Articole

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian (Secolele III – IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV.

Erau ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior.

Mărturisindu-L pe Hristos în vremea persecuției din timpul împăratului Maximian Galeriu, au luat cununa muceniciei.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 iunie.

Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăratul Maximian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman și că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului.

Sfinții Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de cu alți patru sfinți ostași, anume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane.

Ca urmare, au fost aruncați în închisoare.

Au fost nou îndemnați și apoi amenințați cu chinurile, ca să se lepede de Hristos, dar ei au refuzat.

Au fost apoi supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele.

Dar ei au rămas statornici în credința în Domnul Iisus Hristos.

Atunci împăratul, în ziua de 8 iunie 298, a poruncit să li se taie capetele, cei doi primind astfel cununa muceniciei.

 

Troparul – Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru si Marcian, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)


 

Sfântul Dorotei (cca. 255 – 362) a fost episcop al Tirului, în Fenicia (azi în Liban), în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 iunie.

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului - miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului – miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Dorotei este menționat de Eusebiu de Cezareea ca fiind un preot învățat din Antiohia, și eunuc din naștere.

În timpul persecuției lui Dioclețian (în jurul anului 304) este constrâns să plece în exil la Odyssopolis (azi Varna, în Bulgaria) pe malurile Mării Negre, de unde se poate întoarce abia la sfârșitul persecuției lui Licinius, în anul 320.

Apoi păstorește în pace Biserica din Tir mulți ani, și participă și la Sinodul I Ecumenic din anul 325.

Când împăratul Iulian Apostatul începe a-i persecuta pe creștini (361), bătrânul episcop este constrâns din nou să plece în exil la Odyssopolis, unde este totuși arestat de trimișii împăratului și torturat fără să se țină cont de vârsta lui înaintată (avea peste 100 de ani).

Moare mucenicește în urma acestor chinuri în 362 și este socotit în ceata mucenicilor.

Lui Dorotei îi este atribuită scrierea Viețile proorocilor și ale apostolilor (uneori numite Actele celor 70 de Apostoli).

Aceste vieți au fost în timp integrate în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Dorotei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Cu învăţături ortodoxe, sfinţite mucenice, propovăduind, dar dumnezeiesc sfânt pe tine însuţi te-ai adus Făcătorului, întâi în pustnicie cu cuviinţă vieţuind, a doua cu mucenicia tare pătimind; şi după lege ai luat răsplătirea biruinţei de la Hristos Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Dorotei, episcopul Tirului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului


 

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) -  foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară.

Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. După aceea, împărățind marele Constantin și Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.

Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Și a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând felurite pătimiri, și-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. Și a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară. El a scris viețile prorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri, iar acum, fiind el însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel


 

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip sunt patru mucenici, probabil din secolul al IV-lea, martirizați undeva pe teritoriul orașului Noviodunum (Isaccea de azi), ale căror moaște au fost descoperite în comuna Niculițel (jud. Tulcea) în toamna anului 1971. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 4 iunie.

 

Viața și mucenicia


 

Patru martiri din acest grup mare de mucenici, și anume Zotic, Atal, Camasis și Filip, au fost înmormântați într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculițel din județul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o așezare romană rurală pe teritoriul orașului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaștele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn și depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripționat textul „Martirii lui Hristos” (gr. „Martyres tou Hristou”), apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiți: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

Este posibil ca acești patru mucenici să fi pătimit împreună cu alți frați de suferință de către autorități, în așezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luați de către creștini și duși spre îngropare într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculițel, dar au fost puse inițial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica și bazilica respectivă.

Nu se cunoaște cu exactitate data pătimirii acestor patru mucenici, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea. Există presupuneri că aceștia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere așează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.

Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbați. felul în care au fost găsite oasele au îndreptățit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost și ei martiri, morți poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, și reînhumați în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculițel ar fi fost înhumați 6 mucenici.

Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data și locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existența uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul țării noastre, precum și faptul că încă de atunci, sfinții mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiți după cuviință.

 

Prezentarea Pr. Dr. Mircea Păcurariu


 

Prezentarea Părintelui Mircea Păcurariu în volumul Sfinți daco-romani și români:

În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum.

Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), – de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar – așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.

În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri.

Cei mai mulți consideră că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, în anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme.

Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel.

Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin – sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu – a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale.

Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.

 

Cinstirea


 

La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus și alți 28 al căror nume nu sunt amintite.

Pe 17 ianuarie 1973, arhiepiscopul Dunării de Jos, Antim Nica, a dat binecuvântare ca moaștele celor patru sfinți mucenici să fie depuse în biserica mănăstirii Cocoșu, din județul Tulcea, spre a fi venerate de credincioși. Ele au fost duse de arhiereul Gherasim Constănțeanul pe atunci, actualmente Arhiepiscopul Râmnicului, și preotul consilier Dumitru Capaciurea din Macin. Sfintele moaște se află la Mănăstirea Cocoș până astăzi, izvorând mângâiere și întărire în credință celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre   pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Viața Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel


 

Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

În martirologiul siriac și cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sunt pomeniți, pe lângă alți 25 de martiri, și patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiți: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Acești sfinți mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost osândiți la moarte prin tăiere cu sabia.

Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea.

Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculițel, din județul Tulceade astăzi, o basilică din piatră cu hramul Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost așezate moaștele acestor sfinți mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pârâul Niculițel a inundat și a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaștele acestor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România și în sud-estul Europei.

Moaștele acestor sfinți martiri au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi, având zi de prăznuire 4 iunie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1332)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1340)


 

Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou de la Suceava este un sfânt român din secolul al XIV-lea.

Prăznuirea sa se face la 2 iunie și 24 iunie.

Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (1300 - 1332) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1332) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinți creștini greci[1] [2], iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupația lui de bază era negoțul, călătorind adesea prin cetățile și târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască să cunoască multe din frumusețile Ortodoxiei, și să dorească și mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv față de cei lipsiți, mângâietor al celor aflați în necazuri, apărător al dreptei-credințe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită prețuire în fața tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceștia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoțitor pe un neguțător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuții pe tema credinței, Ioan reușea să-i demonstreze neguțătorului catolic erorile fundamentale ale credinței lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-și în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunși în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetății, spunându-i că știe pe cineva care ar dori să se lepede de credința sa și treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetății, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoșilor săi. Astfel, Ioan ajunge în fața mai-marelui cetății, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credința cea întru Hristos. Înțelegând ticăloșia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, și că el nu are de gând să se lepede de credința sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.

Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un disprețuitor al credinței tătărești, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, și se ruga pentru întărirea sa în suferințe. Văzând chinuitorii că nu reușesc să biruiască tăria credinței “ghiaurului”, aceștia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăți în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preț sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat și mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal și să fie târât pe caldarâmul cetății, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credință, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalțe rugăciuni către Atotțiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia și să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, și-a dat viața în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților mucenici.

Din ură față de creștini (majoritatea români), tătarii nu i-au lăsat pe aceștia să vină și să ia corpul neînsuflețit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviință. Însă tradiția spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând și câțiva bărbați cu chipuri luminoase, care cântau și făceau tămâiere. Un martor păgân tătar, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbați sunt creștini, și de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată, până când și-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări și înfricoșându-se, eparhul a îngăduit creștinilor să vină și să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviință în cimitirul creștinesc al Cetății Albe.

Deși se simțea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz și-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaștele Sfântului și să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeiești ce se făcea printr-însele să se bucure conaționalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creștini în procesiune, și astfel au dus moaștele Sfântului Ioan în biserica cetății, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau și îngenuncheau în fața sfintei racle.

 

Proslăvirea


 

Vestea minunilor ce se săvârșeau la moaștele Sfântului Ioan a ajuns până în Moldova, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta, sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaște în țară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reușește să aducă în Moldova moaștele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaștele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuți. Ieromonahul Grigorie[3], care însoțise sfintele moaște de la Cetatea Albă, a rostit atunci o cuvântare despre viață și pătimirile Sfântului Ioan cel Nou, tipărită ulterior în slavonă, care este considerată prima operă originală cunoscută în Moldova.[4]

De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaște săvârșindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credință Sfântului.

Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iași, au fost mutate și moaștele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate ca pradă de regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, împreună cu tot tezaurul Mitropoliei Moldovei (însuși mitropolitul Dosoftei a fost luat ca ostatic și dus în Polonia). Ele au fost repatriate de-abia la 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuți, Dositei, și depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaște vor mai călători încă o dată forțat prin străinătăți, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să poarte sufletele credincioșilor către acea epocă măreață de început a dăinuirii noastre pe aceste meleaguri.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos. Pe 24 iunie este zi de pomenire pentru aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Glasul al 4-lea:

Viața ta pe pământ bine cârmuind, pătimitorule, cu milostenii și cu neîncetate rugăciuni și lacrimi, și iarăși către pătimire bărbătește pornindu-te, necredința persienească ai mustrat. Drept aceea Bisericii te-ai făcut întărire și creștinilor laudă, Ioane, pururea pomenite.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Glasul al 4-lea:

Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce…

Plutind pe luciul mării cu neguţătorie, de la răsărit către miazănoapte te-ai nevoit şi chemandu-te Dumnezeu pe tine, precum Matei vama şi tu neguţătoria lăsând, Aceluia ai urmat prin sângele muceniciei, cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare, ai luat cunună de biruinţă.

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava


 

Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (1300 - 1332) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1332) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel”.

Mulți au viețuit în lume viață bună și plăcută lui Dumnezeu, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și după învățătura Sfinților Lui Apostoli. Dintre aceștia este și Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deși s-a arătat cu mult timp mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoințe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci și acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide ușa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici și îi cinstește cu aceeași cinste, încununându-i cu aceleași cununi. Deci se cade să începem a istorisi de unde este nașterea și creșterea sfântului ce se prăznuiește astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a mărturisit pe Hristos și cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părțile Capadociei, care se mărginește cu Armenia mică, este o cetate mare și vestită ce se numește Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor și pentru avuția ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinți creștini, binecredincioși, iubitori de Dumnezeu și împodobiți cu fapte bune; întru care și pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l și deprinzându-l, l-au făcut desăvârșit în faptele cele bune creștinești. Iar de vreme ce acea cetate este zidită lângă mare și cetățenii ei erau obișnuiți a umbla cu corăbiile pe mare și a face neguțătorie, spre a-și câștiga cele de trebuință, de aceea și fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie și ducându-se în multe cetăți, făcea neguțătorie.

Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om dintr-altă țară care avea multă neguțătorie. Acela era de neam francez, cu credința latin, adică papistaș, cu năravul sălbatic, nemilostiv și fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmașul nu suferea cu ușurință faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând și plecat către toți, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toți, miluind pe toți cei lipsiți ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui și întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi și, izvorând totdeauna lacrimi, își zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimește rău, miluit vei fi și tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat așa vei fi și tu mângâiat de Dumnezeu”.

Acestea văzându-le vrăjmașul cel nevăzut și pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta și sfânta credință a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmașul cel văzut, pe căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinței celei drepte, ca să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credință a Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credință în călătoria pe mare, și totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învățăturile cărților și preaînțe- lept; și astfel îi rușina socoteala lui cea nedreaptă și ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos, se iuțea și îl batjocorea cu multe ocări și-l vrăjmășuia, gândind rău asupra lui.

O vrăjmășie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Mării Negre cel dinspre țara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieșind din corabie, vrăjmașul cel rău și pizmaș s-a dus la eparhul cetății, care era cu neamul și credința turc, fierbinte păzitor și apărător al credinței sale celei turcești. Și a adus căpitanul la cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici și voiește să se lepede de credința sa cea creștinească și să se înstrăineze de patria sa. El voiește a se apropia de credința voastră și să primească legea voastră cea turcească, ca să se facă părtaș al seminției voastre. Aceasta o știu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta și s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-și va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credința voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul și de la toți cei de un neam și de o credință cu tine, căci acest bărbat este înțelept și iscusit cuvântător, ritor prea ales și vestit, și nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste și mai de frunte în cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie și șezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit și a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fața veselă, i-a zis cu blândețe: „M-am înștiințat destule despre tine, cum că ești om ales și înțelept, din cei de frunte din Trapezunda, și cum că ai iubit credința noastră cea mahomedană și voiești a te apropia de ea. Căci astfel este credința noastră, încât se lipesc și-și aprind inima de ea toți cei ce sunt cu gând curat și o înțeleg pe ea; și celor ce o primesc cu bucurie, le dă viață bine norocită și lungime de zile, pe când credința creștinească este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credința creștinească care este defăimată și batjocorită de toți și cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, hulește și blestemă legea și credința cea creștinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile și cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credința noastră; fiindcă au auzit despre tine că voiești acum să te faci propovăduitor al credinței noastre celei strălucite, bine norocite și desfătate.

Deci vino, o, minunatule, și stai împreună cu noi și preamărește cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui și adu jertfă luminătorilor cerești, celor ce luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste și de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viața cea dulce împreună cu noi. Deci calcă în picioare legea și credința creștinească, ca una ce este defăimată și proastă, încât să vadă și alții și să învețe de la tine a cinsti credința noastră”.

Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean și răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri și cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veți fi duși înaintea domnilor și împăraților, pentru numele Meu, să nu vă gândiți mai înainte ce veți grăi sau ce veți răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde toți cei ce se vor împotrivi vouă.

Apoi, căutând cu ochii cei simțiți către tiran și, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minți pe față. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credință a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meșteșugiri ale vrăjmașului adevărului și ale satanei, tatăl tău; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăiește prin tine către mine, și nădăjduind că mă va trage spre pieire, se silește să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făptu­rilor văzute și nevăzute, așa și al soarelui acesta, pe care tu îl cinstești ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebunește aduci făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuți învățându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul păgânătății care zace în sufletul tău și învrednicește-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Și nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaște că este un luminător făcut din ființa focului și pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”.

Niște cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, și-a ridicat mâinile și ochii către cer, și a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început și cu Preasfântul Duh, o Putere și o împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului!”. Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală și cu față veselă, tiranul își schimba adeseori fața sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Și neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă și îi arăta păgânătatea și deșarta lui credință, căci pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credința lui păgânească, sau mai bine zis înșelăciunea, o defăima și o surpa până la sfârșit; pentru aceasta a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.

Și îndată făcând ostașii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe toiege înaintea lui, și uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către noi niște povești ca acestea, ci leapădă-te îndată de credința cea nefolositoare și primește legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, și împodobește-te cu legile noastre. Părăsește de acum acele lungi cuvântări ale tale și împlinește ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită și slăvită, că nu numai îți voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci și cu alte munci prea cumplite și nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.

Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule și plinule de toată spur­căciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de povești precum spui tu, ci sunt rob și mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. In El m-am învățat a crede de la strămoșii și de la părinții mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl aștept judecător al viilor și al morților. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, așezat și rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi și de la început, acelea le grăiesc și acum și le voi grăi până la sfârșit.

Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu și Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credință în Dumnezeul meu, în care m-am născut și în care m-am deprins de la părinții mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; și, mai ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptății, ci arată obiceiul tău de câine și fără de omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiești să mă muncești, și trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă fața ta cea spurcată, despre care iarăși același prooroc zice într-alt loc:Umple fețele lor de ocară și vor căuta numele Tău, Doamne!

Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăți cu sabia, pune asupra lui și alte munci; și dacă ai mai cumplite decât acestea, și pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea și pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere și cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Iar tiranul cel sălbatic și nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie și îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăți și lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a roșit de sângele lui. Deci viteazul pătimitor răbdând cu bărbăție o muncă ca aceea, și-a ridicat ochii minții sale către cer și a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu și a mă face curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez, din neputința omenească”. Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie și atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins și glasul.

Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanțuri, să-l arunce în temniță și să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Și neputând mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort și astfel l-au închis în temniță. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, șezând la locul lui cel obișnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

Deci răbdătorul de chinuri și viteazul ostaș al lui Hristos a venit înaintea lui cu fața luminată și cu sufletul vesel. Și privind răucredinciosul cadiu spre el și văzându-l astfel luminat și vesel – căci darul și puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinții mucenici cei de demult, aceea întărea și pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeași mărturisire a bunei credințe și a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru –, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el și, ca și cum n-ar fi pătimit nimic, se arată așa de vesel.

Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de rușine și necinste te-a adus neînduplecarea și nesupunerea ta, încât puțin a lipsit de nu ți-ai pierdut și viața, care este atât de scumpă și de iubită tuturor oamenilor. însă de te vei pleca sfatului și socotelii mele, este gata însănătoșirea ta, căci în puține zile, rănile și zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiți, veniți din India și din Persia. Iar de nu voiești să asculți de sfatul meu, ci încă vrei să mai petreci în creștinătatea ta, apoi să știi că te așteaptă mai multe și mai cumplite bătăi”.

Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârșit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întărește și Care a zis:Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit și ai aflat și alte munci, mai noi și mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”.

Nebunul tiran s-a rușinat foarte mult de aceste cuvinte prea înțelepte și, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară și a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea schimbându-se unii după alții, așa l-au muncit până ce s-au rănit și s-au rupt și cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slăbit. Și toți câți se adunaseră la acea priveliște și priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv și sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul șoptea cu buzele și se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârșit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostași să încalece pe calul acela și să alerge pe ulițele cetății cât va putea; și astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate ulițele cetății, încât s-a făcut priveliște îngerilor și oamenilor. Îngerilor s-a făcut priveliște de bucurie și veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăiește, iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioși li s-a făcut priveliște de jale. Și cum să fie de jale, când vedeau calul alergând și trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roșindu-se cu sângele lui, și bucățile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ și de pietre? Cine nu s-ar fi umilit și nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreț, când a ajuns pe la locuințele jidovești și alerga trecând pe ulițele lor, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, și strigând și strâmbând fețele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală și, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a tăiat cinstitul și sfântul lui cap. Și astfel bunul și viteazul ostaș al lui Iisus Hristos și-a sfârșit nevoința sa mucenicească, dându-și în mâinile Domnului sfântul și luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l ostașul acela de la coada calului, l-a lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă și neîngrijit. Și astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, și nimeni din creștini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.

Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei bărbați cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfințite și negrăite și tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Și s-a arătat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaște, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulți, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaște. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeată și s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoți. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut și când a vrut să dea drumul săgeții, săgeata și coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.

Așa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Și făcându-se ziuă, acei minunați bărbați și stâlpul de foc și făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuți; iar bărbații, femeile, tinerii și bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemișcat, precum întinsese arcul și săgeata, ca fiind fere­cat cu fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci iudeul acela, deși nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului și cum i s-a făcut de Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. Iar după ce a făcut către toți de multe ori arătarea și mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile și a scăpat de pedeapsă. Iar cadiul înștiințându-se de această minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.

Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup și să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând să spună pe urmă că sfântul a fost de credința lor cea apuseană. Deci într-una din nopți, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului și a început a săpa locul și a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaște. Dar în acel ceas, ostașul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici și a zis: „Scoală-te îndată și aleargă la biserică, că iată acel francez voiește să fure trupul meu”. Iar preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică și a găsit mormântul săpat și deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a izgonit pe acel francez și pe oamenii săi nelucrători și deșerți. Și chemând pe creștinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute și toți au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamărește pe sfinții Săi. Și luând cinstitele moaște ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică, așezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaște ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de șaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumne­zeiești ziua și noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaște; alteori îngeri pogorându-se asupra lor și suindu-se la cer, iar alteori ieșea de acolo bună mireasmă negrăită. Și multe și felurite tămăduiri se făceau acolo, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele sfinte moaște.

într-acea vreme domnea în țara Moldovei binecredinciosul și de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodo­bea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit și „cel Bun”, ci era aprins și cu dragoste și cu râvnă dumnezeiască către sfinții mucenici.

Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaște ale acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-și împodobească țara cu acea neprețuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfințitul arhiepiscop a toată țara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulțime de ostași și cu multă avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat – după cum spune zicala – toată piatra, necruțând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuință de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor – și astfel și-au dobândit dorirea.

Deci luând acele sfinte moaște, multă părere de rău au pricinuit credincioșilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domnească a Sucevei, a ieșit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toți boierii săi cei mari, încă și preasfințitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc și tot poporul. Și astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie și cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânșii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrățișat mult pătimitoarele sale moaște și, punându-și ochii și gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie și credință. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său și al stăpânirii sale, încă și al binecre- dinciosului popor al țării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au așezat cinstitele moaște ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească și capitală a Moldovei.

Deci sfintele moaște au stat mulți ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iași, la mijlocul țării, s-a mutat acolo și scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stăpânitorii țării cei duhovnicești și politicești aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor neprețuit. Pentru aceea au adus sfintele moaște la Iași și le-au așezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Nașterea lui Hristos l686, domnind peste țara Moldovei răposatul și fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, și mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învățătură, a venit Ioan Sobiețchi, craiul polonez, cu oștile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc și întorcându-se prin târgul lașului. Iar mitropolitul Dositei, cu știrea craiului leșesc, văzând vremurile tulburi și nepașnice și temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a țării și, împreună cu țara, să se prade de alte neamuri străine și barbare și această vistierie sfântă și neprețuită, a ridicat sfintele moaște ale Sfântului Ioan și luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii și cu hrisoavele moșiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în țara leșească, cu gândul să se sprijinească acolo, ca la niște vecini buni, până se vor liniști tulburările și se va face pace, ca apoi iarăși să le aducă pe toate în Moldova la locul lor.

Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns să-și împlinească scopul și făgăduința sa, căci a murit acolo în țara leșeasca și de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit țara Moldovei multă vreme de acea vistierie neprețuită. încă și cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaște, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în țara leșească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, așezate într-una din bisericile din târgul ce se numește Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaște sub stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni și izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credință, cu dragoste și cu evlavie la ajutorul sfântului.

Și au stat sfintele moaște mulți ani în țara leșească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din țara Moldovei, care s-a numit Cordunul și în care s-a cuprins și târgul Sucevei. Acolo se afla și Mitropolia cea veche, în care fuseseră așezate sfintele moaște, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire și prea binecuvântatul și de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit și cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca să vadă hotarul, și a venit și prin satul ce se numește Bosanci.

De acolo a mers și în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, și a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părțile și văzând între altele și locul în care fuseseră așezate mai înainte sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuțiului, Dositei: „Ce loc este acolo?”. Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost așezate sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou”. Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce și se vor așeza iarăși acolo”. Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea aceasta.

Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaște. Iar el, pregătindu-se, a pornit către Țara Leșească spre cetatea Liovului și, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind și arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se și împăratul, a poruncit la două regimente de ostași să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaște la o mănăstire baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaște. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaște.

Deci trimișii au pornit pentru luarea sfintelor moaște și, ajungând la marginea cetății Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăși baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus așezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Și era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieși afară să fie împușcat. Deci numiții trimiși zăbovind la locul acela până la miezul nopții, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaște. Și astfel au pornit la miezul nopții, prin întuneric, fără nici o lumină.

Și împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci au ajuns cu toții la întâia strajă nemțească. Și înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povățuitorul părinților, a vorbit cu mai marele străjii și îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte și trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetății și, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaște, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteți să-l luați?”. Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească”. Atunci îndată i-a lăsat și, mergând ei printr-o boltă la o ușă, au găsit acolo doi soldați cu puștile în spate, care i-au oprit puțin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toți ai săi, de le-a dat de știre. Și fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse, și îndată au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofițeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le cale, trimișii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfeșnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă. Deci luând toate sfeșnicele de pe raclă, au cerut cheia și descuind-o, au ridicat capacul și au văzut pe dinăuntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini și altele, pe care le puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli și vătămături la aceste părți ale trupului lor și se vindecaseră cu rugăciunile sfântului. Mai era încă în raclă și un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăși racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistași, care merseseră cu părinții cei trimiși, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverință de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele moaștele”.

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverință și s-a iscălit de arhimandritul Meletie și de fostul egumen Ioasaf, care au pus și pecețile lor și au dat-o bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaște și, ieșind din biserică, le-au pus în careta cea pregătită spre această slujbă și au ieșit la poarta cetății, unde erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot așa cum i-au lăsat. După ce au ieșit pe poartă, îndată acei ostași au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte și cincisprezece de altă parte, și astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaștele. Și mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei treizeci de ostași să se întoarcă înapoi, iar părinții cu sfintele moaște să meargă singuri în cetatea Liovului.

Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieșit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus că au adus sfintele moaște și le-a dat voie să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaște. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica nicidecum. Și văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credință”. Astfel făcând grecul, s-a dus.

Deci stând amândoi părinții în altă caretă, au mers pe valea Liovului, după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor moaște, după parola ce o avuseseră cu dânșii în Liov, ca în acel loc să se închine și să sărute sfintele moaște. Deci acolo cu ușurință s-a ridicat acoperământul de pe raclă, și s-a deschis racla. Atunci, aducându-și aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaște a fost fățarnic și necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; și de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numește Stanislav, neștiindu-i nimeni cu ce trebuință merg. Ajungând la alt târg ce se numește Tolmaci, i-a întâmpinat o poștă trimisă de Dositei, episcopul Rădăuțiului, ca să cerceteze unde se află trimișii, dacă s-au luat sfintele moaște și în ce chip au urmat. Și răspunzându-i-se poștei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.

A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarăși în poștă de la episcop. A doua zi, s-a făcut rânduială de li s-au dat câte șapte husari și au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte Țara Leșească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieșise din târg.

Dându-li-se de acolo alți șapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Țărilor Leșești și al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse și pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Ențiverc încă nu sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar până nu va sosi și generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieșise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaște. Apoi sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit până acolo și s-a pus într-alta.

Și trecând peste graniță, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo șaizeci de tunuri. Și au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul care îl aștepta pe sfânt; iar peste graniță, de partea aceasta, n-au lăsat să treacă nici un om din Țara Leșească.

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoți erau 204, cu dascălii lor și cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfinților Apostoli, la un sat ce se numește Lucavețul, unde au rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuți cu mulți creștini și cu mulțime de ostași, trăgând și multe tunuri din dealul Cernăuțiului.

Și mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au așezat sfintele moaște și au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaște cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au așezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numește Ițeam. Acolo au stat până la ziua Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Și făcându-se știre și în Moldova de cealaltă parte de Cordun, s-a adunat mulțime de creștini, spre cinstirea sfintelor moaște. Și astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulțime de preoți îmbrăcați și cu tot poporul, ridicând sfintele moaște din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei și le-au așezat în mijlocul bisericii, unde au rămas și până în ziua de azi.

Aceasta este viața și pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună neguțătorie a neguțătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească de la Trapezunda, dar a neguțătorii și duhovnicește, căci prin post și rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie și prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.

Astfel a avut sfârșitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoința mărturisirii, astfel a rușinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoință. El așa de bine s-a neguțătorii, încât puțin a dat și mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină și, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Și s-a așezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăția cea veșnică, întru odihna drepților, întru lumina cea neînserată și întru veselia și bucuria cea nesfârșită.

Iar mutările moaștelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei și cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Țara Leșească de Mitropolitul Dositei și de craiul acelei țări, Ioan Sobiețchi; iar șederea Sfântului Ioan în Țara Leșească a fost de 94 ani. Al treilea, din Țara Leșească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă și prin necinste, nevătămat și prea cu cuviință.

Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamărește cu îndoită slavă, și cu cea cerească și cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc pe El înaintea oamenilor, și El îi mărturisește, nu numai înaintea sfinților îngeri, ci și înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, împreună și Părintelui Său celui fără de început și Preasfântului și de viață Făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Vasilisc

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron (1).

Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic (2), ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron.

Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat.

Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa.

Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani.

Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit.

Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor.

Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon.

Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.

Mucenicia Sfinţilor Eutropie, Cleonic şi Vasilisc (†308) - Frescă de la Mănăstirea Decani din Serbia (1350) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Mucenicia Sfinţilor Eutropie, Cleonic şi Vasilisc (†308) – Frescă de la Mănăstirea Decani din Serbia (1350) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Vasilisc

Glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Vasilisc, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Vasilisc

Glasul 8

Apărătoare Doamnă…

Întru răbdare tare şi ca un bărbat te-ai arătat şi întru minuni prea minunat, arătat purtând înainte numele lui Hristos, ai ruşinat pe chinuitor. Pentru aceasta te cinstim pe tine, Sfinte Vasilisc preacinstite, pururea strigând: Bucură-te frumuseţea cea luminoasă a mucenicilor.

 

Note:


 

1 - Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

2 – Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, au fost rude şi împreună ostaşi cu Sfântul Teodor Tiron şi erau din Amasia Pontului, în Asia Mică. Eutropie şi Cleonic erau fraţi, iar Vasilisc era nepot al Sfântului Teodor. Fiind creştini, au fost prinşi împreună cu Sfântul Teodor şi întemniţaţi pentru o lungă perioadă de timp. Dregătorul Asclepiodot venind în Amasia, i-a chemat pe cei trei tineri înaintea sa, încercând să-i facă să se lepede de credinţa în Hristos. Zadarnice fiind încercările sale, i-a supus la grele chinuri. Şi fiind duşi în templul Artemidei, ca în faţa poporului să aducă jertfă idolului, acesta a căzut la pământ şi s-a sfărâmat, la rugăciunea lor către Dumnezeu. Deci, fiind învinuiţi de vrăjitorie, Eutropie şi Cleonic şi-au primit sfârşitul prin răstignire pe cruce, asemenea Mântuitorului. Vasilisc a fost aruncat în temniţă şi mai târziu, în ziua de 22 mai, i s-a tăiat capul cu sabia.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Vasilisc

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilisc (†308) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilisc purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești.


