Articole

Sfântul Mucenic Hermes din Bononia (31 decembrie)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

31 decembrie 2020

 

Hermes din Bononia

Sfântul Mucenic Hermes din Bononia a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica cetății Bononia, fiind exorcist. El se învrednicise cu acest dar de la Hristos și ca atare avea un mare rol în pregătirea celor care doreau să primească botezul creștin, citind rugăciunile de lepădare și alungare a duhurilor celor rele din trupurile și sufletele lor.

Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos luate de împăratul Dioclețian, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhurile rele și, prin harul divin și puterea rugăciunii, le alunga și-i tămăduia pe aceștia. Sfântul Mucenic Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică și va primi cu bucurie și curaj sfârșitul mucenicesc al vieții sale pământești, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul, în ziua de 31 decembrie.

Astfel, Sfântul Mucenic al lui Hristos, Hermes, s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci și în cea apropiată, Rataria, și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul fraților ce se rugau din cer pentru ei.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 31 decembrie.

cititi despre Hermes din Bononia si pe doxologia.ro

 

† Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (1/5 – 33/36 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

27 decembrie 2020

 

Sfântul Ștefan

Sfântul Ştefan (greacă: Στέφανος, Stephanos ; latină: Stephanus, însemnând Coroană de flori sau Încununat, de multe ori dat ca un titlu mai degrabă decât ca un nume) (n. 1 – d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim.

Potrivit Noului Testament, Sfântul Ştefan a fost unul dintre cei şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, aleşi de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ştefan a fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni şi care au asistat direct la faptele sale. Fiind ales să îi conducă pe diaconi, Sfântul Ştefan a fost numit Arhidiacon.

Întrucât, în Biserica primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre, Sfântul Ştefan a intrat rapid în atenţia fariseilor, care erau nemulţumiţi de faptul că el predica public învăţăturile lui Iisus. La scurtă vreme după începerea misiunii sale de diacon, el a fost adus în faţa Sinedriului, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Întrebat de acelaşi Caiafa care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ştefan a ţinut o lungă cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea:

Cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Sfântul Ştefan a fost găsit vinovat de blasfemie şi condamnat la moarte prin lapidare. După pronunţarea sentinţei, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu“. El a fost dus înafara cetăţii, unde a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credinţa în Iisus. Urmând exemplul acestuia, în clipa morţii el cere iertare pentru cei ce îl ucid. Conform Noului Testament şi tradiţiei creştine, printre cei ce l-au judecat şi care au asistat la uciderea lui s-a aflat şi Saul, convertit ulterior la creştinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.

Mormântul Sfântului Ştefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma.

 

Sărbători

Sfântul Ştefan diaconul este sărbătorit de creştinii romano-catolici, anglicani, reformaţi, evanghelici şi unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei ortodocşi şi greco-catolici pe 27 decembrie.

Sfântul Ştefan (n. 1 - d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim - (Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan si pe: ziarullumina.roro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Peste 460.000 de români îl au ca patron spiritual pe Sfântul Ştefan

 

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei (26 decembrie)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

26 decembrie 2020

 

Sf. Sfințit Mc. Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie Mărturisitorul a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane.

Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

23 decembrie 2020

 

Sfinţii 10 Mucenici din Creta

Aceşti 10 sfinţi au pătimit pentru credinţa în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăţiei lui Deciu (251-253). Nu erau toţi din acelaşi loc, ci din mai multe părţi ale ţării. Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest şi Pompie din Iraclion.

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Ei au fost daţi de necredincioşi dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe. Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiţi, batjocoriţi, loviţi cu pietre şi pălmuiţi vreme de 30 de zile. În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duşi la judecată şi stând ei tari şi neclintiţi în credinţa creştină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie. Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau şi, astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.

cititi mai mult despre Sfinţii 10 Mucenici din Creta si pe doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei

Ignatie al Antiohiei (în greaca veche Ἰγνάτιος, în trad. „înfocatul”), cunoscut și ca Ignatie Teoforul (n. cca. 35 sau 50 – d. între 98 – 117), a fost al treilea episcop al Antiohiei (în Siria), după Apostolul Petru și Apostolul Evod, căruia i-a urmat în scaun pe la anul 68, martir al Bisericii și părinte apostolic. În drum spre Roma a redactat o serie de scrisori, din care s-au păstrat șapte, scrisori care constituie monumente ale literaturii creștine timpurii.

