îndemnându-l și pe ighemon și pe muncitori. Astfel invitau aceștia pe ighemon, iar el poruncea și muncitorii săvârșeau ceea ce li se poruncea.

Apoi crainicul striga: „Cruțați-vă, supuneți-vă domnilor, jertfiți zeilor”. Iar mucenicii, în mijlocul atâtor dureri și munci, erau mai presus de toate, cu bărbăția și cu răbdarea, mai presus de popor și de crainic, de muncitori și de însuși ighemon. Și, mai înainte de toate, erau mai presus decât domnul lor, satana și decât toate puterile lui, pentru că toți într-o unire și într-un glas, strigau: „Creștini suntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere și de-ar fi trebuință și de mii de ori să murim, vom muri cu osârdie”.

Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinții mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinții erau duși spre ucidere de sabie, la un loc puțin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet și cu un cuget, se grăbeau care dintr-înșii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicând că acela va fi mai întâi dintre dânșii, care își va da capul sub sabie mai pe urmă decât toți, pentru că văzând tăierea celorlalți și moartea, nu se va înfricoșa și nici nu va arăta vreo mâhnire sau schimbare a feții. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor și biruitor.

Plăcând tuturor acest cuvânt al lui Teodul, au adus mai întâi cântare lui Dumnezeu: Bine este cuvântat Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vânătorilor, și celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicând: „Iartă, Doamne, pe robii Tăi și primește vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre și prieteni și pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoștinței și cu ochi curați să vadă bună credință, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veșnic”. Astfel, rugându-se fiecare dintr-înșii, li se tăia sfântul și purtătorul de biruință cap, iar sufletele lor se înălțau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

După tăierea sfinților, ducându-se gealații, unii cunoscuți au rămas să adune trupurile lor și le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetând goana și strălucind sfânta credință, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetății marelui Constantin, mergând în insula Creta, a aflat nestricate moaștele acelor sfinți, zece la număr și le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei și spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi a fi părtași bunătăților cerești, pregătite lor cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava în veci. Amin!