 

După uciderea Sfinților Mucenici Eutropie și Cleonic, cu care împreună a pătimit multe și Sfântul Vasilisc, el, rămânând viu, ședea în temniță. Iar după moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părțile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tiranii Maximian și Maxim, ca să prigonească și să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Și mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfântul Vasilisc șezând acolo în temniță, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ți aminte de mine și nu mă uita până în sfârșit, ci și chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci întru desăvârșire, ca să nu fiu despărțit de acei sfinți bărbați care au fost prinși cu mine și au pătimit mai înainte de mine și s-au încununat”.

Deci, arătându-i-se lui Domnul la miezul nopții în vedenia visului, i-a zis: „Îmi aduc aminte de tine și nu te uit pe tine! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinși cu tine; deci, nu te mâhni ca un mai de pe urmă, pentru că pe mulți îi vei întrece și pomenirea ta o voi face slăvită în tot pământul. Iar acum du-te și dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraților și rudeniilor, și, când te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească și îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimești, că Eu sunt cu tine și nu te vor vătăma supărările cele omenești”.

Și deșteptându-se Sfântul Vasilisc, s-a umplut de bucurie și, pe când se ruga, a văzut ușile temniței deschise. Iar începând a se face ziuă, a rugat pe ostașii care îl păzeau și pe păzitorul cel mai mare al temniței, zicând: „Dați-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica și pe frații mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea întorcându-mă, voi alerga la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos”. Dar ostașii și păzitorul temniței i-au răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat îi slujești, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl așteptăm să vină îndată, apoi te-am elibera cu totul”. Grăit-a sfântul: „Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraților și rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Ostașii ziseră: „Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate și toți cei legați sunt scriși în cartea pentru judecată”. Iar Sfântul Vasilisc a zis: „Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveți plăcere, apoi să meargă unii dintre voi cu mine, și iarăși ne vom întoarce împreună”. Atunci ostașii s-au învoit la voia Domnului și, sculându-se unii dintre ei, s-au dus cu dânsul în satul lui și l-au întâmpinat pe el cu multă bucurie frații lui, căci avea trei frați, și maica sa, și i-au ospătat și cinstit pe ostași în casa lor.

Iar a doua zi, chemând pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dânșii din cele pentru folosul sufletului și din învățătura creștinească, zicând că ni se cade nouă a intra în împărăția lui Hristos cu multe supărări. Deci, mângâindu-i pe ei și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Iubiților frați, părinților și fiilor întru Hristos, petreceți în credința Domnului nostru Iisus Hristos și să nu vă depărtați nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta și cele din ea. Toate acestea sunt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugați-vă pentru mine Stăpânului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvârșesc nevoința pătimirii, precum a dat Sfinților Teodor Tiron, Eutropie și Cleonic, care au fost prinși cu mine. Mântuiți-vă, preaiubiți părinți, maicilor, fraților, surorilor și fiilor, că mă duc acum de la voi și nu mă veți mai vedea în viața aceasta vremelnică”. Acestea zicând sfântul, s-a făcut plângere și tânguire mare și au zis către dânsul: „După ce îți vei săvârși bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi și pentru tot neamul creștinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinței celei sobornicești și ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pământul”. După acestea, Sfântul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostașii la temniță, în legăturile sale.

În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, și, chemând pe cei mai dintâi cetățeni, a intrat cu dânșii în capiștea idolească, care se numea Petason, și în alta numită Serapion, aducând jertfă necuraților lui zei. Iar a doua zi, șezând la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întâi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dânsul și voia să-l pună pe el mai întâi înaintea judecății sale. Și ducându-se în temniță unul din cei mai mari ai cetății, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniței și, legându-l, l-a dus la divan. Iar ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: „Cum ai dezlegat pe vrăjmașul zeilor noștri, nesocotind poruncile împărătești?”. Iar păzitorul a răspuns: „Sunt două zile astăzi, de când Vasilisc s-a dus cu ostașii în satul lui”. Și umplându-se ighemonul de mânie, a zis: „Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul și ocărâtorul zeilor”. Zis-a păzitorul temniței: „într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta”.

Și îndată a trimis ighemonul cu străjerul acela, pe un magistrat al său, om cu obicei sălbatic și cumplit, împreună cu mulți ostași, și a zis aceluia: „Acum te voi cunoaște pe tine că ești bărbat râvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor și batjocoritor și-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc”. Deci magistratul, plecând de la ighemon, a gătit niște încălțăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuțite și, luând pe păzitorul temniței și pe ostași, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducând pe un asin lanțuri grele de fier. Și m-am dus și eu – zice scriitorul acestor fapte, Sfântul Evsignie – urmându-le lor, că voiam să văd pătimirea și sfârșitul Sfântului Vasilisc.

Deci ajungând ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai când ieșea din casă și se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat pe el cu două lanțuri, un lanț de fier i-au pus pe grumaz și l-au încălțat cu încălțămintele cele de aramă, care aveau piroane. Și acele piroane au străbătut picioarele sfântului până la oase și îi curgea sânge din răni, iar ostașii bătând tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Și îl petreceau plângând maica sa, frații și rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: „Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ți fie ție de ajutor în această nevoință mucenicească; viața ta aici nu ți-a fost lungă, dar va fi veșnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei câștiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pământ, dar îngerii păcii te vor primi în Cer. Ca pe un tâlhar te judecă acum pe tine, dar tâlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împărații cei stricăcioși și muritori te ucid prin muncile lor, dar Dumnezeul Cel veșnic te va învia și te va număra cu oștile îngerești. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ți aminte și de noi!”.

Acestea zicându-le maica lui, s-a întors acasă, rugându-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Iar sfântul, uitându-se înapoi, a văzut că veneau după dânsul cei trei frați ai săi, rudeniile și mulți din popor, plângând și tânguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicând: „Nu plângeți pentru mine ci, mai ales, rugați-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului și să rușinez pe slujitorii lui”. Și i-a sărutat pe fiecare și i-a îndemnat să se întoarcă, zicându-le: „Iarăși ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii și în viața cea veșnică”. Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plângând, urmau sfântului. Atunci Sfântul Vasilisc le-a zis din nou: „Ce faceți? Nu mai plângeți pentru mine și nu-mi mai tulburați inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceți-vă și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine”. Și nevrând ei să se întoarcă, le-a zis magistratul: „Așa mă jur pe sănătatea împăraților mei, că de nu vă veți întoarce, pe toți vă leg și vă duc la ighemon”. Dar nici așa n-au voit să înțeleagă. Deci a început magistratul cu ostașii a-i bate și abia a putut să-i izgonească înapoi.

Și dus fiind sfântul, purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești. Și multe alte grăia către Domnul în cântare și în rugăciune. Iar magistratul și cei împreună cu el, văzând pe mucenic umblând bine, se mirau, nepricepând că Domnul era cu el și îi ușura durerile. Și ajungând în satul care se numea Dacozaria, magistratul și ostașii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf și ceasul la amiazăzi.

Iar stăpâna acelui sat, văduva cu numele Troiana, văzând că a venit magistratul cu ostașii, i-a rugat să intre în casa ei să mănânce pâine; iar ei erau patruzeci de bărbați. Și intrând, ei s-au așezat la masă să mănânce și să bea, veselindu-se, iar pe Sfântul Mucenic Vasilisc, având mâinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porților. Și s-au adunat la dânsul mulțime de popor, bărbați, femei și copii și, văzând pe sfântul legat cu lanțuri grele și ținut în zăduf cu sângele curgând din picioare, se umileau și le era milă de el. Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniță, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor și pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor. Și precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrânii cei mincinoși, și ai scos pe Petru din temniță și pe Tecla ai apărat-o în priveliște; tot așa și spre mine, nevrednicul și smeritul robul Tău, întinde mila Ta și arată minunile Tale, pentru slava Preasfântului Tău nume”.

Pe când sfântul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pământul și un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, că sunt cu tine!”. Și îndată încălțămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de fața focului, lanțurile au căzut de pe dânsul și stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze și făcând umbră mare deasupra sfântului. Iar unde stăteau picioarele sfântului și se roșise pământul de sângele lui, acolo a izvorât un izvor de apă. Sfântul Vasilisc, văzând acestea, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule cel mai înainte de veci și Fiul Tatălui celui neajuns și nespus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pământ și a Te face om, ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavolul și să ne izbăvești de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălțat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat și l-ai osândit în adânc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ție și cu ce glas voi cânta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine, robul Tău, precum ai arătat și spre Sfinții Tăi Eutropie și Cleonic, când eram bătuți înaintea ighemonului Asclipiodot? Și acum, Doamne, cine sunt eu, nevrednicul, că ai atâta milă de mine încât pământul, văzându-Te pe Tine, s-a cutremurat?”.

Iar magistratul și ostașii, făcându-se cutremurul, au fugit din casa aceea de frică, și, văzând minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întâmplase; unii ziceau că este nălucire, alții socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă și preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. Și mulți au crezut în Hristos și ziceau: „Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu aici ca să sfințească locul nostru!”. Deci au dus la dânsul pe un slăbănog, zăcând pe pat, de care, atingându-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos și, luându-și patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Și au adus la sfântul și leproși, iar sfântul și pe aceia i-a tămăduit prin atingere. De asemenea și pe unul ce avea osteneala apei și pe cei bolnavi de friguri și de alte boli și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvânt. Deci toți slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Și s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, și au crezut în Hristos stăpâna satului Troiana, cu fiul său, Troian, și au cerut Sfântul Botez.

Iar eu, păcătosul Evsignie, văzând cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În aceeași zi, spre seară, o cireadă de boi și alte dobitoace venind în sat de la pășune pe drumul acela lângă care stătea sfântul mucenic, proslăvind măririle lui Dumnezeu și ajungând în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi și s-au plecat dreptului aceluia, lăudând pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci magistratul și ostașii s-au căit de răutățile ce le făcuseră sfântului, pentru că i-a cuprins și pe dânșii spaima, văzând minunile cele preaslăvite.

Iar a doua zi, magistratul sculându-se, a zis către mucenic cu cuvinte blânde: „De voiești, Domnule Vasilisc, să mergem în cale, ca nu cumva să ne primejduim pentru tine de la ighemon”. Sfântul a zis: „Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!”. Și ieșind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpâna satului, au petrecut pe sfânt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Deci unii s-au întors, iar alții au venit după el. Și când au ajuns la un pod mare ce era peste râul Ireos, s-a cutremurat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum chiar Sfântul Mucenic Vasilisc mi-a spus mai pe urmă mie, nevrednicului Evsignie. Deci, cutremurându-se podul, sfântul a stat și, înălțând laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Și mergând sfântul, își pleca genunchii pe la toate locurile cele mai înalte și alese și se ruga lui Dumnezeu, zicând:în tot locul stăpânirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Și ajungând la un sat care se numea Saon, ostașii cu magistratul au șezut să mănânce, îndemnând și pe sfânt să mănânce și el pâine. Dar el nu voia, zicând:Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrănește pe mine Stăpânul meu, Iisus Hristos”. Iar ei iarăși i-au zis: „Mănâncă, omule, ca să nu mori de foame, pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce pe tine viu la ighemon; că iată, este a treia zi de când n-ai gustat nimic”. Dar sfântul le-a răspuns: „Eu sunt sătul de hrana cea nemuritoare și nu voiesc să o primesc pe cea muritoare; pe voi vă hrănește pâinea cea pământească, iar pe mine, Cuvântul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veselește vinul, iar pe mine, darul Sfântului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întărește puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogățește aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliți în râs, iar eu mă mângâi cu duhul întru rugăciune; voi iubiți pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor și stricăcios și doriți să-l înveseliți, și păziți legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, împăratul meu, legile Lui le sărut și voiesc să mă satur de vederea feței Lui! Voi așteptați cinste pe pământ, iar eu la cer; voi căutați slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să câștig slava întru învierea drepților la înfricoșata Judecată, unde va zice Stăpânul meu:Veniți, binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!

Acestea zicând sfântul, magistratul a poruncit să pună șaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicându-i: „De trei zile mergi flămând; încalecă măcar pe un dobitoc, ca să nu slăbești cu totul”. Dar sfântul n-a voit să încalece, ci a zis: „Domnul meu Iisus Hristos mă întărește pe mine și toată odihna și înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfânt”. Astfel au plecat pe drum, iar seara, ajungând la un sat, ostașii au stat ca să se odihnească și, cinând ei, magistratul a rugat pe fericitul Vasilisc să guste ceva, dar el n-a voit și a petrecut toată noaptea cântând și rugându-se lui Dumnezeu; iar sfinții îngeri cântau împreună cu plăcutul lui Hristos. Și făcându-se ziuă, au plecat la drum și au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Și apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulți – zice scriitorul – cum ighemonul muncește pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.

Iar Domnul, arătându-se Sfântului Vasilisc, i-a zis: „îndrăz­nește, nu te teme de îngrozirile celor fără de lege, că Eu sunt cu tine”. Și intrând ostașii în cetate, au întrebat unde este ighemonul și au aflat că este în capiștea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.

Deci, ducându-se magistratul la dânsul, i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfânt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: „Acelea sunt vrăji creștinești”. Deci a poruncit ca pe Sfântul Vasilisc să-l aducă la dânsul în capiștea lui Apolon, vrând să-l silească a jertfi zeilor. Și alergând ostașii ighemonului, au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicându-i: „Intră în capiște la ighemon și închină-te zeilor, de voiești să fii viu”. Iar magistratul și ostașii ce veniseră pe drum cu dânsul, au început a spune ostașilor ighemonului minunile ce le făcuse și pe care singuri le văzuseră, zicând: „Cu adevărat am văzut semne minunate și puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcându-se în fața tuturor!”. Și, întorcându-se către sfânt, i-au zis: „Iartă-ne pe noi, domnule Vasilisc, de relele cele ce ți-am făcut în neștiința noastră și te roagă Dumnezeului tău pentru noi!”.

Grăind ei acestea, au venit și alți ostași de la ighemon și, luându-l pe mucenic, l-au dus în capiște. Iar Sfântul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său și având fața luminoasă. Și văzându-l ighemonul, i-a zis: „Tu ești Vasilisc?”. El a răspuns: „Eu sunt”. Zis-a ighemonul: „Deci ce zici, oare vei jertfi zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Cine ți-a spus ție că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvârșesc jertfă de laudă Dumnezeului meu!”. Ighemonul, neînțelegând acel cuvânt, s-a bucurat și a zis: „Zeii se vor bucura de aceasta; deci jertfește, iubitule, oricărui zeu voiești, din toți zeii noștri”. Iar Sfântul Vasilisc apropiindu-se de un idol, a întrebat pe cei ce erau de față: „Cum se numește acest zeu al vostru?”. Zis-au lui: „Apolon”. Răspuns-a sfântul: „Bine ați zis că Apolon se numește, pentru că Apolon se tâlcuiește „pierzător”; și cu adevărat trage la pierzare pe toți cei ce cred în el și i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe când el nu este Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voiești să-i aduci jertfă?”. Zis-a sfântul: „Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut și neștiut” .