A fost condamnat la moarte în anul 107  în timpul persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian și a fost executat la Roma. Este sărbătorit pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Prăznuirea lui principală este la 20 decembrie, iar la 29 ianuarie se face pomenire, în calendarul ortodox, pentru aducerea moaștelor sale de la Roma la Antiohia.

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Teofor

Există două ipoteze privind numirea de Teoforul, care poate însemna atât purtătorul de Dumnezeu cât și cel purtat de Dumnezeu:

- Unii spun că sfântul Ignatie a fost numit de creștinii din vremea sa deja ca „purtător de Dumnezeu” din cauza harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cum se poate vedea și din scrierile sale.

- Alții spun că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos și l-a luat în brațe și a zis: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăția cerurilor”; și: „Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește”. De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața și mucenicia

Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al treilea episcop / patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din Cei 70 de Apostoli). A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, ucenic al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parților, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung și a văzut că nu poate fi întors de la credința în Iisus Hristos. De aceea a fost chinuit și în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostași, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetățile prin care trecea și se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”.

În Roma a fost aruncat în arena circului și a fost sfâșiat de leii sloboziți asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creștinii și le-au dus în Antiohia, dându-le fraților, ca un dar dorit. Aceștia le-au așezat cu toată cinstea în pământ. Biserica prăznuiește cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaștelor sfântului Ignatie Teoforul la 29 ianuarie.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Posteritatea

Cele șapte scrisori care au rămas de la sfântul Ignatie l-au făcut să fie considerat ca cel mai important dintre Părinții apostolici.

Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă și cel între sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur.

 

Scrierile

De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanță. Acestea au fost traduse și publicate în limba română de către preotul profesor universitar Dumitru Fecioru:

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Efeseni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Magnezieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Tralieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Romani

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Filadelfieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Smirneni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei

Scrisorile către comunitățile din Efes, Magnesia, Tralles și Roma le-a scris din Smirna, când era dus sub gardă spre Roma. Apoi, din Troa, a scris Bisericilor din Filadelfia și Smirna, și lui Policarp al Smirnei.

Ignatie introduce în circulație noțiuni de bază ale vocabularului teologic: „Dumnezeu întrupat” (Către Efeseni 7, 2), „Dumnezeu-Hristos” (Către Smirneni 10, 1), „creștinătate”, „Biserica universală” („Unde este Hristos, acolo este Biserica universală/sobornicească” – Către Smirneni 8, 2), „leacul nemuririi” (i.e. Euharistia – Către Efeseni 20, 2).

Aceste scrisori s-au dovedit a fi influente în dezvoltarea teologiei creștine, întrucât numărul de scrieri din această perioadă a istoriei Bisericii este foarte mic. În mod evident, acestea au fost scrise în mare grabă și fără o planificare prealabilă, cu propoziții nedelimitate și o succedare neordonată a gândurilor. Ignatie este primul scriitor creștin cunoscut care insistă mult asupra principiului existenței unui singur episcop în fiecare oraș, asistat de presbiteri și diaconi.

Scrierile mai timpurii vorbesc fie de episcopi, fie de presbiteri și lasă impresia că ar fie existat mai mult de un episcop în fiecare comunitate. Ignatie insistă și pe valoarea Euharistiei, numită leac spre nemurire. Pentru cititorul modern poate părea bizară dorința sa de a avea o mucenicie sângeroasă, lucru exprimat de el uneori foarte plastic în scrierile sale. Dar studierea atentă a dimensiunii soteriologice a scrierilor sale arată că el privește mântuirea ca izbăvire de puterea și frica morții. Astfel că pentru el a încerca să fugă de mucenicie ar echivala cu reîntoarcerea sub frica și puterea morții.

