Articole

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul (†395/421)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Iacob Persul

Iacob Persul (d. 395/421) este un sfânt persan. Supranumele său, Intercisus, derivă din cuvântul latin pentru “tăiat în bucăți”, care se referă la modul în care a fost martirizat: el a fost tăiat pe rând în 28 de bucăți. I s-au tăiat mâinile și picioarele, dar a supraviețuit, și a fost în cele din urmă decapitat.

Provenea dintr-o familie creștină, el însuși fiind creștin. După tradiție, a fost un ofițer militar și a ocupat funcții înalte în administrația persană, fiind curtean al regelui persan Yazdegerd I (399-421). După ce regele a început să-i persecute pe creștini, Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, devenind astfel apostat. Sub influența familiei sale creștine, el s-a pocăit de apostazia sa și a mers în fața regelui Bahram al V-lea (421-438), succesorul lui Yazdegerd, pentru a-și mărturisi credința creștină. A fost torturat și ucis. Persecuțiile la adresa creștinilor (printre care și moartea lui Iacob Persul) a reprezentat cauza începerii Războiului romano-sasanid (421-422).

Biserica Sfântul Iacob Persul din Cartierul Armean al Ierusalimului îi este dedicată Sf. Iacob Persul. Mănăstirea din satul Sireți, (raionul Strășeni, Republica Moldova) îl are ca patron. O parte din moaștele sale se află depuse într-o raclă de sub un baldachin aflat în pronaosul Bisericii “Pogorârea Sf. Duh” a Mănăstirii Dragomirna (județul Suceava, România).

Ziua sa de pomenire este 27 noiembrie.

cititi mai mult despre Iacob Persul si pe en.wikipedia.org

Sf. Mare Mc. Iacob Persul (†421) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Iacob Persul (†395/421) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul

Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul (†395/421) este unul dintre martirii Bisericii lui Hristos care au impresionat o lume întreagă de-a lungul secolelor prin cutremurătoarea lor pătimire pentru dragostea de Hristos. Apostat la început, iar apoi mărturisitor fierbinte, Sfântul Iacov a luat cununa grelei sale mucenicii în jurul anului 395, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 noiembrie.

 

Viața și pătimirea Sfântului Iacov

Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.

Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră.”

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luând-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?

Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc.

Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște păgâni și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin.” Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da.”

Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu.” Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații“. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic.”

Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul.

În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat.”

Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mîinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mîinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?

Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea.” Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați.”

Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit.” Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă.”

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!

Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice.”

Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta.” Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase.”

Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume.” Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte.” Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stângă, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ.”

Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lână; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios.”

Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg.”

Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini.” Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea.”

Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor.”

Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău.”

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table.”

Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mîinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci.

Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți.”

Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintâi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta.”

Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică.” Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște.”

I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii.”

Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți.”

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stâng, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești.” Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa aceasta veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale –, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer.”

Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică.”

Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor.”

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele.” Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele.”

Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului. Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!” Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate.” I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga.”

După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe tine mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine.

Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântăm, Doamne, de acum și până-n veac.”

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune.”

Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stâng, ca să mă abat spre stânga către stăpânirile întunericului.”

Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții.” Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi.”

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri.

Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:

Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu.”

Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Mare Mucenic Iacob Persul si pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam (19 noiembrie)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam

Sfântul Proroc Avdie

Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.

Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.

Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Avdie si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mc. Varlaam (†304)

Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.

Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Varlaam si pe: basilica.ro; doxologia.ro

† Sfântul Mare Mucenic Mina (285 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mare Mucenic și făcător de minuni Mina (cunoscut și ca Sf. Mina Egipteanul sau Sf. Mina cel din Cotiani) a trăit între anii 285 – 309 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Este considerat ca fiind protector al celor păgubiți.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 11 noiembrie.

 

Viața

Sf. Mina „Egipteanul” s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor Egiptului, în anul 285 d.Hr. A trăit pe vremea împăraților romani Dioclețian și Maximian (Egiptul devenise provincie romană cu trei secole în urmă).