Ighemonul a zis: „Ce, nu are nume Dumnezeul tău?”. Grăit-a sfântul: „Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărți și, de voiești să asculți, îți voi spune”. Zis-a ighemonul: „Spune, nu te teme”. Grăit-a mucenicul: „Dumnezeul meu se numește Tatăl Atotțiitorul, Domnul Savaot, împărat al tuturor, Mântuitor, Milostiv, Milosârd și îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc eu jertfă de laudă”.

Atunci ighemonul a zis: „Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voiești, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfești”. Atunci sfântul a zis către ighemon: „Ia aminte la jertfa mea”. Și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga, zicând: „Dumnezeule cel veșnic, Făcătorule al cerului și al pământului, Cel ce asculți pe toți cei ce-Ți slujesc Ție cu adevărat; ascultă-mă și pe mine acum, robul Tău, și sfărâmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb și mut, ca să vadă păgânii cei necurați ce fel de dumnezei cinstesc, să se rușineze și să cunoască toți că Tu Unul Dumnezeu ești cel Atotputernic”. Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a cutremurat pământul și capiștea, încât idolul, căzând jos la pământ, s-a sfărâmat în mii de bucăți. Iar ighemonul și poporul cel ce era la capiște, văzând acestea, au fugit afară de frică, rămânând înăuntru numai Sfântul Vasilisc singur, cântând și zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui. Să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară toți închinătorii la idoli de la fața adevăratului nostru Dumnezeu”.

Iar după un ceas, ighemonul a poruncit să-l scoată pe sfânt din capiște și, scrâșnind din dinți, i-a zis: „Vrăjmaș al zeilor noștri, pentru ce ai făgăduit una și ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut și s-a sfărâmat Apolon, zeul nostru”. Grăit-a sfântul: „Cel ce a sfărâmat zeul vostru, Acela va arde și capiștea lui”. Pe când sfântul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars-o până în temelie. Iar ighemonul și tot poporul, tremurând de frică, au fugit departe. Apoi, chemând ighemonul pe sfânt, i-a zis: „O, cât de mari sunt farmecele tale, pe zeu l-ai sfărâmat și ai ars capiștea lui”. Zis-a sfântul: „Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine”. Ighemonul a zis: „Zeii noștri sunt buni și nu fac nici un rău potrivnicilor lor”. Grăit-a sfântul: „O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece și pe voi, iubiții lor închinători, vă vor afunda în iad cu dânșii”. Ighemonul a zis: „Vrăjitor ticălos, jertfește zeilor, ca să nu te dau la moarte amară”. Răspuns-a sfântul către ighemon: „Fiară de dumbravă, câine lingător de sânge, desfrânatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului și muncitorule fără de lege; pentru ce mă ții pe mine mai mult? Pentru că mă sârguiesc, ca să-mi săvârșesc alergarea mea!”. Ighemonul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l taie pe mucenic eu sabia.

Deci ostașii luându-l, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfântului popor mult. Iar ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în râu. Și pe când i se tăia capul mucenicului lui Hristos – zice Sfântul Evsignie am văzut noi, cărora ne era dat a vedea, o taină ca aceasta: o mulțime de sfinți îngeri au venit și, luând sufletul sfântului, l-au înălțat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stând la cer și zicând: „Vino, sluga Mea cea bună și credincioasă, intră în cereasca împărăție, în ceata drepților, unde sunt robii Mei, care au fost prinși cu tine și au fost munciți pentru Mine”. Iar noi, cei ce am văzut și am auzit toate acestea, am căzut cu fața la pământ și ne-am închinat Domnului, mulțumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea.

Apoi călăul Prisc, luând trupul mucenicului, îl trăgea spre râu. Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puțin, până ce se va risipi poporul, și i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului și capul, zicând: „Păziți-vă, să nu știe cineva și să spună ighemonului, că va fi primejdie și mie și vouă”. Iar noi luând trupul mucenicului, l-am ascuns și l-am dus noaptea pe un câmp arat și l-am îngropat acolo, semănând pe dânsul niște semințe, care au răsărit chiar în acea noapte și într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit și au adus rod. Iar când săpam mormântul mucenicului, au însetat oarecare bărbați dintre noi și am chemat pe Domnul, cu rugăciunile Sfântului Vasilisc, și îndată, aproape de mormânt, a izvorât un izvor de apă vie, din care bând, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este și acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputințele lor.

După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încât căuta trupul mucenicului, zicând: „De m-aș atinge de trupul lui Vasilisc, m-aș izbăvi de primejdia aceasta”. Nimeni însă nu îndrăznea să-i spună că mucenicul este îngropat în pământ. Dar oarecare i-a zis: „Ai poruncit ca trupul să se arunce în râu și cum îl cauți acum?”. Și ducându-se Agripa la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puțin sânge de al lui și, adunându-l cu mâinile sale țărâna pământului, l-a legat în brâul său și și-a încins trupul și îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Și a crezut și el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetățean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Vasilisc și, scoțând sfintele lui moaște din pământ, le-a adus în ea. Și se fac prin minune multe tămăduiri la toate bolile de la moaștele sfântului, cu rugăciunile lui și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Talaleu (†284)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Talaleu

Sfântul Talaleu din Fenicia (†284) a fost un doctor fără de arginți și mucenic creștin din timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din secolul al III-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 mai.

Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al III-lea și era originar din localitatea Libanon Dasos (Fenicia – Libanul de astăzi), părinții săi Varuhie și Romilia fiind creștini, tatăl său a fost chiar episcopul acelei localități.

Învățase medicina și ajunsese un doctor priceput, încât era căutat de mulți oameni pentru vindecare, mai ales că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni.

Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb, cerând un singur lucru în schimb, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor.

După ceva timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele credincioșilor.

Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Aici a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj.

Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului sfintei cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați.

În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii și urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor.

Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei.

Însă nici de data aceasta masurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes deoarece Dumnezeu nu l-a părăsit pe Sfântul Talaleu, care a îmblânzit leii.

Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, conducătorul Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul mucenic să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.

Moaștele sfântului mucenic Talaleu se găsesc în Biserica Sfântului Agatonic din Constantinopol și prin ele se săvârșesc multe minuni, care de-a lungul veacurilor au întărit aura de doctor fără de arginți a sfântului Talaleu, care este pomenit la rugăciunile pentru cei bolnavi, la Sfântul Maslu și la binecuvântarea apei sau sfeștania.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Talaleu,

Glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Talaleu, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Talaleu

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Împreună cu mucenicii arătându-te pătimitor te-ai făcut ostaş întrarmat ales împăratului slavei, prin osteneli şi prin chinuri, călcând trufia închinătorilor la idoli. Pentru aceea lăudăm cinstită pomenirea ta, înţelepte Talaleu.

 

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Talaleu si pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Talaleu


 

Sf. Mc. Talaleu din Fenicia (†284) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Talaleu din Fenicia (†284) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Talaleu s-a învrednicit de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini.

Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părțile Feniciei, dintr-un sat ce se numește Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruchi, arhiereul creștinilor. Deci, crescând în învățătura și sfătuirea Domnului, a învățat sfintele și dumnezeieștile Scripturi; iar după ce a ajuns în vârstă, a dorit să învețe meșteșugul doctoricesc – ca fiind mai de nevoie și mai de folos oamenilor, decât toate celelalte meșteșuguri și aflând un doctor iscusit și cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp l-a învățat desăvârșit, fiindcă era isteț din fire. Și era tânărul acesta foarte cucernic și cinstitor de Dumnezeu. El își împodobea sufletul său cu toate faptele bune și cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea și odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin sau de-al locului care venea la dânsul. Și casa lui era loc de printre al tuturor, și al săracilor și al bogaților, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini și se bucura să vadă pe mulți care erau tămăduiți de el.

Dar avea mai multă milă și milostivire către săraci; pentru dânșii avea mai mare grijă și neputințele și durerile lor le socotea că sunt și ale sale. De multe ori, ca să-i ușureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi și îi ducea în casa lui, stând înaintea lor ca un rob, alegând mai degrabă să slujească lor, decât să facă alt bine, și se nevoia în tot felul să-i caute și să-i vindece de bolile lor.

Și atâta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuință de ajutorul lui, încât nu aștepta să vină la dânsul; ci se ducea el la ei și le ajuta la orice trebuință aveau, dându-le sănătate în dar, fără de argint și fără de daruri. Pentru că pe lângă iubire de oameni și milostivire, avea și neagoniseală, și nu voia să câștige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia. Încă avea și atâta smerenie, încât el singur spăla rănile bolnavilor și le tămăduia.

Viețuind astfel, s-a învrednicit și de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioși și ne­credincioși, ci pe toți îi vindeca și câți alergau la dânsul luau îndoită tămăduire – a sufletului și a trupului -, căci era de obște milostiv și îndurător și nu numai îi vindeca, dar se și ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toți. Pentru creștini se ruga să se pocăiască și să-și îndrepteze greșelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să-și lase rătăcirea și să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau de cei necredincioși în primejdiile și neputințele lor.

Odată, când a văzut pe un creștin că era mânios asupra unui slujitor de idoli și se bucura de reaua lui norocire, s-a mâhnit foarte și mustrându-l pentru asprimea lui, a zis către dânsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmașului tău, că este primejdie, și patimile sunt de obște la toți, și nu știe nimeni ce o să se pătimească până la sfârșit”. Și deoarece creștinul i-a spus că mai bine este să moară păgânii, decât să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrânit în păgânătate și în toate răutățile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmașilor noștri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dânșii, pentru că în acest fel slăbim necredința lor și cu milostivirea îi aducem la buna credință”. Cu aceste cuvinte și multe altele de acest fel, a scos din învârtoșare pe acel creștin și l-a adus spre milostivire.

Și având sfântul multă râvnă spre buna credință, se nevoia în diferite chipuri să șteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea și tăia copacii cei înalți ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinându-și sufletele cu desfrânatele; pentru că acolo se făceau multe răsfățări și multe hore de femei, cu tot felul de organe muzicești. Deci, prin tăierea copacilor, el tăia și din jertfele idolilor și-i abătea de la faptele lor cele înverșunate; apoi prin mijlocirea doctoriei atrăgea pe mulți la dânsul și-i tămăduia îndată de neputința trupului și a sufletului, aducându-i pe ei la credința în Hristos.

Odată, un șarpe veninos a mușcat pe un om de piept și, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul și coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu -se desăvârșit, își aștepta moartea. S-a aflat însă sfântul doctor osârdnic să-l tămăduiască, cerând de la dânsul numai să creadă în Hristos. Și cum bolnavul a mărturisit că va crede fără de îndoire în Hristos, de se va tămădui, sfântul îndată și-a pus mâna dreaptă pe pieptul lui și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămânând nici un semn pe dânsul din patima lui. Deci, acel om, mulțumind foarte mult sfântului, slăvea pe Dum­nezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, și la trup și la suflet.

Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea și din această pricină și-a pierdut glasul, neputând deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toți doctorii și de toate doctoriile, au alergat la sfântul și, luând pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugându-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dânsul și i-a zis: „De voiești tămăduirea ta, este de trebuință să crezi în Hristos și îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui și, udându-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de își va dobândi tămăduirea. Și iată, o, minune! îndată a venit dumnezeiescul dar la dânsul și s-a dezlegat limba lui, vorbind ca și mai înainte.

De atunci mai mult umbla sfântul prin toată cetatea, căutând să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămând sau vreun rătăcit în păgânătate, ca să-i tămăduiască și sufletește și trupește. Deci, aflând un slăbănog gol, zăcând pe pământ, i s-a făcut milă și, apropiindu-se de dânsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios și, deodată, împiedicându-mă, am căzut și mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuințând mult timp fel de fel de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; și astfel sunt rănit și zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toți oamenii; iar tu, care ești mai milostiv decât tatăl cel trupesc, fie-ți milă de mine, nenorocitul, și mă tămăduiește”.

Atunci sfântul i-a zis: „Eu voi pune peste tine plasturele credinței lui Hristos și te vei tămădui. Numai să crezi în Hristos și îndată ți se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfântul i-a apucat piciorul lui și i l-a pus la loc, și îndată ce s-a apropiat de el, s-au amestecat vinele și s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios și șchiop s-a tămăduit și alerga mulțumind sfântului. Iar acesta i-a poruncit, că dacă voiește să-i mulțumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit și lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergând la drumuri și spunând tuturor tămăduirea, care o luase de la dânsul.

A auzit de minunea aceasta și o femeie ce avea în ea diavol care o supăra, și îndată a alergat la casa sfântului și i-a povestit primejdia sa, rugându-l să o scape de duhul cel rău și necurat. Și îndată a apucat-o diavolul și a trântit-o la pământ, muncind-o. Iar sfântul, văzând că era așa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dânsa și, însemnând-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos și îndată a lăsat-o diavolul și a fugit.

Iar după ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, a alergat cu mare bucurie la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. Și trecând printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, și i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduiește pe toți bolnavii cu preaslăvire, gonește diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare și de orice altă rană și tuturor le dă mântuire? Acela nici un dar nu voiește să ia, ci învață și sfătuiește pe oameni la lucrurile cele bune și pe toți bolnavii care aleargă la dânsul îi primește și îi odihnește pe paturi și casa lui este mângâiere fiecăruia, fiindcă milostivul purtător de grijă le dă tuturor bolnavilor doctorie. Deci, vino să te duc și pe tine la dânsul, ca să-ți dea vindecare”. Aceste cuvinte zicând femeia aceea, l-a dus și pe el la sfânt.

Dar acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot așa era de orb și cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, nădăjduind vindecare de la sfântul, a căzut la picioarele lui, zicându-i: „Până acum am fost vrednic de milă și ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit și bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfântul? „Omule, ochiul cel neador­mit al lui Dumnezeu privește inimile tuturor, socotelile și faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii, și vei lua tămăduire ochilor tăi, căci de îl vei cunoaște pe Dânsul că este doctor al trupurilor și al sufletelor, te va tămădui pe tine”. Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să câștig lumina ochilor mei”. Și, apucând mâinile sfântului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui și îndată și-a câștigat vederea; și, slăvind pe Dumnezeu, era împreună cu sfântul.

Și fiindcă sfântul tămăduia cu preaslăvire pe toți bolnavii, a străbătut vestea lui în toată Jumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfântul și se vindecau trupește și sufletește. Deci fericitul Talaleu, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, poate ca să tămăduiască pe cei bolnavi; dar mai mult ca să propovăduiască numele lui Hristos și să aducă pe mulți la buna credință. Pentru aceasta s-a dus în Edesa și a făcut și acolo cele ale sale, adică, prin puterea doctoriei, a făcut pe mulți de au crezut în Hristos. Iar diavolul, urâtorul de bine, nesuferind să vadă lățindu-se credința lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpânitorul acelui loc, care se numea Tiberian, și l-au vândut.

Și fiindcă în vremea aceea împărățea Numerian și era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creștinilor și a trimis în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoșătoare, ca să omoare pe creștini și să se stingă cu totiii numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpânitor se silea să arate baai multă supunere poruncilor împărătești. Deci, auzind Tiberian despre sfântul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostași și l-au adus înaintea lui, și a poruncit să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui.

Atunci sfântul s-a dus de acolo și a mers în părțile Ciliciei și cu pricina doctoriei propovăduia și acolo numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli l-au pârât la Teodor, stăpânitorul laturei de lângă Marea Eghenilor, zicând: „A venit în latura aceasta un gali- leean creștin și, cu meșteșug doctoricesc mincinos, amăgește poporul cel de obște și se laudă că tămăduiește bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mântuitorul și Izbăvitorul lumii. Pe lângă acestea, el necinstește și pe zeii noștri și chiar acum nu încetează a tăia sfințitele saduri ale Libanului”.

Acestea auzindu-le stăpânitorul, a trimis îndată ostași să-l aducă înaintea lui. Iar ostașii > legând pe sfânt, l-au adus bătându-l. Și în următoarea zi, stăpânitorul a stat în capiștea lui Adrian; iar ostașii, dezbrăcând pe sfânt, l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Atunci l-a întrebat stăpânitorul să-i spună locul, numele și meșteșugul lui. Sfântul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sunt fiu de părinți liberi, mă numesc Talaleu, cu meșteșugul meu sunt doctor, iar cu credința sunt creștin și rob al lui Iisus Hristos”. Iarăși l-a întrebat stăpânitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?”. Sfântul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credința în Iisus Hristos și să șterg de tot rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”.

Auzind stăpânitorul acestea, s-a mâniat și a poruncit să-i găurească gleznele și să-l spânzure cu capul în jos’. Atunci ostașii, schimbându-se la minte din puterea dumnezeiască, au găurit un lemn și l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Iar stăpânitorul văzând lemnul spânzurat și socotind că ostașii l-au batjocorit, i-a pedepsit cumplit și a poruncit altor ostași să-l bată pe mucenic cu vine de bou, crezând că îl va surpa cu această pedeapsă, dar viteazul ostaș al lui Hristos a rămas nebiruit. Și deși acei ostași aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele cumplite, însă n-au putut nicidecum să clintească credința lui către Hristos, căci era tare și neschimbat, și, ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, suferea cu bărbăție rănile și pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.

Deci, văzând tiranul că ostașii au obosit fără de folos de muncile ce le făceau mucenicului, și minunându-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fără de lege: „Talaleu, în ce chip tămăduiești bolnavii? Spune-mi adevărul, de voiești dragostea mea! Spune-mi dac ă îi tămăduiești cu vrăji; iar dacă îi tămăduiești cu pute­rea zeilor, voi crede și eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, și care nu pricinuia oamenilor nici un lucru bun sau aducător de bucurie al acestei lumi, ci mâhnire, primejdii și moarte. La zeii noștri sunt desfătări, petreceri, dănțuiri, cântări jalnice, râsuri și tot lucrul aducător de bucurie. Aceia sunt care gonesc și de la oameni toate bolile, iar nu Hristos și Crucea, care este cea mai mare osândă a lumii”.

Aceste hule și altele de acest fel a zis păgânul împotriva lui Hristos. Iar mucenicul auzind aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decât de pedepsele pe care le-a primit și a zis: „Eu nu sunt nici vrăjitor și nici nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sunt surzi și neînsuflețiți, idoli nesimțitori, care nu pot să-și ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos și se zdrobesc. De aceea, de voiești să te încredințezi cu ce tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, și îți vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decât cu numele lui Iisus Hristos și cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu știi că ea gonește dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morții și tămăduiește orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta.

Fiindcă și Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzând chipul Său pe om – zidirea mâinilor Sale, care pentru neascultare a fost izgonit din rai și a căzut din toate bunătățile acelea care i le-a dăruit, și a fost robit de diavol și a căzut în slujirea idolilor și în toate răutățile diavo­lului -, I s-a făcut milă de zidirea Sa și S-a pogorât în lume, și S-a făcut om, ca să mântuiască pe om, și cu dumnezeiasca Sa învățătură și cu pilda Sa cea bună ne-a povățuit pe noi la calea raiului. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră și ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sânge, slobozindu-ne din robia diavolului.

Și ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoși, îndrăciți și tot felul de bolnavi a tămăduit și a înviat morți, dăruind tot felul de bunătăți oamenilor. Iar când a voit să se înalțe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi și tuturor care vor crede în El și vor păzi poruncile Lui, ca să facă facerile Sale de bine oamenilor.

Tot așa mi-a dăruit și mie, smeritul Său rob, puterea Sa, și se tămăduiește orice boală prin numele Său cel preasfânt și cu semnul cinstitei Lui Cruci. Deci pentru ce hulești împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El și să-ți lași zeii tăi cei deșerți ca să câștigi viața cea veșnică. Ascultă-mă pe mine, o, stăpânitorule, de-ți voiești binele, și crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și atunci vei cunoaște milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni și puterea Lui care tămăduiește nu numai de bolile trupești, ci și cele sufletești ale păcătoșilor, pentru că voiește și dorește să se mântuiască toți oamenii”.

În vremea când zicea mucenicul acestea și poporul asculta cuvintele lui cele mântuitoare cu multă dorire, tiranul s-a aprins de mânie și a zis: „O, ce bun izbânditor al lui Hristos te-ai făcut tu, osânditule; să-ți arăt eu ție acum, că în deșert nădăjduiești în Hristosul tău”. Și s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mâinile sale și, o, minunile Tale, Hristoase împărate! Deodată s-au uscat amândouă mâinile stăpânitorului aceluia și au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, nu s-a înțelepțit de trei ori blestematul, ci a poruncit ostașilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuțite și cu alte feluri de pedepse. Iar Sfântul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăție și bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dânsul și îi ușura toate muncile. Și deși era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul și a fost strujit cu unghii de fier și ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz și tare în gând.

Apoi, defăimând tot felul de pedepse și de munci, a zis tiranului: „Să nu socotești în mintea ta că o să mă tem de muncfile tale și de moartea cu care mă înfricoșezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală și mă voi bate în război cu ea, că mai bine îmi este mie să mor în buna credință, decât să trăiesc în păgânătate. Iar dacă tu vei strica pântecele acesta de tină al trupului meu, însă comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Și, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfințit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locașul cel gândit al împărăției cerești. Eu lăudam mai înainte biruințele celorlalți viteji, și acum, când sunt în război, cum este cu putință să lepăd armele Hristosului meu și să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoși și leneși, nici nu încununează pe cei caredorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă rourează pe mine roua Mântuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gândul meu s-a făcut întocmai ca o piatră și sunt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie fiindcă sunt dator să-l jertfesc pentru Dânsul, după cum și El s-a jertfit pentru mine”.

Iar judecătorul socotea în gândul său: „Eu l-am dat prilej, cu bunătatea mea, să zică niște cuvinte ca acestea; încă nu a ajuns la vârsta de optsprezece ani și ne vorbește nouă mai bine decât ntorn.

Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gândul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăție? Dar el nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruiește.

Deci altfel voi face. Am să-l pun într-o barcă și o să-l las singur în mijlocul mării; și, de va fi om dreptcredincios și bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osândă și nu va fi ucis de mâinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul’său, îndată s-a apucat de lucru.

Deci Sfântul Talaleu a fost pus într-o barcă și era purtat de mare de colo până colo, însă nu avea nici o frică, ca și cum ar umbla pe pământ uscat. Și ridicându-și mâinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în Cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine și Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostivește-Te spre mine și acum și povățuiește-mă la limanul mântuirii, ca să nu mă înghită adâncul mării și astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Deci săvârșește dorința care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ție, Hristoase, și prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoșatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Și, o, minune, marea s-a domolit îndată ca și cum i-ar fi fost milă de sfânt, și cu liniște îl ducea pe el la mal, scoțându-l lângă aceeași latură a eghenilor, îmbrăcat într-o haina albă.

Iar judecătorul auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit și a poruncit să-l aducă înaintea lui. Și îndată au alergat ostasii si ca niște lupi cumpliți și sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate și l-au dus la judecător. Atunci au mers în divan mulți slujitori de idoli și mai ales doctorii care pizmuiau pe sfânt, pentru tămăduirile care le făcea.

Aceia strigau împotriva mucenicului și îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Iar judecătorul i-a zis lui: „Ce zici, Talaleu de toate acestea care se zic împotriva ta?”. Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin eu și îi slujesc, îmi va ajuta, deși toată lumea îmi va da război; pentru că știu că Dumnezeul meu face vii pe oameni și după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloșia aceasta, nepunând în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.

Atunci stăpânitorul, ca să înceteze glasul poporului și ca să înfricoșeze pe mucenic, a zis către el cu vicleșug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, eu am să-ți dau acum sfârșit vieții tale. Deci poruncesc ca trupul tău să fie țintuit pe o scândură cu patru piroane, și să se toarne smoală fiartă peste dânsul, de la cap până la picioare; și astfel să se îngroape în pietre și să se ardă în foc până ce vei muri”. Iar fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la față ca un luptător ostenit și a început a lăcrima. Iar tiranul cel fără de rușine, socotind că s-a înfricoșat, a zis: „Diavolii au fugit de la dânsul și de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.

Și îndată întorcându-se către sfânt, i-a zis: „Talalee, de te vei închina zeilor, îți voi da ție bogăție și slavă multă și pe lângă toate acestea vei dobândi milostivirea și blândețea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculți pe mine, vei pierde și acelea și viața ta”. Iar viteazul pătimitor al lui Hristos a răspuns: „Eu râd de numele milostivirii tale și de darurile tale, pentru că tu cauți să mă amăgești cu dânsele, ca să mă fac păgân din binecredincios; bogăția eu o socotesc ca pe niște gunoaie și nimic nu-mi dă câștig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Nelegiuitule, când eram la începutul muncilor, gândul meu era tare și nemișcat; iar acum, când sunt la sfârșit și aștept să biruiesc, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca și cum m-aș dezbrăca de o haină, și cu nădejdile Hristosului meu mă întăresc”.

Și văzând tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfântul Talaleu, s-a pornit spre mânie și și-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis și mare milostivire i-am arătat, și cu munci cumplite l-am pedepsit, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atâta mulțime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dânsul atâția ostași, care îl munceau; el voiește să se jertfească, el voiește să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? Să hotărăsc de acum moartea lui”.

Și îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoșați, ca să-l sfâșie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblânzit acele fiare ca pe niște miei și, astfel, au stat lângă mucenic, gudurându-se cu cozile și jucându-se. Iar tiranul, rușinân- du-se, nu se dumirea și nu știa ce să facă. în scurt, a apucat condeiul și a scris hotărârea morții lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mânie și, sculându-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvârșit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lunii mai, și a luat cununa muceniciei.

Atunci și mulți alții, văzând bărbăția, răbdarea și minunile sfântului mucenic, au crezut și ei în Domnul nostru Iisus Hristos și, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceștia era și fericitul dascăl la meșteșugul doctoricesc al Sfântului Talaleu și un ducător de lemne cu numele Asteri, ostașul Alexandru, și Sterona, Filerghie, Timotei, Teodula, Macaria și mulți alții, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerurilor. Amin.

Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – preluat de pe ziarullumina.ro


 

Sfântul Patrichie a trăit în secolul al 4-lea după Hristos şi a ajuns episcop în Prusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi pe malul dinspre Asia al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască.

Acolo, romanii, în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), au aşezat o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire adusă zeului păgân, cinstit de ei ca mare vindecător de boli.

În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, să se vindece la acele ape.

El nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci, pentru a aduce mulţumire zeului păgân, i-a silit pe toţi locuitorii să-i aducă cinstire.

Deci, fiind adus şi Episcopul Patrichie, i s-a poruncit să aducă jertfe idolului.

Dar Patrichie, răspunzând cu îndrăzneală dregătorului, i-a arătat cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi i-a tâlcuit atunci adevăratele motive ale tămăduirilor ce se săvârşeau la acele ape.

Sfântul Patrichie L-a mărturisit cu mult curaj pe Hristos, arătând dregătorului că nu Esculap l-a vindecat, ci Dumnezeul Cel viu al creştinilor, care a zidit acele ape spre binele oamenilor.

Dregătorul, spumegând de furie, ­a poruncit ca Patrichie să fie aruncat în clocotul apelor, dar epis­copul a ieşit de acolo nevătămat.

Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi aflaţi împreună cu el.

Şi astfel, într-o zi de 19 mai, Patrichie, Acachie, Menandru şi Polien au primit cununile de biruinţă de la Hristos Domnul nostru.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

Glasul 4

Ca nişte pârgă a firii…

Ca o sfinţită vistierie a lui lisus, Patrichie, Biserica primind trupul tău, bucurându-se strigă ţie: prin tine toată lumea în pace adâncă se ţine, şi se acoperă de tot eresul nevătămată ca o nebiruită.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul

 

Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei

Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, Episcopul Prusei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 19 mai - Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași - foto preluat de pe basilica.ro

Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, episcopul Prusei – Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro


 

Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți – Acachie, Menandru și Polien – și au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanțuri de fier pe episcopul creștin și pe preoții lui și să-i ducă după sine. Și ajungând la apele cele calde și scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie și urâtei zeițe Sotirei. Apoi șezând la judecată și punând de față pe arhiereul Patrichie cu preoții săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deșarte și chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noștri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoști ce fel este puterea și ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia și tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte și cu jertfe, de voiești să scapi din legături și munci și să petreci cu pace în patria ta”.

Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăți ai spus în puține cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăți grăiesc eu, de care mă cerți pe mine? Ești dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înșelăciune și vicleșug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noștri atotputernici?”. Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea și puterea de căldură a acestor ape, dacă dorești să știi adevărul, eu îți voi spune, dacă voiești să mă asculți cu blândefe”.

Zis-a ighemonul: „Deși nu aștept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăiește, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfântul: „Nu am să-ți spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noștri?”. Iar sfântul a grăit: „Sunt creștin și tot cel ce mărturisește această sfințenie a creștinătății și se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înțelegerea dumnezeieștilor taine; deci și eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, știu a arăta adevărul acestei ape”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneț și nesocotit, ca să creadă că este mai înțelept decât filosofii?”.

Grăit-a sfântul: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înțelepți întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulțumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pămân­tului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Și iarăși Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăiești, dar neînțelese; spune-mi însă cu a cui putere și rânduială curg aceste ape calde și fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noștri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătății omenești”. La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, poruncește, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toți să poată asculta cuvintele mele”. Și poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire și a umplut poporul locul acela împrejur.

Deci sfântul a început a grăi așa cu mare glas: „Focul și apa le-a făcut din nimic același Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul și veșnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele și pe ceilalți luminători și i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului și pe aceleași ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte știutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer și pe pământ, fără de care nu era cu putință să viețuiască omul, pe care îndată avea să-l zidească.

Și știind mai înainte că oamenii cei zidiți de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, și lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, își vor face idoli fără de suflet și se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viață pământească. Locul cel dintâi l-a luminat cu lumina cea veșnică și l-a umplut cu bogate și negrăite bunătăți; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins și cu muncile cele veșnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puși aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viața lor cea rea, supără pe Făcătorul lor și dobândesc muncile cele veșnice.

Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor viețui în bucurie neîncetată și fără de sfârșit cu viață fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârșit. Și despărțind Ziditorul focul de apă și lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel și pe fiecare le-a așezat deosebi la locul său. Însă foc și apă este atât deasupra tăriei cerului, cât și dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numește adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuința oamenilor și a vietăților celor ce trăiesc pe pământ, ca prin niște țevi purtătoare de ape și ieșind deasupra pământului, se face izvoare sau puțuri sau pâraie.

Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbințeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce își au curgerea departe de foc, acelea firește sunt reci. În acest chip sunt și aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheață ca gheața, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheața, se numește tartar.

Acolo zeii voștri și închinătorii lor primesc munca care nu se sfârșește niciodată, precum a scris și oarecare dintr-ai voștri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului și ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet și Saturn – acesta este numele zeilor voștri – nu sunt mângâiați nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voștri, fiind în întuneric și în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzește lumina soarelui și, fiind în foc, vântul nu-i răcorește. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălțimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necurați, să te încredințezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia”.

Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?”. Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Și iarăși:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?”. Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna și stele pe care Tu le-ai întemeiat”.

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinți, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noștri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbințeala acestora?”. Răspuns-a sfântul: „Știu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg și nevătămat de apele acestea, iar eu aș vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viață vremelnică și să viețuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârșească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului și nici o pasăre nu se prinde în laț. Deci, să știe cu adevărat toți cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimțitoare, ca unui Dumnezeu, îi așteaptă veșnica muncă în focul cel nestins de sub pământ și în tartarul cel mai dedesubt”.

Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieșea apa care clocotea de fierbințeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Și dacă l-au aruncat și a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinți decât scânteile focului și, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie ședea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănțuind și lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostașilor să scoată pe sfânt din apă și să-i taie capul cu toporul, asemenea și preoților lui.

Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul și mucenicul lui Hristos și-a ridicat mâinile sale spre cer și a zis: „Dumnezeule, împărate și Stăpâne al tuturor, Cel ce ții cu puterea Ta toată făptura cea văzută și nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care și aceste ape calde, spre mântuirea drepților și spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de față, celui care mor întru mărturisirea credinței Tale”. Apoi, sfârșindu-și rugăciunea, și-a plecat sfântul său cap spre tăiere, și astfel s-a sfârșit prin secure, împreună cu el au fost tăiați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien, și toți împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinților. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinței de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin

Pe vremea când Imperiul Roman era condus de împăratul Deciu (249-251), aprig prigonitor al creştinilor, Sfântul Mucenic Petru, un tânăr frumos şi viteaz, a fost prins de păgâni în Lampsac, o cetate aflată în Helespont.

Aceştia l-au dus la dregătorul Optimus, care l-a silit să jertfească zeiţei Afrodita.

Însă el nu a vrut să se supună, ci a mărturisit cu mult curaj că nu poate să se închine unei zeiţe desfrânate, că este creştin şi se închină numai lui Hristos Iisus, Dumnezeu.

Auzind acestea, dregătorul i-a zdrobit trupul Sfântului Petru, apoi l-a pus în butuci, după care l-a chinuit cu roata.

Nereuşind să-l facă să jertfească idolilor şi să-l despartă de Hristos, i-a tăiat capul şi aşa a primit Petru cununa mucenicilor din mâinile Domnului Iisus Hristos.

Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Dionisie, probabil din Mesopotamia, era un creştin care a fost închis pentru credinţa în Hristos alături de ostaşii Pavel şi Andrei şi de o creştină, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina.

Această Cristina a reuşit să aducă la Hristos pe cei doi tineri care încercau să o necinstească.

Din acestă cauză, şi cei doi tineri, şi Dionisie, Andrei şi Pavel au fost ucişi cu petre, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul.

 

Sfântul Paulin, care era din Atena şi propovăduia neîncetat cuvântul Evangheliei printre păgâni, alături de Sfinţii Iraclie şi Venedim.

Cei trei au fost prinşi şi daţi dregătorului Atenei, care, după ce i-a supus la chinuri, a poruncit să li se taie capetele.

Sfantul Paulin,  după ce a fost bătut cumplit, a fost aruncat într-un cuptor cu foc.

Dar sfântul, prin puterea lui Dumnezeu, a ieşit de acolo nevătămat.

De aceea, dregătorul a poruncit să i se taie capul.

Şi aşa, Paulin şi-a dat sufletul în mâinile Domnului de la care a primit cununa mucenicilor.

 

Imnografie

Troparul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira

Glasul 2

Cele de sus căutând…

Luminători străluciţi v-aţi arătat dumnezeieşti mucenici cei opt la număr, şi prin strălucirile minunilor luminaţi toată făptura, neîncetat izgonind noaptea cea adâncă a neputinţelor, şi unui Hristos Dumnezeu rugându-vă, ca să dăruiască nouă mare milă.

 

Viața Sfintilor Mucenici Petru și Dionisie

Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostașii lui Hristos își puneau sufletele pentru Domnul lor și când tot pământul se roșea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup și viteaz cu duhul în sfânta credință creștinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, și adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci ighemonul l-a întrebat pe el: „Creștin ești?”. Petru a răspuns: „Cu adevărat sunt creștin”. Ighemonul a zis: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiților împărați; deci jertfește marii zeițe Venera”. Tânărul răspunse: „Mă minunez, o, ighemoane, că voiești a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate și desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât este rușine a le și pomeni. Oare voi nu pedepsiți acum pe cei ce îndrăznesc să facă acel fel de desfrânări, pe care le-a făcut zeița voastră? Dacă voi o numiți pe aceea arătată curvă, apoi cum să mă închin și să-i aduc jertfa celei atât de spurcate și desfrânate? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu și adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu, și Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilință și de laudă”.

Acestea auzind ighemonul, a poruncit să-l întindă pe roată și să-i muncească trupul cu lemne și cu fiare, sfărâmându-i oasele. Iar robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare și viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. Și râdea de nebunia ighemonului și, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie și răbdare! Invrednicește-mă pe mine până la sfârșit să biruiesc pe vrăjmașul cel prea păgân”. După aceasta, văzând ighemonul că nu poate să biruiască cu muncile pe acel viteaz tânăr creștin – pe Sfântul Petru – a poruncit să-i taie capul cu sabia.

În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creștin, a fost prins și ținut legat în temniță. Apoi ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, au fost aduși la el doi ostași prinși de păgâni, cu numele Andrei și Pavel, cu credința creștini și de neam din Mesopotamia. împreună cu ei a fost adus și un oarecare Nicomah, care striga neîncetat cu glas mare și zicea: „Sunt creștin”.

Iar ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creștin, a întrebat pe Andrei și pe Pavel: „Voi ce ziceți?”. Ei au răspuns: „Și noi tot creștini suntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfește zeilor, după porunca împăratului!”. Nicomah răspunse: „Nu știi că creștinii nu aduc jertfe dracilor?”. Atunci ighemonul a poruncit îndată să-l spânzure gol la muncire și să-i chinuiască trupul, bătându-l și strujindu-l cu unghii de fier. Și fiind muncit Nicomah astfel, când era aproape de sfârșitul său și urma să câștige cununa pe care o avea acum ca și în mâinile sale, deodată a pierdut-o; pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos și a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creștin și sunt gata a jertfi zeilor”. Deci îndată au încetat a-l munci și l-au scos de la muncire. Și când ticălosul acela călcător de lege a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul și l-a trântit la pământ. Și se îndrăcea Nicomah mușcându-și limba cu dinții și curgându-i spume de sânge, până ce rău și-a lepădat ticălosul său suflet!

Pe când se întâmpla aceasta, o creștină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule și pierdutule om, de ce pentru un scurt ceas, ți-ai dobândit munca cea veșnică și nespusă?”.

Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară și s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Ești creștină?”. Fecioara răspunse: „Sunt creștină și plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puțină vreme, ca astfel să poată câștiga odihna cea veșnică”. Ighemonul a grăit către dânsa: „Iată el, jertfind zeilor, și-a câștigat acum odihna, însă pentru ca voi, creștinii, să nu râdeți de dânsul, de aceea Atena și Venera cea mare au voit să-l răpească de aici; deci, voiesc ca să aduci și tu jertfa zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu rușine și arsă de vie în foc”. Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra și-mi va da răbdare în toate”.

Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânați, ca s-o batjocorească și s-o spurce; iar pe Andrei și pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniță, unde era și Dionisie. Deci tinerii cei fără de rușine, luând pe curata și sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuința lor, voind să-și săvârșească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării și au murit mădularele cele de poftă; și, silindu-se până la miezul nopții s-o batjocorească, nimic n-au sporit. Iar la miezul nopții s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos și toată casa s-a umplut de o lumină negrăită; iar tinerii aceia au căzut de frică ca morți și, abia venindu-și în simțiri, s-au plecat la picioarele sfintei și stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Iar ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeți! Dar să știți că tânărul pe care l-ați văzut, acela este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toți, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Și astfel sfânta fecioară a rămas curată, păzită fiind de Dumnezeu.

Iar a doua zi, tot poporul cetății, fiind îndemnat de popii păgânești, s-a dus la ighemon și a cerut să le dea în mâinile lor pe creștinii cei ținuți în temniță. Iar ighemonul, scoțând pe cei legați, pe Dionisie, Andrei și Pavel, le-a zis: „Vi se cade să aduceți jertfă marii zeițe Atena”. Iar sfinții au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l știm, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinților mucenici, a strigat către ighemon, ca să-i dea pe aceștia în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici și după aceea să-i dea poporului.

Iar ei legând cu funii de picioare pe sfinți, i-au târât cu mult zgomot după cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Iar pe când îi ucideau pe sfinții mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înștiințându-se de aceasta, a alergat la acel loc, strigând și plângând, și a căzut peste sfinții ce se ucideau, zicând: „Să mor și eu cu voi pe pământ, ca să pot viețui împreună cu voi în Cer”. Și s-a adus la cunoștință ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile desfrânaților de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creștinilor care erau omorâți.

Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte și s-o omoare cu sabia. Astfel, acești sfinți mucenici, luptându-se împreună împo­triva diavolului, a lumii și a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâți atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinții Dionisie, Andrei și Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăției lui Deciu.

Iar Sfinții Mucenici Eraclie, Paulin și Venedim erau cetățeni ai Atenei și acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toți păgânii să se depărteze de la deșarta slujire de idoli și să se boteze în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea i-au prins și i-au dat stăpânitorului Atenei. Și cercetați fiind, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimțite, lemne și lucruri făcute de mâini omenești. Deci au fost munciți cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncați într-un cuptor înfocat, s-au sfârșit și au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662)

Sfântul nou mucenic Ioan Valahul a trăit în Țara Românească, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihail Radu (cunoscut și sub numele de Mihnea al III-lea).

Suferă martiriul pentru nelepădarea de credința drept măritoare creștin ortodoxă în anul 1662, la data de 12 mai, atunci când se săvârșește și pomenirea sa în calendarul bisericesc.

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 - 1662) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Acest sfânt mucenic era din Țara Românească, născut din părinți de bun neam și binecredincioși, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab.

La câțiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această țară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului și a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii țărilor creștine din jur și să scape țara sa de sub robia turcească.

Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci și de tătari, care au biruit pe Mihnea și au făcut, ca și alte dăți, prăpăd și pustiire mare în biata țară, arzând, prădând și omorând, iar la ieșirea din țară au luat cu ei și o mare mulțime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiți atunci s-a aflat și un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinții lui, cărora nu li se știe nici numele și nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, și în iubirea de țară și de credința strămoșească.

Pe deasupra, era voinic și chipeș; frumusețea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oștean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire și în vălmășeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă.

Fiind prins, a fost legat din nou și dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în fața vizirului să-l judece, și acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfățișare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos și înțelept.

Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, spunându-i că îl va lua de soț dacă el s-ar lepăda de credința creștină și s-ar face mahomedan.

Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile și a rămas nestrămutat în credința părinților lui și în curăția trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbutește, s-a înfuriat și l-a dat eparhului (mai-marelui cetății), ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei.

Acesta l-a azvârlit în temniță, supunându-l la înfricoșătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniță, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face amenințările și chinurile.

Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăție și cu ajutor de sus, rămânând până la sfârșit, ca un tare diamant, neclintit în credința creștină.

 

Martiriul

Văzând, așadar, femeia și prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoțându-l din temniță, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piața marelui bazar al neguțătorilor); aici i-au pus gâtul în ștreang și l-au înălțat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălțarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Așa a trecut către veșnicele locașuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieții sale, când avea numai 17 sau 18 ani.

Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creștini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu și sfântul însuși știe.

Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieți a așternut-o în scris marele învățat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul

Glasul al 4-lea:

Astăzi duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români, și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mucenic Ioan Valahul

Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumusețat cu curăția, tânărul ostaș al Mântuitorului luminând pe toți cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!

 

cititi mai mult  despre Sfântul Mucenic Ioan Valahul si pe: doxologia.ropravila.ro

cititi si Pribegiile şi suferinţele Sfântului Ioan Valahul

 

Viața Sfântului Mucenic Ioan Valahul

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 - 1662) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cu toate că era atât de tânăr, Sfântul Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos.

Multe ținuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belșug de suflete alese, care pururea se împărtășesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepților; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morții; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferință, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munții lui s-au mântuit sihaștri în luminată cuvioșie, mistuindu-se în rugăciune, post și priveghere; și nu pe puține din scaunele vlădicești s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur și nestemate a prețuirii celei de obște, și-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfințeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a rușinat în fața altor seminții, lipsindu-ne de rugători apropiați. Deși aceștia, împreună cu toți sfinții, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovnicești, mai presus de orice chip al sângelui și al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârșit în templele Duhului Sfânt. Și cu toate că sălășluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăție, ei cu osebire ne priveghează, ca niște străjeri neadormiți ai cetății lor celei pămân­tești.

Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, așa cum culorile curcubeului purced din soare și se întregesc în soare. Și precum roua pământului răsfrânge soarele și-i arcuiește lumina pe boltă, desfătându-ne, așa sfinții cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut și-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că și pe pământul țârii noastre a revărsat îmbelșugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri.

Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, și de asemenea se numește «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Țara Românească. Știut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârșie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.