Astăzi se crede că doar versiunile mai scurte ale celor șapte scrisori sunt într-adevăr scrieri ale Sf. Ignatie. Se crede că versiunile mai lungi cuprind adăugiri datând din secolul al V-lea, scrise pentru a-l înscrie – postum – pe Sf. Ignatie ca martor în unele dispute teologice din acea perioadă. Se consideră că alte scrisori care i-au fost atribuite, ca și istorisirea martiriului său de către un martor ocular sunt simple falsuri datând din aceeași perioadă.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Citate extrase

Timpul îți cere să dobândești pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune, iar naufragiații cer porturi. Fii treaz, ca un atlet al lui Dumnezeu. Premiul? Nestricăciune și viață veșnică…” (Ep. către Policarp, II, 3).

Mai bine este să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face.” (Ep. către Efeseni, XV, 1).

Să nu fim așadar nesimțitori față de bunătatea Sa [a Domnului]! Că dacă ne-ar face nouă după faptele noastre, nici n-am mai fi. De aceea, fiind ucenici ai Lui, să ne învățăm să trăim potrivit creștinismului.” (Ep. către Magnezieni, cap. X, 1).

Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.” (Ep. către Efeseni, IX, 1)

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (20 Decembrie)

 

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de Ignat (20 decembrie)

Ziua de 20 decembrie – Ignatul – este încărcată de obiceiuri şi de tradiţii la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie). Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Însă este vorba despre un “transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.

În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte. Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric. Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.

După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Sfântul Mucenic Bonifatie (†307); Sfânta Aglaia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

19 decembrie 2020

 

Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia

Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină: Bonifacius) a trăit, la Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).

Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei. Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor.

La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către Sfinţii Mucenici. Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor.

Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie: „Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de Mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”. Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”. Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”. Şi, dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis.

Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi. Şi, găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar apoi, aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin.

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia – foto preluat de pe doxologia.ro

Deci, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin de smoală ce fierbea. Dar, din toate a ieşit nevătămat. Atunci, dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat. Era ziua de 19 decembrie a anului 307.

Iar slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut înaintea lor; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare.

Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma. Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea.

L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Şi acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul ei lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie, în 19 decembrie.

Moaştele Sfântului se găsesc la Roma, în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte locaşuri.

Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia si pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Tirs şi Calinic (14 decembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

14 decembrie 2020

 

Sfinţii Mucenici Tirs şi Calinic

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timp persecuţiei împăratului Deciu (249-251) din porunca guvernatorului Cumbriciu. Mucenicul Tirs a mărturisit cu mult curaj înaintea judecătorului faptul că a ales credinţa creştină deoarece: ea este curată şi adevărată.

În urma acestei mărturisiri, el a fost supus supliciilor. Spre fericirea creştinilor şi spre mirarea păgânilor Mucenicul Tirs s-a vindecat de rănile sale astfel încât Cumbriciu, ca să scape din încurcătură, a amânat judecata pentru a doua zi. Noaptea, Episcopul Cezareei a venit în temniţa Mucenicului Tirs şi l-a botezat, acesta fiind numai catehumen.

A doua zi, la judecată, alături de Cumbriciu a venit şi Silvan, un căpitan trimis de împărat să urmărească pe creştini. Din porunca lui Silvan, Tirs a fost supus la chinuri mai grele, însă cu ajutorul lui Dumnezeu s-a vindecat. Fiind nevoiţi să plece în Apamia, Cumbriciu şi Silvan l-au luat cu ei pe Tirs. Însă în câteva zile cei doi judecători au murit. Mucenicul Tirs a mai stat 23 de zile în temniţă până la venirea noului judecător, Vavd.

A fost legat în sac şi aruncat în mare, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu el scapă şi îndemnat fiind să jertfească zeilor, nu face acest lucru şi în chip minunat statuile se prăbuşesc. Păgânii din Cezareea au fost tulburaţi mai ales de creştinarea lui Calinic, preotul păgân din oraş.