Conform sinaxarului egiptean (copt), se spune că mama sa, Eufemia, nu avea nici un copil. Într-o zi, aceasta s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sărbători închinate Maicii Domnului. Acolo, văzând părinții cu copiii lângă ei, frumos îmbrăcați de sărbătoare, ea s-a întristat, a suspinat și a lăcrimat îngenunchind în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria.

S-a rugat fierbinte să mijlocească în fața iubitului ei Fiu ca să-i dăruiască și ei un copil. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoană, spunând „Amen”. S-a bucurat nespus, înțelegând că Domnul și Maica Sa îi auziseră rugăciunile. Întorcându-se acasă, i-a povestit soțului ei Eudoxius cele întâmplate iar el a zis: „Fie voia Domnului”. Domnul, Iubitorul de oameni, le-a dăruit un copilaș, un băiat pe care l-au numit Mena (Mina), după cuvântul „Amen” pe care îl auzise mama sa în fața icoanei. Mai târziu, fericiții părinți au mai avut un fiu și o fiică.

Sf. Mina a crescut în credința creștină, beneficiind de o educație aleasă – părinții săi erau înstăriți, tatăl său, Eudoxius, având un rang înalt în armata imperială romană.

Mina a rămas însă orfan de la o vârstă fragedă. Tatăl său a murit când Mina avea doar 11 ani, iar mama sa a murit la trei ani după aceea.

Ajungând la vârsta necesară, Mina a vrut să urmeze cariera armelor, după exemplul tatălui său. Intrând în armata imperială a fost trimis să-și facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigia. Orașul în care slujea era însă păgân și dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză Mina nu se putea împăca cu viața de aici și mai ales cu camarazii săi care se închinau la idoli.

În acea perioadă, împăratul Dioclețian inițiase o originală reformă constituțională, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului și instituind astfel tetrarhia ca sistem de guvernare al imperiului roman. Deși pe plan politic și militar Dioclețian a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reușitele lui sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor: astfel, prin cele 4 edicte (decrete) pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva creștinilor.

Mulți creștini au preferat să primească mucenicia în numele Domnului nostru Iisus Hristos, decât să aducă jertfe idolilor. Sf. Mina și-a părăsit poziția și rangul militar la care ajunsese și s-a retras în deșert unde a rămas pentru o perioadă de cinci ani, cinstindu-L și iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa.

Într-una din zile, a văzut cerurile deschizându-se și mucenicii purtând cununi minunate. A auzit o voce zicând: „Tot cel ce se ostenește pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”. Atunci, Sfântul s-a întors în orașul pe care îl guvernase – Cotyaeum (Cotiani, în prezent Kütahya din Turcia) – mărturisind numele Domnului Iisus Hristos.

Deși împăratul Dioclețian abdicase în anul 304, persecuțiile împotriva creștinilor au fost continuate cu și mai multă îndârjire, mai ales în părțile răsăritene ale imperiului roman, controlate de către împăratul Galerius Maximianus (305-311), ginerele lui Dioclețian.

Unii istorici pun pe seama lui Galerius, care se bucura de o mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, faptul că l-ar fi determinat pe Dioclețian să promulge seria celor patru edicte împotriva creștinilor din anii 303-304.

În acest context, întoarcerea la Cotyaeum a Sf. Mina, cunoscut ca fiind creștin, era un act de mare curaj și tărie sufletească. Ştiind că aparține unei familii nobile, concetățenii săi l-au sfătuit să se îndepărteze de credința lui, promițându-i daruri și măriri. Deoarece Sf. Mina nu s-a răzgândit și nu a renunțat la credința creștină, guvernatorul cetății a hotărât să fie arestat și torturat.

 

Mucenicia

Cele ce se cunosc despre martiriul Sf. Mina provin de la Metafrast și Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

În acel timp, în cetatea Cotiani (Cotyaeum) era celebrată o sărbătoare păgână; din acest motiv guvernatorul cetății, prefectul Pirrus, a ordonat ca Sf. Mina să fie închis în temniță până va trece sărbătoarea, nevoind să o tulbure și nici să stânjenească petrecerea și plăcerea poporului prin judecata și osânda lui.

Tot timpul cât a stat în temniță, Sf. Mina se ruga și cânta lui Dumnezeu imnuri de slăvire. Îndată după sărbătoare el a fost adus înaintea lui Pirrus, care i-a cerut cu tărie să se lepede de Hristos și de credința în El și să aducă jertfă zeilor țării (idolilor), făgăduindu-i nu numai punerea lui în libertate dar că îi va da și daruri scumpe.

Cu liniște și hotărâre la tot ce ar putea veni peste el, Sf. Mina a respins propunerea și făgăduința, chiar dacă mai marele orașului îl amenința cu chinuri ca cele pe care le-au îndurat atâția alți creștini, sfârșind cu moartea. „Nu mă tem nici de chinuri și nici de moarte” a răspuns curajos Sf. Mina.

La auzul acestor cuvinte, prefectul furios a dat poruncă călăilor să-l supună la chinuri fără milă, ceea ce au făcut fără întârziere. Sub ochii lui, Sfântul Mina a fost dezbrăcat și bătut cu vine de bou până la sânge, care curgea șiroaie pe trupul lui umplut de răni. Martirul însă nu scotea nici un vaiet, nici un suspin, de parcă nu trupul lui ar fi fost lovit și rănit.

Un privitor cu numele de Pegas, cutremurându-se de ceea ce vedea s-a apropiat de Sf. Mina și i-a spus: „Omule, fie-ți milă de tine și supune-te guvernatorului mai înainte ca trupul tău să fie zdrobit. Pleacă-te zeilor în fața lui, iar după ce scapi închină-te Dumnezeului tău, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe tine, cred eu.” Mucenicul i-a răspuns însă: „Fugi dinaintea mea! Nu voi grăi minciună, chiar de ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai El este nădejdea mea.”

Apoi, călăii săi l-au legat cu trupul gol de un copac. L-au scrijelat cu niște piepteni de fier și l-au frecat cu o bucată de stofă țesută din păr. Drept răspuns la aceste noi chinuri, Sf. Mina a început să cânte imnurile obișnuite din adunările creștine. La aceasta, mânia prefectului Pirrus a crescut fără măsură și a poruncit uciderea sfântului: „Pentru că Mina ostașul a căzut în nelegiuitul creștinism și nu vrea să se supună poruncii împărătești de a aduce sacrificii zeilor, poruncim să i se taie capul cu sabia iar corpul să i se ardă”.

Călăii au pus mâna pe Sf. Mina, l-au târât afară din oraș, i-au tăiat capul și i-au aruncat corpul în foc. Dar creștinii au venit în jurul focului imediat ce ostașii au plecat și au scos din foc bucăți din trupul sfântului, le-au spălat, le-au uns cu arome și le-au îngropat într-un loc știut numai de ei.

 

Moaștele Sf. Mina

După anul 318, când pe tronul imperiului roman ajunsese Constantin cel Mare (acesta promulgase în 313 Edictul de la Milano, prin care religia creștină intra în legalitate pe întreg cuprinsul imperiului), creștinii au scos moaștele sfântului din pământul Frigiei și le-au dus în locul său de naștere, în Egipt, și anume la Alexandria.

Mai târziu, pe locul unde au fost îngropate, a fost ridicată o biserică în cinstea Sf. Mina. În această biserică s-au săvârșit multe minuni, dăruindu-se creștinilor multe vindecări și mult ajutor. Aceste minuni sunt istorisite de Sf. Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.

Moaște ale Sf. mare Mucenic Mina se află în mai multe locuri ale lumii creștine.

În România, biserica „Sfântul Mucenic Mina” din București păstrează fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse de la Muntele Athos și de la Mănăstirea „Sfântul Mina” din Egipt în anul 1874.

Credincioșii se pot închina la moaștele Sf. Mina și în Catedrala mitropolitană din Iași. În această catedrală, alături de moaștele altor 32 de sfinți, se află și un fragment din moaștele Marelui Mucenic Mina.

Şi în Biserica „Sfântul Mina” din cartierul Obcine (Suceava) se află două fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse din Grecia, în august 2001, de către Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Mina si pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

†) Sf. Ap. Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Terțiu și Cvart; Sf. Mc. Orest (10 noiembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinţii Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Terţiu şi Cvart sunt toţi din rândul celor 70 de Apostoli ai Domnului Iisus Hristos.

 

Apostolul Olimp - Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Olimp se numără printre Cei Şaptezeci de Apostoli. El şi Apostolul Irodian au fost însoţitorii Sfântului Apostol Petru. Din ordinul Împăratului Nero, cei doi au fost decapitaţi în aceea şi zi în care Sfântul Apostol Petru a fost crucificat, murind pentru Hristos ca mucenici. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face în 10 noiembrie.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Apostolul Irodian - Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Irodian (numit și Herodion sau Rodion) se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. El a fost rudă cu Sf. Apostol Pavel (Romani 16,11) și episcop în Neoparția, unde a suferit mult din cauza evreilor. După ce l-au bătut, lapidat și înjunghiat, l-au lăsat să moară, dar Sf. Irodian s-a ridicat și a continuat să îi ajute pe Apostoli.

El a fost decapitat odată cu Apostolul Olimp în Roma, pe când îl ajutau pe Sf. Apostol Petru, în aceeași zi în care a fost crucificat și Sf. Apostol Petru. Prăznuirea lui se face la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci, la 28 martie, 8 aprilie și la 10 noiembrie.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Apostolul Sosipatru

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Sosipatru se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Sosipatru este prăznuit la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Iason), la 10 noiembrie, iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.

Viața

Născut în Aheea, Sosipatru a fost episcop în Iconium (anterior Sfântului Apostol Tertie), fiind hirotonit de ruda sa, Apostolul Pavel. Împreună cu Sf. Iason el a mers în insula Corfu, unde au construit o biserică cu hramul Sf. Ştefan și unde au convertit mulți păgâni la credința creștină. Văzând acestea, regele insulei Corfu i-a aruncat în temniță, unde ei au convertit alți șapte prizonieri la credința creștină: Saturnin, Iakischolus, Faustian, Ianuarie, Marsaliu, Eufrasie și Mammiu. Regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte, fiind aruncați în smoală clocotită.

Fiica regelui, fecioara Kerkyra, văzând toate acestea și cum sunt torturați sfinții apostoli, și-a împărțit bijuteriile săracilor și s-a convertit la creștinism. Regele s-a mâniat și a întemnițat-o până ce avea să se lepede de Hristos. Apoi a dat foc închisorii, dar ea a rămas nevătămată. Văzând această minune, mulți oameni s-au botezat. Apoi, regele a poruncit ca ea să fie legată de un copac și omorâtă cu săgeți.

Mulți credincioși au fugit într-o insulă învecinată ca să scape de mânia regelui, dar în timp ce acesta îi urmărea, barca lui s-a scufundat. Noul rege a trecut și el la creștinism și a primit numele de Sebastian prin botez. De atunci, Sfinții Sosipatru și Iason au propovăduit Evanghelia liberi și au zidit o biserică în Corfu. Ei au trăit până la adânci bătrâneți, când și-au dat sufletele în pace în mâinile Domnului.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Apostolul Erast

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Erast (Erastos) se numără printre Cei Şaptezeci de Apostoli. El a slujit ca diacon şi iconom (intendent) al Bisericii din Ierusalim şi mai târziu episcop al Paneadei, în Palestina. Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Erast în 4 ianuarie împreună cu Cei Şaptezeci şi în 10 noiembrie.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Apostolul Tertie

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Tertie (sau Terțiu, în greacă Tertios) este numărat printre Cei Șaptezeci de Apostoli.

După tradiție, sfântul apostol Tertie ar fi pus pe hârtie Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel și a fost episcop în Iconium (în Asia Mică – astăzi Konya, în Turcia), succedându-i Sfântului Apostol Sosipatru. El a murit mucenicește; Biserica Ortodoxă îl pomenește în 30 octombrie împreună cu Sfinții Apostoli Cleopa, Marcu, Iust și Artema, iar în 10 noiembrie împreună cu Sfinții Apostoli Erast, Olimp, Irodian, Sosipatru și cu Cvart.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Apostolul Cvart

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Cvart se numără printre Cei Şaptezeci de Apostoli. El a fost episcop de Beirut (astăzi capitala Libanului) şi a suferit mult. El a pătimit pentru dreapta credință și a convertit pe mulți greci la credința creștină. Și mult s-a ostenit în propovăduirea dreptei credinţe. Deci, pe mulţi botezându-i, a adormit în Domnul (Romani, 16, 23).Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Cvart în 10 noiembrie.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mucenic Orest (†304) s-a născut în cetatea Tiana din Capadocia – Asia Mică şi la maturitate a devenit doctor. Mărturisind pe Hristos, a fost prins de dregătorul Maximin, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305).

Nesupunându-se poruncii de a jertfi idolilor, ci mărturisind cu îndrăzneală pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost cumplit bătut cu toiege. Apoi, l-au dus înaintea idolilor, iar el suflând asupra lor, aceia au căzut şi s-au făcut ca praful. Pentru aceasta a fost întemniţat timp de şapte zile.

Fiind scos afară şi silit din nou să jertfească idolilor, Sfântul Orest s-a opus, de aceea păgânii i-au străpuns gleznele cu piroane și l-au legat cu lanţuri de un cal sălbatic. Şi fiind târât 24 de mile departe de cetatea Tiana, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina; Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei (7 noiembrie)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina (7 noiembrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina - foto preluat de pe doxologia.ro

Cei 33 de Mucenici din Melitina s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311). Cel dintâi dintre ei era Ieron, bărbat puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet. Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, nu au putut, căci plugarul scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul aceluia armă.

Şi por­nindu-se asupra lor i-a gonit pe toţi. Deci, a mers sfântul de bună voie la dregător, iar acela i-a tăiat mâna dreaptă din cot şi l-a întemniţat. În închisoarea din Melitina se aflau închişi mai mulţi creştini care mărturisind credinţa lor în Hristos Iisus, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la grele chinuri. După ce au fost bătuţi, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capetele, luând astfel cununa mucenicilor.

 

Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei

Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei (7 noiembrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei - foto preluat de pe doxologia.ro

Tot astăzi pomenim pe Sfântul Cuvios Lazăr, cel care s-a nevoit în Muntele Galisiei. La naşterea sa, Dumnezeu a făcut să se arate din cer o lumină dumnezeiască ce a umplut toată casa, apoi, după ce s-a născut, pruncul îndată a stat drept şi s-a închinat spre răsărit, având mâinile atinse la piept cu bună rânduială.

După ce a mai crescut, părinţii săi l-au dat la un dascăl să îl înveţe Sfintele Scripturi, apoi, Sfântul Lazăr a plecat să se închine la Ierusalim. A stat o vreme în Mănăstirea „Sfântul Sava”, apoi a plecat să se nevoiască pe Muntele Galisiei, cel din preajma Efesului.

Acolo, a îndurat multe ispite de la diavoli, care năvăleau ziua şi noaptea prin simţuri şi prin gânduri, însă pe toţi i-a surpat cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, Sfântul Cuvios Lazăr şi-a făcut un stâlp descoperit şi s-a suit deasupra lui, hrănindu-se cu buruieni crude şi cu apă şi aceasta o dată sau de două ori pe săptămână, îndurând gerul iernii şi arşiţa zilei.

S-a învrednicit de darul prorociei, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul său. La adormirea sa, la fel ca la naşterea sa, o lumină mare a învăluit stâlpul pe care se nevoia, aflând despre aceasta ucenicii care erau prin peşteri şi prin munţi.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei si pe doxologia.ro

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (5 noiembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (5 noiembrie)

Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei.

Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia mersese la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare. Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor.

Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare. Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu la mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze.

Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână. Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei.

Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări. După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armată pentru a prinde toții monahii, între care a fost prins și Galaction.

Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

cititi mai mult despre Sf. Mucenici Galaction și Epistimia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

Sf. Sfinţiţi Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala; Așezarea moaștelor Sf. Mare Mc. Gheorghe în Lida (3 noiembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.robasilica.ro

 

Sf. Sfinţiţi Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala

Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul au trăit în Persia, în vremea regelui Sapor al 2-lea (309-379), prigonitorul creştinilor, în vreme ce peste romani au stăpânit, rând pe rând, împăraţii de la Sfântul Constantin cel Mare şi până la Teodosie cel Mare.

Regii perşilor îi prigoneau pe creştini, nu pentru că aceştia ar fi săvârşit fărădelegi, ci pentru faptul că numărul lor creştea din ce în ce mai mult, încât vechea religie păgână a perşilor era pe cale să dispară. Perşii se rugau în acea vreme la doi zei, unul al binelui şi altul al răului, se închinau soarelui şi focului şi beau sânge de animale.

Deci, a dat Sapor poruncă în întreaga sa împărăţie să fie ucişi toţi aceia care se închină lui Hristos. Şi au fost ucişi fără cruţare mulţi creştini care se aflau prin sate sau prin cetăţi, chiar oameni apropiaţi regelui.

În acea vreme, episcopul cetăţii Anita, fericitul Achepsima, a fost prins, el fiind bătrân de zile şi cinstit, având vârsta de 80 de ani. Nevrând să se închine soarelui şi focului, a fost bătut cu toiege ghimpoase.

Apoi au fost prinși şi preotul Iosif şi Aitala diaconul, vestiţi pentru credinţa şi ştiinţa lor. Şi nevrând ei să se închine focului au fost bătuţi cumplit încât li se desprindea carnea de pe oase. Apoi, legându-i, i-au băgat în temniţă lângă episcopul lor, Achepsima.

Acolo au stat pătimitorii pentru Hristos trei ani de zile, fiind scoşi în fiecare lună la chinuri. După toate acestea, odată, scoţându-l iarăşi pe fericitul episcop, ostaşii l-au bătut până şi-a dat sufletul. Pe Iosif preotul şi pe Aitala diaconul, spânzurându-i cu capul în jos, i-au ucis cu pietre.

 

Sf. Gheorghe

Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobândind creştere minunată, având fire bună şi rădăcină cinstită şi sfânta – căci părinţii lui din vechi strămoşi erau cu ales neam şi cu bună credinţă, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie.

Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe când era tânăr; după aceea, pentru bărbăţia lui cea covârşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se până atunci şi necunoscând nimeni că era creştin.

Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe. Iar Sfântul, plecând cu maicasa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea, şi unde avea multe lucruri de moştenit.

Şi fiindcă s-a întâmplat a muri şi maicasaîn acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luând avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpânire decât cea dintâi. Dar, văzându-i pe păgâni că au atâta ură asupra creştinilor, a hotărât mai întâi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, care lucru l-a şi făcut degrabă.

Deci, împărţind la săraci averile ce avea şi dând libertate robilor săi şi făcând aşezământ şi rânduiala pentru averile rămase în Palestina, în ziua a treia – când se ţinea sfatul stăpânitorilor de prin toată împărăţia romanilor ca să scoată din mijlocul lor pe creştini -, a venit singur în mijlocul divanului şi al sfatului unde se afla Diocleţian.

Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală bună credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pântece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var; dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian; şi, afară de dânsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie.

Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcând felurite minuni numai cu chemarea Domnului.

Deci, făcând el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dânsul. Şi, deşteptându-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să dea voie slujitorului obişnuit să vină la dânsul.

Făcând păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi Sfântul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. Robul, văzând pe stăpânul său în legături, închinându-se lui, zăcea jos la pământ plângând.

Dar Sfântul, ridicându-l, îl îndemna să fie cu inimă bună. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să se aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din câte sunt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate câte i-a poruncit, a luat binecuvântare şi iertare şi s-a dus de la Sfântul.

A doua zi, Sfântul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecându-se lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărâmând pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luând prea cinstit trupul sfântului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfântul şi mucenicescul trup. Apoi a săvârşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate câte îi poruncise Sfântul.

După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Căci, luând domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobândit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfântului o biserică mare şi prea frumoasă în Lida.

Apoi, ridicând mult pătimitul şi sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare; şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dânşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie; iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.

†) Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir (în greacă: Άγιος Δημήτριος της Θεσσαλονίκης, adică Sfântul Dumitru de la Tesalonic / Salonic) a fost un martir creștin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața și martiriul

Hagiografia tradițională spune că Sfântul Dumitru a fost diacon la Tessalonic, martirizat cu lancea, în timpul prigoanei anticreștine sub conducerea împăratului Dioclețian, sau poate în timpul împăratului Galerius.

Alte izvoare ne spun că Sfântul Dumitru era un nobil, ofițer, proconsul al Ahaiei. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea la Tessalonic. Cruciații din Evul Mediu l-au adoptat, ca și pe Sfântul Gheorghe, drept patron al lor.

 

Sărbătoarea

Marele Mucenic Dumitru este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și cea de rit roman. În bisericile ortodoxe și catolice de rit bizantin, precum și în cea de rit roman, se sărbătorește la data de 26 octombrie. Creștinii ortodocși care urmează calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sfântul Dumitru la 8 noiembrie.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Bazilica Sfântul Dumitru din Salonic

Puțin timp după moartea sa, la Salonic, o bazilică a fost ridicată pe mormântul său. Bazilica Sfântul Dumitru din Salonic a devenit mare centru de pelerinaj. După cucerirea otomană (1430), bazilica a fost transformată în moschee. A redevenit biserică după recucerirea orașului de către greci (1912), în timpul Primului Război Balcanic. Edificiul paleocreștin original există și astăzi. Este principalul sanctuar dedicat Sfântului Dumitru. Moaștele sale sunt așezate în Biserica Sfântul Dumitru din Salonic.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Muzică

În 1962, viața și martiriul Sfântului Dumitru au devenit subiectul unui oratoriu de 90 de minute al compozitorului diasporei de greci Nicolas Astrinidis. Trei părți ale lucrării au avut premiera la Primul Festival Sfântul Dumitru din Salonic, la 26 octombrie 1962. Întregul oratoriu a fost premiat în 1966 și au primit performanțe ulterioare în 1985 (Salonic) și în 1993 (București). Toate performanțele au fost înregistrate.

 

Atentie!

Să nu se facă confuzia între Sf. Dumitru, izvorâtorul de mir și Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov)[, sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 27 octombrie.

 

cititi mai mult despre Sfântul Dimitrie si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.rodoxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si Sfinţii Dimitrie – ocrotitori spirituali pentru aproape 300.000 de români

Sfinții Mucenici Marcian şi Martirie (25 octombrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfinții Mucenici Marcian şi Martirie

Sfinții Marcian și Martirie au fost mucenici pentru credința ortodoxă în vremea împăratului arian Constanțiu al II-lea (337-361). Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 25 octombrie.

 

Viața

Sfinții Marcian și Martirie au trăit la Constantinopol sub împăratul Constanțiu al II-lea (337-361), care a susținut arianismul. Erau de origine nobilă și iubiți de toți pentru buna lor viață și credință. Pentru aceste calități au fost aleși să fie secretarii arhiepiscopului Pavel Mărturisitorul al Constantinopolului (337-339, 341-342, 346-351).

Când sfântul Pavel Mărturisitorul a fost exilat de împăratul Constanțiu în Armenia (unde a fost omorât sugrumat de arieni, prăznuirea lui făcându-se la 6 noiembrie), Marcian și Martirie au continuat să mărturisească credința ortodoxă în fața poporului, fără să se teamă nici de moarte nici de exil.

Pentru aceasta au fost tăiați cu sabia și îngropați la poarta Constantinopolului, ce se numea Milandisia, la locul Devterului.

Mai târziu, după ce a revenit pacea în Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur a ridicat pe locul mormântului lor o biserică în cinstea lor.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Marcian și Martirie si pe: basilica.ro; doxologia.ro