Binecuvântatul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Țării Românești a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec și, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah și cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinții lui. S-a dus apoi la Țarigrad și s-a curtenit lui Sinan Pașa, zicând că este feciorul Radului Vodă, și așa a petrecut la turci și în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei și era întru totul robit de pofta slavei celei deșarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Țara Românească și a început a asupri poporul cu biruri. Țara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ține în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ținuturile și duceau cu ei mulțime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face față lăcomiei otomane și râvnind oarecare câștig și pentru sineși, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Țarigrad.

Așadar, Mihnea s-a unit cu alți doi voievozi și, după ce a ucis pe mulți din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Țara Românească și o alta în Transilvania. Tătarii au ieșit biruitori în Moldova și au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Țara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munți, unde și-a dat sfârșitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câștigat biruință asupra voievodului transilvan, la Deva, și, întorcându-se prin ținutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munții prin văile Oltului și ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creștinesc și a robit mulțime mare de bărbați, femei și copii, prinzându-i în arcane și târându-i, legați cu funii, în urma cailor și carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.

Printre cei robiți atunci a fost și tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în Țara Românească, din părinți cuprinși în credință, evlavie și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.

Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleșii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip, luminos în privire și bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. In această împărăție însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor; și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.

Robii agarenilor erau socotiți ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei și folosului fiecăruia. Așa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan și, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândește și dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci și șaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului și s-a împlătoșat cu rugăciunea și cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.

I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeț ești înaintea mea și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Și cugetul său se întărea întru puterea credinței. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, și cu a ostașului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Și, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică și l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, ceilalți agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba și, aflând adevărul, l-au legat în lanțuri și așa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Țarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă și gerul îngheța trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăție, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit și sângerarea picioarelor desculțe și sfârșeala mădularelor ostenite, cine le va putea ști? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor și Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii și-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l așteptau la capătul drumului, știind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedep­sită.

Și astfel, legat, a ajuns la Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soția agareanului l-a înfățișat pe Ioan vizirului, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credin­ței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândrețea lui Ioan și l-a dus la locuința ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și divanuri, hrănit cu mâncăruri alese și cu otrăvite miresme. Și i-a zis femeia: „Iată ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Nimic mai ușor decât să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.

Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul meselor îmbelșugate; în loc de osteneala drumului, să-și îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munților, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!

Ioan însă era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăția sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Țarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curțile seraiului și s-a bucurat de farmecele sultanei și a ajuns bogat și domn în țara voastră. Eu nu zic că și tu vei ajunge domn, dar Țarigradul e răscrucea multor drumuri către putere și slavă”.

Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăția datinilor strămoșești: „Nu știu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munți de frica voastră, dar știu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» și cu acest nume de rușine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă rușinez de numele meu”.

Și iarăși a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul și s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit și întărit până la urmă, neabătut din credința părinților săi. Și și-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din țara Egiptului. Și această aducere-aminte l-a luminat și l-a întărit peste măsură.

Câte meșteșuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos și să-l însoțească cu ea! Că era muncită de patimă și nu avea liniște. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani și jumătate, pe măsură ce și tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinței lui ortodoxe.

În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetății, care l-a aruncat în temniță. Și acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite și de înfricoșătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.

Caznele au durat mai multe zile. Și nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumusețea lui, mergea în fiecare zi în temniță și cu lingușiri și făgăduințe îl ademenea spre întinare și lepădare de credință. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.

Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinurile și că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduință să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan și l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Țarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri și străluminat de harul sfințeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulțumind lui Dumnezeu. Și ochii duhului său, adânciți undeva, dincolo de hotarele zărilor și ale veacului acestuia, în împărăția luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanțurile robiei, pentru bicele crivățului, pentru nevoințele trupului și caznele temniței, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simțeau mângâieri mai dulci decât adierile Țarigradului și lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.

Și astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinței. Iar viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești. Așa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieții lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi de bunătățile cele fără înșelare și fără de sfârșit. Amin.

Sfântul Mucenic Hristofor (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Hristofor

Sfântul, slăvitul, biruitorul Mare Mucenic Hristofor din Lichia (în grecește ο Άγιος Χριστόφορος ο Κυνοκέφαλος, „purtătorul lui Hristos”, cunoscut în Occident și drept Chinocefalul sau „cel cu cap de câine”, m. 249) este un sfânt mucenic din secolul al III-lea.

Este considerat ocrotitorul călătorilor.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 9 mai.

Sf. Mc. Hristofor (secolul al III-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Hristofor (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Hristofor a trăit în Lichia (Lykia, în sudul Asiei Mici) în secolul al III-lea, în vremea împăratului roman Decius (împărat între anii 249-251), iar înainte de a fi botezat purta numele de Reprobus (sau Reprov). Nu se știu multe despre el, însă există multe legende în legătură cu viața lui.

Potrivit tradiției ortodoxe, Sf. Hristofor era un bărbat foarte înalt, de o forță neobișnuită, care își câștiga pâinea ajutând oamenii să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit un copil care i-a cerut să îl treacă râul.

Pe măsură ce înainta în râu, copilul devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că aveau să se înece amândoi.

Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuși, iar greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deși se cunosc atât de puține lucruri despre viața Sfântului Hristofor, sunt multe lucruri de învățat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în spate.

Povestea lui ne amintește că toți creștinii sunt chemați să se „îmbrace” în Hristos, purtându-și fiecare crucea dată lui. Hristofor și-a purtat “crucea” (pe Hristos însuși) și în cele din urmă a suferit martiriul pentru credință, împlinind astfel porunca lui Hristos: „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38).

Sfântul Hristofor a primit mucenicia în vremea unui împărat care a vrut să-l ucidă pentru credința lui. Mai întâi i s-a cerut lui Hristofor să se lepede de Hristos. Când acesta a refuzat, a fost legat de un scaun de fier care a fost apoi așezat deasupra focului.

Scaunul s-a topit, însă Hristofor a rămas nevătămat. Atunci împăratul a poruncit arcașilor să îl ucidă trăgând în el cu săgețile, însă toate săgețile au ratat ținta, iar o săgeată l-a rănit pe împărat la un ochi. Cuprins de furie, împăratul a poruncit atunci ca sfântului să i se taie capul.

Capul tăiat al lui Hristofor i-a spus împăratului să ia puțin din sângele lui și să-l pună pe ochiul rănit, iar când acesta a făcut așa, rana i s-a vindecat și el s-a convertit la creștinism.

Cuvântul grecesc Christophoros se traduce ca „purtător de/al lui Hristos” și de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează lumea. O superstiție răspândită în popor este că cel ce vede o icoană a Sf. Hristofor nu va muri în acea zi, însă această superstiție nu este încuviințată de Biserica Ortodoxă.

Chinocefal în limba greacă înseamnă „cu cap de câine”. Există câteva icoane în care mucenicul este zugrăvit cu cap de câine, imagine care amintește de zeul egiptean Anubis, însă Biserica Ortodoxă nu aprobă această reprezentare. Această imagine l-a făcut însă deosebit de cunoscut în lumea romano-catolică, în Occident existând multe legende care încearcă să explice această reprezentare.

Moaștele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în insula Rab din Croația.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Hristofor

Glasul al 4-lea:

Cu haine din sângiuiri împodobindu-te, stai înaintea Domnului, Împăratul puterilor, Hristofore pururea mărite, unde cu cetele celor fără de trupuri și ale mucenicilor cânți dulce cântare întreit-sfântă și înfricoșătoare. Pentru aceasta prin rugăciunile tale mântuiește turma ta!

Condacul Sfântului Mucenic Hristofor

Glasul al 4-lea:

Săvârșind nevoința muceniciei, ai primit de la Dumnezeu cununa biruinței, fericite Hristofor, pe care roagă-L din nevoi să ne mântuim noi.

 

Sfântul Hristofor, între haghiografie și legendă

foto preluat de pe doxologia.ro

foto preluat de pe doxologia.ro

Protos. Ioan Dumitru Popoiu, articol preluat de pe doxologia.ro

Mucenicul Hristofor este un sfânt important în tradiția creștină atât în Răsărit cât și în Apus, numele său fiind în același timp definiția frumoasei sale vieți creștine. Hristo-phoros înseamnă în greacă „purtător de Hristos” și, nu întâmplător, sfântul este adesea reprezentat ca purtând pe umeri pe Pruncul Iisus. De multe ori, credincioșii creștini pot vedea însă o altă icoană a lui, cu totul neobișnuită, în care sfântul este reprezentat cu cap de câine.


 

Sfântul Hristofor în iconografie

Sfântul Hristofor apare în iconografie încă din secolul al VI-lea, înfățișarea lui urmând două tipologii: prima este cea a unui bărbat voinic, cărându-L în spate pe Hristos reprezentat ca prunc și trecându-L pe Acesta peste un râu. Poartă în mâna dreaptă un toiag care, în mod minunat, are frunze. A doua icoană este cea în care sfântul este reprezentat cu cap de câine sau, mai rar, de miel. Tendențial, prima reprezentare este specifică Occidentului, în timp ce a doua, Răsăritului, dar această regulă nu e exclusivă. Pe lângă acestea, mai există și o a treia reprezentare, întâlnită de exemplu în mănăstirile din nordul României, unde Sfântul Hristofor apare ca un om obișnuit, purtând pe o tipsie un cap de câine (într-o formă similară celei în care Sfântul Ioan Botezătorul, sau alteori martirii care a murit prin decapitare, sunt reprezentați purtându-și propriul cap).

 

Kinokephaloi – oamenii cu capete de câine

Până la viața Sfântului Hristofor, existența fantomatică a unui trib de oameni cu capete de câine este menționată în diverse istorisiri antice și medievale. După ce Hesiod (sec. VII î.Hr.) amintește în Theogonia, printre monștri, de creaturile jumătate om – jumătate câine („hemikynes”), istoricul Ktesias din Knidos (secolul al V-lea î.Hr.) amintește în Indika (XXXVII, 40-43) despre tribul indian al celor cu cap de câine, în grecește kinokephaloi. Afirmația sa este preluată mai târziu de către unii Părinți ai Bisericii, precum Patriarhul Fotie, sau Augustin (De civitate Dei XVI, 8). Și Herodot în Istoriile sale (IV, 191) pomenește de oameni cu cap de câine sau cu alte diformități trăind prin părțile de la răsărit de Libia. Pe lângă aceste mențiuni, în istorisirile despre călătoriile lui Alexandru cel Mare în India se amintește de bărbații cu capete de câine din deșertul Gedrosia (azi în Pakistan). Pliniu cel Tânăr (sec. I d.Hr.) nota la rândul său în Istoria Naturală (VII, 2, 14-22) că oamenii cu cap de câine trăiesc în Etiopia, termn generic al regiunii situate la sud de Egipt. Peste milenii, istoricul bizantin Tzetzes (secolul al XII-lea) vorbea despre un întreg popor de kinokephaloi, care trăiește undeva în cele mai îndepărtate regiuni ale Indiei. Până și Marco Polo (Călătorii, III, 13) îi amintește, localizându-i undeva în insulele indice, mai precis în arhipelagul Andaman. Exploratorul venețian menționează însă că oamenii cu cap de câine și-ar fi modelat astfel fețele încă de la vârste foarte fragede, prin urmare s-ar putea înțelege că fizionomia canină nu este una reală, ci e de fapt impusă de anumite obiceiuri barbare, probabil ritualice, de automutilare.

Într-una din versiunile grecești ale vieții Sfântului Hristofor se atestă că acesta a venit în Imperiul Roman de prin ținuturile perșilor, o regiune ambiguă în care se putea include și India, patria legendarului trib. Însă, deși biografia vorbește despre chipul înfricoșător al sfântului (urât la vedere), abia un codice irlandez din secolul al IX-lea, conținând viața și patimile lui, pomenește că Hristofor s-ar fi născut în poporul celor cu cap de câine, în țara mâncătorilor de oameni. Înfățișarea neobișnuită a sfântului, mixtă zoo-antropomorfă, este o imagine destul de rar întâlnită în creștinism și poate fi asociată cu vechea iconografie egipteană a zeului Anubis, acesta fiind reprezentat cu cap de șacal și corp omenesc. Acest zeu străvechi era considerat de oamenii din valea Nilului drept protectorul sufletelor care trec din această viață către cea veșnică, prin urmare este interesant de constatat și că Sfântul Hristofor este cinstit până azi ca protectorul călătorilor.

cititi mai mult pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Hristofor si pe: basilica.rodoxologia.rowww.crestinortodox.rosf-hristofor.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Hristofor

Sf. Mc. Hristofor (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Hristofor (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. Încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria pe care ți-am gătit-o ție!”.


Apucând prearăul Dechie cu nedreptate împărăția Romei, la anul de la Hristos 250, și luând ajutător la ocârmuirea împărăției pe Valerian, îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creștinilor, pe care istoricii o numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creștini și îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar creștin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu și atât de aspru și cumplit s-a ridicat asupra creștinilor, încât a scris cărți și porunci nelegiuite și nedrepte către toți ighemonii și stăpânitorii cei de sub stăpânirea luif care erau păgâni ca și dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca să silească pe cei drepți și binecredincioși robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor și să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câți nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească și să-i bată cu felurite răni și să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toți stăpânitorii și ighemonii țărilor și cetăților se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecați și supuși către împăratul; și păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioși erau prigoniți și munciți păgânește.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri și biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de câine, care mănâncă oameni și cărora noi le zicem căpcâini; pe acela voievodul l-a luat rob. Și era înțelept la minte din fire și cu cunoștință bună, cugetând dumnezeieștile cuvinte întru inima sa; și văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creștini cu multe feluri de munci, se mâhnea și împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească și să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânșii la un loc deosebit, afară din cetate, și, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotțiitorule, auzi smerenia mea și arată milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele și dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul”.

Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe și a zis către dânsul: „Reprovos – că astfel se numea el mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul”. Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe și, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; și mergând îndată în cetate și văzând pe creștini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca și cum însuși ar fi pătimit munci, și a zis către păgâni aceasta: „O, povățuitori ai întunericului și plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că ați vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliți și pe noi, care ne temem de Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creștin și nu sufăr să mă închin zeilor celor deșerți și urâciunilor celor netrebnice”.

Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândețe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos șipentru aceasta nu-ți fac ție răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aș mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăția voastră cea stricată și răzvrătită”.

Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puține zile de când, muncind voievodul pe creștini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaș înfricoșat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul și căutătura sălbatică, dinții lui ies afară din gură ca și ai porcului, capul lui este ca de câine și, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui. El hulește pe zei și împărăția ta și pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăția ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăției tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creștinilor rugăciunile lor și l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?”

Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai diavol și pentru aceasta ți s-a arătat ție într-acest chip?” Așa a zis și îndată a trimis două sute de ostași, zicând: „Legați-l pe el și astfel să mi-l aduceți; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiați-l în mii de bucăți și numai capul lui să mi-l aduceți să-l văd, de este atât de înfricoșător precum spune ticălosul acesta”. Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creștinilor și, șezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ și, plecându-și capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumne­zeule, Atotțiitorule și Atotputernice, Cela ce Te porți pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi și lăudat de toți sfinții Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, și poruncește ca să înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate și spre mine bunătatea Ta cea multă și să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.”

Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine și iarăși s-a rugat, mulțumind Domnului. Iar ostașii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; și, văzându-l de departe, s-au înfricoșat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalți, zicând: „Ce ne înfricoșăm de un om gol, fără de arme?” Și ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: „De unde ești și pentru ce plângi fără de mângâiere?” Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor celor neînsuflețiți”. Deci după ce au auzit ostașii că vorbește cu blândețe, au luat îndrăzneală și au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou”.

Reprovos a zis către dânșii: „Dacă mă veți lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteți, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele și m-a eliberat de tatăl vostru, satana”. Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voiești să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat”. Sfântul a zis către dânșii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiți câtva timp, până voi lua Sfântul Botez și atunci vom merge împreună”. Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfârșit, și nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile”.

Iar sfântul le-a zis: „Aduceți acea puțină hrană ce aveți, ca să vedeți puterea Dumnezeului meu”. Deci punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, și înmulțește pâinile acestea, ca să vadă și aceștia minunile Tale și să creadă că Tu singur ești Dumnezeu adevărat, Care poți toate!”

Așa jugându-se el, a venit îngerul Domnului și a zis către dânsul: „Îndrăznește, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ți îndeplinesc toate cererile tale”. Și binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulțit. Atunci sfântul a zis către ostași: „Mâncați acum, fraților, cât voiți, și să cunoașteți din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătățile cele pământești le dăruiește celor ce cred în Dânsul, ci și pe cele cerești, fiindcă este puternic și preabun”.

Deci ostașii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Care mântuiește pe robii Săi!” Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem și noi într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic și mulțumim ție că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecați, și ne-ai scos pe noi din întunericul înșe­lăciunii, povățuindu-ne către lumina adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine și poruncește-ne nouă, ca să facem orice voiești”.

Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învățat din destul mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânșii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, și i-a povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulțumind lui Dumnezeu, i-a învățat și i-a botezat pe toți, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a sfătuit pe ostași să meargă la împărat. Și mergând ei pe cale, sfântul îi întărea, zicând: „Fiilor și frații mei iubiți, acum cunoașteți pe Dumnezeu, în care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puțină vreme, răni și bătăi și să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă să stăm bărbătește, netemându-ne nicidecum de înfricoșările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoșătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crezut. Deci legați-mă pe mine și mă duceți la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeți de munci, duceți-vă unde vreți, îngrijindu-vă de mântuirea voastră”. Auzind ei acestea, au lăcrimat și n-au voit să lege pe dascălul și pe povățuitorul lor către adevărata credință. Dar de vreme ce el a voit și a primit, ei l-au legat.

Și ajungând la palatul împărătesc și văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoșat atât de mult, încât puțin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită și stricată împărăție! Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule și fricosule, apoi cum vei răbda mânia Lui în ceasul judecății, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoșat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?”

Iar tiranul, după ce cu anevoie și-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credința, neamul și numele. Iar el a răspuns: „Sunt creștin și mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din fața mea și mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; și nu mă plec poruncilor tale celor păgânești”. Dechie a zis către dânsul: „Rece și rău nume ți-a dat, care nu te folosește pe tine, ticălosule”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că ați lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat și vă închinați pietrelor”. Dechie iarăși i-a zis: „Fie-ți milă de trupul tău și jertfește zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste și să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate”. La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran și să mă închin idolilor celor deșerți! Bunătățile tale să le ai tu și cei deșerți de minte și cei de o minte cu tine și nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înțelept. Deci pentru dânsul slujesc și mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli și vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre și să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinței tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voiești”.

Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, și să-l împungă cu sulițele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejește și zicea către tiran: „Nu mă plec ție, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile și rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătățile cele veșnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te așteaptă focul cel veșnic, pe care îl vei moșteni împreună cu diavolii, cărora le slujești”. Atunci împăratul, mâniin- du-se și mai mult, a poruncit să-i ardă subțioarele cu făclii aprinse. Și făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta și-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i: „Mărtu­risește pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeț la carul meu”. Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creștin și mă vei avea drumeț la carul tău și vei împărăți cu Hristos în veci”.

Deci văzând împăratul că se ostenește în deșert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preț lucrate cu aur și cu mărgăritare și stropite cu miruri și cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră împărătească și vicleanul Dechie le-a făgăduit mulți bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.

Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă și sminteli picioarelor mele; izbăvește-mă de cei nedrepți și păzește-mă de aceste ispite. Așa, Doamne, să nu mă părăsești pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

Și, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoșat și și-au întors fața lor la perete. Iar el iarăși le-a întrebat cu blândețe același lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculți și să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită”. Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărățesc cu Hristosul meu în veci, în Care și voi, dacă veți crede, va fi ferice de voi, că veți moșteni toată desfătarea bunătăților celor veșnice și vă veți bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinții”.

Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoșat și s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă – dacă vom muri acum pentru El, vremelnic – viață veșnică și nemuritoare”. Deci au zis către el: „Credem în Hristos și roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele multe”.

Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulți osândiți la moarte și pe mulți robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar alt rău n-am făcut”. Deci sfântul punându-și mâinile cruciș pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina și Calinica, și fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinții Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neștiință, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

După rugăciune, sfântul le-a învățat articolele credinței; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut și pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie și le-a întrebat de au înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii”. Iar Dechie a zis: „Precum văd și voi v-ați fermecat”. Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și mântuiește pe toți câți cred în El; iar zeii tăi sunt niște pietre nesimțitoare și nu pot să vă ajute vouă, decât numai vă povățuiesc la pierzare”.

Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul capului și să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor și pielea capului s-a dezlipit și simțea o durere foarte mare și cumplită, pentru care s-a întors către sfântul și i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri”. Sfântul a înălțat mâinile la cer, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe roaba Ta, să nu o lași a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei”. Acestea zicând mucenița, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă și potrivnică? Deci, măcar tu, înțelepțește-te și jertfește zeilor, ca să nu pătimești mai mult unele ca acestea”. Deci, înțeleapta și buna Calinica, voind să batjocorească și să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi poruncești să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăției tale; deci, duceți-mă la capiște, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău împărătesc”.

Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat deșertul la minte și necunoscătorul și a poruncit să întindă haine albe de la palat până la capiștea idolilor și, luând purtătorii de sulițe pe sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare și de mare preț. Iar când a ajuns sfânta la capiște, a întrebat pe nelegiuiții popi: „Care zeu este mai mare?” Și i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care, apucându-l de mână, a zis: „Dacă ești zeu, grăiește și spune-mi ce voiești să-ți fac, căci eu am venit ca să-ți slujesc”. Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbește cu mine!” însă el nu avea nici glas, nici auz.

Atunci ea a râs și a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra mea, căci i-am defăimat și nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm și nu aud”. Iar popii au zis: „Pocăiește-te din tot sufletul și te vor ierta”. Deci, mărturisitoarea și-a scos brâul și năframa sa și cu acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul acesta”. Și a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras și pe idolul Ieracliei și pe al lui Apolon și au pierit acești trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat și din ceilalți, câți a putut, zicând: „Fugiți, zeii păgânilor, și vă prăpădiți”. Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească și pe ceilalți. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunați oasele zeilor voștri și puneți sare și untdelemn, ca să-i vindecați”. Deci ducându-se la Dechie toți popii împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinței creștine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii noștri și a zdrobit pe cei mari și mai trebuincioși zei și, de n-am fi apucat să o legăm, ca o nerușinată, i-ar fi surpat pe toți”.

Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfești idolilor și cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstito?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat numai niște pietre, ca să zidiți case, dacă aveți trebuință; dar de vreme ce îi numiți zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voștri au fost biruiți de o femeie și n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiți să luați vreun ajutor de la unii ca aceștia?”

Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meșter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta și, înfigându-i țepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele și de mâinile ei două pietre grele. Și făcându-i-se toate acestea, simțea dureri foarte tari și cumplite și suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că foarte m-am îngre­uiat”. Iar el, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul sfinților Tăi, primește și pe roaba Ta aceasta, că Tu singur ești milostiv și iubitor de oameni în veci. Amin”.

Atunci roaba lui Dumnezeu și cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Zicând acestea, și-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.

Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu, mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, față de câine, chip străin și ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăția ta de mai înainte?” Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După cuviință și cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce ești primitor și legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas și unealtă la toate voile lui. Ce voiești? Și ce mă mai ispitești în zadar, de-ți pierzi vremea degeaba? Eu ți-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiți. Și aș fi vrut, de aș fi putut, să te aduc pe tine la cunoștința adevărului, dar nu ești vrednic, ca un orb ce ești, să vezi soarele dreptății cel strălucit. Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, și muncește cu nedreptate pe cei drepți!”

Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostași care crezuseră erau adunați la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, și a zis către ei:Veniți, fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi. Deci ostașii au lepădat armele și hainele înaintea împăratului și, căzând, au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat și ne-ai povățuit pe noi la lumina cunoștinței lui Hristos, adevăratul Dumnezeu”.

Văzând împăratul că toți s-au închinat sfântului, s-a înfricoșat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăția și a zis către dânsul: „Tiran și potrivnic te-ai făcut mie”. Iar sfântul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moșteni focul cel veșnic și cei rătăciți împreună cu tine”. Atunci ostașii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos și am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ți aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepăda de credința aceasta, de am pătimi de la tine oricât de multe munci”. Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greșit vouă, fiilor, de m-ați lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniți, vă rog, luați îndoit cele ce aveți de trebuință și nu mă lăsați pe mine”.

Iar ei au răspuns: „Țineți ție bogățiile tale, ca să te bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunătățile tale, nici nu ne temem de muncile tale”. Apoi mâniindu-se Dechie și temându-se mai mult, ca să nu urmeze și alții acelora și să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Și după ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredincioși au luat noaptea sfintele moaște și le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.

După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăși în temniță pe mucenic și după câteva zile l-a adus la divan și i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci”. Iar sfântul i-a zis: „Nu mă înfricoșează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului și moștenitor al muncii celei veșnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu și nu mă tem de muncile tale”.

Atunci a poruncit tiranul să facă o cămașă de fier, s-o găurească în patru părți și, băgând pe mucenic în ea, să-l țintuiască. Și aducând lemne multe, le-a grămădit, și, turnând peste ele douăzeci de vedre de untdelemn și dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a înălțat atât de sus, încât s-au cutremurat toți cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, și, ca și cum ar fi fost într-un loc răcoros, așa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp și stingându-se focul, a ieșit sfântul cu totul sănătos și nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Și văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoșată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Ajută-ne nouă, împărate ceresc, că și noi credem în Tine!” Și căzând la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porți în inima ta, și nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului”. Apoi strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, rușinează-te și înfruntează-te, că a biruit Hristos!”

Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoșat și, fugind, s-a dus la palat. Și rămânând sfântul în târg fără de frică, învăța pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credință. Iar păgânii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-și piardă împărăția sa. Deci a doua zi, când elinii aveau praznic mare, șezând tiranul la judecată, a trimis o mulțime numeroasă de ostași ca să lege pe toți câți au crezut, prin sfânt, în Hristos, și să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credințe și îi învăța să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să viețuiască veșnic în Rai. Și ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăție și s-au săvârșit ca niște miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul și păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbați și a găurit-o printr-o parte și a legat un capăt de lanț, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului și, legându-i mâinile și picioarele, l-a aruncat într-un puț adânc, socotind că este cu neputință să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât și l-a scos viu și nevătămat din acel puț.

Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să omoare pe un om gol și fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când vrăjile tale te păzesc neprins și nevătămat de munci și nu pot să te piardă atâtea chinuri câte ți-am dat până acum?” Iar sfântul a răspuns: „Până la sfârșitul vieții vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu ajutător”. Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier și, arzând-o în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puțin nu s-a apropiat de dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul cel vătămat la minte și preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de suflet și deșarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraților idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere și a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muți, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci de ce te ostenești, te muncești și te păgubești în zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos și îi slujesc Lui de-a pururea și totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic și preabun; iată, fă-mi mie câte voiești”.

Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile și netrebnicul Hristofor a defăimat nebunește poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios și grozav”. Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare și îi urma lui mulțime nenumărată de popor păgânesc și creștinesc.

Și ajungând acolo, a cerut de la muncitori puțină vreme; și, stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, mulțumesc Ție, că întru toate mi-ai ajutat și ai rușinat pe vrăjmașul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog și acum să stai lângă mine, preabunule Doamne, și primește în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi și dă și prearăului Dechie vrednică plată a păgânătății lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora le slujește. încă mă rog bunătății Tale, împărate Atotputernice, ajută creștinilor acestora și tuturor celorlalți, care se află în tot locul stăpânirii Tale și îi izbăvește pe dânșii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli și unde s-ar afla vreo părticică din moaștele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea și nici vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaștele mele. Iar pe câți săvârșesc praznicul pătimirii mele și citesc viața mea, păzește-i întregi și nevătămați, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria, care ți-am gătit ție!”

Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat și a zis gealatului: „împlinește-ți porunca”. Iar el, cu multă frică și evlavie apropiin- du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuși gealatul s-a înjunghiat singur pe sine și a murit, căzând peste trupul mucenicului; și s-a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.

Și venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, și dând ostașilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, și l-a înfășurat cu giulgiuri curate și cu arome și, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi, făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaștele Sfântului Hristofor în țărmurile râului și din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamărește Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe El.

Iar după săvârșirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfântului, și l-a lovit o boală cumplită. Și văzând ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită răsplătire”. Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ți-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos și nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!” Atunci Dechie a trimis pe niște ostași, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergați unde am omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, și căutați poate veți afla vreo părticică din moaștele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceți; că doar atunci voi muri, dacă se va atinge de mine”. Iar ei mergând, au căutat cu de-a- mănuntul și, neaflând altceva nimic, au luat din țărâna locului unde s-a vărsat sângele lui și, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel și-a dat la judecată pângăritul și preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârșit Astfel povestește sfârșitul lui Dechie unul din scriitorii vieții sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericești, Ioan Zonara și alții, zic astfel despre moartea lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăția romanilor, a pierit cu rușine. Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciții, Dechie s-a luptat cu dânșii și pe mulți i-a ucis. Și fiind ei strâmtorați și făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmașul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Și astfel, barbarii, stând la război și spatele întorcându-și apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuși împreună cu fiul său și cu mulțime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă și acolo toți au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălții; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară și pentru mânia și urâciunea ce avea asupra creștinilor”.

Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârșitul lui Dechie, ca să poată înțelege oricine, care este cea mai adevărată; și, deși se deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana și uciderea creștinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârșit. De care, cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor și cu darul și milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună și Celui fără de început al Său Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.