Calinic căzuse la picioarele Sfântului Mucenic Tirs şi striga-se: Dumnezeul cel mărturisit de Tirs care face minuni prea slăvite, primeşte-mă şi pe mine ca un ostaş de curând ales şi mă întăreşte împotriva celor ce vrăjmăşesc numele Tău.

Calinic a fost ucis cu sabia, iar Tirs a îngenuncheat, s-a rugat lui Dumnezeu şi făcându-şi semnul crucii şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu după atâtea minuni săvârşite.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Tirs şi Calinic pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf (sec. al II – III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

10 decembrie 2020

 

Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni.

Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.

Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria.

A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată şi ochii şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit.

Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii.

Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’.

Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei.

Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen.

Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică.

În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale.

Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’.

Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

cititi mai mult pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf si pe doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul (†395/421)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Iacob Persul

Iacob Persul (d. 395/421) este un sfânt persan. Supranumele său, Intercisus, derivă din cuvântul latin pentru “tăiat în bucăți”, care se referă la modul în care a fost martirizat: el a fost tăiat pe rând în 28 de bucăți. I s-au tăiat mâinile și picioarele, dar a supraviețuit, și a fost în cele din urmă decapitat.

Provenea dintr-o familie creștină, el însuși fiind creștin. După tradiție, a fost un ofițer militar și a ocupat funcții înalte în administrația persană, fiind curtean al regelui persan Yazdegerd I (399-421). După ce regele a început să-i persecute pe creștini, Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, devenind astfel apostat. Sub influența familiei sale creștine, el s-a pocăit de apostazia sa și a mers în fața regelui Bahram al V-lea (421-438), succesorul lui Yazdegerd, pentru a-și mărturisi credința creștină. A fost torturat și ucis. Persecuțiile la adresa creștinilor (printre care și moartea lui Iacob Persul) a reprezentat cauza începerii Războiului romano-sasanid (421-422).

Biserica Sfântul Iacob Persul din Cartierul Armean al Ierusalimului îi este dedicată Sf. Iacob Persul. Mănăstirea din satul Sireți, (raionul Strășeni, Republica Moldova) îl are ca patron. O parte din moaștele sale se află depuse într-o raclă de sub un baldachin aflat în pronaosul Bisericii “Pogorârea Sf. Duh” a Mănăstirii Dragomirna (județul Suceava, România).

Ziua sa de pomenire este 27 noiembrie.

cititi mai mult despre Iacob Persul si pe en.wikipedia.org

Sf. Mare Mc. Iacob Persul (†421) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Iacob Persul (†395/421) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul

Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul (†395/421) este unul dintre martirii Bisericii lui Hristos care au impresionat o lume întreagă de-a lungul secolelor prin cutremurătoarea lor pătimire pentru dragostea de Hristos. Apostat la început, iar apoi mărturisitor fierbinte, Sfântul Iacov a luat cununa grelei sale mucenicii în jurul anului 395, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 noiembrie.

 

Viața și pătimirea Sfântului Iacov

Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.

Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră.”

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luând-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?

Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc.

Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște păgâni și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin.” Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da.”

Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu.” Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații“. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic.”

Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul.

În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat.”

Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mîinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mîinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?

Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea.” Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați.”

Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit.” Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă.”

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!

Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice.”

Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta.” Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase.”

Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume.” Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte.” Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stângă, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ.”

Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lână; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios.”

Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg.”

Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini.” Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea.”

Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor.”

Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău.”

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table.”

Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mîinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci.

Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți.”

Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintâi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta.”

Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică.” Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște.”

I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii.”

Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți.”

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stâng, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești.” Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa aceasta veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale –, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer.”

Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică.”

Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor.”

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele.” Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele.”

Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului. Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!” Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate.” I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga.”

După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe tine mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine.

Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântăm, Doamne, de acum și până-n veac.”

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune.”

Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stâng, ca să mă abat spre stânga către stăpânirile întunericului.”

Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții.” Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi.”

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri.

Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:

Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu.”

Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Mare Mucenic Iacob Persul si pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro